Paradigme asumate și continuități inconștiente

,,Am reprodus aceste fragmente, selectate din tot spațiul avangardei românești, pentru a înțelege mai bine ce vor acești tineri negaționiști, revoltați că arta este o sumă de convenții și că estetica artei nu-i decât o sumă de reguli moarte.” (Avangarda românească, Antologie, studiu introductiv, cronologie, referințe critice și note de Ion Pop, Postfață de Eugen Simion, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2015, p. 1601)

Critica literară este supa primordială și protoplasma culturii române. Intens ideologizată încă de la începuturile sale timpurii în România, după cum atestă vastul șantier lăsat în urmă de opera mai mult arhivistică decât interpretativă a lui Zigu Ornea, din ea s-au desprins, înainte de anii Primului Război Mondial, direcțiile de teorie politică și de investigație sociologică care o completează conceptual. Mai curând istorie factuală și critică de direcție ideologică decât orice altceva, critica literară se ,,autonomizează” pe calea teoriei ,,artei pentru artă” după 1918. Abia cu urmașii direcți sau indirecți ai criticului Eugen Lovinescu, un ideolog politic de primă mână în cultura română, se poate vorbi de o oarecare profesionalizare a câmpului criticii literare, în sensul în care direcția literară nu include și o poziționare de natură socială explicită. Vladimir Streinu, deși deputat țărănist la un moment dat, și Pompiliu Constantinescu sunt exemplari în acest sens. Tudor Vianu ar mai fi un alt caz de neimplicare în arena publică dintre cele două războaie, articolele sale de coloratură politică sau ideologică surprinzând doar prin absență. În restul cazurilor, în funcție de vocație și putere de verbalizare, criticii literari opinează cu privire la mersul țării, calea culturii locale, valorile civilizației europene, dinamica internă a claselor sociale românești, moravuri anodine sau în ce sens ar trebui să controleze sau să stipendieze (de la un punct încolo, nu mai există deosebire între cele două activități) statul cultura noastră literară. În culise, intelectualul român generalist, dar ambițios, trage sfori de partid numai în beneficiu personal, râvnind îndeosebi funcții administrative sau catedre universitare. Exemple se pot găsi cu duiumul, iar ele au fost examinate cu acribie, nu și cu distanță critică impunătoare, în cărțile de istorie intelectuală a lui Lucian Nastasă-Kovács. Limitele dintre istoria socială fluidă și critica literară sunt greu trasabile în spațiul românesc. Ceea ce uimește disconfortant în prezent este complinerea dintre opiniile de gazetă, jurnalismul ca atare, în materie de literatură cu cele legate de subiecte care, în alte societăți, figurează ca parte integrantă din domeniile sociologiei, teoriei politice și celor economice, antropologiei etc. Acest talmeș-balmeș pentru publicul larg – totul în vederea ,,cultivării” sale – a mers mână în mână cu proasta așezare instituțională a științelor sociale, catedrele de profil din România interbelică neavând coerența și consistența epistemică a celor, spre exemplu, din Germania sau Franța din jurul anului 1900, unde deja se atinsese o oarecare maturitate metodologică în cadrul unor școli de gândire (de aceea poate Estetica lui Tudor Vianu a trecut aproape nebăgată în seamă la apariție, de vreme ce subiectul, atât de larg și de profund studiat în orizontul german imediat, nu avea ,,spațiu de desfacere” pe o piață de idei interbelică subordonată politicii hebdomadarelor și ziarelor destinate unui public urban din clasa medie, dar, de fapt, redus numeric și prost alfabetizat). Mai mult de atât, interferența carierelor politice a disturbat un mediu intelectual deja avariat de partizanate de grup intelectual, totuși, slab coagulate profesional și susceptibile de corupție. Pe fondul radicalizării politice fasciste, care nu se referă exclusiv la mișcarea legionară, implicarea intelighenției în sfera ideologică a depășit punctul aparentei neutralități eseistice practicate până atunci. Părerile apărate cu talent, nu neapărat și cu argumente, devin simple dogme, sloganuri și adeziuni conjucturale truculente. Atunci nu-i de mirare că stalinizarea de după 1948 a găsit un teritoriu propice pentru înregimentări pe linie, la fel de cabotine și egoiste în fond ca întotdeauna într-un stat cu o slabă organizare și funcționare a instituțiilor sale de bază. Dacă există un merit în această rinocerizare lucrativă, deși, după cum spuneam, una factice, flexibilitatea conferindu-i halou haiducesc unei libertăți strict individuale, anomice și oportuniste, acesta rezidă în alungarea zgurei nonestetice din discursul literar. Inspirându-se din înaintașii interbelici care au făcut în principal, dar nu numai (G. Călinescu a scris masiv articole politice sau de coloratură politică partinică), critică literară pură (truismul ,,arta pentru artă”), criticii lansați în anii 1960-1970 în spațiul românesc (putem alege orice nume, inclusiv cei care s-au realizat în spațiul occidental, de pildă Virgil Nemoianu, Sorin Alexandrescu, Toma Pavel sau Matei Călinescu) sunt mai puțin interesați decât oricare altă generație anterioară de achizițiile din estetică (impasibilitatea vizavi de discursul filozofic este abisală în critica literară de după 1970, iar aceasta în contextul în care temelia pe care lucrau acești critici este una eminamente filozofică), sociologie și politologie (asociate instantaneu de aceștia cu proletcultismul anilor 1950-1960 sau, în situația de acomodare occidentală, cu modelele ,,marxizante”) sau de istoria ideilor (cu excepția unor Zigu Ornea, deja amintit, și Paul Cornea, Ian Ianoși, ultimii, deși recuperați omagios, socotiți de unii – cu o acuză care trădează alte identificări ,,politice” partizane – ca ,,prea de stânga” sau ,,hipertehnicizați”; de marginalizarea și autoexilul lui Nicolae Tertulian se poate vorbi ca înglobate în etiologia criticii literare). Practic, în afara gustului personal, a manipulării unui material literar imens și a ușurinței grațioase de a scrie, criticul literar din anii ceaușismului nu mai avea nevoie de nimic suplimentar în trusa sa de lucru pentru a răzbi în arena publică a criticii literare. Regresul este unul vizibil până și față de interbelic, unde, deși umbrit de extremismul politic, aportul criticului literar, fie că scria istorie literară, fie că elabora săptămânal cronici de întâmpinare, cuprinde zone mai largi decât cultul hipergonflat al ,,frumuseții pure”, adesea redusă la un textualism rigid sau la analize stilistice în care emoția estetică este tratată ca rezultatul psihologic pe care îl lasă în urmă practicarea asiduă și în cerc restrâns a unui acaparator cult religios (în afară de stil, inteligență și putere de muncă, nu există deosebiri de profunzime între – să zicem – Ion Roman și Eugen Simion înainte de 1989). Însă, avand în vedere că numai regimul avea monopol pe discursul puterii (care este unul direct legat de afirmarea științelor sociale), nu-i de mirare că criticul literar s-a retras comod în căsuța sa estetică, alocată de regim și delimitată scrupulos de acesta într-o ,,privilighenție” inventată de Partidul Unic. Nebeneficiind de o tradiție solidă teoretic și ancorată administrativ în lungul interval 1870-1945 – iar anii 1970-1989 au constat mai ales dintr-o recuperare a trecutului românesc – si, în mod special, rupt fiind de curentele de gândire occidentale sau arătând dezinteres față de acestea, criticul literar român a conservat – nu neapărat mediocru – valori estetice naționale, unde atât componenta estetică, cât și latura națională nu sunt nicăieri expuse convingător cu mijloace raționale în așa măsură încât specificitățile asociate limbii și literaturii române să treacă energic în universal prin intermediul traducerilor. Esteticul și naționalul se aștern ca o aură benjaminiană pe textele acestora, iar ceea ce se vede este discursul subiectiv al unui cititor împătimit, care, atunci când nu rezumă și dictează didactic, covârșește prin subiectivism și prin cultivarea generalizării normative, bazate exclusiv pe intuiție și doxă personale. După momentul 1989 până dincolo de anul 2000, mare parte din criticii literari care se afirmaseră în ultimele două decenii comuniste a înghețat voluntar în vechile practici. Deși totul se schimbase sau era în curs de revoluționare demolatoare în societate, decanii criticii literare, nu însă și latura lor de politicieni sau vânători de sinecuri pe spezele statului roman, au închis porțile lumii, s-au retras într-o cămăruță din spate unde au rupt punțile cu alte posibile lecturi teoretice revelatoare (ceea ce, în ciuda faptului că se puteau deplasa în vestul Europei încă de dinainte de restaurarea regimului pluripartidist, făcuseră dintotdeauna) și au continuat să-și țeasă textele, cu rezultate slabe în rândurile tinerelor generații, de unde nu s-au cooptat decât puțini fideli, îmbătrâniți timpuriu astăzi. Acesta a fost jocul, impus de regulile sistemului.

Poate prima voce critică, care a dedicat un eseu cvasiesopic subiectului, dând, pe de altă parte, multe exemple și surprinzând punctual mitologiile întreținute multigenerațional, este cineva din interioriul criticii literare titrate, împărtășind toate ticurile și convenționalismele uzate ale breslei: Eugen Negrici în Iluziile literaturii române (Editura Cartea Românească, 2008). Volumul nu a trecut ca o epifanie și nu a răsunat plin sub cupolele criticii literare. Dimpotrivă. Aprecierea a fost mai puțin asurzitoare decât tăcerea. La doar câțiva ani vocile tinere încep să sondeze în spatele acestor incongruențe. Odată cu acceptarea României în Uniunea Europeană și integrarea sa, de pe poziții semiperiferice, în comerțul european, deci în piața globală, noua generație, parțial debusolată de peisajul sărac și conservator de acasă, parțial descoperind fie în calitate de studenți în universități europene, fie de cititori pasionați ai literaturii științifice de limba engleză (id est, căpătând astfel acces nemijlocit la exegeza globală) în curs de digitalizare galopantă, nu se mai integrează în ciclul generațional prestabilit. Lovinescienii și călinescienii de generația numărul x sau y nu se mai autoreproduc, căci spațiul de validare intern s-a destrămat, iar posibilitățile de recunoaștere socială sunt minime. Înainte de conștientizarea scriptică a acestui fapt, un prim semnal de alarmă îl găsim în teza de doctorat a universitarului Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esență. (Editura Cartea Românească, 2009), în care limitele metodei idolului Călinescu sunt cartografiate cu minuțiozitate, descoperind că acestea sunt totodată limitele culturii române. În marea ecuație globală împăratul se dovedea talentat, dar unul fără acoperământ. Începând să scrie numai articole științifice pentru revistele academice, globale ca impact, Andrei Terian nu numai că neagă condiționalitatea locală, dar reușește să o pulverizeze în direcții metodologice respinse sau evitate în spațiul criticii literare românești până atunci în Critica de export. Teorii, contexte, ideologii (Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2013). În 2011, Alex Goldiș realizase un tur de forță al momentului de reașezare în matca esteticului a criticii literare în cadrul bătăliilor consumate în anii 1948-1971 în Critica în tranșee. De la realismul socialist la autonomia esteticului (Cartea Românească). Subiectul metodologiilor critice românești pare a obseda noua generație mai mult decât cronica literară sau evaluarea literaturii contemporane. Un nou teritoriu se află în curs de defrișare. Teodora Dumitru repune în discuție lovinescianismul prin înțelegerea sa europeană în Sindromul evoluționist (Editura Muzeului Național al Literaturii Române, București, 2013) și prin revizitarea corpusului ideologic lovinescian în Modernitatea politică și literară în gândirea lui E. Lovinescu (Editura Muzeului Național al Literaturii Române, București, 2016). Spre deosebire de disperarea camuflată a lui Andrei Terian în fața golului de nivel sincronic și diacronic între critica românească și cea mondială, însă optimist cu privire la recuperarea sa în timp, Teodora Dumitru, deși nu poate nega evidența înapoierii, caută și reușește să găsească punți de legătură solide între local și european, reducând numai moral, nu însă și teoretic, din deficit. Suma tuturor eforturilor critice, însa nu și cheia acestor tribulații identitare ale unor critici care ar fi trebuit să preia ștafeta, nu să o recodifice alternativ, se condensează în cartea Adrianei Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România (Editura MLR, București, 2017), lucrare în care momentul realizabil de tangență și sincronizare a spațiului critic autohton cu etapele structuralismului vestic al anilor 1960-1970 este ratat din pricina presiunii câmpului critic național, care, deși favorizat de ideologia oficială în acest demers, îi întoarce aproape complet spatele. Însă rezolvarea misterului, care ține de dinamica pieței de carte și a transformărilor sociale din România postcomunistă, inclusiv a rezultatului luptelor pentru dobândirea capitalului simbolic, este sintetizată în erodarea ideologică și materială a zestrei comuniste, cea care conservase mare parte din tradiția criticii literare interbelice pe filiera estetismului totalizator și suficient de după înfrângerea fără drept de apel a proletcultismului anilor ’50. Polemicile și zbaterile anilor 1990-2010 sunt surprinse tematic în cartea lui Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismului românesc (Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017), cea care pune capăt unui deceniu de chestionări și dileme ale istoriei criticii noastre literare. Rezultatul travaliului colectiv de reevaluare a tuturor valorilor este volumul coordonat de Mircea Martin, Christian Moraru și Andrei Terian, Romanian Literature as World Literature (Bloomsbury, 2019). Din acest moment încolo se ridică problema unei noi paradigme, comprimată în digital humanities și distant reading, epicentrul acestei mișcări de redesenare a literaturii române aflându-se temporar în cadrul Facultății de Litere și Arte a Universității din Sibiu, unde, precum într-o buclă temporală autoreflectată, îl regăsim pe Andrei Terian, și, numai în parte, a Facultății de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj.

Și, după această scurtă genealogie a (auto)cunoașterii critice, iată-ne ajunși la prima carte de autor a noii generații de hermeneuți, aparținând lui Emanuel Modoc, Internaționala periferiilor. Rețeaua avangardelor din Europa Centrală și de Est (Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020). Alegând avangarda, cea pe care Eugen Lovinescu o taxa drept o formă de modernism extremist în Istoria literaturii române contemporane, iar G. Călinescu îi califica versurile liderului Geo Bogza ca ,,brutal priapice” în Istoria sa, care rezerva un spațiu sumar suprarealiștilor și dadaiștilor, alături de ,,balcanism” și ,,hermetism”, tratându-i cu condescendență, Emanuel Modoc lucrează cu cel mai de succes produs literar autohton pe piața mondială a valorilor simbolice. Având căutare la export din clipa nașterii și constituindu-se de la începuturi într-o linie europeană caracteristică, avangardismul este antinațional chiar și atunci când explorează folcloric spațiul rural, pe care îl dinamitează fără drept de apel. Tocmai valența sa congenital-internațională îi îngăduie cu facilitate lui Emanuel Modoc să traseze câteva linii teoretice generale, de plasare în paradigma world literature, în spațiu, comunitate și rețea. Demersul este unul geoliterar, nu sociologic, ceea ce este un aspect destul de aseptic și abstract al lucrării, pentru că geografia, câtă vreme nu jalonează discriminatoriu, nu supără pe nimeni. În fond, cine poate fi iritat sau pus pe gânduri, altfel decât unele preliminarii, tatonante, de lectura unui atlas? ,,E vorba, mai precis, de o investigare a circuitelor care au articulat principalele mișcări transfrontaliere din cadrul acestor curente și, nu în ultimul rând, de o reprezentare cât se poate de exhaustivă a rețelei de transfer, de tranzacții și de interacțiuni care au dus la transformarea avangardismelor locale din fenomene izolate național la mișcări inter- și transnaționale, cu un rol decisiv în evoluția și, uneori, chiar supraviețuirea avangardei globale.” (p. 22) Blindat cu referințe actuale legate de comunități imaginate cultural și de considerații geoliterare, Emanuel Modoc își alege modurile nodurilor de influențe reciproce – fără îndoială, nu se exclud releele nodale, nodurile topografice – în cadrul avangardismului european, situat dialectic într-un centru pariziano-helvet care comunică cu metropolele avangardiste central și est-europene. Rețeaua de putere și influență structurează spațiul și nu invers. Comunitățile interliterare sunt urmărite în dauna celor intranaționale, care contează mai puțin, avangardismul fiind marginea unei literaturi românești oricum marginale, pentru că reglajul fin dintre un așa-numit centru, niciodată staționar și nemuritor, și mininucleele sale aruncate pe harta Europei nu este decât unul reciproc avantajos. Un prima pas constă în delimitarea retrospectivă a conflictului interbelic dintre modernism și curentele avangardei, care, cel puțin pentru critica literară americană, nu este atât de ușor de trasat, deși avangardismul este un curent larg care transgresează modernismul, depășindu-l radical în momentul istoric în care izbucnește la suprafață. Polisistemul avangardelor europene, în care sateliții lor momentani sunt cel românesc, polonez, maghiar și ceh, este studiat ca parte a ,,coexistenței” și a ,,coevoluției” avangardelor. Emanuel Modoc pledează pentru o avangardă-ca-rețea. Antiburghezi, antitradiționaliști prin definiție și antisimboliști din momentul în care scriitorii de la revista unu rup polemic legăturile cu cei de la Contimporanul, avangardiștii sunt filocomuniști, dar practicând un militantism ultramodernist, pseudocolectivist, stenic, de mișcare politică en marche, nu străin de fascismul țărilor latine, declanșând antipatia totală a criticii hegemonice, care nu ezită, totuși, să-i ia în seamă, în ciuda desconsiderărilor estetice și moralizatoare. După momentul anilor ’30, avangardiștii suprarealiști români se temperează, iar, mai târziu, în cadrele postbelice, domolirea se face în chip manierist. ,,Luat ca grupare, suprarealismul autohton din anii patruzeci are relevanță mult mai mare în context supra- și transnațional, făcând parte din continuitatea proiectului suprarealist european. În ce privește scurtul moment al ultimei avangarde autohtone, acesta devine un subiect promițător de discuție abia în afara contextului local. Experimentalismul blajin, teoretizările programatice și, nu în ultimul rând, manierizarea timpurie a formulei suprarealiste își găsește logica dincolo de receptarea când tendențioasă, când explicabilă istoric, când îndreptățită, în demersurile recuperatoare, din spațiul autohton.” (p. 121) După un prim capitol care se vrea în mod indirect unul de refasonare paradigmatică a criticii literare autohtone în direcția unui ,,construct geoliterar democratizant”, Emanuel Modoc deschide o paranteză de șaizeci de pagini de ,,(inter)medieri avangardiste periferice” destul de tipice, ca modalitate de lucru cel puțin, criticii literare românești dintotdeauna. E un avans urmat de un recul momentan, dacă pornim de la premisa că discutăm de o carte structuralmente proaspătă și inedită în spațiul românesc. Micile înfruntări polemice pe tema raportului dintre avangardism și ruralism în compania criticului literar Paul Cernat aduc mai degrabă cu o ciondăneală amicală, pe un subiect nu tocmai luminat corespunzător, decât cu un real diferend de recurs la metodă. Din nou, ce este atât de inacceptabil în micile erori de interpretare curente în volume de sute și sute de pagini? Depășind acest punct minor, Emanuel Modoc reconstituie ,,avangardismele călătoare” importante la nivel de curent (futurismul, dadaismul, constructivismul, suprarealismul) în stadiile dezvoltaționiste de formare-desant-normare-performare, împrumutate util din teoria psihologiei si a dinamicii grupurilor, fiecarui curent corespunzându-i câte o secvență de dezvoltare. Luate fiecare în parte și tratate statistic, futurismul a beneficiat de cele mai multe articole de prezentare și analiză în spațiul românesc în intervalul 1891-1944, cele mai multe expuneri în presă – peste cincizeci de articole – suprapunându-se pe vizita în România a futuristului exemplar F. T. Marinetti în 1930, fără ca prezența sa temporară să datoreze ceva fascismului sau unui parti-pris politic autohton. Suprarealismul se plasează pe un loc secund, urmat ca grad de expunere publică de dadaism și expresionism. Articolele negative sunt mai pregnante decât cele pozitive, Marinetti stabilizându-se, totuși, ca o personalitate recunoscută în spațiul cultural românesc. Dincolo de latura computațională, absolut neutră și rece precum o masă de disecție a unui medic legist, Emanuel Modoc scrie istorie literară probabil cunoscută criticilor specializați în avangardisme. Odată ajunși la capitolul al treilea al lucrării de doctorat, căci aceasta este, în ultimă instanță, cartea de față, Emanuel Modoc deschide paleta spre avangardismele vecine. Avem sub ochi o splendidă hartă din 1903 la pagina 171 din care aflăm că un anume Joseph F. M. Partsch delimitează Europa Centrală ca începând din Belgia și Olanda și încheindu-se provocator și antiprovincial cu România, Bulgaria, Serbia și Muntenegru. Pe cale de inoculare subreptică, Emanuel Modoc afișează o lejeritate admirabilă în a relativiza geoliterar spații care, altminteri decât pe harta fizică, ocupă un spațiu disproporționat ca un trompe-l’œil în mintea și în mentalitățile oprimat-oprimante ale criticii literare românești. Fără a fi gigantice ca influență, culturile limitrofe dețin și o concretețe fizică, un contur cu propria sa masă și greutate, nici pe departe de neglijat. La această simfonie avangardistă central-europeană, maghiarii contribuie cu activismul lor timpuriu, cehii se remarcă prin poetism, românii prin integralism, iar polonezii prin formalism. Mai mult decât atât, ,,poemele-tablou ale lui Lajos Kassák, poemele-imagine ale lui Karel Teige, pictopoezia lui Victor Brauner și Ilarie Voronca, și, în fine, fotomontajul lansat de Mieczysław Szczuka” sunt rezultatul polenizărilor reciproce ale Internaționalei Avangardiste. Într-unul din capitolele studiului Emanuel Modoc construiește grafic rețeaua menționărilor în publicistica românească în perioada 1919-1944 ale celor mai vizibili suprarealiști: F. T. Marinetti, Tristan Tzara și André Breton, primul dintre cei trei însușindu-și partea leului ca notorietate. Din nou, măsura în care această relizare statistică utilă ar putea forma un salt de nivel al criticii literare românești ne scapă personal, căci nu vedem pe cine sau cu ce ar deranja o fișă clinică sau buletinul meteo corect și metodic realizate. Primele cinci rețele notează popularitatea câtorva avangardiști europeni, printre ei și români. Mai interesant sunt de menționat rețelele de colaboratori ai revistelor avangardiste central-europene Ma, Zenit, Contimporanul, Blok, Pasmo. Cele nouă rețele suprind excelent raporturile de colaborare și relațiile cele mai intense din punct de vedere publicistic în cadrul avangardismelor epocii.

În secțiunea finală de concluzii, Emanuel Modoc vede în recuperarea șaizecistă a avangardei românești liberalizarea relativă de atunci, mult trâmbițată în critica noastră literară. Se vorbește, într-adevăr, de o adevărată revoluție (p. 219), deși este discutabil dacă așa stau lucrurile. Emanuel Modoc aduce probe multiple în sensuri contrarii: atunci când vorbește de ,,axa valorică determinată de unul dintre ,,subcâmpurile” sistemului literar: natural-artificial-livresc” (p. 220), inspirată de Bourdieu, tocmai îmblânzirea interpretativă a avangardei constituie grija principală a criticii. Ion Pop, autorul cel mai aplecat pe istoria avangardei românești de până acum, artificializează estetic avangardă, Marin Mincu, al cărui studiu despre avangardă din antologia sa, prin împingerea acesteia înspre experimentalism, îi conferă o iradiție livrescă, în vreme ce Paul Cernat, care punctează ideologic avangarda, începând cu 2007, plasează discuția pe tărâmul ideologic, cu toate că, deși acesta este cu totul alt subiect de discuție, ideologizările căutate de Paul Cernat și-n Vase comunicante (Polirom, 2018) sunt tributare unor cadre ideologice care nu comunică liber sau clar cu ideologiile politice extremiste, fiindcă acestea din urmă nu sunt tratate conștient și interdisciplinar, ci grefate din zbor, pe criterii de analogie subită, slabe, pe trunchiul criticii literare. Ce noutate aduce Emanuel Modoc în circuitul exegezei pe avangardism din România? Răspunsul temperat și-l dă singur la pagina 228: e vorba de ,,cele câteva perspective propuse în studiul de față, determinate, și ele, de transformări și prefaceri, dar nu socio-culturale și politice, cât, mai degrabă, metodologice și de perspectivă în chiar câmpul studiilor literare contemporane de aici și de acum.” Prin urmare, criticii sacerdotali ai esteticii tradiționale nu au de ce să-și facă griji. Din contra, ei ar putea, dacă și-ar îngădui un răgaz de reflecție dezinteresată, să lectureze ce se scrie în rândul ,,tineretului de azi”, nici pe departe atât de pernicios lor pe cât își imaginează. Într-un articol dintr-un număr al revistei România literară pe luna decembrie 2020, Nicolae Manolescu, dezinformat și fără miză, lăsat pe dinafară în materie de luciditate și trezvie a minții, ajunge, în schimb, să înfiereze o întreagă generație de critici, pe care nu-i cunoaște, drept nulități și rebuturi.

Nu în cele din urmă există o particularitate așa-zis polemică în cartea lui Emanuel Modoc care merită discutată în sine. Acesta este un istoric literar mult prea ponderat pentru a se aventura în apele tulburi ale polemicilor, indiferent de natura lor, iar, de aceea, respingem acest calificativ care spune câte ceva despre sensibilitatea vanitoasă a celor afectați peste măsură de prezența oricărei critici. Ceea ce realizează Emanuel Modoc sunt, eventual, corecții minore, discutabile, care nici nu pornesc din speculațiile sale muncite, ci din acumularea solidă a unor lecturi. Iată, de pildă, un șir de fraze gândite în acest sens: ,,De aceea, mai degrabă decât a circumscrie concretizările și ocurențele sincronice ilustrate mai jos unei explicații de tipul ,,simultaneității non-simultane” (propusă de Frederic Jameson, pe urmele lui Ernst Bloch) sau al ,,simultaneității probabilistice” al lui Wai Chee Dimock, voi încerca să arăt că existența unor evenimente apropiate temporal și care au loc în cadrul intern al avangardelor central- și est-europene sunt, de fapt, nu produs al unui ,,paradox al simultaneității”, așa cum îl numea Sorin Alexandrescu, ci rezultatul unei negocieri constante și sistematice între aceste avangarde în cel puțin egală măsură în care sunt efecte ale interferențelor vest-europene (văzute aici ca numitor comun pentru fiecare dintre avangardele chestionate).” (p. 169) Cine ar putea afirma cu discernământ că Emanuel Modoc nu este îndreptățit la un comentariu critic?

În ceea ce ne privește, mai este o ultimă mențiune de făcut. Aceasta este legată de o pripeală de redactare care se poate corija fără un efort remarcabil. Cuvântul ,,reiterație” zgârie pe ureche de la prea multă întrebuințare, uneori chiar anapoda, verbul ,,a suprascrie” nu sună românește, iar ,,viziunea prolixă” a lui Eugen Lovinescu nu are sens din bunul motiv că ochii nu pot fi supraîncărcați de ceea ce îndeobște iese doar pe gură. În afara acestor mizilicuri, Emanuel Modoc scrie disciplinat, îngrijit, serios, aplicat, rezumativ, savant și lămuritor.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s