Valea lui Dionysos

Ioșca nu e un roman românesc dintre cele obișnuite, care, în ciuda a tot și a toate, apar regulat și cu oarecare spornicie pe piață românească de carte. Rodul a patru ani de muncă, Ioșca a fost apreciat – cu toate că apofatic – ca o ,,capodoperă”.[1] Cristian Fulaș, traducător experimentat, stăpânește arta cuvântului. Ioșca nu abundă, totuși, în figuri de stil: scriitura este întotdeauna transparentă, curată și curgătoare. Nu întâlnim subordonate kilometrice, nu ne izbim de paranteze care șerpuiesc alene în mijlocul frazelor. Metaforele, chiasmele și metonimiile nu dănțuiesc în pagină pentru a zădărnici lectura fără popasuri și reveniri. Naratorul nu ne izbește cu meșteșugul lui de a scrie: molcom, așezat, nuanțat, textul are fluiditate și captează cititorul. În ciuda acestor aprecieri, Ioșca nu e o lectură ușoară, iar motivul pentru care se întâmplă asta are de-a face nu atât cu conținutul, cât tot cu forma: Cristian Fulaș (sau vocea care îi maschează prezența) face uz excesiv de polysyndeton (iar alteori, dar cu mai puțină risipă, de opusul său, asyndeton), care este o simplă schemă, omniprezentă în Biblie, de a lega propozițiile prin și-uri, sau-uri, dar-uri etc. nesfârșite. Conjuncția și este preferata sa. Rezultatul de ansamblu al polysyndetonului – atât de des folosit de William Faulkner, Ernest Hemingway sau Cormac McCarthy în proza ultimului secol – este unul cunoscut din vechime: lectura antrenează obligatoriu atenția pentru că nararea devine una lentă, cleioasă, dar, în același timp, emfatică prin solemnitate. A povesti se transformă intenționat în ceva pâclos, profund și abstrus prin chiar acest ,,semnificant” al tehnicii retorice, lăsând la o parte orice semnificație[2]. De altfel, Cristian Fulaș este un obișnuit al literaturii române vechi, de unde bănuim că a preluat această stratagemă discursivă care nu poate da greș.

Ce cuprinde însă Ioșca? Preferăm să privim romanul dinspre sfârșit înspre început din două pricini: prima este aceea de a diminua inevitabilul efect de spoiler, iar a doua se referă la cronologia narațiunii, scurtcircuitată de o analepsă biografică pe cât de interesantă, pe atât de necesară pentru efectul estetic general. Ioșca își revine dintr-o depresie cruntă, căpătată de pe urma morții nevestei sale, Ilona. Starea sa de nebunie se spulberă atunci când retrăiește coșmaresc o scenă bizară de război, la care participase ca soldat în anii 1941-1945, în care, în chip expresionist, munți de cadavre și valuri de sânge se contopesc sinistru. Copilul lui nu putea rămâne orfan de ambii părinți. Ioșca este un fost fierar, magaziner, paznic de șantier, urmaș epigonic al unor făuritori de slove vechi, locuind într-o vale magică, atemporală, situată nu departe de Brașov, într-un peisaj de munte vrăjit. Zona sa tarskoviană, care nu seamănă cu Macondo decât prin calitatea sa de timp inițial suspendat, este subdezvoltată, uitată de industria turismului de la începutul veacului al XXI-lea: săraci, dar impasibili la schimbare și străini de consumerism, puținii locuitori ai văii descind prin statura lor de uriași din genunile timpului. Numai că aceștia sunt încadrați istoric cu maximă precizie, după cum vom vedea. Cum reușește Cristian Fulaș să declanșeze această stare de evadare aparentă din tiparul cronometric al modernității? Prin lungi descrieri, nu neapărat poetice, de momente psihologice evanescente, senzații diverse și de relief montan, folosindu-se de funcțiile polysyndetonului deja amintit. În zona lui Ioșca există încă din anii 1950-1960 două tipuri de clădiri productive, din care derivă istoria săracă a locului: un spital de nebuni, încă funcțional, în care femei fantasmatice au halucinații erotico-antropofage[3], și câteva barăci dărăpănate, unde au locuit, până să-și închege gospodării modeste, muncitorii colonizați în anii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru a tăia din pădure și – mai cu seamă – a construi calea ferată. Muncitorii feroviari și forestieri sunt bovini și bețivani, oricând gata să sară la bătaie și omor, dar naratorul ia lucrurile așa cum sunt[4]. Nu judecă, ci mai degrabă redă criptoadmirativ robustețea lor animalică. De fapt, pentru Cristian Fulaș, acești oameni nu sunt muncitori, adică nu sunt realmente integrați în societate (sau dacă sunt, acest fapt are loc împotriva voinței lor), ci sălbatici sănătoși, cu umerii largi, cu pumnii cât barosul, cu stomacele încăpătoare și labele picioarelor de Yeti. Ioșca nu se remarcă de specia lui decât prin penisul gigant, care ne este amintit din când în când prin funcționalitatea sa prelungită și ieșită din comun. Lipsa completă de vulnerabilitate și variabilitate interioare ale acestei umanități prepolitice, nici țărănești, nici proletare, pornește din portretul lor anatomic arhetipal. Noi nu vedem oameni, ci proiecții anistorice: cerebelul acestei populații parcă voit ancestrale, deși atât de decrepită în plan social, este unul închistat în vid. Tăcerea le sugrumă gândurile din fașă, iar ideile le ocolesc frunțile lor înguste. În mod curios, deși Cristian Fulaș își propune să ne arate păturile de jos din comunism așa cum erau de fapt, nu cum cred intelectualii visători de stânga, copii frivoli, crescuți în puful de la oraș, care, neștiutori, le iau apărarea prin Occident și alte locuri opulente, ceea ce se realizează este o caricatură psihologică a temerilor clasei medii procapitaliste (funcționari de rând, profesorime, avocați, medici etc.) față de proletariat, văzut ca violent, primitiv, incontrolabil, bestial și de neschimbat pentru că așa este natura umană și firea celor mai mulți oameni nemodernizați corespunzător. Avem și doctrina păcatului originar care ne întărește în acest sens, umanitatea autocondamnându-se la păcat prin dorințe, deci la suferință. Cristian Fulaș vorbește despre personajele sale cu oarecare admirație, însă una care nu depășește planul prejudecăților supraistorice: dacă omul simplu nu are darul gândirii și al vorbirii, aceasta se întâmplă pentru că nici nu avem nevoie de logosul exprimat, care e zădărnicie și trăncăneală. Tăcerea lasă ființa inexprimabilă să se dezvăluie ca într-o ἀλήθεια heideggeriană[5]. Deci Ioșca și maistrul Vasile sunt mai aproape de lucrurile prime decât își poate imagina un intelectual cu carte și cu ifose, deopotrivă înșelat și înșelător. Dacă ideea poate, prin urmare, lipsi, căci ea nu are noimă, forța fizica îi poate ține ușor locul, însă nu isprăvile de prieteni ai lui Harap-Alb ies în evidență la oamenii dintr-o bucata ai lui Cristian Fulaș, ci respectul acestuia pentru puterea lor de a trage la măsea, de a înfuleca, de a izbi și, nu în ultimul rând, de a regula voinicește muieri. E vorba de un Schlaraffenland cu mulți priapici. Uneori cititorul poate crede că ,,dețul de horincă” desface limbile sadovenian, doar că personajele masculine au privirea împăienjenită de alcool tocmai pentru a-și amorți nervii întinși și a-și curma pofta de a vorbi, care adesea bate într-o înjurătură acră. Alcoolul este modul sigur de socializare fără a sări la bătaie. Ea atenuează sudălmile celor simpli, atunci când aceștia mai și găvăresc, nu doar beau mutește[6]. Deosebirea între tăcerea muncitorilor și aiureala zănăticilor de la balamuc nu este prea mare.[7] Deasupra acestei umanități comune se ridică stăpânii politici, cei puternici sau cei care caută să dobândească, prin orice mijloace imaginabile, puterea, conotată întotdeauna negativ la Cristian Fulaș, care vede orice proiect social colectiv sub specia damnării malefice a unei oligarhii sadice: ,,Un program privat prin care un procent din populație era dus la Abator pentru a fi sacrificat; de ce? Nimeni nu putea spune cu precizie, nimeni nu reușea să înțeleagă unde era explicația pentru nevoia de a sacrifica oameni ca pe vite.’’[8] Anomia naturală, individualistă, este preferabilă ierarhiilor istorice scornite de oameni[9]: ,,căci mereu se uită că asuprirea nu vine-ntotdeauna dinspre cei mari, ea alcătuindu-se pe niveluri din ce în ce mai mici, iar dacă un satrap stăpânește peste miniștrii săi cu neînduplecată trufie, la fel miniștrii stăpânesc peste cei de sub ei și tot așa, până la opincă”.[10] Perioada anilor 1948-1964 este descompusă în biografii cu mesaj anticomunist clasic[11], însă cea de după anul 1989 este cântărită în mod ambivalent[12].

Înainte de pasa sa de nebunie, în care ajunge să se masturbeze obsesiv și androginic seară de seară, îmbăindu-se în ligheanul în care obișnuia să se spele bolnava de Ilona înainte de moarte, Ioșca asistă și participă la crizele de muribundă ale soției sale. Dacă bărbații sunt introvertiți și goi lăuntric, senini și tâmpi, robi fricii, foamei, tăcerii, muncii, sexului, dar virili în toate cele, femeile nu pot fi decât perechea lor ontologic: ele sunt un soi de bărbați cu vagin. Poate că formularea zgârie urechea, dar cum altfel să exprimăm ceea ce surprinde mereu și mereu la Ilona, Ileana și alte femei care vin ocazional pe vale? Femeia este umedă, accesibilă, furtunoasă, înhățând și consumând cu plăcere falusuri. Ea este fericită umplând golul vaginal, iar încântarea de a fi constă în penetrarea repetată și continuă[13]. După fiecare act sexual se instalează acalmia, slăbirea tihnită a simțurilor, care amintește iarăși de moarte. Invocarea hipolirică a formulei omne animalum post coitum triste est nu este atât de convingătoare sau atașantă ca schițarea fulgerătoare, dar percutantă, a coitului propriu-zis, unde Cristian Fulaș excelează fără sforțare și farafastâc. Dacă se poate vorbi de talent în materie de scriitură pornografică, Cristian Fulaș îl are cu prisosință, iar o carte de futaiuri ar fi cu siguranță o splendoare pentru amatorii genului. Problema este rizibilitatea acestor scene în Ioșca, care se vor a fi extatice și pe jumătate metafizice. Combinația de experiență mistică și de sex încarnat naturalist nu se potrivește. A fute și a se ruga sunt nemiscibile în tradiția creștină răsăriteană și nu numai în ortodoxie. A muri de viață intensă și a fute în același timp nu se armonizează convingător în Ioșca. Parafrazându-l pe Cristian Fulaș, moartea nu este un foc îndrăgostit. Efectul este, uneori, de-a dreptul hilar, dacă nu grotesc pentru cititorii mai sensibili la tradiția liturgică: pe masa doctorului ginecolog, unde este examinată timp de o oră, aflând apoi că suferă de un cancer terminal, din Ilona se scurg vinovat zemurile plăcerii. În ultimele luni de dinaintea crizei fatale și finale, Ilona, femeie între două vârste cu copil de grădiniță, redevine, în chip mistic, tânăra ispititoare de odinioară, întinerind. Intenția renașterii de dinaintea morții este nobilă, dar să studiem realizarea: Ilona cauzează decesul unor muncitori hipersexualizați de umorile ei satanice, originea atâtor orgasme neîmplinite: Sile se aruncă în gol, Nelu se spânzură, iar Ghiță se lasă călcat de o basculantă. Alți proletari zombificați aproape că își iau viața, cu bare de fier pe post de măciuci, de la atâta febră excitantă. Ioșca este sleit de plăceri și snagă în toate nopțile până la cea din urmă: ,,femeia-și muta enorma bărbăție în toate găurile fără a părea să se sature vreodată”[14], iar un tânăr cu mințile rătăcite de vrăjitoarea Ilona se masturba seară de seară la fereastra celor doi soți, ejaculând în același timp cu soțul. Înainte să cadă leșinată pe prag, distrusă de tumoare, Ilona de-abia se împreunase pentru ultima oară. În vremea aceasta, tânărul sucombase subit în urma unei alte ejaculări, spermă pe care Ilona o gustă: ,,Cu ochii lucindu-i, știind în sinea ei că ea fusese pricina acelei lucitoare și ucigașe spume, a gustat-o cu vârful limbii. S-a șters apoi cu antebrațul, gustul morții i-a stăruit o vreme în minte.’’[15] Dublarea unor scene erotice reușite de miasmele cadaverice ale dispariției fizice nu conferă profunzime poetică textului, ci fie îi crispează pe cititori, fie îi determină să neglijeze lamento-ul, demn de îngânările din Eclesiastul, în favoarea sexualității răscoapte, acut pornografice. Iubirea este în Ioșca act sexual total și nimic mai mult de atât. Misticismul (comoara din valijoara de sub pat, icoana popii ca dar de nuntă, Ilona rebotezată Magdalena etc.) distruge izbucnirile de testosteron și estrogen, releele dintre momentele de erotism din roman. Alt factor artificios se referă la reflecțiile depresive ale naratorului, care nu vede nici un înțeles în existența speciei, altul decât cel al prezenței egalizatoare a morții, și care suferă melancolic în imperiul aparențelor. Oceanul sentimentelor abisale nu constă în meditație, de altfel, nereușită, neverosimilă și joasă ca valoare în Ioșca, ci în pasajele fruste de natură strict somatică. Graiul ortodoxist, cu accente de limbă slavonă veche, sau sinonimia metafizică dintre primul născut-primul mort îngreunează ca un balast Ioșca. Pur și simplu, Cristian Fulaș este un scriitor al senzorialității străvezii, nu al contemplării esoterice. Bucătăreasa Ileana, nevasta maistrului Vasile, este de o mie de ori mai vie pe hârtie[16] atunci când, înstrăinată de lume după moartea tatălui și peregrinându-se prin munți ca membră într-o ceată de haiduci (legionarii din rezistență?), ajunge să se lase ,,dezvirginată” de un lup, decât slujbele preotului din sat, bețivan cultivat, ascetic[17] și motociclist sporadic sau decât certurile dintre sapientul doctor psihiatru (pasionat și citit, cel care afirmă psihanalitic că ,,sufletul e ca valurile de la malul mării”), apostrofat ca păgân satanizat, și popa Andrei cel mintos, ahtiat după imprecații și pahar[18].

De altminteri, preotul și doctorul, secondați de maistrul Vasile, sunt stâlpii puterii terestre în vale, toți portretizați ca o șleahtă de cheflii îmbătați de o înțelepciune mai veche decât timpul cunoscut. Darnici cu Ioșca și Ilona când s-au căsătorit și la fel de generoși cu economiile lor neîntrebuințate când însurățeilor li se naște un urmaș, înțelegători și toleranți în plan religios (preotul ține la ortodoxie, dar nu înfierează ritualic, ci doar din gură, romano-catolicismul), păstrând ordinea și disciplina strânse, cei trei bărbați consolidează societatea satului de munte – mai degrabă absentă decât diversă. Mergând în trecut cu povestirea, firul vieții lui Vasile, nașul micului Ioșca și protectorul lui din umbră, este ca o scurtă panoramă istorică, întreruptă imediat după decembrie 1989[19]. Discontinuitățile temporale din Ioșca își au logica lor proprie: dacă prima parte a romanului surprinde începuturile, momentul poposirii Ilonei în vale, dar și desfrâurile ei mesalinice anterioare, viața de după moartea ei, a doua, cea a traiului cotidian, a morții Ilonei și a nebuniei de moment a lui Ioșca, se desparte de prima prin episodul destinului maistrului Vasile. Arhitectura este asimetrică din punct de vedere compozițional, dar și la nivel cantitativ: aproape o treime din roman revine primei părți, celelalte două treimi rămase completând golul. Adevărul este că tragismul morții Ilonei și pierderea temporară a minților lui Ioșca ar fi fost puternic estompate dacă naratorul ar fi aranjat totul cronologic: aproape deodată, bătrânul Ioșca, soldat și prizonier de război în infernul de pe frontul de est între 1941 și 1952, pripășit sub munți încă din august 1958, surprins să observe nebunia oamenilor de la oraș de după 1989, care veneau în vale pentru orgii terminate cu îngurgitat de balegă sau cărora le vindea cărbune de grătar special pregătit într-o piramidă de lut în care ardeau gătejele (amintind parcă de Dersu Uzala al lui Akira Kurosawa)[20], se metamorfozează într-un satir fără voie. Urlătorii, Holbații și Posedații, după cum îi poreclește popa Andrei, sunt în genere femei singure de la oraș, cu joburi convenabil plătite, dezamăgite, curioase, dornice de plăceri trupești, care vin rând pe rând, uneori câte două deodată, pentru a se înfrupta din mădularul gigantesc și nesățios al bătrânului Ioșca, căzut în reverii și nostalgii după Ilona, himera sa sexuală. Paginile de erotism arzând[21] din Ioșca sunt singurele care nu au aerul postiș al cugetărilor poetice de mâna a doua, al crochiului istoric sumar cu reverberații de evanghelie reconstituită, al filozofiei de Schopenhauer descins în parcul Cișmigiu din restul romanului. Cristian Fulaș este realmente priceput acolo unde personajele lui sunt tari: în dezlănțuiri carnale nefardate.

Note:


[1] ,,(…) o reușită rară (evit termenul demonetizat „capodoperă“, deși flerul îmi șoptește că nu aș greși).’’ Bogdan Crețu, ,,Ieșirea din timp’’, Observator Cultural, Nr. 1051, 25.02.2021. Online: https://www.observatorcultural.ro/articol/iesirea-din-timp/. Accesat în data de 1.08.2021

[2] O altă caracteristică a stilului narațiunii se referă la descompunerea activităților cotidiene în algoritmi care răsucesc banalul ca pe ceva insolit. ,,Și-a scos bocancii, apoi șosetele, și-a privit îndelung picioarele murate în apa rece ca gheața și acum, privind-o, din nou cristalină a pârâului, a legat încălțările între ele cu șireturile, a îndesat ciorapii înăuntrul lor, le-a ridicat și a pornit cu pași aproape vioi către barăci”. Cristian Fulaș, Ioșca, Editura Polirom, Iași, 2021, p. 328.

[3] Cristian Fulaș, Ioșca, Editura Polirom, Iași, 2021, pp. 397-398.

[4] Ibid., p. 43: ,,Oamenii aceștia care veneau și plecau de pe vale nu știau mai nimic despre modernizare, despre marile realizări ale societății, despre viața la oraș sau alte lucruri asemănătoare și de o mare importanță pentru restul lumii. Erau țărani aduși de cele mai multe ori în concentrare, un cuvânt inventat pentru a înlocui munca semisilnică pe care trebuiau să o facă zi de zi, inclusiv duminicile”. Ibid., p. 44: ,,Trei lucruri erau sursa temerilor de pe vale: animalele sălbatice, oamenii de la oraș, ziși și domni, și necunoscutul”.

[5] Ibid., p. 267: ,,lucrurile care nu se spun nu mor niciodată”.

[6] Poporul român se distinge printr-o analfabetism intrinsec (Ibid., p. 245) și prin blestemul înapoierii veșnice (Ibid., p. 233: ,,singura posibilitate a binelui stătea în râul celorlalți”). În acest context de resemnare teologică în care doar lumea de dincolo ne mai poate salva, îl avem pe politicianul venal Peter, care făcuse multe rele în lume, fiind primar al Brașovului, om de afaceri hoț, curvar, bețiv etc., dar care se retrage în vale, unde devine un soi de Peter cel Milostiv, ferindu-i pe locuitorii așezării de vicisitudinile istoriei, adică menținându-i, conform vrerii lor, în sălbăticie. Pustiul fericit nu merită a fi înlocuit de restaurante, cazinouri, hoteluri, spa-uri, terenuri de tenis etc. Mai mult, Peter, dedat la politică în stil mare cu securiștii patriei, ceilalți stăpâni ai României, acoperă și urmele căii ferate neterminate din vale, abolind reperele modernității materiale.  

[7] Ibid., p. 395.

[8] Ibid., p. 389. Despre libertate văzută exclusiv ca libertate ,,pozitivă” de a ucide, vezi, de asemenea, pp. 129-130.

[9] Ibid., p. 38, pp. 49-51. p. 245, p. 246.

[10] Ibid., p. 270.

[11] De pildă, prezența unor anchete ale securității pe vale, în care un tânăr este cât pe ce să fie ucis. Securiștii amenință și se folosesc de pistoale cu ușurința funcției sau poate cu cea a ghearelor de fiară. Altă biografie frântă este a unui dizident anticomunist, fost profesor, care înnebunește de pe urma bătăilor și torturilor repetate la care este supus în beciurile Securității, ajuns la azilul de alienați din aceeași vale (Ibid., p. 261).

[12] Dacă înainte de 1989, muncitorii se prefăceau că munceau, văzându-și în voie de beția lor zilnică, și se maimuțăreau cu ipocrizie când s-a nimerit să-i viziteze o dată tovarășul Secretar General Nicolae Ceușescu, anii postrevoluționari aduc divertisment și lene continue, totul suportat de stat și de buzunarele vilegiaturiștilor. Ibid., pp. 95-96.

[13] Ibid., p. 314: ,,(…) când fața bărbatului s-a apropiat de acel gol căscat în ea, de acel gol plin care era ea însăși fără de ea, i s-a tăiat respirația. Plăcere. Aiurare. Moarte. Ea nu mai era ea, ea doar un corp care-și dorea ca acel cap uriaș să intre în ea și să umple acel nimic, să-i aducă alinarea, să încheie odată acel chin care nu se mai sfârșea și care era dorință.’’

[14] Ibid., p. 339.

[15] Ibid., p. 340.

[16] Iată cum se iubește Ileana cu maistrul imediat după cununia religioasă, frizând epifania, a Ilonei cu Ioșca. Ibid., pp. 192-193: ,,(…) ea s-a aplecat lacomă deasupra lui și și-a deschis gura știrbă și l-a înfulecat, l-a înghițit hulpavă, gâfâind de o plăcere nespusă, nelăsând nici măcar un strop să ajungă pe podea sau în altă parte decât în ea…”.

[17] Ibid., p. 205.

[18] Ciondănelile complexe, de tip Settembrini-Naphta, dintre preot, vraci popular, și doctor, popă modern, se reduc la chestiunea îngropării creștinește a alienaților mintal sau la natura sufletului, însă, deși cele două personaje superioare intelectual sunt necesare numai pentru a echilibra visceralitatea muncitorimii de rând, nimic nou sub raport epistemic nu reiese din pseudopoliloghiile lor. Ibid., p. 249: ,,Popa, om al dogmei și credincios peste măsură, susținea că sufletul era Duh sfânt pogorât în om și orice discuție despre acesta era în capul lui blasfemie. Doctorul, la fel de credincios ca o buturugă, cum atât de plastic îl descrisese o dată prietenul lui, avea o teorie mai alambicată, poate mai științifică, dar în orice caz opusă celei mereu exprimate de popă: pe scurt, sufletul era tocmai liberul-arbitru lăsat omului și, prin aceasta, străin de Dumnezeu și de voința divină la fel ca orice lucru de pe pământ”. Popa este, în două locuri, atunci când se adresează Ilonei și lui Ioșca, de-a dreptul gnostic. Ibid., pp. 125-126: ,,Tu trebuie să știi că Dumnezeu e în două forme: unul bun și unul inferior, drept, dar nu bun, zis și Demiurg. Iar Dumnezeu cel bun nu se luptă cu Demiurgul, ci cu lucrurile lumii acesteia. Și Răul, în mâinile căruia voiai să te pierzi, e tovarășul lucrurilor și stă separat în lume sub forma Diavolului. Trebuie să înțelegi că lucrurile sunt rele de la sine tocmai pentru că sunt ale Diavolului, păcătoase fiind”.

[19] Maistrul Vasile fusese ilegalist în anii interbelici, apoi omorâse oameni pe fronturile Celui de-Al Doilea Război Mondial (o făcuse, în limbajul de lemn al epocii, pentru ,,o cauză dreaptă”), s-a căsătorit și a zămislit doi feciori după ce i-a ucis bestial – comunist fidel fiind, legea ,,totalitară” l-a ocolit – pe tatăl și frații nevestei sale, chiabură prin neam, căreia îi era interzis în mod cutumiar să se căsătorească cu un sărăntoc al satului. Soția nu-i poate ierta vărsarea de sânge din familia ei și îl alungă de acasă după nici doi ani. Autoexilat pe vale, unde conducea populația teromorfă a barăcilor vesele și triste, Vasile trăiește în pace cu bucătăreasa Ileana, întreținându-și de la distanță vechea familie. În 1989, Vasile participă la violențele de stradă din capitală, eliberând România de comunism, doar pentru ca să aleagă moartea prin îngheț la munte după ce descoperă cadavrul mutilat al unuia dintre băieții lui, răpus la revoluție. Viața sa este un șir de întâmplări normale și nefirești deopotrivă, subliniind nonsensul sau absurdul istoric.

[20] Ibid., pp. 31-32.

[21] Ibid., pp. 137-147.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s