Călătorie la capătul nopții bucureștene

Când scriitorul român contemporan mușcă din realitate auzi cum îi trosnește mandibula la încheieturi, atât de neîncercat este maxilarul acestuia cu masticația gurii. Ai zice că este prima arătare umană care a deschis ochii asupra lumii și nimeni până la el nu a încercat gustul și dezgustul vieții. Nici Bogdan-Alexandru Stănescu nu face excepție de la ordinea șubredă în care conștiința absoarbe obiectele și ființele exterioare ei. În Copilăria lui Kasper Hauser[1], fiecare reminisciență afectivă trezește la viață un cronotop singular.

În Tătuțu, prima povestire din serie, timpul e-n copilăria unui puști de clasa a doua care ține locul naratorului (sau invers), iar spațiul e cartierul Vatra Luminoasă, dincolo de fostul Parc 23 August, unde băiatul mărturisește antrifrastic că nu văzuse nici un orb. Dacă vârsta ar fi fost ceva mai înaintată, inocența jucată și prelucrată a relatării și-ar fi pierdut suflul interior. Dacă locul era mahalaua Ferentari, fascinația s-ar fi risipit la rândul ei. Însoțit de Luluța, cățeaua mai mult albă decât neagră, sub umbra protectoare a Mamei, copilul merge în vizită în casa, supranumită opulent vilă, a bunicilor din partea tatălui. În Tătuțu, tatăl are până în patruzeci de ani și nu e cel biologic. Mama se recăsătorește la insistențele rudelor și mânată de propriile interese. Copilul trebuia să aibă parte de the father figure, iar, în plus, Tătuțu, căci așa i se zice, este un mic combinator cu un dinte de aur și priviri de pirat, pescar în timpul liber, prieten de pahar cu toată muncitorimea vicioasă, dar posedând atâta șarm masculin încât să-i ambaleze atât pe Mama, cât și pe cel mic. Mama și fiul ei locuiau într-un apartament în Berceni, așa că vizita în Vatra Luminoasă, cartier de vile, de familii așezate, e ca un mers pe tabla de șah, printre căsuțe albe și negre. Victoria prin mat ar fi însemnat că Tătuțu cel chipeș, și cu atitudine de clanul Soprano, să devină stâpănul casei, deși Mama, de care puștiul, labil în plan psihic, este prins ca într-un multstudiat complex al lui Oedip, fusese învățată să-l țină la respect – în gardă. Nu știm încă nimic în privința primul soț, amant, iubit, cuceritor sau înfrânt, tatăl natural, absent, însă Tătuțu putea, pilos de felul lui, exact ca în comuna primitivă, să le asigure ,,mâncare mai multă și mai bună”.[2] Băiatul este completamente cucerit de Tătuțu cel burtos și flecar, veșnic cu testiculele la vedere prin chiloții largi, capabil să scoată de pe mânecă salam de Sibiu, mere de Băneasa, glume deocheate, anecdote cu înginerul-șef Caisân care își teroriza cretinopat subordonații, spre deliciul mamei și al fiului adoptiv. Încă din scena în care Tătuțu sparge demonstrativ pahare groase de cristal, intitulate ,,ale lui Vlad Țepeș’’, anticipăm că într-o bună zi Tătuțu cel bețivan va fi tras în țeapă de Penelopa cea abstinentă sau că rațiunea lui se va fisura. Nu știm precis aici dacă mama era pricina stării de teroare în care se zbătea micuțul, dar tovărașa învățătoare Pop reprezintă obiectul urii infantile. Suntem în anul de grație 1987, când mâncarea lipsea din galantare și o căsnicie cu Tătuțu nu strica la casa omului. Ceea ce aflăm întâia oară este meseria mamei, profesoară, obiectul ,,urii de clasă”[3] a învățătoarei Pop, o bestie care nu îi permitea micului Stănescu, îndopat nesănătos de Mami la micul-dejun, să-și facă nevoile urgente la școală și care îl depuncta intenționat ca să nu capete Premiul I. Când elevul se scapă pe el în clasă, fiind trimis grabnic acasă, batjocorit de întreaga suflare a școlarilor, inclusiv de Florentina, fata de care se amorezase puștiul căcăcios, acesta regresează sufletește într-o furie cvasipatologică: ,,Pe holul blocului pâlpâie un neon stricat, iar copilul se ghemuiește în fața ușii, ca un șobolan bolnav, și așteaptă să vină mama.”[4] Treaba face că atunci când apare în ușa liftului chipul radios al mamei, doamna Mirela, micul Stănescu gemea maniacal câteva ,,Futu-ți morții mă-tii! Futu-ți morții mă-tii!”. În fine, revenind la vila din Vatra Luminoasă, aflam că Tătuțu mai avusese o primă nevastă, care fugise din te miri ce motiv cu un alt bărbat. Tătuțu avea și-un fiu din prima căsnicie, Georgică, care fusese ,,furat” într-o zi oarecare de maică-sa Gabriela și de soțul ei, Flocea. Bunicul este oripilat când află că nepotul lipsea de la jocul cu indieni și suferă o criză care îl paralizează la pat pentru totdeauna. Gabriela și Flocea devin, vorba vine, ,,curva” și ,,bulachele”. Dacă bunica murise după șapte ani de chin și amărăciune, bunicului îi iau doisprezece ani de bâlbâieli barbare, defecări spontane, bale și mizerie, redate naturalist de copilul-narator, fascinat de morbidețea bunicului, care îl confunda traumatic cu nepotul său de sânge. Deși cu mințile rătăcite și vorbirea încâlcită a dracului, bătrânul paralitic mai are forța să-l înjure printre dinți pe ,,satana” de Ceaușescu. Imaginea casei din Vatra Luminoasă, în care Mama încetase să mai meargă săptămână de săptămână după o vreme, e cea a unei căzi în care plutește și se revarsă negreala infernală a unor insecte cu aspect de șopârle, ce se răsucesc lasciv și amenințător și care plesnesc într-o pălălaie de gaz sau benzină. După ce se stinge bunicul și moare și Luluța, viața merge tot înainte, copilul crește și are deja cheia la gât. Aflăm și de meseria lui Tătuțu, din ce în ce mai cartofor și băutor de șprițuri, și mai șmecher în legea lui: muncea în ,,secția mecanică greă de la IMGB”[5], iar în timpul liber procura mâncare (porc sângerând în plastic, carcase de porc și iarăși carne grasă) prin alimentare, unde îi speria pe vânzători cu o Legitimație fictivă de ștab în control. Suntem în iarna anului 1989, când cade regimul. Doamna profesoară și domnul muncitor nu se mai înțelegeau, iar Tătuță se retrăsese într-un caiet, unde desena caricaturi și lua notițe în care desfăcea în bucăți ultimul scandal. Despărțirea survine după o vacanță la Eforie Nord. Între timp aflăm că Georgică, complet sălbăticit, abandonat de familia Flocea într-un internat din Bușteni, este recuperat de la pierzanie de Tătuțu. Povestirea se termină cu Tătuțu și Stănescu junior, care se regăsesc într-un apartament din Militari. Amândoi îmbătrâniseră. Tatăl substitut își făcuse datoria sau poate nu în întregime: ,,Te-am privit în ochi, încercând să fac abstracție de toți cei din jur, de acei oameni care forfoteau prin casa ta, în timp ce negociai cu o tânără țigancă ,,să i-o sugă lu’ ăsta micu”.[6]

Coda 1: În afara mamei, rece, inabordabilă, verticală, superioară și apărată din oficiu, în Tătuțu toate personajele întâlnite suferă de un șancru moral sau fizic. Tătuțu este un terchea-berchea cu apucături de escroc simpatic, dar a cărui golănie cucerește prin masculinitatea sigură pe sine a ipochimenului. Se poate spune că puștiul-narator este fermecat tocmai de dezinhibarea de haimana a tatălui vitreg, cea care intră în coliziune cu învățătoarea Pop și Nicolae Ceaușescu, tiranul de la televizor, cu lipsa de hrană abundentă din galantere și atmosfera sufocantă a ultimei jumătăți din anii ’80. Comunismul este odios ca un tată sadic, castrator, iar anticomunismul rupe rândurile, normalizând psihicul prin imoralitatea și nepăsarea sa asumate liber. Dar libertatea este la vânzare, incertă, instabilă, nevrotică, iar tatăl de împrumut un pezevenghi oarecare de ocazie, însă copilul preferă finalmente o viață fără super ego-ul rânduielii din Republica Socialistă România.

În Ion Maiorescu ramura maternă a familiei este fotografiată ca în romanele lui G. Călinescu din interbelic și ca în povestirile debilitante din Dubliners a lui James Joyce din prebelic, dar cu un plus de melancolie circumscrisă egoului de fost copil cuminte și silitor. Familia este ca circul de pe lângă Piața Obor, străjuită de statuile unor țărani împușcați la 1907. Tema constă din imposibilitatea traiului comunitar la români și, în plan secund, din nereușita totală a comunismului. Casa vagon este locul în care se dă bătălia ratării colective. Strada vibrează de meschinărie, pizmă și antipatie. Doamna Petculescu, fostă croitoreasă, văduvă, șade pe fotoliul de răchită în casa ei cu marchiză și supraveghează strada cu răutatea sadică a soțului ei dispărut de mult, fost securist, aducând cu o cârtiță hidoasă. Nea Mircea, tatăl lui Gabi și al Mihaelei, cu care se juca naratorul-copil, este un bețiv obosit despre care Tătuțu bârfea că ar fi fost un pârnăiaș ordinar, și care, într-o bună zi, muncitor alcoolic, va rămâne fără ambele picioare. Bona tovarășului de joacă Gabriel era invidiată pentru presupunerea că ar fi avut bani mulți. ,,Toți oamenii ăștia care se salutau de fiecare dată când se întâlneau, care-și zâmbeau cu toți dinții și-și spuneau Doamna sau Domnule se urau de moarte.”[7] Scandalurile puteau izbucni din te miri ce. Bunica maternă a copilului-narator, Doamna Colonel, este la fel de pornită ca oricare alt vecin cu inima otrăvită. Bunicul murise la timp, astfel că imaginea lui înseninează strada. Rușinea familiei este Unchiul Dan, fratele mamei, poreclită Grasa de fratele rudimentar, cel care nu intrase la facultate, se lăsase de baschet, invocând o hepatită. Mâncând ciorba ,,din gheare și capete de pui”[8], familia dă impresia de unitate, însă Unchiul, vulgar, violent, cu dinții stricați într-un galben de cimitir, dedat sticlei, muncind aiurea pe șantiere și preacurvind cu îndârjire este stinghia din ochiul bunicii, Doamna Colonel, după cum glumele lui Tătuțu cu mătușa sa ardeleancă sunt mici pozne rabelaisene grosolane. ,,Gagica” lui nea Dan, Tante Nuți, se bucură de un portret pe măsură: ,,Avea și un frate fugit în Germania și tot ce-i trimitea ăla ea transforma în aur pe care-l purta. În afară de dinți, era încovoiată de greutatea unor lanțuri masive, ca de cavaler teuton, și pe degete numai ghiuluri masive.”[9] Ochiul de pui sticlind în farfurie și julitura în care sângele, chiar familia, și smoala, răutatea neagră a lumii, se contopesc, sunt reprezentari simbolice apăsătoare. Stănescu premiantul este agresat de un Unchi frustrat și incapabil să-și mistuie soarta de înfrânt, sufocat de o familie românească infestată de neașezare morală.

Coda 2: Cu toate acestea, copilul-narator se autocompătimește îndeajuns de mult încât chipul unchiului să se umanizeze prin contagiune cu individualitatea nepotului melancolizând: acesta îi va purta coșciugul de la Alexandria la București peste zece ani, iar scurgerea lină a anotimpurilor petrecute împreună, mâncând mere și citind cărți într-o odaie din tulburata casă vagon, adaugă o tușă de mister Unchiului Dan.

Balkan e o incursiune în mijlocul anilor 1990, pe vremea când Bercenii, la fel ca orice cartier proletar din București, era înțesat de păcănele și aparate care luau mințile tuturor puțoilor în ajun de a-și lua buletinul. Adolescentul-narator e prins undeva între infantilism și primele semne de golăneală și curiozitate erotică. Băieții de cartier încă nu-și scriseseră textele rap și nu-și exersaseră balansul hip-hop. Stănescu ieșea la pubertate cu tatăl natural numai pe final de săptămână, care îi dădea bani de filme cool la cinema și jocuri de fotbal arcade la aparate. Instigat de Mama și Doamna Colonel, acesta își jignește părintele gratulându-l miștocărește cu formula ,,tată de duminică”, dar, sensibil la nedreptatea comisă, își regretă gestul. Își cumpără cinci fise a câte un leu fiecare, pe care le introduce într-un aparat tiribombă, unde trage de manete fără rost, în jurul unui meci de fotbal la care, în mod clar, nu se pricepe. Entuziasmul este deplin, dar nu dureaza mult: Balkan, Coreea și gemenii Petrică și Cristi vin să se hlizească tembel. Homofobia și rasismul bagabonților mărunți și imaturi sunt explicite. Adolescentul-narator își ia un cap în gură de la Balkan în urma unui schimb de replici dure legate de homosexualitate. Apoi, Balkan rămâne să joace ultimele trei fise neîntrebuințate. Ura de moment se disipează în sentimentul de apartenență la gașcă. Mârlania și înjurăturile delimitează turma adolescenților machiști de vârsta adultă. Vârsta, în schimb, nu este ocolită de cruzime: bărbătușii au obiceiul de a juca fotbal în spatele blocurilor cu șobolani morți, încercând să își șuteze rozătoarele moarte unii înspre fața celorlalți jucători, sau mutilează broaște țestoase, omorându-le cu sadism, când dau întâmplător peste ele. Ajunși la scăldătoare, Balkan este privit ca un fel de mascul alpha al găștii atunci când își arată penisul unei bătrâne trecătoare. Lacul îl sperie pe Stănescu, care încă este legat mental de sfaturile și lichidele amniotice ale mamei: ,,Mama mi-a povestit că pe fundul lacului a fost un cimitir și că mai iese din când în când un craniu la suprafață sau că sunt pe acolo mașini Dacia aruncate de bandiți, ruginite, cu portierele deschise, gata să te înhațe, așa că rămân îmbrăcat…”.[10] Scrisă dintr-o suflare, ca lungile fraze din ultimul capitol al Uliselui joycean, Balkan se încheie pe o notă de dramă a morții: cu mutra de ,,miel belit”, Balkan se aruncă demonstrativ în lac, lăsând în urmă o apă roșie și ceva alb-gălbui în rest. Toate semnele indică faptul că Balkan s-a aruncat în cap într-un loc unde apa nu era poate adâncă, ci dimpotriva, spărgându-și astfel capul, curmându-și nesăbuit viața sau rănindu-se cumplit. Adolescentul Stănescu, derutat, cutremurat, evadeză într-o referință verniană din Copiii căpitanului Grant: furtuna, deci rebeliunea fără cauză a adolescenței, nu poate fi stăpânită împrăștiind uleiul din butoaie în spuma mușcătoare a valurilor. Zeii l-au pedepsit pentru hybris pe persanul Xerxes atunci când a dat ordin ca marea să primească trei sute de bice când nu a putut s-o treacă, natura dărâmând podul cetluit peste Hellespont, prin acest gest al regelui trufaș războiul împotriva elenilor fiind deja sortit pierzaniei.

Coda 3: Două suflete se zbat în adolescentul Stănescu: glasul pur și grav al unei copilării nemistuite până la capăt și dizolvarea omogenizatoare în ritualurile sociale ale generației sale.

Barbut surprinde katabasisul în pântecele Leviathanului, also known as cartierul Berceni nouăzecist. Dacă Magic Johnson își încheia cariera baschetbalistă în S.U.A., iar frații Michael & Janet Jackson cântau pe ecranele televizoarelor color Scream, putem presupune că suntem precis în anii 1995-1996. Bucureștiul arată ca în primul lustru de devastare postcomunistă, când chioșcurile, talciocurile, șomajul, alba-neagră, Caritasul, Bancorexul, sexy barurile, jocurile de noroc etc. erau la apogeu. Stănescu se înălțase solar în crugul adolescenței. Fumează țigări Viceroy la bucată, ascultă Ride On de AC/DC la căștile unui Walkman în curs de descompunere și pierde timpul cu fratele lui vitreg, Georgică, care își dregea zilele cu una bucată sticlă de Cola la un litru, juca baschet, se uita mesmerizat la MTV și nu era departe de repetenție. Oala cu sarmale pusă la ușă, găurile din adidași completează dezolarea materială. Tătuțu se simțea neglijat și sfidat de fiul lui, amândoi abandonați emoțional. Incapabil să ducă ceva până la capăt, începând cu căsnicia și terminând cu șmechereala, Tătuțu împărtășește cu motanul slăbănog și nițel cotonogit, Pulică Frânaru, dar pus pe cordeală prin balcoane și pe sub pubelele de gunoi, un destin comun. Tătuțu îl suna pe fiul lui vitreg seara, pe la opt-nouă, pretextând că i-e rău și dă să moară. Prefecătorie sau nu, Tătuțu își aprindea singur lumânarea pe piept. Fiu-său apărea până la urmă în Metalurgiei: ,,Vizitele la mormântul lui temporar îmi prindeau bine în vremea aia, tocmai descoperisem farmecul nopții și prinsesem dispreț pentru cei care dormeau liniștiți, la fel cum mă dezgustau pofta de mâncare, farmecul discret al burgheziei și duminicile liniștite în familie.”[11] O durere în cot à la Philip Roth se poate detecta în unele încordări psihice. La invitația fiului, Tătuțu merge să joace barbut în spate la măcelărie, unde tipi de vârsta lui, cu faciesuri de viețași, în frunte cu un căpcăun rrom, se ploconeau în fața unui țăcănit furios de babaroase. Băieții acestor șuți și borfași băgau spaima la rândul lor în tinerii din cartier. Adolescentul Stănescu e cât pe ce să își ia omor de la gașca lui Muncitoru, care, după ce îi încearcă Walkman-ul lipit cu scotch, îl returnează scârbit ca unui sărăcan. Între timp, Tătuțu, de la atâta bănet câștigat gârlă, ajunge cu nasul umflat și sângerând, cât pe ce să fie tăiat de țigănoiul cu șiș. Cei doi, precum Stephen Dedalus și părintele lui, Leopold Bloom, în capitolul 17, Ithaca, revin acasă veseli și oleaca abătuți. Tătuțu se comportă, într-adevăr, ca unul mușcat în cot de cal când era mic. Adolescentul-narator este ceva mai rezervat, preferând un părinte comod și previzibil, cu program fix și tabieturi pe măsură, ca în lecția stupidă din manualul de limba română.

Coda 4: Nesiguranța, lașitatea, presentimentul durității vieții mature, urâțenia și speranța de mai bine ale existenței sociale românești se adună în obiectele moarte din birtul de lângă măcelărie: ,,Deasupra barului din lemn de brad, nelăcuit, tronează un cap de cerb, împăiat, cu ochi sticloși. Tot părul de pe fălci i-a fost mâncat de molii și parcă cere ajutor din priviri. Mă uit la ochii lui și încerc să-mi imaginez animalul care, cu ani în urmă, privea curios printre ramuri spre o oarecare așezare umană.”[12]

Crematoriul e versiunea odiseică a Hadesului corcită cu seducțiile animalice ale vrăjitoarei Circe. Nu ne dăm încă seama cât este bravada adolescentină, cât este realitate din felul în care povestește naratorul, care fusese exmatriculat de la fosta școală, ,,de fițe”, trecuse printr-un episod de comă alcoolică, vomase pe directoarea școlii anterioare și se făcuse ,,vinovat” de o escapadă homosexuală, însă din toate reiese numai un psihic excitat. Aflăm și de o încercare de a fugi în Thailanda direct prin portul Constanța. Rasismul antirroma și homofobia se subînțeleg în viața de cartier din limbajul umflat în pene al relatării. Noua dirigintă de desen este cu mințile duse, iar bunicul îl transferase la noua școală după ce mituise conducerea cu whisky și un pic de bani. Autoritatea este sfidată de la sine. Pauzele sunt ocazia pentru masturbări colective la toalete. Taberele de vară din clasa a șasea – vârsta este neverosimil de fragedă – se lasă nu numai cu lecturi în turmă din reviste porno (scrise ,,de Boerescu, de Gârbea”), ci și cu momente ca acestea: ,,Chiflă și Găină au început să-și frece penisurile unul de altul, fără a înceta să râdă și să vorbească tare, ca și cum ceea ce făceau nu ar fi fost deloc ieșit din comun. (…) rețin uimirea lui Chiflă (,,Fii antenă ce pulă mare are Bobiță al nostru!”)”.[13] Bobiță e chiar naratorul, la fel de fraier și de sensibil pe dinăuntru cum îl știm, rockerizat, recent, până la falsitate, care este chemat subit acasă pentru că îi murise bunica. Cât e dorință, fapt real, delir, prea puțin contează. Spiritul de gașcă îi efasează personalitatea: se fumează More, se bea vodkă de proastă calitate, se ascultă muzică rock până la vertij, se poartă tricouri și geci de blugi cu Sepultura, Slayer, se merge la concert la Polivalentă fără bilet, se pipăie fetele sau se pretinde că se petrece astfel, nimic nu e uitat din prostiile la modă printre liceeni în tulburii ani 1990-2000. Doi tovarăși, porecliți șui Vampiru și Pahar, se laudă că au văzut o moartă clipind la Crematoriul din Parcul Tineretului, ceea ce îi stârnește atenția și admirația lui Bobiță cel morbid. Însoțit de Ochilă, cei doi merg până la casa celor doi grifoni malefici și siniștri. Nici vorbă de cele două ferestre înguste prin care puteai privi în sala Crematoriului, unde morții își așteptau cea din urmă combustie metabolică. Până la urmă, adolescenții dau peste un bărbat ciudat și cu aspect dubios. Ochilă pretextează că își caută ceasul prin scaieții din fața clădirii. Din vorbă în vorbă, individul mărturișește că își vizitează mama arsă cu ceva timp în urmă. Pentru a-i speria pe tineri, acesta susține că i-ar fi împrăștiat cenușa prin iarba din împrejurimi. Ochilă dă bir cu fugiții, dar Bobiță rămâne locului după ce tipul, cu ghiul țigănesc pe deget, le propune o felație. Bobiță are apoi o mântuitoare criză de nervi și de plâns. Să fie aceasta aventura homosexuală de la începutul povestirii? Bărbatul, totuși, pleacă în clipa în care Bobiță izbucnește isteric în lacrimi. Întâmplarea aduce aminte puternic de An Encounter din Dubliners.

Coda 5: Conștiința lipsei unui sine întreg și predominanța instinctului sunt conștientizate narativ: ,,Era ca și cum natura ar fi delimitat, într-o încercare de cucerire, spațiul cel mai vulnerabil lăsat de om, îmbinarea, limitele, fantele”.[14]

Spre Ciocănești, Călărași cuprinde un alt moment din adolescența damblagie a lui Bobiță, trimis la țară cu Unchiul Dan și Tante Nuți, ,,circarul și maimuța vorbitoare”. Unchiul e la fel de bețiv, falit și good for nothing cum îl știm. Cerșea indirect, deși țanțoș, banii de buzunar ai nepotului, dați de soră-sa, profesoara, doar că protagonistul îi pierduse bând o bere cu băieții pe Cuza Voda. Bobiță, zis și Bobete, purta mănuși de piele și se spărgea în figuri ca rocker de rocker, suficient pentru a atrage disprețul și poate chiar un strop de invidie din partea băieților de cartier: întâi, de la Grasu, probabil ,,romulan”, care se freacă la organele genitale, în semn de dominație, cu mănușile naratorului, apoi de la un interlop mărunt, dar nu mai puțin periculos pentru Bobiță, Sulă și Juravle, gașca incapabilă să se impună în jungla de beton a marelui oraș. Giani e un smardoi cu bani, care se lăuda că face afaceri cu cumnata-său, Marian, ieșit de curând de la închisoare, însă, la final, se vede că escrocul era un pește mic care vâna fitoplancton de teapa lui Bobiță, scuturat de o bancnotă în valoare de zece mii de lei, o sumă modică pe la sfârșitul anilor ’90, când salariul mediu, dincolo de flagelul inflației, oscila între unu și două milioane de lei în România. Ce se întrevede este doar mizeria și neputința pe toate planurile ale unei adolescențe agresate de presiunile străzii.

Coda 6: Starea mentală a lui Bobiță amintește de universul sordid, făcut pulbere, al personajului Mite Cafanu din romanul lui Radu Aldulescu, Amantul Colivăresei.  

Judecând după hitul pop al Christinei Aguilera, Genie in a Bottle, pe post de cântecel la trezirea de dimineață, acțiunea trebuie să se desfășoare în vara anului 1990 sau 2000. Duhul din lampă se petrece prin ochii lui Bogdan-Alexandru, monitor est-european într-o tabără americană, Camp Nubar, situată la câteva sute de mile nord-vest de New York, organizată militar, fără sensibilități, visări și dezorganizare internă ca în Europa de Est. Populația taberei funcționează mașinal, impersonal, unidimensional: colegul de muncă, culturistul canadian James, un pachet de mușchi, bun la toate exercițiile fizice extenuante, este un cretin placid sau ceva în acest gen. Ahmad, bucătarul destoinic de la cantină, funcționează precum o mașină de făcut mâncare fără gust și suflet. O babă răsuflată, DJ-ul taberei lagăr, impune mișcare și iarăși mișcare pe un ton de un optimism dobitoc, iar directoarea Helen este un roboțel cu newspeak motivațional pe buze. Alex se simte mic și neputincios pe lângă funcția de cabin leader pe care și-a asumat-o pentru bani, pentru bacșișul de 20 de dolari din partea părinților middle-class. Teama că ceva ar fi în neregulă și că, drept represalii, ar fi împachetat una-două și trimis în cala unui avion înapoi în România, no man’s land pentru cei mai mulți americani, crește nivelul lui de stres. Fiecare zi de tabără nu permite nici zece minute de răsuflare. Când Tom și Jim, doi gemeni americano-armeni, sunt aduși în tabără, iar când tatăl, domnul avocat, îi strecoară o hârtie de o sută de dolari în palmă, Bogdan-Alexandru înțelege că vigilența nu poate fi decât maximă. Cei doi sunt crescuți cu jocuri pe calculator, competitivitate în orice întreprind și lipsă de curiozitate pentru lumea exterioară. Singura legătură spirituală și, deci, umană pe care tânărul român o poate stabili cu gemenii adolescenți, pe care îi are sub supraveghere, este de a le povesti din Edgar Allan Poe și de insulele cu comori ale lui Robert Louis Stevenson sub forma unui desen animat SF japonez de la TVR, urmărit pe vremea copilăriei, Aventurierii Spațiului, difuzat în România începând cu vara-toamna anului 1991. Gemenii nu sunt decât într-o oarecare măsură interesați de persoana monitorului lor, care parcă degeaba face cursuri de tehnică fotografică cu ei și cu alți copii, de care el, într-un fel, se ferește. Orice contact afectiv și erotic este interzis în tabără. De fapt, developarea îi produce lui Bogdan-Alexandru o coborâre în timp, pe firul memoriei. Tatul natural divorțase de mama pe când el era un bebeluș de un anișor, Tătuțu abandonase medicina după un an de studiu, spre deosebire de fratele său, Puiu, dentist de succes în Craiova, un motiv suplimentar pentru ca Tătuțu să își amintească, dacă nu să inventeze, traiul în beție al fratelui cu nevasta lui, Tanti Gina, supranumită Cântăreața Cheală, dar și apucăturile anormale ale studentului Puiu, care pierduse o carieră de prestigiu și o căsnicie în cadrul nomenklaturii. Frustrările și eșecul personal se camuflează la români în bârfe resentimentare spuse pe seama celorlalți. În rest, garnizoana din Camp Nabur organizează Color Wars, competiții de mare angajament fizic, pigmentate de pozne și glume proaste, iar gemenii Tom și Jim trag într-atât de mult echipa în jos, și îi creează asemenea probleme monitorului român, încât sunt trimiși acasă, ocazie cu care Bogdan-Alexandru returnează cei o sută de dolari tatălui care plătise pentru o grijă suplimentară. Cei doi îi oferă un joc pe calculator, Guild Wars, în semn de afecțiune, în vreme ce restul adolescenților îi joacă feste românului îndrăgostit de America eternă, cea din literatură, cea care nu contează: o antologie de trei romane scurte faulkneriene, care ajunge la closet, nu are nimic de-a face cu America vie, în care staționezi în trecerea destinului, gata să mai împuști lihnit un franc.

Coda 7: Monitorul s-ar dori Călugărul Alb din mit, ucigașul sfânt, răzbunător, dacă, la rândul lui, ar mai avea puterea de a crede în el: ,,Îmi amintesc de anul trecut legenda Călugărului Alb, legat de pădurile astea printr-o crimă îngrozitoare ce ar fi avut loc acum două decenii în capela ortodoxă ascunsă printre copaci undeva, la o oră de urcuș abrupt printre brazi. Noaptea vine la geamurile cabanei și privește înăuntru până când un copil se trezește, iar când ochii li se întâlnesc, Călugărul Alb îi fură privirea, îl lasă orb, marcat pe vecie de contactul cu sacrul. Bineînțeles că toate astea nu erau decât invențiile generațiilor trecute de monitori, menite să-i sperie pe puștanii care noaptea găseau căi miraculoase de a evada din cabane ca să fumeze, să tragă câte-un joint sau să se-ntâlnească cu fetele din vale”.[15]

Scriu despre Ashbery are loc în 2001, după cum, cu o dificultate studiată, ne spune și naratorul, același Bogdan-Alexandru, dar student, snob, cufundat în poezie, luat pe sus de musculatura senzuală din pictura lui Parmigianino, dar și lucrând de mână la lucrarea de licență despre poetul american, cel premiat, cel greu de înțeles, cel american, care dă titlul povestirii. Deși locuia cu Mama în Berceni, Bogdan are o relație cu o tipă care ocupă o garsonieră în Titan împreună cu sora ei și o prietenă bună (probabil Tania și Ioana). Camera, închiriată de proprietar, Cezar, un alcoolist la 35 de ani care lucra la un call-center Connex, arată mereu ca după o noapte de petrecere, dar tocmai boemia pe bază de bere, vin, sex la grămadă, nicotină, adică ingredientele poeziei, îl atrage și-l înnebunește de încântare, nu una în întregime sinceră, pe Bogdan, care se simte liber ca pasărea cerului, deși cele două joburi prost plătite ne indică altceva și anume opusul. În sfârșit, garsoniera, peșteră înghesuită de dezmăț eleusin, se acoperă pe toți pereții, plus tavanul, de excrețiile poetice ale lui Bogdan, pe care, din păcate, obtuzul angajat la Connex, care nu gustă poezia, le șterge. Chiriașii trag un strat gros de var peste izbucnirile creatoare. Asta-i viața de adult, dar una pe care Bogdan o refuză interior. Refugiul e în Judas Priest, alcool, Club A, Sovata și, desigur, multă, multă poezie. Nici când își face o nouă prietenă, Irina, studentă la Geografie venită din provincie, care locuia la fratele ei, într-un căsoi din centrul Bucureștiului, nimic nu se schimbă. Sfidător, deranjat de moaca bleagă, obișnuită, a fetei, dar bucuros să aibă pe cine tapa sau cu cine ieși la distracții pe timp de noapte, Bogdan marșează. ,,Subiecte de discuție nu prea avem, dar ne plăcea să ne matolim prin Club și să dansăm în contratimp cu ceilalți, să ne izbim de cuplurile frumoase. Era o poză asumată, depravații urâți care epatează studentul de provincie curat și bine aranjat. Era din Vălenii de Munte și gluma mea proastă preferată era că se trage din locul unde-a murit Iorga cu pula-n gură, ceea ce nu era foarte exact, dar o făcea să râdă și să-mi dea câte una în joacă”.[16] În aburii etilici de poezie, stoarsă dintr-o sticlă de Fernet, Bogdan scrie cât să-și mențină locul de muncă la revistă. Firul se rupe atunci când rolul de poet damnat, care nu cuprindea și relații intime cu Irina, se deșiră în clipa în care Bogdan o cunoaște pe Tania, o studentă tunsă zero și cam socialistă: ,,…ea era cam socialistă și eu am o problemă cu ăștia, mi se pare că seamănă cu alea două ciori, Heckle și Jeckle, stau și comentează pe margine. Era și o problemă de orgoliu, adică tipa era studentă în ultimul an la Mate, mai mare decât mine, și trăia din ce-i trimiteau ai ei, care erau țărani de prin Moreni, iar aici o futea grija muncitorimii, dar eu eram ăla care alerga între două redacții și se chinuia să nu piardă bursa.”[17] După un quest cu trenul, vodkă și ia-mă nene spre Sibiu, Bogdan, în compania Taniei, Irinei, sora ei și un coleg, își ia inima în dinți și îi dă papucii Irinei, cuplându-se cu Tania. Între timp, garsoniera este înlocuită cu un apartament de trei camere, unul suprarealist, umplut vârf cu sticle de alcool de Filip, tot de 35 de ani, the age of no return, a cărui nevastă, îmbătrânită prematur față de soțul ei cel bahic, urma să nască. Bineînțeles că utilitatea ,,falansterului” hipiot din garsonieră venea din disconfort și îngrămădeală, sau poate din altceva, așa că relația cu Tania s-a încheiat de la sine, fiecare, cum se spune la gazetă sau în filmele proaste, mergând pe alt drum.

Coda 8: Bețivăneala și Ashbury sunt îmbibate în preșul de la intrare pe care Bogdan se așază dimineața, după o noapte de amețelea prelungă, gata să fie alungat de Tania, însă, vorba naratorului, acesta oricând poate intra în recuperare pentru două-trei zile la mama acasă.

În Popa Mihai îl auzim întâi pe Tătuțu, domnul Făgădău, care ,,e piele”, ducând după el o pungă de medicamente și ochelari de diferite dioptrii, cum țipă la doamna Nuți și nu ,,la oha”, care vindea dintr-un chioșc din clădirea tribunalului mare al Bucureștilor. Doamna Nuți, învățată cu lecția, îi dă până la urmă o sută de mii de lei scandalagiului șantajist, partener de afaceri cu un italian pe nume Pepino. Cu mințile deja avariate, excesiv de ipohondru, Tătuțu e în plin proces de degradare, pensionarea sa pe caz de boală psihică nevenind ca o întâmplare. Vitalitatea nu-l abandonează, totuși, iar droaia de câini și pisici sunt precum o compresă pe creier. Plin de fler, dar confuz și împrăștiat, banii din combinații i se scurg printre degete, căci, după cum se zice, de haram a fost, de haram s-a dus. ,,După plecarea lui Georgică la mănăstire, s-a mutat într-un apartament în Militari, ca să fie mai aproape de Pepino, pe care-l conduce o dată la două zile la Drăgănești-Vlașca, unde-au pus de-o moară de făină. Pe lângă Steculucu, mai are trei câini vagabonzi care ies din casa odată cu el și care intră în casa odată cu el: Fetița, o cățea cu țâțele până la pământ, Golanu, un câine diabolic cu dinți de vampir, și un alt câine cu nume variabile, când Pulea, când Băiatu sau, dacă pare noaptea târziu femelă, Mijaretă.”[18] Avea să moară peste cațiva ani, îmbălsămat în jeg și boală, înconjurat de potăile lui, tocmai într-o cocioabă din Drăgănești-Vale. Apartamentul în care trăia în Militari era de-o murdărie dubioasă și Tătuțu trăia acum – sau cel puțin așa se lasă să se înțeleagă – cu o adolescentă de etnie rromă. Bogdan, în schimb, lucrează într-o redacție de supliment de cultură (expresia spune totul cu privire la efemeritatea genului) alături de Sava, un poet bețiv care se chinuie să pară normal în societate, și Mircea, ,,graficianul-critic de artă”, copil de poet cu trecere în anii comunismului, răstit, alcoolist, agresiv, dar, în fond, om cu tabieturi reglate fin la cei cincizeci de ani ai lui. Mircea aduce de departe cu Tătuțu, adică ridicol ,,la modul înduioșător”. Mircea, Sava și Bogdan beau după muncă la o terasă împuțită de pe Calea Moșilor, Local Familial, care miroase a hazna și unde servește cuplul nea Matei-tanti Simina, cea care avea deplorabilul obicei de a mânca semințe, a bea resturi de halbă și a se uita încordat la știri pe mute. Deseori Bogdan-Alexandru Stănescu ne face să râdem. În delirurile impuse de regimul alcoolului, Bogdan are, totuși, flashbackuri din copilăria în Berceni: cum el și băieții de la scările vecine torturau, în ritm fotbalistic, șobolani înainte de a-i zdrobi cu picioarele până le ieșau creierii pe gură, cum curgea mereu o dâră de lichid scârbos unde jucau ei fotbal sau cum lumea puțoilor dintre blocuri regresa la stadiul de hoardă vânătorească și cum își împărțeau ei trofeele, adică teritoriile și sclavii. Cu această ocazie, cuplul de eroi legendari, parcă ramaianici, Suraj și Atofane este prins într-o încleștare epocală de tip Rahan. Suraj e un țigan smardoi flexibil și atletic, cu stil, copil de boxor fugit în Germania Federală. Atofane e o namilă de adolescent, mucos, despre care circula zvonul că era ,,poponar”, fiul unui camionagiu bețiv și idiot. Mereu plasat în postura de damsel in distress, Bogdan se trezește că Atofane îi confiscă toată colecția de surprize cu fotbaliști. Urmează bătălia epică în urma căreia, deși mototolit zdravăn și cu un dinte mai puțin, iese triumfător Atofane, a cărui perioadă de a cere tribut nu durează prea mult, căci Traian și Sergiu, alți șmecheri de scara blocului, îi scurtează aripile. Revenind din aiurarea down the rabbit hole, Bogdan ne mărturisește, nu la plesneală, că până și lumea scriitorilor din România, de care el personal se ține la distanță, e ca ,,după blocurile gri…”. Între timp, Vasia și Mircea se chercheliseră zdravan, după care se hotărăsc să meargă în vizită la un popă congenital matolit din Ciorogârla, chiar cel care dă titlul întâmplării. Iarăși amețit de beție, Bogdan se întoarce în trecutul îndepărtat, înaintea lui Tătuțu, pe vremea lui Fram, primul mascul cu rol patern din viața lui, un burlac cu delegații în Occident în anii comunismului, ,,poate ziarist la Scânteia”, finuț, cu păr alb ca blana ursului polar, citit, dar despre care mama bănuia că se regulează cu vecina de la etaj, o femeie de șaizeci de ani. Fram îl proteja de pretențiile materne, pe care Bogdan, altfel răsfățat, adorat, maternal, descoperind precoce literatura, învățând bulgara din desene animate, adora să le provoace. Cu ocazia asta aflăm că mama, masiv estompată ca peste tot, nu este (încă) profesoară, ci funcționară la un centru de calcul. Până la urmă, ,,tăticul” Fram dispare în neant. Ieșit la suprafață din vertijul nostalgic, Bogdan se trezește într-un taxi, condus de un șofer paralizat de groază, în Ciorogârla, la popa Mihai. Vasia, avocatul de mafioți, și Mircea (Mirciolone), intelectualul mahalagiu beau cot la cot cu preotul, care, în timpul liber, cioplea din lemn o sumedenie de statuete urâte, de la hristoși până la naiade. Popa Mihai are și el o nevastă, dar nu știm de ce preoteasa amintește ca prezență de țiganca adolescentă cu care se culca Tătuțu. La finalul nopții de paraghelie, Bogdan fuge de la fața locului cu taximetristul timorat, pe care-l chema, culmea, conjurație a învinșilor genialoizi, Elvis Stănescu. Ajunge în Militari, unde-l vizitează pe Tătuțu, dormind între jigodiile sale și de gât cu țigăncușa. După câțiva ani, Tătuțul, tatăl tuturor taților din lumea largă, moare exuberant și lamentabil, după cum fusese învățat să trăiască. Bogdan nu merge la înmormântare, sub motivul de a nu auzi babele exclamând ,,ce mort frumos!”, pesemne ca el însuși să nu se recunoască pe undeva și cumva în mentorii săi masculini.

Coda 9: Despre nesiguranța de sine a celui care citește poezie modernă în spelunci rockerizate, încadrat de consumatori de spike și alte drăcii, citim următoarele revelații identitare: ,,Deși ieșisem din adolescență, o prelungeam oarecum estetic, dar în direcția unei estetici a mizeriei în care mă bălăceam. Câteodată, la salariu, mă adânceam în propriul meu iad, mergeam pe Mătăsari, la curve, unde bravam recitând Verlaine și Ioan Es. Pop, în timp ce vreo moldoveancă de 15 ani, furată de acasă, din satul ei, încerca să-mi sugă pula. Eram ridicol, patetic și nefericit”.[19]

În Ninge în Tyria, Bogdan joacă – ca sursă de evadare din cotidianul românesc – Guild Wars, probabil versiunea Eye of the North și este imersat în joc până la gât, deși aceeași lipsă de încredere dintre oamenii reali bușește și gameplayul din când în când. La fel de insomniac, fumător și alcoolic cum îl știm, Bogdan se îndreaptă spre treizeci de ani și spectrul ratării îl bântuie. Ne putem imagina că joacă Guild Wars cu gemenii armeni dilimaci din tabăra nord-americană. Se simte ca un șobolan chel cu început de paradontoză. Ziua lucra la redacție, iar noaptea monta emisiunea unei vedete Tv. Stă singur într-un apartament de-al tatălui său (nu știm care dintre ei) și se simte ca hamsterii lui blănoși. Se înfundase într-o relație cu Alina, fata unui politician bogat, care îl înșela sau simula că ar face-o, suficient ca între ei doi să existe un love-hate relationship din care ies sticle de vin, înjurături, bătăi și partide de sex furtunoase. Alina se îmbraca și se purta ca ,,un clovn porno”, meseria ei rezumându-se la a-și pierde toată ziua timpul prin terase, restaurante, cluburi, atunci când, mă rog, nu studia arhitectura în anul cinci. Se prea poate ca tot Alina să fie cea care se află în spatele unui contract pe termen limitat, dar plătit regește, pe care-l obține pe nepusă masă Bogdan. Acesta se referă la o campanie de PR în regim de urgență, compusă din doi angajați pe presă scrisă, doi cameramani și încă doi pe editare video, pentru unul din candidații la președinție. ,,E vorba de un fost ministru de Externe pe care nu-l suport, un rârâit care-și ascunde prostia sub o poleială de diplomație vetustă”.[20] Bănuim că e vorba de Mircea Geoana în anul 2009. Alina și Bogdan sunt relativ împăcați cu hipstăreala existenței lor: ,,Suntem minunați, frumoși, urbani și mândri unul de celălalt, chiar de mizeria în care trăim.”[21] Munca cu campania prezidențială consumă toată ziua, Bogdan locuind mai mult în vila unde își face treaba de propagandă și manipulare sub coordonarea șefului de campanie, misteriosul MIR. În fine, candidatul este un securist bănos care joacă teatru că se trage din popor, motiv suplimentar de a crea scârbă. Acesta pierde alegerile în cele din urmă, așa cum Bogdan se desparte (poate) definitiv de Alina. Cu plicul plin de bani dat de Ivan, Bogdan merge să se îmbete într-un bar din centru, unde se laudă că dă de băut la toată lumea, dar, alcoolizat intens, pleacă din timp acasă. Înainte să-și adune puterile să iasă din locantă, două prostituate cu chipuri de vulpe și motan își prezintă marfa pe care o puneau la vânzare: ,,100 de lei scurtu’, 150 cu finalizare.”[22]

Coda 10: Nevoia de a da un sens existenței adulte declanșează un mecanism de neîmplinire cotidiană atipică: cu cât este mai cufundat în cele factuale, cu atât naratorul se simte mai singur și fragil.

Playing it Hard e ca o creastă a valului pentru un surfer australian, cu alte cuvinte, momentul de ascensiune în carieră a lui Bogdan, ajuns ceva între editor și agent literar. Acesta călătorește la Guadalajara pentru a participa la un eveniment important din piața editorială globală. Cocktailuri, mese festive, lampioane de grădină, impresia de călătorie exotică la un campionat mondial de fotbal – iată componentele unei succes social recunoscut de toată globalitatea. Bogdan bea și schimbă păreri cu Clarice și Jones, doi anglo-americani cu mutre încercate, sclipiri agere în ochi și cu zece ani mai în vârstă decât naratorul. ,,Nici unul dintre noi nu aveam mari șanse să vândă sau să cumpere ceva la acel târg unde ne izbeam de aceiași mari agenți europeni sau de reprezentanții marilor edituri spaniole, care făceau regula pe piața comercială.”[23] Bogdan se ascunde într-un cocon de cinism și blazare houellebecqiene: bea, fumează, bea, se simte tratat ca un siberian ignar (dată fiind bogăția neexploatată suficient a Siberiei, nu ar fi rău să fie așa) de o altă agentă literară, are fantezii vomitive, se crede inteligent în ,,spectacolul alcoolic al lumii”[24], plin de profesioniști reci și scandinavi. ,,Miroase a tequila și a vomă, dar și a apă sărată”.[25] Omul nostru din Mexic se simte într-un deșert uman marin: singura pată de viață este atunci când Clarice, agentul literar care milita pentru eliberarea Palestinei, îl sărută pe Jones pe buze, un munte de sictir și gheață. Tough luck: Jones nu era omul unei aventuri, ci soțul unei asiatice cu trup perfect și cu douăzeci de ani mai tânăr decât al lui.  

Coda 11: Premonițiile din Duhul din lampă devin realitate în Playing it hard: globalizarea conduce la plastifierea sinelui din care doar alcoolul și smârcul amărăciunii ne mai pot scoate.

În Knossos, Bogdan, alcoolistul cu tuse tabacică de patruzeci de ani, proaspăt divorțat, de-abia sau pe cale de a-și reveni din boala alcoolului, își odihnește oasele și nervii scrum într-o stațiune de familiști din Creta. Călătoria este sponsorizată de fosta soție, Ioana, și un scriitor prieten, pe care Bogdan l-a îmbogățit cu schemele sale de agent literar. Bogdan este – cum altfel? – depresiv și are străfulgerări suicidare. Se gândește ocazional la fiica lui de șase ani, Mara, de care se agață ca de o parâmă legată de țărm. E fascinat de latura dionisiacă a culturii eline: ,,Am copilărit cu miturile Greciei Antice, m-am scufundat în filosofia pre- și socratică în liceu și facultate, însă ceea ce m-a atras cu adevărat înspre pietrele albe și imaginare ale Eladei a fost substratul irațional al religiei antice, zona întunecată, misterele eleusine, Dionysos, criminalul trac, labirintul subteran, plaja cufundată în noapte, luminată doar de o lună însângerată pe care joacă apariții teratomorfe, Pasiphae înfiptă în pula noduroasă a taurului divin”.[26] Bogdan se crede un mare talent, o cremă intelectuală de dat bani pe ea, un virtual cadru academic, de n-ar fi fost pentru aplecarea spre risc, alcool, aventură și pofta nebună de jackpot. După ce îl transformă pe Paul, homosexual alcoolic, scriitor de policier existențialist (detectivul protagonist se chema Sergiu Pascal), într-un autor scos la cele mai bogate edituri din lume, înțelegem că Tătuțu se reîncarnase într-o oarecare măsură în fiul vitreg, cu deosebirea că Bogdan nu vinde cărți și mărfuri, ci, mai mult de atât, bruhaha, bruhaha, el face comerț cu scriitori. Paul fusese cumpărat cu un milion și jumătate de euro de cele mai vestite și puternice grupuri editoriale la nivel mondial: Bogdan își luase o casă pe pământ lângă Parcul Carol, iar Paul se mutase în localitatea bulgărească Krapeț, unde lua bătaie și se bețivănea 24 din 7. Paul nu mai scria nimic, îi amorțise mâna, dar încasa din plin, inclusiv dintr-un serial HBO care-i ecranizase cartea sub formă de serial. Din fericire, scriitori români periferici, provinciali, conservatori și necitiți de nimeni nu știau în ce impas se afla Paul, așa că nu conteneau să-i scoată în evidență nenumăratele scăpări estetice, de compoziție, de gândire, defectele artistice fatale etc. Mai mult de atât, după ce Paul dăduse un interviu în emisiunea cutrei de Camelia Străjeru (un nickname al Eugeniei Vodă din realitate), ura se întețește: acest intrus, care delecta occidentul decadent cu dejecțiile românești cele mai ordinare (viața cotidiană fiind cea mai vandabilă dintre ele), deranja codul genetic românesc, stors din aparatul reproducător eminescian. Presupunem că Bogdan și Paul sunt un fel de gemeni antidivini, unul posedând ceea ce celălalt nu are: Bogdan, inteligență, înzestrare de scriitor, depresie, spirit de afacerist, Paul, celebritate, bani, viață sexuală dinamică, sterilitate. În Creta, Bogdan, amorțit și neurastenic, dar sigur pe șarmul lui de bețiv (cel responsabil de divorțul său), o cunoaște din întâmplare pe Siri, o norvegiană divorțată, la patruzeci de ani, mama unei fetițe bolnave de sindromul Down. Siri are farmecul unei zeițe vikinge cât de cât fanată și numele unei voci liniștitoare de smartphone și tabletă Apple. Cei trei, reconstituiți în imaginea unei familii middle class paneuropene, vizitează ruinele de la Knossos. Bogdan are momente în care alunecă la fund în burduful cu tristețe, simțindu-se ca un schelet de dinozaur: ,,Am devenit pasionat de monștri, de sexualitatea deviantă, de crime, de incesturi, malformații, mi-am construit propriul cer mânjit de căcat, prin care lumina moartă a stelelor nu poate intra”.[27] Bogdan, deși nu o recunoaște, se simte atras de Siri: are impulsul de a-i depănă amintiri extatice din studenție cu pictori amnezici și se gândește chiar că ar vrea să mai fie încă o dată tată. Până și caietul în care își nota strategiile de marketing devine locul de scrijelire a unui poem de două pagini. Între timp, se ia la bătaie cu un englez beat de pe plajă, beat ca orice englez, dar nu atât de nimeni încât să se declară slovac în loc de român, cum e cazul lui Bogdan, când e întrebat din ce țară vine. Bogdan cade într-o piroteală bântuită de posomărâri, păreri de rău și resemnare.

Coda 12: Avem motive să credem că Bogdan se crede taurul în care se întrupase Zeus când se iubise cu Pasiphae, Siri din nordul Europei. ,,M-am gândit la Pasiphae, vrăjitorea îndrăgostită de taurul alb al lui Poseidon, și la curajul ei de a-și asculta sângele, la picioarele ei mici, delicate, prinse în carcasa de lemn a unui aparat gigantic de reproducere”.[28] În antiteză cu opinia sa, strecurată, în treacăt, conform căreia suferă psihologic pentru faptul că a crescut cu mai mulți tați vitregi și că reține în el o ură neconsumată față de tatăl natural, Bogdan ia mereu partea unor bărbați efeminați, slabi, suferinzi, pe care îi iubește cu milă, și se ferește să ne supună privirii sale scrutătoare pe mama lui, a cărei autoritate paternă este infinit mai presantă prin însăși nechestionarea ei imediată.

Suma summarum: Bildungsroman-ul fără morală a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, aparent la fel de fantezist și instabil lăuntric ca adevăratul Kasper Hauser, celebru doar prin moarte, geniu prezumtiv și prin mistificarea de a fi un copil crescut de lupi, cade la mijloc între realismul mizerabilist (deși mizeria post-comunistă colcăie de farmec) și cel capitalist (curat ca un frigorifer de morgă)[29], cu mențiunea că autorul se scaldă în două ape tulburi, nu atât de diferit de autorii generației sale, însă cu mai mult gust literar decât majoritatea lor: pe de o parte o subiectivitate pe vine, mereu la pândă, dar a cărei autoreferențialitate aparține unui poseur intelectual, unui ucenic ce face pe eternul poète maudit din cursurile de literatură, la urma urmei, neimportant și găunos în materie de introspecții, pe de altă parte o societate românească în curs de bulversare capitalistă, în care suferința și brutalitatea sunt surprinse pitoresc și cu un realism dozat eficient și inteligent. Așa s-a trăit în cartierele bucureștene din anii 1990-2000. Așa s-a impus consumerismul urban în Europa de Est. Bogdan-Alexandru Stănescu se avântă pe teritoriul celorlalți atât cât îi permit experiența de viață, dar și membrana variabilă a conștiinței sale: se conturează câțiva bărbați cu trăsături marcate de viața grea, dar ele rămân strict psihologice și atât, se surprind conflictele sociale, dar ele sunt explicitate prin lupta pentru supraviețuire sau prin voința mistuitoare de putere și de afirmare, se subliniază meseriile puține și prost plătite, ascensiunea socială nulă, dar greutatea schimbării sau a ratării cade pe umerii personalității ambițioase, tenace, fanatice sau slabe, necrozate și autodistructive etc. Dacă cineva suferă până la sfâșiere în Copilăria lui Kaspar Hauser, aceea este familia detracată, ghidată de o masculinitate patriarhală decadentă și de repere comportamentale care generează noi și noi discontinuități pe orice plan, psihologic, profesional, educațional, sexual etc. E o lume de cârpe devenite zdrențe, fluturând în the wind of change.  

Note:


[1] Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kasper Hauser, editia a II-a revăzută, Editura Polirom, Iași, 2021.

[2] Ibid., p. 10.

[3] Ibid., p. 18.

[4] Ibid., p. 21.

[5] Ibid., p. 32.

[6] Ibid., p. 35.

[7] Ibid., p. 39.

[8] Ibid., p. 47.

[9] Idem.

[10] Ibid., p. 57.

[11] Ibid., p. 61.

[12] Ibid., p. 64.

[13] Ibid., p. 70.

[14] Ibid., p. 79.

[15] Ibid., p. 95.

[16] Ibid., p. 132.

[17] Ibid., p. 135.

[18] Ibid., p. 144

[19] Ibid., p. 165.

[20] Ibid., p. 194.

[21] Ibid., p. 199.

[22] Ibid., p. 209.

[23] Ibid., p. 213.

[24] Ibid., p. 217.

[25] Ibid., p. 219.

[26] Ibid., p. 225.

[27] Ibid., p. 259.

[28] Ibid., p. 272.

[29] Categoriile de realism mizerabilist și capitalist, cu accentul pus de autobiografic și deschiderea spre capitalismul global, sunt preluate de la Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contempoane: 1990-2020, Editura Polirom, Iași, 2021, p. 403, pp. 408-409.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s