Noile distopii ale capitalului

Florin Georgescu este din anul 2004 prim-viceguvernator al Băncii Naționale a României. De meserie economist și profesor universitar (fără o prezență minimal notabilă în topurile cercetării economice din lume), Florin Georgescu deține, conform Declarației de avere[1], o casă de vacanță cu teren (care este construită, pentru a suna mai modest și mai chivernisit, deși nu se impune situația, ,,din panouri de lemn”) și un apartament în județul Ilfov și București, bunuri sub formă de metale prețioase, bijuterii, obiecte de artă și de cult în valoare de 38,800 euro, dar și active financiare adunate de 30,000 euro și de 3,357,267 de lei (în total, 678,235 de euro la cursul valutar din data de 2.11.2021). Acesta încasează, în plus, un salariu anual de 910,319 lei (183,902 euro pe an, ceea ce reprezintă 15,325 de euro pe lună la cursul valutar enunțat mai sus) de la Banca Națională a României și 1065 de lei (cadru universitar colaborator) de la Academia de Studii Economice din București. De asemenea, acesta primește o chirie de 6290 de lei pe an dintr-un apartament, proprietate personală. Pe deasupra, Florin Georgescu este și pensionar: conform legii, acestuia îi revin o pensie anuală de 158,236 de lei (13,186 lei pe lună) și o indemnizație de fost parlamentar pentru limita de vârstă de 100,682 de lei (8390 de lei lunar). Din drepturi de autor Florin Georgescu mai economisește 3424 lei pe an, ceea ce ne arată că nu din vânzări de cărți academice poate trăi decent un profesor universitar și economist autohton reputat. Cei 1860 de lei, cuantumul Premiului ,,Petre S. Aurelian” al Academiei Române pentru lucrarea sa în trei volume din 2018, Capitalul în România postcomunistă, indică o fracțiune nesemnificativă din sumele menționate mai sus. În sumă, Florin Georgescu posedă conturi și proprietăți estimate la peste un milion de euro la zi și venituri totale anuale de 1,173,726 lei (237,116 de euro la data de 2.11.2021), ceea ce îl plasează cu siguranță în primii 1% dintre români în termeni de avuție. Având în vedere că vorbim de un cetățean fără urmași direcți sau măcar soție, Florin Georgescu este un om indubitabil bogat pentru standardele de viață joase din România: acesta câștigă per annum de 256 de ori salariul mediu net pe economie din luna octombrie 2021 (în valoare de 3545 lei, cu mențiunea că salariul mediu net ecranează diferențele majore de distribuție salarială reală pe decile și percentile) și o pensie calculată anual de 258,918 de lei, de 155 ori mai mare decât pensia medie din România, în valoare de numai 1661 de lei la nivelul lunii octombrie 2021. Toate aceste sume provin, în proporție zdrobitoare, din bugetul statului sau din capacitatea intrinsecă BNR-ului de a tipări bani pentru proprii angajați, în caz de criză economică majoră, în așa măsură încât rata inflației să fie afectată all in all cu aproximativ 0,000000001%. Florin Georgescu este un înalt funcționar al statului nostru și fost politician român, ministru în câteva guverne, nicidecum un capitalist productiv sau un finanțist de geniu, în ciuda faptului că a încasat peste un milion de dolari americani în anul 2000, în calitate de reprezentant al României cu ocazia privatizării Băncii Române de Dezvoltare (Grup Société Générale), sumă care s-a evaporat din declarația sa de avere în câteva decenii. În mod curios, această contabilitate seacă și fastidioasă este chiar modul de lucru în ultima carte a economistului Florin Georgescu, Capitalism și capitaliști fără capital în România (Editura Academiei Române, 2021, două volume), amestec de anuar statistic riguros și opinii generale de natură morală asupra cărora vom zăbovi la momentul potrivit.

Cinstit ar fi ca fiecare argument central din capitolele cărții să fie rezumat și redat fidel alături de alte considerații critice auxiliare. Primul capitol al volumului Capitalism și capitaliști fără capital în România suplimentează analizele din Capitalul în România postcomunistă (Editura Academiei Române, 2018). După 1989, cetățenii români cu drept de vot s-au aflat într-o confuzie majoră, de care nu s-au lecuit nici până astăzi: ,,românii sancționau la fiecare patru ani efectele reformelor economice, dar nu și ideea de tranziție către lumea occidentală, această contradicție demonstrând insuficienta cunoaștere de către cetățeni a drumului care urma să fie parcurs de România spre democrația veritabilă și economia de piață funcțională”.[2] Prin urmare, sacrificiile materiale imense pe care au trebuit să le facă românii în prima decadă de tranziție sunt puse pe seama ignoranței și credulității, de parcă șomajul alarmant și privatizările ilegale, devalizările activelor de stat sunt chestiuni de cunoaștere și nu de practică social nemijlocită, oricum impermeabilă la cunoașterea științifică și critica academică în societățile subdezvoltate. Răul se trage și din ,,vechile elite politice”, foștii comuniști neavând capacitatea spirituală de a crea un capitalism sănătos, ci doar unul real, dur și nedrept[3]. De altminteri, anii 1980-1989 nu au fost mai blânzi în materie de austeritate, cu toate că politicile ceaușiste târzii sunt intenționat gândite, nefiind deloc involuntare, și mai puțin determinate de mecanismele de funcționare a pieței libere: ,,decizia politică arbitrară adoptată de autorități în perioada plății integrale, inclusiv anticipate, a datoriei externe a țării ca, în condițiile unor bugete de maximă austeritate, întreprinderile de stat să sprijine din punct de vedere material unitățile social-culturale amplasate pe raza teritorial-administrativă a acestora”.[4] Nu credem că adunarea tuturor acestor cheltuieli, privite ca inutile de Florin Georgescu, reprezenta mai mult de câteva zecimi de procent din PNB-ul Republicii Socialiste România. Florin Georgescu consideră necesară economia de piață, doar că, asemenea politicilor dezvoltaționiste scheletice ale guvernului Nicolae Văcăroiu din anii 1992-1996, nu sub forma ,,terapiei de șoc”, preferată de FMI, Banca Mondială și Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii la începutul anilor 1990 și aduse la îndeplinire între 1997 și 2000, ci a unui stat puternic, în condițiile în care tocmai autoritatea statului se spulberase politic și economic în decembrie 1989. ,,Este evident că sectorul industrial, supradimensionat în perioada comunistă, cu probleme privind tehnologizarea și productivitatea, se impunea a fi restructurat și modernizat, îndeosebi prin privatizare, prin punerea în valoare a potențialului segmentelor viabile ale acestuia, însă aceste reforme era necesar să fie administrate eficient de către stat, așa cum s-a procedat în țările foste socialiste menționate mai sus, și nu lăsate, în mod arbitrar, exclusiv la nivelul acțiunii pieței libere, urmărindu-se concomitent minimizarea importantelor costuri sociale generate de acest proces complex”.[5] Problema este ilegalitatea generală din România anilor 1990, domnia fărădelegii, ale cărei cauze profunde sunt mereu cultural-mentalitare pentru Florin Georgescu, dar nu ale funcționării pieței libere, asociată favorabil cu piața neagră din comunism de către partenerii strategici ai României postceaușiste. Nu reușim să înțelegem de la economistul român dacă nu cumva statul minimal implică de la sine, prin natura sa instituțională, ca societățile comerciale de orice mărime ,,să reducă valoarea adăugată raportată și, implicit, profitul net în favoarea altor tipuri de remunerări, în general avantajele materiale și financiare de care beneficiază proprietarii și administratorii români și străini ai firmelor, prin practicarea de multiple <<artificii fiscal-contabile>>”.[6] Mai mult de atât, aceste artificii contabile, legale, sunt practicate până în prezent de mari companii transfrontaliere. ,,Pe lângă caracterul simplist al activităților desfășurate de firmele de tip ISD din aceste subsectoare ale industriei (mijloace de transport și prelucrare țiței, produse chimice, cauciuc și mase plastice) care generează un VAB (Venit Național Brut) foarte scăzut, având în vedere ponderea ridicată a importurilor în structura de fabricație a societăților comerciale reprezentative din cele două domenii de activitate, apare ca probabilă practicarea prețurilor de transfer al profiturilor către acționarii externi, prin supraevaluarea costurilor cu materiile prime, materialele, subansamblele aduse din străinătate și utilizate în producție”.[7]

Trecerea de la ,,ineficiența” energofagă ceaușistă la statul minimal, cu acumulări modice de capital nou și externalizări apreciabile cantitativ, s-a realizat într-un sfert de secol. Nici autarhia, nici globalismul nu-l mulțumesc pe Florin Georgescu.[8] ,,Situația României referitoare la raportul în dinamica dintre VNB și PIB demonstrează că atât în cursul reformelor economice specifice tranziției, cât și după aderarea la UE, prin politicile macroeconomice și cele sectoriale aplicate, țara noastră a eșuat în a-și consolida forța factorilor economici proprii în raport cu cei aparținând nerezidenților, capitalul străin obținând dominația financiară în economia de piață a României”.[9] Până și PIB-ul României în anul 2019, însumând 223 miliarde de euro, trebuie ajustat la ce rămâne literalmente în țară, anume 186 de miliarde de euro, PIB-ul pe anul 2017. Peisajul economic general se reduce la ponderi mult mai scăzute, iar natura de expert contabil a lui Florin Georgescu își spune salvator cuvântul: ,,Pentru PIB-ul României pe locuitor exprimat în euro, în anul 2019, aplicarea ajustării acestuia în scopul determinării părții ce revine efectiv rezidenților români conduce efectiv la o reducere semnificativă a valorii indicatorului, respectiv de la 11.530 euro la numai 9.638 euro (-16,4%, respectiv -1.892 euro/locuitor). În cazul parametrului PIB/locuitor la PPS, valoarea acestuia, de 21.728, aferentă anului 2019 se diminuează în urma corecției efectuate pentru partea care revine rezidenților la doar 18.163 (-16,4%). Din comparația acestui nivel astfel determinat cu PIB/locuitor al UE28 la PPS, de 31.351 în anul 2019, rezultă faptul că România nu se mai situează la 69,3% din media europeană, ci la numai 57,9% din aceasta (-11,4%, p.p.), această valoare reprezentând, în fapt, media realizată în anii 2015-2016. Decalajul temporal rezultat din calcul, care retrogradează nivelul convergenței reale a economiei autohtone la cel înregistrat în urmă cu aproximativ trei ani și jumătate, constituie o creștere a ecartului negativ față de țările europene dezvoltate, care îndepărtează România de orizontul accesului în anticamera euro (Mecanismul cursului de schimb II) și al aderării ulterioare la zona euro. Față de aceste constatări negative privind funcționalitatea economiei reale autohtone, se impune adăugat faptul că, deși firmele cu capital străin din România sunt în număr foarte redus (în 2019 doar 41,1 mii de companii din 689,7 mii de firme care raportează situația financiară la MFP, respectiv 6,0%), iar salariații nerezidenți au o pondere de numai 0,4% în totalul angajaților, aceste persoane juridice și fizice obțin și transferă în afara României circa 20% din excedentul brut de exploatare și remunerarea muncii realizate de economia autohtonă, ceea ce provoacă o distorsionare puternică a distribuției veniturilor individuale și ale societăților economice, accentuând astfel, în mod semnificativ, inegalitățile și polarizarea socială din România”.[10]

Toate aceste fenomene sociale au loc pe fondul realității că România a pierdut 1,9 mld. USD, creanțe externe ale R.S.R.-ului, în anul 1990, nerecuperate nici în prezent.[11] Despre creșterea vertiginoasă a pensionarilor și scăderea numărului de angajați, dar și a emigrației masive de după anul 2000, Florin Georgescu pune la dispoziție statistici alarmante.[12] Ecartul dintre productivitatea muncii și câștigul mediu net al angajaților a scăzut în perioada 2016-2019.[13] Spațiul locativ pe cap de locuitor este printre cele mai mici din Europa, deși românii sunt procentual cei mai numeroși proprietari de apartamente și case din UE.[14] Dacă din socialismul ceaușist înrobitor, majoritatea românilor s-a ales cu un apartament modest, nivelul de trai al anilor 1990-2000 este ferit de acuze moralizatoare, spre deosebire de cel anterior, când populația ,,a suportat privațiuni materiale și spirituale greu de imaginat pentru o țară europeană la sfârșitul secolului al XX-lea”.[15] De ce au dus-o esticii atât de greu în anii 1990-2000? Europa de Vest, neoliberală, nu a aplicat un Plan Marshall postcomunist, deși tot Florin Georgescu ne aduce aminte că Blocul Estic pierduse Războiul Rece. În altă ordine de idei, marii creditori internaționali pedepseau oarecum poporul român post festum, neinjectând bani în incipienta economie de piață românească, pentru nebunia de a nesocoti o ,,lege sacră” a instituțiilor financiare cu impact global, anume de a rambursa ,,în avans totalul obligațiilor externe”. Legea sacră la care se referă explicit Florin Georgescu este următoarea: ,,plățile anticipate sunt acceptate doar cu rare excepții, deoarece generează, pe fondul reducerii ratelor dobânzilor pe plan internațional, cum era cazul în perioada respectivă, excedente de lichiditate și pierderi de profitabilitate creditorilor externi”.[16] Este ca și cum un debitor care își achită creditul bancar în timp record, la rate ale dobânzii nefavorabile istoric băncii, este considerat un client periculos, căruia nu i se va mai acord în veci credit. Această gândire de cămătari mondiali, cu poleială legală, nu îl indignează deloc pe Florin Georgescu, mai ales că tot el adaugă ulterior ce strategii macroeconomice neocoloniale s-au aplicat în România: ,,Astfel, între 1991 și 2004, România a beneficiat de o finanțare modestă din partea IFI raportată la dimensiunea țării și la necesitățile de fonduri corespunzătoare amplorii transformărilor politico-economice realizate, respectiv o medie de numai 190 mil. euro pe an (0,5% din PIB mediu al anilor respectivi), când proprietatea de stat reprezenta circa 90% din economia autohtonă, putând fi parțial restructurată și eficientizată cu sprijin extern. Gestionarea crizei declanșate în anul 2008, când deja capitalul străin avea o pondere substanțială (48% din capitalul privat), a beneficiat însă de un sprijin financiar consistent din partea IFI, respectiv 5,9 mld. euro medie anuală în perioada 2009-2011 (4,7% din PIB mediu al intervalului respectiv), ceea ce a reprezentat o finanțare anuală de 31 de ori mai mare decât în perioada 1991-2004, când România avea nevoie acută de sprijin extern pentru restructurarea și capitalizarea unor întreprinderi de stat care erau viabile pe piața internă și externă”.[17] Nu are importanță morală această evidentă disparitate în politicile financiare ale unei țări. În schimb, Florin Georgescu produce fraze precum următoarea: ,,Prin comparație cu ,,societatea tâlharilor”, care a fost regimul sovietic, sistemul postcomunist a asistat la intrarea în scenă a oligarhilor și cleptocraților, autorii marilor furturi de active publice”.[18] De regulă, hoții acționează pentru a acumula capital, inima economiei de piață, indiferent dacă acesta este folosit productiv sau ținut în bancă pentru a produce de la sine dobândă sau dacă este ,,îngropat” în metale prețioase. Furtul este o acumulare de capital la fel de reală ca oricare altă – ce-i drept, neproductivă –, natura sa penală necontând în plan material, ci în planul conviețuirii politice. E de neînțeles de ce societatea sovietică, axată pe proprietatea comună a mijloacelor de producție și a rezultatelor muncii omenești, ar fi una a tâlharilor. Activele publice, înstrăinate prin rapt de capitaliștii est-europeni după 1990, devin proprietate privată abia în anii 1990-2020, nu înainte. Nici un secretar general sau anturajul său special, parte din marea nomenclatură, nu pot fi descriși în acești termeni economici exacți, de deținători legali ai unor proprietăți fabuloase, rezultatul unor acțiuni lucrative în afara legii: ,,Particularitatea în unele țări, îndeosebi în Rusia (precum și în România, Bulgaria, Ucraina, Republica Moldova etc., n.n.), din anii 2000-2020 constă în aceea că statele respective și bogățiile acestora sunt în bună măsură deținute de un mic grup de proprietari foarte bogați, care locuiesc parțial în țările în cauză și parțial la Londra, Monaco, Paris sau în Elveția. Averile lor se organizează în structuri juridice (firme fantomă, trusturi etc.) localizate în paradisuri fiscale, astfel încât scapă de sistemul juridic și fiscal, de altfel slab organizat din punct de vedere legislativ și instituțional”.[19] Iar apoi ne mirăm că Europa de Est se zbate sub ,,deziluzia postcomunistă”.[20] În altă ordine de idei, Florin Georgescu gândește, dacă ne-am permite o comparație, în următorii termeni generali: așa cum un istoric creștin ar interpreta ororile militare și materiale ale Evului Mediu, generate de confruntări religioase, ca abateri de la dreapta doctrină a Bisericii, altfel impecabilă ca dogma și ideologia lumii terestre, tot la fel procedează economistul Florin Georgescu când acuză capitaliștii români din carne și oase de infidelitate față de capitalismul teoretic[21], obligatoriu generator de bunăstare din abundență pentru întreaga omenire (nici socialiștii nu procedează altminteri cu experiența socialismelor reale). Deși Florin Georgescu inventariază contabil acumularea de capital din socialismul anilor 1950-1989, aceasta nu se datorează doctrinei politico-economice sau regimului, ci românilor de rând: ,,Ele nu sunt însă realizările comunismului, care a fost falimentar, ci ale oamenilor, ale românilor. Ei au trăit, au sperat, au muncit, au inventat și atunci, chiar dacă regimul devenea tot mai apăsător”.[22] Dacă vreodată se va întoarce un regim socialist atât de serios organizat ca acela sovietic, istoricii de mâine vor aminti că nimic din împlinirile trecutului recent nu se trage din dezvoltarea capitalului privat, ci din natura umană dintotdeauna, care muncește și inventează mereu. Dar nici gând de o asemenea revenire în forță câtă vreme suntem în NATO și UE.[23] Între timp, sub ochii oftalmici ai ,,poporului muncitor”, industria românească, construită în anii 1918-1989, a fost complet desființată în anii 1990-2004.[24]

Capitolul 2 se ocupă de capitalul economiei reale din România ultimilor trei decenii. Aflăm de la început că există cinci SIF-uri (Societăți de Investiții Financiare), ,,însumând 182 mil. euro la nivelul anului 2016”[25], care deși aparțin milioanelor de acționari români, sunt la mâna unor clici mafiote (capitaliste?) care încasează ilegal dividende sau drenează bani din ele, fără ca Autoritatea de Supraveghere Financiară să facă nimic. Nici anii 1990-2000 nu erau mult prea diferiți la acest capitol, gândindu-ne la falimentele de proporții, printre alte instituții financiare private, ale băncilor de stat Bancorex și Banca Agricolă, care deveniseră scheme piramidale clasice, prin intermediul cărora statul credita în neștire, preferențial și corupt, oameni de afaceri români și străini, care nu își rambursau vreodată datoriile la bănci, dar rămâneau cu împrumuturile, declanșându-le băncilor cu capital majoritar de stat decăderea fatală. Pierderile au fost suportate de populație, nu de noii îmbogățiți ai tranziției[26]. Această minunată lume nouă a haiduciei bancare nouăzeciste și-a realizat misiunea istorică cu girul Băncii Naționale a României. În pofida faptului că se susține ideea conform căreia exista un vid legislativ în România perioadei istorice respective, iar BNR-ul nu are nicio responsabilitate[27], lucrurile sunt la fel de convingătoare ca spusele acelui ministru al educației, Ecaterina Andronescu pe numele său, care, în încercarea rizibilă de a scuza doctoratele plagiate ale unor interlopi academici, dar și demnitari ai statului român, invoca scuza barbară și deplasată că notele de subsol și semnele citării nu se inventaseră înainte de anul 2000. Nici faptul că fondurile Partidului Comunist Român, ale Uniunii Tinerilor Comuniști, ale Uniunii Generale a Sindicatelor etc. s-au volatilizat subit în anul 1990 nu a dus la căutarea în justiție a făptașilor. Explicația lui Florin Georgescu este puerilă și sofistică. Vinovat este impersonalul sistem, care era unul ,,politico-economic hibrid, având ca motor o combinație anormală între liberalismul economic (drepturi individuale neîngrădite) și un tip de comunism economic adaptat parțial la cerințele economiei de piață (socializarea răspunderilor)”.[28] Dacă și-n cazul îmbogățirii prin furt din bunuri publice se poate vorbi de ,,comunism economic”, atunci orice borfaș mărunt poate susține că vina lui cea dintâi sunt convingerile sale comuniste, care l-au îndemnat să șterpelească ce i-a ieșit în cale. Lenin nu ar fi deloc de acord cu această poziție hilară și, deloc bizar, ar avea dreptate[29], iar orice stat de drept minimal funcțional ar decide la fel. Asemenea interpretări simpliste nu ajută la creșterea cotei academice a economistului Florin Georgescu.

Punctul capital al lucrării de față îl constituie, totuși, insistența ad nauseam a autorului pe precaritatea capitalului național. ,,Din examinarea pilonului fundamental al economiei de piață, și anume capitalul, rezultă că numeroase societăți comerciale, respectiv 244,1 mii de unități (35,4% din numărul total al companiilor existente în economia autohtonă), nu respectă cerințele legale privind dotarea cu surse proprii. De subliniat că majoritatea covârșitoare a acestora (97%, reprezentând 237 de mii de companii) înregistrează capitaluri negative care însumează 28,2 mld. euro (active mai reduse decât datoriile, ceea ce echivalează, în fapt, cu starea de faliment a societăților comerciale respective)”.[30] Supărarea lui Florin Georgescu este că acești o treime de antreprenori români nu acționează în conformitate cu ,,teoria și principiile economiei capitaliste”, genul de comentariu etic pe care îl auzim la acei stângiști de școală nouă sau veche care resping din start posibilitatea ca Uniunea Sovietica să fie altceva decât o altă ,,întinare a înaltelor idealuri socialiste”. Nu contează aici valoarea de adevăr a acestor spuse, cât similaritatea lor logică dezarmantă. Capitalismul utopic spală rănile capitalismului experimentat cotidian. Mai mult de atât, în decila 10, a companiilor înzestrate cu cel mai mare capital din România, aproape 60% din acesta este localizat în cele câteva sute de companii multinaționale. Doar companiile de stat românești dețin capital consistent, deși nu se fac deloc investiții.[31] ,,În concluzie, în condițiile în care societățile comerciale cuprinse în decilele 1-3 (cuprinzând 207 mii de firme cu cele mai reduse 30% surse proprii) înregistrează un minus de capital însumând 28,2 mld. euro, iar firmele situate în decilele 4-9 (60% dintre companiile din țara noastră, respectiv 414 mii de unități) cumulează un volum total de surse proprii de finanțare de numai 10,6 mld. euro, rezultă ca 90% (în număr de aproape 621 mii de unități) dintre companii totalizează, per ansamblu, un volum negativ al capitalurilor proprii de 17,6 mld euro. Această echivalează cu faptul că datoriile acumulate la nivelul a 90% dintre societățile comerciale care activează în țara noastră sunt mai ridicate decât activele firmelor respective cu 17,6 mld. euro (circa 8% din PIB al anului 2019). Deci, prin excluderea din calcul a companiilor din decila 10 (69 mii de unități cu cele mai ridicate 10% surse proprii), se constată situația financiară dezastruoasă a sectorului economiei reale din România”.[32] În termeni rudimentari, fără primele 3% din cele mai capitalizate companii din România, economia locală ar intra momentan în colaps[33], având datorii estimate la -3,8 mld. euro sau 1,7% din PIB. ,,Cele mai performante 1.000 de societăți comerciale în ordinea descrescătoare a nivelului surselor proprii, deși ca număr reprezintă numai 0,14% din totalul companiilor, dețin 67% (85,1 mld. euro) din capitalul economiei reale”.[34] Dacă se compară capitalizările medii ale corporațiilor din România cu cele ale IMM-urilor ajungem la dezechilibre tulburătoare: ,,Rezultă o capitalizare medie a categoriei corporațiilor de 39,4 mil. euro/unitate, nivel de aproape 460 ori mai ridicat față de volumul mediu al capitalului în cazul IMM (86 mii euro/unitate)”.[35]

Ajunși în acest punct, Florin Georgescu îmbracă uniforma inspectorului de control fiscal. Finanțarea firmei prin împrumut, în loc de aport sau injecție de capital, este strategia cel mai frecvent întrebuințată de patronatul român, dar și de acționariatul multinațional. Nici ,,întocmirea unui dosar de prețuri de transfer” nu este privită ca altceva decât tot o evaziune fiscală mascată.[36] Acționarii treimii de firme falimentare din România ,,dispun de sursele bănești necesare capitalizării propriilor companii, dar, atât timp cât legea nu-i obligă, nu manifestă voința necesară pentru a investi în capital”.[37] Companiile subcapitalizate sunt utilizate preponderent ca ,,vehicule de obținere a profiturilor (special purpose vehicles – SPV), prin acordarea în mod repetat de împrumuturi de la acționari, care, la finalul unei afaceri, își retrag creditul din firmă, încasând profitul operațiunii comerciale respective, ceea ce provoacă decapitalizarea suplimentară a societăților comerciale pe seama celorlalți creditori”.[38] Florin Georgescu respinge sumar posibilitatea ,,impredictibilității legislative” ca factorul motrice din spatele acestor practici pentru că s-au acordat deja semnificative facilități fiscale. Capitaliștii sabotori ai legilor economiei capitaliste deranjează armonia prestabilită a capitalului cinstit, productiv și cu taxele plătite la zi. În confruntarea pe piață dintre capitalul național și cel internațional, primul este de 5,8 ori mai mare ca cifră de afaceri decât al doilea și are indicatorul VAB (Valoarea Adăugată Brută) de 5,7 ori mai mare (4,9 mil. euro/unitate vs. 0,9 mil. euro/unitate). ,,Faptul că firmele private din Top 3% (numai 20,3 mii de societăți comerciale) dețin 69% din activele sectorului privat, 71% din cifra de afaceri, 66% din VAB și 48% din salariați (1,8 mil. de persoane), ponderea în indicatorii aferenți decilei 10 variind între 75% și 90%, confirmă că adevăratul pilon de susținere a economiei reale autohtone este reprezentat de respectivele 3 percentile din vârful distribuției capitalului”.[39] Treimea neagră, vinovată de evaziune și rele practici economice (deși nicăieri nu aflăm de ce se comportă astfel acești mici capitaliști de câteva mii de euro cifra de afaceri, probabil aventurieri, fără ajutor de șomaj, pe piața liberă, în afara asumpției de incultură economică și aplecarea mentalitară spre ilegalități), trage după sine în genuni mulți alți agenți economici, dăunând statului: ,,Mai mult, aceste societăți comerciale decapitalizate provoacă plăți restante în sumă de 10,8 mld. euro, respectiv 64% din totalul arieratelor din economie, din care 4,9 mld. euro către furnizori (52% din total) și 2,8 mld. euro față de bugetele statului (ceea ce reprezintă un nivel foarte ridicat, echivalând cu 79% din arieratele ansamblului sectorului companiilor în raport cu statul)”.[40] Soluția vine dintr-o grabnică asanare a economiei românești, statul ajutând darwinist natura să scape de aceste specimene capitaliste suboptimale. Numai 10% din totalul societățile comerciale (70,7 mii) din România merită să trăiască, fiindcă au capital, restul meritând să moară cât mai repede. Desigur că nivelul mediu al capitalului propriu al firmelor din Romania este printre cele mai mici din Europa, de câteva zeci de ori mai redus decât primele trei țări dezvoltate. 42% din firmele românești nu raportează nici un angajat în anul 2019. Probabil că aceste așa-zise firme sunt create, reiterăm, de marea masă a șomerilor neînregistrați de sistem și care fac un efort de a subzista individual dintr-un PFA amărât, acțiune tipică economiei de penurie, prezentă încă masiv în România. Florin Georgescu, angajat de superlux al statului român, vrea dispariția lor fizică (botezată schumpeterian ,,distrugere creatoare”) din piață românească pentru ca propriul model de capitalist, ordoliberal, prudențial și nord-european, să triumfe neabătut de musculițele antreprenoriale, în dauna interesului personal, dar în favoarea sfintei firme, ceea ce este ridicol si absurd deopotrivă.[41] Modelul nec plus ultra al capitalismului lanțurilor de producție globale este multinaționala[42]. În România, deși 5% din totalul firmelor existente este străin, ,,companiile cu capital străin dețin o pondere de 43% din cifra de afaceri, 35% din VAB, 25% din activele totale și 20% din numărul de salariați la nivelul firmelor nou înființate”.[43] Capitalul românesc, în schimb, este localizat în industrii cu VAB redus, precum comerțul, construcții și imobiliare, servicii cu calificare redusă, fără producție de tehnologie.[44] Raportul dintre datorii și capitaluri aferent firmelor (2019) este supraunitar, de 1,81, printre cele mai proaste din UE. Datornicii sunt capabili să-și falimenteze singuri firmele, ,,păgubind astfel mulți parteneri comerciali și bugetul statului, pentru ca apoi să-și înființeze noi societăți comerciale (cadrul juridic nu prezintă interdicții în acest sens) și să reia acest circuit economic vicios, profund costisitor pentru economia românească”.[45] Multe firme de acest fel sunt în întârziere cu plata restanțelor și a datoriilor (7,8% din PIB) și au un grad scăzut de bancabilitate[46]. Prezența scăzută a marilor firme de pe piață la Bursa de Valori București este interpretată ca o altă invitație la lipsa de transparență și indisciplină financiară.[47] Investițiile străine directe (ISD) au început să scadă în ultimii ani față de intervalul 2004-2008, iar ieșirile de capital din România sunt mai mari decât ISD-urile începând cu 2015. Balanța comercială negativă a statului român provine din importul de produse agroalimentare, ceea ce este nefiresc, deși perfect explicabil, având în vedere potențialul agricol al României.[48]

Capitalizarea facilă a unui SRL în România îl îngrijorează pe Florin Georgescu, care își dorește creșterea sumei la cote favorabile apariției unor antreprenori de calitate. La un moment dat, acesta recomandă senin măsurile draconice din Codul comercial ,,Carol al II-lea”, uitând însă că în anul 1938 dispare democrația reprezentativă din România, instaurându-se dictatura regală. Capitalistul român este un individ care își confundă gospodăria cu firma, iar statul trebuie să intervină în forță. Propuneri legislative de modificare a Legii societăților nr. 31/1990 au fost respinse de grupuri de interese din Parlament în 2020, coterii nu numai imorale, ci și ilegale.[49] Luat pe sus de intensitatea recomandărilor lui, Florin Georgescu ajunge să vorbească la pagina 345 de ,,privatizări ineficace” ale proprietății de stat înainte de 1989. Capitalul oneros acumulat în anii 1990-2000 este asociat cu indolența și parazitismul, de parcă orice capitalist este înainte de toate îmbogățit numai prin muncă, merite proprii și disciplină de plăți, Florin Georgescu arătându-se a fi un weberian radical. Necesitatea unui ,,adevărat cazier economic”[50] se impune în România. Îmbogății frauduloși de război din 1916-1918 sunt asociați incriminant cu plutocrații apăruți în deceniul 1991-2001 în țara noastră. Parafrazând formula trinitară marxistă capital/profit-muncă/salarii-pământ/renta agrară, care are o semnificație plină de sens, Florin Georgescu se joacă pleonastic cu trei instanțe ale aceleiași monezi: capitalism-capital-capitaliști, ajungând să ne explice de ce și-a numit cartea cum scrie explicit pe copertă. Capitalistul român este sărac în capital, iresponsabil și hoț, evitând ,,în mod sistematic asumarea riscului comercial specific capitalismului”[51]. Caracterul așa-numit hibrid al capitalismului românesc îl conduce pe Florin Georgescu la concluzia că, prin socializarea răspunderilor individuale, capitalistul român este un comunist din punct de vedere economic, în vreme ce comuniștii chinezi sunt capitaliști când fac afaceri[52]. Jongleriile falacioase învălmășesc distincția conceptelor cu care operăm: comunismul teoretic nu a indicat niciodată sensul aberant, distorsionat de practica de viață a birocratului Florin Georgescu, de asumare, eminamente colectivă, a risipei individuale. Politicile staliniste împotriva sabotorilor din economie în anii 1928-1941 arată o cu totul altă experiență istorică, după cum comunismul ca antiliberalism politic nu formează nucleul dur al doctrinarilor de stânga. Aceste artificii retorice găunoase sunt arme ruginite în panoplia anticomunismului sectar românesc, dar pe care Florin Georgescu le mânuiește ca un soldat oarecare, veteran, situat pe frontul ideologic șablonard din primii ani de după 1989.

Capitolul trei, cu care se deschide volumul al II-lea, se centrează pe structura de finanțare a firmelor și pe formarea capitalului fix în economie. Datoriile sunt preeminente în raport cu dotarea cu capital în majoritatea firmelor românești. Acumulările socialiste de capital fix, parțial uzat moral, dar nu și de capital rulant, deficitar la începutul anilor 1990, au fost șterse de valul privatizărilor și de falimentarea imediată a întreprinderilor de stat. De atunci încoace, firmele românești, mici, îndatorate, necreditate bancar, fără prea mulți angajați, cu VAB mic, evazioniste, trăiesc greu de la un trimestru la altul. ,,Autonomia financiară redusă a firmelor, calitatea slabă a procesului investițional și gradul relativ scăzut de utilizare a capacităților de producție care se manifestă în România inhibă în mod accentuat forța factorului capital de a potența creșterea economică”.[53] Florin Georgescu demonstrează statistic că, cel puțin pe termen lung, îndatorarea ridicată scade potențialul formării de capital nou. 21% din PIB-ul României era nefiscalizat în 2017, compus numai din piața neagră. Economia informală a crescut la 26,9% în 2019. Politica fiscal-bugetară lasă și ea de dorit în România. Florin Georgescu pledează pentru impozitări și taxări susținute în anii de creștere economică și redistribuire în cei de criză economică, însă statul roman duce o politică facilă, prociclică, nesustenabilă. Facilitățile fiscale pentru antreprenori au fost de 16,7 miliarde euro în perioada 2013-2019[54], dar și măsuri utile aplicate consumatorilor în valoare de 17,2 mld. euro[55]. Salariile au crescut substanțial între 2013 și 2019, ,,situate la 107% în privința salariului minim, la 80% pentru câștigul salarial mediu net, la 78% pentru pensia minimă și la 48% pentru pensia medie”.[56] Reducerea cotei de CAS plătite de angajatori nu a avut efectele scontate asupra creșterii numărului de angajați.[57] ,,Contrar teoriei economice clasice, evoluțiile recente în cazul României arată că, prin relaxarea politicii fiscale cu scopul de a stimula comportamentul pozitiv al antreprenorilor privind investirea în propriile afaceri, nu s-au realizat progrese substanțiale referitoare la performanțele economice, capitalizarea și disciplina de plăți la nivelul firmelor. Aceasta deoarece antreprenorii nu au folosit resursele suplimentare (cca 70,3 mld. lei sau 15,5 mld. euro) avute la dispoziție ca efect al aplicării facilităților fiscale în scopul ameliorării situației financiare a propriilor firme sau pentru adoptarea unor decizii economice benefice (de exemplu, extinderea și modernizarea echipamentelor, achiziția de noi tehnologii etc.)”.[58] Piața liberă funcționează defectuos în România, suficient pentru ca Florin Georgescu să conchidă că discutăm în termenii unei piețe libere îndoielnice.[59] Raționamentul nu este veridic: un elev indisciplinat și cu performanțe școlare reduse nu rămâne mai puțin elev pentru atâta lucru. Soluția este taxarea progresivă a populației. Redistribuirea apare ca necesară în circumstanțele date: ,,În România, veniturile totale s-au ridicat la 31,8% din PIB în anul 2019, iar cheltuielile au reprezentat 36,2% din PIB. Spre comparație, sectorul public în Uniunea Europeană prezintă o importantă semnificativă mai ridicată, fapt reflectat de ponderea în PIB mult mai înaltă atât a veniturilor guvernamentale (46,1%, respective +14,3 p.p. față de România), cât și a cheltuielilor publice (46,6% din PIB, adică +10,4% comparativ cu nivelul înregistrat în țara noastră)”.[60] Capitalul se taxează puțin în România. Veniturile bugetare sunt modeste. Evaziunea fiscală nu are limite decât estimative. Transferurile și subvențiile sunt printre cele mai scăzute din Europa. România numără cei mai mulți locuitori europeni în risc de sărăcie gravă, aproximativ 28,1%. După redistribuire, procentul scade la doar 23,8%, cel mai mare din UE. Transferurile sociale, estimate la 0,4%, mult sub media europeană, ajung la categorii sociale favorizate în comparație cu cei mai săraci 20% dintre români. Primii 20% români ca venituri câștigă de peste șapte ori mai mult în medie față de ultimii 20% dintre români. Cheltuielile publice cu sănătatea și educația sunt de cinci ori mai mici decât media europeană și de zece ori inferioare țărilor bogate precum Danemarca și Suedia. Inegalitatea ne plasează în topurile negative ale Europei. Salarizarea este fundamental polarizată și mizeria materială distribuită aberant pe largi porțiuni sociale: ,,De asemenea, la începutul anului 2021, conform calculelor CNS Cartel Alfa, jumătate (50,3%) dintre contractele de muncă înregistrate în baza de date Revisal prevedeau salarii nete lunare de sub 1600 lei, în timp ce 36,9% din total stipulau salarii nete între 1600 și 3200 lei și numai 12,8% din contractele de muncă înregistrate legal ofereau salarii de peste 3200 de lei pe lună”.[61] Oscilând între keynesism (latura de consum agregat) și ordo-liberalism (partea de ofertă productivă), Florin Georgescu afirmă: ,,Este o prostie să spui că declararea veniturilor și averilor este de sorginte socialistă”.[62] Așa este, dar merită adăugat că nu este o prostie să declari că ascunderea veniturilor și averilor aparține comportamentului capitalist dintotdeauna, neoliberalismul actual aducând cu sine o revenire la principiile sociale brutale și inumane ale capitalului din secolul al XIX-lea. E ceea ce constată până și Florin Georgescu: ,,Ideologia neoliberală promovează opacitatea și ascunderea averilor, pentru evitarea impozitării în scopul reducerii inegalității”.[63]

În ultimul capitol al lucrării sale, Florin Georgescu își dezvăluie atât limitele ideologice, cât și pe cele intelectuale. Este derutant și întristător că un intelect capabil de a condensa informație statistică abundentă și de a o narativiza minimal poate să dovedească atâta rudimentaritate culturală, politologică și sociologică încât să ajungă a conspecta școlărește, prin notații precedate de liniuțe, teorii normative de tipul psihologiilor popoarelor, specifice anilor 1900 în spațiul german, dar și celor mai obscurantiste curente ideologice de dreapta, sau să redeschidă necritic cufărul ponosit al teoriei idealiste a ,,formelor fără fond”. Funcționarismul, mita, lenea, treaba prost făcută, lipsa de continuitate istorică, solidaritatea socială absentă, performanțele slabe ale modernizării sunt puse pe seama unui fond românesc inscrutabil și încăpățânat. Acesta ar fi esența românească, pe care se grefează chinuita formă occidentală de stat și de societate. Un naționalism ultragiat pe invers se poate bănui în spatele acestor dezamăgiri de inspirație morală, concentrate în contraperformanța gregară și subalternitatea neotribală de netăgăduit ale societății românești actuale. Eșecul societății românești de a atinge măcar nivelul de dezvoltare mediu european îl îndeamnă pe Florin Georgescu să caute un proiect de țară, care este unul previzibil și deja cunoscut: adoptarea monedei euro și subordonarea statului din prezent, firav, eșuat și neputincios, mecanismelor regulative paneuropene, inspirate de centrii nervoși funcționali ai Uniunii. Soluția confirmă verdictul de inferioritate politică și economică a societății românești. Proiectul românesc de existență comunitară nu are nici un sens în clipa istorică actuală, identitatea românească neavând capacitatea de a se depăși pe sine în orice direcție constructivă. Capitalismul poate fi reglat de stat, dar capitaliștii români sunt un grup de presiune pernicios și atroce, care trebuie cauterizat de suprastatul UE, ceea ce se și petrece grație concurenței pe piață.[64] Marele neajuns al oricărei cărți scrise de Florin Georgescu constă din pendularea între un raport contabil minuțios lucrat, cu zoom in-uri pe amănunte demne de întreaga atenție a cititorului, și generalizări pripite, ratate epistemic, de un amatorism metodologic total, de zoom out-uri în marginea jurnalismului de opinie de duzină, în care rigoarea analitică a cifrelor se izbește irațional de constructe fantomatice precum ,,profilul psihocultural al românilor”. Imaginea unui calculator de ultimă generație așezat pe prispa unei case țărănești cochete din curtea Muzeului Satului se șterge greu din minte după asemenea lectură.  

Note:


[1] Vezi documentul oficial din 15.06.2021, https://www.bnr.ro/Declaratii-de-avere-si-de-interese-1379-Mobile.aspx, accesat la data de 2.11.2021.

[2] Florin Georgescu, Capitalism și capitaliști fără capital în România, Volumul 1, Editura Academiei Române, 2021, p. 7.

[3] Ibid., p. 146: ,,Pe de altă parte, dezvoltarea unei burghezii autohtone proprietare a fost relativ lentă, iar proiectul transformării capitaliste a fost condus de foștii tehnocrați și manageri comuniști în cooperare cu foștii disidenți intelectuali, care, împreună, controlau instituțiile de stat și capitalul productiv”. De reținut este faptul că îl controlau sub oblăduirea instituțiilor internaționale ale Lumii Occidentale. Se pare că ideea de capitalism dirijat ,,de sus în jos” anima planurile noii lume postcomuniste în direcții antropologice tipice lui homo economicus din capitalism, fără a se folosi neapărat de bișnițarii locali, ,,populiști”, dezvoltați deseori ilegal (excepție făcând experiența comanditarilor din 1967-1969) în porii societății românești dinainte de 1989, Ibid., p. 147: ,,După 1989, accentul managerilor pe privatizare și dorința intelectualilor de a-i purifica și a-i reeduca pe oamenii care au trăit în comunism s-au combinat pentru a genera <<capitalismul de sus în jos>>. Teama comună a acestor două categorii sociale față de <<capitalismul de jos în sus>> , construit de mica burghezie de pe vremea socialismului, a întărit alianța dintre manageri și intelectuali. Aceștia nu vedeau rostul <<capitalismului de jos în sus>>, care nu creează condițiile unei economii pe scară largă, micii producători nedispunând de resursele necesare pentru a concura pe piața mondială, iar afacerile lor, de dimensiuni reduce, fiind prea riscante pentru investiții și împrumuturi”. Astfel, Blocul Estic s-a populat, conform lui Florin Georgescu, de un capitalism ,,planificat” și construit, nu format organic în timp, cum ar fi trebuit, precum s-a întâmplat în țările dezvoltate ale continentului. Nici procesul de acumulare din centrele capitalului european nu a fost, însă, atât de organic și încet pe cât îl acreditează Florin Georgescu, ci adesea brusc, rezultat al unor mutații generaționale, și violent, dacă ne uităm doar la relațiile de muncă din secolul al XIX-lea și la coloniile vechilor imperii globale, sursă de muncă ieftină și de resurse materiale la prețuri derizorii. Devalorizarea intenționată a activului net, neîncasarea taxelor de la fostele întreprinderi de stat, acum privatizate, anularea obligațiilor bănești ale noilor proprietari către furnizorii de energie electrică, gaze naturale, energie termică, apă și canalizare, cum s-a petrecut în anii 1990-2000, nu sunt acte lipsite de costuri interne majore.

[4] Ibid., p. 15.

[5] Ibid., p. 17.

[6] Ibid., p. 25.

[7] Ibid., p. 32.

[8] Ibid., p. 50.

[9] Ibid., p. 65.

[10] Ibid., p. 75.

[11] Ibid., p. 78.

[12] Ibid., pp. 83-84.

[13] Ibid., p. 89.

[14] Ibid., pp. 96-98.

[15] Ibid., p. 104.

[16] Ibid., p. 111.

[17] Ibid., p. 112.

[18] Ibid., p. 113.

[19] Ibid., p. 114.

[20] Ibid., p. 116.

[21] Ibid., p. 143: ,,Așadar, Smith înțelege funcționarea <<mâinii invizibile>> a pieței și realizarea interesului personal în capitalism numai în condiții de deplină corectitudine, respectiv cinste, și pe baza aplicării unor norme juridice ferme”. Suntem siguri că celebrii robber barons Henry Ford, Andrew Carnegie, Cornelius Vanderbilt și John D. Rockefeller ar aproba nobil din cap la auzul acestor cuvinte, mulți dintre aceștia ajungând filantropi la bătrânețe, după o tinerețe de ,,oameni de afaceri creativi”.

[22] Ibid., p. 117.

[23] Ibid., p. 129.

[24] Ibid., p. 130.

[25] Ibid., p. 156.

[26] Ibid., p. 157.

[27] Ibid., p. 159: ,,băncile populare din perioada noului capitalism românesc au funcționat fără nicio reglementare și supraveghere din partea băncii centrale…”. E vorba de Legea Nr. 34 din 1991 privind Statutul Băncii Naționale a României. Schemele Ponzi s-au perpetuat însă până în anul 2000, după ce se adoptaseră legi care reglementau supravegherea de către BNR a instituțiilor de credit din România (a se vedea Legea Nr. 101 din 1998).  

[28] Ibid., p. 163.

[29] E adevărat ca V.I. Lenin își administra financiar Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia (PSDMR), înainte de 1914, cu bani din jafuri din bănci și din alte surse dubioase, dar, oricât de greu e de crezut de către un politican român, banii nu mergeau aproape niciodată, poate doar accidental, spre huzurul sau îmbogățirea conducerii de partid.

[30] Ibid., p. 165.

[31] Ibid., p. 172. Despre reușitele reale ale companiilor de stat, vezi și p. 219.

[32] Idem. Vezi și pp. 223-224: ,,Rezultă că restul de 97% dintre societățile comerciale (669,0 mii de unități) dețin active însumând numai 97,8 mld. euro, respectiv doar 27% din total, în pofida numărului de firme extrem de ridicat (…) [P]rin excluderea celor 3% companii performante, restul firmelor înregistrează surse proprii de finanțare negative de 3,8 mld. euro (-3% din total). În aceste condiții, este de subliniat că activele deținute de cele 97% companii sunt în medie de numai 146 mii euro/unitate, nivel de 86 ori mai redus decât indicatorul aferent societăților comerciale din Top 3% (respectiv 12,6 mil. euro/unitate)”.

[33] Ibid., p. 188: ,,Acest fapt a fost constatat și de Mereuță (2019), care estimează că, fără companiile străine, economia s-ar <<prăbuși>> cu 30%, iar exporturile cu 70%”.

[34] Ibid., p. 180.

[35] Ibid., p. 186.

[36] Ibid., p. 193.

[37] Ibid., p. 195.

[38] Idem.

[39] Ibid., p. 205.

[40] Ibid., p. 216.

[41] Ibid., p. 232.

[42] Ibid., p. 239: ,,După originea acționariatului, se constată că sporul stocului de capital din perioada 2017-2019 a fost concentrat în proporție de 40% (17,4 mld. euro) la nivelul companiilor străine, deși acestea reprezintă sub 6% (14,8 mii raportat la 257,1 mii de unități) din numărul firmelor cu evoluții pozitive ale capitalizării în intervalul analizat. Creșterea medie a capitalului propriu pentru aceste companii a fost de 1,2 mil. euro pe unitate, respectiv de aproape 12 ori mai ridicată decât avansul mediu al capitalului pentru firmele cu acționariat românesc, care s-a situat la numai 102 mii euro, rezultând o majorare a capitalului însumând 24,5 mld. euro, aferent unui număr de 240,3 mii de societăți comerciale autohtone”.

[43] Ibid., p. 235.

[44] Ibid., p. 242.

[45] Ibid., p. 251.

[46] Ibid., p. 388: ,,Numai 1,5% (9,2 mii) dintre firme sunt bancabile, restul prezentând situații financiare extrem de precare, neeligibile pentru creditare”.

[47] Ibid., p. 274: ,,O constatare esențială privind spiritul antreprenorial, asumarea riscului și transparența în afaceri a întreprinzătorilor se referă la faptul că majoritatea covârșitoare (91%) a societăților comerciale private listate la bursă provin din foste întreprinderi socialiste de stat (transformate după 1990 în societăți pe acțiuni). Mai mult, de menționat că toate companiile de stat listate la bursă (nouă unități) fac parte din categoria întreprinderilor socialiste înființate înainte de anul 1989”. Cele mai mari și mai profitabile companii românești autohtone aparțin statului român.

[48] Ibid., p. 307: ,,…productivitatea pe lucrător agricol în România este mai mică de 15 ori decât cea din Olanda, de 4 ori mai redusă față de Ungaria, de 3 ori mai slabă în raport cu Grecia și cu Polonia”. Cf., de asemenea, pagina 496 din volumul 2 pentru subdezvoltarea comparativă cu statele din regiune a ponderii agroindustriale românești.

[49] Ibid., p. 343.

[50] Ibid., p. 359.

[51] Ibid., p. 372.

[52] Ibid., p. 375.

[53] Florin Georgescu, Capitalism și capitaliști fără capital în România, Volumul 2, Editura Academiei Române, 2021, p. 434.

[54] Ibid., p. 465: ,,Rezultă că, pe ansamblul perioadei 2013-2019, cele 16 măsuri fiscale care au vizat antreprenorii, din care zece măsuri favorabile (75,9 mld. lei, respectiv 16,7 mld. euro) și șase măsuri restrictive (-5,6 mld. lei, respectiv -1,2 mld. euro) au avut un impact favorabil net asupra capacității financiare a acestora de 70,3 mld. lei (15,5 mld. euro), ceea ce corespunde unei reduceri a veniturilor fiscale ale statului în sumă echivalentă”.

[55] Ibid., p. 470.

[56] Ibid., p. 473.

[57] Ibid., p. 479: ,,Efectele sociale limitate ale reducerii cotei de CAS plătite de angajatori sunt vizibile și din analiza ponderii cheltuielilor cu personalul (salarii, indemnizații, asigurări și protecție socială) în totalul vânzărilor firmelor, acest indicator menținându-se scăzut și sporind cu numai 0,3 p.p. în 2015 comparativ cu 2014 (de la 10,7% la 11%)”.

[58] Ibid., p. 487.

[59] Ibid., p. 499.

[60] Ibid., p. 520.

[61] Ibid., p. 540.

[62] Ibid., p. 543.

[63] Ibid., p. 547. Adeptul unor teorii liberale antidemocratice este Friedrich August von Hayek, așa cum observă și Florin Georgescu la pp. 548-549.

[64] Ibid., pp. 601-602.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s