Fidelitatea traducerii și trădarea criticii

,,Pe legea mea, asta vine nu din lipsă de îndemânare, ci din prisos de lene și din puținătate a cugetării.” (Miguel de Cervantes, Don Quijote de la Mancha, traducere de Sorin Mărculescu, Editura Litera, București, 2020, p. 74)

Între 2009 și 2019, aproape în afara frământărilor din revistele culturale românești, a căror vulnerabilitate financiară și fragilitate calitativă conving mai mult decât orice în legătură cu ele, s-a tradus pentru a treia oară în limba română, îmbogățind cele două ediții anterioare cu piese lipsă, operele complete ale lui William Shakespeare. În acest răstimp, Academia Română, parcă surdă la proiectul deja încheiat, a reeditat, în condiții grafice superioare, operele lui William Shakespeare sub coordonarea lui Leon Levițchi și Dan Duțescu, preferînd ediția parțial învechită din 1980-1991/1995. Coordonată de traducătorul a peste șaizeci de titluri distincte din limbile maghiară și engleză, profesorul universitar George Volceanov, noua ediție, compusă din șaisprezece volume unitare, conține cele două versiuni existente din King Lear, cele trei din Hamlet, Sir Thomas More, Edward III, Cardenio și The Two Noble Kinsmen față de cele anterioare. Apărută în mică măsură mulțumită sponsorizării statului român, actuala traducere din Shakespeare s-a descurcat mai degrabă singură pe piața largă, aceasta văzând în întregime lumina tiparului la editura Tractus Arte din București. Echipa de traducători ar fi meritat câteva premii generoase pentru munca dusă la bun sfârșit, având în vedere puținele colecții de opere complete din autori clasici, moderni sau recenți pe care îi deținem în cultura română. Alături de Violeta Popa, Lucia Verona, Horia Gârbea, Ioana Diaconescu, Adriana Volceanov, Alexandru Călin, Anca Ignat, Șerban Foarță etc., George Volceanov a tradus într-un limbaj viu, și pe alocuri colorat (de înțeles și de acceptat din partea unui autor de dicționar argotic al limbii române), cele mai multe piese shakespeariene, găsind calea de mijloc dintre o operă de artă care se poate juca pe scenă, comunicându-se lumii de azi, și acuratețea estetică a unui autor-cult la scară planetară. O retraducere a teatrului elisabetan, cu completările de rigoare și aducerile la zi necesare, constituie un alt proiect în derulare al traducătorilor amintiți, îndeajuns de exersați și de experimentați pentru a-și asuma orice misiune literară colectivă.

Tot în anul 2020, George Volceanov își publică versiunea în limba română, punctată pe alocuri de updatări, a tezei sale de doctorat din 2005, The Shakespeare Canon Revisited (Editura Niculescu, 2005). Iată cu câtă generozitate neprecupețită începe Cuvântul-înainte din Întoarcerea la Marele Will sau Reconsiderarea canonului shakespearian (Editura Tractus Arte, 2020): ,,În cei aproape patruzeci de ani de carieră literară, traducătorul George Volceanov i-a pus în umbră și pe exegetul, și pe lexicograful Volceanov. Comunicate de presă și postere anunță periodic participarea traducătorului George Volceanov la diferite evenimente literare. Nu-i un motiv de frustrare, ci de mândrie, chiar dacă exegetul Volceanov este unul dintre foarte puținii angliști români (singurul?) citați în integrala Oxford Shakespeare (ediția decembrie 2016) sau în unele dintre volumele prestigioasei serii The Arden Shakespeare (The Two Noble Kinsmen, revised edition, 2015) și Edward III (2017).’’ Frumoasele rânduri omagiale, amintind de frazarea lui Iulius Cezar pe câmpiile Galiei, doar că de data aceasta bătălia se dă pe un endnote de două fraze în volume groase și cu indici de nume cât o carte de telefoane, sunt redactate de însuși George Volceanov si de nimeni altcineva. Lăsând toate acestea la o parte, nu este niciodată tardiv să repetăm până la exasperare un banal fapt al zilelor noastre: despre William Shakespeare s-au scris și se scriu încă biblioteci întregi. Sursa pare a fi inepuizabilă, deși ea nu este, pentru că orice analiză se învârte în jurul câtorva direcții generale de studiu activ. George Volceanov amintește de câteva zeci de mii de volume, sute de mii de articole, multe dintre acestea zăcând neinventariate corespunzător, practic uitate, în majoritatea limbilor pământului. The Swan of Avon a dat naștere la capodopere de istorie și critică literară, parte din care își găsesc mențiunea în bibliografia de câteva zeci de pagini de la sfârșitul lucrării lui George Volceanov. Cu alte cuvinte, dacă un shakespearolog român ar încerca o sinteză a tot ceea ce este apreciat ca mai valoros în materie de shakespearologie și s-ar presupune că ar publica o asemenea carte în limba română, unde publicul larg nu este încă familiarizat cu un astfel de demers logomahic, atunci ar ieși de sub tipar o compilație extraordinar de impersonală și contrariantă, adunând mii de note de subsol și însumând peste o mie de pagini într-un format mamut, dar nu mai puțin uimitoare sub aspectul dozării unei informații impecabil contrase. Ar fi, fără exagerare, un conspect formidabil, acesta în condițiile în care spațiul cultural românesc nu se bucură de traducerea operelor principale (sau măcar notabile) ale hermeneuților Marelui Will. George Volceanov ar fi putut realiza, dacă nu o traducere de shakespearologie (Nothing Like the Sun a lui Anthony Burgess este, în definitiv, un roman istoric, oricât de documentat și intuitiv ar fi în sine), măcar, sine gratia et ambitione, o trecere în revistă a temelor principale. George Volceanov alege, în schimb, o cale curioasă de a se încadra într-un proiect de cercetare, oricum l-am privi, imens ca jungla Amazonului și granulos ca deșertul Sahara: drumul netezirilor critice. În primele capitole ale studiului său, George Volceanov, un ,,generalist’’ idiosincratic, pune degetul pe rană și identifică o serie de păcate mortale ale celor care scriu în umbra Bardului: informația este incontrolabilă, ergo redundantă, și, nu în ultimul instanță, clădirea alunecă la vale în câte vreun jargon desfigurator și sforăitor, terminat adesea în sufixul –ism. Mulți din cei care care se pretind noi interpreți în studiul operei lui Shakespeare reiau în alte cuvinte spuse vechi, iar cele scrise de mult își păstrează valabilitatea, rezistând intacte. Atunci când discută despre ,,relativismul biografiei shakespeariene’’, după ce adună în trei pagini puținele date certe despre viața lui Shakespeare, catolic în secret sau ba, Volceanov alătură câteva perspective biografice contradictorii. Nici the lost years 1585-1592 nu sunt mai săraci în ipoteze biografice antitetice, pe care Volceanov, făcând apel cu fiecare rând la o sursă sau altă din galeria shakespearologilor, le notează sârguincios, pentru ca, într-un final, în ciuda relativismului asumat din start, tot George Volceanov să aleagă o variantă comodă și personală de-al vedea pe omul William Shakespeare: probabil catolic pe ascuns, trăind într-un regim monarhic sângeros, epoca elisabetană făcându-se vinovată de atmosfera terorizantă a unui ,,proto-Gulag’’, Shakespeare jongla între capriciile Elisabetei I și cele ale anturajului regelui Iacob I, ferindu-se cu grație și fățărnicie de toți și de toate, inclusiv de  cenzură, înțelegându-și veacul și înscriindu-se în generația dramaturgilor contemporani lui, pe care îi depășește doar prin profunzime eliptică, talent metaforic și ambiguitate gnoseologică, dar pe care nu-i refuză în calitate de coautor și partener de afaceri în existența lui sublunară (latura materială de business, de mici protocapitaliști ai divertismentului pentru mase se îngroașă, ai zice, cu satisfacție sub pana traducătorului român). George Volceanov oscilează riscant între toleranță pentru orice poziție și pamfletul umoral pe față: primii dintre cei care l-au canonizat rând pe rând pe Shakespeare sunt tiranii care l-au rescris din simplă Schadenfreude (cuvânt scris eronat în mod repetat de Volceanov sub forma Schadenfräude), reinventându-l resentimentar. Toate ca toate, dar când ,,lista dictatorilor’’ care au abuzat de Shakespeare îi include pe Ben Jonson, John Dryden[1], Alexander Pope, Samuel Johnson, George Bernard Shaw, Matthew Arnold și T.S. Eliot, deși pe loc siderați, pricepem unde bate George Volceanov: traducătorul lui Shakespeare nu le permite acestor presupuși rivali inferiori să se atingă măcar de ciubotele idolului său și numai al lui. ,,Istoria pare să se repete ciclic. Shakespeare este veșnic reconstruit, remodelat și reapropiat. Dictatorii literari vin și pleacă, reciclând la nesfârșit o poveste de-acum bine-cunoscută, despre loialitate și respingere.’’[2]

Parti-pris-ul volceanovian sare ca așchia în ochi, tulburând apa precum ,,glanda de cerneală’’ a unei sepii combative, nu, așa cum suntem obișnuiți, doar în condiții defensive: de pildă, atunci când aduce în discuție readaptarea după The Tempest a lui Michael Hamburger, cea în care ,,Prospero sfârșește prin a ajunge sclavul lui Caliban, noul stăpân al insulei, căruia Miranda îi toarnă plozi pe bandă rulantă”[3], Volceanov nu mai are răbdare și extrage judecătorește esența întâmplării: ,,Scrisă la începutul anilor 1970, poezia anticipează, într-un fel, revolta marginalilor și instaurarea corectitudinii politice.”[4] Dușmanii lui William Shakespeare sunt acei iubitori ai lui Shakespeare care nu concordă cu venerația proprie lui George Volceanov. De altminteri, acesta nu parcurge canonul shakespearian, căci pentru asta ar fi avut nevoie, cum însuși recunoaște, de ,,ipoteză, teză, antiteză, sinteză” (nimic din toate acestea în lucrarea de față), ci doar se răfuiește cu unii și alții din cei care au scris despre Shakespeare și nu se află în grațiile traducătorului român. Scrierea sa nu este decât în trecere ,,o încercare de reordonare și sistematizare a unei uriașe cantități de informație’’ de tipul unui scholar erudit (apud Horia Gârbea).[5] Simpatia lui George Volceanov merge spre Muriel Bradbrook, Frank Kermode, Helen Gardner și Harold Bloom, ,,umanismul esențialist” și ,,viața postscenică” având întâietate. Cei care l-au ,,ideologizat” pe Shakespeare merită doar dispreț, fie ei reacționari sau progresiști. Încăierările merg spre caricaturizări polemice precum aceasta: ,,Taylor încearcă să ne convingă că romanticii englezi (luați la grămadă!) nu sunt decât niște ratați incapabili să ia partea Revoluției Franceze de la 1789. Este dezgustător să vezi un distins universitar american mimând convingeri marxiste…”[6]. Volceanov nu pare a fi în stare să observe, presupunând că relatările sale oțetite despre Gary Taylor sunt obiective, ceea ce nu credem, că a fi de partea Revoluției Franceze nu te face neapărat marxist. Aceste faulturi logice pot fi, concedem, oarecum amuzante. Este comic să ne atragă atenția faptul că orice viziune, alta decât cea filologică, asupra operei Bardului, fie ea biologică, de drept, criminalistă (forensic science), muzicală etc., îi trezește traducătorului român furia sau indignarea. De exemplu, până și F.J. Furnivall, intelectual pozitivist al secolului al XIX-lea, care ,,anunța că analiza științifică a versificației va deveni instrumentul ce va permite cercetătorilor stabilirea cronologiei operelor shakespeariene”[7], ceea ce s-a realizat într-o oarecare măsură în ultimele decenii, este încondeiat de George Volceanov drept ,,prototipul uman al Domnului Broscoi din Vântul prin sălcii[8]. În lături cu acești dezintegratori, după cum îi numește Volceanov la pagina 137, cel care, atunci când menționează teoria ,,simfoniilor dramatice” a lui Gary Taylor (care văzuse, printre alți predecesori, ,,orchestrație, contrapunct și laitmotiv’’ la Shakespeare), dă din coate prin mulțimea de shakespeareologi din sala de spectacole și ajunge primul, doar retrospectiv, în fața scenei: ,,L-am devansat la acest capitol pe distinsul editor Oxford cu un articol scris în 1983, la centenarul Wagner, dar publicat mult mai târziu.’’[9]

De departe cheia ,,ideologică, politică și de putere” îi repugnă în întregime lui George Volceanov. Shakespeare e făcut ,,complice la diferite crime” sau ajunge să fie ,,manipulat de cei aflați la putere sau de către opozanții lor’’.[10] Deconstrucționiștii care văd în Shakespeare un imperialist ce încuraja sclavia în The Tempest sunt cu ,,mintea întortocheată”[11]. O oarecare prudență inexplicabilă îl reține pe Volceanov să adauge aici ,,rătăcită”. Atunci când Leslie Fiedler scrie despre Caliban că e ,,un sclav rebel”, George Volceanov scoate un minunat argumentum ad hominem de la cingătoare: nici nu contează ce afirmă afro-americanul Leslie Fiedler, ,,beneficiarul unor sejururi oferite de regimul comunist român în anii ’60 ai secolului trecut”[12]. The only good communist is a dead comunist. Nici rasismul din opera lui Shakespeare nu-i face cu ochiul lui George Volceanov decât în calitate de curiozitate charivari a perioadei istorice în Othello. Nici ,,reintrepretările postholocaust’’, care-l situează pe Shakespeare în tribuna vociferantă a antisemiților, nu funcționează. ,,Concluzia eseului lui Laurence Lerner se plasează în zona obscură a relativismului și a incertitudinii: nu vom ști niciodată dacă, în Negustorul din Veneția, Shakespeare și-a manifestat ori doar a caricaturizat antisemitismul.’’[13] Dar cei mai nocivi dintre cei mai răi rămân, orice s-ar zice, stângiștii: ,,Critici și teoreticieni precum Terry Eagleton, Jonathan Dollimore și Terrence Hawkes, care scriu ,,pentru schimbare’’ ignoră faptul că mult dorita schimbare pe care o propovăduiesc în Vest (simțită de societățile central- și est-europene pe propria lor piele) duce, de regula, la dictatură, teroare, muncă silnică, genocide.”[14] Cu toate că se plânge de îndepărtarea de textul shakespearian a celor mai mulți interpreți, deseori George Volceanov tocmai așa procedează în sumarele sale filipice, pătimind de inaniție argumentativă, atunci când dialoghează belicos cu aceia din breasla sa. Mihnea Gheorghiu îl face pe William Shakespeare să dobândescă origini de clasă sănătoase în cartea sa Un Shakespeare al oamenilor din 1955: ,,Autorul devine un fel de Robin Hood, braconier pe domeniul lui Sir Thomas Lucy, silit să ia calea bejeniei. În realitate, potrivit unor documente din epocă, respectivul domeniu nici nu avea vânat; cât despre originea ,,umilă’’ a lui Will, e destul să menționăm faptul că unchiul său pe linie maternă, Edward Arden, fusese șerif de Warwickshire și murise executat la Londra, în 1583, acuzat că ar fi complotat împotriva Elisabetei I.’’[15] Ipoteza ,,băiatului de la țară” îi provoacă repugnanță lui George Volceanov. Ediția operelor îngrijite de Mihnea Gheorghiu suferă și de defectul inacurateții pudibonde: ,,Din 306 cuvinte și expresii shakespeariene cu tentă sexuală (preluate din 29 de piese și cele două poeme ovidiene), traducătorii români ai acelor vremuri și-au asumat traducerea fidelă în 179 de cazuri (iată un procent nesperat de mare, în ciuda autocenzurii și spiritului pudibond al epocii); de 93 de ori au băgat sub covor conotațiile sexuale ori s-au abătut de la sensurile originale, ratând mai ales traducerea jocurilor de cuvinte cu tentă sexuală, iar în 34 de cazuri au depășit originalul prin ingeniozitatea tălmăcirii propuse.’’[16] Ediția lui Leon Levitchi este ridicată în slăvi de George Volceanov pentru notele, comentariile și amplul studiu introductiv, neuitând să puncteze faptul că, în plină epocă naționalist ceaușistă a Omului Nou comunist, Leon Levițchi este fiu ,,de preot ortodox, pensionat forțat de activiștii aflați la putere în catedra de anglistică a Universității București de la sfârșitul anilor ‘70”, adică tocmai dascălii fostului student George Volceanov. Revenind la boala –ismelor, Volceanov incriminează feminismul critic, ,,grav bolnav de misandrie”, pentru ,,jargonul obtuz, mărginit’’[17], mai ales că Shakespeare fusese socotit cândva ,,ginecolatru’’, fără să intre prea mult în detalii. Jacques Derrida ajunge un biet epigon al lui William Empson[18], ipoteză rămasă la nivelul goalei asocieri de nume. Orice decanonizare[19] trece printr-un deplorabil filtru ideologic: ,,Decanonizarea literaturilor naționale face parte dintr-un proces de nivelare și uniformizare derulat la scară globală – în România, lui Eminescu i se aduc exact aceleași acuze de naționalism, șovinism și anti-semitism.’’[20] Nu doar întâmplător culpele eminesciene sunt enumerabile, printre atâtea citate, chiar în opera sa jurnalistică, deși rămâne o întrebare: se poate face canonul cu naționaliști xenofobi și antisemiți? George Volceanov ar paria că da, normal, orice este permis. Până și conservatorul cultural T.S. Eliot cade pradă distrugerii canonului: ,,Ideile anti-Shakespeare ale lui Eliot au fost resuscitate de critica neoistoristă și cea feministă a anilor 1980-1990, care n-a ezitat să-l înroleze pe poetul-critic-teoretician în atacul concentrat îndreptat împotriva înseși ideii de canonicitate.’’[21] De unde aceste rupturi temporale? Fatalist, dar optimist, George Volceanov vede istoria ca una liniară și domoală, în afara unor clipe de zbatere haotică în hiatusuri: ,,Există cel puțin trei momente istorice majore ce pot fi considerate puncte de cotitură sau discontinuitate în istoria literaturii engleze: cucerirea normandă, Restaurația și ultimele trei decenii ale secolului 20.’’[22] Limbajul opac al jargoanelor academice ține de confiscarea ,,unui autor popular de către o gașcă de ariviști autointitulați mari somități.’’[23] Ideea se repetă mai jos pe aceiași pagină, semn că ea zgârie ca un spin în coaste: există ceva pernicios în ,,scrisul egocentric, pentru sine și un grup restrâns de inițiați, cu o totală lipsă de respect pentru publicul larg.’’[24] Se poate constata o contradicție în atitudinea, căci de suport argumentativ nici nu poate fi vorba, criticului George Volceanov: credincios metafizicii canonului[25], însă unul care poate face o baie de mulțime cu galeria fanilor, disprețuindu-și antiintelectualist confrații, oricât de zănatici, dedicați cunoașterii. Shakespeare nu poate fi redus, cum opinează unii, la patriarhat și paternalism, căci el e mai mult de atât. Ce avem aici este un calp red herring. George Volceanov își invocă proptele în orice direcție: ,,Radicalismul, fragmentarismul, obscuritatea și consumerismul sunt defectele criticii postmoderne enumerate de Andrew Delbanco într-un eseu grăitor intitulat ,,Declinul și căderea literaturii’’. Apariția abordărilor post-structuraliste a adus în prim-plan cosmetica, grădinăritul, cărțile de bucate, pornografia, sportul etc. ca discipline curriculare consumeriste. Fragmentarea a dus la triumful viziunii înguste, la limitări și reducționisme și, mai ales, la predictibilitate, ca în celebrul proverb universitar al lui Frank Lentricchia: ,,Spune-mi ce teorie aplici la textul literar și-ți spun dinainte ce ai zis, mai ales despre operele literare pe care nu le-ai citit.’’[26] Vom afla curând ce pseudoteorie, alta decât cele frenetice și scăpate de sub control[27], folosește George Volceanov când se apleacă concentrat asupra textelor, deși – iarăși straniu – criticul este de acord, numai în principiu, cu abordarea pluralistă a pieselor shakespeariene. George Volceanov are și o explicație aproape marxistă pentru care s-a destructurat teoria literară după 1980: în urma valurilor de austeritate și privatizare impuse de Margaret Thatcher, universitarii britanici se revoltă ideologic în fața sărăcirii claselor sociale medii și joase prin teoriile critice[28]. Desigur că influența câtorva intelectuali francezi efemeri nu poate fi ocolită. Cine sunt vinovații de serviciu? Unul este cel care vorbea de Hamlet ca ,,de drama unui falus ieșit din balamale.’’ ,,Șocantă și fără acoperire îmi pare mult prea citata găselniță a lui Lacan potrivit căreia Hamlet, printru-un penibil joc de cuvinte, este redus la condiția de hommelette, un omuleț imatur, al cărui mister profund constă, chipurile, într-o identitate vidă, ce a așteptat timp de secole să fie umplută cu o interioritate modernă. Mi se pare culmea tupeului să emiți o asemenea pretenție – adică, dacă n-ar fi existat Lacan, Derrida și Foucault, cel mai popular personaj al literaturii universale ar fi rămas o non-entitate umană!’’[29] De fapt, Lacan repetă falacios cele deja cunoscute de la Dryden și Eliot.[30] Derrida este nesemnificativ ca interpret al lui Shakespeare.[31] Citirea ,,dinspre margini” a lui Shakespeare îl deranjează pe George Volceanov. Feminismul e superfluu: ,,Tragediile shakespeariene ajung să fie interpretate ca reprezentări ale anxietății masculine ce este captivă unei viziuni denaturate asupra femeii… (E clar, nu?)”[32] No, it’s not. Doar la aceste subterfugii retorice recurge George Volceanov în pană de dezvoltări pe bază de raționamente. De la prea mult feminism cititorul nu îl mai poate degusta pe Shakespeare: ,,Noua limbă de lemn a criticii feministe recente exclude plăcerea lecturii și argumentarea textuală, reciclând la nesfârșit aceeași duzină de termeni ,,de specialitate’’ precum patriarhat, paternalism, misoginie, obiect, marfă, anxietate, teamă, ură, criză, feminitate, supunere, obediență etc.’’[33] Din nou, simțim nevoia să reamintim deschiderea teoretică a lui George Volceanov față de orice perspectivă metodologică, pe care tot el o sabotează prin imprecații drapate într-o critică inexistentă: ,,După cum se vede din aceste exemple, metodele sau abordările nu se potrivesc întotdeauna cu textul discutat, pe când textul se mulează întotdeauna perfect pe metodă: iar aceasta constatare ne poartă înapoi la remarca lui Andrew Gutt, potrivit căreia nu teoria îl explică mai bine pe Shakespeare, ci acesta din urma justifică și validează câte o teorie.’’[34] The rabid onslaught continues as follows, pe un ton de rechizitoriu moral periculos de inflexibil în datele sale imediate: ,,Privită în această lumină, teoria postmodernă nu este decât o invenție parazitară, pusă în slujba intereselor personale, menită să aducă la promovarea universitarilor cu înclinații ,,teoretice’’.”[35] Mai mult de atât, precum în legendarul citat atribuit nazistului Göring, Volceanov pune mâna pe revolver (un banal pistol cu apă în cazul de față) ori de câte ori îi ajunge la urechi cuvântul ,,teorie’’.[36] Ideea dominantă, cvasipolițienească în intențiile sale, este că ,,n-ar trebui să se permită să acceptăm orice interpretare a unui text.’’[37] Ce nu spune nicăieri George Volceanov este că, în ciuda poate a unei anume unilateralități asumate din start, teoria vine cu un pachet de instrumente examinabile rațional. Se poate face o critică filozofică, centrată pe concepte, a teoriilor existente, doar că Volceanov condamnă ceea ce nu poate, în realitate, explora temeinic. Shakespeare, crede George Volceanov, s-ar fi prăpădit de râs citindu-l pe Derrida, dar și pe Lev Tolstoi, luând ,,în derâdere sofisticarea și sofismele pălăvrăgelii savante incomprehensibile.’’[38] Nu putem atât de ușor specula ce l-ar fi distrat pe Shakespeare, dar sigur nu s-ar fi tăvălit pe jos într-un rictus de superioritate fără noimă citindu-i pe Lev Tolstoi, Roland Barthes și Jacques Derrida, executat în efigie de ,,farsor’’[39], criticându-l. Nu cu astfel de fraze plate atât în conținut, cât și-n formă se poate purta o coversație cu exegeza teoretizantă (neoistoristă, psihanalistă, feministă, deconstructivistă și neomarxistă) a lui William Shakespeare: ,,lumea lui Shakespeare este populată de ființe vii, cu sentimente, ambiții, planuri, visuri, nu de câteva abstracțiuni și clișee schematizate, ca în critica radicală narcisistă, pusă în slujba carierei unor veleitari dornici de promovare academică.’’[40] Soluția este eliminarea rapidă a corectitudinii politice din programele universitare umaniste și revenirea la trivium, gramatica, logica și retorica medievale reprezentând salvarea. Se pare, speră Volceanov, că Teoria și-a trăit traiul. Parte din aceste abordări teoretice se regăsesc și-n cele minimum treizeci de teze de doctorat susținute între 2002-2018 în România sau în afară de către cercetători români în materie de sheakespeareologie, care, amintite sumar, în grabă, selectiv și de sus, nu sunt niciunde întrebuințate cu folos de George Volceanov în sutele de note de subsol ale lucrării sale. Altfel, George Volceanov nu uită să ne aducă expeditiv aminte cum a reușit el, ,,în același timp cu neo-zeelandezul MacDonald P. Jackson’’[41], să boteze din nou termenul de ,,dezintegrare” a criticii shakespeariene în ,,remodelare” sau ,,reconfigurare”, două isprăvi terminologice – ce-i drept – nu numai epocale, dar care au modificat peisajul exegetic global. ,,Aroganța, excesul și exagerarea ar trebui adăugate pe o listă ce ar conține mai mult de trei păcate de moarte ale criticii shakespeariene.”[42] De te fabula narratur.

Abia odată cu capitolul despre Shakespeare coautor ieșim din hățișul furcilor caudine. Aici prevalează istoria factuală, realizată de alții și citată cu larghețe de George Volceanov, uneori sub forma stânjenitoare a unor ,,bombe mediatice’’ sau ,,bomba zilei’’ care pică din cer. Thomas Middleton, George Wilkins, George Peele, Robert Greene, George Chapman, Christopher Marlowe sunt cei despre care se cunoaște că au colaborat la diferite piese alături de William Shakespeare, o practică de la sine înțeleasă în epocă.

Cu siguranță că secțiunea dedicată opțiunilor de traducere și a soluțiilor găsite de George Volceanov merită citită cu admirație fiindcă abia aici îl întâlnim pe profesionistul George Volceanov. Criticul aplicat pe text George Volceanov salvează personajul Jailer’s Daughter, desconsiderat de o serie întreagă de critici ca ridicol și fără substanță, copie inferioară a Ofeliei, ca un prototip ,,feminist’’ de excepție, ea sacrificându-se din dragoste și demnitate umană pentru Palamon. Fiica Temnicerului este superioară moral Helenei din All’s Well That Ends Well, în căutarea soțului care o părăsise încă din noaptea nunții, sau Marianei, care își așteaptă cinci ani validarea contractului prenupțial, din Measure for Measure. Cum se întâmplă asta? ,,Fiica Temnicerului diferă de Helena și Mariana prin teribila ei solitudine. Criticii i-au exagerat licențiozitatea și obsesiile erotice, considerându-le ,,nefirești’’. Consider că are un comportament firesc pentru o adolescentă virgină, care, examinându-și conștiința, exclamă ,,Ce chinuri o încearcă pe-o copilă/ La cincisprezece ani. (II, 6)”[43]. Spre deosebire de cei care nu separă corespunzător temperamentele eroilor Palamon și Arcite, George Volceanov repară mecanismul defect al criticii, Palamon cel locvace și domol fiind melancolic, iar bravul și chipeșul Arcite având temperament sangvin: ,,Diferențele fizice confirmă deosebirile de temperament. Fletcher pare să împărtășească experimentele teatrale elisabetane promovate de Ben Jonson, cărora nu li s-a sustras întru totul nici Shakespeare, bazate pe teoria umorilor din medicina galenică. E clar că Arcite are un temperament sangvin, pe cand Palamon e un melancolic. Și mai târziu, în Actul 5, Scena 3 – pasaj atribuit lui Shakespeare –, Emilia se referă la Arcite cel ,,voios’’, căruia îi opune ,,tristețea’’ lui Palamon cel ,,dus pe gânduri’’, care ,,privește lung’’. Faptul că ambii dramaturgi accentuează melancolia lui Palamon demonstrează încă o dată spiritul de echipă în care a fost compusă piesa, faptul că Shakespeare a păstrat caracterizarea propusă de Fletcher în IV, 2.’’[44] Palamon este efeminat pentru că iubește platonic, iar Arcite, concis și viril, e stăpânit de o dragoste senzuală: ,,Nici că se poate exprima mai clar opoziția dintre iubirea spiritualizată și cea senzuală, dintre melancolie și hedonism…”.[45] La această psihologizare fadă, școlărească, de eminent referat liceal, cu privirea aplecată pe text se reduce critica literară liberă, antiteoretică, a lui George Volceanov. Parturiunt montes, nasceter ridiculus mus. Ultimele zeci de pagini din carte se centrează pe punerea în scenă a piesei Edward III de către regizorul Alexandru Tocilescu la Teatrul Național București în 2008, folosindu-se de traducerea și sfaturile lui George Volceanov, care rememorează cu încântare absolută acel an de zile petrecut în compania actorilor și regizorului sensibili la munca traducătorului. Tâlcul piesei? ,,Iată că principiile morale și etice prevalează în fața considerațiilor estetice în alegerea făcută de regizor într-o lume guvernată de o clasă politică coruptă, de profesioniștii minciunii.’’[46] Prin Shakespeare reinterpretat scenic lumea românească poate deveni mai bună, valorile morale – se știe – schimbând de atâtea ori din temelie cursul istoriei moderne.

Întoarcerea la Marele Will sau Reconsiderarea canonului shakespearian este o sumă a ideilor altora despre Shakespeare, adunate și cusute cu savantlâc îndoielnic de George Volceanov. Opera sa reală se găsește în cele șaisprezece volume din ultima ediție în limba română a lui William Shakespeare. Contribuția sa la dezbaterile din domeniu este, așa cum se vede din ediția românească, când naivă, când direct incisivă, dar fără obiect palpabil, el nerealizând altceva decât șarje și nu analize profunde sau măcar interesante, puse la îndemână facil. Ceea ce este întotdeauna de mirare în cartea de față face trimitere la prima sa versiune, redactată în limba engleză: de ce nu a încercat George Volceanov să-și publice capitole din lucrare sau întreaga teză la o editură universitară prestigioasă sau într-o revistă reputată de shakespeareologie din Statele Unite, Regatul Unit al Marii Britanii, Olanda etc.? La urma urmei, ce s-ar fi întâmplat dacă acest studiu ar fi trecut prin ciurul și dârmonul unor proces de peer review occidental? Acestea sunt iscodiri care atârnă greu în balanță. Tristul adevăr este că, încăpută pe mâinile unor cititori din domeniu cu o operă în spate, distinși profesori la marile universități ale lumii, Întoarcerea la Marele Will sau Reconsiderarea canonului shakespearian ar fi primit un referat de respingere, fără șansă unei revizuiri minore, mai lucid și mai în temă decât orice am încercat să scoatem la iveală în paginile de-abia încheiate.

Note:


[1] Poetul, dramaturgul și traducătorul John Dryden este acuzat că, din invidie ascunsă sub un perfecționism clasic tipic epocii sale, plutește în ambivalență față de William Shakespeare. Comentariul critic al lui George Volceanov de la pagina 163 mustește de inadecvare: ,,Acest criteriu axiologic extrinsec în formularea unor judecăți de valoare este o simplă păcăleală. Dacă am aplica-o, de pildă, la limba și literatura română, ar însemna că Mihai Beniuc este un poet mai mare decât Mihai Eminescu pentru simplul motiv că a trăit după el.’’

[2] Idem, p. 173.

[3] Idem, p. 125.

[4] Idem.

[5] Idem, p. 132.

[6] Idem, p. 135.

[7] Idem, p. 136.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 138.

[10] Idem, p. 140.

[11] Idem, p. 145.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 147.

[14] Idem, p. 150.

[15] Idem, p. 151.

[16] Idem, p. 153.

[17] Idem, p. 158.

[18] Idem, p. 159.

[19] Cei care destramă canonul sunt comparați cu niște trupe de gherilă comuniste, analogie plesnind de rea-voință: ,,Dar una este să te poziționezi într-un fel de raport cu o operă literară și alta să-ți asumi cu maximă aroganță rolul de perpetuu Gică Contra pus pe demolarea unei întregi tradiții critice naționale de dragul unei teorii de ultimă oră. Apropo de Gică Contra, contras este și denumirea gherilelor sau regimurilor politice din America Latină.’’ Idem, p. 184.

[20] Idem, p. 168.

[21] Idem, p. 171.

[22] Idem, p. 174.

[23] Idem, p. 178. ,,Cui o să-i pese, însă, de ,,–ismele’’ și ,,post-urile’’ efemere, ce se succed într-un iureș amețitor în ultimele decenii?”   

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 187. ,,Discontinuitatea rămâne o pură iluzie nutrită de criticii radicali neo-marxiști.’’

[26] Idem, p. 179.

[27] Idem, p. 180.

[28] Idem, p. 191. Egal de valabil în acest sens, excesul de teorie ininteligibilă anulează esența umană, whatever that means: ,,Nu voi accepta, însă, niciodată reducerea pieselor shakespeariene la un schematic exercițiu politic de ilustrare a mecanismelor de subminare, reprimare și consolidare a puterii, după cum nu voi accepta nici că Hal este doar un agent provocator în cele două părți ale lui Henric al IV-lea. Chiar dacă înțeleg agenda politică a criticilor contemporani britanici și americani, și sunt de acord cu unele dintre vederile lor politice, nu pot fi de acord cu ideea totalei politizări a interpretărilor pieselor shakespeariene. Prea multă politică și teorie, prea mult ,,construct cultural’’ în locul ,,esenței umane’’ nu conduc decât la interpretări mult prea previzibile și reducționiste.’’

[29] Idem, pp. 193-194. Hamlet este, în fond și la urma urmelor, un personaj literar, ficțional, nu un om în carne și oase.

[30] Idem, p. 194.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 196.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 198.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 199.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem, p. 202.

[39] Idem, p. 208. La pagina 210, citim iarăși fie că gândirea lui Derrida (cum arată ea?) s-a demonetizat încă de pe când trăia, fie că acesta debita aiureli abracadabrante. La pagina 211, Derrida beneficiază de următorul portret ipotetic: hedonist absolut (ce ar fi rău în asta?) și fals profet care păcălește lumea (ce profetiza Derrida și în ce constă păcăleala, Volceanov nu este capabil să ne arate). La pagina 2014, Michel Foucault, adus aiurea în discuție, și Jacques Derrida sunt anulați ca ,,Lenin și Stalin ai corectitudinii politice din epoca postmodernă.’’

[40] Idem, p. 204. După pagina 200 încolo, atacurile lui George Volceanov, simple rachete și pocnitori retorice, se dezumflă prin insistente repetări agresive, aproape ca într-o pisălogeală didactică. Pagina 216 atestă prezența obsesiei printr-un comentariu din 2020: ,,Îndrăznesc să afirm, în cunoștință de cauză, că anii 1975-2000 au fost anii de coșmar ai exegezei shakesperiene, perioada în care un grup de indivizi elitiști, cu vederi de stânga, din mediul universitar occidental, l-au confiscat pe Shakespeare și l-au transformat în poligonul de testare al unor teorii care mai de care mai elucubrante, dar, în același timp, și într-o trambulină a propriei lor promovări în ierarhia academică.’’ De asemenea, nu am înțeles de ce George Volceanov ne informează, complet în afara subiectului, că shakespearelogul Alexa Huang se numea înainte de schimbarea sexului Alexander Huang. Ce intenții are acest amănunt în context? Subiectul revine alarmant la pagina 304: ,,Pentru că, nu-i așa, e mai corect politic, în zilele noastre, ca un autor să fie măcar bisexual dacă n-a suferit o operație de schimbare de gen…”. Aflăm cu această ocazie că sexul și genul sunt perfect sinonime la George Volceanov. Sau descoperim pasaje ca acesta, de la pagina 309, în care atribuirea eronată a unui poem din secolul al XVII-lea lui Shakespeare este urmarea firească a dorinței de a-l promova pe Bard ca pe ,,un poet mediocru, homosexual, ,,capabil’’ să scrie poezie proastă.’’

[41] Idem, p. 227. La pagina 277, George Volceanov laudă observațiile unui student de nouăsprezece ani în 1975 care, într-un referat academic, a observat similitudinile de intrigă și temele apropiate dintre Hamlet și Tragedia spaniolă a lui Thomas Kyd. Numele acelui student vizionar este – cum alftel? – același omniprezent George Volceanov. La pagina 319, George Volceanov citează cu voluptate un comentariu favorabil scris de Lois Potter, necunoscător al limbii române, la traducerea piesei Verilor de stirpe aleasă în limba română, realizată de nimeni altul decât tot de George Volceanov.

[42] Idem, p. 236.

[43] Idem.

[44] Idem, p. 353.

[45] Idem, p. 356.

[46] Idem, p. 372.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s