Morfologia ideologiilor moderne din România

,,Ce tip de ambianță socială și morală creează această conduită a guvernării? Răspunsul nu este greu de dat. Într-o țară în care grupurile de putere adaptează și readaptează permanent instituțiile pentru satisfacerea unor interese speciale, comportamentul omului obișnuit nu poate fi decât cel bazat pe ultra-adaptabilitate. Fluiditatea instituțională, întreținută în scopuri inavuabile, generează un spațiu public fragil, aflat la cheremul spiritului discreționar al focarelor de putere și al acțiunii arbitrare a tuturor autorităților, iar ambianța discreționară, încărcată de arbitrar, nu poate conduce decât la o estompare a normativității. Răspunsul individului la provocările acestui tip de mediu social nu poate fi decât unul oportunist.” (Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, 2005, p. 113).

Victor Rizescu, istoric al ideilor politice românești, publică Canonul și vocile uitate. Secvențe dintr-o tipologie a gândirii politice românești (Editura Universității din București, 2015), reluând, la o altă scară, ceva mai ridicată din punct de vedere academic, subiecte din volumul Tranziții discursive[1] (Editura Corint, București, 2012). Din primul moment, câteva mențiuni legate de metodologia lui Victor Rizescu se impun amintite din pricina faptului că acestea comportă o prevalență universală în tipul său de investigație genealogică a istoriei ideilor: 1) teoreticianul nu reușește să confere disputelor de idei analizate o solidă bază materială, factuală sau empirică: cititorul neavizat sau chiar și cel în temă nu poate verifica minimal dacă dezbaterea despre modernizare și modernitate în spațiul românesc se articulează cu sens în viață cotidiană a contemporanilor, a celor care trăiesc nemijlocit ceea ce confruntarea complexă de idei doar indică (o descriere de ansamblu, fără prea multe detalii sau pretenții, privitoare la gradul de urbanizare, diviziunea muncii, mortalitate infantilă și durata de viață medie, inegalitatea proprietății și veniturilor, gradul de educație formală dobândită de un adult, defalcate sincronic-diacronic pe diferite generații istorice, ar fi fost nu numai necesară, ci și utilă pentru ancorarea adecvată, adică efectivă, a discursurilor), 2) pornind la cele de-abia afirmate, Victor Rizescu practică un soi de relativism istoriograf disimulat: fiecare gânditor în parte pare a veni în continuarea celorlalți de dinainte, anticipând oarecum pe cei din viitor, de parcă o abordare este egal de îndreptățită și justificată ca oricare alta, dată fiind aceeași realitate socială comună tuturor (însă invizibilă aici), concatenările de tratări asigurând liantul și misiunea de survol a cărții și 3) în spatele paravanului istoriografic generos, critica lui Victor Rizescu merge în direcția în care, inspirat de un liberalism idealist, tributar anilor 1990-2000, atât de omniprezent și influent în spațiul central și est-european pe atunci (de altfel, Victor Rizescu este un intelectual format în școala de liberalism anglo-saxon post-sovietic al Universității Central Europene – C.E.U.), ajunge să nege orice înrudire credibilă a liberalismul postcomunist cu tradiția interbelică românească (ceea ce este corect), dar, în același timp, să ridice dubii cu privire la proiectul emancipator de altoire a liberalismului occidental (prototipic, arhetipal pentru Victor Rizescu) pe trunchiul corupt al tradițiilor politice românești (ceea ce declanșează un pesimism adânc cu privire la posibilitatea de realizare a unor regimuri democratice mature în această parte a continentului). În absența oricărei legături dintre gradul de dezvoltare civilizațională, strict (sau nu doar) capitalistă, și orizontul larg al ideilor sociale, nu este decât firesc ca Victor Rizescu să ajungă la acest deznodământ analitic totalizator: presupunând că reprezentarea calitativă a realității sociale este mai relevantă decât cea cantitativă, Victor Rizescu constată cu tristețe hăul care separă liberalismul occidental (nicăieri definit, deconstruit sau măcar prezentat descriptiv, însă puternic mitologizat ca bine universal) de alte manifestări ale gândirii politice, cum sunt cele românești; ideile politice românești sunt, prin urmare, transparent de iliberale față de cele vestice, până și înainte de sovietizarea forțată a țării, ceea ce consolidează starea de melancolie din fundal.

Date fiind aceste limitări autoimpuse, Victor Rizescu demistifică numai canonizarea post-1989 a unei tradiții liberale interbelice, împlinită de către o parte a intelectualității românești contemporane. Din păcate, Victor Rizescu nu polemizează cordial cu nimeni pe acest subiect, dar afirmă distanța critică. În afara susținerii publice – totuși, sporadice – a unor figuri pozitive ca Eugen Lovinescu și Ștefan Zeletin – iar aceasta din pricina anticomunismului lor doctrinar – prin articole de hebdomadar cultural sau prin prefețe și capitole de cărți recuperatorii din deceniul 1990-2000, nu suntem de părere că se poate discuta de o eligibilitate vie sau tonică a acestor intelectuali clasicizați în sfera dreptei intelectuale românești. În genere, dreapta conservatoare, ortodoxistă, naționalistă, în măsura în care aceste facțiuni își reactualizează permanent referințele ideologice, se revendică fiecare din alte surse de inspirație. Perioada interbelică a fost nimbată fastuos cu precădere în intervalul 1990-2000, dar până și această perspectivă eronată a jucat un rol de legitimare simbolică a unui discurs anticomunist subliniat, oficializat printr-o condamnare a regimurilor 1948-1989 în Parlamentului României odată cu luna decembrie a anului 2006, momentul de condamnare oficială a perioadei ,,comuniste’’. De atunci încoace, discursul public a evoluat, iar, deși faliile săpate în anii 1990-2000 au rămas la fel de tranșante, urgența discursului anticomunist a devenit nu numai caducă, ci însăși narațiunea anticomunistă pare vizibil muzeală. De aceea, putem afirma că Victor Rizescu este încă prizonierul unor poziționări politice față de trecutul românesc care nu mai sunt aduse la zi în datele lor imediate. Acestea nu mai răspund nemulțumirilor sociale și politice de acum. Ceea ce sună natural ca narațiune politică prodemocratică în anul 1996 nu mai are nici același tâlc, nici aceeași misiune reformatoare după 2020, când, în ciuda gravelor probleme sociale cu care se confruntă țara și a unor tendințe de conservatorism ong-ist pancreștin (bunăoară, activitatea Coaliției pentru Familie din ultimii ani), democrația românească se poate lăuda cu mai mult de o generație biologică de existență.

Figura ideologului Ștefan Zeletin este prima pe care o decelează Victor Rizescu. Autorul Neoliberalismului și a Burgheziei române își începe cariera publicistică în anii 1920 cu o critică neconcesivă la adresa drumului parcurs de modernizarea românească, în particular cea concentrată în activitatea guvernamentală a Partidului Național Liberal. ,,Reproșurile pe care Zeletin le face elitei liberale derivă, toate, din constatarea unei neconcordanțe esențiale între pretenții și realitate. Liberalii se recomandă ca reprezentanți ai clasei burgheze, agenții capitalismului în România, care acționează în sensul unei dezvoltări sociale românești după modelul societăților occidentale. Așa-zisa burghezie românească este însă o clasă de birocrați, ce își extrag veniturile din exploatarea bugetului și a căror influență se bazează nu pe excelența economică, ci pe manipularea aparatului de stat în propriul folos.”[2] Oligarhia de ,,funcționari ai statului” creează o lume după chipul și asemănarea sa: un regim pseudoparlamentar într-o țară pseudocapitalistă. Victor Rizescu nu ia poziție critică – nici măcar nu privește cu scepticism considerațiile publicistului – față de aceste considerații vaste, dar remarcă inconsecvențele terminologice ale lui Zeletin, care acuză oligarhia de stat ori de feudalism arhaic, ori o intitulează din greșeală burghezie. Ștefan Zeletin pune la temelia societății românești clasa țărănească, elementul sănătos al națiunii. De altminteri, împotriva burgheziei ,,bugetivore” se ridică țărănismul interbelic, versantul ,,de stânga” al naționalismului românesc. Nici cel de dreapta, înflorit în gazetăria înfierbântată a lui Mihai Eminescu, nu este respins de Ștefan Zeletin. Victor Rizescu observă că poziționarea critică a lui Ștefan Zeletin se inspiră din teoria junimistă a ,,formelor fără fond”, doar că, în acest stadiu al gândirii sale, Zeletin susține un țărănism democratic modernizator. ,,Critica socială a primului Zeletin se prezintă, deci, ca o altă variațiune pe binecunoscuta temă a formelor fără fond. Am văzut că el nu distinge în mod clar între cele patru ideologii de opoziție, plasându-le pe trei dintre ele – junimismul, naționalismul și țărănismul (poporanismul) – sub aceeași rubrică. Însă, chiar fără a fi perfect conștient de sursele lor diferite, Zeletin se face ecoul principalelor idei ale culturii critice. Spre deosebire de reprezentanții celor patru ideologii, pentru Zeletin critica elitei liberale reprezintă punctul final al întregii argumentații.”[3] Se mai poate vorbi și de critica intelectualului român într-o asemenea ordine socială superficială, de suprafață: bugetar prin vocație, intelectualul român deservește în scris interesele oligarhiei de stat, oricare denominație de partid politic ar avea aceasta. Un an mai târziu, în 1921, același Ștefan Zeletin realizează o piruetă și își neagă parcursul anterior. Deplânsa oligarhie liberală redevine normală, previzibilă, aflată încă sub legitățile istoriei. ,,Există o singură traiectorie a modernizării, iar România o urmează, asemeni tuturor celorlalte țări înapoiate. Capitalismul trebuie înțeles, consideră el, nu ca o configurație socială statică, ci ca un proces evolutiv. România s-a alăturat acestei traiectorii de evoluție mai târziu decât Occidentul, sub influența Occidentului și într-un cadru internațional determinat de transformările anterioare din Occident. Ea trece prin aceleași stadii de evoluție ca și țările occidentale, parcurgându-le însă într-un ritm mult accelerat, ocazional sărind peste unele dintre ele pentru a se alătura procesului evolutiv în stadiile ulterioare.”[4] Printr-o aberantă utilizare teleologică a modurilor de producție marxiste, inspirat de socialistul austriac Rudolf Hilferding, Zeletin vede în stadiul ultim, cel al capitalismului financiar, acela în care se va plasa obligatoriu și România, indiferent că societatea românească nu a parcurs etapele mercantilistă, industrială sau monopolistă. Victor Rizescu constată, dar nu se distanțează apăsat[5] față de aceste mutații imaginative antimarxiste, pe care, pe urma lui Joseph Love, le tratează ca încă marxiste. Pentru Zeletin, critica junimiștilor este una retrogradă: statul este expresia organizată a oligarhiei economice și așa au stat lucrurile în evoluția statelor occidentale, formele fără fond având un sens limitat în contextul dat, doar în măsura în care România poate sări, fără urmări, peste episodul liberal. ,,Nu a existat deci nici urmă de laissez faire sau de democrație politică în România condusă de Brătieni și de clientela lor. Pentru că nu există loc pentru ele în faza respectivă a dezvoltării sociale și economice. Reforma electorală postbelică a început să transforme România într-o democrație politică. Dar nu trebuie să ne așteptăm ca liberalismul politic să apară și el în urma acestor transformări. Căci, încă o dată, de la mercantilism, România trece direct la stadiul imperialismului – sau al ,,neoliberalismului” – sărind peste etapa liberală. Autoritarismul politic și intervenționismul economic sunt menținute în noua fază de evoluție. România va fi în continuare condusă de o oligarhie. Cu toate acestea, greșesc cei care cred că nu s-a schimbat nimic în tiparele politicii oligarhice.”[6] Proiectul zeletinian de modernizare capătă nuanțe autohtoniste, conform lozincii ,,prin noi înșine”, care nu-l deosebește prea mult de naționalismul Partidului Național Liberal, pentru care scria apologetic Zeletin: ,,Pentru că dizarmonia existentă în societatea românească – și rezultată din procesul de modernizare – să dispară, naționalizarea capitalului va trebui să fie urmată de o alta, tot la fel de importantă: anume ,,naționalizarea” sufletului românesc, realizată la rândul său prin naționalizarea școlii.”[7] Concluzia este indubitabilă: neoliberalismul pentru care pledează cu cinism Zeletin – ideologia de lucru a P.N.L.-ului interbelic – nu are nimic în comun cu individualismul, creator de bunăstare, al liberalilor din capitalismul occidental. Ștefan Zeletin nu este, la o examinare riguroasă, un modernizator liberal, ci unul antiliberal, dirijist și naționalist conflictual. După cum deja am amintit, Victor Rizescu nu contextualizează profesionist problematica liberală în Europa continentală în anii 1920-1930. Liberalismul nouăzecist presează din umbră prea mult asupra demonstrației sale, ceea ce nu ar crea dificultăți dacă acest cadru ideologic și-ar găsi ascendența în avatarurile sale anterioare. Conform argumentației exegetului Victor Rizescu, nu credem că acesta este cazul.

Al doilea personaj recuperat doctrinar este Henric Sanielevici, autorul unui tratat de biologie lamarckistă La Vie des mammifères et des hommes fossiles (1926)[8]. Sanielevici a desfășurat o activitate publicistică prodigioasă, mai ales în materie de polemică literară și culturală, și ar merita o serie de opere complete, care să le includă pe cele de antropologie și zoologie la loc de frunte. Considerat schematic, didacticist și dogmatic în calitate de critic literar (eroare de optică explicabilă, rezultată din lunga dictatură istorică a școlii esteticii metafizice în cultura română), Henric Sanielevici, gânditor poporanist la origini, a contribuit semnificativ la examinarea parcursului modernizator al României în calitate de ideolog raționalist. Henric Sanielevici debutează ca apropiat al cercurilor socialiste gheriste, dar, după ce observă artificialitatea marxismului într-o țară înapoiată ca România, acesta rupe legătura cu socialismul tinereții, deși credem că marxismul lui Sanielevici este ușor depistabil în textele sale de mai târziu. Dintre articolele sale culturale și ideologice, Victor Rizescu se apleacă asupra celui mai consistent, ,,Cincizeci de ani de evoluție” (din volumul Studii critice, Editura Cartea Românească S.A., București, 1920, pp. 216-254), unde Sanielevici reconsideră critica junimistă a ,,formelor fără fond” în dezvoltarea României. ,,Constituționalismul modern a însemnat, deci, pentru boierime, un paradis birocratic și bugetar, care a compensat întru totul modestul sacrificiu al renunțării la privilegiile formale. În această exploatare a statului și în procesul de invazie a funcțiilor birocratice, boierii nu au fost însă singuri. Lor li s-a adăugat imediat o categorie socială ce îi va covârși foarte curând, devenind principala beneficiară a noilor aranjamente instituționale. Inconsecvent, Sanielevici, care, spre deosebire de alți autori contemporani sau anteriori, nu folosește termenii ,,birocrație” și ,,oligarhie” și afirmă în repetate rânduri că nici înainte și nici după transformările de la mijlocul secolului nu a existat, în România, o burghezie autentică, folosește totuși noțiunea de ,,burghezie” pentru a desemna categoria funcționarilor de stat de origine neboierească. Nu trebuie să ne lăsăm înșelați de această inconsecvență. Deși sintagma nu apare ca atare în textul său, este evident că ceea ce are Sanielevici în vedere este o ,,burghezie de stat”, opusă burgheziei în sensul său obișnuit de grupare economică și socială”.[9] Însă Sanielevici se opune tentației conservatoare a junimiștilor. Opțiunea sa este pentru industrializarea României sub egida unui liberalism organic, nu unul impus de sus în jos prin ucazuri etatiste. Această modernizare anti-protecționistă, realizată de o burghezie autentică, va tempera patima bugetivoră a claselor noastre de mijloc. Dacă guvernul va fi unul social-democrat, trecerea la industrie ca mod de producție dominant va fi una mai puțin dramatică pentru țărănime. ,,Modernismul lui Sanielevici păstrează până la sfârșit aceleași caracteristici: el privește cu un ochi favorabil spre Occident și cu un ochi ostil spre occidentaliștii ,,oficiali” ai României.”[10] Față de tradiționalismul sămănătorist, Sanielevici este vitriolant, considerându-l expresia prin excelență a iraționalismului romantic în cultura română. Clasic și moralist în gusturile lui estetice de critic literar cu personalitate pronunțată (Sanielevici inventează categoria bizară a ,,clasicismului proletar” – literatura lui Panait Istrati este cea pe care se reazămă, în principal, criticul), sămănătorismul în literatură, pe de altă parte, este asociat de Sanielevici clasei bugetarilor paraziți, anti-modernizatori la nivel social, care, delectându-se cu literatura care înfiera ,,lipitorile satului”, leagă ,,straturile de jos ale clasei exploatatoare neproductive de straturile sale superioare.”[11] Iată că urme de analiză marxistă – ce-i drept, de un gherism original – se găsesc la Sanielevici și după 1900. Nici poporanismul, de care Sanielevici fusese apropiat înainte de 1910, nu iese mai luminos din pledoaria antitradiționalistă a acestuia. ,,Sanielevici crede că se afla în posesia unui panaceu al tuturor relelor de care suferă România, după aproape un secol de evoluție pe o cale greșită: dărâmarea barierelor protecționiste, abandonarea dirijismului economic în favoarea mecanismelor spontane ale pieței, acceptarea capitalului străin sunt suficiente pentru a distruge edificiul birocratic și a propulsa țara pe o traiectorie de dezvoltare sănătoasă.”[12] Henric Sanielevici se apropie, măcar prin atitudine și deschidere modernizatoare, de modelul liberal occidental pe care îl ia drept etalon, fără să ni-l expună vederii, Victor Rizescu.

,,Progresistul” Eugen Lovinescu reprezintă o altă personalitate liberală plenară, solară, formatoare a intelectualității românești. Dar și aici, Victor Rizescu surprinde laturi care nu sunt nici pe departe liberal-occidentale. Relegitimarea criticului literar Eugen Lovinescu începe în anii 1960 și culminează cu primul deceniu postcomunist: ,,Începutul recuperării sale s-a datorat procesului treptat de reinserție a dimensiunii naționaliste în corpul discursului istoric: lăudând statu-quo-ul societății capitaliste, Zeletin a prezentat o imagine pozitivă a modernizării capitaliste. Eforturile sale de a dedramatiza istoria secolului al XIX-lea românesc, prezentând-o ca pe o poveste de succes, se potrivea foarte bine cu strategia ideologică dominantă din noua etapă a comunismului, ce se baza pe fuzionarea dintre conceptele istorice de sorginte naționalistă și cele de proveniență marxistă, cu scopul de a descrie făurirea socialismului ca pe împlinirea unei evoluții glorioase, pe parcursul căreia emanciparea claselor exploatate în interioriul societății avansase în strânsă legătură cu luptele purtate de întreaga națiune împotriva puterilor străine invadatoare. În cele din urmă, Zeletin i s-a alăturat lui Lovinescu în calitate de clasic al celei mai valabile varietăți de gândire politică produse de România înainte de 1945.”[13] Având în vedere că Lucrețiu Pătrășcanu, probabil cel mai strălucit gânditor de stânga marxist din perioada interbelică care a scris despre modernizarea României, nu putea fi recuperat omagial și simbolic de regimul comunist, ci, cel mult, reabilitat, s-a recurs la liberalul Lovinescu, modernizator și moderat într-un climat interbelic fascist. Zigu Ornea este unul dintre cei mai zeloși creatori ai centrului reformator liberal Eugen Lovinescu-Ștefan Zeletin în ultimele decenii comuniste, conform lui Victor Rizescu. Despre Eugen Lovinescu – cel din Istoria civilizației române moderne – se poate afirma, fără a greși, că inversează raportul polar dintre forme și fond într-un ,,determinism idealist” metodic: dacă formele fără fond sunt pentru Titu Maiorescu vacue și falsificatoare, fondul poate fi creat, în timp, de forme modernizatoare graduale, din punctul de vedere al lui Eugen Lovinescu. Este poziția afirmată încă din 1898 de către Pompiliu Eliade în Influența franceză asupra spiritului public în România. Lovinescu nu este atașat de gândirea critică în cultura română, fie ea sămănătoristă, poporanistă sau socialistă, asociate forțelor reacționare. Reproșul sună astfel: ,,Totuși, adeziunea sa teoretică la principiile fundamentale ale democrației liberale nu se traduce niciodată printr-o pledoarie susținută pentru instituționalizarea lor mai pregnantă în mediul românesc.”[14] Pentru Eugen Lovinescu, tot efortul naționalist și civilizator al pașoptiștilor, concretizat în Unirea de la 1859 și, după aceea, în guvernarea lui Alexandru Ioan Cuza, dar cu reverberații până la 1914, este unul nu numai necesar, ci și implacabil: occidentalizarea este destinul oricărei culturi în mersul spre civilizația globală a viitorului. Prin adoptarea unei perspective optimiste asupra dezvoltării societății românești, Eugen Lovinescu – care rămâne un gânditor culturalist, al analizei macroscopice, versat în istoria sinuoasă a curentelor intelectuale, mai mult mentalitare, și mai puțin un cunoscător extrem de aplicat al instrumentelor sociologice, economice sau istoriografice din generația sa – favorizează, prin tăcere și resemnare orientate spre viitor, erorile și parcursul dezvoltaționist submediocru al societății românești, guvernată mai ales de aripa sa liberală.

Poporanismul lui Constantin Stere constituie obiectul celui mai fascinant capitol din Canonul și vocile uitate. Deși forme de socialism popular se găsesc teoretizate și în Vestul continentului, Rusia, sigură pe statalitatea sa imperială, se evidențiază ca laboratorul prin definiție al ideilor radicale narodnice (și nu numai). ,,La vremea când avea loc acest reflux ideologic, populismul era o piesa centrală a culturii revoluționare la care mă refer. Pe sol rusesc, preocuparea inițială a populiștilor occidentali de a descoperi alternative ale dezvoltării capitaliste se transformase în viziunea unei alternative a evoluției spre lumea socialistă. Convinși de îndreptățirea țelurilor socialiste – dacă nu neapărat de inevitabilitatea tranziției spre socialism – populiștii ruși erau totodată convinși că ,,înapoierea” rusească posedă propriile virtuți, pe care un militant politic avea datoria să le exploateze pentru a ușura zămislirea orânduirii socialiste. Configurația socială de natură să transforme arhaica lume rusească într-o trambulină spre stadiul cel mai înalt de dezvoltare a societății este cea a obșcinei, sau a comunității țărănești unde cea mai mare parte a terenului și a inventarului agricol erau deținute în proprietate colectivă. Structurile satului devălmaș, împreună cu morala comunitaristă corespunzătoare, ofereau deci o cale de acces directă și privilegiată spre socialism, pe care Rusia o putea urma, fără a mai înfrunta ororile capitalismului.”[15] Cu toate că disputele ideologice și practice dintre narodnicii și marxiștii ruși, de după 1880, nu sunt tocmai fețele aceluiași marxism (polemica unora ca Plehanov, Kautsky și Lenin împotriva viziunii antiștiințifice de salt spre socialism, ocolind capitalismul industrial și ordinea legală burgheză, pornea de la ideea fundamentală că, în ciuda subdezvoltării acute, capitalismul comercial și industrial pătrunsese și continua să se extindă galopant în Rusia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, destructurând economia agrară), Victor Rizescu cauționează înfrățirea celor două curente antitetice. Rizescu este aservit concepției structurale conform căreia marxismul, oricât de alterat și distorsionat doctrinar ar fi în estul Europei, are capacitatea de a fertiliza gândirea politică a regiunii în direcții inovatoare de înțelegere a modernității, originale față de teoria politică deja consacrată în Occident. Poporanismul lui Stere pătrunde în România în urma socialismului gherist. De aceea, Constantin Stere polemizează cu socialiștii români, pe care îi consideră alte ,,plante exotice”. ,,Articolele lui Stere resping socialismul epocii ca pe un moft intelectual al unor tineri ce maimuțăresc teorii abstracte fără aplicabilitate, incapabili să rezoneze cu nevoile reale ale societății unde trăiesc.”[16] După ce Stere intră în Partidul Național Liberal, acesta renunță la idealul unui socialism rural pentru cel de democrație rurală a micilor proprietari funciari, fondând astfel programul țărănist interbelic. Disputele sale cu Dobrogeanu-Gherea nu aduc o rezolvare teoretică. Victor Rizescu consideră că verdictul dat societății românești – marginea semicolonială a centrului capitalist dezvoltat, condamnată la subdezvoltare și decalaje perpetue în schimburile sale economice cu țările producătoare și consumatoare de mărfuri industriale – este același în cazul ambilor gânditori. Stere este un adversar al oricărui proiect revoluționar socialist, un dușman al industrializării programatice a țării, în vreme ce Dobrogeanu-Gherea anticipează întâi explozia modului hibrid de producție neo-iobăgist și apoi industrializarea economiei românești. ,,Formele politice de tip occidental fuseseră adoptate în România în absența unei dinamici spontane a societății, ceea ce compromitea șansele de a construi o economie capitalistă veritabilă. În ambele sale orientări, critica socială marxistă avea să dezvolte această temă a caracterului pseudocapitalist al societății autohtone, accentuând aspecte diferite ale aceluiași sindrom al modernizării distorsionate: Gherea este preocupat în special de eșecul transformării capitaliste a agriculturii, principalul sector economico-social al țării. Stere accentuează, în schimb, caracterul artificial al economiei industriale, ce se răsfrânge în mod negativ asupra aceleiași lumi țărănești. Ambii critici sociali marxiști subscriu însă unei idei unificatoare a întregii culturi critice, anume caracterizarea elitei conducătoare românești ca o ,,oligarhie” cu caracter nonburghez, constituită în jurul mecanismelor birocratice, utilizate de ea ca o sursă de venituri în disproporție flagrantă față de capacitatea societății românești de a produce surplusuri de avuție.”[17] Constantin Dobrogeanu-Gherea demonstrează, rămânând un marxist parlamentar de tipul lui Karl Kautsky, că există un parcurs relativ diferit al țărilor subdezvoltate, gravitând pe orbita centrelor economiei capitaliste, apropiindu-se parțial de viziunea teoriilor decolonialiste de după 1960, dar, în esență, modelul este impus de centru (semi)periferiei, luând în considerare și alterările specifice fiecărei piețe naționale. Victor Rizescu, familiarizat cu un model de marxism vulgar, mecanicist, adică non-dialectic, și unilateral economic, consideră, în mod eronat, că intervenția lui Dobrogeanu-Gherea nu respectă ,,determinismul marxist”, de parca acesta, fișat din dicționare enciclopedice sovietice, ar fi singurul cunoscut exegetului și, desigur, unicul în ființă. ,,Argumentația lui Gherea este îndrăzneață, dar nu întru totul convingătoare. Într-adevăr, deși caută să salveze credibilitatea determinismului marxist, ea este obligată să atribuie o pondere prea însemnată factorului volițional uman: dacă neoiobagia a fost instaurată de sus în jos, izbânda finală a capitalismului asupra neoiobăgiei nu poate fi decât tot o victorie a formelor asupra fondului, dependentă în prea mare măsură de voința clasei politice românești.”[18] Dimpotrivă, capitalismul triumfă împotriva neoiobagiei fiind chiar baza materială, globală în intensitate, care scoate din țâțâni ordinea formelor civilizaționale de suprastructură. Mai mult de atât, însăși neoiobăgia este o stare socială specifică marginilor ,,semibarbare” ale modului de producție capitalist, deci un alt chip al aceluiași ,,fond” economic, nicidecum ceva separat sau total opus pieței capitaliste. Neoiobăgia este o parte din întreg, deși una limitrofă piețelor capitaliste dezvoltate. Marxismul oligarhic al lui Ștefan Zeletin și antimarxismul târziu al lui Constantin Stere pot fi considerate ca ramuri construite prin negare și delimitare față de trunchiul marxist, dar, prin contrast, marxismul lui Gherea este cel cunoscut celor mai mulți social-democrați din timpul Internaționalei a II-a. Din punctul nostru de vedere, Victor Rizescu alunecă într-o eroare regretabilă prin statuarea teoriei ,,formelor fără fond” ca primordială pentru cultura critică din România și dezbaterile sale ulterioare, dar fără o prealabilă aprofundare a acesteia. Indiferent de locul de intersecție al atâtor situări critice modernizatoare în conexiune cu teoretizarea ,,formelor fără fond”, Victor Rizescu asumă apodictic ceea ce nu este clar de la sine. Oare ,,formele” occidentale au creat o sferă publică paralelă sau măcar în afara uzanțelor ,,fondului”? Dacă formele sunt suprastructurale, iar fondul este grundul economic, atunci în ce fel viața noastră literară, aservită unui arhaism cultural local și unei imitații școlare occidentalizante până și în acest domeniu, sau științifică, mult în urma Vestului și aproape sterilă ca producție inovatoare față de Germania sau Franța aceluiași interval, ar fi disonante în raport cu fondul ,,semibarbar”? De unde pretenția stăruitoare, nemotivată și nedemonstrată de nimic palpabil sau măcar speculativ, că viața publică și produsele culturale românești ar fi întrucâtva ,,occidentale”, în vreme ce clasele sociale și dezvoltarea economică generală ar fi rămas – prin comparație – în urmă? Pe ce se bazează pretinsa ruptură absolută între elite și popor, dincolo de narațiunea autojustificativă, de disculpare a elitelor înseși pentru un fenomen modernizator occidental? Hiba majoră este cea pe care am amintit-o deja în introducere: Victor Rizescu scrie istoria unor spectre culturale care se ciocnesc fără menționarea neechivocă a cadrelor de dezvoltare materială din Vechiul Regat sau, după aceea, din România Mare.

Încununarea acestei abstractizări radicale o regăsim în capitolul final, în care legatul personalității naționale a lui Mihail Kogălniceanu generează cronologic mai multe plasări istoriografice partizane. Pentru poporanistul Garabet Ibrăileanu, Kogălniceanu este pașoptistul al cărui spirit critic îl precedă pe cel junimist, negativ-reacționar, iar recuperarea sa se face pe latura democratismului popular, rural, anticipând pe cel – cum altfel? – poporanist agrarian. Pentru sămănătoristul Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu stă de strajă la poarta liberalismului organic, național-patriotic, și nu are nimic de împărtășit cu liberalismul roșu, brătienist. ,,Naționalismul lui Iorga și liberalismul pașoptist moldovenesc se întâlnesc pe palierul democrației.”[19] În ceea ce-l privește pe Eugen Lovinescu, Mihail Kogălniceanu este revoluționarul doctrinar, dar moderat de frâna retrogradă a moldovenismului său genuin. Pentru gândiristul Radu Dragnea, autorul unei monografii dedicată ilustrului boier moldav în 1921/1926, Mihail Kogălniceanu este un liberal pe tipic muntean, dar ceva mai tradiționalist în substanță, deși critic, mai ales pe fondul educației sale germane. Zestrea culturală moldovenească se dovedește o calitate de natură progresistă de data aceasta, în contra direcției junimiste. ,,Dragnea îl inserează pe liberalul burghez Kogălniceanu în preistoria gândirismului antimodern și anticapitalist cu ajutorul sociologiei istorice a lui Ștefan Zeletin.”[20] Deformarea în oglindă a lui Radu Dragnea este multiplă: ,,Hotărât să-l atașeze pe Kogălniceanu la istoria gândirismului, el ajunge să contopească gândirismul cu istoria pașoptismului. Decis să furnizeze ortodoxismului certificate de legitimitate suplimentare prin recuperarea unui fragment de istorie a democrației, el adaugă democrației prestigiul culturii ortodoxe.”[21] Pentru fascistul Nicolae Roșu, Mihail Kogălniceanu se mai drapează o dată, de data aceasta în ideolog tradițional antimodern și antioccidental, ,,antimasonic” (ceea ce este pe dos față de amănuntul istoric factual, Kogălniceanu fiind mare maestru al masoneriei naționale) și antijunimist. Pentru Victor Rizescu oricare din aceste perspective este justă, mai puțin cele cvasiabsurde ale lui Nicolae Roșu și Radu Dragnea, dar nerecomandabile pentru afilierea la liberalismul profesat în Occident. Acesta este unitatea de măsură a tuturor ideologiilor românești interbelice și prebelice profesate cu arguție de intelectualii români.

***

Într-o recenzie publicată la volumul coordonat de Alex Cistelecan și Andrei State, Plante exotice. Teoria și practica marxiștilor români (Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015), Victor Rizescu își afirmă aluziv poziția sa ideologică, cea pe care nu o vom analiza în sine, ci prin raportare la alte doctrine conexe: ,,Cum se întâmplă să cred că marele eșec al postcomunismului în domeniul teoriei politice de largă audiență a fost incapacitatea de a consacra liberalismul de stânga ca o referință centrală și dominantă, nu pot să nu observ, în legătură cu cartea comentată, că antecedentele precomuniste ale acestei formule ideologice au fost cu siguranță o plantă mai exotică decât ideile marxiste bine închegate.”[22] Prin urmare, nu un marxism solid, căci atunci am fi oricând pasibili de alunecare în fanatism sau bolșevism – sau măcar în situația stânjenitoare de a fi asasinați moral în aula academică românească cu o asemenea acuză. Victor Rizescu nu spune răspicat asta, dar îndrăznim să bănuim cauza omenească, prea omenească, din spatele acestei distanțe prudente și încărcate de teamă. Dar nici liberalismul clasic metafizic de secolul al XIX-lea, nici conservatorismul injectat de tradiționalism religios nostalgic, nici naționalismul romantic epopeic de inspirație germană nu sunt alternative prizate de Victor Rizescu, alternative desuete în condițiile profane în care ideologii neoliberalismului contemporan sunt – de câteva decenii – cei predominanți în spațiul public românesc. Victor Rizescu se ferește să ne pună la dispoziție critici sau motivații pentru liberalismul de stânga pe care îl adoptă tacit. În general, acesta ia distanță față de orice poziție ideologică net conturată. Este singura poziționare hotărâtă din cărțile sale. Ambiguitatea și versatilitatea esopică îi apară pe intelectualii români atât de riscul de a părea reducționiști (îndeobște, ca observație lapidară, literații elitiști, cu idei conservatoare politic, dar îngrijorați și scârbiți de confruntarea ideologică pe acest tărâm clisos, politica fiind mahalaua culturii înalte, invită totdeauna la moderație, ,,nuanțări” și ,,nuanțe suplimentare” tocmai pentru a-și camufla strategic convingerile de dreapta), cât și de atacurile frontale ale celor care, totuși, fac agenda zilei și, de regulă, acționează în funcții publice după o ideologie de partid explicită, chiar dacă aceasta nu este decât rareori urmată pas cu pas, după un traseu definit punctual.

Victor Rizescu caută această linie frântă a liberalismului de stânga în volumul Statul bunăstării pe filiera românească. Fracturi ale dezvoltării și rupturi ale memoriei (Editura Pro Universitaria, București, 2019), care constă din gruparea și îmbunătățirea a șase articole academice publicate anterior sau în curs de publicare în momentul apariției cărții. Prima mențiune critică privește însuși titlul. Considerăm că nu se poate vorbi realmente, dincolo de dezbaterile ideologice de gazetă sau catedră, eventual fără nici o indicație calculată empiric, de un stat al bunăstării în România înainte de 1948, când țara se lăuda cu rate record ale mortalității infantile în Europa și cu un analfabetism mai degrabă specific coloniilor africane decât teritoriilor europene, după cum nici politicile statului de inspirație sovietică de până la 1989 nu se pot integra ușor concepției capitaliste de ,,stat al bunăstării”. Despre statul bunăstării în paranteza 1990-2020 vorbesc pe larg în cazul României statisticile europene curente, în care an de an se detaliază numeric, dar abordarea ideatică a lui Victor Rizescu nu are nevoie de asemenea metode de lucru, faptul că românii supraviețuiesc cu cele mai scăzute asigurări sociale și ajutoare de șomaj din Uniunea Europeană, acestea, de altfel, neputând acoperi nici pe departe un trai minimal decent. Victor Rizescu rămâne, spre deosebire de alți intelectuali sceptici, sensibil mai optimist decât decidenții politici actuali din România, mulți convinși de virtuțile ,,statului minimal”, pentru care unii dintre ei chiar militează vocal de la catedra unei universități de stat (vezi economiștii de la ASE care fac apologia Școlii de economie vieneze în perioada 2010-2020): ,,Elaborate începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, componentele fundamentale ale statului social au devenit o parte integrantă a societății într-o asemenea măsură încât nu mai sunt percepute ca putând constitui un obiect de dispută între ideologii și politici ale stângii și ale dreptei.”[23] Dovadă că nu ,,statul bunăstării” ocupă locul central este disputa încordată dintre sindicalism, definit complex, și corporatism, la fel de complicat formulat, din primul capitol al lucrării. ,,Legea pentru organizarea meseriilor” a ministrului liberal al Agriculturii Basile M. Missir specifică fără drept de apel că muncitorii se organizează doar în corporație, iar cei care nu vor vrea să facă parte din ea își pierd dreptul de a-și mai practica meseria. Suntem în anul 1902 în regatul României. Viitorul lider bolșevic, ucis din ordinul lui Stalin pentru deviații troțkiste, Cristian Racovski polemizează dur cu manevrele politice ale elitelor de atunci. În mod oarecum bizar, socialiștii cer distrugerea constrângerilor corporatiste așa cum ar fi clamat-o și un liberal de la jumătatea secolului al XIX-lea. Libertatea muncitorului de alegere a locului de muncă și de a se organiza voluntar în asociații sindicale era, încă, prea radicală pentru economia României în timpul regelui Carol I[24]. ,,Conexiunea dintre respingerea corporatismului cu caracter de obligativitate și promovarea asocierii sindicale liber-consimțite pe baza revendicării de aplicare consecventă a principiilor constituționalismului liberal este subliniată de condamnarea sub aceeași acuzație de neconstituționalitate deopotrivă a legilor de la 1902 și 1912 referitoare la organizarea meseriilor și a legii Orleanu de la 1909 care ,,a luat salariațiilor statului dreptul la asociațiune și dreptul la grevă” (consacrată în presa socialistă ca ,,legea scelerată”).”[25] Această circumstanță istorică nefericită a permis atât în perioada interbelică, cât și după instaurarea Republicii Populare Române, stângii social-democrate și comuniste să confiște discursul sindicalist și al cerințelor de protecție socială ca pe unul eminamente al partidei lor. Victor Rizescu intervine și arată că au existat autori și teze liberale care înțelegeau necesitatea rezolvării civilizate a problemei muncitorești. ,,Lucrarea de mult mai mare anvergură a lui N. Petrescu-Comnen, intitulată Studiu asupra intervențiunii statului între capital și muncă și publicată în 1910, este la fel de hotărâtă să disocieze obiectivele liberalismului cu deschidere socială față de dezideratele socialiste.”[26] Liberalii de stânga sunt cei care se deosebesc de social-democrați, comuniști și conservatori în felul următor: social-democrația crede în lupta de clasă și în realizarea comunismului prin mijloace democratice, parlamentare (social-democrația germană, cea mai puternică prin tradiție din Europa, va renunța complet la acest orizont după formularea programului de la Godesberg în 1959), comuniștii caută nepregetat lupta revoluționară de clasă, dictatura proletariatului și distrugerea proprietății private productive, iar conservatorii sunt cei care cer stârpirea grevelor, reducerea la minimum a asigurărilor sociale și sanctificarea politică a capitalistului, fie că acesta deține o fabrică, mii de hectare agricole sau acțiuni în valoare de miliarde de dolari americani. Liberalii de stânga sunt cei care, dacă suntem atenți la delimitările lui Victor Rizescu, seamănă izbitor de mult cu social-democrații occidentali de după căderea Blocului Comunist. Sau poate ei sunt, de fapt, adepții liberali ai pieței reglementate parțial și ai unei definiții constituționale a proprietății private care include un grad ridicat de responsabilitate socială. În orice caz, liberalismul de stânga pare a avea multe în comun cu social-democrația europeană târzie. Lăsând la o parte aceste comentarii abstracte, între anii 1923 și 1938, cei în care a funcționat pentru prima dată o ordine constituțională democratică în România, corporatismul prebelic (era oare acela altfel decât îl înfierau socialiștii din epocă?) este recodificat de Mihail Manoilescu pe un versant dacă nu de la început fascist, cel puțin autoritarist de dreapta, axat pe segmentarea verticală ,,a corpului social după criteriul diviziunilor cu caracter profesional” spre deosebire de sindicalismul stângii, ,,inseparabil de concepția stratificării orizontale a societății.”[27] Cu toate acestea, recitind un articol clasic despre corporatism al lui Philippe C. Schmitter din 1974, neocorporatismul lui Manoilescu, recalibrat democratic, are virtuți latente, care comunică cu statul bunăstării post-1950. ,,Chiar și așa, putem distinge în corpul clasicului articol implicația latentă că dimensiunea regresiv utopică a proiectului corporatist – înclinat să se inspire din formele ordonate ierarhic și coagulate organic de reprezentare a intereselor din vremurile premoderne astfel încât să contracareze dezbinarea capitalismului, accentuată de facționalismul sindicalist – a fost domesticită pentru a fi pusă deopotrivă în folosul politicii democratice consolidate din Occident și a celei cu tendințe (lente) de democratizare din lumea neoccidentală a erei postbelice.”[28] Victor Rizescu pune un semn de întrebare dacă așa stau lucrurile în privința aceasta sau, de fapt, fascismul este încorporat de la sine în neocorporatism. Literatura academică pe neocorporatism, ca versiune alternativă a luptei sindicale, dar în care munca și capitalul își dau prietenos mâna, permite și înțelesuri liberale pe acest subiect. ,,Ideile lui Manoilescu au fost dezvăluite de curând ca mai profund interpenetrate cu alte întrupări ale dreptei decât s-a crezut până acum, iar întregul evantai al pledoariilor corporatiste de dreapta a fost identificat ca fiind în confluență cu un segment important al mișcării asociațiilor profesionale, dominat de reprezentanții profesiunilor intelectuale, promovând inițial concepții de factură liberală, apelând la modelul corporatist în folosul obiectivelor de acest fel și purtând chiar, pe parcursul anilor 1930, o luptă de ariergardă împotriva interpretărilor naționalist-autoritare ale aceluiași model (printre ele și cea a lui Manoilescu).”[29] Mai mult de atât, salariații remunerați mulțumitor sau chiar excelent din interbelic, au găsit în neocorporatism o modalitate mai utilă decât sindicalismul de a-și urmări interesele de breaslă sau de venit: ,,Și este revendicată ca având o relevanță majoră, în fine, mișcarea de reprezentare profesională a claselor mijlocii, constituită din meseriași și mici industriași, precum și din membri ai profesiunilor intelectuale, departajată în raport cu proletariatul marilor întreprinderi, dar și cu exponenții marelui capital.”[30] Neocorporatismul poate fi fascist, liberal clasic sau ,,cu deschidere socială.”[31] În plus, versiunea liberală este chiar keynesismul care a dus la statul bunăstării din deceniile 1950-1980 în Occidentul capitalist. ,,Una dintre ele, a autoritarismului asociat în modul cel mai clar cu fascismul – dar reprezentativă și pentru experimentele ulterioare de dezvoltare accelerată periferică –, îl are ca patron pe ideologul român, după cum cealaltă, de factură democratică, poate fi așezată sub egida lui John Maynard Keynes și a eseului său ,,The End of Laissez Faire” din 1926 (ea înfățișând întrupări sporadice și neconcludente până la cel de-al Doilea Război Mondial, pentru a-și dezvălui valențele mai târziu).”[32] Iată cum, în tăcere, contribuția social-democrației europene la crearea statului social, cel providențial, de după 1945 este asociată cu o formă – e adevărat, temperată – de liberalism. Liberalismul de stânga este social-democrația claselor medii, dar una nepolitizată, crede Victor Rizescu. Cu siguranță că acest centrism liberal interesat de defectele capitalismului, pe care un stat implicat le poate corija, nu diferă prea mult de o social-democrație blândă. Admirabilă la Victor Rizescu este lectura unor politicieni, ideologi români interbelici, precum N. Petrescu-Comnen, I. N. Angelescu, Grigore Trancu-Iași, N. P. Romanescu și D.R. Ioanițescu, deși credem, rămânând la nivelul unei supoziții, că autorul scoate mai mult miez din scrierile lor decât conțin într-adevăr acestea. ,,Pachetul legislativ având ca nucleu reglementarea problemei sindicale a beneficiat de sprijinul unor teoreticieni de școală liberală clasică – deci cu o orientare antizeletiniană și antimanoilesciană în privința dimensiunii etatiste a dezvoltării economice naționale – precum Gheorghe Tașcă sau George Strat, amândoi participând la conferința din 1930 unde a avut loc polemica dintre Manoilescu și Thomas, iar cel de-al doilea elaborând, spre beneficiul organizației conduse de politicianul reformator francez, un raport despre libertatea sindicală în România, publicat mai întâi ca o serie de articole din Analele economice și statistice, în 1927.”[33] Victor Rizescu este sărac în a discuta cu cifrele pe masă. La ce au folosit aceste legi ale muncii? Perioada anilor 1930 nu a fost tocmai fastă pentru clasa muncitoare din România, oricât de subdezvoltată era aceasta numeric. E dificil de înțeles și de acceptat în ce măsură și în ce mod a creat o oarecare ,,bunăstare” liberalismul de stânga pe atunci, după cum, iarăși, cum ar putea fi această doctrină – cu nimic separată conceptual de social-democrația europeană din prezent – mai utilă maselor angajate de azi? Dacă New Deal-ul președintelui american F. D. Roosevelt este probabil expresia cea mai fericită a liberalismului de stânga, totuși, nici stânga europeană din anii 1950-1980 nu s-a lăsat mai prejos în revendicările și realizările ei reale. Prin contrast, neocorporatismul fascist, care a favorizat intervenția statului în economie, a putut să zădărnicească un proiect european al liberalismului de stânga. Sigur nu în România interbelică, unde corporatismul de dreapta, oscilând pe un spectru fascist mai larg, a fost norma. ,,Ascensiunea perspectivei corporatiste, de dreapta, asupra politicii sociale și a reprezentării profesionale – sprijinită din 1926, pe rând, de ziarele CuvântulCurentul și Calendarul cu referire la modelul italian, dar și propulsată de la firul ierbii de mișcarea asociațiilor profesionale a claselor mijlocii, începând din 1929, pentru a fi apoi preluată ca platformă politică de Blocul Cetățenesc pentru Mântuirea Țării, în 1932, și de Liga Național-Corporatistă a lui Manoilescu, în 1933 – a avut loc, desigur, în defavoarea variatelor întrupări ale viziunii liberale de stânga.”[34] Oricum am privi lucrurile, istoricii ideilor de astăzi ar trebui să accepte această breșă teoretică a liberalismului de stânga în România interbelică pentru a demonta două mituri pernicioase: primul este acela că orice discuție legată de drepturile și beneficiile muncitorilor aparține politicilor de stânga, iar al doilea se referă la perspectiva conform căreia orice analiză favorabilă clasei muncitoare nu poate fi de dreapta. ,,După 1989, tendința de identificare a liberalismului cu dreapta, prin opoziție cu stânga tratată ca tributară în mod privilegiat comunismului, s-a conjugat cu cea de valorificare a culturii de dreapta precomuniste, ca o reacție față de memoria comunismului, astfel încât să facă greu inteligibilă noțiunea unei filiere românești a liberalismului cu vocație socială, departajată, în aria domeniului său predilect de manifestare, atât în raport cu socialismul și în relație cu corporatismul tradiționalist și fascist, cât și prin raportarea la formele dominante ale gândirii și practicii liberale din contextul național.”[35] De ce liberalismul de stânga? Pentru că antistângismul postcomunist este iritant prin îngustimea sa perspectivală, dar și fiindcă stângismul neconvingător din trecut (sau din prezent?) trebuie depășit. Din păcate, opțiunea lui Victor Rizescu ar deveni mai limpede pentru orice cititor dacă departajările sale nu ar fi atât de nebuloase. Rezoluția mică a ecranului pe care îl avem în fața ochilor nu permite să distingem clar ce implică la nivel practic distincțiile sale ideologice.

Unul din cele mai dificile capitole ale cărții privește influența sindicalismului francez în disputele asupra dreptului public în perioada interbelică românească. Discuția era legată de definiția și rolului statului modern în relație cu cetățenii săi. Pentru Léon Duguit, inspirat de sociologia lui Émile Durkheim, statul este o asociație de cetățeni care urmăresc recunoașterea altor asemenea grupări legale, fiecare căutându-și satisfacerea intereselor colective. Statul nu este expresia unei suveranități metafizice care dictează transcendental subiectului politic, la fel cum cetățeanul nu este o individualitate universală care trebuie privită ca autonomă față de întreg. Acest colectivism secular al teoriei generale a dreptului elaborată de Léon Duguit este respins de pe poziții idealiste kantiene și conservatoare cultural în teza sa de doctorat de Nicolae Steinhardt, pentru care juristul francez propune un nou tip de tiranie, care lichidează cu individualismul european, piatra turnantă a civilizației noastre abrahamice. ,,Argumentația în favoarea aspectelor de substanță ale viziunii juridice este avansată de Steinhardt în conjuncție cu o pledoarie pentru clasicismul cugetării și al scriiturii, iar combinația de dezagregare socială și îngustare a libertății individuale percepută a decurge din noile curente este asociată cu degenerarea stilistică și cu artificiul terminologic.”[36] Oameni de drept precum Emanuel Neuman, prietenul și colaboratorul lui Nicolae Steinhardt, și Mircea Djuvara, coordonatorul tezei de doctorat a viitorului deținut politic, nu gândesc altminteri, deși sunt mai puțin polemici în intervențiile lor pe subiect. Adversari ideologici ai acestor juriști liberali conservatori în disputele de revistă savantă a epocii sunt Dumitru Drăghicescu și Marco I. Barasch, ambii inspirați de juristul socialist Emmanuel Lévy, care privea proprietatea productivă particulară ca supusă economic unei datorii-creanțe colective, cea care urma să capete preeminență politică cu trecerea timpului. Nicolae Steinhardt, fidel unui antistângism juridic compact, se folosește în respingerile sale antisocialiste de textele juridice ale unui Georges Gurvitch și de studiile juristului Maurice Hauriou. România interbelică era traversată de toate dilemele Europei de atunci, federalismul sindicalist fiind dezbătut și în revistele de profil autohtone. Un ultim capitol tratează memoria falsificatoare a comunismului, care pretindea prin istoricii săi că sindicalismul nu poate fi decât de stânga, socialist sau comunist, istoriografia preluând această teză ca infailibilă și după 1989. Victor Rizescu atrage atenția asupra faptului că raporturile de muncă din interbelic ajung să fie asociate exclusiv cu doctrina comunistă, care în mâinile unor cercetători anticomuniști, deci implicați ideologic în obiectul cercetării, se face vinovată de regimul de ,,muncă forțată” pe care l-ar fi îndurat cetățenii români înainte de 1989. Dincolo de aberația tipic neoliberală de a pune semnul egal între munca sub socialism și un lagăr de muncă forțată, Victor Rizescu afirmă la obiect că procesul de modernizare industrială al României dintre 1950 și 1990 ar fi fost unul mult mai dureros în alte condiții. De altfel, șomajul exploziv și sărăcia fără protecție socială de după 1989 sunt amintiri încă vii pentru cei mai mulți dintre locuitorii României. Dacă nu cumva tot liberalismul a fost vinovat de această criză socială perpetuă din Europa de Est, nu se poate discuta decât în termenii adecvați ai contabilității economice, pe care istoricul ideilor politice Victor Rizescu îi amână pentru altă dată sau îi evită circumspect. În definitiv, critica socialistă este, mai presus de orice, despre starea materială a celor mai mulți dintre actorii economici ai capitalismului liberal.

***

Victor Rizescu este probabil cel mai valoros istoric al ideilor politice și sociale românești din prezent. Întinderea studiilor sale se suprapune pe cea datorată lui Zigu Ornea, cu deosebirea că Victor Rizescu caută sinteze și rupturi ideologice, diversitatea originală mai degrabă decât subsumarea sub câteva categorii generice și, în plus față de istoricul intelectual Zigu Ornea, izolat ca trimiteri în spațiul critic românesc, acesta ranforsează exegeza sa multiplă în bibliografia academică globală existentă pe Europa de Est, avându-l ca mentor pe istoricul polonez Andrezj Walicki. Și, totuși, dacă Zigu Ornea pactizează subiacent în istoriile sale cu o perspectivă vagă de stânga marxistă înainte de 1989, asumată cel mai pregnant în Opera lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, pentru ca, după căderea regimului ceaușist, aceasta să dispară sau să fie imposibil de detectat, Victor Rizescu scrie din punctul de vedere al unui liberalism secular, deschis modernității industriale și postindustriale, pentru care valoarea supremă o reprezintă individualismul, protejat de un stat de drept liberal care înțelege urgența, codificând-o legal, de a redistribui avuția colectivă către clasele sau grupurile sociale defavorizate. Este ceea ce am numit în altă parte sub denumirea de ,,liberalism nouăzecist’’ în Europa, cu toate că mai just ar fi să ne referim la un liberalism postcomunist în Europa de Est asociat nu Partidului Republican neoconservator și neoliberal, ci Partidului Democrat din SUA, în etapa istorică clintoniană când acesta din urmă încă mai propunea politici sociale credibile cu efect pozitiv în viața celor mai săraci dintre americani.

În orice caz, Victor Rizescu nu recuperează altfel decât cu distanță critică majoritatea curentelor de idei din România precomunistă, însă aceasta este una subsumabilă liberalismului social pe care autorul și-l revendică conștient din capul locului. Beneficiile acestei perspective sunt majore, iar limitările sale, la care vom face trimitere pe parcurs, sunt pe măsură. Întâi de toate, tabloul ideologic precomunist, expus sinoptic și ordonat sincronic-diacronic, se prezintă astfel, dacă l-am înțeles corect pe Victor Rizescu: liberalismul pașoptist este un curent ideologic inspirat deopotrivă din principiile Revoluției Franceze și de la un naționalism civic francez, pe care se grefează un naționalism cultural local, autolegitimator pentru elite (mai ales pentru boierimea inferioară) și fragmente disparate de socialism utopic (prin scrierile lui Nicolae Bălcescu). Acest liberalism devine de stat după 1859 și 1866, iar, din pricina reformelor semnificative care au loc între 1848 și 1866, forțele de opoziție creează alternative discursive solide. Marea boierime nu se opune modelului liberal decât în materie de politică economică, temperarea reformei agrare și opoziția față de eventuala industrializare a României fiind principalii săi piloni de rezistență frenatoare. Junimea este răspunsul cel mai închegat ideologic al partidei conservatoare, această grupare de idei, în ciuda cosmopolitismului afișat, mizând pe un naționalism organic și pe starea materială reală a poporului român (filiera intelectuală a istoricismului german este prezentă aici), junimiștii impunând un model de evoluție graduală, de reformism lent spre o societate de clase modernă (în fundal, modelul britanic coexistă cu cel german), îndreptat direct împotriva oricăror forme de socialism și republicanism ale păturilor medii, subdezvoltate și subreprezentate politic în regatul României. De cealaltă parte, valorile liberalilor de la 1848 se pierd în cadrul Partidului Național Liberal (1875), care devine un partid oligarhic, corupt și naționalist, contrar reformelor industriale moderne până la 1914, și care, în plus, se face vinovat pentru crearea unei pături de mijloc atipice, firave și nefirești pentru o societate modernă pe model vestic: birocrația de stat. În loc de negustori, mici industriaști, proprietari de mine, ateliere, fabrici și uzine, PNL-ul de dinainte de 1914 inaugurează o clasă de bugetofagi, aservită politic partidului. Critica acestui sistem de stat nonliberal provine din mai multe direcții, contradictorii ca propuneri salvatoare finale: din partea Junimii, cel mai vocal gânditor antimodern, antiliberal, antisemit și de un naționalism care recuperează utopic un ev mediu țărănesc de aur este Mihai Eminescu, cel care lansează tradiția ideilor de dreapta în cultura română. Din rădăcina eminesciană cresc câteva tulpini ideologice locale: naționalismul antisemit conservator al economistului A. C. Cuza (și al asociațiilor săi de idei de după 1930, deja cu toții fasciști), naționalismul conservator, ,,sămănatorist”, al istoricului Nicolae Iorga (inspirat de o feudalitate a stărilor sociale armonioase, provenită de la ambivalentul Nicolae Bălcescu) și, mai târziu, legionarismul interbelic. După 1880, socialismul lui Constantin Dobrogeanu-Gherea și al colaboratorilor de la revista Contemporanul critică aceiași birocrație de stat parazitară, ,,superpusă”, iar, mai târziu, începând cu anul 1900, Dobrogeanu-Gherea își concentrează tirul critic împotriva sistemului hibrid, agraro-capitalist, supranumit ,,neoiobăgie”, care se dezvoltase după 1863 în România. Soluția consta în dispariția statului care sprijinea acest regim de producție exploatator și deficitar, în vederea înlocuirii sale cu o ordine politică care să sprijine, dar nu să provoace, industrializarea țării și dezvoltarea ,,liberală” a capitalismului la gurile Dunării. Socialismului gherist prevede întâi etapa unui capitalism matur, occidental, până la înfăptuirea trecerii la noul mod de producție. Nu este clar dacă această transformare sa va realiza pe calea brutală a revoluției armate sau cea pașnică a eforturilor reformiste parlamentare. Urmând socialismului doctrinar, Constantin Stere oferă, puțin după 1890, o critică poporanistă, de inspirație narodnică, a acelorași probleme observate de ceilalți ideologi, doar că Stere își pune încrederea într-o democrație parlamentară în care partidul țărănesc să fie cel predominant, societatea românească urmând să se dezvolte în continuare agrarian, dar pe calapodul unei economii agrare moderne, bazat pe ferme medii și mari, nu pe subzistența dintr-o singură gospodărie arhetipală, în care proprietarii să fie țărani prosperi cu drept de vot. Conservarea modernizatoare a populației agricole intră ca deziderat politic de viitor în proiectul poporanist al lui Constantin Stere. Este limpede că programul politic al lui Constantin Stere, fără succes în cadrul Partidului Național Liberal înainte de 1914, partid din care intelectualul basarabean a făcut parte, devine platforma de bază a Partidului Național Țărănesc în 1926, cu amendamentul că naționalismul ardelenesc al lui Iuliu Maniu colorează proiectul poporanist inițial. Acestea sunt curentele de idei fundamentale din România de până la 1914. După război, conservatorismul latifundiar încetează să mai joace un rol important în România ca doctrină vitală de idei. Liberalismul pașoptist este apărat tangențial în scrierile lui Dumitru Drăghicescu și Henric Sanielevici, deși primul este un naționalist moderat, inspirat de idei socialiste, iar ultimul, cu origini intelectuale în poporanism, afirmă o politică economică de dezvoltare liberală a țării, fără ingerințe și distorsiuni etatiste. Înainte de ei, doar istoricul A. D. Xenopol pleda într-o oarecare măsură pentru principiile economice ale liberalismul laissez-faire. Un proiect similar, dar mai sărac în plan economic și social, însă bogat ca referință mentalitară sau ca istorie a culturii publice educate, propune Eugen Lovinescu, deși Victor Rizescu opinează că este pripit să vedem în teoria acestuia a sincronismului o pledoarie pentru piața liberă și dezvoltarea unei sfere publice liberale. Mai mult de atât, Eugen Lovinescu favorizează indirect, prin neintervenție critică, politicile P.N.L.-ului, partid de guvernământ care vine în continuarea practicilor de guvernare abuzive de până la 1914 atunci când obține pentru prima oară puterea în 1922. Cel mai înfocat susținător al partidului P.N.L. interbelic, care nu are nimic în comun nici cu acela occidental, nici cu cel în numele căruia scriu Dumitru Drăghicescu și Henric Sanielevici, este Ștefan Zeletin din Neoliberalismul și Burghezia română. Zeletin, deși este asociat cu categoriile etapelor de dezvoltare marxiste (mai precis cele ale austromarxistului Rudolf Hilferding) și cu istoria capitalismului în cheia operei teoretice a economistului Werner Sombart, cauționează atât trecutul oligarhiei liberale (și clasa ,,parazitară” de funcționari pe care aceasta a înființat-o și perpetuat-o), cât și proiectul de industrializare prin intermediul statului, al barierelor protecționiste și al unei elite dependente de finanțele publice pe care-l preamărea P.N.L.-ul în etapa sa interbelică. Cinismul lui Ștefan Zeletin și modul în care se folosește de marxism ca umbrelă pentru justificarea practicilor clasei dominante din spatele P.N.L. vor fi analizate de Ștefan Voinea și Lotar Rădăceanu în scrierile lor, amândoi discipoli ai socialismului gherist. Odată cu anii 1930-1938, forțele de extremă dreapta reușesc să-și impună discursul pe ordinea de zi a subiectelor dezbătute în România, liberalismul dispărând în anumite poziționări legate de proiectul economiei corporatiste, care nu a fost, cel puțin la începuturi, unul fascist. Ultima voce, care încheie periplul interpretării modernizării românești, este cea a lui Lucrețiu Pătrășcanu, pe care Victor Rizescu îl asociază cu kominternismul rigid și cu vulgata marxist-leninistă din anii 1950-1989. Grosso modo, acestea ar fi încadrările și delimitările lui Victor Rizescu. Pe de o parte ne confruntăm în spațiul românesc cu un liberalism diluat, specific est-european, pe care se grefează un partid puternic pseudoliberal, dar cu un lung și influent parcurs guvernamental, din care nu avem prea mult de recuperat după 1989, pe de altă parte, socialismul marxist, deși utopic și totalitar, căci dezalienant, în esență, este util ca metodă euristică de a investiga modernizarea țărilor dependente, periferice ale pieței globale. Marxismul poate funcționa modernizator în țările înapoiate economic doar la nivelul luptelor culturale și academice. La mijloc ne lovim de o plajă largă de naționalisme conservatoare, oscilând de la iorghism până la legionarism.

În cele ce urmează vom investiga această tramă ideologică întinsă și sinuoasă, făcând trimitere punctual la două cărți ale lui Victor Rizescu: Ideology, Nation and Modernization. Romanian Developments in Theoretical Frameworks (Editura Universității din București, 2013) și Development, Left and Right: Ideological Entanglements of Reformist Projects in Pre-communist Romania (Editura Universității din București, 2018). Cele două volume sunt rezultatul îmbunătățirii unor articole științifice publicate în prealabil. De asemenea, Ideology, Nation and Modernization din 2013 comunică tematic, fără a se suprapune, cu cartea Canonul și vocile uitate din 2015, la fel cum Development, Left and Right din 2018 inspiră conținutul din Statul bunăstării pe filiera românească din 2019.

În primul capitol din Ideology, Nation and Modernization Victor Rizescu tematizează narațiunea periferiei, a statelor în curs de dezvoltare, legate structural de centrul capitalist (situat pe cele două maluri ale Atlanticului) în evoluția lor modernizatoare. Raportul centru-periferie este considerat unul de inspirație marxistă, în pofida faptului că Victor Rizescu îl apreciază ca util nu numai pentru dinamica intelectuală a periferiilor, ci și pentru diversitatea ideologică cu care acestea reflectă influențele discordante ale centrului. Dacă dezvoltarea este una organică în centru, statul impulsionează progresul în periferie, hipertrofierea acestuia având scopul ori să producă modernitate, ori să propună un model diferit, specific, alternativ al elitelor locale la presiunile centrului capitalist. Istoriografia românească, dar nu numai, a respins raportul centru-periferie ca unul fezabil, motivul fiind adesea cel naționalist sau legat de o aculturație proprie și independentă.[37] Al doilea capitol din volum discută subiectul dificil al naționalismului civic (vestic, în special american și francez) si cel al naționalismelor etnocentrice (non-vestice, cel german și cel japonez mergând până la deznodământul fascist). Un oarecare colonialism ideologic se interpune între cele două tipuri structurale de naționalism politic, motiv pentru care Victor Rizescu distinge în favoarea unui naționalism cetățenesc care subzistă și în estul Europei. De asemenea, civismul liberal, deși contractualist și clădit pe o interpretare legalistă a vieții sociale, nu exclude un devotament național de factură etnică. Distincția civic-etnică este văzută ca un dublet în cazul statelor est-europene[38]. Se poate spune că tocmai slăbiciunea instituțiilor în societățile est-europene, pe fondul unei prăpastii acute între clasele sociale, a dăunat civismului în România și țările limitrofe. În capitolul al treilea, istoricul ideilor elaborează pe seama semnificațiilor date marxismului în diferitele curente de gândire românească. Ruptura se produce între versiunea de marxism kominternist al lui Lucrețiu Pătrășcanu și cea în principal gheristă pe tema naturii elitei capitaliste din România. Pentru Lucrețiu Pătrășcanu aceasta este una tipică țărilor subdezvoltate, dar nu mai puțin capitaliste. Aici trebuie amintit că studiile de după 1944 ale lui Lucrețiu Pătrășcanu nu sunt, cum crede Victor Rizescu, tributare nici unui ucaz moscovit, ci serios încadrate în disputele de idei locale. Pătrășcanu demonstrează că existența unei piețe naționale, cuplate la fluxurile comerciale vestice, în România s-a extins pe parcursul secolului al XIX-lea, doar că sursa principală de export a fost întâi cerealele, apoi petrolul pentru perioada interbelică. Subdezvoltarea României se prezintă, prin urmare, ca una paradigmatică pentru marginile sistemului pieții mondiale, cu nimic diferită de alte zone din America de Sud sau Asia de Sud-Est de pe atunci, dar, odată procesul modernizării declanșat, piața internă românească capătă propria sa configurație autonomă, indiferent de relațiile de dependență față de bunurile manufacturate vestice[39]. Pe de altă parte, specificitatea modelului neoiobagist îl îndeamnă pe Victor Rizescu să stabilească în opera lui Dobrogeanu-Gherea o versiune marxistă extrem de originală, ceea ce acesta a și fost, dar rămânând la fel de ortodox marxist ca majoritatea intelectualului marxiști din Internaționala a II-a. Teoria lui Dobrogeanu-Gherea nu pretinde că semifeudalismul capitalist din România este un mod de producție intermediar sau o anomalie care infirmă teoria economică marxistă. Statul parazitar românesc confirma slăbiciunea oamenilor de afaceri români în ansamblul relațiilor lor comerciale europene, dar negustorii de cereale acționează conform cererii și ofertei regionale sau, uneori, globale. Până și Constantin Stere asimila agrarianismul unei formule sociale dezvoltate în cadrul acelorași legi ale pieței, în care dezechilibrul comercial și de dezvoltare a factorilor de producție primează. De aceea, respingem aprecierea că în România capitalismul nu era doar slab, ci de o natură inautentică, specifică locului – dezvoltarea pieței mondiale este în sine inegală și contradictorie[40]. Eforturile lui Victor Rizescu merg în direcția neutralizării considerațiilor marxiste din scrierile social-democratului Dobrogeanu-Gherea și narodnicului Stere, dar ambii gânditori rămân inspirați major din marxism, pe care nu-l denaturează în interpretare, ci, cel mult, în privința promisiunilor sale emancipatoare de viitor. De altminteri, poporanismul este un răspuns în cunoștință de cauză dat marxismului, după cum Dobrogeanu-Gherea rămâne până la moarte un marxist social-democrat tipic. Oligarhia birocratică antiliberală, pe care Zeletin o aservește proiectului său de modernizare a națiunii române prin mijloace etatiste, de economie dirijată din centrul politico-administrativ, nu este cu siguranță adepta liberalismului de piață hayekian, dar liberalismul clasic de piață tocmai suferise schimbări majore după ce Germania ridicase o industrie uriașă cu ajutorul statului centralizat prusac între 1871-1914, Marea Britanie controla politic schimburile comerciale din cadrul Imperiului său până la 1914 (și mult dincolo de această dată, schimbul din interiorul Imperiului este reglat la Londra), Franța încercând să stabilească același control politic al elitelor sale economice în coloniile africane. Oligarhia de stat românească nu este o clasă socială în sine, ci rezultatul unei alianțe politice între câțiva industriași, mari proprietari agricoli și o pătură medie de amploaiați la stat care lucra pentru interesele celor de mai sus, totul sub egida modernizatoare a statului-națiune industrializat. În capitolul al patrulea, dezbaterea centru-periferie este reluată la un nivel superior. Din nou, ceea ce se prefigurează este critica, de pe poziții liberale, a birocrației oligarhice, anticapitaliste, din țările marginale, subdezvoltate. Victor Rizescu se confruntă cu două probleme insondabile fără o aplicare adecvată a istoriei economiei globale și a legităților pieței: în primul rând că organismul statal generic a participat masiv la dezvoltarea organică a capitalismului în centru (Statele Unite, Imperiul Britanic, Franța, Germania etc.), aceasta nefiind niciodată exclusiv o chestiune a raporturilor libere de negociere dintre diverși capitaliști, și, în al doilea rând, statul-național estic, în speță cel românesc, a încercat – cu reușite limitate și ratări apreciabile – să dinamizeze o piață locală în care capitalistul român, suferind de pe urma competiției mărfurilor occidentale sau a prezenței deja pe piața națională a capitalului străin, nu se putea dezvolta coerent, în sensul în care succesul său personal să permită, în timp, întărirea instituțiilor de stat ca relee de civilizație educațională, medicală și socială națională. Despre ce vocație capitalistă a claselor urbane se poate vorbi în România precomunistă în condițiile în care exportul de cereale sau resurse naturale brute asigurau singura sursă de comerț apreciabilă în balanța comercială, veșnic negativă, a României cu Occidentul? Aceasta era poziția alocată țării în ansamblurile productive și comerciale mondiale. Pe fondul protecționismului din anii 1930-1940 la nivel global, nu e greu să ne imaginăm de ce și cum s-a ajuns la abandonarea unui liberalism economic care nu funcționase niciodată favorabil pentru țărănimea est-europeană de până atunci. Oligarhia birocratică de care se plâng Dobrogeanu-Gherea, Zeletin și Rădăceanu, deși pe game diferite, este rezultatul unei societăți anemice economic și a unui stat amorf. Situația s-a repetat din nou după 1990, doar că de această dată piața internă a României s-a format aproape exclusiv din injecția de capital financiar străin și, după anul 2000, prin pătrunderea capitalului productiv occidental și integrarea țării în Uniunea Europeană în 2007, România redevine marginea subdezvoltată a Europei, numai că acum elitele locale, legate ombilical de instituțiile Uniunii Europene și de aportul capitalului german, austriac și francez pe piața națională (a se vedea Florin Georgescu, Capitalul în România postcomunistă, Editura Academiei, 2019, secțiunea de concluzii din volumul al treilea), nu își pot asuma prea multă responsabilitate pentru o stare de fapt pe care nu o mai pot influența decât într-o măsură scăzută. Capitolul al cincelea reia tematica liberalismului inautentic, dacă putem spune așa, cel în care Eugen Lovinescu și Ștefan Zeletin sunt protagoniști. Ideea că Zigu Ornea i-ar fi clasicizat pe cei doi fiindcă se aflau la mijloc de drum între un liberalism occidental dezvoltaționist și marxismul oficial din epoca Ceaușescu sună extrem de seducător ca soluție istoriografică, doar că această clasicizare nu este una tocmai reală, dacă mergem dincolo de opera lui Zigu Ornea: Eugen Lovinescu a fost reconsiderat ca fiind eminamente criticul literar canonic al modernității literaturii române în anii 1960 (mai ales prin scrierile criticului Eugen Simion), lucrarea sa ideologică de frunte, Istoria civilizației române moderne, publicată într-o ediție cenzurată înainte de 1989, neavând cine-știe-ce efect în disputele culturale ale anilor 1970-1989. Nimeni nu și-a revendicat lovinescianismul ca mod de protest împotriva sau ca alternativă politică a regimului și nu cunoaștem vreo redacție de revistă culturală în care să se fi scris în spiritul sociologic al lui Eugen Lovinescu, orientarea spre Occident împlinindu-se mai degrabă pe filiera junimistă clasică, Titu Maiorescu figurând ca exponent simbolic al reconectării cu lumea vestică, soluția optimă la cea sovietică din anii 1950. Cât despre Ștefan Zeletin, apologetul PNL din anii 1920-1930, e suficient să ne amintim că operele sale ideologice majore au revăzut lumina tiparului abia după 1989, într-un context diferit, ideile sale liberale necontribuind cu nimic la formarea unei platforme ideologice noi. Dimpotrivă, consensul neoliberal pentru piața dereglementată a atins punctul maxim de monopol intelectual în România în anul 1996, scăzând doar în intensitate de atunci încoace (ceea ce nu exclude revirimente de viitor). Revenind la perioada interbelică, Victor Rizescu subliniază continuitatea liberală genuină pe linia A. D. Xenopol – Dumitru Drăghicescu – Henric Sanielevici. În ultimul volum al cărții de față, Victor Rizescu reface tipologia despre care am discutat în primele pagini ale acestui studiu: stânga în România precomunistă se articula principial în funcție de crezul în democrația de masă, secularism și economie de piață deschisă, în vreme ce dreapta adopta varianta elitism antidemocratic, naționalism și tradiție religioasă și economie protecționistă, etatistă[41] etc. Centralitatea liberalismul secular este calea pozitivă pentru care scrie exegetul Victor Rizescu, reprezentată de gânditorii enumerați mai sus, cu toate că socialistul Gherea punctează la toate capitolele în acest registru, inclusiv în privința economiei de piață dezvoltate. Un alt filon liberal este cel descoperit de Victor Rizescu în jurul revistelor Curentul nou (1905-1906, Galați, 1920 – București) și Libertateaeconomică, politică, socială, culturală (1933-1940, București), unde se remarcă Henric Sanielevici, Ștefan Antim, George Strat etc. Ideology, Nation and Modernization se încheie cu o incursiune comparativă în tradițiile de gândire similare din vecinătatea României, conservatorismul naționalist marcat identificându-se în Ungaria încă din perioada dualismului imperial, naționalismul romantic întâi liberal și apoi conservator în Polonia, țărănismul în Bulgaria, slavofilism și liberalism occidental în Serbia. Bătăliile ideologice ruse, având o relevanță mai mare în lumina Revoluției Bolșevice, s-au studiat mai serios și aplicat în Occident decât cele ale țărilor est-europene. Un anume continuum ideologic se poate observa între societățile din apus spre cele din răsărit: cu cât o societate se află mai aproape de centrele de iradiere ale capitalismului, cu atât vorbim de o tradiție secularizată de gândire politică mai accentuată. Conservatorismul se potrivește ca o mănușă înapoierii precapitaliste sau în curs de integrare incipientă în piața globală.

În cartea din 2018, Development, Left and Right, Victor Rizescu avansează în istoria sa a ideilor socio-politice românești. Prima parte este dedicată variantelor de liberalism românesc occidental, formulate întâi în cărțile lui Dumitru Drăghicescu, cel care elaborează un program național social-liberal care încapsulează lecția socialistă. Drăghicescu scrie în anii 1920, iar perspectiva sa alege să meargă pe calea de mijloc dintre bolșevism și liberalismul clasic, conform credinței că libertatea nu se poate dezvolta decât pe fundalul unei justiții sociale reale. Un anume creștinism difuz se observă în pledoaria democratică a lui Drăghicescu, cel care nu respinge capitalismul modern, dar care înțelege totodată necesitatea unor politici sociale de stat, proto-keynesiene, așa cum le-am zice astăzi. Taxarea progresivă și proprietatea comună a marilor companii din economie, dar nu și a celor de dimensiuni reduse, sunt alte vederi împărtășite de Drăghicescu. Prin contrast, Zeletin scrie în calitate de avocat din oficiu al plutocrației de stat a P.N.L.-ului, în care întrevede singurul curs natural, deși brutal pentru clasele de jos și nu tocmai legalist în sine, de evoluție a societății românești. Drăghicescu apără libertatea personală a individului, Ștefan Zeletin laudă privilegiile elitei semi-autoritare, semi-parlamentare, etatiste și antisocialiste. Centralizarea capitalului în bănci și apariția unor monopoluri în industrie funcționau în favoarea neoliberalismului ,,mercantilist” zeletinian. D. Drăghicescu anticipează politicile sociale ale noului tip de stat social din S.U.A. anilor 1930 și din întreaga Europă Occidentală în anii 1950-1960. Socialismul liberal este studiat în capitolul al treilea. Țărănistul Virgil Madgearu pleda pentru o concepție economică semi-corporatistă și puțin colectivistă de ,,stat țărănesc”, invocând exemplul New Deal-ului american.[42] În acest context interbelic, partea a doua reinterpretează istoria corporatismului românesc, mișcare de idei larg dezbătute în anii 1930 și care este asociată până astăzi cu politica economică a regimurilor fasciste în Europa interbelică. Italia reprezintă cea mai fidelă aplicare a corporatismului, în timp ce Germania nazistă constituie o deviere de la principiile corporatiste. Corporatismul este probabil elementul cel mai dinamic și modernizator al curentelor de idei fasciste, dar și al regimurilor de extremă dreaptă din interbelic. În România, corporatismul este legat de cartea din 1934 Mihail Manoilescu, Secolul corporatismului. Doctrina corporatismului integral și pur, și de discipolul său I. Joldea-Rădulescu[43], alunecarea spre legionarism a acestora având loc târziu pe parcursul anilor 1930. Organizarea verticală pe bresle a muncitorilor și integrarea femeilor în politică sunt doua mijloace de îmbunătățire a democrației reale, nu a celei corupte, parlamentare, ,,politicianiste”, din România. Tradiționaliști ortodocși ca Nichifor Crainic și legionari precum Mihail Polihroniade dezbăteau aplicabilitatea dirijistă a corporatismului în România la jumătatea anilor 1930. Înainte de Mihail Manoilescu, Nichifor Crainic susținea deja un stat ,,etonocratic” organizat corporatist în publicația Calendarul din anul 1932. Politicianul I. Constanțiu și alți publiciști de la Lumea Nouă discutau (de exemplu, I. V. Gruia), totuși, despre corporatism ca un mecanism de temperare a unor politici capitaliste ultraliberale sau a unui capitalism disfuncțional. Ideologul I. D. Enescu scria pe larg despre înlocuirea partidelor politice cu organizații profesionale în cadrul unui stat corporatist[44] și publicistul fascist Grigore Forțu îmbrățișeaza aceiași organizare politică corporatistă.[45] Armonizarea economică a claselor sociale întru creșterea unității naționale este un deziderat corporatist repetat în luările de poziție corporatiste, cum ar fi cele ale ideologului fascist T. Rădulescu-Thanir[46]. Cu toate acestea, dictatura regală nu va legifera în spiritul corporatist de la gazetele Drum nouCalendarul și Lumea nouă din anii 1930-1932. Câteva dintre ideile de participare a maselor la noul stat legionar sau fascist (imitând ordinea politică salarazistă din Portugalia) se regăsesc în intervențiile mai degrabă spiritualiste ale unor Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Traian Herseni, Ernest Bernea etc. Deși ideologia fascistă românească cunoaște latura sa antimodernă spre o trăire colectivă irațională, de factură creștin-ortodoxă, politicile de stat sunt inspirate din modernismul corporatist. În capitolul al cincelea, Victor Rizescu propunea ipoteza conform căreia, cel puțin la începuturi, corporatismul nu este fascist, ci liberal de stânga. Sincretismul ideologic al conceptului permite multiple întrebuințări.[47] În esență, doctrina corporatistă este varianta procapitalistă a sindicalismului de stânga care spera în naționalizarea sau în cooperativizarea mijloacelor industriale de producție. Publiciștii de la Politica socială sunt exemplificați în acest sens: D.R. Ioanițescu și D.R. Ioanițescu-Dere, Marco I. Barasch, V. M. Ioachim, Ștefan Mihăiescu etc. În capitolul al șaselea, corporatismul este, iarăși, judecat din punct de vedere fascist, acesta fiind corpusul de idei pe care legionarii, cuziștii sau carliștii îl reconsiderau ca sursă de legiferare în cadrul unui nou tip de organizare statală, modernă, integratoare și capitalistă. Italia mussoliniană iese în evidență ca idealul deja împlinit. Statul bunăstării fascist face parte din proiectul corporatist interbelic, iar legislația promuncă pe care și-o imaginau ideologii corporatiști comunică, în partea sa liberală, cu statul bunăstării occidental postbelic.

Abia în capitolul al șaptelea tendințele sunt unite într-o viziune de ansamblu. Mihail Manoilescu și Grigore Forțu făceau parte din două organizații corporatiste diferite, fondate în anii 1932-1933, în care se găseau reprezentanți ai profesiunilor libere sau ai gulerelor albe. Victor Rizescu își propune să aducă un plus de exactitate unor analize similare, realizate de teoreticianul corporatismului Gromoslav Mladenatz, cel care aprecia corporatismul ca prezent, în doze diferite, și în Italia fascistă, și-n Austria catolică, dar, deloc surprinzător, și în URSS. Corporatismul de stat implica dispariția conducerii de partid și a partidelor în general, păturile profesionale diverse formând și conducând de jos în sus statul în locul politicienilor de profesie. Ca atare, corporatismul poate fi utilizat doar în parte în Italia fascistă, Austria catolică sau Rusia sovietică. Puterea politică ar fi trebuit să emane de la organizațiile corporatiste pentru ca statul să fie unul sub conducerea corporatismului, această a treia cale de organizare socială de mijloc a statului modern. Interesant este că pentru Gromoslav Mladenatz corporatismul este apreciat ca forma intermediară de economie de stat practicată în URSS până la fondarea comunismului, deci una antiliberală și despotică la nivel de conducere politică, deși de viitor din punct de vedere al organizării economice. În ciuda acestei opinii sceptice asupra destinului corporatismului, Victor Rizescu insistă în a sugera analogii între corporatismul interbelic și așa-numitele ,,principii ale economiei compensatoare” (Walter Lipmann) sau ale ,,liberalismului constructiv” (Louis Rougier)[48], semănând oarecum cu ordoliberalismul german postbelic, deși, după cum rezultă din cele mai multe teoretizări, corporatismul pare a fi, în cea mai mare măsură, politica de stat ,,revoluționară” și distinctă a ideologiilor fasciste care au bântuit Europa între 1920 și 1945.

Note:


[1] A se vedea recenzia noastră, ,,Discursuri la capăt de drum”, 23.01.2013. Vezi la: https://vicuslusorum.wordpress.com/2013/01/23/discursuri-la-capat-de-drum/. Accesat la data de 8.07.2021.

[2] Victor Rizescu, Canonul și vocile uitate. Secvențe dintr-o tipologie a gândirii politice românești, Editura Universității din București, 2015, pp. 36-37.

[3] Ibidem, pp. 51-52.

[4] Ibidem, pp. 60-61.

[5] Cu toate că Victor Rizescu afirmă la pagina 81 următoarele: ,,Problema esențială a lui Zeletin nu este cea a adaptării marxismului într-o țară înapoiată, ci cea a relației dintre România și Occident. Zeletin este în primul rând nu un gânditor marxist, ci un apărător al modernizării ,,în stilul” oligarhiei liberale, ce își selectează referințele intelectuale, printre care și marxismul, în funcție de prioritățile dezbaterii.”

[6] Ibidem, p. 75.

[7] Ibidem, p. 77.

[8] Volumul a fost publicat în Franța și nu este nici pe departe un capriciu de mâna a doua, în pofida reprezentărilor curente ale criticii nespecializate: ,,e vorba de ciudata sa pasiune pentru studiul paleontologiei și al antropologiei, domenii în care va publica lucrări voluminoase dar de mică valoare.” (Op. cit., p. 99). Victor Rizescu ar binevoi să țină întâi în mână cele șapte sute cincizeci de pagini din Viața mamiferelor și oamenilor fosili și să le răsfoiască doar pentru zece minute pentru ar descoperi cât de nedrepte sunt aprecierile sale din fuga condeiului. O reconsiderare pentru publicul cultivat a omului de știință Henric Sanielevici, vezi Alexandru A. Popovici, ,,Henric Sanielevici: biolog și antropolog”, Lettre Internationale, ediția română/ toamna 2014, pp. 71-81.

[9] Victor Rizescu, Canonul și vocile uitate. Secvențe dintr-o tipologie a gândirii politice românești, Editura Universității din București, 2015, p. 110.

[10] Ibidem, p. 140.

[11] Ibidem, p. 146.

[12] Ibidem, p. 159.

[13] Ibidem, p. 171.

[14] Ibidem, p. 204.

[15] Ibidem, p. 229.

[16] Ibidem, p. 245. Acesta este un punct de vedere pe care îl regăsim restaurat ca valabil până astăzi în Adi Dohotaru, Socialiștii. 1835-1921, Editura Cartier, Chișinău, 2019, pp. 243-268.

[17] Ibidem, p. 269.

[18] Ibidem, p. 273.

[19] Ibidem, p. 313.

[20] Ibidem, p. 327.

[21] Ibidem, p. 332.

[22] Victor Rizescu, Eseuri despre politica memoriei. Accente și recalibrări aniversare, Editura Neverland, București, 2020, p. 76.

[23] Victor Rizescu, Statul bunăstării pe filiera românească. Fracturi ale dezvoltării și rupturi ale memoriei, Editura Pro Universitaria, București, 2019, p. 20.

[24] Ceea ce constată și Victor Rizescu la pagina 64: ,,Este însă grăitor pentru persistența contradicțiilor amintite că înseși camerele de comerț concepute ca expresii ale noului spirit economic au luat în considerare măsuri de salvare a breslelor de spirit premodern.”

[25] Ibidem, pp. 23-24.

[26] Ibidem, p. 26.

[27] Ibidem, p. 29.

[28] Ibidem, p. 36.

[29] Ibidem, p. 41.

[30] Ibidem, p. 44.

[31] Ibidem, p. 56.

[32] Ibidem, pp. 58-59.

[33] Ibidem, p. 82.

[34] Ibidem, p. 89.

[35] Ibidem, pp. 90-91.

[36] Ibidem, p. 104.

[37] Victor Rizescu, Ideology, Nation and Modernization. Romanian Developments in Theoretical Frameworks, Editura Universității din București, 2013, pp. 45-46.

[38] Ibidem, p. 75.

[39] Ibidem, p. 107.

[40] Ibidem, p. 94.

[41] Ibidem, p. 208.

[42] Victor Rizescu, DevelopmentLeft and Right: Ideological Entanglements of Reformist Projects in Pre-communist Romania, Editura Universității din București, 2018, p. 59.

[43] Ibidem, pp. 100-101.

[44] Ibidem, pp. 140-147.

[45] Ibidem, p. 149.

[46] Ibidem, pp. 182-186.

[47] Ibidem, p. 212.

[48] Ibidem, p. 279.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s