Burghezul cruciat

,,Acest arhetip al cavalerului fără frică, dar nu întotdeauna și fără de prihană, este în mod constant pus în valoare în contrast cu gloata lipsită de curaj. Pe vremuri, Virgiliu scrisese: ,,Frica e dovadă de neam prost!’’ (Eneida, IV, 13). (…) Romanul și teatrul au subliniat la rândul lor incompatibilitatea din aceste două lumi sociale și morale totodată: cea a vitejiei, care este individuală – lumea nobililor – și cea a fricii, colectivă – lumea săracilor.’’ (Jean Delumeau, Frica în Occident. Secolele XIV-XVIII. O cetate asediată, traducere din franceză și note de Modest Morariu, Editura Art, București, 2020, pp. 12-13).

Dacă ar fi să ascultăm de subtilitățile cazuistic-înșelătoare ale unor exegete ca Irina Ciobotaru sau Oana Soare[1], Nicolae Steinhardt intră sub incidența unui antimodernism sui generis. Dacă ne-ar fi dat să-l audiem pe tânărul jurist Nicolae Steinhardt, ale cărui articole cu tentă explicit ori implicit politică[2] au fost strânse în volumul de Articole burgheze din colecția operelor complete (publicată cu ajutorul Mănăstirii Rohia), acesta se identifică cu liberalismul-conservator de până la 1830-1848 din Franța și Anglia, pleiada de gânditori și istorici fiind prea cunoscută pentru a o aminti aici. Existențialist creștin, neojuminist și lovinescian în planul gusturilor literare, trăirist în îndemnul neîncetat la fapta curajoasă, Nicolae Steinhardt nu este atât de greu de catalogat, cât mult prea mișcător emoțional ca subiect de investigație intelectuală pentru a mai îngădui altceva decât diviziunea la infinit, stufos și inutil logic, a categoriilor critice. Este și aceasta o voluptate permisă sufletelor care îl venerează cu stăruință. Însă pentru a surprinde într-un instantaneu fețele acestui Ianus eseist, memorialist și autor de apoftegme bisericești, locul capital de unde putem începe – gândirea sa având, în plus, sistematicitate internă – rămâne tot Jurnalul fericirii, breviar al unei întregi conștiințe istorice.

O anecdotă despre pictorul Theodor Palladay trădează cutele omului în cetate sau cum privea Nicolae Steinhardt societatea. Întâmplarea se reduce la ipotetica scenă în care artistul îi schițează fugitiv portretul unei tinere femei într-o locantă de mahala, fără a binevoi să-i capete consimțământul în prealabil, prilej cu care partenerul ei de viață din acel moment izbucnește moralist, îl încondeiază cu sudalma ,,porc bătrân” pe sublimul pictor și se alege cu o cotonogeală zdravană din partea lui Theodor Pallady. Care e morala poveștii? Oare fantele de cartier nu poate simți fiorii etilici ai ultragierii orgolioase, cocoșești? Nici vorbă. Oare artiștii se pot înfrunta în arena bărbăției virile cu orice soitar de pripas? Nici asta. Întreaga eboșă moralizatoare are drept chintesență o alegorie stranie a omului superior, civilizat, ,,boier”, care, precum în Inima întunericului a lui Joseph Conrad, a nimerit printre sălbatici: ,,Lecția are un înțeles general, pentru orice fel de haimanale și primate. Toți canibalii din Africa: li s-a dat peste noapte independența pe care nu știu s-o folosească decât pentru a se ucide între ei și a se tortura. Și a se rățoi. Mai întâi să coboare din copaci și apoi vom sta de vorbă.”[3] Fiecare să-și vadă în lungul nasului. Rangul de jos în societate se ține aproape de inferioritatea unui trib preuman, troglodit, care nu merită să se decolonizeze de sub strânsura imperialiștilor civilizatori, altfel, la nevoie, vajnici mânuitori ai pumnului în plex și moacă (sau ai armelor de foc).

Pentru Nicolae Steinhardt, săracii, exploatații, proletarii sunt aproape întotdeauna mârlani limitați intelectual a căror supremă perversiune jubilatorie consistă, așa cum apare în altă scenă din Jurnalul fericirii, în a stropi mitocănește cu sifon dansatoare de bordel goale. Plebeii colcăie de resentimente și invidie, salivează de pofte pe treptele sau sub cercevele caselor unor burghezi pesemne deplorabili moral, dar avuți și chefli, în care își oglindesc sprinteneala animalică a instinctelor. La fel se poate spune, mutatis mutandis, despre popoarele colonizate: ,,primatele” nu au drept de preemțiune atunci când vor și ele un loc în lume, căci ,,boierii” trec primii la rând. Bădăranii sunt șmecheri și turnători, iar în gura lor dănțuiesc cuvinte mari precum ,,curaj, încredere, libertate”.[4] În ciuda efervescenței unei epoci grandioase în sine, născută atunci, după marele eveniment, trepădușii guralivi sunt emanațiile bolnave ale Revoluției Franceze, întorsătură istorică pentru care Nicolae Steinhardt are numai rezerve și o câtime de simpatie. Votul universal este inutil atâta timp cât duhul mulțimii nu este unul creștin și perfecționarea morală nu are întâietate în furnicarul omenesc. Prostimea nu este decât la parusie pregătită pentru democrație, votul cenzitar având mai multă noimă până la calendele grecești. Încă din anii 1930, atunci când mergea la sindrofii bucureștene în casa inginerului Sorin din Strada Traian, unde surorile Sevastia și Silvia, aflate în compania verișoarei lor Sirena Rabinovici, se desfătau în deliruri verbale inconștiente, comuniste, Nicolae Steinhardt, vegheat de prietenul Manole (Emanuel Neuman), ricanează șugubăț la ,,stângismul” deșucheat și utopic. Peste trei decenii și jumătate, comuniștii evrei, în parte repatriați în Israel sau plecați pe alte meleaguri, în parte resemnați cu o poziție socială mulțumitoare în România socialistă, își pierd din entuziasm întrucât ,,zeul a murit”, iar ei, foști ilegaliști pe baricade, au fost trași pe linie moartă de noua conducere de partid și de stat. E curios că tocmai Steinhardt reabilitează indirect ipoteza conform căreia, după sau cu puțin timp înainte de 1964 încolo, Partidul Comunist Român s-a descotorosit de ,,ovreii comuniști”, înlocuindu-i cu bravele vlăstare ale holdei naționale, românii get-beget, supoziție pe care antisemiții tradiționaliști de după căderea Blocului Comunist o susțin ca motivul central pentru care poporul a suferit în primii zece-cincisprezece ani de ocupație și influență sovietică apăsătoare. După începutul traumatic al detenției în ianuarie 1960 și până la eliberarea sa din 3 august 1964, Steinhardt nu trece doar printr-o epifanie, al cărei entuziasm copleșitor este sintetizat în pagini de incandescendență, înduioșătoare și înălțătoare totodată, din rememorările Jurnalului fericirii, ci și printr-o redefinire ontologică a lumii, nu doar aceea antropologică din anii interbelici: caralii și organele de anchetă au căzut definitiv în groapa cu diavoli[5]. Religia lor este idolul fals al comunismului. Demonizarea acestora ca meschini, mincinoși, vulgari, fără maniere, vorbind cu ,,bă’’ și ,,mă’’, înjurând birjărește este ca o eclipsă a umanității. Atât de convins este deținutul Steinhardt, mucenicul prizonier, de prezența toxică a acestei umanități decăzute încât acesta nici nu polemizează cu specia hâdă din jurul său, ci caută evadarea imaculată a inimii în poeziile lui Radu Gyr, Nichifor Crainic, ale altor deținuți, în gramatica limbii latine și a celei sanscrite (sub îndrumarea binefacătoare a orientalistului și indianistului Sergiu Al.-George), în exerciții de memorare și de readucere aminte cu rol terapeutic. Pușcăria de drept comun este – nu se știe de ce – ,,ușoară’’ față de pedepsele condamnaților politic.[6] Tovarășii legionari de celulă sunt părtași la suferință și umanizați, iar până și unui fascist recunoscut, criminal de război dovedit, cel care a făcut negoț cu ,,sânge evreiesc’’ în anii Holocaustului românesc pe teritoriul Transnistriei, politicianul escroc Radu Lecca, i se acordă o încredere naivă, până la comparații ridicole și periculoase: ,,Nu încape îndoială că Evreii nu-i pot fi decât recunoscători lui Antonescu, șefului de stat care cu adevărat s-a împotrivit exterminării lor. (Numai regele Danemarcii, țară ocupată și ea, care declarase că dacă se impune portul stelei galbene, el și membrii familiei regale și-o vor coase toți pe veșminte, i se aseamănă.)’’[7] Tocmai lui Radu Lecca găsește evreul român Nicolae Steinhardt să i se confeseze în numele cavalerismului creștin-democrat care va uni cândva Europa.[8]

Umanitatea de jos este, revenind, compusă din ,,bieți mărunți mic-burghezi’’[9], toți iude, în vreme ce Mântuitorul trece drept ,,boier’’, ,,aristocrat’’, cel care risipește cu măreție și nu gândește mărunt-contabil[10]. Dintre toate atributele divinității, Nicolae Steinhardt, credincios ideologiei politice din tinerețe, îl numește pe Iisus Hristos, în mod repetat și insistent, ,,boier, gentleman și cavaler’’.[11] Derapajele conservatoare ale lui Nicolae Steinhardt zgârie la ureche, categorii sociale aranjându-se într-o ierarhie omenească rebarbativă, într-un sens antimodern mai puțin benign decât ne putem imagina. De pildă, uciderea prefectului de poliție Constantin Manciu de către junele Corneliu Zelea Codreanu în octombrie 1924 se lasă expediată pe un ton condescendent înfiorător, fără respect retrospectiv pentru lege: ,,La afacerea Manciu nu mă opresc, a fost un simplu caraliu.’’[12] Câteva rânduri mai jos, Steinhardt desconsideră Marea Rebeliune legionară ca nefiind altceva decât izbucnirea puroiului gunoaielor societății și nicidecum un act politic fascist: ,,De cele întâmplate cu prilejiul rebeliunii nu discut; atunci s-au revărsat scursorile mahalalelor în centrul cetății, spre a jefui, a incendia, a ucide. N-a fost un pogrom și nicio acțiune politică, a fost răbufnire a drojdiei, o explozie a zgurei, o pălălaie a plevei.’’[13] Nimic despre masacrul din pădurea Jilava, act criminal comandat și executat de membrii zeloși ai mișcării legionare. Principala gâlceavă rămâne cea a neobrăzarii declasaților și a claselor de jos: până și țiganii români, alături de care a împărțit o pâine amară câțiva ani la rând, sunt asociați de Nicolae Steinhardt cu Dracul însuși. ,,Au comun cu diavolul râsul batjocoritor, și un neastâmpar, o forfotă, o dănțuială care nu-i numai a paparudelor.’’[14] Creștinul concesiv și milos din alte pasaje, maestrul unei limbi argheziano-mateine unice, eruditul sentimental care crede într-un rai de pisici și de câini și care lăcrimează dulceag citind an de an, indiferent de vârstă, A Christmas Carol a lui Charles Dickens, relativistul ,,sfătos-isteț’’ care găsește în neputințele științelor naturale de a formula adevăruri finale o probă a prezenței divinității hristice în lume, misticul cuminte Steinhardt devine un simplu ideolog de dreapta tăios și fara scrupule, simplificator și exclusivist atunci când se izbește de hidoșenia de bolgie a comunismului și a dejecțiilor sale umane: ,,Cultura nu poate fi decât aristocratică. Mai mult decât oricare altul, e lucrul ce nu poate fi decât astfel. Democratizarea o desființează. Cultura, după Emmanuel Berl, e o insultă adusă proletariatului; îl umilește, îl enervează pe acest proletariat. Se va face o cultură care să nu umilească pe nimeni, să nu supere pe leneși, să fie la nivelul șoferilor și tractoriștilor.’’[15] Și, totuși, dacă smegma caraliilor și a locuitorilor de margine a orașelor, purtători de salopete și șepci unsuroase pe timp de zi, nu constituie decât un prilej de groază și silă pentru burghezul Steinhardt, pretenția jurisprudenței comuniste de a inculpa un presupus delict politic este, fără doar și poate, monstruoasă. Ce vină avea N. Steinhardt dacă în 1948, cum recunoaște el însuși, ,,redactasem și bătusem la mașina rapoarte destinate străinătății’’[16]? Cu toate acestea, în Franța, eliberată în 1944 de aliații liberali, s-au împușcat oameni la zid, intelectuali sau nu, pentru colaborarea cu ocupantul german.  

Proiectul comunist este micșorat metonimic la obiectul casnic al primusului mediocru din gospodăriile muncitorești[17]. ,,Modestul aparat casnic e cruntul simbol al eșecului unei trufașe experiențe care în schimbul libertății și în locul valorilor spirituale făgăduise buna stare materială.’’[18] Marx și Engels, canalii grafomane, sunt doi draci bărboși, bețivi, afemeiați, delabrați moral.[19] Securitatea este Inchiziția, iar un cuget limpede va identifica ,,microsemnalele’’ gândirii unice, care, în mod onest la Steinhardt, se asociază și cu etape istorice, din fericire, datate ale Bisericilor creștine. Epistema ,,luptei de clasă’’ falsifică abuziv limbajul, iar paranoia ,,limbii de lemn’’ asfixiază bunul-simț și ,,dreapta judecată’’. Cu toate acestea, atunci când Nicolae Ceaușescu condamnă invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia în august 1968, Steinhardt consemnează ostășește: ,,Spuneți ce vreți domnilor, discursul ținut de Nicolae Ceaușescu de pe balconul din Piața Palatului rămâne un moment al conștiinței românești. Demnitate, curaj. Singurul care vorbește. Și din gura lupului.’’[20] Însă în temnița comunistă călăul Onea[21] îl schingiuiește pe mielul Domnului. Iadul comunist se desparte net de amintirile serafice ale copilăriei interbelice, edenice. ,,Nici martiriul nu absolvă o doctrină prin ea însăși respingătoare.’’[22] De ce se întâmplă astfel? Deoarece cuvintele sunt mai presus de fapte: ,,Lumea vorbelor și lumea scrisului nu depind de realitate și pot habar să n-aibă de ea. Dar aceasta nu-i altceva decât reînnoirea mesajului biblic: cuvântul e mai însemnat decât lumea faptelor, realitatea e creată de Cuvânt, iar nu invers.’’[23] Din acest idealism zdențuit și elitist își croiește Nicolae Steinhardt veșmântul ideilor sale sociale, care nu incriminează atât religia în care monahul a găsit izvor și nădejde, cât îi subliniază polimorfismul, fiindcă, în cele din urmă, călugărul de la Rohia a rămas fidel doctrinei conservatoare ,,de la 1815” pe care a absorbit-o în cuget ca proaspăt Doctor în Drept al baroului ilfovean dintre cele două războaie mondiale.

Două idei principale se adaugă aici pentru a mai domoli întrucâtva din mitul purității gândului la Nicolae Steinhardt în cultura română. În primul rând, viața mizerabilă de închisoare, în care hrana proastă și tineta cu excremente revărsânde, poreclită ,,tunul’’, sunt îndurate în comun de către deținuți în spațiul unei celule-garsonieră, subliniază inumanitatea abjectă a comunismului. Tortura și declarațiile falsificate la interogatorii poartă și ele girul comunismului. Distrugerea ființei umane este pusă pe seama regimului sovietic infam și odios, însă prea puțin spre deloc din mărturiile lui Steinhardt nu ne asigură că același regim penitenciar sălbatic, de cavernă, nu funcționa și în 1920, 1940, 1960 sau chiar în 1989. De altminteri, condițiile de trai inumane din închisorile românești se aplicau cel mai probabil și condamnaților de drept comun. Dincolo de a fi o chestiune strictă de regim, nu și de guvernare, până și în secolul al XXI-lea, penitenciarele României liberale și democrate din prezent sunt prinse în spirala unor procese îndelungate desfășurate la CEDO, multe din acestea soluționându-se negativ, cu despăgubiri generoase în favoarea petenților, pentru instituțiile statului român. A fi condamnat la închisoare în România a fost și încă este o invitație la distrugerea sănătății psihosomatice și la degradarea morală implacabilă. În al doilea rând, Nicolae Steinhardt cântă osanale demnității rănite și curajului dârz al celor care au murit în temnițele comuniste pentru delicte politice aberante. Cititorul ar trebui să fie minimal informat că există o martirologie comunistă în toată regula în istoria stângii globale. S-a murit glorios în reprimarea sângeroasă a grevelor muncitorești în ultimele două secole. S-a vărsat sânge nevinovat în anchetele brutale din beciurile Siguranței. Burghezii au juisat la fiecare ocazie când hidra muncitorească îsi mai pierdea un cap din pricina intervențiilor brutale ale organelor de stat. În capodopera lui André Malraux, Condiția umană, Katov, cu care Steinhardt însuși empatiza, este acel comunist care se aruncă sacrificial în cazanul încins al unei locomotive pentru soarta camarazilor lui. Comuniștii au fost hăituiți ca niște animale de pradă în anii de triumf ai carlismului și ai legionarismului (Radu Lecca, deținutul politic de sub comuniști, s-a simțit ca peștele în apă în scurtul interval în care a deținut funcții publice înalte și putere discreționară). S-a ucis cu sadism în interogatoriile naziste, franchiste, pinochetiste etc. La un an după eliberarea creștinului Nicolae Steinhardt, ,,stângiștii’’ de toate culorile au fost masacrați în număr de până la un milion de victime în Indonezia dictatorului ,,capitalist’’ Suharto, aliatul lumii libere, euro-atlantice. Dacă vorbim de crime în masă și intrăm în metodica logicii lui Ares, a numărării rece a morților, regimurile politice liberale, autoritare de dreapta, fasciste din întreaga istorie a modernității se pot compara lejer în materie de omucideri cu muntele de cadavre lăsat în urmă de guvernările de extrema stângă. Morții plebei proletare sunt la fel de onorabili și parte a speciei umane ca leșurile unor creștini legionari și politicieni fasciști interbelici, iar transformarea în îngeri a unora și demonizarea jignitoare a altora, cum procedează adesea Nicolae Steinhardt, sentimentalizând melodramatic tragica și sfâșietoarea condiție umană a omului încătușat de bestiile politice, în funcție de partid, nu este doar o nedreptate istorică, ci o invitație la a tăgădui adevărul complet, cel opus îmbucătățirii sale destoinice, interesate și viclene de oricare dintre părțile implicate în conflictele sociale enorme din ultimele veacuri.

Acestea fiind zise, simplu preludiu la cele ce urmează, ajungem la cartea filologului Adrian Mureșan, Vârstele subversiunii. N. Steinhardt și deconstrucția utopiilor, o voluminoasă teză de doctorat la care autorul a lucrat și a finisat șapte ani. Pentru dimensiunea criticii literare, care în spațiul românesc este adânc blocată, pe mari porțiuni, în epoca revolută a impresionismului estetic, Nicolae Steinhardt leagă ,,epoca de aur” interbelică de ultimele decenii din comunism, când bătălia pentru ieșirea de sub chingile regimului oprimant fusese oarecum câștigată, cel puțin în plan teoretic. Adrian Mureșan îl vede pe Nicolae Steinhardt ca un reprezentat al ,,subversiunii’’ provenit din matricea ,,Ionesco-Cioran (și rădăcinile sale caragialene)’’.[24] Steinhardt nu poate fi asociat onest nici cu legionarismul, ortodoxismul sau cu ,,lipsa de sinceritate a convertirii religioase’’[25], cum s-a încercat în anii 1990-2000. Adrian Mureșan nu deține practic o metodă de lucru, un instrument solid de forjare a analizei sale decât tot în mijloacele criticii literare, așa cum se exercită ea în România, cu toate că el însuși recunoaște că Nicolae Steinhardt nu poate fi redus la o discuție de estetică sau una de est-etică. Astfel, tocmai acest paradox, clădit pe contrastul dintre intuiția fenomenului non-literar și uneltele literare cu care este ineluctabil cântărit, subminează din interior demersul lui Adrian Mureșan. În loc de un Steinhardt egal cu sine, îmbinând liberalismul burghez cu accente conservatoare, specifice atât lui Eugen Lovinescu în interbelic, cât și lui Titu Maiorescu în secolul al XIX-lea, cu filipica neîncetată împotriva curentelor de stânga sau progresiste, în materie de cultură, moravuri și până și în judecarea literaturii, Adrian Mureșan cade în capcana de a lua drept adevăr de la sine înțeles ceea ce nu este, privit ca un ingredient dialectic necesar, decât o latură – și aceea tezistă – a realității sociale. Selecția atentă a unui Occident liberal-conservator ca material discursiv eficient, a unui Vest dezvoltat și aplatizat, mitiza(n)t, din care s-a eliminat orice urmă de conflict sau război domestic (nici înainte de 1914 nu stăteau lucrurile ca într-o idilă socială), așa cum procedează N. Steinhardt încă din cărțile și publicistica sa de dinainte de 1948, ajunge, sub ochii entuziaști ai lui Adrian Mureșan, o cruciadă cosmopolită în numele libertății: ,,Constructele culturale occidentale, în speță cel francez și cel englez, au funcționat, astfel, atât ca modele etice și estetice, cât și ca paradigme subversive, care furnizează în permanența subiectului cosmopolit elemente pentru o filosofie a libertății.’’[26] Această invitație la libertatea anticomunistă (mai bemolizată apare cea antifascistă, totul pe considerente de amiciție și biografie – Nicolae Steinhardt nu este, totuși, Mihail Sebastian din Jurnalul său al dezamăgirilor, poate și datorită faptului că viitorul convertit a petrecut ultimii ani de dinaintea începutului Celui de-al Doilea Război Mondial în Franța sau în lungi vilegiaturi vest-europene) se extinde și-n refuzul epistemic al eseistului pentru orice metodă rațională, științifică, adică riguroasă, sistematică, totalizatoare și exactă, a actului gândirii, ,,în contra oricărei formule constrângătoare sau reducționiste, fie ea pozitivistă sau structuralistă.’’[27] Nesupunerea la ancadramentele gândirii disciplinate a provocat și-o răzmeriță la adresa formelor fixe a genurilor literare, dacă, într-adevăr, se poate vorbi de literatură, dincolo de stilul flamboaiant și de tentativele de roman din tinerețe, la Nicolae Steinhardt.[28]

În primul capitol al lucrării, Adrian Mureșan surprinde cu finețe chiar disciplina autoimpusă, atacul insistent pe orice flanc, din opera lui Nicolae Steinhardt: pasaje, idei, opinii, luări de poziție cunoscute cititorului din Jurnalul fericirii, opera nepublicabilă în Blocul Estic, apar neîncetat în volumele de eseuri din anii 1970-1980. Însă, deși Adrian Mureșan e încredințat că ,,Steinhardt desfășoară o panoplie de teleogumene din ce în ce mai inventive și nu mai puțin vulnerabile din perspectiva unui partizanat sau a unui exclusivism dogmatic’’[29], tot el nu observă contrastul dintre spiritul tolerant și ecumenic, asociat lui Nicolae Steinhardt ca marcă distinctivă, cu atitudinea tranșantă de cold warrior anticomunist, fără frică și scrupule și cât se poate de dogmatist, pe care o dezvăluie cu doar câteva rânduri mai sus: ,,echivalarea terorii comuniste cu Mamona, cu Diavolul și cu Legiunea sa demonică. Această echivalare este comentată pe spații largi în Jurnalul fericirii, unde ,,satanizarea’’ comunismului devine marca acestei perspective fățișe prin care subversiunea este depășită și înlocuită cu oponența (…)’’[30]. Nu e vorba doar de un salt calitativ de la subversiune la opoziție, cât mai degrabă de o constantă a viziunii ideologice steinhardtiene, diametral opusă unei societăți democratice laice, consumeriste, egalitare (de aici se poate ghici respingerea etică a moliciunii iresponsabile a Franței de după 1930, o societate decadentă, omogenizată și vlăguită de satisfacerea unor nevoi carnale mediocre, în corespondența sa privată), modernității integrative social, așezate, tihnite și fără mari contraste de statut între cetățeni. Mai mult de atât, prin punerea semnului de egalitate între Diavol și dictator (în mod particular, Secretarul General al Partidului Comunist Român) și prin chemarea sa la arme (regimurile comuniste trebuie reașezate manu militari[31]), Steinhardt nu-și trădează decât intențiile ferme de lichidare a adversarului ideologic, id est comunismul și rudele sale infidele, socialiștii. Se poate ca aceste chemări belicoase să fie totuna cu ,,obsesiile steinhardtiene ale transcenderii spațiului și structurilor adiabatice proprii universului totalitar’’.[32] Fermitatea cu care refuză colaborarea cu regimul de după 1964, deși, în acest punct, rămâne de văzut în ce măsură poți să publici articole și cărți, reintrând în circuitul cultural oficial, detestând ordinea de fapt existentă, nu poate fi caracterizată ca moderată, căci ,,în discursul lui Steinhardt, nimic nu depășește, în ordine malefică, epistema comunistă.’’[33] În această ordine a intențiilor și a poziționărilor nete și clare trebuie interpretată și critica pe care i-o face Steinhardt prietenului Noica, atunci când acesta, mistuit de olimpianismul cultural pe care îl propunea cu inflexibilitate României anistorice și atemporale ca o nouă Grecie antică din închipuirea sa, reproșa românilor de la câmpie că nu înțeleg decât să trăiască pentru stomac, iar că nemulțumirile lor legate de lipsa căldurii sau electricității în case, a apei calde sau a alimentelor din magazinele ceaușismului târziu sunt mofturi și răsfățuri pe lângă misiunea națională de mare cultură la care fostul simpatizant legionar se înălțase de unul singur în stațiunea montană Păltiniș, parcă în asentimentul altui făuritor ascetic al unui viitor luminos pentru patrie, Nicolae Ceaușescu. Steinhardt ia poziție opusă nu pentru că glisează discursiv spre centru-stânga[34], cum afirma tatonant Adrian Mureșan, întrucât nimic nu indică asta în afirmațiile eseistului, ci fiindcă – mult mai consecvent cu sine – orice, după cum știm din Jurnalul fericirii, până și minciuna repetată și obraznică, este folositor împotriva Molohului comunist. Deși bunăstarea din Vest diluează vitalitatea și caracterele ca în Franța anilor 1930, sărăcia și lipsurile estice sunt rele pentru că poartă pecetea unui regim ,,socialist’’ mortifiant. O pistă insuficient explorată de Adrian Mureșan este cea legată de revenirea în țară a lui Nicolae Steinhardt, după ce petrecuse câteva luni de zile în Occident în anii 1979 și 1980, când își revede prietenii săi interbelici Emanuel Neuman, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca etc. De ce a revenit înapoi Nicolae Steinhardt dacă avea șansa de a-și trăi ultimul deceniu de viață în spațiul curat, mirific și omenos al libertății parlamentare? Răspunsul este unul care ține de luptătorul cruciat anticomunist Nicolae Steinhardt: de ce anume să evadeze din țara sa de baștină, față de care făcuse un legământ de limbă și de iubire patriotică, atunci când dușmanii inferiori social, alimentați de o doctrină slută, puteau fi invadați și combătuți din interior? Este ceea ce ne atrage atenția și Adrian Mureșan.[35] Din combativitatea genuină steinhardtiană, de această dată hrănită de suportul ideologic liberal-conservator, originează și pretenția de ,,a nu lua în tragic lucrurile (una dintre ideile susținute cu exaltare în eseul despre Caragiale) și a nu se complace în suferință’’[36]. În fond, deznodământul luptei anticomuniste nu era departe în anul în care moare Nicolae Steinhardt, care nu a mai apucat să-și vadă cu ochii visul libertății redobândite devenind realitate. De altfel, o constantă a preocupărilor lui Steinhardt, decelabilă până și în interpretările disparate și, deseori, în afara temei imediate, pe care le găsim în eseurile sale de critică literară sau în convorbirile private înregistrate, se subsumează imperativului ideologic contemporan: până și Sfântul Duh se așază în răspăr cu ordinea lagărului comunist (în acest context, nu-i de mirare laudatio-ul din 1999 al Papei Ioan Paul al II-lea vizându-l pe Nicolae Steinhardt): ,,iată cum o discuție de patrologie ortodoxă este deturnată înspre o parabolă subversivă, la fel cum discuția despre căderea Romei ajunge în context de strictă actualitate.’’[37]

Un subiect controversat, tratat cu rafinament de Adrian Mureșan sub specia ,,existențialist-creștină’’ și a încurajării unei ,,gândiri slabe’’, este cel al ,,antiexclusivismului filosofic’’ la Nicolae Steinhardt. Întâi de toate, Steinhardt nu are o serioasă educație filozofică despre care să putem spune că transpare în eseistica sa sub forma unei rigori conceptuale sau măcar argumentative. Acest deficit vine de departe, încă din anii 1930, însă, în același timp, Nicolae Steinhardt nu este un iraționalist extatic, volumul său de polemici-parodii ,,În genul… tinerilor’’ dezvăluind, dincolo de ludicul textual nonclasic, dimpotrivă, un calm al valorilor burgheze, amintind de ținuta protocolară, rece, monotonă până la plictiseală a cursurilor lui P.P. Negulescu, pe care Mircea Eliade îl găsea ca prezență didactică situat la antipodul maestrului electrizant, fascistul Nae Ionescu. Adrian Mureșan mizează pe componenta discursivă ,,existențialistă, eseistică, polivalentă, paradoxală, contrapunctică, anti-elitistă și anti-exclusivistă’’, deși dificultatea de a articula o structură de gândire coerentă este paradigmatică gnozei politice conservatoare (de aceea, una din pretențiile conservatorilor dintotdeauna se referă la faptul că ei nu compun ideologii și nu se închină la vițelul de aur al Rațiunii, ceea ce este adevărat pentru că, așa cum indică Albert O. Hirschman în The Rhetoric of Reaction: Perversity, Futility, Jeopardy, aceștia brodează pe canavaua temerilor și fobiilor la schimbare și mai puțin pe exercițiul unei gândiri mature, verticale și autonome care își spune sieși sapere aude[38]), iar, cât privește ecumenismul lui Nicolae Steinhardt, mărturisim că acesta este veridic până la capăt doar dacă uităm care sunt ideile-forță – constitutiv limitative și pretențioase – ale eseistului. Dovada ne-o oferă, printre atâtea altele, chiar Adrian Mureșan, atunci când pune în discuție afinitățile intelectuale ale lui Nicolae Steinhardt: ,,Reperele liberal-conservatoare sunt, din nou, evidente: Walter Bagehot sau Herbert Spencer, la fel ca oportunitatea exersării într-o retorică a refuzului, de pildă în polemica de idei cu ,,filozofia sportivă’’ a lui William James.’’[39] De aici reiese critica culturală, cum o denumește oportun Adrian Mureșan ca fiind diferită de cea literară, cu toate că termenul ideologică, atât de demonetizat și detestat de intelighenția anticomunistă, care se imaginează obiectivă pentru că nu se lasă contaminată de concepte de mult intrate în uz în spațiul academic occidental, este mult mai indicat și mai la obiect.

Un moment de hiatus subliniat de Adrian Mureșan este cel dintre Steinhardt și contemporanii săi, exprimat după cum urmează: ,,Drama istorică a lui Steinhardt, dar și virilitatea sa culturală se datorează acestei fatalități, de a fi mereu în răspăr cu modelele culturale oficiale. (…) [Steinhardt] fiind interesat, așa cum am văzut mai sus, de haloul scriiturii și de revelațiile interzise ale textului.’’[40] Aprecierea este mult prea tare: Nicolae Steinhardt, care nu este nici pe departe un relativist, cum încearcă să facă apropierea Adrian Mureșan, nu a scris în Franța anilor 1950-1960. Subversiunea lui vine pe turnanta deschiderii culturale a anilor ’60 din România, iar, până și forma eseului erudit și, prin natura sa intrinsecă, antimetodologic, este cea comună unor critici literari precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Sergiu Al-George, Marian Papahagi, Valeriu Râpeanu, Gheorghe Grigurcu, Valeriu Cristea, lista putându-se prelungi ad infinitum. În afara autorităților, cu cine altcineva se putea erija în conflict ideologic Nicolae Steinhardt? Desigur, cu marxiștii, structuraliștii, pozitiviștii, psihanaliștii etc. vestici, cu modelele lor intruzive. Dar aceasta era, după cum arată Adriana Stan în Bastionul lingvistic sau Alex Goldiș în Critica în tranșee, discursul unei generații formate și în plină afirmare în anii 1960. Adrian Mureșan pariază pe un Nicolae Steinhardt mai incomod și mai subversiv decât spiritul epocii în România ceaușistă[41]. Confruntarea estetico-etică a lui Nicolae Steinhardt cu regimul Ceaușescu ajunge în punctul în care, numai de la distanța securizantă, contracultura anilor 1960 în Europa de Vest și Statele Unite se lasă valorizată pozitiv de fostul deținut politic, uitând componenta anticapitalistă, antiimperialistă, de opoziție la războiul din Vietnam, de revoluție sexuală și de dizolvare a valorilor burgheze, de luptă pentru drepturile minorităților de orice fel, de deschidere față de experiențe religioase diverse, neaservite Bisericilor creștine, pe care mișcările politice de atunci le-au antrenat: ,,Steinhardt se va arăta în continuare mai mult decât favorabil curentelor hippy, cântăreților beat, generației în blugi și optzeciștilor (este, de pildă, elogios pe bună dreptate referindu-se la volumul Poeme de amor al lui Mircea Cărtărescu), dar și culturii pop-rock care începe să se extindă considerabil și în Europa de Est’’.[42] Această strategie de clamare a libertății în România, plasată contra osificării lașe și comode a generației bătrâne a deceniilor 1970-1980, este de înțeles pentru cineva care detesta atât de mult regimul ,,democrației populare” încât se putea folosi de orice probă, orice argument și orice frântură de occidentalism pentru a-și invalida vrăjmașul ideologic. Suntem siguri, oricât de contrafactual pare, că dacă Nicolae Steinhardt ar fi trăit anii 1960-1970 din mijlocul focarului anti-statu-quo european, cluburile revoluționare din discoteci[43], unele inofensive și antiiacobine (dar nu toate, să ne înțelegem), nu ar fi declanșat aceeași apropiere sufletească hedonistă, de loisir dezlănțuit, din partea unui Nicolae Steinhardt subit dioniasic.   

O altă caracteristică dezbătută de Adrian Mureșan se referă la așa-numita aplecare pentru efect și mai puțin pentru semnificație la Nicolae Steinhardt, acest ,,obsedat de efecte’’: ,,Este, cu siguranță, excesivă o astfel de circumscriere, mai degrabă fiind vorba doar de o înclinație temperamentală, de o componentă ludic-protestatară a scriiturii lui Steinhardt. Preocuparea pentru efect în dauna semnificației scurtcircuitează uneori – nu din rațiuni subversive, ci și în relație cu un anumit temperament – eseistica și critica sa culturală.’’[44] Adagiul I try to make myself obscure, mult îndrăgit și speculat de Steinhardt, nu are un rol retoric, cât, din contra, de potențare a semnificației. Cititorul percepe că exprimarea esopică sau aluzia culturală sunt merituoase în sine, misterul meritând dezlegat ca o problemă care antrenează inteligența și cultura sa umanistă. Este reversul transparenței lozincarde, al educației pentru mase. Demonismul socialist trebuie exorcizat și la nivelul limbii – iată ce ne transmite subcutanat Nicolae Steinhardt. Stilul lui Nicolae Steinhardt, casant și franțuzit din anii 1930-1940, devine, sub efectul injecției argotice din închisoare (însă exprimarea căutat buruienoasă din popor este filtrată și îmbogățită de influența mateină prealabilă a lui Nicolae Steinhardt, pușcăria fiind școala vieții în sensul în care obscenul Gore Pirgu se preschimbă în exponentul poporului român – în acest punct de sutură, Steinhardt îngăduie promiscuitatea celor de rând pentru că se poate ușor contrabalansa de simțul dreptății, al expresiei est modus in rebus pe care îl regăsim în paremiologia românească – și în orice zestre de proverbe și zicători, dacă lărgim subiectul înspre o cuprindere internațională), dublu rafinat: Steinhardt sintetizează o limbă română cărturărească, cu inflexiuni de Nastratin Hogea nord-dunărean, și una de revistă literară franceză cu ighemonicon. Oricum am lua-o, Steinhardt optează pentru o dificultate studiată a modului de a scrie și de a comunica idei. Galeria și claca merită a fi sfidate câtă vreme sensurile explicite sunt în continuare aceleași: cumsecădenia și politețea burgheze, domnia faptelor și nu a vorbelor (valabilă pentru întreaga istorie modernă a României), eclectism și capriciu în lecturi, dar grilă solidă de valori, experimentate ca ,,stări de conștiință’’, întotdeauna liberal-clasice. Când ideile sunt scheletice și repetitive, stilul se poate dezvolta arborescent, mozaical, baroc, luxuriant[45]. Un anume egoism boieresc sau mic-burghez – prea puțin importă – se poate detecta în perpetuele reveniri la sine, la gusturile și idiosincraziile personale în eseul românesc, Nicolae Steinhardt nefăcând excepție decât prin excesivitate. Adrian Mureșan, sincer îndrăgostit de obiectul cercetării sale pentru a nu fi altfel decât delicat, găsește conceptul operațional de intropatie pentru a salva arbitrarul contigent de la cruzime și absurd: ,,Este evident că discursul lui Steinhardt funcționează – și în acest caz – intropatic, livrând interlocutorului, în locul eșafodajului argumentativ, un soi de autoportret și o retorică sentimental-diaristică, la fel cum un trecător care, pășind întâmplător în proximitatea unui cerșetor, i-ar oferi acestuia o carte de bucate, o monedă ieșită din uz sau orice alt accesoriu prea puțin folositor în acel moment.’’[46] Corolarul include, prin ricoșeu, atitudinea nu chiar benevolă a lui Adrian Marino vizavi de eseistica lui Nicolae Steinhardt, ceea ce îl împinge pe Adrian Mureșan să își apere autorul preferat prin sublinierea deosebirilor de metodă: ,,Faptul că deciziile literare țin, cum este și firesc, de extraliterar este de o subversivă transparență la Steinhardt. Departe de a dezavua teoria, Steinhardt îi contaminează înțelesurile prin apel la semnificații specifice discursului european șaizecist, pe care aceasta le capătă uneori în discursul Noii Critici franceze și, mai apoi, în poststructuralism: nu aspectul restrictiv, pedagogic, scolastic, normativ și platonician al teoriei îl interesează, ci, la antipozi față de metoda, de pildă, a lui Adrian Marino din Introducere în critica literară, aspectul de contra-discurs, mai degrabă, aristotelic, orientat împotriva clișeelor și a ideilor preconcepute în studiile literare.’’[47] Refuzul unei metode nu înseamnă însă la Steinhardt lipsa unei strategii retorice și a unor cadre mentale prestabilite prin propria sa formare. Este străveziu faptul că Steinhardt nu caută lecturi fidele autorului, ci unele închinate lui însuși și setului de valori în care își pune credința. Metoda sa este cea clasică, constând în decuparea intențiilor autorului și a conținutului operei, fără formalism, farafastâcuri și structuri discursive, pe care le asimilează ad libitum, în funcție de străfulgerarea psihică pe care i-a produs-o textul. Analiza lui Steinhardt este morală, de moravuri, dar mai cu seamă politică, în bătăia lungă a puștii care doboară fantezii utopice și care purifică aerul de miasmele unor idealisme pernicioase nevoilor omului în carne și oase – desigur, nu mai are sens să reiterăm cine sunt rivalii din umbră sau cei declarați ai liberal-conservatorului. Prin contrast, totuși, Nicolae Steinhardt nu evită ,,orice formă de exces sau de dogmatism’’[48], doar că modalitatea sa de a-și afirma impenitența față de regim nu are loc (și nici nu poate fi cazul) prin ucaz administrativ. În democrație orice opinie politică, până și cele extremist sau altele aberante, este integrată în spațiul comun al liberei împărtășiri de idei, egale în dreptul de a se afirma ca prezente cu oricare altele. De aici și până la confiscarea aparatului de stat de către o ideologie care nu admite concurenți este încă un drum lung de străbătut, unul care trece necesermante prin monopolizarea discursului public și câștigarea en force a asentimentului majorității. Eficiența eseisticii lui Steinhardt depinde de adversarul său direct. Cuvintele și atitudinile sale sunt mai slabe în clipa de față decât în 1980. ,,O parte însemnată a energiei sale speculative se mobilizează subversiv împotriva discursului oficial. (…) Discursul său critic este unul subversiv, intropatic, donjuanesc, infidel, viril, la nevoie răzbunător, polemic, favorizând ,,privirea laterală’’ și valorile secundarului: o critică culturală a cărei valoare nu rezidă atât în utilitatea ei, cât în efectele pe care le produce.’’[49] Efectul indicat este starea de conștiință inversă a regimului sultanistic ceaușist. Este ceea ce Adrian Mureșan presimte atunci când îl pune alături, de altfel, cât se poate de consecvent din punct de vedere ideologic, pe Nicolae Steinhardt criticului conservator Virgil Nemoianu (admirația comună celor doi pentru lecturi susținute din G.K. Chesterton nu este întâmplătoare). Cu toate acestea, date fiind simpatiile sale politice, Nicolae Steinhardt are milă și înțelegere pentru cei nevrednici și necăjiți câtă vreme rămân slabi și nu au vreun crez compensativ în care aceștia să găsească un sprijin pentru a ieși din marasmul condiției lor sociale umile ori, la fel de adevărat, pramatiile sunt instrumentalizate ca refuzând ontologic, reflex al liberului arbitru sau al păcatului originar, să fie mântuite de utopii (a se citi proiecte socialiste[50]). Invectivele apar numai în preajma ideologului claselor dominate, după cum e greu de înțeles dacă Steinhardt acceptă posibilitatea ameliorării speciei în afara religiei creștine. ,,Pentru Steinhardt trivialitatea banalului semnifică adesea mai degrabă o defecțiune în receptare: vulgul, băcanul, plevușca sunt rareori sau aproape niciodată condamnați, dimpotrivă, simpatia pentru cei slabi (remarcată și de Adrian Popescu) rămâne o bună cale de înțelegere a demersurilor sale culturale.’’[51]

Pe măsură ce pătrundem mai adânc în cartea lui Adrian Mureșan, criticul literar revine în spirală la aceleași teme, nuanțând cele deja afirmate în prima sa jumătate. Anumite considerații dobândesc proporțiile unui refren. Adrian Mureșan cade, fără a ține seamă de cele anterioare, în plasa unor paralele cel puțin naive, dacă nu dubioase: în țara lăutărismului academic cel mai asumat, atunci când nu sombrează direct în impostură și fărădelege, Steinhardt de odinioară devine aliat accidental împotriva unor noi fanatisme, dintre care Adrian Mureșan amintește ,,posibila tiranie a specializării, izolarea într-un cerc profesional restrâns până la autoanularea vieții personale, private, spirituale.’’[52]

De departe cea mai armonioasă compozițional și diversă parte a tezei sale de doctorat este secțiunea a treia, țesută din capitole cu subiecte conturate geometric, având parcă eleganța unor eseuri steinhardtiene. Numai că aici criticul ia poziția de tragere și cade prea ușor de acord cu Nicolae Steinhardt. De pildă, acesta se plângea de paralizia spiritului belicos în Europa de Vest – acea ,,lipsa de curaj politic’’ care începe în anii 1930 și nu se încheie nici jumătate de secol mai târziu – în fața invadatorilor totalitari (mai detestat e, s-ar putea spune, comunismul decât fascismul, cel puțin în formula sa iberică și italică), suficient pentru ca Adrian Mureșan, impulsionat de o umoare neagră intempestivă, să lege brusc ,,teroarea totalitară’’ de pe vremuri de ,,fenomenul corectitudinii politice’’.[53] Nu am pierde prea mult dacă am declara că, până la urmă, critical literar Adrian Mureșan l-a înțeles prin empatie pe ideologul Nicolae Steinhardt, corectitudinea politică fiind însuși calul de bătaie al conservatorilor de toate culorile din prezentul anilor 2020: cum, necum, defetismul european contemporan se întrevede în îngăduința decadentă a stângismelor. E prea mult ,,angelism legalist’’ pe bătrânul continent, cum s-ar fi pronunțat against his better self doctorul în drept Nicolae Steinhardt.

Gusturile literare, chiar formative, ale intelectualului Steinhardt sunt surprinse cu perspicacitate rezumativă, subliniat antitotalitară: ,,Să recompunem, așadar, portretul din frânturi: un comentator avizat al lui Gide, o sensibilitate burghez-proustiană, adoptând, în cele mai bune pagini ale sale de proză memorialistică câte ceva din stilul autorului Timpului regăsit, un existențialist cu acte în regulă, decis, totuși, să îmblânzească demonul sartrian și să încerce imposibilul, infirmând programatic amarnica deviză a francezului conform căruia ,,L’enfer c’est les autres’’ și, nu în cele din urmă, un camusian pursânge, deși creștin (să nu uităm de admirația comună a celor doi pentru Simone Weil), un apologet al curajului politic, decis să denunțe fără concesii utopiile ideologice, politice, spirituale ori culturale ale veacului căruia i-a aparținut.’’[54] Un alt capitol se ocupă de relația dintre tânărul Toma Pavel și prietenul de familie Nicolae Steinhardt, Adrian Mureșan descoperind filiația culturală a celor doi, trecând peste episodul structuralist al doctorului sorbonard. Relația ambivalentă și lectura etică, mai puțin estetică, de fapt în continuare o citire care are miza de a slăvi pretinsa noblețe naturală a educației liberal-conservatoare, a lui Nicolae Steinhardt cu Balzac, L.F. Céline, Marchizul de Sade (Steinhardt pare a împrumuta interpretarea deja clasică a lui Theodor Adorno și Max Horkheimer din Dialectica Luminilor asupra divinulul marchiz), intelectualizantul Aldous Huxley, duiosul, valahul Alphonse Daudet, inteligentul G. B. Shaw și preferatul Charles Dickens sunt scoase în relief de Adrian Mureșan. Până și credința în falsificabilitatea oricărei teorii prin testarea ei empirică nu surprinde decât ca o altă împunsătură la adresa inamicilor ideologici. Nici Noul Roman francez nu este scutit de decantarea prin alambicul antiraționalismului sentimental, experimentalismul nonuman exagerat de sobru, care prea se ia în serios, fiind respins organic de Steinhardt: unitatea gândirii sale reactive este constatată și de Adrian Mureșan. ,,Este evident că, de fiecare dată când contextual îi permite, Steinhardt revine la recipientul aflat sub presiune, al propriilor energii distopice, spre a-l deversa și spre a preveni ori a respinge proximitatea unui dușman invizibil, deși atotprezent.’’[55] Pentru un spirit liberal-conservator relaxat și ubicvist, încrâncenarea și tenacitatea bătăliei anticomuniste par destul de bizare, dar, vorba aceea, a gândi cu duritate împotriva cuiva înseamnă să raționezi, măcar în parte, ca în oftalmia simpatică, asemeni lui.

Consistența existențialistă a eseisticii stienhardtiene este pusă la încercare în creuzetul analitic atunci când intervine modelul creștinismului Simonei Weil, unul în afara Bisericii, dar nu eretic. Analogiile conving, iar liniile de fugă se delimitează în peisaj: Steinhardt este mai pesimist ca proiect societal, unul care nu există de fapt, iar Simone Weil investește încredere într-un reformism social gradual. Adrian Mureșan, care, dacă până acum îl privește din afară pe Nicolae Steinhardt, trece printr-o fază de contopire ideologică cu maestrul-călăuză spirituală. Simone Weil se face vinovată una-două de ,,formele gândirii utopice’’. De ce? ,,Sau la fel ca atunci când proiectează, în scopul nobil al ,,reînrădăcinarii’’ claselor muncitoare, câte o universitate muncitorească care ar urma să funcționeze în vecinătatea fiecărui atelier de montaj, în strânsă legătură cu direcțiunea întreprinderii, ori atunci când, imaginând o reformă a învățământului francez, prevede că aceia, care doresc să devină învățători de țară, să fie trimiși timp de un an, incognito, drept servitori la o fermă, iar cei care urmează să predea în cartierele muncitorești să fie trimiși, la fel, în uzine.’’[56] Până și cea mai banală îmbunătățire a stării materiale a celor mai mulți întâmpină interdicția sacrosanctă a blamului totalitar. O porție de mizerie în deznădejde pare a fi cel mai indicat remediu societal. Simone Weil pare ca pătimind, rând pe rând, de elan tineresc, mania purității și platonism.[57] Mai firească rămâne mizantropia neagră a lui Steinhardt în raport cu viitorul imediat al Europei, vizionat în tușe groase ca o jacherie a patibularilor cu bâtă și revolver, similari, nu știu de ce merge pe mâna acestei analogii Steinhardt, cu ,,feudalitatea’’ țărilor arabe. Previziunea distopică a monahului dă impresia că aceasta s-a consumat în Rusia de după căderea U.R.S.S.-ului în 1991 mai degrabă decât în Occidentul fraierilor și al șmecherilor scăpați de sub orice control[58]. Salvarea nu poate fi decât de natură metafizică sau nu va fi deloc, comunismul figurând ca atracție sadomasochistă către moarte.[59] Însă, ce are a face?, ,,Steinhardt este un ecumenic moderat.’’[60] Pesemne că termenul moderat își are obârșia în antiscepticismul exprimat de Steinhardt față de prozelitismul catolic, cezaropapismul atrăgând prin tradiție numai antipatia clerul ortodox cu valențe naționaliste: ,,Discreditarea constantă a oricărei activități de misionerat derulate de către Biserica Catolică este motivată, între altele, și de supoziția că apostolii au înțeles parțial greșit poruncile cristice.’’[61] Dar Steinhardt nu resimte chemarea atavismelor legionare sau a celor pășuniste, anumite fețe bisericești de această factură spirituală primindu-și tainul mustrării: ,,Ortodoxismul acesta strâmt, agresiv și fanatic, conchide fostul deținut politic care aspira la călugărie, îi tulbură profund pe aceia care caută autenticitatea și face ca farmecul și sfințenia locului să își piardă din efectul terapeutic, transfigurator.’’[62] Duhul totalitar se trage din două rădăcini conexe: din nou, cei care se iau prea în serios și cei care elaborează sisteme complicate de gândire. Bănuim că nu greșim prea mult dacă afirmăm că Steinhardt i-a avut în vizor pe revoluționari ca nominalizându-se din oficiu întâii pe listă, iar pe marxiști ca situați confortabil imediat dedesubt.[63]

Un alt detaliu care merită clarificat este cunoașterea științifică serioasă pe care i-o atribuie fără parcimonie Adrian Mureșan lui Nicolae Steinhardt. Cred că ne aflam într-o eroare: Noica este cel care, ce-i drept, cultiva exersarea minții filozofice pe ecuații diferențiale și pe seama lecturii unei cărți ca Hazard și necesitate de Jacques Monod. Preluând, prin simplă contagiune, această înclinație noiciană, în fond, atât de hegeliană, Nicolae Steinhardt nu face atât paradă din cunoașterea științelor naturale, ci încearcă, cu un cuvânt la fel de percutant, să le submineze creator, trăgându-le în cortul unde se află Chivotul Legii. Paradoxele imaginare ale științei devin revelații creștine sau măcar biblice sau cel puțin în orizontul cenzurii transcendente blagiene. Rămâne de studiat dacă un om de știință veritabil ar pleca urechea la aceste jonglerii de mare facondă. Adrian Mureșan nu are rezerve să indice doar retoric ,,bogatele sale cunoștințe de fizică (teoria einsteiniană a relativității, principiul incertitudinii la Heisenberg, teorema lui Gödel, teoria cuantică a lui Max Planck etc.), dar și hermeneutice (gândirea lui Ștefan Lupașcu, teologia lui Karl Barth etc.), cu privire la dicotomia luciferic-paradiziac.’’[64] În cele din urmă, ce legătură – alta decât una dialectică – există între științele naturale sau chiar cele sociale, concedem, și un eseist care detectează germenele utopiei în ,,exclusivismul’’ pozitivist, tehnicizant, formalizant și structuralist? Nici una sau oricare – e la latitudinea oricăruia să aleagă.

Nicolae Steinhardt, strălucitor mânuitor al limbii române, om cu tărie de caracter mai presus de toate, își va solidifica suplimentar poziția, pe măsură ce timpul se va scurge departe de secolul al XX-lea, de cel mai valoros eseist de dreapta din cultura română. Editor al operei lui Nicolae Steinhardt, Adrian Mureșan, a cărui scriitură[65], pe alocuri somptuoasă, uimește prin clasicismul frazelor, îmbină cu încântare personală atâtea citate și referințe pe fiecare pagină încât este peste putință ca studiul lui, elaborat cu tot atâta migală și strădanie calendaristică, să nu rămână mult timp de acum încolo cea mai importantă contribuție, pe alocuri critică, dar, în genere, adulatoare față de maestru, întru înțelegerea lui Nicolae Steinhardt. Față de monografia lui George Ardeleanu, singura cu care această lucrare-fluviu poate fi nestingherit comparată, care aglutinează într-un întreg arhivistic fiecare zi din viața lui Nicolae Steinhardt, rămânând, în rest, pe poziții devotat-ancilare în relație cu monahul de la Rohia, Adrian Mureșan face un pas în spate și studiază resorturile intelectuale ale gândirii celui care a reprezentat in vivo rămășițele de suprastructură strict burgheză, dar românească, în deceniile dictaturilor socialiste din spațiul local. Dacă Adrian Mureșan ar fi făcut un al doilea pas în spate, deopotrivă suficient și necesar, cartea ar fi dobândit o perspectivă în plus.

Note:


[1] Cartea Oanei Soare, Ceilalți moderni. Antimodernii. Cazul românesc, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017, este versiunea românească a Antimodernilor lui Antoine Compagnon. Oana Soare scrie cu devotament și completă aprobare șase sute de pagini dense despre o doctrină politică subiacentă, în mare măsură invizibilă autoarei, pe care o cerne cu ustensilele boante ale unei teorii literare inabile și improprii atunci când discutăm despre raportul dintre ideologiile scriitorilor și scrierile lor. Literatura este și asumare politică, nu doar estetică inabordabilă rațional, dar în care ne izbește la fiecare cotitură bigotismul sans peur et sans reproche, clasismul, sexismul, rasismul, homofobia și alte trăsnăi amăgitoare. Întâlnirea dintre emoții și ideile generale creează o stare de sfântă euforie, mai ales atunci când principiile morale și comportamentele coincid cu experiența noastră de viață, însă aceasta nu este o problemă a criticii, ci numai a criticilor și a metodelor lor diletante de lucru. Cum ar fi să scriem o istorie a gânditorilor marxiști români fără să amintim că este vorba de o teorie economică pe fundal, dar și de formidabil de abundenta și variata bibliotecă a stângii europene și mondiale? Cum ar suna ca în loc de social-democrați sau anarho-sindicaliști să vorbim în termeni de ,,prieteni ai egalității în bunăstare’’ sau ,,eroii solidarității în munca liberă’’? În ceea ce privește volumul Irinei Ciobotaru, Steinhardt, Editura Ideea Europeană, București, 2016, adeziunea autoarei la orice gândește și rostește Steinhardt este, la tot pasul, absolută și asta se întâmplă pentru că, așa cum ne informează autoarea însăși chiar de la pagina 12, incursiunea ei se bazează numai pe iubire. Este adevărat, pe de altă parte, că în istoria ei intelectuală, minuțioasă și chibzuită, Irina Ciobotaru îl restituie pe intelectualul Nicolae Steinhardt întreg și sublim.

[2] Nicolae Steinhardt, Articole burgheze, Editura Polirom, Iași, 2008. Cele mai interesante articole pentru creionarea doctrinei conservator-liberale a eseistului sunt următoarele: ,,Obiceiuri și tradiții engleze’’ (pp. 64-74), ,,Obiceiuri și tradiții engleze’’ (pp. 85-90), ,,Admiratorii și admiratoarele socialismului’’ (pp. 90-106), ,,Admiratorii Fetei Moderne’’ (pp. 118-125), ,,Liberalism’’ (pp. 154-179), ,,Neoclasicism? Neotradiționalism?’’ (pp. 197-206), ,,Înfrângerea radical-socialiștilor’’ (pp. 414-415), ,,Socialiștii, apărători ai libertății’’ (pp. 493-502), ,,Pragmatism și pluralism’’ (pp. 514-525), ,,Liberalismul larg (Problema Moderațiunii și a Violenței)’’ (pp. 525-537), ,,Charles Maurras’’ (pp. 623-627). Alte intervenții incisive, atacând oblic orice formă de socialism (social-democrații sunt în Jurnalul fericirii persiflați sub chipul prezumtivei lipse de discernământ moral și de voință politică a politicianului german Carl Wilhelm Severing, căruia îi dedicase o intervenție dezaprobatoare, separată, cu câteva decenii înainte, vezi Varia I), se pot identifica și în alte articole, însă florilegiul conservator – horribile dictu, paseist-reacționar – se poate localiza cu ușurință în acest mănunchi de texte explicite. Ca un pandant la volumul Articole burgheze, putem citi spre edificarea ideologiei politice adoptate de Nicolae Steinhardt și următoarele articole, nefiind singurele texte de atitudine, din Varia I, Editura Polirom, Iași, 2019: ,,Secretele Republicii franceze: Thiers’’ (pp. 298-302), ,,Domnul Thiers: Un burghez mândru/ A ajunge sau a parveni’’ (pp. 302-309), ,,O republică moderată’’ (pp. 309-314), ,,Gambetta împotriva socialismului’’ (pp. 314-319), ,,Monarhiștii întemeiază Republica’’ (pp. 310-327), ,,Franța ca republică și monarhie’’ (pp. 327-332), ,,O problema socială și mondenă: Gambetta’’ (pp. 332-347), ,,Monarhiștii împotriva regelui’’ (pp. 347-353), ,,Liberalii’’ (pp. 358-362), ,,Greșeala tactică a social-democrației’’ (pp. 362-368), ,,Dacă social-democrații nu luau puterea’’ (pp. 368-374), ,,Două păci – Greșelile păcii din 1919’’ (pp. 374-390), ,,Neutrii’’ (pp. 390-395), ,,Pelerinul Păcii’’ (pp. 395-404), ,,Parlamentarism, democrație, socialism’’ (pp. 404-411), ,,Două societăți’’ (pp. 411-422), ,,Două situații economice – două concepții despre viață’’ (pp. 422-440), ,,Nostalgia secolului al XIX-lea’’ (pp. 440-442), ,,Duci și lucrători’’ (pp. 442-455), ,,Severing sau omul nou’’ (pp. 455-460), ,,Fundamentele drepturilor omului’’ (pp. 460-469). O parte din aceste intervenții politice reapar sau sunt republicate de la un volum la altul în colecția operelor complete.

[3] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, Editura Polirom, Iași, 2012, p. 35, vezi și Jurnalul fericirii, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 514.

[4] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, Editura Polirom, Iași, 2012, p. 40.

[5] Că ura se poate calcifica în dispreț șfichiuitor la ocazie, putem observa din descrierea mușcătoare, cvasiantifrastică, a celor patru ipostaze hâde, de cavaleri pe invers, golani prozaici, ai Apocalipsei, cunoscuți în profan doar în calitatea lor de gardieni comuniști: plutonierul Biserică înjură blasfemic la foc automat, Mareșalul este un gnom dictatorial (ca ștabii cu origini umile din partid, cel mai probabil), Profesorul e rizibil de politicios pentru că este un monstru funcționăresc (aluzie la birocrația epocii), iar Ciomag, ,,fost bătăuș electoral, fost asasin’’ în regimul ,,burghezo-moșieresc’’, este un alt mădular reabilitat al comunismului anihilator. Vezi Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, Editura Polirom, Iași, 2012, pp. 350-351 (dar și Jurnalul fericirii, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 397-399).

[6] Ibidem, p. 137 (Jurnalul fericirii, pp. 408-409).

[7] Ibidem, p. 160.

[8] Ibidem, p. 163. Două pagini mai târziu aflăm că Radu Lecca ,,a murit și, după alte câteva luni, acolo la infirmerie’’. Nu doar că fascistul Radu Lecca a murit, de fapt, la nouăzeci de ani, în 1980, dar este și ,,autorul’’ unor memorii publicate imediat după 1989 la editura Roza Vânturilor, unde s-au tipărit primele ediții din Nae Ionescu după Revoluție, sub titlul cinic Eu i-am salvat pe evreii din România.

[9] Ibidem, p. 172.

[10] ,,Diavolul în ipostaza lui cea mai specifică e contabil. În contabilitate nu se șterge, nu se uită, nu se iartă: totul se înregistrează, totul rămâne pe veci înscris, totul se rezolvă prin soldul (cumpănirea) conturilor.’’ (Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, Editura Polirom, Iași, 2012, p. 202, Jurnalul fericirii, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 236).

[11] Ibidem, p. 174.

[12] Ibidem, p. 177.

[13] Ibidem, p. 177. Ideea se repetă sub formule similare la pagina 347, vezi Jurnalul fericirii, p. 257.

[14] Ibidem, p. 186.

[15] Ibidem, p. 190 (vezi Jurnalul fericirii, p. 499).

[16] Ibidem, p. 191.

[17] De asemenea, aglomerația din transportul în comun bucureștean și apetența dizolvantă a românilor de a-și arunca imprecații din te miri ce unii altora (să fie prezența lui Ὀργή/Ira?), ambele apucături antiburgheze par excellence, sunt catalogate de Steinhardt ca mai prejos de un păcat mortal. Rămâne de studiat dacă aceste vicii cotidiene anodine se circumscriu exclusiv celor patru decenii de guvernare românească de extracție sovietică.

[18] Ibidem, p. 255 (vezi Jurnalul fericirii, pp. 276-277).

[19] Pe lânga scena celebră în care Emanuel Neuman îi persiflează pe Marx și Engels în fața unui Petre Pandrea acrit din Jurnalul fericirii, putem cita cu precizie din Manuscrisul de la Rohia, Editura Polirom, Iași, 2012, p. 256: ,,Și cele două canalii bătrâne nu-s mai bune nici ele. Deși au scris atâtea volume și au bărbi atât de patriarhale. Dar și dracii iau chip de cuvios monah.’’

[20] Ibidem, p. 295.

[21] Niciodată nu este prea târziu să punem întrebarea legalistă: există un articol de lege în Republica Populară Română care să le îngăduie autorităților statului, prin angajații și funcționării săi de drept, să practice expressis verbis tortura, omorul și înfometarea (sau slobozirea dulăilor asupra prizonierilor, cum aflăm, spre îngrozirea noastră, dintr-o notă de subsol de la Adrian Mureșan) în închisori? Sunt aceste acțiuni antiumane prevăzute și legitimate în codurile de procedură penală din R.P.R.?

[22] Suferința este justificată pentru acei oameni care încă nu sunt demoni. Încrâncenarea aspră cu care nu le îngăduie adversarilor ideologici dreptul la existență umană universală demobilizează cititorul care și-ar dori poate să identifice celule pașnice în poziționarea politică a scriitorului Nicolae Steinhardt. Ibidem, p. 329 (vezi Jurnalul fericirii, pp. 607-608).  

[23] Ibidem, p. 449.

[24] Adrian Mureșan, Vârstele subversiunii. N. Steinhardt și deconstrucția utopiilor, Editura OMG, Alba Iulia, 2020, p. 21.

[25] Ibidem, p. 22. Pe pagina imediat următoare, Adrian Mureșan afirmă ritos, dar fără a intra în polemici sau a indica nume cu limpezime, că ,,rareori s-a publicat atâta maculatură cu privire la un scriitor intrat în canonul românesc postbelic’’.

[26] Ibidem, p. 26.

[27] Ibidem, p. 27.

[28] Ibidem, p. 29. Adrian Mureșan vorbește chiar de o subversiune intenționată a genurilor literare.

[29] Ibidem, pp. 64-65.

[30] Ibidem, p. 64.

[31] Ibidem, p. 66.

[32] Ibidem, p. 81. Prin asumarea paradigmei totalitariste ca singura modalitate de a comprehenda istoria regimurilor comuniste, Adrian Mureșan se înscrie în curentul unic de lucru, monopolist, pe subiect din România anilor 1990-2000, deși abordări diferite există de ceva vreme în literatura occidentală (Moshe Lewin, J. Arch Getty etc.) 

[33] Ibidem, p. 91.

[34] Ibidem, p. 95.

[35] Ibidem, p. 99.

[36] Ibidem, p. 101.

[37] Ibidem, p. 102.

[38] În introducerea sa la The Conservative Mind. From Burke to Eliot (Gateway Editions, 2001), una dintre lucrările canonice ale doctrinei conservatore (oricât ar pretinde conservatorii că nu sunt doctrinari, în ciuda sărăciei de logică, ideile lor formează un corpus de păreri tari), Russell Kirk enumeră lista ,,atitudinilor similideatice’’ care trec drept conservatorism: credința în transcendență sau în dreptul natural, cea în diversitatea și misterul existenței umane, în statul de drept și clasele de mijloc, în libertate și proprietate, în tradiție și mai puțin în spiritul care le măsoară și le cântărește pe toate (antipatizatul contabil steinhardtian), în tradiția care se schimbă lent, impermeabilă și refractară la modificări bruște, revoluționare. Bref spus, acestea sunt și aliniamentele, pilonii de rezistență și subversiune ai textelor steinhardtiene, dincolo de sau în pofida convertirii sale la creștinism în 1960, care nu a modificat nimic din vechia sa doxă ideologică.

[39] Adrian Mureșan, Vârstele subversiunii. N. Steinhardt și deconstrucția utopiilor, Editura OMG, Alba Iulia, 2020, p. 125.

[40] Ibidem, p. 129.

[41] Ibidem, p. 148. Însă același Adrian Mureșan spulberă misterul: ,,Prin urmare, poziția criticii lui Steinhardt este îndreptată împotriva specializării excesive, a perspectivei autoreflexive de laborator ermetic, într-un perfect consens cu critica românească din anii ’60-’80, când, după eludarea discuției despre talentul criticului în discursul stereotipizat al ideologiei staliniste, au urmat o denigrare revanșardă a metodelor, teoriilor și instrumentelor critice și un supradozaj al criticii ,,creatoare’’.’’ Deci, nici urmă de terorism metodologic – poate autoritarism de cenzori – venit dinspre Partidul Unic în România anilor ’70-’80.

[42] Ibidem, p. 145.

[43] Ibidem, p. 147.

[44] Ibidem, p. 151.

[45] Ibidem, p. 165. Suntem în siajul unor Paul Zarifopol sau Mihai Ralea, vârfuri ale eseisticii interbelice, cu afinii și congenerii lor Nicolae Steinhardt sau Alexandru Paleologu: ,,Există, prin urmare, în critica interbelică, o slabă apetență pentru teorie, prea puțină rigoare științifică în definirea conceptului de valoare și, prin urmare, un dezinteres pentru verdictul critic, în condițiile în care reflecția critică nu vizează prioritar condiția literaturii înseși, ci o gamă largă de teme extraliterare.’’ Verdicte și ștampile estetice găsim din belșug la E. Lovinescu sau G. Călinescu în publicistica dintre cele două războaie.

[46] Ibidem, p. 173.

[47] Ibidem, p. 200.

[48] Ibidem, p. 215.

[49] Ibidem, p. 246.

[50] Ibidem, p. 292. Pasaje precum acesta atârnă greu în talerele balanței care echilibrează ravagiile traumei din detenție cu determinarea politică imediată: ,,să reamintim aici răbufnirea prin care se încheie una dintre epistolele trimise lui Virgil Ierunca de la Chevetogne, în timpul vizitelor întreprinse în Occident la finalul anilor ’70, de către cel care în numai câteva luni avea să îmbrace haina monahală: <<Jos comunismul! Moarte bolșevicilor! Moarte comuniștilor! Aș continua, astfel, extatic, în delir, pe zeci, sute și mii de pagini…>>.’’

[51] Ibidem, p. 265.

[52] Ibidem, p. 278. Pe aceeași pagină care pune capăt părții a doua din volum, Adrian Mureșan inspectează, grație ușurinței generale de a întrebuința citate, alte ,,impulsuri distopice’’ în globalism, societatea de consum etc., trăind deja cu toții în ,,postumanism’’.

[53] Ibidem, p. 309.

[54] Ibidem, p. 336.

[55] Ibidem, p. 392.

[56] Ibidem, p. 401.

[57] Ibidem, p. 402.

[58] Ibidem, p. 403.

[59] Ibidem, p. 410.

[60] Ibidem, p. 415.

[61] Ibidem, p. 417.

[62] Ibidem, p. 420.

[63] Ibidem, p. 422.

[64] Ibidem, p. 429.

[65] Expresia ,,a face sens’’ (p. 197, p. 204) este traducerea englezescului to make sense și încă este în curs de aclimatizare în limba româna cultă. Shklovski (p. 203) este nimeni altul decat Viktor Șklovski, cunoscut publicului cititor autohton din anii 1970-1980 cu traducerile în limba română a biografiei despre Lev Tolstoi și cele două volume de teorie literară Despre proză.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s