Soldățeii de plumb ai capitalului de periferie

Citind Soldații. Poveste din Ferentari[1] a scriitorului Adrian Schiop ne întrebăm ce înțelege cetățeanul român mediu din acest roman în anii 2020-2030, care e, în realitate, un jurnal rece, sec, rareori poetic, de cele mai multe ori brutal și direct. Care român mediu, de fapt? Dacă vorbim de românul rural, Soldații e o carte posedată de diavol, cu gunoaie sociale și păcătoși blestemați să ajungă în iad. Homofobia religioasă este agresată pe fiecare pagină, iar ulcerațiile ei vor duce curând la abandonarea furioasă a cărții. Dacă ne referim la cel urban, oarecum secularizat, mai înțelegător cu libertatea de a face ce vrei cu sexualitatea ta, termenii nu se schimbă drastic: în loc de afurisenie va fi vorba de golăneala unor bolnavi psihici nebăgați încă în ospiciu sau la pușcărie. Dacă însă apreciem publicul țintă ca fiind compus din orășeni de până în vârsta de patruzeci de ani, cu un job bunicel, depășind cu 50% un salariu mediu sau urcând chiar spre straturi sociale relativ confortabile financiar, homosexualitatea pe față a lui Adrian Schiop va produce reacții ceva mai temperate: familiștii cu urmași o vor arunca la coș una-două ca pornografie cu săraci semianalfabeți, iar cei singuri sau în relații pasajere nonhomosexuale, cu un lifestyle mai dezangajant psihologic în ceea ce privește triada casă-mașină-vacanțe, toate plătite pe credit sau din economii greu strânse, o vor aprecia ca depoziția unui alt homosexual progresist, plătit de fundațiile occidentale să ne facă praf creierii naționali. O franjură nesemnificativă statistic din această categorie medie o va considera cu o privire echilibrată și unii, încă și mai puțini, o vor citi ca un obiect literar interesant, valoros, deschizător de drumuri. Foarte puțini din aceștia, experimentați cu lecturi grele, o vor cataloga ,,capodoperă”, cum se întâmplă cu Mihai Iovănel.[2] Peisajul este, cu toate acestea, destul de străveziu: Soldații poate să vândă bine, atât cât este permis de disponibilitățile de gust ale publicul cititor român, dar este o carte în afara curentului dominant actual.

Ca într-o mașinărie cu mai multe roți dințate, Soldații stă la mijloc între tot atâtea direcții. Pentru cine a copilărit într-un cartier muncitoresc bucureștean de anii ’90 și a ieșit afară la joacă cu puștimea mai departe de ,,curtea” din fața sau din spatele blocului, machismul a fost mestecat pe toate părțile precum guma Turbo a perioadei. În lumea străzilor, șmechereala însemna să ai bani fără o sursă clară de venit, să te îmbraci amenințător, cu trening Adidas, Reebok etc. și adidași de firmă, să dai în cap la nevoie sau din capriciu, să regulezi ,,cele mai tari gagici”, care nu puteau fi ,,bagaboante” așa ușor și în nici un caz nu le făcea nimeni ,,poștă” sau le viola, să chemi lumea la bairamuri monstru în noua ta viloaie – nimic nu trebuia să indice fraiereala. Acesta era binomul existenței sociale în cartier: haladiții, boșii, șmecherii, baștanii, barosanii și smardoii versus gherțoii, cocalarii, fraierii, pielea pulii, bulangii, muiștii, rochiștii și punkiștii de cealaltă parte a luptei de recunoaștere în București. Fie că ieșeai din oul familiei în cartierul Labirint, la o aruncătură de băț de magazinul Unirea, fie că o ,,ardeai” pe Prelungirea Ferentari sau pe Sălaj, adică la câteva stații de autobuz de același centru paradit, standardele nu variau până la nerecunoaștere. Această suprastructură de moravuri era încurajată în general de adolescenți sau tineri de douăzeci de ani ai căror părinți trăiau din ce în ce mai la limită, mame angajate la aprozar pe trei lei, tați, decăzuți la statutul incert de șomeri, care mai reparau mașini la negru lângă centrala de căldură sau care mai făceau te miri ce ,,combinație” pe ici-pe colo, cărând marfă noaptea. În jungla fără stăpâni a anilor ’90, nici nu se putea altfel, iar mărturia vremurilor s-a adunat în muzica rap. Machismul de șmecher era agrementat masiv de rasism antiroma, cu toate că – deloc paradoxal – tocmai clanurile de țigani interlopi, la mare căutare pentru cei mai faliți, fără lichidități, impuseseră reprezentările simbolice la care facem aluzie. Lumpenproletarizarea tranziției crease lumpenismul ca mod de viață, iar mafiotul țigan era zeul tutelar al României urbane postcomuniste, însă unul urât și temut: ceea ce nu puteau face băiețașii cu pantalonii pungă, vocali și bătăuși minori, era închisoarea grea, locul de unde ieșeai ,,fetiță”, ,,gaură ambulantă”, ,,drogalău”, cazierul pătat însemnând calificarea în ratare. Copiii de ,,familie bună”, cu ambii părinți angajați decent, deși modest pe atunci față de corporatiștii de astăzi, absolvenți șaptezeciști sau optzeciști cu diplome universitare, erau ținuți în frâu să nu se joace cu băiatul lu’ Nelu taximetristul de la etajul doi sau al lu’ Vasile șoferul de basculantă de la parter pentru că erau repetenți la școală, iar tații lor treceau drept alcooliștii, violenți în căsnicie, de pe scara blocului. Dacă își pierduseră între timp locurile de muncă, deși lumea îi numea în continuare după vechile meserii, interdicția creștea în intensitate. Desigur, toate acestea nu însemnau că, până la începutul anilor 2000, băieții și fetele, de până în cincisprezece-șaisprezece ani, nu vorbeau, nu se jucau, nu se confruntau și nu se distrau unii cu alții, indiferent de zvonurile, temerile și prejudecățile părinților. Până și tații mai apelau unii la alții când li se strica ceva sub capotă sau anvelopele nu se umflau cum trebuie, iar mamele făceau schimb de ulei sau făină atunci când nu le aveau la îndemână în bucătărie, însă socializarea dezinvoltă, atât de firească în viața la bloc din perioada ceaușistă, se crăpase de sus până jos. Zonele bucureștene care au dus la perfecțiune acest mod de trai în comun, cu rupturi groaznice între venituri și moduri de a le procura, au fost Ferentari și Rahova, tot de aici trăgându-li-se reputația proastă. Ambele au fost și sunt cartiere cu procentaj semnificativ de etnici romi. Neintegrați convenabil în economia socialistă nici înainte de 1989, zorii capitalismului au adus prăbușirea lor completă ca minoritate cu propriile tradiții și cutume, în mare măsură creștin-conservatoare, dar nu numai. Vechile obiceiuri s-au alterat anamorfotic: țigănimea s-a scindat într-un grup larg de săraci, mizeri și răpănoși, fără loc de muncă, fără școală, fără documente minimale (certificat de naștere, buletin etc.), desconsiderați de statul român, detestați de majoritatea populației pe considerente sociale dublate, pe treapta culturală, de rasism, și o castă privilegiată a romilor, alcătuită dintr-o peliculă fină din lăutari și maneliști, simpatizați de largi categorii sociale din România, și un snop solid de mafioți (proxeneți, cămătari, recuperatori, comercianți de droguri, spărgători de case, hoți de mașini, faraoni pe cioporuri de cerșetori), care, dacă înainte de anul 2000, terorizau mai mult de unii singuri cartiere și orășele întregi, în conivență cu liderii politici ai momentului și funcționarii înalți sau magistrații statului roman (chestori, judecători, procurori etc.), ajung să-și împartă mai echilibrat puterea și să se rafineze în materie de criminalitate după 2010. Unii dintre acești mafioți au devenit mai respectabili, mai ,,albi” și mai abili ca oameni de afaceri decât mulți buticari sau afaceriști obișnuiți din prezent[3]. Ceea ce nu se spune suficient de tare și de cinstit de către majoritatea ONG-urilor care apără minoritatea romă în România, îndestulate de banii Uniunii Europene, falsând la mandolina spartă un progresism cultural de import, se referă la barbaria toxică și inumană la care îi supun, de cele mai multe ori, liderii romi interlopi pe țiganii de rând, ajunși sclavii personali ai primilor: copii de cinci-zece ani mutilați intenționat și obligați să practice cerșetoria, să fure din buzunare sau să se prostitueze în fel și chip, inclusiv în case de toleranță vizitate de vest-europeni cu dare de mână, adolescenți tranformați în ,,soldați” în munca de jos a criminalității organizate, bătrâni și bătrâne, fără pensii, forțați să presteze munci de bucătărese, personal de serviciu sau slugi pe gratis – blidul de orez și pâine nu ne interesează aici – în casele șmecherilor din comunitatea lor. Scandalurile din presă pe aceste subiecte grave au existat și nu vor dispărea prea curând, dar stânga progresistă tace chitic, de teamă să nu fie bântuită cu baubaul rasismului, permițând, în numele unei toleranțe multiculturale de fațadă, ca dezumanizarea să-și vadă bine mersi de lucru. Prin urmare, Adrian Schiop a ales să locuiască în anii 2000 în Ferentari, cartier paradigmatic pentru așezarea socială deja expusă în liniile ei mari.

Schiop este un triplu intrus în Ferentari: intelectual și scriitor, homosexual cu episoade hetero ratate (iubita băiețoasă Ana), fost profesor, jurnalist și doctorand la momentul scrierii Soldaților (cu o teză publicată despre manele, Șmecherie și lume rea, Editura Cartier, 2017). Deși Adrian Schiop locuiește cu chirie în Ferentari împreună cu un moldovean sărac și fricos, Vasi, pentru că nu are bani de altceva mai bun (câștigă, dintr-o bursă doctorală venită de la UE, 2200 de lei prin 2013, ceea ce era o sumă mică, un salariu de subzistență pentru o singură persoană, chiriaș, în capitală), acesta își motivează atât antropologic, cât și spiritual traiul în cartier: îi plac libertatea și mizeria nouăzeciste, magnific conservate în peisaj, și îi poate studia de aproape pe cei despre care scrie la lucrarea sa de doctorat. Un alt motiv este legat de homosexualitatea lui: recunoscându-se ca partea ,,feminină” din cuplu, punctată de intimități de nevastă care face mâncarea în casă și care vrea căldura unei îmbrățișări ,,masculine” seara, Adi Schiop e în locul potrivit, cartierul de interlopi și șmecheri definindu-se ideal prin masculinitate alpha în stare pură. Precum o femeie hetero, singură, depresivă, nesigură pe ea și cu stima de sine în picaj, în căutare de bărbați vânjoși, capabili să ducă un act sexual până la orgasm sau măcar să dea impresia că pot fi afectuoși, Adi Schiop vânează un partener pe măsură, ,,un pulărău”. Acesta nu întârzie să apară sub chipul unui urangutan cu burtă, Alberto, cunoscut la cârciuma de cartier Zeicani, punct nodal de socializare în Ferentari. Sătul să dea bani la escorți hetero sau să întrețină frugal acte sexuale cu bărbați distanți, Alberto e the genuine article, deși nici organul genital, nici atitudinea lui în lume nu-l recomandă ca pe o mașină 4×4 a sexului. Comesenii de la Zeicani sunt vai de mama lor: boschetari, cerșetori, șomeri, interlopi periculoși sau doar zdrențe și clănțăi, toată gama cartierului. Poveștile lor de viață sunt despre traume și umilințe, ale lor sau ale altora. Relația cu Alberto este un succes în plan sexual și sentimental: Adrian Schiop scapă de izolare și de nevoia alcoolului și antidepresivelor ca soluție la amărăciune. Actele sexuale cu Alberto sunt primitive și fără menajamente: seamănă cu ceea ce fac mulți heterosexuali triști când merg la prostituate. Trag o dușcă înainte, se încălzesc cu un film porno și urmează o serie de penetrari ostășești, furate din filmele de gen. Nivelul de fantezie erotică e la cote joase pe lângă scenele colorate hedonist ale unui Michel Houellebecq. Alberto, de cealaltă parte, e sarea și piperul volumului: țigan oropsit, abandonat de un tată plecat în Danemarca, crescut de o bunică cu inima de aur, cu sentimente materne necurmate de nouăzecism, Alberto n-are decât cinci clase, paisprezece ani de închisoare, începuți pe când era un adolescent pricăjit și nu are nimic de aștepat la orizont. Lucrase ca parcagiu la Gara de Nord, unde trăise cu o boschetară pe post de soție. Violat, înjosit și traumatizat psihologic la închisoare, Alberto devenise homosexual de nevoie. Nu are act de identitate și stă la mila vărului sau, Borcan, un interlop care, conform anilor 2010, se ascundea fițos low profile, nevasta lui ocupându-se aparent de afaceri. Fără legătura de rudenie, probabil că Alberto, delirând cu mintea la milioane de euro, ar fi fost un alt sclav în casa lui Borcan. Alberto e prost făcut grămadă, lăudăros cât cuprinde, mincinos pe stil macho, cârpa șmecherilor și nemesisul fraierilor, suficient de abil ca să înțeleagă că nici gura, nici curul nu te scot la suprafață, ci banii ca expresie a puterii sociale. Mascul în pat, dar slab și în bătaia vântului din punct de vedere social, Alberto e surclasat pe latura economică și de integrare în lume de Adrian Schiop, care profita într-un fel de labilitatea psihică și vulnerabilitatea socială maximă a lui Alberto. Însă Alberto pricepe că, orice ar fi, într-o societate în care puterea vine din bani, tot banul te scoate din budă în cele din urmă. Dacă inițial este plătit când face sex, ulterior Alberto, fals amorezat, îi cere lui Adi reabilitarea: un buletin și un loc de muncă ca bodyguard l-ar spăla și l-ar salva pe viață. ,,El făcea ce-a învățat la pușcărie, să se dea pe lângă unul mai descurcăreț ca să-și facă viața dulce. Prin urmare, în capul lui, eu trebuia să fiu stăpânul, ăla de la butoane – dar, pentru că nu am putut să mă impun sau să-l refuz, nu am reușit să-l fac să mă creadă. N-aveam tupeu și mândrie, nu semănam cu șefii lui de cameră din închisoare, comportamentul meu îi deruta instinctele de soldat; cu siguranță, dacă aveam s-o mai țin așa, romantic și împleticit, deruta avea să coacă în dispreț, dă-l în mă-sa de lache prost. Nu mai mergea așa, trebuia să fac ceva.”[4] Firește că Adi nu e în stare de așa ceva, iar relația cu Alberto devine din ce în ce mai abuzivă: ocupând tot apartamentul, băgând groaza în Vasi, Alberto îi toacă banii aiurea la păcănele, îl amenință cu bătaia și expulzarea din cartier cu sprijin de la Borcan, îi face cu o mie de lei și, într-un final, îi șterpelește, sub amenințări, și o gioarsă de bicicletă lui Adi Schiop. Povestea de dragoste a murit. Nimic mai previzibil, date fiind condițiile inițiale. Populația cartierului are povești interlope sau ratate de spus: de la Florică la Bibi, ,,pula și banii” se contopesc ca ștreangul și călușul pe capul condamnatului. Adi se sperie la un moment dat că are SIDA, că a luat sifilis sau gonoree, dar teama sa de băiat de medic din județul Sibiu nu-l reține de la alte împreunări de bulău cu borfașul de Alberto, care nici nu pare atât de convins, dincolo de teatrul manelist cu iubirea și ,,să-mi fac viața cu tine”, de homosexualitatea sa, pe care o îndura ca pe datoria unui sclav. Alte femei îi fac mereu cu ochiul. Asta a fost aventura cu Alberto din Soldații.

Schiop nu se simte ca peștele în apă făcând pe stângistul, dar câtă vreme chestia asta scoate bani, nu are nimic împotrivă: ,,Dar hai să nu fiu ipocrit, făcând gura mare cu radicalismul lu pește, fiindcă erau lucruri, în prezent, între care mă simțeam bine – și cel mai mult îmi plăcea confortul pe care îl aduceau banii; or, din punctul asta de vedere, puteam să mă consider un privilegiat: prezentul îmi băga lună de lună bani în cont, fără să fac mare lucru, iar eu îi cheltuiam în Ferentari și-n trecut”[5]. Pușculița goală ducea imediat la o retragere strategică pentru câteva luni, de preferință vara, întrucât iarna îi provoacă depresie, în Porumbacu de Jos, de unde este de fel. În rest, Adi Schiop nu crede în egalitate[6], cel mult dreptate, căci șmecherii și fraierii se caută reciproc de când lumea, și nici ongismul prominorități și heirupul diferențelor multiculturale nu-l conving decât ca o altă falsificare, utilă pentru el și alții, fiindcă se poate profita pecuniar din așa ceva. De altminteri, toți prietenii lui stângiști sunt schițați ca niște poltroni parveniți[7], chiar dacă sunt cumsecade și bineintenționați în sinea lor. Cinic, Adrian Schiop crede că sărăntocii nu fac revoluții, ci doar mafii.[8] Aici e punctul de torsiune al Soldaților: spre deosebire de stângismul light, praf în ochi plătit regește, Adrian Schiop nu-și face iluzii în legătură cu problemele uriașe ale vieții sociale din România, însă, hei!, nici dezvoltarea societății în altă direcție decât groapa de gunoi nouăzecistă nu-i place. Ferentariul cu complexe rezidențiale, cu mall, străzi pavate și curate, oameni așezați, blânzi, docili, fără șmechereală și damf de penitenciar îl sperie mai tare decât o revoluție comunistă, în care interlopii ar fi băgați la închisoare, bătuți zdravăn periodic, și toată lumea ar fi pusă la muncă în folosul avutului obștesc. Capitalismul de periferie riscă să sfâșie feng shui-ul nouăzecist, o boschetăreală de cea mai joasă speță, dar savuroasă pentru papilele gustative familiarizate cu gustul tare al excrementelor în curs de descompunere.

Note:


[1] Adrian Schiop, Soldații. Poveste din Ferentari, ediția a II-a, Editura Polirom, 2014.

[2] Mihai Iovănel, Istoria literaturii române: 1990-2020, Editura Polirom, 2020, p. 431. Entuziasmul lui Mihai Iovănel în legătură cu Adrian Schiop nu este, totuși, absolut: acesta aminteste en passant, neutru și fără aprecieri suplimentare, că există și un ,,filon pedofil” într-un roman de primă tinerețe a scriitorului.

[3] Ibid., pp. 176-177, p. 221.

[4] Ibid., p. 97.

[5] Ibid., p. 151.

[6] Ibid., p. 161.

[7] Ibid., pp. 171-173.

[8] Ibid., p. 234.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Soldățeii de plumb ai capitalului de periferie

  1. Vera zice:

    Totuși, nu am aflat de ce ar trebui să mă intereseze această capodoperă (apud M. Iovănel).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s