Nevoi speciale la tinerețe

Interior zero, romanul Laviniei Braniște din 2016, vizează prin titlu câteva sensuri finite: garsonierele mizere, igrasioase și învechite, în care se plimbă an de an prin București antieroina, sufletul vidat de prezența cotidianului al Cristinei, vocea narațiunii, sau banalul cod telefonic de uz intern din compania multinațională unde aceasta lucrează. De ce nu tunsoarea periuță, aproape de zero, ca semn al purificării, al suferinței sau al remușcarii, pe care o preferă protagonista la un moment dat? Cristina are treizeci de ani și este corporatistă în Bucureștiul anilor 2010-2015. A terminat litere sau limbi străine și lucrează ca o secretară ,,la o firmă de proiectare pentru inginerie civilă”.[1] Cristina nu are casa ei și își duce viața dintr-un salariu mediu sau puțin peste medie, fără de care supraviețuirea în capitala României ar fi aproape imposibilă sau măcar indecentă. Firma este deținută în parte de șefa, Liliana, și de soțul ei, iar celelalte două treimi revin unui holding spaniol. Cristina ar fi vrut să lucreze ca traducătoare profesionistă sau într-o editură, însă din ,,cultură” se poate trăi doar dacă ai deja pe cineva în familie, care să te ajute financiar o vreme, sau dacă nu ești doar în etapa de entry-level. Lipsa banilor îi dă stări de amețeală Cristinei. Colegii acesteia de la firmă ocupă un loc important în economia romanului: Mona, surprinsă inițial ca ingineră de șantier, construind un spațiu comercial, câștigă mulți bani, își permite vacanțe exotice, dar este limitată intelectual, vulgară, agresivă și primitivă, atribute necesare supraviețuirii pe șantierul clisos sau în viața socială gelatinoasă. Lavinia Braniște ne pune la dispoziție nu atât un roman realist, în care capitalismul sălbatic și ilegal roade societatea, cât unul al alienării și al unei psihologii viciate de contactul inuman cu ceilalți din jur. Subiectivismul/subiectivitatea sângereză din găurile unui infern social.[2] Indiferent că lucrările din zona construcțiilor sunt de mântuială sau sub pretențiile din pliantele publicitare (sau că firmele primarului cu mutră de șofer sau ale consilierilor locali din Brăila drenează bani publici în servicii ulterioare, controlate de propriile lor firme), ceea ce primează sunt stările de conștiință și emoțiile imediate lor și nu problematica socială. Liliana, managerul firmei, este principalul recipient din care se injectează otrava psihică: moartă după bani, autoritară, abuzivă, dezorganizată, exploatatoare, rasistă, meschină, invidioasă, mincinoasă, un adevărat calup de defecte ale omului de afaceri de succes e conturat cu minuție. ,,Șefa îi urăște pe spanioli. Dar și pe evrei, unguri, homosexuali, toate secretarele, toți funcționarii și toți țiganii de muncitori de la ,,Dinamic”. Și pe ,,câcata de avocată” a clientului. O câcată de douășase de ani.”[3] Liliana își manevrează soțul ca pe coada măturii, se învârte în medii dubioase politice, îl are ca ajutor pe Traian, probabil colonel de Securitate în rezervă și sigur director de închisoare pe vremea lui Ceaușescu, face economie la sânge la consumabilele din firmă, urlă descurajant la toți angajații, se folosește de Cristina ca de sclava ei personală și trăiește numai și numai pentru a face bani și a-i împărți cât mai în folosul ei cu partenerii spanioli. Liliana simulează un creștinism ortodoxit oribil atunci când își pomenește anual rudele moarte. Creștinul cu abilități evidente de carnasier descumpănește. Lipsa de minimă umanitate nu devine, însă, nicăieri în roman modul normal de a se purta al unui om de afaceri din România secolului al XXI-lea, cât parte din bagajul imoral al unei românce realizate financiar. Dacă Liliana ar fi fost bărbat, atunci machismul și misoginia s-ar fi adăugat ca un strat gros la profilul abjecției vesele și împlinite social. În acest loc se poate observa ambiția cuminte și modestă a Laviniei Braniște: romanul ei nu face politică și nici ideologie, nu lansează episteme balzaciene în eter, ci examinări psihologice cu abuzatori și abuzați. Dacă Liliana ar fi decentă, harnică, relativ calmă, protocolară, politicoasă, întocmai ca partenerii de afaceri spanioli, Cristina ar veni mai liniștită la serviciu, însă mersul afacerii ar fi fost absolut același, regulile pieței neintegrând caracterul sau personalitatea ca deosebit de utile în funcționarea ei. De aceea, tonul narațiunii se mișcă în contrasens cu conținutul ei: deși ironia și autoironia cinică sunt omniprezente în text, de parcă Cristina este un soi de Wednesday Addams care a absolvit filologia, ceea ce se vede, dincolo de lamentările, deznădejdile și ipohondria Cristinei, câtă vreme interacționează cu semenii ei, este o firmă în care se întâmplă lucruri ce ar trebui să ne îngrijoreze pe noi toți. Dar acest fapt de-o luciditate minimală nu apare în Interior zero. Generalul, comunul, spațiul public, ceea ce se întâmplă în afara intimității casei sau a apartamentului sau a sufletului nu se lasă detectat pe radarul Laviniei Braniște, deși toate ingredientele și dovezile sunt la îndemână în text. Spațiul public se înghesuie în bucătării și sufragerii și nu iese de acolo în România decât până la terasă.

Relația Cristinei cu mama ei, care lucrează de mulți ani în turismul spaniol, traversează aceleași orbite. Aceasta vine doar iarna, în extrasezon, în România. Nu știm cât câștigă, dar suficient cât să poată trăi la limita decenței în Spania. Își iubește stăruitor fiica, face economii și o poate ajuta cu bani pentru cumpărarea unui apartament sau a unei garsoniere, dacă oferta merită sacrificiul. Cristina câștigă prea puțin pentru a putea lua un credit mare, deși vârsta îi permite să își lege o ghiulea bancară la gleznă. Căutarea unei case la marginea Berceniului, unde se dezvoltă cartiere rezidențiale în mijlocul câmpului, în condiții urbanistice ilegale și pseudomoderne, surprinde echivocul proletariatului intelectual tânăr din România: cumpărarea sau moștenirea unei proprietăți e ultima protecție socială la care râvnește cu disperare un român cu mijloace materiale reduse. Demnitatea și cetățenia încep de la statutul de proprietar în sus, societatea fiind, ca într-o frescă neagră de secolul al XIX-lea, una a proprietarilor, nu a celor fără nimic pe lume. Cetățenia fără proprietate nu înseamnă nimic. Până și relația dintre mamă și fiică este una asocială, dacă nu chiar antisocială: Cristina nu este un adult, ci încă un copil neajutorat, care are nevoie de un înger păzitor și de mâncarea bună de la sânul mamei. Raportul organic, morfologic, filogenetic, dintre mamă și fiică este unul atât de puternic și emoționant pentru că de altceva nu poate fi vorba, cele două plutind în cerul unei relativism social total (,,foarte departe de orice certitudine utilă”[4]). Cristina nu este matură, femeie, fostă studentă, poate soție și mamă, angajată, ci un etern copil vulnerabil și delicat. Interiorizarea acestei stări mentale induse din afară este într-atât de acaparatoare încât sensibilitatea excesivă a Cristinei, codată fără ironie ca parte a feminității ei, o târăște în situații de victimă la locul de muncă, unde colegii profită minimal sau mojicește de ea. ,,Sunt un sac în care se deversează toate bârfele și nemulțumirile colegilor”.[5] Al doilea personaj ca grad de turpitudine în birou este Ursu, cel care îi închiriază o garsonieră murdară, din acelea care arată de parcă tocmai au murit un bătrân sau ,,o babă” în ele, cu igrasie în baie și materiale electorale uzate pe balcon. ,,Ursu face din astea, cumpără apartamente, dă cu var și apoi le dă în chirie. Și după un timp le vinde și cumpără altele și tot așa, are vreo cinci-șase apartamente în București, face credit după credit, refinanțează, toată ziua bună ziua sună câte unii de la bancă să-l verifice de angajat”[6]. Ursu nu face mai nimic la serviciu în afară de a lua salariu. Poziția sa socială este a unui rentier în devenire, deși atunci când își plantează borcanele cu murături pe balconul Cristinei sau când încearcă să o convingă să își pună plasă de țânțari din banii ei, cu toate că el era proprietarul care încasa opt sute de lei de la ea în fiecare lună, înțelegem că discutăm despre un zgârcit și un ciubucar mărunt, mândru că știe ,,să se descurce” în viață fără să încalce flagrant legea. Între Liliana, a cărei avere lichidă și imobilă este invizibilă în roman, deși o putem bănui după zecile de milioane de euro care se vântură în contractele firmei și după plata universității private din Statele Unite a fiicei ei, și Ursu cel jigărit, rentierul este cel care, tăcut și calculat ca o cârtiță, pare a câștiga jocul fără prea mare bătaie de cap. Faptul că pe seama proprietății private ca avuție încearcă să își introducă fiul în lumea politică bucureșteană din jurul primăriilor spune multe despre relația dintre, pe de o parte, puterea politică și, pe de altă parte, conservarea și întărirea economică a clasei sale sociale. Mergem, însă, prea departe cu speculațiile noastre de sociogramă deoarece Lavinia Braniște se oprește la bariera impusă de psihologia afectelor. Însă sursa umilințelor psihologice pornește tocmai din lipsurile materiale. De exemplu, petrecerea mascată de Crăciun, în care Cristina se travestește-n Oliver Twist, personaj pe care ignarii din birou nu-l recunosc ca atare, doar pentru că nu are bani decât de niște mănuși cu degetele tăiate, duce la pasaje precum acesta: ,,Prețuri între 50 și 450 de lei. Lentile de contact profesionale: ochi de drac, de zombi, de vrăjitoare, de dragon, de pisică. Între 150 și 300 de lei”.[7] Dacă mimarea inocenței emoționale este mai mult decât atât sau sensibilitatea e îmbrățișată ca pe ceva firesc nu putem stabili cu siguranță, dar cel mai probabil, din pasaje singulare ca acesta, deducem că violentarea morală la care este obligată vulnerabila Cristina provine și din lipsa de educație academică adecvată a colegilor ei: ,,Doamna Cati lucrează în departamentul structură și e cea mai articulată dintre toți. Și vorbește fără greșeli de gramatică nu numai în română, ci și în spaniolă, mă întreb de unde o fi învățat. Când am probleme de traducere, o întreb pe ea, e singura care nu și-a pierdut răbdarea cu mine până acum”.[8] Combinația de sărăcie și educație solidă traversează ca un curent oceanic conștiința de sine a Cristinei. De asemenea, vila închiriată de firmă, metroul răsucit pe dedesubt, Mega Image-ul și barul Control sunt puncte terminale, zone sigure într-un univers ostil din rețeaua neuronală a protagonistei.

Prietenia cu Otilia, o hipsteriță de aceeași vârstă cu ea, amorezată de personaje care încalcă media românească (la început un homosexual de treabă, Coco, la final un peruan incert, Carlos), este fundamental una evazionistă, ambele tinere căutând în amiciția lor ieșirea din cotidianul infect românesc, din jobul închisoare. Atunci când Cristina o caută pe net pe Antonia, olimpica la matematică, studentă în Statele Unite, cu un destin reușit, fostă colegă de liceu și fiica primarului din Brăila, înțelegem ce soartă a ocolit-o pe secretara poliglotă, blocată la nord de Dunăre, dincoace și dincolo de munții Carpați. Nici relația la distanță cu Mihai nu reprezintă o scăpare, ci constatarea eșecului într-o viață plată, într-o singurătate stranie, inexplicabilă, derutantă, dincolo de raritatea actelor sexuale, căci de dragoste nu putem aminti. Mihai muncește din greu: are cearcăne și multe fire de păr alb ivite timpuriu. Visează să devină bogat și să aibă o firmă de IT profitabilă în Cluj, acolo unde lucrează. Cristina se autocondamnă la limita plutirii sociale deasupra hăului: ,,Banul la ban trage, noi avem sărăcia în ADN, e nevoie de instrumente fine, care se vor inventa peste generații, ca s-o scoată de acolo. Ne-am născut modești și o să rămânem așa. Adică ne luptăm să rămânem așa, să nu cădem și mai jos”.[9] Atât de străpunsă de resemnare este Cristina încât acceptă jocul erotic degradant și penibil al lui Mihai, onanistul care nu o sună niciodată, de a se uita împreuna la un film porno pe skype cu femei tinere, naive, la început de drum și disperate după bani, alte proiecții ale Cristinei. Până și colecția de National Geographic în toate limbile pământului articulează sentimentul claustrării în ratarea românească. Cursurile de limba germană după program, de care Cristina se lasă în cele din urmă, sunt iarăși parte din evadarea în afara României. Atunci când își face extracția de polip uterin la o clinică privată, Cristina constată că nu este stăpână nici pe măruntaiele trupului ei, devenit parte dintr-un meniu cu prețuri mai mari decât puterea ei de cumpărare. ,,Intrăm în spital și mama e uimită că arată ca-n filme. Ea e obișnuită cu Spitalul Județean din Brăila, unde curge tencuiala de pe pereți și la toalete sunt bălți de urină pe jos. Asta e imaginea ei despre România, iar acum eu am adus-o într-un balon de săpun, unul în care nu e grav dacă te-mbolnăvești aici”.[10] Se poate muri omenește și-n România dacă ai bani. Dacă nu ai, repetăm, condiția umană îți este interzisă. Aceasta este țara capitalistă și democrată pe care Uniunea Europeană o preferă, statul în care mama ei ia o pensie din care nu poate literalmente subzista.

Experiența afectivă cu Dan o reproduce pe cea cu Mihai, la care Cristina revine, în definitiv, când se deplasează pentru concertul Electric Castle: Dan caută și el o carieră, un rost profesional și pentru asta Cristina, săracă și ștearsă, nu conteaza mai mult decât o aventură sexuală pasageră. Dan are o prietenă plecată în Statele Unite cu un program MBA. Din nou, Lavinia Braniște constată punctual motivele materiale ale nefericirii psihice de pe urma căreia se perpelește Cristina, dar aceasta își înghite în sec statutul și se acuză de platitudine, de supușenie, de bun-simț, de slăbiciunea de a îi ajuta pe cei amărâți (la un moment dat, ea se gândește să-i cumpere o mașină de spălat lui tanti Oara, o femeie de serviciu romă care apela din când în când la Cristina pentru coli de hârtie A4 sau pentru a-i transcrie sau compune cereri la calculator, însă colegii ei, de la Timea, Paul Dobre la Mona, nu ar fi dat doi lei pentru bătrâna săracă în curs de pensionare, pe care, de altminteri, o detestau de departe), de orice, visând în cerc la o căsuță cu flori în curte și liniște în suflet, la diplome, la ce oferă nou platforma Coursera. Între timp, după câteva contracte bănoase, firma se micșorează de la douăzeci la cinci angajați, bestia de Liliana temându-se să nu dispară din peisaj la presiunea companiei mamă, dar batjocorindu-și financiar angajații: ,,Moreno vine cu alaiul, ca să-l pună șef peste Europa de Est pe Enrique Bernabeu. Europa de Est suntem noi, care eram douăzeci când m-am angajat eu și acum suntem zece. Unii au plecat de bunăvoie, alții siliți”.[11] Apariția șefului de la HR din Madrid, un bărbat chipeș și ultracivilizat de vârstă mijlocie, dă trepidații firmei. Liliana îl detestă pe Miguel Angel Monroy pentru că o poate schimba din funcție sau crea probleme. Adevărata rupere de ritm are loc când aflăm că personajul câștigă zece mii de euro lunar, probabil patru-cincimi din suma salariilor tuturor angajaților inițiali din firmă, incluzând-o aici și pe Liliana. A se observa cum absența înapoierii comportamentale a Lilianei nu ar face viața de firmă mai eficientă, ci mai respirabilă, dacă în locul ei s-ar afla o mașinărie de aroganță, tăioasă și ascuțită, ca Miguel Angel Monroy. ,,Îi urăsc pe toți bogătașii ăștia pe care banii lor îi fac frumoși. Care secretă putere de cumpărare”.[12] Există atât canalii rapace, cât și bonzi plătiți regește în capitalismul corporate. ,,Pentru mine e tot un drac dacă trag la xerox aici sau la Madrid, numai că acolo aș câștiga mai mult, aș fi mileurista, cum le spun ei amărăștenilor cu salariu minim, ceea ce ar însemna totuși o viață de două ori mai bună decât în România”.[13]

Viața personală a Cristinei e vraiște. Când vizitează Fortul 14, o paragină de importanță istorică din Jilava, descoperă că nu poate rezona de nici o culoare cu trecutul României, viața ei coordonându-se după targeturi și fluxuri globale, neavând nici în clin, nici în mânecă cu sistemul de fortificații al regelui Carol I sau cu închisorile de tranzit comuniste. Având în vedere că istoria modernă a României este străbătută de fracturi uriașe de natură politică și economică, nu-i de mirare că ultima revoluție și globalizarea ce i-a urmat au inaugurat o altă falie de lume-monolit la nivel temporal, dereglând tranzitul cultural intergenerațional. Doar locul de muncă mai leagă cât de cât realitatea într-un țesut, totuși, neregulat și apăsător: ,,E sfârșit de iulie în orașul București și noi n-avem aer la serviciu. Sunt instalații peste tot, dar nu funcționează decât cea din biroul șefilor și cea de la mansardă, motiv de ură între doamna Cati și Florin Ivanciuc, care a început în ultima lună să vină mai devreme la lucru numai ca să apuce el primul telecomanda și să deschidă clima”.[14] Viața Cristinei se precipitează fără izbândă: rămâne însărcinată cu Mihai cel indiferent, dar trece printr-un avort spontan după numai câteva săptămâni, iar șefa, Liliana, o înjură de la obraz pentru că a semnat de primire un plic cu documente, în care aceasta era notificată formal în legătură cu o problemă judiciară pe care dorea s-o eludeze la infinit. Cristina își caută un cămin, un refugiu, un apartament decent, o intimitate domestică a ei, unde să fugă de Ursu și de colegii ei idioți și siniștri, dar nu reușește. Într-un final, firma se închide, iar Cristina rămâne în aer, așa cum se aștepta de la bun început. ,,Sunt un om la care furia izbucnește târziu. După rușine, vinovăție și resemnare, în această ordine. Și izbucnește ca un vulcan noroios. Nu scuipă lavă încinsă, ci bolborosește rece în mâlul ei”.[15]

Își vizitează mama în Alicante, care lucra la un camping de rulote. Cele două se relaxează împreună simbolic: pestișorii Garra rufa îi mănâncă din bătăturile de pe tălpi, carnea ei moartă, celulele ei decedate în pârjolitorul București, dispărând în stomacul unor peștișori binecuvântați. Dacă întreaga țară ar fi macerată în acest mod de sanitari ai apelor sau ai pădurilor, viața socială din România ar fi suportabilă. E visul secret al clasei de mijloc condensat în această scenă de melancolie și furie, de neputință politică și economică explicită, de inconștiență vindicativă anticorupție. Din păcate, parveniți calici ca Mona și Timea, secături orientate pe jumuleală ca Ursu, zgripțuroaice naziste ca Liliana etc. distrug încet totul în jurul lor fiindcă fiecare știe ce vrea de la viață. ,,Toți de-aici au un scop precis în viață. Scopul de a culca copilul. De a colecta chiria. De a licita încă un picior de pod”.[16] Nu se poate identifica ieșirea izbăvitoare din labirint. Cufundarea în sine, întoarcerea defetistă în matca primordială, singurul exist este în tine însuți, în culoarele netraumatizate ale psihicului, în gustul sălciu al morții: ,,Abia aștept Crăciunul, să vină mama acasă. Uneori, când dormim amândouă în camera noastră de la Brăila, am impresia că nu mai respiră și atunci îmi țin și eu respirația ca să fie liniște completă și să pot auzi. Și asta e iubirea, e liniștea asta în care-ți ții respirația, ușor îngrozit, ca să auzi dacă îngerul tău păzitor mai e acolo”.[17]

***

Sonia ridică mâna nu face decât să aprofundeze mlaștina psihologică din Interior zero. Tensiunea dintre un psihic predispus la depresie și autominimalizarea socială repetată provoacă introspecții și căutări după limanul certitudinii, acestea având sarcina nu neapărat de a furniza un adevăr, cât de a echilibra emoțional o moliciune sufletească aflată pe buza prăpastiei. Sonia Mihalache e un alt fel de Cristina, utilizarea persoanei a treia în Sonia ridică mâna dovedindu-se inutilă, întrucât narațiunea curge în aval prin ochii Soniei și a gândirii ei complicate și anxioase. Sonia nu are un job stabil, lucrează prin colaborare în cadrul a tot felul de proiecte (fie la radio, fie redactează reviewuri online la produse de supermarket sub nume false), ultimul fiind legat de scrierea unui scenariu de film vandabil despre Elena și Zoe Ceaușescu din care să reiasă oprimarea sexuală a Zoei sub tirania unei mame sufocante și viclene. În plan personal, Sonia locuiește cu un bărbat de aproape un an. Paul a urmat studii în Anglia, iar acum e pe cale să-și termine doctoratul în istoria artei (moderne)[18]. ,,Predă la universitate cursuri despre interpretare”.[19] Paul nu are nici o siguranță a locului de muncă, viitorul sunând la fel de spart. În plan intim, el nu dă semne că o iubește pe Sonia, relațiile lor sexuale reducându-se la strictul necesar, dar fără o minimă pasiune. Paul e feminist și stângist cultural de ultimă generație, văzând în orice instanță social clasică un construct politico-ideologic oarecare. Sonia caricaturizează de câteva ori poncifele acestuia, șarjându-l ca personaj. Inteligența pretențioasă și aerul său, superior prin discreție, atrăgătoare în primă instanță, se dovedesc a fi rezultatul unor mode cool care nu acoperă nimic altceva decât sterilitate, conformism și egoism în cantități apreciabile. Paul și Cristina locuiesc pe gratis într-o garsonieră de bloc cu bulină roșie chiar în Piața Romană, garsoniera-cușcă care aparține fostei iubite a lui Paul, despre care suntem informați spre finalul romanului că este soția lui de care este pe cale să divorțeze. Al doilea bărbat din viața Soniei este Vlad Petre, un regizor de patruzeci și cinci de ani care îi dă sarcina de a scrie scenariul la un alt film cu familia Ceaușescu. Vlad Petre este și el un soi de Paul realizat, însă unul cu ticurile meseriei sale: îi respinge Soniei multe din propunerile de scenarii pe motiv că nu se încheagă o acțiune palpitantă sau ceva descărcare de emoție care să atragă spectatorii la cinema, însă este limpede că Paul nu are niciun sfat real de dat Soniei[20], iar atunci când începe să flirteze grobian cu ea (întrebarea despre aspectul labiilor ei pune capac la toate) pricepem numaidecat că mai există și alte scenariste pe fir, unele deja amante sau nu încă. Întârzierea semnării unui contract de prestări servicii merge în direcția unei înșelătorii, iar, în cele din urmă, nu știm dacă labila Sonia, devenită brusc un cetățean cu simpatii pentru cei ,,descurcăreți”, îi cedează fizic sau îl respinge fără milă pe bădăran. Vlad și Paul sunt ca fețele unei singure monede, falsă în fond și de valoare îndoielnică până și la prima vedere. Al treilea bărbat este Dani, un homosexual care urmează un doctorat ,,despre stilistica notelor informative în anii ’80”.[21] Dani este confidentul și prietenul Soniei, cel alături de care încearcă să clădească un mozaic de lecturi istorice pentru a înțelege perioada ceaușistă. Rezultatul întârzie să apară, în ciuda lecturilor întinse pe care le face Sonia, inteligentă, sârguincioasă, dar mai ales submisivă ca o școlăriță. Sonia nu caută un sens rațional al vieții sub comunism și după căderea regimului, ci un feeling de adâncime, o stare de spirit care să unifice frânturile de memorie neînchegată ale propriei biografii cu nota dominantă a unei epoci din istoria României. Și aici dă greș, apelul la terapie psihologică lărgind abisul irecuperabil din egoul ei fracturat. Psiholoaga Ioana nu o ajută să se reclădească, să se reconstituie interior, cioburile rămând cioburi. ,,Conștiința socială, această măsea de minte care se trezește cu trosnet de oase într-un colț întunecat și umed al gurii”.[22]

Cum se prezintă, inevitabil disparat, vechea Românie în urma cercetărilor Soniei? E țara în care academicienii se lasă transformați instituțional, după reforma educației din 1976, în anexa Secției de Agitație și Propagandă. Sau societatea în care tatăl năistului Gheorghe Zamfir se laudă public că a dezvirginat-o pe Elena Ceaușescu în tinerețe. Sau cea în care un securist recalibrat în mafiot imobiliar și fotbalistic după 1989, precum mitocanul de Mitică Dragomir, își poate scrie memoriile incoerente, vulgare și slinoase fără niciun fel de jenă sau considerație pentru faptele sale penale la vedere. Sau cea în care intelectuali de dreapta reputați urcă pe scenă unde fac glume proaste despre comunism, îngropându-l simbolic și rupând astfel legătura sa solidă cu prezentul. Ori despre dosare arse în gropi comune după 1989 sau despre toalete înfundate cu bani în zilele revoluției. Aceștia au fost oamenii de top ai generației istorice de atunci: ,,Și cât de umilitor pentru toți ceilalți că oamenii valoroși erau aceștia”[23]. Aceeași depravare morală se poate identifica și-n familia Soniei: când tatăl îi moare la șaizeci de ani, aceasta se revede numaidecât cu Claudia, sora ei din a doua căsnicie a tatălui, pentru a discuta o posibilă avere, fructele unei succesiuni. Tatăl Soniei fusese alungat din copilăria ei de către prezența protectoare a mamei, femeie singură, care o crescuse în ideea că tatăl ei, Sandu, căsătorit de patru ori la rând, este un demon de mult mort. Riscând o paralelă, Sonia are mai multe în comun decât pare cu Zoe Ceaușescu și mama-tiran Elena, care îi controlează și îi verifică iubiții, discreditându-i apoi, corespunzând, dincolo de blândețea iubirii materne, cu cea din existența ei. Bărbatul malefic din trecutul matern trezește curiozitatea frământată a Soniei, pentru care bărbații cunoscuți sunt departe de figura patriarhală a capului familiei, viril și dușmănos, zeul temut de femei. Sonia nu înțelege trecutul istoriei recente din simplul motiv că prezentul îi seamănă atât de puțin în planul vieții materiale de zi cu zi. Soluția la această problemă existențială vine abia în ultimele cincizeci de pagini din Sonia ridică mâna.

Cealaltă sursă de confuzie psihică este orașul București, murdar, agitat, torid, promiscuu, crud și urât. E capitala în care copii cerșetori sunt tratați cu dispreț de clasă de către angajata unei bănci comerciale, dar și locul care permite ca o colaborare la radio, în valoare de opt sute de lei pe lună, atunci când venea, să ajungă a fi percepută de aceeași bancă ca un salariu în toată regula. Sau centrul instituțiilor statului român, pentru care un cetățean fără casă ca Sonia figurează în evidența ANAF ca trebuind să plătească impozite pentru venituri realizate din chirii. Atunci când vizitează câteva celule de tortură ale Securității, aflate în buricul Bucureștiului, Sonia constată: ,,O celulă de detenție a devenit spațiu de reclamă pentru obiecte sanitare”.[24] Acest sordid display de putere, la fel ca în cazul istoriei comunismului, este o minciună pe care o țară săracă precum România nu și-o poate permite. O anumită seriozitate morală, nouăzecistă, însă fără vlagă, deloc vehementă, se desprinde din cogitațiile răzlețe ale Soniei.

Interviurile ei și materialul adunat în sute de notițe nu o ajută prea mult la descoperirea acelei viziuni unitare a scenariului. Nici nota depresivă a postărilor semnate cu identități false de pe blog, pentru care e aproape sancționată de conducere, nu este de vreun folos. Sonia suferă, pe fond de stres, și de tahicardii și de atacuri de panică, pe care starea socială precară din România, detestată maladiv de mama ei, le dilată periculos de mult. Ceea ce extrage literata Sonia din investigațiile ei gratuite se lovește de coabitarea dintre lingușeala ticăloasă a foștilor membrii de partid și habotnicia superstițioasă a acelorași de astăzi, de parcă zbirii de ieri ajung epave mâhnite, salvate de mătănii, în capitalismul democratic.

Sonia se confruntă cu propria feminitate conservatoare în moduri când jenante, când revoltate: învață să-și accepte corpul cu lipsa sa de frumusețe standard, heterosexuală, încearcă să nu se jeneze de sângele menstrual care pătează din greșeala o canapea uzată (dar cu care va mânji o cămașă a lui Paul atunci când are loc ruptura finală dintre ei), însă bărbatul-animal totemic al tribului îi scapă încă pentru că acesta nu mai ființează decisiv în postmodernitatea capitalistă. Ea caută protecție din partea unei masculinități defuncte, paterne, așa cum își propune să surprindă forța simbolică, magică a ,,totalitarismului” comunist. La sugestia mamei, Sonia merge să stea o vreme cu bunicul de la țară din partea tatălui. Despre acesta se zvonea sau se știa – greu de cuantificat echilibrul între ficțiune și realitatea documentată în societățile predominant orale – că fusese securist înainte de 1989, racola tineri, îi agresa psihologic până când pe unul l-a adus în pragul sinuciderii, trimitea voci dizidente în clinici de tratament psihiatric, locuia într-o casă retrocedată, se zicea, ilegal după 1989, doar că, în prezentul anilor 2010-2020, încasează o pensie considerabilă, citește rugăciuni toată ziua, îngroapă anafură arsă în curte și merge obsesiv la biserică. Bunicul deținea o armă de foc cu care trăsese la revoluție, pe care, însă, o cumpărase abia în primăvara anului 1992. Bărbăția este, iată, o altă ficțiune politică. Nici trupul nu impune prea mult, ceea ce este firesc, deși bătrânul mai are suficientă forță în el, la cei optzeci și șase de ani ai săi, pentru a fi măcar bunic: ,,Și atunci vede că bunicul e încălțat cu adidași albi și șosete albe și are și niște pantaloni scurți și foarte largi, din care se revarsă pe un crac o carne moale și ciudată. Bunicul stă foarte crăcănat. Atârnă toate din el”.[25] Nașa de vizavi de casa bunicului îl consideră un monstru în curs de căire, care merită din plin să fie purificat prin foc și pucioasă. Vreme de câteva săptămâni, poate mai bine de-o lună, Sonia îi gătește bunicului, având grijă de el. E un joc de rol asumat conștient. A experimenta la fața locului, în barbaria mediului rural, condiția de femeie tradițională îi poate îngădui în sfârșit să înțeleagă nemijlocit trecutul ei și al țării deopotrivă. Dar nu reușește prea multe în acest sens: bunicul, ,,Sfântul Nectarie”, este un bătrân relativ avar, însingurat, ursuz și nu prea afectuos. Rezultatul se reduce la o recădere în ritualistica ortodoxă, în bolboroseli religioase și ritualuri păgâne, ca atunci când sparge două ouă crude pe mormântul tatălui ,,nesimțit”, mort cu un an în urmă, sugerând împlinirea unor farmece. Accesul la o cunoaștere suprarațională, de edificare psihologică, nu se îndeplinește decât antinomic: fără masca ironiei, experiențele de căutare febrilă a unui sens istoric ar fi exerciții subiective de iraționalitate misticoidă, ale căror rezultate pozitive, dacă acestea n-ar întârzia să apară, ar vindeca-o totodată pe Sonia de tulburările ei interioare, de umoarea ei neagră. De aceea, Sonia ridică mâna e o cale personală cu unghi închis, presărată de aporii istoriografice, a ceea ce nu fusese încă realizat, dar se anticipa a fi, în Interior zero, unde realitatea se afla încă în viață la răspântia dintre un eu comprimat și o alteritate impersonală expansivă.   

Note:


[1] Lavinia Braniște, Interior zero, Polirom, Iași, 2018, p. 8.

[2] E ceea ce studiază și Teona Farmatu în ,,Ficțiune identitară, anticapitalism și post-tranziție incipientă. Cazul Interior zero”, vezi Sociologia romanului românesc contemporan (IX), https://revistavatra.org/2021/08/16/sociologia-romanului-romanesc-contemporan-ix/, accesat la data de 25.08.2021.

[3] Lavinia Braniște, Interior zero, Polirom, Iași, 2018, pp. 17-18.

[4] Ibid., p. 33.

[5] Ibid., p. 31.

[6] Ibid., p. 32.

[7] Ibid., p. 35.

[8] Ibid., p. 39.

[9] Ibid., p. 64.

[10] Ibid., p. 87.

[11] Ibid., p. 173.

[12] Ibid., p. 177.

[13] Ibid., p. 179.

[14] Ibid., p. 219.

[15] Ibid., p. 253.

[16] Ibid., p. 267.

[17] Ibid., p. 273.

[18] Lavinia Braniște, Sonia ridică mâna, Editura Polirom, Iași, 2019, p. 57: ,,Paul și-a făcut teza despre industria operelor de artă, cu un studiu de caz despre Dafen Village, un sat din Shenzhen plin de ateliere unde se fac reproduceri după opere celebre la prețuri cuprinse între treizeci și două sute de dolari. Cu cât mai celebru (și mai cerut) tabloul, cu atât mai ieftină reproducerea. Angajații vin din toate zonele: de la localnici care nu și-au permis să lucreze în agricultură și până la absolvenți de arte plastice”.

[19] Ibid., p. 8.

[20] Ibid., p. 104. Trecutul său academic e mai degrabă de un eclectism diletant: ,,Și el începe și spune că a făcut doi ani de teologie și apoi trei de medicină și apoi s-a apucat de cinematografie, a absolvit facultatea în urmă cu puțin timp”.

[21] Ibid., p. 21.

[22] Ibid., p. 83.

[23] Ibid., p. 158.

[24] Ibid., p. 96.

[25] Ibid., p. 192.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s