Confesiunile unui est-german

Victor Grossman (Stephen Wechsler), născut în 1928, își publică memoriile politice în 2019 sub titlul A Socialist Defector. From Harvard to Karl-Marx-Alee, tipărite la editura Monthly Review Press, New York. Nonagenar de acum, Victor Grossman, un american de origine evreiască din New York, pe numele său originar Stephen Wechsler, este încă de tânăr, școlit fiind la Harvard înainte de mutarea în Germania de Est, un tip cu profunde convingeri de stânga, deși el nu se recunoaște nicăieri ca fiind explicit comunist în prezent. Acesta ajunge în Germania de Est defectând din U.S. Army în anul 1951. Motivul este unul personal în primă fază: în anii prigoanei senatorului republican McCarthy, Wechsler se înrolează în U.S. Army declarând în scris că nu făcuse parte din nici o mișcare progresistă și protestatară, cu simpatii de stânga, după 1945 sau înaintea acestui an. Wechsler nu ajunge să activeze pe frontul din Coreea, ci, spre norocul lui, în unitățile americane din Germania de Vest. Falsul fusese descoperit la un moment dat de funcționarii militari americani, iar Wechsler riscă o pedeapsă de cinci ani în închisoare și o amendă de 10,000 de dolari. Pe acest fond, Wechsler trece granița la ruși, în teritoriul Germaniei de Est. Armata Roșie, contrar opiniei curente, îl anchetează, îl ține două săptămâni sub supraveghere în detenția din Bautzen și îi dă apoi drumul, după care Wechsler devine comunistul Grossman. Dezertorul se integrează relativ lent în societatea est-germană, deși primește un loc modest de muncă într-o fabrică din Bautzen, pentru care era plătit inițial cu 250 de mărci, o zecime mergând pe chirie. Grossman își amintește de hrana cartelată și încălzirea dificilă a apartamentelor aglomerate, dar insistă să sublinieze faptul că, în ciuda condițiilor modeste de trai de după un război devastator, populația nu murea de foame și se bucura de o minimă siguranță materială. Șansa lui a fost întâlnirea cu Renate, o dactilografă provenită de la țară, de care se îndrăgostește. Aceasta îi devine soție și mama celor doi băieți ai cuplului, ceea ce îl reține pe Grossman în Germania de Est până în 1990 și chiar după aceea. Victor Grossman nu își obține niciodată cetățenia est-germană și nu renunță la pașaportul american, dar nici nu cere azil politic vreodată pentru că nu simte nevoia să se repatrieze. În anii care vin Grossman termină facultatea de jurnalism a Universității Karl Marx din Leipzig, lucrând toată viața în presa est-germană, ca intermediar jurnalistic al lumii politice americane, la ziarul Daily Worker, locuind în Berlinul de Est.

Anii 1950-1960 sunt descriși de Grossman ca o perioadă a reclădirii economiei locale. În ciuda propagandei și a unor porniri exagerate din partea câtorva membrii de partid din SED – Partidul Unității Socialiste din Germania, populația era preocupată de întoarcerea la existența civilă obișnuită. Grossman admiră dragostea germanilor medii pentru operă, teatru și carte, în frunte cu figuri remarcabile ca Bertolt Brecht și Heinrich Mann. Anii 1950-1960 sunt în tot Blocul Estic o perioadă de republicare a clasicilor, dintre care literatura rusă, inclusiv cea realist-socialistă, nu lipsește. După moartea lui Stalin în martie 1953, Germania de Est, care își plătise deja datoriile de război, își alege propria cale de dezvoltare, împotriva presiunilor venite din partea Germaniei de Vest și a U.R.S.S.-ului. O oarecare dificultate pentru regim se referea la prezența cenzurii, a ,,democrației centralizate” în SED și, mai târziu, a poliției secrete, Stasi, dar tocmai acestea trei componente, pe lângă sentimentul de înapoiere economică în materie de bunăstare consumeristă, vor aduce la prăbușirea din interior a DDR-ului. A doua chestiune constă în denazificarea societății est-germane, proces care se prezintă ca o netăgăduită realizare în ținuturile mai sărace din est ale Germaniei naziste. A treia constă în relansarea economică și taberele de muncă socialiste, Germania de Est apărând ca săracă în resurse minerale, demografice și organizaționale față de Germania de Vest. Abia în mai 1958 dispar complet restricțiile alimentare pe cartelă, iar o oarecare prosperitate se resimte în buzunarele est-germane.

Viața în Berlinul de Est este redată ca una satisfăcătoare și extrem de ieftină, accesul la studii medii și universitare, la servicii medicale de calitate, la excursii și vacanțe în concediu, la cinematografe, teatre și biblioteci publice având un caracter universal și la prețuri cât se poate de reduse. Până în 1990, inflația pare să stea pe loc la cele mai multe prețuri est-germane. Adevărata sursă de speculații financiare și de activități ilicite pe piața neagră consta în traficul zilnic de mii de berlinezi între estul și vestul fostei capitale a Reich-ului. O marcă vest-germană era estimată ca de patru-cinci ori mai valoroasă decât una est-germană, ceea ce, pe lângă fluxul de imigranți germani înspre vest, bulversa economia DDR-ului. Germania de Vest nu recunoscuse existența micii republici surori de la est. Odată cu ridicarea Zidului Berlinului, finalizat în 1961, Germania de Est devine o republică socialistă autonomă, vitrina Blocului Estic. Zidul Berlinului nu este creația unei singure părți, ci consecința unei înțelegeri comune, iar tragedia acestei bariere artificiale nu întârzie să își arate urmele.

Grossman ne readuce aminte de calitatea politică dubioasă a angajaților de stat din Germania federală în anii guvernării cancelarului Konrad Adenauer și a dominației parlamentare a CDU: aparatul judiciar și polițienesc, inclusiv poliția secretă, era infestat de foști naziști. Mari industriași și finanțiști ai Germaniei federale colaboraseră fructuos cu N.S.D.A.P.-ul, participând direct la Holocaust. Forțele N.A.T.O. din Europa de Vest beneficiau de sprijinul logistic al unor generali din Wehrmacht, mulți dintre ei fideli politicilor naziste, dacă nu lui Adolf Hitler personal. Situația se prezenta diametral opusă în DDR, unde foști luptători antifasciști se găseau la conducerea SED-ului. Presa vest-germană conținea jurnaliști de frunte care nu își recunoscuseră niciodată credințele și luările de poziție naziste. Grossman prezintă zeci de biografii contorsionate ale unora asemenea fost naziști, personaje puternice, cu prestigiu, în Germania federală.

Anii 1960 aduc alte schimbări între cele două țări: dacă ritmul dezvoltării Germaniei de Vest, sprijinită de Planul Marshall încă de la început, îl depășește simțitor pe cel din DDR, Germania de Est trece, totuși, printr-o perioadă lungă de prosperitate, care stagnează abia după 1975. Progresul era adevărat, șomajul nu exista, nici sărăcie, nici prostituție, nici competiții stresante la locul de muncă, dar nici bogăție inegal împărțită, nici libertatea de a alege un stil de viață nonconformist, nici lupte între patroni pentru o porțiune mai mare a pieței și o masă de muncitori sindicalizați care își disputa aprig ratele de productivitate și se lichida reciproc pe piața muncii. Viața molcomă est-germană, lipsită de suișuri și coborâșuri, este pigmentată de glume și bancuri la adresa regimului, perceput ca parțial ruginit, ineficient și îmbătrânit de timpuriu. Trabantul devenise simbolul acestei lumi rămase în urma acelei dinamici vest-germane de după 1970. Aparatele electrocasnice sau cele electronice, muzica rock și concertele pop, divertismentul media, dar și însemnele afluenței middle-class, le fură ochii est-germanilor (și nu numai lor, ci tuturor cetățenilor estici). Anii de boom economic din Germania de Est al decadei 1960-1970 începuseră să devină amintiri. Plajele de nudiști și turismul estic erau alte achiziții originale ale DDR-ului. Bătrânilor li se permitea să-și viziteze rudele vest-germane timp de o lună pe an, dar turismul paneuropean le era interzis celor mai multi cetățeni din Germania de Est. Războiul cultural cu Vestul se întețea în defavoarea celor din Est. Stasi este criticată de Grossman, deși recunoaște că aceasta nu era decât varianta est-germană a C.I.A.-ului, despre ale cărei crime și lovituri de stat la nivel global Victor Grossman scrie copios în ultima jumătate a cărții. Serviciile secrete semănau mai mult între ele, cel puțin la nivelul practicilor și metodelor de lucru, decât suntem astăzi dispuși să acceptăm. Lupta ideologică anticomunistă, spre deosebire de rutinata propagandă anticapitalistă, nu se încheie în 1990, ci, sugerează Grossman, aceasta continuă insistent, într-o campanie conștientă de a distruge și diminua influența partidelor de stânga și a ideilor social-democrate, până în prezent. Dacă în Polonia, războinicii anticomuniști identificaseră Biserica majoritară și lupta sindicală ca aliați de nădejde în campania lor ideologică antisovietică, acest efort sistematic nu are loc în Germania de Est, unde tineretul este captivat de imaginile televizate din Germania de Vest și de povestirile optimiste din familie. Cheltuielile împovărătoare cu înarmarea, politica industrială desuetă a Germaniei de Est, criza petrolului și embargoul parțial sub care se afla Blocul Comunist vor contribui decisiv la prăbușirea regimurilor est-europene.

După dispariția DDR-ului, Victor Grossman constată la cald primele reforme: devalorizarea economiilor din bancă, de peste 6000 de mărci, ale est-germanilor, privatizarea prin corupție și falimentare a capacităților industriale existente, explozia șomajului și a chiriilor, cumpărarea peste noapte a băncilor de stat de către cele vest-germane, dar și apariția supermarketurilor vestice și a populației turcești în fostele teritorii din Germania de Est. Topirea a zeci de milioane de cărți est-germane, nicidecum toate material de propagandă comunistă, a fost un alt pas salutar pentru editurile vest-germane. Concedierea unei uriașe părți din personalul academic și universitar, mulți dintre cercetători și profesori fără să se fi dovedit vinovați de ingerințe politice grave sau colaborări cu Stasi, și înlocuirea lor cu cadre noi, vest-germane, a întărit sentimentul de mai târziu a ceea ce se cheamă în Germania ,,ostalgie”, nostalgia după vechea ordine din estul Europei. Comercializarea întregii existențe sociale îl deranjează pe Victor Grossman ca una complet inumană, liniștea, echilibrul și solidaritatea reale de dinaintea de 1990 fiind achiziții pașnice ale regimurilor socialiste. Cu toate acestea, Grossman recunoaște hibele vechiului sistem, inclusiv cele antireligioase, care nu era capabil să își rezolve problemele interne cu care se confrunta după 1980.

Ultima treime a amintirilor cuprinde o trecere în revistă a Americii contemporane și a crimelor politice și economice ale C.I.A. în America de Sud, Africa și Orientul Mijlociu după 1950. Inegalitățile frapante din S.U.A., rasismul și corupția antidemocratică a celor două mari partide politice, imensa centralizare a marelui capital american, antiislamismul sunt demontate ca anticamera unei posibile Americi fasciste. Reînarmarea Germaniei ca parte din N.A.T.O. este un alt pericol în Europa, alături de apariția unui partid de extrema dreaptă pecum AfD, ai căror susținători, unii neonaziști, se află în zonele de șomaj din Germania de Est. Tradiția democratică de stânga trebuie apărată de o elită globală rapace, sectară și disprețuitoare la adresa democrației reprezentative. Franklin Delano Roosevelt este eroul pe care Grossman îl vrea reînviat în Statele Unite ale Americii. Reformismul social-democrat american, axat pe taxarea celor 1% dintre plutocrați, ar curăța Statele Unite de șomaj, oamenii străzii, sistemul medical privat, taxele universitare exorbitante, consumul de droguri și crima organizată a orașelor sărace, fără locuri de muncă. Globalizarea neoliberală se face răspunzătoare pentru nivelul de trai superior al proletariatului din emisfera nordică față de mizeria celor din Sudul global. Dacă gradualismul nu va ajunge la o soluție de echilibrare a vieții sociale americane, atunci întoarcerea la bătălia dintre fascism și comunism va lua forme din ce în ce mai rizibile, violente și teroriste, dar sub o altă mască, în secolul al XXI-lea. Cu toate acestea, Victor Grossman rămâne optimist. Câtă vreme cei 99% vor avea atâtea în comun, cei 1% nu pot câștiga decât victorii de etapă, dar nu marele război.

Fără îndoială, amintirile dezertorului Victor Grossman, reabilitat de U.S. Army în 1992, sunt de aruncat la coș pentru un conservator neoliberal tulbure la minte, cum, din păcate, înregistrăm atâția peste tot în lumea dezvoltată și ocupând adesea cele mai înalte funcții în stat, dar valoroase și interesante pentru că depun mărturie despre un trecut mai luminos decât istoriile oficiale ale învingătorilor Războiului Rece.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s