Familia la țară în România capitalistă

Cât de aproape sunt ploile reci[1] de Bogdan Coșa nu e decât la prima vedere un roman rural sau realist social. Nu găsim panoramări sociale largi aici, nici personaje diverse, provenind din medii diferite și greu compatibile, iar ruralitatea nu mai este conotată țărănesc, țărănimea apărând cel mult ca o relicvă sau un artefact de pe vremuri. Satul e o închegare fără identitate, mult mai sărac decât un oraș, dar mai apropiată ca stil de viață de un târg săptămânal la marginea unui drum național. Deși acțiunea – dacă se poate vorbi de așa ceva – are loc în Dumbrava Frumoasă, un sat transilvănean de munte cu o semnificativă populație maghiară în care ploua ca în Rashōmon, ceea ce distinge din punct de vedere cultural satul față de orice altă așezare similară din Moldova sau Oltenia sunt accentul, mutrele taciturne și o lipsă completă de veselie (tâmpă) în priviri. Nici măcar accentul local nu mai are cine știe ce influență pentru că se poate observa cum privitul la televizor atenuează mărcile lingvistice regionale. Cât de aproape sunt ploile reci e povestea decăderii și fărâmițării unei familii, dar una urmărită nu de la o generație la alta, ci în cadrul contemporan: ceva se întâmplă după anul 2000 care duce la prăbușirea totală a unor repere comportamentale care, deși fuseseră afectate de colectivizare și migrația la oraș impuse de industrializarea socialistă, încă mai subzistau în forme dătătoare de speranță. Nu și în capitalismul de șoc postdecembrist și cu siguranță deloc după integrarea României în Uniunea Europeană din 2007, căreia îi revine misiunea de a termina treaba începută de modernizarea Vechiului Regim.

Înainte de a încerca să emitem câteva considerații generale, personajele s-ar cuveni precizate în datele lor elementare. La fel ca în Ioșca, romanul lui Cristian Fulaș, vorbim în general de oameni simpli, cu puțină școală, executând munci modeste, ducând o viață monotonă, din care nu poți scoate nici lupte interioare, nici antieroi. Ei reprezentă majoritatea populației României, însă, dacă nu sunt puși în contrast cu alte voci, provenind din clase sociale superioare sau inferioare, mesajul lor este unul difuz, banal sau, tocmai pentru a depăși sărăcia reală de sensuri, mistic. În literatură, evadarea în misticism, subiectivism traumatic sau într-o senzorialitate transcendentă dovedește imposibilitatea sau greutatea uriașă a înțelegerii raționale a realității materiale și a relațiilor, adesea absurde, între semeni. Nu este cazul în Cât de aproape sunt ploile reci, unde misticitățile sunt reduse la zero, iar raporturile sociale sunt atât de clare încât nici nu merită explicate sau analizate.

Primul membru al familiei Toader, în ordinea narațiunii, este Nuțu, un fost tractorist, zilier, de meserie pădurar. Alcoolic, murdar, Nuțu va ajunge la finalul vieții în sanatoriul de alienați mintal din zonă. Nu știm de ce Nuțu bea în halul în care o face: deși sărac, acesta nu se plânge de lipsa cruntă a banilor. E împăcat cu soarta sa socială mizeră. Nuțu bea atavic, semănând cu tatăl său, Ionică, mort de două decenii[2]. Nuțu e căsătorit cu Casiana, soră medicală la sanatoriu, o femeie supusă, harnică, fără ambiții, tipică pentru rolurile de gen din mediul rural românesc. Mama Casianei, Camelia, tot asistentă medicală, își învață fiica să se despartă de Nuțu, inferior atât ca bărbat, cât și social, ceea ce se va și întâmpla. Casiana se va recăsători nu tocmai strălucit cu un bărbat din orașul Pitești. Nuțu și Casiana au împreună un băiețel, de curând născut când părinții se hotărăsc să se despartă. Fiul lui Nuțu, Ionel, va deveni medic stomatolog într-o bună zi, împlinind dorințele bunicii Camelia. Nuțu face doi ani de închisoare după ce, în cadrul unei beții cu bărbații din neam, conducând băut, omoară un băiat din sat într-un accident de mașină (de aici pesemne titlul primei părți a romanului, Moartea nu este modernă). Până la disoluția completă, Nuțu mai încearcă să trăiască, fără izbândă, cu o vânzătoare din sat, Eva. Într-un cuvânt, Nuțu e un ratat cu potențial violent, deși rar afirmat. Înainte de a o lua complet razna și a-și pierde complet dinții, Nuțu se culcă simbolic în cușca câinelui bătrân și ponosit, eliberat, ultimul paznic lucid și treaz al vieții de familie.

Dana e sora lui Nuțu, mama unui copil din flori, necăsătorită. Dana lucrează ca vânzătoare la magazinul din sat la începutul romanului pentru ca la final să o găsim tot ca vânzătoare într-un supermarket. Dana e gospodină și legată de familie și de locul ei de baștină în prima fază. Nu fumează din teamă sau din respect în preajma mamei, bătrâna Aurelia, dar nici nu vrea ,,să intre în rândul lumii”, recăsătorindu-se. Își îngrijește ca o sclavă fratele, după ce Nuțu suferă un accident la beție. Dana își suportă și șeful pervers și onanist, care se masturba de față cu ea în mașină atunci când călătoreau împreună cu sarcini de serviciu. Fiica Danei, Mădălina, o fată blândă și silitoare în prima parte a vieții, emigrează în Anglia, unde lucrează la un depozit. Dana cea submisivă va pleca în cele din urmă tot în Anglia, traiul chinuit cu frații ei bețivi și bolnavi nemaiputând continua fără ca ea însăși să își piardă mințile.

Doina e altă soră a Danei și a lui Nuțu, dar una mai puțin prezentă în roman decât ceilalți. Știm că e măritată cu Puiu, electrician, și locuiesc în Italia. Doina voise să dea la medicină, dar Puiu, ins fără tărie de caracter, o reține. Nici el nu urmează politehnica, așa cum se dusese vorba în neam.

Centrul familiei e bătrâna Aurelia, păstrătoarea tradiției, dar una de rău augur. Dacă Aurelia ar putea vorbi, dar este încă prea încăpățânată pentru confesiuni, atunci relatarea ei tragică ar fi la fel de măreață precum cea a sclavei afro-americane Dilsey din The Sound and the Fury. Aurelia moare la optzeci de ani, locuind în aceeași casă cu fiii ei bețivi, Nae și Nuțu, și fiica cea supusă, Dana, care are grijă de ei toți. Aurelia e bisericoasă, tiranică în chip egoist cu copiii ei și vorbește – poate intenționat – numai cu un accent ardelenesc pronunțat, cu toate că băieții și fetele ei îi provoacă pe de o parte conștiința, în sensul în care la mijloc e vorba de manifestarea unui păcat, iar, pe de altă parte, nu se poate separa de ei, mai ales de latura masculină a neamului, indiferent cât de destrăbălați și deplorabili sunt. Aurelia muncește în grădină vara și zace, copleșită de dureri de stomac și mustrări mute de conștiință, iarna, uitându-se la televizor. Televizorul, izvor de veselie artificială, ajunge să fie la un moment dat singurul liant al familiei, cocon de mohorâre. A ține cu orice preț unită familia în aceeași ogradă – acesta este principiul de viață al Aureliei, cu toate că, odată moartă, familia se va destrăma ineluctabil. Aurelia știe vechea morală și uzatele datini, dar este incapabilă de a le aplica creativ, în forță sau măcar inteligent cu urmașii ei, pe care îi înghite în casa ei sufocantă. Neputința ei e feminină, impusă de codul de gen patriarhal, la fel ca în cazul fiicei ei, Dana. Aurelia este și copilul din flori al mamei ei Florica: rămasă singură în anii războiului (1941-1945), Florica, deja cu doi băieți, comite un adulter cu un soldat oarecare, deși Grigore, soțul, încă trăia și avea să se întoarcă teafăr de pe front. Acesta își bate nevasta, se desparte de ea, dar o crește și pe Aurelia în noua lui familie, dar pe poziții inferioare la masa mamei ei vitregi. Nu altfel decât ca-n Vechiul Testament, Aurelia interiorizează probabil această culpă morală a originii ei nelegitime și socotește, în străfundurile inimii ei, că destinul odraslelor ei este atât de deprimant pentru a stinge vreo vină, o datorie mai veche a strămoșilor mârșavi. Însă Aurelia nu face nimic pentru a îndrepta greșeala, ci așteaptă împlinirea pedepsei divine. Odată cu dispariția ei fizică – fără lumânare la creștetul capului și fără ca urmașii să fie siguri de etatea ei sau măcar să vină cu toții la înmormântare –, care va marca capătul de drum al familiei, aflăm că până și biserica veche din sat și-a închis porțile. Nici vatra casei nu o ducea mai bine: ,,Bucătaria fusese centrul lumii până atunci, dar devenise un loc ostil.”[3]

Nae este alt fiu al Aureliei, nu mult diferit de Nuțu: alcoolic, leneș, fost muncitor pe șantier, acesta trăiește într-un cămin de nefamiliști în orășelul ex-industrial din apropiere. El este căsătorit cu Sanda, o femeie cândva frumoasă și ațâțătoare, pe care o bănuiește că îl înșela. Are un fiu adolescent, Petru, un alter ego al naratorului, fără de care ratarea familiei nu ar avea acea privire dulceagă, afectuoasă în care este înveșmântată salvator. Petru, Sanda și Nae sunt complet alienați unul de altul. Sanda, ajunsă călugăriță la bătrânețe, se va despărți în cele din urmă de Nae, care se retrage în casa bătrânească, unde bea și se ceartă la sânge cu fratele lui mai mic, Nuțu, pe seama casei părintești. Zavistia este tristă prin consecințe, fiecare revendicând ceva la a cărei distrugere – măcinare lentă – contribuise.  

Alta fiică este Dumitrița, mezina, căsătorită cu Bebe, amândoi plecați o vreme în Italia. Bebe e mereu cu țigara în colțul gurii, la volan, stăpân peste o mașină-pat de viteză, ,,futelniță”, în care se regula cu alte femei decât Dumitrița. Se zvonea că o chelneriță din stațiunea montană vecină îi cerea un test de paternitate, iar pe Dumitrița o mai caftea din când în când. De altfel, și fratele Nae o bătuse pe Sanda până ce aceasta pierduse o sarcină. Nu suntem informați cu ce se ocupă Bebe, în afara faptului că repara obiecte casnice aruncate la gunoi în Italia, pe care le vindea apoi în bâlciurile din satele României. Dumitrița e șomeră de ani buni. Într-o zi oarecare revine în sat. Se desparte de soțul ei. E primul semn de independență modernă din familia Toaderilor. Al doilea are loc atunci când Dumitrița, scârbită și sătulă de închisoarea îngălată în care trăia, casa părintească, își ia lumea în cap și pleacă de una singură înapoi în Italia. Lasă în urmă cinci sute de euro, pe care nenorocitul de Nuțu îi găsește și îi dă pe băutură. Dumitrița este un fel de mama Aurelia cu alt destin.

Nici nepoții Toaderilor nu sunt mai fericiți: dacă despre Mădălina știm că este aranjată minimal în Anglia, unde se îngrașă de la prea mult fast food, Petru, cel care, ca adolescent, se masturba în veceul din curte cu bunica Aurelia de față, locuia la oraș într-un apartament cu chirie, pe care îl împărțea volens nolens cu încă doi tineri dezabuzați și fără resurse financiare, Silviu și Cosmin. Muncea de acasă, subtitrând filme în limba română, activitate din care abia putea trăi, limba română având o valoarea de schimb de mâna a doua. La un moment dat se vorbește de un tânăr de seama lui, Marius, pocăit, pe care familia, alta decât cea ortodoxă, îl ajutase suficient încât să aibă un loc de muncă decent și ducea o viață așezată. Petru îl tratează pe Nae ca pe un străin, deși cu mila unui fiu rătăcit față de un posibil tată. În meciul lor psihologic, în care Petru e mai tare, căci mai educat și mai sigur pe el, Nae iese cumva învingător, tocmai pentru că nu are mentalitatea unuia. Disputa lor seamănă cu victoria neverosimilă a echipei de fotbal a Mexicului în fața mult mai organizatei Germanii, meci care se derula la televizor. Estul sentimental își ia revanșa doar psihologic asupra vestului dominant.

Cât de aproape sunt ploile reci e mai mult despre umbra bunicii Aurelia și ratații ei de copii decât despre societatea românească în ansamblu. Chiar dacă, pe alocuri, aflăm că Nuțu – unul dintre mulți alții – lucra ilegal la gater, asigurându-și pâinea cea de toate zilele, trimiterea e accidentală și ambiguă: industria coruptă a tăierii de păduri asigură o bruma de venit localnicilor amărâți. Nicăieri și niciodată nu-i vedem pe cei de deasupra celor ca Nuțu: avem victimele economice, dar unde sunt călăii lor și cum gândesc și trăiesc ei? Nu știm nimic în privința lor. De asemenea, când Nae deplânge conspiraționist moartea lui Nicolae Ceaușescu, care i-ar fi ,,dat” un apartament cu trei camere de mai trăia și s-ar fi întors din refugiul cubanez, nu doar garsoniera de la căminul de familiști, înțelegem că ne vorbește un alt sacrificat al tranziției, însă semnalul se consumă în câteva rânduri. Nici Sulică, muncitor, tovarășul de amărăciune al lui Nae cu dioptrii imense, deși obligat să-și crească singur progenitura după ce îi plecase nevasta în Spania, nu beneficiază de mai multă considerație. Nici Mitică, proprietarul barului din comună, abandonat de nevastă, nu-și spune pe deplin partea sa de adevăr. De fapt, Cât de aproape sunt ploile reci e mai ales despre masculii eviscerați economic și emasculați din cadrul familiei și despre femei slabe care devin tari luându-și lumea în cap, în pofida faptului că forța lor de ființe libere este una în continuare îndoielnică. Figura bunicii Aurelia rămâne pregnant în memoria lectorului, însă ea însăși este ipocrită în raport cu comandamentele tradiției rurale: degeaba locuiesc băieții ei alcoolici și impotenți sufletește sub același acoperiș, dacă nu au femei, copii și nu muncesc, inutil că fetele ei sunt pe acasă, când nu dețin soți serioși și solizi, reali stăpâni. Vecinătățile, în schimb, se epuizează în bârfe și batjocuri de peste gard, iar a fi român nu mai înseamnă nimic de stimă. Dimpotrivă. A fi fericit începe undeva la granița României. Demolarea din interior a satului românesc se realizează prin castrarea simbolică a bărbatului tradițional. Fără acesta, nimic nu mai are sens, iar lumea se fragmentează într-o pâclă de melancolie umedă, ca întreaga carte a lui Bogdan Coșa.

Note


[1] Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci, Editura Trei, București, 2020.

[2] Tatăl este însă stâlpul familiei, iar dispariția sa declanșează destrămarea familiei, Ibid., p. 63: ,,După moartea bărbatului, gospodăria își pierduse din farmec: pomii nu mai rodeau aproape deloc, boii fuseseră vânduți, ordinea și curățenia din atelier se risipiseră, lăsând o podea unsuroasă, plină de grăunțe și rumeguș; geamul care dădea spre grădină era acoperit de fiare ruginite peste care domneau dinastii de păianjeni.”

[3] Ibid., p. 203.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s