Natura dialectică

,,Orice ar spune, orice ar face cercetătorii naturii, ei sunt dominați de filozofie. Întrebarea e numai dacă ei preferă să fie dominați de vreo filozofie la modă, de proastă calitate, sau de o formă de gândire teoretică bazată pe cunoașterea istoriei gândirii și cuceririlor ei.

Fizică, ferește-te de metafizică! – aceasta-i foarte just, dar în alt sens. Mulțumindu-se cu resturile vechii metafizici, cercetătorii naturii mai acordă filozofiei o oarecare aparență de viață. Numai când științele naturii și cele istorice își vor însuși dialectica, numai atunci tot bagajul filozofiei – cu excepția teoriei pure a gândirii – va deveni de prisos, se va dizolva în știință pozitivă.” (Fr. Engels, Dialectica naturii, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1954, p. 211).

Cartea istoricului ideilor Kaan Kangal, Friedrich Engels and the “Dialectics of Nature” (Palgrave Macmillan, 2020) este o incursiune supererudită în epistemologia marxistă, cu toate că autorul nu depășește prea mult istoria problemei, aplatizând, în cel mai optimist caz, dizarmoniile și asperitățile teoretico-logice, lăsându-le pe cele științifice pentru o cercetare ulterioară. Kangal recitește Dialectica naturii, publicată pentru prima oară în 1925, și aduce mențiuni personale, dar nu înainte de a-și familiariza cititorul cu multitudinea de atitudini epistemice, multe inspirate politic, existente în conexiune cu materialismul dialectic. Școlile sunt, grosso modo, poziționate astfel: 1) Fr. Engels a năruit dialectica marxistă prin coruperea doctrinei sale teoretice cu miasmele metafizicii, dogmatismului, eclectismului și pozitivismului – dialectica lui Engels nu împărtășește nimic din programul suplu marxist, dar se situează la confluența cu marxism-leninismul autorizat de stalinismului anilor 1928-1953, osificat, dar prezent și după moartea tiranului; 2) dialectica materialistă aparține ca proiect de lucru legitim deopotrivă lui Marx și Engles, chiar dacă Marx nu a mai reușit să-și scrie propria carte pe subiect, iar cei care neagă acest fapt sunt teleghidați de ingerințele conflictelor politice anticomuniste până în prezent; 3) indiferent de corolarele punctelor 1) și 2), opera neterminată, fragmentară, numită Dialectica naturii desparte marxismului în cel revizionist, occidental, care face tabula rasa din lucrarea lui Engels (avizată și redactată parțial de Marx pe când încă trăia), de cel sovietic, rigid, hipercodificat, gregar, vulgar și primitiv – un proiect de cercetare născut mort. Kaan Kangal respinge, la o examinare mai atentă, aceste segmentări fastidioase și artificiale.

Spre exemplu, adepții punctului 1, deși nu toți identici în cheia de argumentare, dar destul de asemănători în concluzii pentru a-i unifica sub aceiași umbrelă, au scris mii de pagini în ultimul secol: Michael Lebowitz în Beyond Capital (1992), Tom Rockmore în Marx After Marxism (2002), Riccardo Belofiore și Roberto Fineschi Re-Reading Marx (2009) sunt printre cei mai vocali critici ai lui Engels, dincolo de care se încearcă o recuperare salvatoare a adevăratului Marx. Alții, precum Olin Wright, Andrew Levine sau Elliott Sober se luptă pentru o reconsiderare a marxismului în bătălia sa, pierdută recent, cu postmarxiștii, care, în afara unei critici generice a capitalismului, nu preiau decât puține referințe (și acelea secundare demersului inițial) din opera lui Karl Marx. E greu de spus dacă postmarxismul sau descinderea ,,biblică” la textele originale, pentru săparea unui tunel nou în mină atât de bogată a marxismului, sunt atât de diferite în condițiile unor curente progresiste contemporane care nu se legitimează și nu citesc fertil sau creativ pe Marx, discursul dominant al protestelor anticapitaliste fiind alimentat de drepturi sociale, ecologice și politice în cadrul ordinii existente. Subiectele de natură economică sunt, de altfel, de mult rezervate onorific stângii keynesiene, tehnocrată și blindată academic. Stânga primelor decenii din secolul al XXI-lea este marxistă mai mult din punctul de vedere al polemicii infamante pe care o poartă partidele de dreapta și platformele lor intelectuale decât în cerințele sau dezbaterile sale interne.

Prezența pernicioasă a lui Engels din Dialectica naturii, dar și Anti-Dühring, a fost observată și cauționată încă de câteva decenii: Shlomo Avineri pune la îndoială dialectica materialistă în slaba teoretizare marxistă pe acest subiect, considerată ca o invenție engelsiană, după cum Leszek Kołakowski, în trilogia sa antisocialistă, acuză marxismul de ,,idealism antropocentric”, Engels colportând ca un diletant – altfel, credincios mirajului adevărului științific absolut – teorii științifice depășite de dezvoltarea științelor naturale de după 1900. Alții, precum Alfred Schmidt, Frederic Bender, John Bellamy Foster, Terrell Carver sau Norman Levine nuanțează pe aceleași orbite de la punctul 1, Engels trădându-l în principiu, deși în moduri specifice, pe Marx. Herbert Marcuse îl desconsideră pe Engels ca dialectician, judecând chiar Dialectica naturii ca o operațiune reușită de reificare a gândirii genuine marxiste. Apărătorii unității de gândire dintre Marx și Engels vin întâi din tabăra bolșevică, Vladimir Lenin, David Riazanov și Abram Deborin pledând pentru unitatea dialecticii materialiste – același lucru îl susțin apoi John Hoffmann, John Stanley sau Ernst Zimmermann. Fiecare facțiune trăiește într-o altă ,,versiune a cercului hermeneutic: îmi confirm ceea ce deja cred și nu caut altceva decât ceea ce deja cunosc.”[1] Această contradicție între detractorii și susținătorii lui Engels ca aliat sau dușman al lui Marx, e de părere Kangal, face parte dialectic din istoria intelectuală a marxismului. Războiul între marxiștii pristini și engelsienii protostaliniști sapă fronturile între așa-numita stângă vestică, eclectică, dar profundă, și cea estică, unitară, însă sterilă, pe tot parcursul secolului al XX-lea. Kaan Kangal demonstrează de-abia în ultimele două capitole ale cărții sale câtă mitologie și ce agende politice se află – nici măcar nu se ascund – în aceste războaie fratricide ale socialismului global.

Odată cu capitolul trei, K. Kangal pătrunde în mecanismele interpretative ale relației Engels – marxismul sovietic și Marx – marxismul occidental, atunci când amintește o notă de subsol din Istorie și conștiință de clasă (1923), în care, deși bătrânul Georg Lukács îi recunoaște irelevanța mai tărziu, tot Lukács constată faptul, în spirit hegelian (conform lui Hegel din Filozofia naturii, partea a doua din Enciclopedia Științelor Filozofice, natura nu cunoaște mișcarea dialectică în devenirea sa), că dialectica materialistă nu se aplică decât în ordinea faptelor și relațiilor sociale, nu și în natură, invalidând dintr-o mișcare demersul lui Engels din Dialectica naturii. Kaan Kangal reconstuiește amănunțit dificultatea epistemică a raportului societate-natură înainte de G. Lukács, ajungând în mijlocul secolului al XIX-lea, unde redescoperă o critică veridică la adresa dialecticii hegeliene în cărțile unor savanți ca Adolf Trendelenburg și Eduard von Hartmann, pe vremea când Engels și Marx încă trăiau. Trendelenburg este cel care ridică dubii privind valabilitatea suprimării contradicțiilor și a prezenței lor fluide în legile naturii sau în studiul fenomenelor naturale. Eduard von Hartmann consideră contradicția ca un dat al erorilor rațiunii umane și nu ca pe o prezență durabilă atât în operațiile intelectului, cât și în dinamica naturii senzoriale. Sociologul Paul Barth susține că Marx și Engels cad pradă unor confuzii terminologice hegeliene, niciodată lămurite de indecizia maestrului lor, între ,,opuși contrari” (conträre Gegensätze) și ,,opuși contradictorii” (contradictorische Gegensätze), primii fiind constatabili empiric, în timp ce ultimii sunt exclusiv logico-dialectici. Eugen von Dühring rafinează critica lui Trendelenburg în polemica sa cu Marx, care preia tale quale absurditatea teoriei contradicției dialectice hegeliene, propunând, în schimb, ,,antagonisme” și ,,conflicte” în locul ,,contradicțiilor”. Friedrich Albert Lange, simpatizant al perechii Marx-Engels, ia distanță față de ,,scolasticismul” hegelian, pacea finală fiind destinația ultimă a contradicțiilor și conflictelor din istorie, înlocuindu-l cu un calcul probabilistic după care natura își urmează legile sale. Până și Eduard Bernstein, politicianul social-democrat reformist, ia poziție față de dialectica hegeliană, recuzând-o în întregime ca neștiințifică. Karl Kautsky revalorizează pozitiv locul dialecticii în sistemul marxist, dar îl desconsideră ca util pe versantul său engelsian, cu referire la științele naturii. Peter Struve și Max Adler desconsideră dilemele dialecticii ca nefondate, clasa muncitoare prosperând, și nu se antagonizează antiburghez, în ultimul sfert din secolul al XIX-lea. Abia Gheorghi Plehanov restabilește dialectica naturală, cu aplicațiile sale în biologie, dar acesta vine pe filiera rusă, anticipând cumva ruptura de după 1922. Aserțiunea în trecere a lui Lukács reapare într-un studiu din 1924 al economistului Werner Sombart, unde legile naturale, așa cum le statuează Marx și, mai ales, Engels în materialismul lor dialectic, refuză rolul voinței (sau liberului arbitru) individuale, mutilând legatul hegelian, care surprinde mai degrabă ,,antagonisme” și ,,opoziții” decât ,,contradicții”. Publicarea în 1925 a Dialecticii naturii împinge discuția înspre codificarea sa sovietică, unde apar curând divergențe și nuanțe, care supraviețuiesc în spațiul academic până la mijlocul anilor 1930, când disensiunile epistemice devin unele combative politic (troțkiști versus staliniști, deviaționiști de stânga și de dreapta versus linia stalinistă, arbitrară, a partidului), consecințele logice căpătând forța argumentelor contondente. Ladislaus Rudas, un comunist maghiar, susține unitatea dialecticii materialiste în câmpurile științifice existente, dacă se poate, de la geologie la demografie. Abram Deborin pledează în favoarea tezelor ,,întrepătrunderii contrariilor”, ,,acumulărilor cantitative care duc la salturi calitative” (calitatea trecând și ea în cantitate) și a ,,negării negației” în orice sferă a cunoașterii. Nikolai Buharin reiterează aceleași vederi, căpătând simpatia lui Antonio Gramsci și primind critica, mai târziu retrasă, a lui Lukács. Ivan I. Skvorcov-Stepanov intră în conflict cu Abram Deborin pe subiectul eficienței dialecticii hegeliene după ce, într-un articol din revista Pod Znamenem Markiszma, trage concluzia nemijlocită că filozofia se dezvoltă simultan cu progresele realizate în științele naturale, iar orice confuzie terminologică hegeliană merită abandonată. Mișcarea din natură se referă la transformările tipurile de energie studiate de fizică și chimie, care ele trebuie articulate și filozofic. Vitalismul lui Engels este încă tributar vechii filozofii a naturii hegeliene, subordonată Spiritului care se neagă și se prezervă în natură. Alții participanți la discuție, precum A. K. Timiriazev și A. I. Var’iash, merg până într-acolo încât afirmă că dialectica hegeliană nu este o soluție normativă în studierea naturii, fiecare domeniu de cercetare având autonomia sa, încercările de sinteză apărând ca interesante după, nu înaintea cercetării științifice, care se poate astfel dispensa de considerațiile dialecticii hegeliene fără să piardă nimic din realizările sale imediate. Plehanov și Engels nu se rupseseră complet de influența idealistă. Acest mecanicism antidialectic, deși materialist, trezește antipatia lui Deborin, care apără justețea înțelegerii sistematice a întregului cunoașterii științifice și nu risipirea perspectivei totale a materialismului științific în părțile sale constitutive. Deborin pierde susținerea politică la finalul anilor 1920, retrăgându-se într-un con de umbră, cu toate că, peste mai puțin de-un deceniu, ,,Stalin, Mitin, Ral’tsevich și Iudin”, nici ei perfect coerenți în argumentele produse (aici K. Kangal nu intră în detalii, deși investigația exegetică ar fi meritat), aleg soluția ,,marxist-leninistă” inspirată de Deborin, Sten și Karev. Stalin, de pildă, uită să amintească ,,legea negării negației” printre coloanele materialismului dialectic, dar ea supraviețuiește, însă, în orice text ortodox. Prin contribuția lui Deborin se prefigurează marxismul sovietic târziu.

Nota de subsol lukácsiană devine literă de lege pentru antimarxiști precum Sidney Hook (Marx este inițiatorul Dialecticii naturii), Leszek Kołakowski, Shlomo Avineri (pentru care Engels este principalul vinovat al extinderii nepermise a dialecticii în sfera științelor naturale) etc., dar și pentru marxiști ca Jean-Paul Sartre, Roger Garaudy sau Maurice Merleau-Ponty. Doar Jean-Pierre Vigier reamintește universalitatea dialecticii la Engels.

Abia în capitolul al patrulea, relația ambivalentă a dialecticii materialiste cu opera lui Hegel este trasată cu un plus de claritate de K. Kangal: ,,Fundamentul ontologic al relației dintre ființă și gândire este contrazis de către materialism în sensul în care conținutul particular al gândirii omenești și al conștiinței este definit ca o reprezentare a realității. Realitatea este cea despre care se gândește; ea este o condiție existențială care permite conținutului cognitiv să existe, fără de care nu ar exista gândire. Primatul ființei este, într-adevăr, încastrat în termenul de ,,gândire”, pentru că nu există ,,gândire ca atare”, ci doar ,,gandire despre ceva”; limbajul atestă corectitudinea cadrului fundamental al ontologiei materialiste. Cu această aserțiune, materialismul susține împotriva idealismului că realitatea, fie ea socială sau naturală, are propria sa istorie; aceasta nu este o istorie a autorealizării Ideii, în așa fel încât etape particulare prin care trece Ideea pot fi ,,șterse” în ,,oglinda” realității. Principiul factual pe care îl adoptă materialismul și pe care idealismul îl infirmă este acela că natura și societatea înseși sunt supuse dezvoltării (nu doar mișcării și schimbării), independent de felul în care sunt concepute de orice gânditor anume.”[2] Desigur, conștiința vinovată a materialismul constă din descoperirea dialecticii idealiste hegeliene. Volumul I din Capitalul este îndatorat organic Științei logicii, doar că Marx pretinde că folosirea corectă a dialecticii se regăsește abia în capodopera sa. Concluzia se desprinde de la sine: dialectica hegeliană nu poate fi alungată din corpusul doctrinar marxist, socialismul cu baze științifice oblingându-se în acest fel la a-l cunoaște și folosi pe gânditorul Hegel la fiecare pas.

Capitolul cinci este, cel puțin în parte, o istorie a editării și publicării fragmentelor manuscrise din Dialectica naturii, proiect început în februarie 1873 și abandonat ca neterminat cândva după 1886, când Engels redactează manuscrisele de la volumul trei al Capitalului. Stadiile prin care trece Dialectica naturii surprind prin efortul uriaș al lui Fr. Engels de a încorpora cele mai proaspete lucrări valoroase din științele naturii. Engels se folosește de capitolul Determinarea reflectării din partea a doua, Logica esenței, adunată în Logica obiectivă a Științei logicii, dar și de dialectica aristoteliană. Dialectica subiectului la Hegel este eliminată prin selecția operată de Engels. Din Aristotel, Engels preia cele patru tipuri de opoziții, din care cea de-a patra, contradicția, este hegelianizată de Engels. K. Kangal se îndoiește de acuratețea acestui transfer conceptual la Engels, care-l ciuntește oarecum pe Hegel și trădează intențiile lui Aristotel. ,,Una peste alta, fuziunea lui Engels între dialecticile hegeliene și aristoteliene ar putea fi prezentată ca aproximativ același lucru ca unitatea contradictorie, generarea reciprocă, tranziția și manifestarea predicatelor opozitive afirmate de același subiect.”[3] O secțiune dedicată relației lui Engels cu dialectica lui Immanuel Kant, pe care Engels o acuză de metafizică, este analizată de K. Kangal ca dovada limitărilor și asumpțiilor tari ale lui Engels în lectura sa selectivă din Kant. Dacă Hegel îl corectează pe Kant, ca fiind încă, deși puțin, stăpânit de obiceiurile de gândire ale ,,vechii metafizici”, propunând, prin contrast, o metafizică nouă, a dialecticii idealiste, Engels nu reușește, crede Kangal, să depășească dialectica hegeliană: atacând orice metafizică sau proiecție idealistă, Engels preia holismul hegelian în întregime, neînțelegând până la capăt interconexiunea dintre finit și infinit, parte și întreg, cauză și efect, cantitate și calitate, ființă și nimic etc. ca una idealistă. Interdependența reciprocă a părților finite este o totalitate infinită ce se dezvoltă din ea însăși, în care părțile individuale joacă rolul momentelor individuale ale întregului – această condiție rămâne idealistă chiar și aplicată în Capitalul, volumul I (deși Lucio Colletti a dedicat un volum interesant relației dintre Marx și Hegel, în care primul apare ca exonerat de moștenirea idealistă, acesta nu este nicăieri citat în cartea lui K. Kangal). ,,Atât materialismul lui Engels, cât și idealismul lui Hegel îmbrățișează concepția unei totalități infinite. Ceea ce marchează diferența dintre ei este că materialismul explică sistemul naturii fără să recurgă la factori exteriori naturii. În idealism, dimpotrivă, a recurge la asemenea explicații este un imperativ categoric. Pentru Engels, natura este o totalitate autoîntemeiată care are propria sa istorie; pentru Hegel, nu este așa. Din punct de vedere engelsian, se poate vorbi justificat de o totalitate naturală pe baza dezvoltării evoluționiste din natură. Acest lucru este incompatibil cu concepția hegeliană a totalității, fiindcă Hegel acordă prioritate Spiritului care se dezvoltă în Istorie mai presus de o Natură anistorică. Engels nu numai că răstoarnă ordinea priorităților la Hegel, dar, de asemenea, lichidează orice Spirit atotcuprinzator și negarea istoriei naturale.”[4] Această răsturnare este o consecință logică a sistemului hegelian, care, astfel, conține în sine materialismul dialectic. Infinitatea este o categorie idealistă, dar fără sens în mod empiric, la fel și concepția unei naturi ca ,,totalitate istorică autoîntemeiată”. Idealismul hegelian completează armătura teoretică a materialismului dialectic (se aplică izomorfic acesta în orice instanță a unui fenomen natural și social sau se referă endomorfic doar la mișcare în general?), pe care Engels, dincolo de afirmarea unor legi ale dialecticii, nu-l completează în punctele sale nodale.

Ce este, atunci, dialectica naturii? Dialectica, arată K. Kangal în ultimul capitol, al șaselea, din studiul său, nu se aplică în sistemul lul Aristotel, pentru că acesta nu lasă loc contradicției decât în rațiune și, până și acolo, ca o eroare retorică (ne)intenționată, o greșeală a limbii ce trebuie emendată. Pentru Kant, dialectica nu are sens decât în limitele unor obiecte din tărâmul unei metaphysica specialis, nu în studiul științific al naturii, unde finitul și infinitul nu pot fi decât predicate adaptate unui subiect metafizic. La Hegel, Logica mică se externalizează în Filozofia naturii, care afirmă Logica, unitatea contradictorie dintre Spirit și Natură nemaiputând fi pusă la îndoială decât ca momente ale devenirii. Engels rămâne, deci, un materialist prins în capcana idealismului hegelian. Pentru Hegel însuși, Engels ar fi încă prea idealist pentru că adoptă categorii hegeliene nemodificate corespunzător, rămase intacte din demonstrațiile sale dialectic-idealiste. Mai mult decât atât, Engels nu oferă o definiție lămuritoare a metafizicii, deși pune la dispoziție una a dialecticii. Iată că toate subiectele conflictuale care reies încă de la contemporanii lui Fr. Engels, cei care resping primii dialectica hegeliană ca metodă de descifrare a gândirii științifice unitare, până la ruptura între un marxism vestic și altul estic, asumate ca falsă de către K. Kangal pentru că direcțiile lor de gândire nu clarifică logic limitele dintre dialectica idealistă și cea materialistă, izvorăsc din ambiguitatea proiectului inițial al lui Engels însuși, care, departe de a i se aduce acuza de idealist, conține prea multe pete albe și necunoscute în Dialectica naturii. În această indecidibilitate dialectică își încheie cartea K. Kangal, care ar fi fost considerabil mai câștigat dacă ar fi citit cărțile realismului critic, elaborat de Roy Bhaskar, unde materialismul dialectic revine sub un chip nou.

Note

[1] “I confirm what I have already believed, and I do not look for something which I have not already found.” Kaan Kangal, Friedrich Engels and the “Dialectics of Nature” (Palgrave Macmillan, 2020), p. 16.

[2] Idem, p. 106. Traducerea din limba engleză îmi aparține peste tot unde se citează din original.

[3] Idem, pp. 143-144.

[4] Idem, p. 162.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Natura dialectică

  1. BR zice:

    De citit, merci pentru recenzie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s