Argumentum ad hominem în istorie

Dacă vrem să ajungem cu mintea dincolo de prezentul imediat și să înțelegem dinamica intelectuală a României recente, o întoarcere pe viu în anii 1990-2000 este, încă, posibilă, iar ambra acelei lumi, astăzi aproape complet apusă, se recompune de visu în cărțile de eseuri ale Martei Petreu. De la temele interbelicului, care au bântuit revanșard ultimul deceniu din secolul trecut, transformate într-o serie de biografii intelectuale, pâna la metoda de lucru, Marta Petreu nu ratează nimic din specificul timpului, unul de destrămare creatoare și anomie socială revitalizantă. Ceea ce uimește până astazi este lipsa netaxată a oricărei metodologii explicite în istoriile Martei Petreu, ceea ce a constituit o constantă de nedepășit pentru majoritatea criticilor literari, foiletoniști și eseiști, în intervalul 1965-1989 din România (iar rarele exemple de studii structuraliste românești sau de sociologia literaturii, bunăoară, au prea puține în comun cu amploarea curentelor de la care se revendicau transnațional). Cu toate că orice carte din științele sociale, de la istoria intelectuală, culturală până la analiza sociologică, se înscrie în spațiul academic generic european într-o paradigmă operațională încă de acum jumătate de secol, iar direcțiile de interpretare sunt mai mult sau mai puțin clarificate instituțional – toate acestea putând fi traduse, predate și întrebuințate în spațiul românesc cu folos, dincolo de animozitățile de direcție care ar rezulta necesarmente de aici –, nici în acest moment, la începutul anilor 2020, nu se poate vorbi de școli sau poziționări mature, în funcție de o modalitate de gândire asumată, în rețeaua intelectualilor socio-umaniști români. Acestea nu duc obligatoriu la concluzia că eseismul dezarticulat ca metodă nu ecranează, totuși, o schemă imanentă, un ansamblu sumar de mijloace ideologice îngropate sub retorism și emfază, însă acestea nu se pot expune niciodată în articulațiile lor simple, elementare, particulare, de teamă ca fragilitatea lor internă nu ar mai putea convinge la fel de util ca stupefacția emoțională a expresiei lor spontane. Acolo unde raționamentul șchioapătă, afectele primează. Acolo unde argumentul, derobat de răceala unei prezentări măsurate, algoritmice, în care inducțiile și deducțiile curg în ritmul gândirii măsurate a dezvăluirii lor, ar apărea vulnerabil și sofistic, stilul căutat, apăsarea insistentă pe afectele create de joncțiunea agresivă a cuvintelor, mărturisirea care antrenează sentimente puternice de simpatie sau antipatie le iau locul, estompând totodată debilitatea demonstrației și potențînd calitatea ei de artefact cultural, veșnic tânăr înveșmântat în stileme. Fondul și forma se contopesc într-o sferă în care miezul și calota sunt unul și același lucru.

Marta Petreu nu poate face excepție de la aceste modele nemărturisite, însă, luând în considerare deficitul de tropi al eseurilor ei și excesul de trimiteri documentare, lupa prin care privește autoarea prezintă întotdeauna următoarele caracteristici tehnice: în primul rând, există un adevăr imanent democrației liberale, care este absolut, și un fals patent al ,,gemenilor totalitari’’ – comunismul și fascismul. Nefiind o teoreticiană, Marta Petreu preia tale quale aceste concepte operaționale cu sensul lor jurnalistic imediat din mass media post-1990: democrația reprezentativă liberală înseamnă Statele Unite ale Americii și Europa de Vest, compactate într-un Suprem Bine invizibil, dar pregnant, și experiența deja depășită a Germaniei naziste (și a aliaților ei) – criminală și fanatică după Holocaust și cea a URSS-ului (și a sateliților ei) – respingătoare ideologic și tipicizată prin Gulag constituie blocul Răului perfect. Această privire ideologică generală este subînțeleasă, indiscutabilă și opacă chestionării precum das Man-ul heideggerian. Conștiința de sine și reflexia recunoașterii din afară îl lipsesc, stingherind-o. Tocmai de aceea, în univocitatea ei impenetrabilă, însă ambiguă, căci nu se poate determina realitatea istorică a Liberalismului fără a-l scinda, destructura, fragmenta și demitiza, rezidă forța sa de dominație. Pornind de la o generalitate atât de săracă în determinații, deci, în definitiv, ireală, Marta Petreu țese lințoliul lui Laerte, construind biografii intelectuale din scrisori, jurnale, articole de presă, interviuri, cărți etc., dar care nu vizează atât ideile unor gânditori, cât personalitatea publică și privată a acestora. În loc de o coborâre de la general la particular, în care acesta se regășește ca parte de explicat dintr-un tot dinamic, avem un proces pe dos, în care generalul, id est pâinea și vinul gânditorilor dintotdeauna, depinde insurmontabil de care parte politică se plasează un intelectual român în secolul al XX-lea: fascisme sau comunism(e). Singurii excluși parțial de la oprobriu, cu alte cuvinte, cei feriți de maniheismul moral brutal al autoarei, sunt fie cei aparținând centrului democrat-liberal, schițat ca negația celor două ideologii antagonice, dar niciodată definit tridimensional, rămânând, ca atare, fără materialitate, fie aceia care au realizat prin conștientizare timpurie sau târzie surmontarea unuia dintre cele două crezuri politice sau a amândurora, atunci când avem de-a face cu intelectuali care au patinat de la o extremă la alta. Din pricina rudimentarității modelului general, Marta Petreu se erijează într-un judecător inexorabil al culpelor politice devenite morale, expulzând sau păstrând în cetate pe cei pârâți. Dovezile se acumulează ca la un probatoriu clasic, Marta Petreu făcând oficiile unui procuror sârguincios, adunând dovezile culpelor reale sau imaginare. Anatemizarea urmează numaidecât, indiferent dacă delictul nu este, în cele mai multe cazuri, decât unul de ordin spiritual, inculpații dovedindu-se în plan simbolic simpatizanți sau aderenți legionari/comuniști, în plan social rămânând de cele mai multe ori, dar nu tot timpul, personaje minore, secundare și inofensive în arhitectura politică a statelor nedemocratice sau autoritare. Articolele politice ale tânărului Mihail Sebastian sunt demascate ca protolegionare sau filofasciste în volumul Diavolul și ucenicul său – Nae Ionescu și Mihail Sebastian (Editura Polirom, 2016)[1], până când Mihail Sebastian se trezește, după anul 1934, din starea de prostrație antidemocratică, subjugat de talentul și geniul malefic ale lui Nae Ionescu[2]. Din fericire, recitirea in extenso și în context a publicisticii acuzate vehement de către Laszlo Alexandru dezminte execuția sumară, de natură îngust ideologică – înseși ideologiile debordând o varietate de forme, deja clasicizate de către teoria politice, care îi scapă Martei Petreu –, prin care Mihail Sebastian scrie în spirit fascist la ziarul Cuvîntul din toamna anului 1931 până în ianuarie 1934[3]. Pe de altă parte, Marta Petreu nu se ferește de concesii ideologice atunci când studiază fenomenul antisemit la șapte scriitori români din secolul al XIX-lea, Mihai Eminescu, ale cărui afirmații explicit antisemite în epocă nu își pierd nici acum din forța lor de iradiere, devenind antiiudeu, fiindcă aceste propune în schimb reforme socio-economice largi, nu însă antisemit, pe motiv că jurnalistul Eminescu nu practică un discurs rasist biologic, ci unul tradițional antiiudeu, motivat de condițiile economice mizere și de identitatea culturală diferită ale țărănimii române.[4] Disculparea antiiudaismului ca altceva, substanțial diferit, decât antisemitismul anulează genul proxim, ura sau discursul urii îndreptate împotriva evreilor, în diferențe specifice deja cunoscute de istoriografia în domeniu – e suficient să trimitem la cele patru volume de Istorie a antisemitismului a lui Léon Poliakov – ca făcând parte tot din fenomenul antisemit de ansamblu. Nici portretul intelectual al filosofului Constantin Rădulescu-Motru – altfel, incriminat consistent de totalitarism politic[5] – nu este unul lipsit de tonalități stranii, simpatizantul nazist și rasist din anii 1940-1944, care nu se sfia să scrie în termenii unei gândiri antisemite în notele sale intime din ,,Revizuiri și adăugiri’’, devenind ,,un antievreu de circumstanță’’.[6] Ar fi, însă, eronat să nu apreciem studiile inteligente, deși respectînd la milimetru dicotomia fasciști-comuniști vs. democrați liberali, pornind de la romanul lui Mircea Eliade, Nopțile de sînziene[7] și volumul de aforisme Lacrimi și sfinți[8] al lui Emil Cioran[9]. Din păcate, doctrinele socialiste asumate și modificate în polivalența lor de mișcarea avangardistă, care sunt departe de a forma un monolit stalinist de manual, sunt consemnate ca ,,delirant’’ totalitar-comuniste atunci când Marta Petreu creionează ,,fanatismul’’ de stânga prin ochii poetului Gherasim Luca[10]. Un alt exemplu de supraintepretare, puternic imprimată de prejudecăți sociale nerecunoscute, se poate identifica în ,,Noica și utopia recunoașterii’’, un eseu din care se desprinde concepția unei purități idealiste a cugetului la Noica, filozof înaripat la senectute, și o Securitate compusă din angajați inculți, mârșavi și imunzi, de parcă toposul filozofului-savant, aflat pe culmi inefabile, servește contrastului strivitor cu plebea fetidă și colcăind în noroi a angajatului de rând, a cetățeanului anonim ignar, drojdia umană din care se selectează maleficii ofițeri de informație.[11] Nici măcar în volumul Cioran sau un trecut deocheat (Editura Polirom, 2011), cel mai probabil cartea ei de referință, Marta Petreu nu ocolește aceleași polarizări simpliste, inventate ad hoc, unde Cioran, pare-se, preia și dezvoltă, pe latura pozitivă a gândirii sale politice, un presupus civism ardelenesc și, în siaj lovinescian și al Școlii Ardelene, o dorință de citadinizare sau de industrializare a societății românești, iar, în jumătatea întunecată a Schimbării la față a României, un naționalism antisemit radical-revoluționar, bolșevizant, în condițiile în care mișcarea legionară, deși cea mai regresivă din punct de vedere ideologic din Europa interbelică și fără un plan de reformă economică pus la punct cu seriozitate sau rigoare, nu se opunea unei modernizări din temelii a societății românești, populația românească din Ardeal nedând niciodată dovadă de mai multă luciditate civică în ritualurile publice creștin-militare ale Legiunii decât ceilalți aderenți la mișcare, originari din alte regiuni istorice. Iraționalismul și renașterea națională trăite frenetic nu țineau cont de diferențele culturale dintre Vechiul Regat și Transilvania, indiferent de impactul politic electoral.[12] Tranșantă, imaginativă, puternic inspirată anecdotic, documentată ardent, însă dezvoltându-se ca o serie de comentarii morale îndoielnice în marginea autorilor unor cărți în care ideile ar fi trebuit să aibă întâietate – sau să fie măcar echilibrate ca pondere cu profilurile umane incriminate sau salvate de la pieire – și nu altceva, Marta Petreu, decuplată de la metodele de a scrie istorie culturală omologate în spațiul academic european, este nu numai inferioară ca grad de obiectivitate unui istoric marxist de felul lui Zigu Ornea, ci seamănă mai mult – dar cu polii etici schimbați în oglindă – decât ar fi fost de dorit cu autorii proletcultiști ai anilor 1950-1960, pentru care intelectualii fasciști, filofasciști, conservatori, liberali, social-democrați etc. nu sunt doar vinovați pentru că au apărat idei politice demonstrabil greșite, ceea ce nu constituie în sine o judecată obligatoriu nulă, ci pentru că, mai mult de atât, ei defilează sub ochii scrutători ai ideologilor ca decăzuți moral, vicioși, parșivi, ticăloși, ariviști, nemernici, infami etc., parcă pentru a fi mai ușor pedepsiți pentru ceea ce se presupune că ar putea face, dat fiind ceea ce gândesc. Germenii violenței simbolice, anticipatori în sens negativ ai celei fizice, își fac lucrarea în taină. Marta Petreu se integrează în corul nouăzecist al anticomunismului monocrom, monocord și fără rival de pe scena săracă, împodobită cu ornamente mizere, a României anilor 1990-2000, de pe poziții elitiste, liberal-conservatoare, antistângiste deja clasate istoric, demonstrând doar dimensiunea provincială, periferială și, în realitate, neintegrată în fluxul de idei și de produse al Europei dezvoltate la care acesta bovariza asurzitor. La o generație distanță de atunci, lumea pare a fi stat în loc pentru Marta Petreu, investigațiile ei de istorie culturală reiterând locurile comune ale altor timpuri.

***

Blaga, între legionari și comuniști (Editura Polirom, Iasi, 2021) se constituie ca o glosare pe marginea unor texte cu valoare de document. Mențiunile, fie și pasagere, la filozofia lui Lucian Blaga sau la unii dintre cei mai recenți exegeți ai săi (Ștefan Afloroaei, Ioan Biriș etc.) sunt, după cum vom vedea, aproape insignifiante. Miza cărții constă în dejucarea unor zvonuri legate de apartenența politică a lui Lucian Blaga, despre care s-a spus, fără ca această părere să își fi depășit condiția de opinie en passant, că ar fi fost legionar. Cu alte cuvinte, Marta Petreu invalidează o ipoteză de natura unui zvon[13]. Atâta vreme cât Lucian Blaga nu a fost fost anchetat și nici condamnat de către autoritățile din R.P.R. pentru apartenența sa cunoscută la dreapta legionară sau pentru simpatiile sale fasciste exprimate publicistic, nu găsim motivul pentru care un asemenea non-subiect de investigație să devină obiectul unei cărți (spre deosebire de un simplu articol academic nesenzaționalist – Marta Petreu avea deja ca model exemplul un studiu al criticului Ion Simuț). Seria operelor complete ale lui Lucian Blaga a fost publicată în anii 1970-1990 ai secolului trecut în Republica Socialistă România, autorul intrând și-n manualele școlare. Zeci de alte ediții ale scrierilor sale au văzut de atunci lumina tiparului. Regimul comunist, de la care se revendică Marta Petreu la tot pasul în expunerile sale, se încheie parcă subit după 1968, ,,obsedantul deceniu’’ rămânând expresia Răului Totalitar, uitând că, dincolo de diferențe, se mențin continuitățile instituționale. Dacă Răul este ideologic și politic, atunci acesta nu se încheie oficial decât în 1989. Or, după cum este neîndoielnic pentru oricine, Lucian Blaga este un autor român care își găseste un loc de vază în românismul târziu din Republica Socialistă România. Reabilitarea sa completă și clasicizarea lui didactică nu se petrec după căderea ,,groaznicului’’ regim, ci în timpul existenței istorice a României sub dictatorul Nicolae Ceaușescu. Acest fapt banal își are locul în istoria simbolică a celui care a fost Lucian Blaga[14]. Marta Petreu ar trebui să ne informeze cu privire la granița exactă dintre Răul Totalitar, pe care îl exorcizează post mortem de cel puțin trei decenii, și regimul socialismului real din România, căci fantasticul și realul material nu se îmbină tocmai verosimil în narațiunea ei istorică.

Lucian Blaga a lucrat vreme de unsprezece ani (1926-1937) ca atașat și consilier cultural și de presă la diferite ambasade și legații românești din Europa apuseană pentru ca, sub oblăduirea monarhului-dictator Carol al II-lea, să ajungă ,,subsecretar de stat la Ministerul de Externe în guvernul de patruzeci și patru de zile Goga-Cuza’’[15] și ministru plenipotențiar al României în Portugalia (1938-1939). Oricat ne-am juca de-a relativizarea istorică, posturile ocupate de Lucian Blaga după 1938, când democrația românească este abandonată constituțional, sunt de importanță politică pentru statul român, atunci și acum. Nimeni nu poate fi ministru în nicio țară din lume pretextând în același timp apolitismul. Indiferent că Lucian Blaga nu a scris texte de presa procarlistă[16] sau că nu a fost implicat în bătăliile interne ale vreunui partid politic, demnitățile sale în cadrul diplomației românești interbelice nu sunt neutre politic.[17] Drept urmare, nu-i de mirare că un protejat al regelui-mecena Carol al II-lea nu putea fi simultan legionar, întrucât rivalitatea dintre regele-dictator și ,,oamenii Căpitanului’’ a dus la moartea liderului lor și la persecuția acestora din urmă de către stat[18]. Demontarea zvonului conform căruia Lucian Blaga ar fi avut înclinații legionare devine cu atât mai facilă. Dificultatea rezidă în admirația tânărului intelectual Vasile Băncilă, legionar ,,moderat’’ după Marta Petreu[19], care îi dedică un volum în 1938 filosofului său preferat. Titlul emană din atmosfera epocii, Lucian Blaga, energie românească. Desigur, în ciuda faptului că, din istoria relațiilor dintre Vasile Băncilă și Lucian Blaga narată de Marta Petreu, Blaga s-a folosit cumva de lucrarea lui Vasile Băncilă pentru a-și spori cota de notorietate și a obține catedra de profesor universitar titular la Universitatea ,,Ferdinand I’’ din Cluj[20], nu se poate vorbi de o identitate a crezurilor politice între cei doi prieteni. Deși Lucian Blaga s-ar putea să nu-l fi întâlnit vreodată pe Corneliu Zelea Codreanu în carne și oase, modul de a argumenta în favoarea unei asemenea întâlniri, pesemne iarăși apolitică, este tratat cu doza de firesc normală din epocă, mai ales când alte figuri politice, democratice și extremist deopotrivă, nu se sfiau de la o asemenea bagatelă: ,,Dacă Maniu nu a avut rețineri de a colabora cu Zelea Codreanu, iar premierul Octavian Goga nu s-a sfiit, în timpul mandatului său, să încerce să-i obțină colaborarea, atunci este plauzibil ca și Blaga, un scriitor – iar scriitorii sunt curioși, colecționează experiențele în mod aproape automat, ca alții timbrele –, să nu se fi ferit de o întâlnire cu un personaj atât de controversat și atât de curtat.’’[21] Întorsătura frazelor Martei Petreu aduce uneori aminte de biografiile popularizatoare ale scriitoarei Tatiana Niculescu.

Grija principală a Martei Petreu e de a dezlega Trilogia culturii blagiene de etnicitatea atribuită acesteia de către Vasile Băncilă. Îngustimea sa etnică este subliniată de Marta Petreu, totuși, relativ nedreaptă cu Vasile Băncilă, căci nici Lucian Blaga nu furnizează un sistem nonmetafizic sau o interpretare testabilă a fenomenului ruralității românești: ,,Dar nu: Băncilă construiește propria sa schemă și propria sa înmănunchere de factori culturali și psihologici prin care descrie etnicitatea românească țărănească: ,,cosmicismul’’, ca atitudine caracteristică pentru lumea țărănească, apoi ,,modalitățile de cunoaștere țărănească’’, șase la număr, ceea ce ar da un adevărat ,,hexagon gnoseologic’’: ,,categoria esențelor ontologice’’, mitul, stihialul, dogmaticul, divinul, ,,agnosticismul înțelegător’’. Rezultă o fizionomie a țărănescului românesc în nici un fel testabilă, la care subscrii sau nu, după cum îți sînt cunoștințele, spiritul critic, firea. Iar clișeele fanteziste nu lipsesc.’’[22] Rămâne interesant ca prilej de meditație să recitim discursul de primire al lui Lucian Blaga în Academia Română, ,,Elogiul satului românesc’’, din 5 iunie 1937, exact în termenii în care Marta Petreu discută despre eseul de tinerețe al lui Vasile Băncilă: sărăcia și analfabetismul de la sat sunt eludate de acesta în Lucian Blaga, energie românească. ,,Pasaje de acest fel din cartea lui Băncilă, mitizante față de realitatea satelor românești și întorcînd spatele realității, de dragul unor speculații filozofice, sînt numeroase.’’[23] Prin redarea ,,arhetipurilor jungiene’’ sub forma adaptată a ,,matricilor stilistice’’, prin generalizarea la scara unor culturi, etnice în cele din urmă, a terminologiei clinice freudiene, prin lărgirea nepermisă științific, dar justificabilă ca speculație inverificabilă, a unor teorii din câmpul fizicii și al chimiei, dar și prin împrumutul unor constante civilizaționale de la Oswald Spengler sau al unor intuiții antropologice din studiile africane ale lui Leo Frobenius, Lucian Blaga nu se situează în loja gânditorilor raționaliști europeni[24]. Chiar dacă Vasile Băncilă a forțat categoriile, introducându-l pe Lucian Blaga într-un pat al lui Procust etnicist[25], afinitățile gnoseologice[26] dintre un intelectual legionar și un filosof sistematic ca Lucian Blaga nu pot fi abandonate dintrodată[27]. De fapt, dacă Vasile Bancila nu ar fi îmbrăcat cămașa verde și nu ar fi deținut poziții publice în statul legionar, probabil că Marta Petreu ar arăta mai puțină încrâncenare în aprecierea legăturilor acestuia cu Lucian Blaga[28], idolatrizat permanent de eseistă ca un făuritor de sistem filozofic, ireductibil la revelația creștină, dar deschis pentru spiritul religios universal, care ar fi corespuns cu pretinsa nevoie europeană de a fundamenta o ,,filosofie a culturii’’ grandioase[29]. Inutil să amintim aici că aceste deziderate megalomanice, care ar fi propulsat semianonima cultura română scrisă în prim-planul culturilor centrale, se suprapun pe un anume tip de a scrie filozofie, cea germană, de la începutul secolului, deja infiltrata de un mindset naționalist, vitalist, iraționalist și anticipând ca puls și sensibilitate peisajul intelectual al fascismelor interbelice.

Al doilea moment de așa-numită neînțelegere a staturii filozofice a operei lui Lucian Blaga, care refuză conducerea ziarului Timpul, unde ar fi scris pe gustul regimului antonescian[30], provine din zona teologiei ortodoxe, în care Dumitru Stăniloae, cel mai profilic și mai substanțial teolog român al secolului al XX-lea, ajunge exponentul ortodoxismului românesc. Confruntarea medievală dintre filosofie și teologie se reia la 1940 pe plaiuri mioritice. Lucian Blaga refuză să dea o formă ortodoxist pronunțată filosofiei sale. ,,În legătură cu această ultimă declarație a teologului, să obervăm faptul că, după apariția Spațiului mioritic (1936), în mediul teologic românesc s-a născut speranța că, în continuare, Blaga va crea prin lucrările lui o filosofie ortodoxă a românescului.’’[31] Dumitru Stăniloae constata dezamagit absența dogmei păcatului originar și a nemuririi sufletului în scrierile lui Lucian Blaga[32]. Într-un eseu din 1943 ,,Blaga a disociat și autonomizat: filosofia de religie; filosofia românească de ortodoxia românească; românitatea de ortodoxie, considerându-le domenii, existente, valori independente.’’[33] Întreaga armătură de raționamente a Martei Petreu indică tocmai în Dumitru Stăniloae un fanatic al cauzei ortodoxe, ceea ce nu coincide cu adevărul istoric factual, Stăniloae apărându-și, în termenii echilibrați ai unei polemici filozofice judicioase, tradiția spirituală creștin-ortodoxă, liber asumată, de un gânditor care nu recunoștea revelația și nici dumnezeirea lui Iisus Hristos, fără ca acesta să fie stigmatizat ca ,,dușmanul însuși’’ al ortodoxiei[34]. ,,De fapt, Stăniloae are o gândire de ev mediu potrivită cu un stat teocratic: considera că filosofia se află pur și simplu sub tutela teologiei, iar filosofia românească sub tutela religiei ortodoxe.’’[35] Pentru că tipul de spiritualism laic al lui Lucian Blaga nu este recunoscut ca mistic de către Dumitru Stăniloae – de ce ar fi teologul stăpânul care decide treptele misticismului? –, Marta Petreu reține absența acestei critici pentru alți intelectuali care au îndrăznit să scrie neadmirativ despre Lucian Blaga, inclusiv bătrânul Nicolae Balotă, reîntors la creștinismul catolic. În realitate, crede Marta Petreu, Lucian Blaga se trage din spița europeanului secular și tolerant Eugen Lovinescu. Filosoful ardelean nu are nimic de împărtășit, din punctul de vedere al angajamentului politic, cu prietenul Nichifor Crainic, Nae Ionescu și Radu Dragnea, de parcă cineva l-ar fi acuzat vreodată pe Lucian Blaga de a fi doctrinarul legionarismului românesc[36].

Al treilea pas în expozeul Martei Petreu face trimitere la personalitatea filosofului Constantin Rădulescu-Motru, despre care știm, din studiile anterioare ale Martei Petreu, că oscila între ,,totalitarismul de rasă’’ și cel de ,,clasă’’, figurând ca ideologul principal al etnicismului interbelic târziu. Răfuiala cu orice voce sceptică, până și una fascistă și depășită ca vigoare, la adresa filozofiei blagiene creează pasaje precum acesta: ,,Rădulescu-Motru scrisese de mai multe ori despre filosofia lui Blaga, diagnosticînd-o din start drept ,,mistică’’. Adică, greșit. Deoarece nu a înțeles-o și a judecat-o după criteriile pozitiviste de la sfârșitul secolului al XIX-lea, din epoca propriei sale formări, el nu a putut accepta o creație filosofică atât de originală și înnoitoare ca aceasta.’’[37] Marta Petreu mizează pe ranchiuna și invidia lui Rădulescu-Motru (,,substrat pasional-resentimentar’’), tratând, sentențios și expeditiv, ca ,,acuzații nefondate’’[38] presupusa ,,gândire magică și metafizică la Blaga’’. După cum vom indica alte fragmente din carte, nici Marta Petreu nu crede altceva despre sistemul filozofic blagian, doar că ea valorifică cu semn pozitiv ceea ce alții găsesc irațional și antiștiințific[39] – și asta pentru că factori stilistici culturali care să modeleze a priori științele nu există în epistemologie decât ca o curiozitate revolută. Între timp, însă, și Constantin Rădulescu-Motru îi vrea dispariția din cultura română lui Lucian Blaga. Într-un articol din 1943, intitulat ,,Automatul doctrinelor’’, Blaga îi răspunde preopinentului său, glumind – cu multă eleganță diplomatică – pe seama poreclei sale din epocă, Mortu. Acesta era nivelul polemicilor de idei (Lovinescu le-ar fi găsit mai degrabă pe post de pamflete) din România precomunistă, înainte ca muncitorimea și țărănimea răpănoase să urce la tribune. De altfel, ideea de a transforma ,,gâlceava filozofilor într-o știre de senzație’’[40] îi surâde autoarei clujene, care ne amintește de cum academicienii de pe atunci socializau bârfindul-l ,,strașnic’’[41] pe Blaga sau că Rădulescu-Motru, ros de tăciunii resentimentului[42], încă ținea minte cu amărăciune discursul de omagiere al regelui Carol al II-lea din iunie 1937 la adresa lui Lucian Blaga. Marta Petreu repetă cu credință principiul lui Blaga că numai prin matricea stilistică românească putem să inaugurăm o vârstă de aur a culturii române. Îl rugăm pe cititor să cadă de acord cu noi că aceste tribulații identitare nu erau specifice doar României proaspăt ieșite din regimul agresiv-dezvoltaționist al lui Nicolae Ceaușescu, ci și întregii perioade de după 1918 până în 1944. Marta Petreu trăiește și scrie în umbra deprinderilor mentalitare ale P.C.R.-ului la apus despre o vârstă istorică anterioară, cea interbelică.

După experiența, ratată spiritual de legionarism, cu Vasile Băncilă, cu care Blaga încetează să mai corespondeze asiduu după 1947, și cea de rivalitate agresivă cu C. Rădulescu-Motru și D. Stăniloae, un simpatizant comunist – pentru Marta Petreu, comunist convins sub acoperire[43] – le urmeaza lor, asistentul universitar Zevedei Barbu, autoexilat în Marea Britanie înainte de 1948, unde a făcut o cunoscută carieră academică. Zevedei Barbu fusese arestat în 1943 pentru activități comuniste, îndreptate împotriva ordinii de stat fasciste, dar este oarecum salvat, la intervenția bunului Lucian Blaga, de Veturia Goga, verișoara lui Lucian Blaga, și de Ioan Negoițescu, tatăl, avocat reputat, al criticului Ion Negoițescu, legionar ,,excentric’’ în 1940. Dacă adăugăm pe listă confictul cu poetul Dan Botta și faptul că membrii Cercului literar de la Sibiu nu-l includ ca destinatar și pe Lucian Blaga, ci doar pe Eugen Lovinescu, în Manifestul lor literar, avem o prezentare exhaustivă a atacurilor îndurate cu modestie și prudență de Lucian Blaga într-o vreme când milioane de oameni mureau sau sufereau mari pierderi pe tot cuprinsul Europei de Est.

După 23 august 1944, Lucian Blaga e ,,călcat în picioare sub mersul istoriei’’, titlul celei de-a treia părți. Scos din Academie, detronat de la catedra Universității din Cluj, coborât la rang de bibliotecar al aceleiași Academii, filiala Cluj, acesta are motive serioase să se plângă în Luntrea lui Caron de ,,desființarea virtuală a unei ființe etnice’’[44], pe care, totuși, nomenclatura intelectuală din ceaușism o va redescoperi cu zel și spor după 1965. Aplecarea lui Blaga către un spațiu arhaic mitizant îi permite Martei Petreu câteva considerații aproape protocroniste cu privire la o altă posteritate a lui Lucian Blaga: ,,De unde știm că Blaga nu va fi socotit în viitor un precursor român al ecologiei, de pildă, și că felul în care își petrecea el verile, la țară – Nietzsche umbla vara în zone montane… –, de preferință sub un pom, unde citea și scria, nu va fi pe viitor un vis de invidiat?’’[45] Nici viață la țară nu e golită de beneficiile ei de mare model civilizațional și de depășire în cultură: ,,De fapt, acest model al vieții mai aproape de natură chiar este urmat, cine are bani își face acum casă de vacanță la țară, în mijlocul unei livezi – cam așa cum englezilor le place încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea să locuiască la țară sau cum americanilor le plac locuințele cât mai însigurate și fără gard, undeva în afara orașului.’’[46] Notei intimiste și neacademice a acestor intervenții i se adaugă relatări personale, Marta Petreu citând din Dorli Blaga, care rememorează o întâmplare din adolescență, legată de un dar primit tocmai din Anglia de la Zevedei Barbu: ,,Ea și-a îmbrăcat ciorapii la o petrecere cu colegii, la Colegiul Academic; pentru că avea picioare frumoase, moștenire de la mama ei, care la rândul ei le moștenise de la mama ei, purta rochii scurte, de data asta, o izbitoare rochie de un roșu profund, și, bineînțeles, lungă numai până la genunchi. Iar colegii ei, care nu mai văzuseră niciodată nailon, i-au spus că are ,,ciorapi de sticlă’’ – mi-a povestit Dorli, foarte amuzată, în data de 10 august 2020.’’[47]

Revenind la ordaliile politicianiste de după 23 august 1944, Lucian Blaga este ,,demascat’’ pentru nu se știe care motiv de către N. Carandino și Zaharia Boilă în gazetele țărăniste Patria și Dreptatea[48]. Dar adevăratul pumnal va fi înfipt de Lucrețiu Pătrășcanu – ,,uluitoarea grosolănie hermeneutică a lui Pătrășcanu’’[49] –, vinovat de materialism istoric pentru volumul său, care explorează jumătate de secol de tatonări și realizări culturale românești, focalizat pe contemporanii interbelici, Curente și tendințe în filosofia românească.[50] ,,Aceste texte conțin întreaga vulgată marxistă a socialismului românesc, vulgată prin care orice filosofie autohtonă este categoric și definitiv condamnată.’’[51] Dacă prin autohton se înțelege filosofia etnocentrică sau etnică, atunci, într-adevăr, cu excepția lui Vasile Conta, filozofia ,,românească’’[52] este respinsă ca insatisfăcătoare în viitorul imediat al României postfasciste. Însă Marta Petreu îl incriminează pe Lucretiu Pătrășcanu pentru a fi marcat direcția filozofică din România anilor 1948-1989, ceea ce nu este adevărat, filozofia predată în anul 1950 în universitățile românești prezentând altă direcție decât cea din 1980, iar influența cărților lui Lucrețiu Pătrășcanu, reabilitat politic abia după 1965 de către Nicolae Ceaușescu, asupra intelectualității românești sau a sistemului educațional românesc fiind insignifiantă în epocă. Sistemul comunist românesc a trecut prin câteva mutații culturale până la dispariția sa în 1989 și nici una nu are legătură cu cărțile tardive ale politicianului Lucrețiu Pătrășcanu, unul din artizanii momentului 23 august 1944, fără de care România antonesciană ar fi fost ocupată în alt mod, cu represalii dure asupra populației civile, de către Armata Roșie. Fără diligențele lui Lucretiu Pătrășcanu si a altora ca el pe lângă Stalin, întregirea parțială a Transilvaniei în granițele României în anul 1945 ar fi fost sensibil mai dificilă. Ieșirile sale naționaliste, interpretate ca șoviniste de către conducerea sovietică, au fost, totuși, un cap de acuzare în procesul care a dus la execuția sa[53]. Pentru cineva care admiră salutar patriotismul românesc, așa cum este Marta Petreu[54], acestea sunt fapte omenești care ar trebui să îi domolească patima inchizitorială.

Însă Marta Petreu își continuă episoadele de vânări ale inamicilor ideologici, trecând prin acuza de ,,arsenal fascist’’ a unui fost cadru academic și jurnalist, Nestor I. Ignat, un articol antiburghez din iulie 1948 a lui Geo Șerban, atitudinea profesorului universitar Pavel Apostol, fost doctorand al lui Lucian Blaga, trecut la noii stăpâni politici, care scrie despre cele patru trilogii blagiene ca situându-se ,,în miezul iraționalismului și misticismului de tip fascist’’[55], luarea de poziție în cadrul Uniunii Scriitorilor a criticului Ovid S. Crohmălniceanu împotriva reacționarismului blagian[56]. Este un fel de muncă pe dos, inversul ideologic al celor de atunci, ceea ce face astăzi Marta Petreu, care impune considerații morale peste arcul istoriei: ,,Faptul că, pe tot parcursul regimului socialist real, adică aproape o jumătate de secol, la noi a fost încurajată delațiunea și, complementar, pedepsită ,,omisiunea de denunț’’ nu a rămas fără urmări dezastruoase asupra stării etice de acum a națiunii noastre.’’ 

Nici măcar Henri H. Stahl nu scapă de rechizitoriul Martei Petreu, învinuit de autosuficiență sociologică[57] și neînțelegere obtuză a filosofiei culturii: ,,Linia critică pe care a mers Henri H. Stahl, care a confundat filosofia culturii cu sociologia, și deci opacă față de sistemul filosofic blagian, este independentă de marele flux critic generat, după al Doilea Război Mondial, prin Pătrășcanu, de către Partidul Comunist.’’[58] Însă portretul teribil schițat poetului Mihai Beniuc, tartorul poeziei anilor 1950-1964, adună păcatele tuturor de până la el: ,,Nu uita să adauge că filosofia lui Blaga este periculoasă deoarece influențează ,,pernicios’’ tineretul. În fapt, Beniuc îl demască pe Blaga drept hitlerist, mussolinian, ideolog legionar influent asupra tineretului legionar, sugerând totodată că este rasist și antisemit.’’[59] Recitind romanul lui Mihai Beniuc, Pe muchie de cuțit, Marta Petreu identifică o instigare de punere pe rug a Marelui Anonim blagian și o luare ,,în bătaie de joc’’, blasfemică, a tatălui lui Lucian Blaga, Isidor, ,,făcându-i un portret de preot-măcelar’’.[60] Beniuc scrie un text ,,infam’’. În galeria teratologiei morale intră și Atanase Joja, Președintele de atunci al Academiei Române, care încearcă să-l atragă pe Blaga de partea comuniștilor, promițându-i-se șansa publicării dacă își expune favorabil într-un articol din Scânteia poziția politică. Joja e bănuit de șantaj și machivelism.[61] Presupunerile Martei Petreu, care nu se bazează decât pe discuții private cu membrii în viață ai familiei lui Blaga, frizează absurdul, de semnătura lui Blaga, care tăcuse de peste un deceniu ca autor, în publicațiile neatârnând stabilitatea internă a regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej: ,,După cum își amintește Dorli Blaga, Tudor Bugnariu, a cărui existență ,,evident deranja’’ încercuirea politică a lui Blaga, a început să-i vorbească de despărțire, adăugînd că ,,Partidul îmi va da mie copilul’’; după părerea lui Dorli Blaga, ,,i se indusese ceva lui Tudor’’. (…) Faptul că la sfârșitul anului 1959 și începutul anului 1960 a început să fie amenințată și viața de familie a fiicei sale a fost pentru Blaga, cu siguranță, un motiv în plus să scrie cum i se cerea.’’[62] Lucian Blaga va redacta un Memoriu și un articol anti-Cioran în ziarele regimului, în tot acest timp temându-se că este supravegheat de Securitate, ceea ce era adevărat: Sergiu Dan, cu nume informativ Ștefan Dragomirescu, îl urmărea și îl manipula în favoarea comuniștilor pe Lucian Blaga. Teama de subtilizare a manuscriselor lui Lucian Blaga, după moartea acestuia în 1961, conduce la un comportament familial hiperprudent: ,,În toți anii cît au avut manuscrisele în casă, Dorli și soțul ei au plecat în concediu pe rând – ca nu cumva, în lipsa amândurora din casă, să intre securiștii și să le fotografieze sau chiar să le facă dispărute. Despre asta mi-a povestit de atâtea ori de când o cunosc, încât pentru mine a devenit o informație oarecare.’’[63] Obsesia unui scenariu de distorsionare inconturnabilă a adevărului istoric – care va fi fost acela, nu vom ști – nu încetează nici în momentul de față.[64]

Un capitol consistent este rezervat dramei Avram Iancu din 1934, care a fost receptată ca anticipatoare politic în mediile legionare de atunci încoace, dând apă la moară discursului antifascist dintotdeauna. Cu minuție documentară, Marta Petreu reproduce: 1) sursele de documentare istorică a lui Lucian Blaga, 2) caracterul anistoric și mitic al piesei (deși ,,misticismul’’, cuvânt eliminat ca impropriu și mirosind a comunism de către Marta Petreu în cazul operei lui Blaga, revine pe buzele admiratorilor acestuia, contemporani cu scrierea și jucarea piesei: ,,Cititorii clujeni i-au facut diverse observații (inclusiv aceea că, venind după Cruciada copiilor, drama nu are ,,misticismul’’ și forța mitică a acesteia), multe dintre ele tehnice, pe care Blaga le-a luat în serios, scurtînd și modificînd textul.’’[65]), 3) limbajul istoric întrebuințat în piesă (,,garda ungurească’’, ,,legiunile românești sub drapelul prefecților’’, ,,gardiști’’, ..Noi privim la tine ca la soarele de meazăzi’’ etc.). Sunt multe cuvinte în opera Avram Iancu care fac cu ochiul adepților Gărzii de Fier, însă similitudinea apare ca mistificatoare, Lucian Blaga reproducând termeni administrativi și expresii uzuale în Transilvania anului de cotitură 1848. ,,Așa că sintagmele din drama scrisă de Blaga sunt preluate nu de la o organizație politică extrem-contemporană scrierii piesei, ci din cărțile lui Silviu Dragomir.’’[66] Acesta era un istoric cunoscut pe atunci al revoluționarismului pașoptist. Ceea ce rămâne însă neabordat de către Matra Petreu este chestiunea intenționalității acestor termeni în ambianța politică fierbinte a anilor 1930: oare Lucian Blaga nu era la curent cu fenomenele fasciste europene – dar și cu cel românesc în curs de ascensiune – pentru a nu vedea analogiile dintre atitudinile și verbiajul eroic din piesa lui și articolele curente pe teme politice din gazetele vremii? Răspunsul autoarei este net și final: Lucian Blaga se inspiră din cărți, nu din realitate[67]. De aici pornind, Marta Petreu respinge cu subtilitate un studiu minuțios documentat al istoricului William Totok, unul dintre demitizatorii reputați ai legionarismului românesc și ale continuităților sale intelectuale după 1944. Blaga voia un salt ontologic și propunea o nouă axiologie.[68] Când se referea la alte popoare ca rase, termen comun și în opera lui Eugen Lovinescu, el o făcea cu considerație și ,,evlavie’’ pentru stilurile (avem de-a face și cu ,,stil biologic’’) acestor diferite culturi.[69] Blaga nu este naționalist nicăieri, însă orientat spre național în esența sa: ,,Revenind: într-adevăr, Blaga are o lucrare cu pronunțată coloratură națională, dar nu naționalistă și nu etnicistă: Spațiul mioritic.’’[70] William Totok este în eroare: Avram Iancu, eroul ardelean de la 1848 și unul dintre patrioții neamului, nu poate fi nicidecum Căpitanul, orice asemănare de limbaj ducând obligatoriu pe piste eronate. Replici din piesă precum ,,…avântul înălțimilor, apetitul morții, dragostea de țară și patima înălțimilor’’[71] nu au nimic de-a face cu legionarismul. Până și faptul că trei autori cu simpatii conservatoare și fasciste (Grigore Traian Pop, Răzvan Codrescu și Nicolae Niță) îl includ pe Blaga în panteonul legionar nu o derutează pe Marta Petreu, cei trei comițînd o falsificare istorică fără mărturii[72]. William Totok este acuzat de a fi interpretat greșit cuvântul ,,cenzurat’’ de pe coperta publicației Gînd romanesc, anul II, nr. 11/1934, unde Lucian Blaga își publicase un fragment din Avram Iancu. Nu exista nici o dedicație inițială dată lui Zelea Codreanu, cenzurat însemnând, în perioada interbelică, liberală, democratică, pur și simplu ,,bun de tipărit’’. William Totok citește astfel ,,trecutul în sîmburi de corcodușe’’.[73]

Vinovatul pentru aceste erori și răstălmăciri derutante este un anume Nistor Chioreanu, sibian, fost legionar și autorul unei cărți de memorii, publicate în 1992, la bătrânețe, Morminte vii. Acesta își amintește greșit că Blaga s-ar fi ascuns la un țăran legionar în 1944. Matra Petreu demonteaza impecabil această rememorare aberantă, Blaga comportându-se și acționând în societate după un program normal în anul 1944.[74] Informația fictivă este colportată în mai multe cărți, inclusiv în memoriile lui Edgar Papu, ajungînd și la William Totok, care o citează naiv cu încredere.

Anexele lucrării Blagă, între legionari și comuniști sunt împărțite pe din două: rolul major al filosofului Lucian Blaga în redactarea Manifestului Cercului literar din Sibiu și Memoriul său din 1959 către C.C. al P.M.R.

Episodul cerchist se prezintă pe scurt în felul următor: ajutându-i spiritual și material pe membrii Cercului (îndeosebi pe Radu Stanca și Ion Negoițescu, inclusiv în etapa acestuia legionară), Lucian Blaga nu poate fi acuzat de simpatii politice, ci apreciat pentru admirația intelectuală sinceră nutrită talentelor intelectuale tinere (Victor Iancu, Ștefan Aug. Doinaș, Corneliu Regman etc.) Faptul că scrisoarea-manifest a fost adresată lui Eugen Lovinescu l-a mâhnit pe Lucian Blaga pentru că el însuși merita acest omagiu[75]. De altfel, cerchiștii luptă ,,sisific’’ pentru o direcție probă în cultura română, însă, s-ar spune, zadarnic, întrucât ,,realitățile constrângătoare și stânjenitoare se repetă’’.[76] Nu putem decât bănui la ce are în gând aici Marta Petreu. Principiul fundamental este reafirmarea traiectoriei culturaliste, spiritualiste, idealist-estetice în evoluția spațiului public românesc. ,,Deoarece în cultura românească orice bătălie teoretică care pare definitiv câștigată este de fapt câștigată numai pentru scurtă durată, constatăm o repetare periodică de situații, cu inevitabila reluare, mereu și mereu, a aceluiași tip de argumente. În anul 1943, a fost rândul cerchiștilor să se lupte – după Maiorescu, după Lovinescu, după Blaga etc. – și pentru autonomia reciprocă a domeniilor culturii, și pentru valoarea estetică, și pentru structura axiologică complexă a operei de arta.’’[77] În România antonesciană a anului 1943, aceste înfruntări intelectuale primăvăratice nu valorează nimic fără o implicare, periculoasă desigur, dar cu adevărat onorabilă, în lupta contra regimului fascist. Însă cum să treacă de Cenzură un asemenea text antiextremist, se întreabă Marta Petreu? Rămânem cu presupunerea și speranța că fostul legionar Ion Negoițescu și-a pus serios în discuție, în 1943, chestiunea apartenenței la blocul ideologic fascist. ,,Este foarte probabil ca, în faza de pregătire a ,,Manifestului’’, autorii lui morali au discutat și problemele rasismului, antisemitismului și extremismului din presa contemporană lor, dar le-au atacat numai pieziș, prin criticarea sămănătorismului gîndirist, de exemplu, pentru că numai așa ceva avea șanse să fie publicat.’’[78] Din păcate pentru verticalitatea spiritului critic, interfața sămănătoristă nu este totuna cu doctrina fascistă.

A doua anexă, cea legată de apariția Memoriului, are cu totul alte scopuri de cântărire retrospectivă a întâmplărilor, documentul fiind republicat în 1978 în revista Echinox de Ion Vartic, soțul Martei Petreu. Revista Echinox făcea disidență subreptică prin publicarea unei traduceri din Heidegger, a unui dosar despre filmul în lucru al regizorului Lucian Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică?) și, nu în ultimul rând, a Memoriului lui Lucian Blaga, toate trei ,,lovituri de presă’’.[79] Din nefericire pentru Marta Petreu, a existat în anii 1970 și exemplul de disidență pe față a lui Paul Goma. O serie de scrisori și polemici în presa culturală dintre Al. Oprea, descris ca un carierist cinic și laș, și Mircea Zaciu, Dorli Blaga etc., legate de retipărirea Memoriului, este redată la finalul volumului.[80]

În concluzie, Marta Petreu anchetează disciplinar câteva personaje culturale pentru delict de crez politic și spulberă un mit care, la urma urmei, nici nu a existat în conștiința populară, acela al legionarului Lucian Blaga, un red herring de policier academic. Această strategie de comentare critică ne scutește atât de obligația de a plasa personajele în contextul unor istorii politice fluide, cât și de a păstra aparența unei dezimplicări ideologice. Aceasta din urmă este o pretenție ca oricare alta, dincolo de care se ascunde un program ideologic, slab criptat, asumat în surdină, constînd dintr-un liberalism conservator, tivit de un naționalism moderat, care este suficient de suplu, rizomic structural, descărnat, pentru a îngădui procese de intenție de pe urma cărora cei vizați, de la simpli marginali până la scriitori reputați în cultura română, se aleg cu semnele unor instrumente de tortură politică pe figura lor intelectuală. Marta Petreu exersează o vendetă culturală în anul 2021 în care putem citi mecanismele de morfologie a spațiului cultural românesc, în curs de stabilizare în jurul hegemoniei (neo)liberal-conservatoare, din primul deceniu postcomunist. Nisipul a stat pe loc în clepsidră, dar nu și-a pierdut capacitatea de a mărunți insidios memoria colectivă.

Note


[1] A se vedea lecția de demonologie aplicată, de malleus maleficarum, și-n în eseul istoric ,,Portretul <<învățătorului ca diavol>>’’ din De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 205-251.

[2] De altminteri, Marta Petreu prejudiciază adesea raționalitatea, prin care se presupune că se definește un intelectual, considerand ca firești un raport de seducție erotică de inspirație conservatoare și, implicit, submisiunea tipologică dintre un maestru, posesor al unui capital simbolic și social recunoscute, și un învățăcel, ancilar și neautonom în gândire întrucât este, înainte de toate, un marginal, un neofit sau, ca să dăm Cezarului ce este al Cezarului, un biet student vulnerabil social și intelectual. Normalizarea ordinii patriarhale și raporturile de putere tradiționale subiacente nu se întâlnesc doar în relația spirituală dintre Nae Ionescu și Mihail Sebastian, ci și în alte locuri, la care vom reveni mai jos.

[3] Laszlo Alexandru, Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la ,,Cuvântul’’, Editura Cartier, Chișinău, 2019, pp. 11-32 pentru punerea problemei în termeni generali.

[4] Marta Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 42-58.

[5] Merită menționată aici paupertatea referințelor internaționale ale Martei Petreu, întotdeauna îndatorate câtorva autori antitotalitari ca Hannah Arendt și François Fejto sau făcând trimiteri repetate la Paul Johnson, Karl Jaspers, Marcel Gauchet, Keith Hitchins etc. Din imensa literatură de valoare pe subiect, care nu se rezumă doar la butadele utile ale câtorva istorici și filosofi, Marta Petreu decupează literatura primară de limba română, selectând doar pe câțiva din exegeții autohtoni și citând sporadic din cei câțiva intelectuali internaționali care au scris pe subiect, notorii în spațiul românesc în prima decadă postcomunistă. Ibidem, pp. 97-177.  

[6] Iar aceasta din cauza faptului că filosoful Constantin Rădulescu-Motru nu afișa convingeri antisemite în publicistica sa de tinerețe, însușindu-și odinioară o atitudine tolerantă, afină cu a politicianului conservator P.P. Carp. Ibidem, p. 177.

[7] Ibidem, pp. 361-389.

[8] Ibidem, pp. 389-419.

[9] Un studiu emblematic pentru rolul dificil de meteci al lui Mircea Eliade și Emil Cioran, de călători prinși între Scylla trecutului de scribi întru fascism și Carybda antifascismului de stânga din Occidentul post-1945, este cel intitulat ,,Cioran și Eliade în vizorul legionarilor din exil’’. Ibidem, pp. 455-477.

[10] Ibidem, pp. 435-439.

[11] Ibidem, pp. 477-503. Gabriel Andreescu dizolvă această mitologizare eroică a informatorului Constantin Noica în Rezistența prin cultura. Represiune, colaboraționism și rezistența intelectuală sub regimul comunist, Editura Polirom, Iași, 2015, pp. 155-159.

[12] Marta Petreu, Cioran sau un trecut deocheat, Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 367-383.

[13] ,,Blaga nu a fost religios, nu a fost mistic, nu a fost ortodoxist, nu a fost xenofob, nu a fost antisemit, nu a fost rasist, nu a fost antidemocrat, nu a propus un model totalitar de organizare statală, nu a pledat pentru revoluție – de fapt, n-a propus nici un model de stat și nici un model de regim politic.’’ Ibidem, p. 133. Cu toate acestea, dușmanii și inamicii săi momentani au fost toate acestea, oferind Martei Petreu un subiect palpitant de studiu. 

[14] Pentru a salva circumstanțele morale ce rezultă prin deducție de aici, Marta Petreu face aluzie la funcționarea pe model nazist a aparatului birocratic ceaușist, grupul naționalist disputându-și întâietatea pentru resurse și stimă publică cu acela internaționalist. Asocierea este fantezistă și propusă fără un minimum de dovezi, dar oarecum folositoare tezei principale a Martei Petreu. ,,Probabil că această funcționare concurentă a instituțiilor de partid și de stat ține de natura intenționat-barocă a acestui aparat, pe de o parte, de lupta pentru putere pe care diversele grupuscule o duceau între ele, pe de altă parte; sau, pur și simplu, de esența totalitarismului, care în toate țările a avut structuri de conducere dublate sau triplate și a funcționat pe bază de sugestie a terorii.’’ Ibidem, nota 4, p. 287.

[15] Marta Petreu, Blaga, între legionari și comuniști, Editura Polirom, Iași, 2021, p. 15. Guvernul Goga-Cuza avea la vârf doi intelectuali români antisemiți și pronaziști declarați. 

[16] Dar și aici Marta Petreu furnizează probe care se opun concluziilor ei în privința neimplicării politice a lui Lucian Blaga, acesta aducând omagii ,,conducătorului iubit’’ Carol al II-lea în 1940 în Revista Fundațiilor Regale, cu ocazia comemorării a zece ani de domnie a aceluiași Carol al II-lea, cel care a pus capăt șubredei democrații parlamentare românești: ,,Sub titlul ,,Renaștere sau creație?’’, Blaga a argumentat că, în timpul domniei lui Carol al II-lea, România a trecut nu printr-o ,,renaștere’’, cum se spunea, ci printr-o epocă de creație. (…) Insistența pe caracterul ,,tineresc’’ al domniei lui Carol al II-lea era în conformitate cu imaginea regelui despre sine și domnia sa – și, totodată, o supunere la moda europeană a epocii, căci, de-a lungul întregii perioade interbelice, pe tot continentul nostru s-a mizat pe tineret și tinerețe.’’ Ibidem, p. 17. Moda era cu precădere curentă în țările fasciste sau în curs de fascizare. 

[17] Mecenatul regal cu funcții publice și poziții senatoriale este, probabil, tot apolitic. ,,Regele a avut mai multe succesive atenții politice pentru Blaga: după căderea guvernului Goga-Cuza, l-a numit Trimis extraordinar și Ministru plenipotențiar al său în Portugalia (1 aprilie 1938-1 aprilie 1939), singura perioadă cînd Blaga a fost și bine plătit. Carol al II-lea l-a numit personal, la fel ca pe Enescu, Sadoveanu, Emil Racoviță, Iuliu Hațieganu, D. Gusti s.a., senator în Frontul Renașterii Naționale, unde a funcționat din iunie 1939 și până în vara anului 1940, când regele a dizolvat Frontul (22 iunie 1940).’’ Ibidem, p. 16. Având în vedere că, în data de 1 martie 1938, ,,filosoful era în depresie pentru că era șomer’’ (Op. cit., p. 26), darurile de natură materială și publică ale regelui Carol al II-lea capătă proporțiile unei mane cerești.

[18] Iată cum descrie Marta Petreu fenomenul istoric carlist: ,,…Zelea Codreanu fiind mort (executat, și anume fără să fi fost condamnat la moarte, deci într-un mod nedemn pentru un stat de drept) din 30 noiembrie 1938.’’ Ibidem, p. 203. Ascensiunea socială fulminantă a lui Lucian Blaga după 1937 s-a petrecut în cadrul acestui stat autoritar, condus de impunitatea unui rege cu puteri de viață și de moarte, cel puțin de facto, asupra supușilor săi.

[19] Ibidem, p. 34. Băncilă a fost, pe rând, unul dintre profesorii regelui Mihai I și apoi director al Direcției Învățământului Secundar din Ministerul Educației Naționale începând cu data de 14 septembrie 1940, când România, dupa ce cedase pașnic în 27-28 iunie 1940 Basarabia și nordul Bucovinei, parte din Transilvania în 30 august 1940 și Cadrilaterul pe 7 septembrie 1940, eliberându-se cu această ocazie și de domnia de inspirație mussoliniană a lui Carol al II-lea de după 1938, luase titulatura oficială de stat național-legionar. 

[20] ,,Un motiv plauzibil pentru care Blaga nu i-a făcut lui Băncilă nici o observație critică ar putea fi faptul sau mai ales faptul că el credea că textele acestuia despre filosofia sa ar putea fi un argument valabil, care ar impresiona comisia de concurs pentru ocuparea unei catedre universitare la Cluj.’’ Ibidem, p. 42. Asemenea comentarii, alături de menționarea la pagina 51 a antipatiei personale a cadrelor universitare Gh. Bogdan-Duică și Florian Ștefănescu-Goangă față de Lucian Blaga, aruncă o lumină neplăcută, dincolo de rinocerizarea ideologică de extremă dreaptă solid instaurată în școlile și universitățile respectivei perioadei istorice, asupra profesionalismului academic și a probității intelectuale din România interbelică. Printre alte studii ale aceluiași autor, monografiile pe acest subiect ale istoricului Lucian Nastasă-Kovacs sunt tulburătoare în acest sens. Vezi Itinerarii spre lumea savantă. Tineri din spațiul românesc la studii în străinătate (1864-1944), Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006 și „Suveranii” universităților românești. Mecanisme de selecție și promovare a elitei intelectuale, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007.

[21] Ibidem, p. 33.

[22] Ibidem, p. 36. Oare cultura științifică a lui Blaga, ,,asupra căreia speculează metafizic’’ (Ibidem, p. 89), nu este la rândul ei expresia unei fantezii metaforice excepționale?

[23] Ibidem, p. 37.

[24] Ibidem, pp. 193-194.

[25] Lucian Blaga, acaparat și interesat de elogiile lui Băncilă, nu s-a distanțat, totuși, de ele. ,,A-i pune toate creațiile pe seama etnicului țărănesc este o exagerare stingheritoare și totodată o nedreptate față de marea cultură universală pe care filosoful a asimilat-o și din care s-a inspirat.’’ În definitiv, se pot spune aceleași cuvinte laudative și despre opera de maturitate a legionarului Vasile Băncilă. Ibidem, p. 41. 

[26] La pagina 134, Marta Petreu probează această similitudine, dar plusează afirmând că ea este factice pentru că interesul pentru ,,mit și mitizare’’ poate fi observat la expresioniști, folcloriști, istorici ai religiilor, psihanaliști și la avangardiști. Analogia rămâne în picioare, cu atât mai mult cu cât miturile la Blaga au și-o acută tonalitate etnică românească în Trilogia culturii

[27] Comparația cu sistemul kantian este improprie și neclară, Lucian Blaga având alte surse de inspirație filozofică directă: ,,o filosofie a culturii și o metafizică în construcție, cu o teorie a cunoașterii care l-a adus cu gândul la Kant.’’ Ibidem, p. 41.

[28] În decembrie 1940, Lucian Blaga îl anunță într-un schimb de scrisori pe Vasile Băncilă că va susține o conferință pe tema ,,Latiniștii ardeleni și mesianismul cărții’’ în fața unei Frății de Cruce din Brăila. Blaga se arată deschis unei ieșiri la rampa legionară, unde ar fi lăudat fără parcimonie ,,figura protopopului de Reghin, Petru Maior, și că în prima parte a vorbirii lui, conferențiarul a socotit necesar să-i elogieze pe daci și să declare că-și imaginează limba dacă potrivită pentru poezie.’’ (Ibidem, p. 67) Limba dacă nu există decât ca instrument ideologic naționalist în istoriografia românească, în special în aripa ei legionară. După Marea Rebeliune Legionară din ianuarie 1941, înăbușită în sânge de mareșalul Antonescu și acoliții lui politici, cuvântarea nu s-a mai ținut din motive obiective, Marta Petreu răsfulând ușurată în tentativa ei interpretativă de a-l deculpabiliza pe Lucian Blaga de orice legături primejdioase post factum

[29] Ibidem, p. 59.

[30] ,,Blaga i-a cerut lui Carol al II-lea să aprobe ieșirea sa din diplomație, i-a refuzat pe legionari când aceștia i-au propus oficial o colaborare, l-a refuzat pe Antonescu când i-a fost propusă, din partea lui Crainic (care era ministrul Propagandei), prin intermediul lui Stăniloae și Grigore Popa, conducerea unei publicații.’’ Ibidem, p. 125.

[31] Ibidem, p. 71.

[32] Pentru care Marele Anonim, retras din facerea, desfacerea și refacerea universului, creat in illo tempore, cenzurează limitele cunoașterii omenești raționale. Ibidem, p. 74. ,,Blaga, la curent cu fizica particulelor elementare și pe urmele ei, a vorbit despre o lume făcută din frânturi infinitezimale, pe care le-a botezat ,,diferențiale divine’’.’’ Ibidem, p. 77.

[33] Ibidem, p. 73.

[34] Ibidem, p. 76. De altminteri, Marta Petreu amintește la pagina 77 că Blaga ,,a fost un filosof a-creștin (cum a fost, în cultura europeană, Schopenhauer), dar nu anticreștin.’’

[35] Idem.

[36] Blaga a fost pentru scurt timp membru al Partidului Național Popular în 1946, trambulină pentru P.M.R., și a fost curtat să candideze la Astra legionară în decembrie 1940-ianuarie 1941. ,,Nu este vorba despre un minister, despre un rectorat sau despre cine știe ce altă funcție importantă, vizibilă, bănoasă, care i-ar fi conferit putere, ci despre o conferință – neținută – și o candidatură la Astra – nedepusă.’’ Ibidem, p. 128.

[37] Ibidem, p. 86.

[38] Ibidem, p. 87. Totuși, o pagină mai târziu îl găsim pe Constantin Rădulescu-Motru adept al metafizicii inductive: ,,Motru, dintr-o generație mai veche, consideră metafizica și în general filosofia drept știință; practic, Motru s-ar situa pe poziția metafizicii inductive, care, pornind de la științele particulare, induce o concluzie mai largă, în care au fost eliminate posibilele contradicții dintre afirmațiile științelor particulare.’’ Ibidem, p. 88. La pagina 121, Marta Petreu își declară entuziasmul genuin pentru filozoful ei preferat: ,,În filosofia sa, de valoare superlativă, el și-a urmat calea proprie, conectată subteran ori pe fața cu științele extrem-contemporane (fapt pe care din păcate puțini dintre contemporanii săi l-au sesizat), la filosofia universală și, simultan, la fondul popular anonim românesc (la inconștientul colectiv românesc, ca să folosesc prin adaptare un termen al lui Jung).’’

[39] ,,Trăsăturile definitorii ale filosofiei blagiene, cum ar fi originalitatea conceptuală, capacitatea filosofului de a observa că un enunț teologic (dogma trinității) și o aserțiune științifică din fizica extrem-contemporană (Einstein despre experimentul lui Albert Michelson) au aceeași structură, plus plăcerea lui de a boteza mitic-metaforic fenomenele pe care le diagnostica și de a crea concepte-metaforă, toate aceste însușiri intelectual-creatoare au fost considerate, în timpul socialismului real, vinovății politice și transformate în argumente contra filosofului.’’ Ibidem, p. 141.

[40] Ibidem, p. 91. Afirmația este paradigmatică pentru modalitatea de a scrie despre filosofii români în cărțile de istorie intelectuală ale Martei Petreu.

[41] Ibidem, p. 92.

[42] Am încercat să parafrazăm locuțiunea verbală ,,a sta în gât’’ de la pagina 93. Oricum, Constantin Rădulescu-Motru, care-i departe de a fi personajul pozitiv al întâmplării relatate, va pleda pentru excluderea confratelui său în materie de filozofie într-o ședință a Academiei Române din 19 noiembrie 1943. Peste cinci ani de zile, visul rivalităților meschine va fi definitivat printr-o epurare aproape generală, sub egida Partidului Muncitoresc Român.

[43] Vezi nota de subsol nr. 2, Ibidem, p. 115.

[44] Ibidem, p. 115.

[45] Ibidem, p. 121.

[46] Idem.

[47] Ibidem, p. 126.

[48] Ibidem, pp. 129-130.

[49] Ibidem, p. 131.

[50] Marta Petreu se opune celor care îl numesc pe Lucian Blaga mistic pe motiv că misticismul prevede ,,unitatea insului în stare de extaz cu Dumnezeu (sau, pentru atei, cu fondul ultim al lumii)’’ – Ibidem, p. 135, însă Lucrețiu Pătrășcanu operează cu un cu totul alt sens al misticismului decât cel surprins de Marta Petreu. La Lucrețiu Pătrășcanu, misticismul pare a fi mai curând un sinonim pentru antiraționalism și fuga de realitatea istorică modernă. ,,Filozofia sa are un fond mistic și cuprinde un element primitiv, cu rădăcini adânc înfipte însă nu în etnicismul nostru, ci în ceea ce are sufletul țăranului român rămășițe primare, superstiții și obscurantism. Dar aceste trei elemente nu epuizează etnicul nostru. Nu-i românesc conținutul filozofiei lui Blaga; caracteristicile acestei filozofii trec cu mult peste elementele componente ale specificului nostru național, cîntat de toți reprezentanții de ieri și de azi ai așa-zisului ,,tradiționalism’’. În felul în care concepe întregul proces al cunoașterii legat de ideea de mister, însăși conceperea misterului în sine, refuzul de a găsi dezlegări raționale necunoscutului, accentuarea cu predilecție a iraționalismului, în sfârșit rolul pe care îl atribuie ,,Marelui Anonim’’, toate acestea fac din Blaga un reprezentant al primitivismului și al obscurantismului fără etichetă națională, acestea fiind ridicate la rangul de nesecate izvoare ale inspirației și ale creației filozofice.’’ (Lucrețiu Pătrășcanu, Curente și tendințe în filosofia românească, Editura Politică, București, 1971, p. 129). Cu această ocazie, aflăm că Emil Cioran este ,,consangvin’’ cu Lucrețiu Pătrășcanu prin doi strămoși comuni, înnobilați la 1628. Să înțelegem oare de aici că ,,extremismul’’ politic se moștenește genetic sau avem de-a face cu un alt exemplu de materializare a ,,gemenilor totalitari’’ în optica Martei Petreu? Ibidem, p. 138.

[51] Marta Petreu, Blaga, între legionari și comuniști, Editura Polirom, Iași, 2021, p. 137.

[52] Expresia este derutantă în sine, domeniile și subdomeniile filozofiei nesuportând cu ușurință ancore etnice. Că etnicismul metafizic, recodificat ca matrice stilistică abisală, pare a fi substratul dinamicii etnie-matrice stilistică găsim indicații chiar la Marta Petreu: ,,În filosofia blagiană, ,,duhul local sau etnic’’ apare drept factorul, important, care modifică și adaptează influențele externe. La fel, Blaga consemnează că ,,ortodoxia definește națiunea după cel mai organic criteriu al ei, adică după <<sânge>> și <<grai>>’’, adică, traduce el, prin ,,neam’’ și limbă, și observă că pentru Răsăritul Europei sentimentul etnicului este mai puternic decât în Apus. (Blaga nu a stabilit ce relație există între cei doi termeni, etnie și matrice stilistică, abia ansamblul operei blagiene și mai ales volumul Religie și spirit ne permit să stabilim că matricea stilistică abisală are rolul descriptiv și explicativ hotărâtor).’’ Ibidem, p. 192.

[53] Lavinia Betea, Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist, Editura Humanitas, 2001, pp. 141-159.

[54] ,,Națiunea a fost și mai este, nu se știe pentru câtă vreme, o realitate a lumii noastre.’’ Ibidem, p. 194.

[55] Marta Petreu, Blaga, între legionari și comuniști, Editura Polirom, Iași, 2021, p. 144.

[56] Ibidem, p. 145.

[57] Acesta a măsurat ,,cu metrul sociologic al materialismului istoric’’ opera lui Blaga. Ibidem, p. 147.

[58] Ibidem, p. 148. Volumul de eseuri din 1983, dat imediat la topit de autoritățile comuniste, al lui Henri H. Stahl, Eseuri critice, Editura Minerva, București, pp. 71-151, polemiza indirect cu voga naționalismului ceaușist de după 1980, întrucât nevoia sau urgența politică de a proslăvi calitățile latente ale poporului român – eventual în anistoric sau preistoric, totul în vederea îndeplinirii unui alt salt modernizator – se putea folosi, dar secundar, din nou de Trilogia culturii a lui Lucian Blaga. Citit în integralitatea lui, eseul lui Henri H. Stahl nu are nimic de-a face cu pretențiile sale – mai mult sau mai puțin solide – de sociolog materialist, ci în totalitate cu șubrezenia argumentativă, bazată pe teze iraționale, naționaliste, mitizări ale unei copilării fericite la sat, reconceptualizări încețoșate, dar eclatante, ale unor teme sămănătoriste vechi, în linia matricelor stilistice sau a complexelor abisale constitutive ,,noologiei abisale’’ blagiene. H.H. Stahl revede cadrele filosofiei culturii a lui Lucian Blaga și pune în discuție întreaga sa construcție. Apriorismul românesc, spațiul mioritic, filozofia poporului român ca teorie a ,,satului-idee’’ sunt apreciate laudativ ca invenții artistice blagiene și nimic mai mult de atât. Pe deasupra, noțiunile de spațiu și timp din filosofia lui Lucian Blaga sunt studiate în paralel cu cele din istoria religiilor a lui Mircea Eliade sau cu filosofia etnocentrică a lui Constantin Noica la paginile 193-223. Cel mai serios studiu scris până acum despre opera sociologică a lui H.H. Stahl este cel al lui Ștefan Guga, Sociologia istorică a lui H.H. Stahl, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015.

[59] Ibidem, p. 154.

[60] Ibidem, p. 155.

[61] Nu lipsesc și comparațiile vădit părtinitoare, între ucazul unui Carol al II-lea și cel al Partidului Muncitoresc Român neexistînd, de fapt, o ierarhie simbolică. Însă insinuările Martei Petreu bat într-o direcție contrară: ,,Să fii Blaga cel primit în Academie de regele Carol, iar spre sfârșitul vieții să fii dăscălit și culpabilizat de Atanase Joja, președintele Academiei din care care tu, Blaga, ai fost dat afară… Teribilă situație.’’ Ibidem, p. 161. Samavolnicia regală este cumva de preferat, până la urmă: ,,Trebuie să fii Carol al II-lea ca să-l elogiezi ca pe-un succes al propriei domnii, iar apoi să-l trimiți departe, ministru într-o țară nu foarte importantă.’’ Ibidem, p. 238.

[62] Ibidem, p. 162. Tudor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga, a fost primar al Clujului în 1944-1945, profesor universitar la Universitatea din Cluj, membru corespondent al Academiei Române din 1955, decan, prorector și înalt demnitar în Ministerul Învățământului în 1956. Cu toată această imensă influență socială, în cel mai lugubru deceniu pentru intelectualitatea cu pete fasciste în biografie, Marta Petreu vorbește despre familiile înrudite Bugnariu-Blaga ca despre o simbioză greu de îndurat a unor inși hăituiți neîncetat de un regim asupritor.

[63] Ibidem, p. 167. Presimțind că un cititor prudent s-ar putea îndoi de aceste afirmații tari, căci regimul dejist nu trebuia să se ascundă după cortină, sau în cușca sufleorului, ca să afle ce scrie Lucian Blaga și nici nu avea, în fond, nevoie de scrierile sale ca de Sfântul Graal, Marta Petreu aplică un strat suplimentar de verosimilitudine peste anecdotica anticomunistă: pe de o parte, Securitatea acționa ca Marele Anonim, căutând să afla tot ce se putea, pe de altă parte, ofițerii de informație, în lipsă de ocupații serioase, deveniseră maeștrii perverși în jocul de-a puterea cu subiecții lor de cercetare. Dincolo de contradicția dintre cele două ipostaze, Securitatea omniscientă și telepatică vs. securiștii inutili, dar însetați de control și recunoaștere, se face aluzie la un soi paradoxal de disidență fără disidenți în gospodăria lui Lucian Blaga: ,,Securitatea servea ideologia unică și țintea să controleze totul, inclusiv gândurile oamenilor – conform naturii totalitare a statului român. Pe de altă parte, însă, este limpede că ofițerii de Securitate se ocupau de fleacuri și că își căutau cu tot dinadinsul un obiect al muncii, comploturi inexistente, că umflau lucruri mici până la dimensiunea zepelinelor, că inventau ,,dușmani’’ din care apoi compuneau ,,loturi’’, jucîndu-se cu viețile unor oameni reali pe care îi chinuiau și îi aruncau în pușcărie, și asta nu de grija statului român și a regimului socialist, ci ca să își mențină importanța, instituția, puterea.’’ Ibidem, p. 168. Exceptând partea cu detenția, Marta Petreu construiește o fidelă mise en abyme a scriiturii ei istorice.

[64] A se vedea nota 142, Ibidem, p. 170, în care ni se amintește că, ,,din rațiuni necunoscute’’, Dorli Blaga crede că a avut acces la dosarele autentice de Securitate ale lui Blaga după 1989 din care, mai târziu, s-au furat file și s-au amestecat materiale informative, documentele subțiindu-se și trecând printr-o serie de numerători bulversante. Suntem într-un scenariu de film polițist cu bătaie lungă în misterele noosferei românești.

[65] Ibidem, p. 176.

[66] Ibidem, p. 179.

[67] ,,Am dat aceste date istorice pentru a arăta că, dacă vreun legionar din Mișcarea legionară creată de Zelea Codreanu, pornind de la sintagmele lui Blaga, s-a iluzionat, în a doua jumătate a anilor 1930 sau mai târziu, că ele ar fi o referire la legiunea lor, s-a înșelat: Blaga a folosit în mod minimal limbajul de la 1848, luat din cărțile unui istoric. Iar istoricul din care s-a inspirit Blaga scria (în 1924, deci înaintea apariției Legiunii codreniste) despre Iancu folosind, pentru diverse aspecte ale revoluției, limbajul de la anul 1848. Deși Blaga s-a ferit să facă teatru istoric, el intenționînd să creeze, în stilul său, un mit dramatic, a fost atent la limbaj. Prin intermediul documentării, lexicul piesei sale este preluat din anii 1848 și imediat următori, nu din realități extrem-contemporane scrierii piesei. La fel stau lucrurile și în privința înfățișării lui Iancu: ea urmează informațiile istorice, iar nu vreun presupus model extrem-contemporan piesei sale. Drama lui Blaga nu îl figurează pe Zelea Codreanu, ci chiar pe eroul titular, Iancu.’’ Ibidem, p. 184.

[68] Ibidem, p. 190.

[69] Idem.

[70] Ibidem, p. 195.

[71] Ibidem, p. 199. Simbolic, am zice, Marta Petreu îi atrage atenția de câteva ori lui William Totok, imigrant în Germania federală din Banatul românesc în anul 1987, că ,,a pierdut la citare ,,dragostea de țară’’’’.

[72] Lucian Blaga nu are legătură cu ortodoxismul, ci, cel mult, cu ortodoxia (Ibidem, pp. 209-210): ,,Așa cum a observat Dumitru Micu în ,,Gândirea’’ și gândirismul, în ansamblul orientărilor de la revistă, Blaga reprezintă stânga.’’ Ibidem, p. 207. Strategia de a reabilita și integra autori de dreapta într-o tradiție imaginară de stânga românească este tipică pentru arguția cu care istoricii literari ai Vechiului Regim încercau să submineze cadrele rigide ale doctrinei marxist-leniniste oficiale. Desigur, până și această dogmă de manual va suporta schimbări simțitoare după ce Nicolae Ceaușescu reface legăturile discursive cu naționalismul precomunist. Marta Petreu îl apostrofează, însă, și pe G. Călinescu care îl integrase la altă rubrică pe Lucian Blaga în Istoria… din 1941: ,,În același sens, plasarea de către G. Călinescu, în Istoria… sa, a poeziei și teatrului lui Blaga la capitolul ,,Ortodoxiștii’’ este o gafă de proporții.’’ Ibidem, p. 210.

[73] Ibidem, p. 212.

[74] ,,În lunile indicate de Nistor Chioreanu drept ale ascunderii lui Blaga pe Valea Sebeșului la un țăran legionar, acesta se afla la Sibiu, având o activitate nu exuberantă, ci una pur și simplu curentă. Putem să tragem concluzia că afirmațiile lui Chioreanu, deloc pe linia adevărului, sînt o fantasmagorie.’’ Ibidem, p. 223.

[75] ,,Cu toate acestea, gafa morală și intelectuală față de Blaga tot gafă rămîne, și le fusese semnalată, elegant, de Pompiliu Constantinescu.’’ Ibidem, p. 270.

[76] Ibidem, p. 259.

[77] Ibidem, p. 259. ,,Ideile din ,,Manifest’’ , repet, nu sînt neapărat originale și nici pentru prima oară enunțate, nici în cultura română, nici în Transilvania. (sic! – nota noastră) Dar, pentru că la noi situațiile istorice și cultural-istorice se repetă, pentru că apar mereu instituții și instanțe, ca să le numesc așa (cum ar fi: statul, partidele politice, biserica, părți ale lumii culturale, curente culturale etc.), care vor transforma părți ale culturii (literatura, arta în general, filosofia, știința etc.) în anexe subjugate propriilor interese și unor valori proclamate ca supreme (valoarea morală, credința ortodoxă, interesul național, binele colectiv etc. etc.), se repetă și argumentele de reacție’’. Ibidem, p. 260. Prin urmare, realitatea culturii există undeva și cândva în afara realității materiale istorice date. Nu ar fi, într-adevăr, o problemă dacă această independență spirituală suverană a culturii s-ar traduce și în una minimal materială, căci, nu întâmplător, fondurile pentru actul de cultură depind exclusiv de ,,situațiile istorice și cultural-istorice’’ în curs de desfășurare. Ideologia conservatoare vagă și piezișă căreia îi aparține Marta Petreu se întrezărește în asemenea fragmente nucleice de opinie politică. 

[78] Ibidem, p. 268. Disputele politice urgente sunt transfigurate în ostilități estetice camuflate (,,furaj axiologic copios’’, apud Radu Stanca). ,,Felul cum au pus cerchiștii problema autonomiei esteticului sau, mai larg, problema autonomiei valorilor, începînd de la ,,Manifest’’ (autor I. Negoițescu, ,,instigator’’ Radu Stanca, colaboratori Cornel Regman și Eugen Todoran) și până la teoria valorii estetice ca alimentată din toate felurile de valori, căci ,,furaj axiologic copios’’ (punct de plecare, estetica germană, idee expusă de Victor Iancu, apoi preluată de Radu Stanca), are legătură cu Blaga.’’ Ibidem, p. 282.

[79] Ibidem, p. 300. ,,Când a ieșit revista, a fost o senzație națională. Era o victorie contra grupului de scriitori și funcționari culturali ,,pe linie’’.’’ Ibidem, p. 302.

[80] Ibidem, pp. 308-309.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s