Filologii la răscruce

Filologii (instituționalizarea studiului literar în Europa) este o carte inexplicabilă în peisajul publicistic românesc: alonja de sinteză și teorie nu poate fi decât remarcabilă pentru un istoric al ideilor român. Același lucru îl suprinde admirativ, pe alocuri agasat de generalizările autorului, și Mircea Martin în prefața studiului. Ce își propune Iulian Bocai, romancier înaintea acestei lucrări academice? Un răspuns simplu ar suna astfel: dezvoltarea filologiei ca domeniu de cercetare distinct în Europa. Cultura română în curs de maturizare – cu predispoziția ei recunoscută spre beletristică și critică literară – se înscrie în ordinea reformelor universității moderne. Firește, specificul local prezentându-se medieval și premodern oriental în anul 1848, dinamica epistemologică este cu totul alta decât în alte părți mai răsărite ale continentului european. Iulian Bocai, filolog la origine, încearcă să răspundă unei întrebări care plutește în decorul cărții lui: ce îi aseamănă și îi deosebește pe filologii români, surprinși într-o durată lungă de aproape două secole, de corespondenții lor din ,,marile culturi’’ occidentale? Rezultatul este unul care demistifică ,,drumul specific’’ românesc: în realitate, cultura română se înscrie pe traiectoria disputelor și aporiilor filologiei ca practică universitară modernă. ,,Secolul XIX este cel mai potrivit pentru a urmări evoluția instituțională a studiilor literare; este secolul în care acestea își definesc cel mai bine domeniul și în care își găsesc loc în universitățile de cercetare. Înainte de 1820, existența instituțională a studiului literar este modestă, dar nu lipsește cu totul, căci vechile universități sunt prinse – chiar și la 1790 – în inerții scolastice, iar teologia va renunța cu greu la locul său de cinste printre discipline.’’[1]  

Iulian Bocai stabilește cu claritatea unei fișe de dicționar originea filologiei ca domeniu de studiu inițial: clasicismul elino-latin. Acesta era tratat drept etern ca valoare artistică[2], întărind – de pe poziții subordonate – învățătura creștină, purificată de achizițiile interpretative ale Antichității ,,păgâne’’. În termeni practici, universitățile occidentale creează avocați atunci când nu varsă lumii feudale reprezentanți fideli ai clerului. Gramatica, retorica și dialectica (celebrul trivium) se desprind din trunchiul antic, însă utilizările lor depind de dogmele Bisericii Romano-Catolice. Nu același lucru poate fi spus despre Biserica Răsăriteană, ortodoxă: ,,Contrastul față de clerul est-european analfabet, chiar și cel din secolul al XVIII-lea, e marcant, deși clerul foarte înalt din Constantinopol va fi și el destul de bine educat, nu de puține ori la universități italiene.’’[3] În ansamblu, universitatea europeană se subordonează ocârmuirii, indiferent de ce factură este stăpânirea sau regimul politic predominant: ,,Trebuie spus că în afara celor câteva de secole de început – a căror autonomie n-a reușit s-o păstreze – universitatea a fost, cu sincope, de partea puterii, și asta a făcut-o sensibilă la orice părea să contrazică ideologiile oficiale. Chiar și cand n-a fost susținută de stat și plătită din bugetul acestuia, cum s-a întâmplat cu universitățile engleze până la începutul secolului XIX, ea tot a cerut de la studenții și profesorii ei obediență în fața puterii statale și ecleziastice, care-i garantau privilegiile.’’[4] Reîntorcându-ne în Evul Mediu, pe care îl reconstituie din bibliografia apuseană pe subiect, Iulian Bocai notează succint: ,,Când scopul lecturii însă este cât mai fidela imitație retorică, atunci atenția pentru mecanism e la fel de îndreptățită ca cea pentru mesaj.’’[5] Forma era întâmpinată nu numai cu venerație, ci și reluată ca model imitativ. Fondul se îmbibă de cutume intelectuale fixe și intenționat fixiste. Talentul și geniul medievalilor se mulau pe modelul suprem al anticilor sau, altminteri, nu meritau cinstire. Abia când zorii științei naturii, care caută regularități măsurabile, vor roade la temelia nemișcării de nedepășit a culturii antice, Iulian Bocai amintește numai tangențial de ,,epoca clasică’’ a economiei europene și de prefacerile ei în era industrialismului comercial: ,,Conflictul dintre ideea unui set de texte care, pentru a fi durabil, trebuie să stea măcar parțial dincolo de îndoială și nevoia unei filosofii a cercetării care să se întoarcă în permanență inclusiv asupra lucrurilor care sunt dincolo de îndoială va arunca universitatea europeană din ultimele două sute de ani în crize canonice care revin cu regularitatea celor economice.’’[6] O oarecare decădere a universității după anul 1700 se resimte pe fondul unui dinamism social în mare măsură străin de aula academică: ,,În fapt, la trecerea în secolul al XVIII-lea, apartenența la o universitate garanta, cu excepții, mai degrabă o carieră mediocră în umanioare și aproape inexistentă în științe.’’[7] Cu alte cuvinte, abia după 1800, poate chiar 1850, centrele universitare europene de tradiție suportă o kenoză laică, pretențiile teologiei și ale umanismului supunându-se ambițiilor oamenilor de știință moderni. Procesul este unul aneveios și plin de cotituri, umanioarele devenind – până la apariția științelor sociale, care vor dizolva ce mai rămăsese de consumat – lăcașul de veci al scolasticii erudite. Universitatea, înrădăcinată în religia oficială a Europei feudale, își înțelege sarcina ca făcând parte din salvgardarea trecutului de aur al umanității superioare: ,,Rolul universității a fost parțial unul de conservare – așa cum a fost parțial unul de propagandă religioasă sau de instrument pedagogic al puterii ori de important actor economic sau de centru de activitate intelectuală; dar tocmai acest din urma rol, cu care suntem învățați să o asociem, începe să decadă la sfârșitul secolului XVII, odată cu accelerarea revoluției științifice moderne.’’[8] În jurul anului 1800, universitatea, din ce în ce mai izolată social, cedează interior: reașezarea domenială, apariția unor noi științe și discipline științifice, intensitatea cercetării naturii cu mijloace experimentale de mare finețe matematică, uniformizarea curriculumului și impunerea unor norme de examinare măsurabile, toate acestea acordă vechilor metode filologice o patină istorică depășită. Universitarii, organizați ca o breaslă medievală, se vor opune cu obstinație deschiderii studiului pentru mase și vor respinge proiectele politice moderne. Cercetarea și inovarea au loc în afara zidurilor universitare. Privilegiile și conservatorismul rigid, agresiv și reacționar, se adăpostesc sub cupola universității: ,,Vor exista serioase opoziții filosofice și religioase în fața ideii că cetățeanul e menit pentru stat, mai ales printre antiiluminiștii germani cu pregătire teologică: pentru mulți, acest civism docil va fi de neconceput; ideea că școala cade în sarcina statului și nu a comunității locale sau a bisericii este nouă, cu obârșii într-o formă de politică socializantă, care încă nu fusese bine articulată.’’[9] Perioada de mari schimbări sociale coincide cu cea în care scriitorul – instanță laică a spiritului –  capătă mai multă importanță în ochii marelui public, nou și expansiv, decât teologul versat. Totuși, universitatea se comportă pentru o vreme ca o altă biserică: ,,Universitatea europeană a știut întotdeauna să-și asume propria istorie și această fidelitate rigidă față de propriul trecut – prezentată mereu cu mândrie – e unul din lucrurile care au făcut-o rezistentă la modernizare.’’[10] Primele încercări de reformă au loc întâi în Franța, imediat după 1789[11], însă universitatea franceză, centralizată ca autoritate în Sorbona, este încă mult prea ancorată în datinile străvechi pentru a face mari pași în vederea schimbării atât de necesare. Academiile, asociațiile științifice, saloanele, cluburile de lectură și discuții etc. ale Franței iluministe discreditaseră modelul sorbonard. Germania realizează cele mai profunde reforme academice în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În schimb, spațiul britanic se distinge printr-un conservatorism accentuat, ceea ce pare paradoxal pentru că Anglia era locul de derulare al așa-numitei Revoluții Industriale. Nici pe departe nu a fost vorba de ceva asemănător unei revoluții în celebrele universități din Marea Britanie: ,,Indiferent de numărul înscrișilor, universitățile engleze sunt profund confesionale, lucru care nu rămâne fără rezultat dacă ne gândim că una dintre sarcinile zilnice ale tutorelului era să țină rugăciunea cu studenții, că arderea de cărți contrare religiei era încă o practică obișnuită, că cei din jurisdicția universităților puteau fi închiși pentru ateism ori că profesorii își pierdeau funcția dacă se căsătoreau. Cum era o cvasicertitudine că cei ce vin la universitate o fac pentru a fi trimiși mai apoi în țară în slujba Bisericii Anglicane, absolvirea facultății era condiționată de un jurământ pe cele 39 de articole de credință ale bisericii și de recunoașterea obedienței față de monarh, la care s-a renunțat foarte târziu.’’[12] Nu se poate vorbi de standarde de cercetare în acest context, repetarea cu arguție a celor deja spuse constituind preocuparea de căpătâi a universității premoderne. Simultan cu toate acestea, profesorul universitar juca rolul unui instructor în arcanele textelor sacre sau al marilor cărți ale Antichității.

Abia modificarea apreciabilă a organizării disciplinelor în spațiul universitar german declanșează debutul universității moderne, deși preocuparea tipic germană de a subsuma științele naturale orizontului de sinteză universală a filosofiei[13] trădează căutarea unei clavis universalis. ,,Cert este însă că, dacă le comparăm cu catalogul din 1784, în cele de după 1808 schimbările sunt drastice și – mai important – ele se anunță înainte de înființarea universității din Berlin, care găsește câmpul disciplinar deja scindat și situat. Învățământul filologic, filozofic și științific nu numai că se disjung unele din altele, dar iau fiecare amploare, cunoscând alte disjungeri interne și, dacă nu se profesionalizează definitiv, măcar încep să-și pregătească de-acum acea specializare pe care intelectualul contemporan pretinde atât de des că o regretă.’’[14] Mai mult de atât, detronarea teologiei duce la împingerea înainte a umanioarelor, cu mențiunea că acestea sunt, la rândul lor, pas cu pas subminate de statutul încă nesigur al oamenilor de știință, care încă ,,nu se legitimează de la un titlu sau o pregătire.’’[15] ,,Clasicii și filozofia ocupă de-acum rolul central, dacă înțelegem filozofia în sensul ei extins, de știință-umbrelă sub care se adună laolaltă și filozofiile speculative ale idealismului german, și fizica, și analiza comparată a organismelor vii.’’[16] Însă în deceniile de după 1850, când necesitatea unei educații de bază universale, și de specializări universitare care să corespundă cu nevoile industriei moderne, își face simțită prezența, nici clasicismul universitar nu are o soartă mai fericită. ,,Când însă devine evident pentru politicienii acestor țări că o educație de masă nu poate să fie decât o educație neclasică, căci majoritatea claselor muncitoare, negustorești și mica burghezie nu sunt interesate să ofere copiilor lor instrumentele să parcurgă Republica în original sau să fie spirituali citând din Marțial și când, pe deasupra, statele încep să se prindă în disputele naționaliste de la sfârșitul secolului, studiului literaturii naționale i se descoperă utilități suplimentare: el trebuie în primul rând să pregătească cohorte de profesori care vor preda literatura națională în școlile țării și reprezintă în plus o modalitate de propagandă naționalistă la îndemână.’’[17]

Ceea ce se desprinde numaidecât de aici este faptul că predarea literaturii naționale nu intră în componența educației clasice. De altminteri, însăși ideea de literatură modernă, a limbilor vernaculare, impietează asupra clasicismului. ,,Literatura națională în educație este o invenție atât de recentă istoric, încât trebuie bănuit că, dacă nu li părea complet inutilă pentru omul educat (și știm că nu li se părea, căci mulți erau cititori și comentatori ai ei), nu se poate spune că îi ofereau un prea mare merit pedagogic.’’[18] Universalismul elino-roman nu contenește să acționeze însă în sistemele filozofice ale idealismului german. Cu toate acestea, latina era mai ales instrumentalizată în meseriile juridice, pe care un segment al burgheziei le practica cu vădit interes pecuniar. Nici vorbă de puritatea absolută a unui model paideic și numai atât. ,,Așadar lumea universității europene la începutul secolului XIX, chiar și după reformele graduale și imperfecte, chiar și după specializarea incipientă pe care am descris-o, chiar și după implicarea statului în organizarea fiecărei etape a învățământului, această lume a universității rămâne îndatorată clasicilor și nu rămâne astfel pentru că nu ar reuși să se scoată din inerția curriculară a universității medievale și renascentiste, ci pentru că așa vrea, dar și pentru că încă nu există o serioasă alternativă pedagogică care să fie și ușor de instituționalizat.’’[19] Educația formală era inaccesibilă claselor de jos și celor medii – țărănimea, muncitorimea și parte din meseriași fiind condamnați la analfabetism – de teamă că scânteia învățăturii va declanșa răzmerițe intelectuale, urmate curând de revoluții în stratificarea socială, dezavantajoase claselor înstărite și dominante. Mai mult de atât, tratatele de pedagogie și intervențiile privitoare la educația modernă ale iluminiștilor nu privesc școlarizarea în condiții instituționalizate ca un deziderat demn de urmat. ,,Și el, și Rousseau, și Kant se vor gândi la educație mai degrabă ca la o metodă completă pentru o viață mai bună și autonomă, și nu ca la un parcurs curricular printr-un aparat de stat. De fapt, oriunde menționează forme instituționalizate de instrucție, Locke își exprimă dezacordul.’’[20] Beletristica atrage oprobriul moral general din partea minților emancipate și al claselor superioare (teama de bovarismul mic-burghez, printre alte rele, e latentă): ,,Lectura de literatură e, aici, derută, după ce a fost pe rând, timp de mai multe secole, patimă (și ca atare asociată eroticului, în celebra scena dantescă din Infern); viciu, exercițiu în imoralitate, catalizatoare de varii maladii mentale și deci nechibzuită (ca-n acel holocaust al cărților din Don Quijote…) sau simplă pierdere de timp.’’[21] Agenții moralității publice încetaseră să mai fie membrii ai clerului. Rațiunea e înălțată pe un piedestal în dauna credinței. Filozofiei – sub veșmânt german – îi revine sarcina sublimă de a supraveghea științele naturii și pe cele ale spiritului. Modelul humboltdian îl anticipează de departe pe cel funcțional încă din prezent: ,,Cel mai important aspect al acestei structuri este că exista licențe separate în științe și umanioare încă de la 1808; în vreme ce licența în litere rămâne generică (compoziții în latină, greacă și franceză pe un subiect dat), cea în științe variază în funcție de știința specializării (matematică, fizică, chimie sau istorie naturală).’’[22] Procesul de demitizare a teologiei se reproduce și în avatarul său clasicist: ,,cu alte cuvinte, istorizarea a făcut în ultimă instanță pentru înțelegerea literaturii același lucru pe care l-a provocat și-n teologie: a introdus în centrul acestor discipline premisele relativizării și-a făcut ca insistența umanistă pe limbă și pe texte izolate, ca și cum cultura antică nu era decât gând fără istorie, să pară insuficientă.’’[23] Literatura e sinonimă până la un punct cu Bildung. De la texte filosofice clasice până la eseuri iluministe, de la pictură la muzica de orchestră, totul intră în aria vastă a culturii pentru intelectualul de la începuturile secolului al XIX-lea. Arta literară se supune teoretic unor reguli canonice. Geniul, creație a imaginarului romantic, este mai puțin semnificativ decât practicarea normelor estetice clasice. ,,Regulile generale ale artei sunt, de fapt, pentru cei din lumea intelectuală clasică, o degajare a realităților intrinseci ale obiectului artistic ideal și, apoi, o explicare a modului în care frumusețea obiectului frumos respectă niște norme universale, care – transpuse cu gust în alta parte – ar putea genera frumusețe în orice alt obiect potrivit. În rezumat, regulile clasice sunt o poetică. Cele romantice, unde criticii sunt mai degrabă interesați de influențe, evoluție, context și biografie, se reunesc într-o filosofie a istoriei artei, căci acolo unde clasiciștii vorbesc despre precepte, romanticii vorbesc mai ales despre evoluții.”[24] Clasic înseamnă, pe scurt, ordine în compoziție, stil simplu, limbă pretențioasă. Clasicismul caută exemplaritatea anistorică.

În această notă gravă, renașterea națională românească în secolul al XIX-lea se plasează la încrucișarea unor drumuri și metode opuse: pe de o parte latinismul ardelenesc există pentru a justifica proiectul național românesc, încă de înfăptuit politic și economic la 1820-1850, dar nu avem de-a face aici cu un clasicism academic surprins în contrast direct cu modernitatea științifică, pe de altă parte, școlile valaho-moldovenești sunt atât de precare și fără durabilitate în țările române încât proiectul universitar, pe model humboldtian, debutează relativ târziu la nord de Dunăre. Cele doua universități întemeiate imediat după 1860, din București și Iași, copiază forma occidentală, însă fondul social local este mai blocat în repere feudal-otomane decât permite curriculum vestic. De parcă nu ar fi fost de ajuns, numărul de absolvenți în studii filologice se numără cu zecile până la 1900, majoritatea cadrelor didactice universitare școlarizându-se în centre academice franceze și germane. Prin urmare, tensiunea disputelor vest-europene este inexistentă în context românesc. Modernitatea este slăvită discursiv și sub forma educației academice, dar rezultatele practice ale acestor politici modernizatoare abia de ajung, după un veac de occidentalizare, să elimine o treime din rata analfabetismului. Între timp, universitatea germană – cea mai eficientă la anul 1900 din Europa – nu funcționează în afara statului și a elitelor politice: ,,Idealul humboldtian de a transforma universitatea într-un loc al meditației umaniste și gândirii științifice se confruntă sau cu conservatorismul statului, care-și recâștigă teritoriile pierdute și, odată cu ele, o parte din curaj, sau cu tot mai marea nevoie de profesionalizare, de care nici Germania, cu universitățile ei puriste, nu e străină.’’[25] În Franța se fac pași în direcția specializării și a profesionalismului de sorginte germană: unitatea cunoașterii, sub egida filozofiei, încetase să mai reprezinte o năzuință legitimă după 1850. Cele mai puțin deschise la modernitate sunt instituțiile de profil britanice. ,,Universitățile engleze sunt reacționare și nu vor să renunțe la niciuna dintre vechile prejudecăți. Rămân confesionale până la sfârșitul secolului.’’[26] Școlile medii engleze nu sunt neapărat superioare din acest punct de vedere: ,,La 1866, din 650 de grammar schools, 550 nu trimiteau niciun elev la universitate și până târziu majoritatea fondurilor pentru educația copiilor n-au venit de la stat: la 1869, două treimi dintre fondurile școlilor erau particulare, făcând din Anglia o țară foarte aparte în dinamica modernizării și – în ochii unora – și înapoiată. Costul educației era ridicat, iar corpul profesoral conservator, gândindu-se la instituțiile de care se ocupă ca la niște spații de edificare morală mai degrabă decât cognitivă.’’[27] Studiul literaturii, deși mai apropiat ca metode de lucru de vechiul clasicism, este încă socotit ca mai puțin serios decât practicarea științelor naturale: ,,Vechea prejudecată cum că studiul literar n-ar fi fost un studiu serios sau cuantificabil supraviețuiește multă vreme, până târziu în secolul XX, nu doar în Anglia. Ea venea din convingerea că nu e un mare merit intelectual să studiezi literatura limbii natale, care nu punea mari dificultăți de învățare, și nici alte literaturi moderne, ale căror limbi le puteai la fel de bine învăța la fața locului, cu atât mai mult dacă erai aristocrat britanic.’’[28] În altă ordine de idei, filologia este chemată să întărească, sub aspectul unor mitologii naționale de inspirație folclorică, noile state-națiuni fondate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Eficiența acestei planificări a identității colective se vede pretutindeni în Europa în conținutul unor materii școlare precum istoria sau literatura națională. Clasicismul antic intangibil se află într-un dublu impas, de nedepășit în ultimul secol: ,,Primul șoc al celor care promovau acest set de certitudini a venit cu revoluția științifică și cu primele generații de savanți care au început să înțeleagă lumea naturală în termeni mai originali și mai corecți decât ai vechii filozofii. Al doilea a venit de la revoluțiile politice care au dislocat imagini moștenite despre dreptate și naționalitate, regândind relațiile dintre individ și autoritate.”[29]

De cealaltă parte a baricadei, în subdezvoltata Europă de Est, sărăcia și analfabetismul copleșitor împiedică și decalează declanșarea unor dezacorduri epistemice similiare celor occidentale. Școlile medii și universitățile românești, de pildă, rămân eclipsate de amatorism și pseudoștiință mult după 1918[30]. Teama clasei conducătoare că educația seculară poate duce la pierderea privilegiilor și la antielitista democrație de masă era resimțită însă la fel de acut ca în Franța, Germania sau Anglia. De asemenea, Iulian Bocai surprinde sagace critica culturală mai degrabă decât una strict literară a unui intelectual public atât de influent ca Titu Maiorescu. Idealismul fără energie al criticii estetice este amintit în cadrul încleștării ideologice, reputate doar pentru istoriografia românească, dintre același Maiorescu și Constantin Dobrogeanu-Gherea, asociat cu un materialism tautologic simplist. Ceea ce predomină este nu numai un anume diletantism, ci și o viziune de secolul al XVIII-lea asupra științelor spiritului. ,,De la prăbușirea clasicismului la sfârșitul secolului XVIII și până la normarea pozitivistă a istoriei literare și a comparatismului, care i-au dat în sfârșit, dacă nu metode, atunci măcar direcție, literaților nu le-a fost mereu clar ce anume studiază.’’[31] Literatura ultimului secol nu a mai ținut cont decât în chip ironic și demolator de tradiție. Clasicismul a ajuns muzeal: ,,nu degeaba pare literatura secolului XX că suferă de o lipsă acută de modele și repere și caută să se reinventeze negând întregi tradiții literare, nu – așa cum se presupune – pentru că acestea deveniseră oprimante cultural, ci pentru că deveniseră inesențiale.’’[32] Operând în mod paralel cu spațiul românesc, Iulian Bocai constată o dilema din care nu părem să fi ieșit nici măcar astăzi: ,,Principatele trăiesc, cultural, până târziu în umbra Occidentului, și România, statul lor succesor, nu pare să-și fi stabilit o logică culturală proprie, care să nu fie nici declarat adversativă, nici dezabuzată.’’[33]

După cum aminteam încă de la început, Iulian Bocai baleiază între notația concluzivă, care deschide un câmp larg privirii, și consemnări istorice la obiect, din care reies lecturile aplicate ale autorului, îngropate în note de subsol. Priveliștea este, panoramic vobind, una domoală și previzibilă. Parcursul universității moderne în raportul său cu studiile filologice nu îngăduie prea multe speranțe de viață pentru tradițiile milenare din umanioare, dar acesta face parte, până la urmă, din însăși dinamica științei moderne. Cazul românesc, deși examinat în câteva capitole de Iulian Bocai, pune probleme suplimentare de analiză. Filologii conține o întrebare finală: ce dorește Iulian Bocai să spună cu această carte cititorilor săi de astăzi, pentru care filologia, așa cum este înțeleasă și predată în universitățile românești, pare situată între un dead-end profesional și rutine metodologice de secolul al XIX-lea? Cartea de față lasă impresia de a fi fost scrisă tocmai pentru a ameliora o stare de spirit dezolantă, rezultată din inadecvarea unor facultăți de filologie românești la cerințele societății moderne, inclusiv una cu decalaje de dezvoltare majore.  

Note:


[1] Iulian Bocai, Filologii (instituționalizarea studiului literar în Europa), Editura Tractus Arte, București, 2020, p. 11.

[2] Ibidem, p. 27: ,,Umanismul, ca și scolasticismul înaintea lui, încurajase față de textul antic o obediență aproape religioasă.’’

[3] Ibidem, p. 21.

[4] Ibidem, p. 23.

[5] Ibidem, p. 29.

[6] Ibidem, p. 33.

[7] Idem.

[8] Ibidem, p. 38.

[9] Ibidem, p. 43.

[10] Ibidem, p. 50.

[11] Ibidem, p. 95: ,,Dar deja la 1791 în Franța era clar nu numai că educația trebuia să pregătească cetățeni informați și egali, dar că statul trebuie să se implice în educație, pentru că educația universală este singura care-l poate salva de la tiranie, formând o masă de oameni suficienți de informați cât să poată rezista derapajelor politice; deși, într-un final, mult mai bine educata Germanie nazistă n-a putut să confirme acest optimism.’’

[12] Ibidem, p. 52.

[13] Ibidem, pp. 106-107: ,,El perpetuează credința că o singură disciplină poate să fie poarta de intrare spre toate celelalte, că există o știință șibolet care deschide calea spre cuprinsul cunoașterii, antrenându-ți mintea la un nivel atât de general încât te pregătește să confrunți oricare altă ramură a științei sau orice diviziune culturală, indiferent dacă sunt de natură matematică sau nu. (…) Existaseră multe asemenea științe șibolet în trecutul universității europene, fie că fusese vorba de teologie, de dialectică, de studiul filologic al clasicilor, iar acum de matematici și filosofie, așadar e de înțeles nevoia poate inerțială de a păstra mereu o asemenea disciplină în centrul canonului, o nevoie care – după ce toate aceste discipline eșuează în rolul lor de călăuze – avea să-și găsească o formă finală, mai ales în lumea anglo-saxonă, în ideea unui canon al marilor cărți, o colecție a tot ce fusese mai frumos și mai însemnat în istoria Vestului și ce-ar fi putut, odată citit, să transforme mintea nu doar în abilități intelective, ci și a unei absconse transfigurări morale; vechiul umanism supraviețuia încă, ascuns în acest deziderat.”

[14] Ibidem, p. 60.

[15] Ibidem, p. 69.

[16] Ibidem, p. 68.

[17] Ibidem, p. 69.

[18] Ibidem, p. 72.

[19] Ibidem, p. 75.

[20] Ibidem, p. 80.

[21] Ibidem, p. 85.

[22] Ibidem, p. 100.

[23] Ibidem, p. 123.

[24] Ibidem, p. 130.

[25] Ibidem, p. 221.

[26] Ibidem, p. 230.

[27] Ibidem, pp. 234-235.

[28] Ibidem, p. 235.

[29] Ibidem, p. 240.

[30] Un pasaj printre altele surprinde hăul dintre așteptări și realitate. Ibidem, pp. 255-256: ,,Adevărul este că Universitatea din Iași n-a avut nici profesori, nici studenți, deși în 1863, Hasdeu striga entuziasmat în Lumina că orașul era noua Atenă a României. Anuarul universității din 1896 dă 82 de licențiați în litere pentru o perioadă de 35 de ani (1860-1895), o medie de doi studenți pe an. Erau de patru sau cinci ori mai puțini absolvenți decât profesori, așadar. În științe, situația este și mai deplorabilă – pentru aceeași perioadă există doar 40 de licențiați, căci în științe primele licențe încep să se acorde în anii ’70. Facultatea de medicină începe să funcționeze târziu și e închisă după numai cinci ani. Chiar și aceste cifre trebuie privite cu scepticism, căci surse alternative spun că la Iași n-ar fi existat licențiați în litere până la 1890.’’

[31] Ibidem, p. 336.

[32] Ibidem, p. 342.

[33] Ibidem, p. 348.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Filologii la răscruce

  1. Pingback: Filologii la răscruce – Editura Tracus Arte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s