Fericirea primitivilor

Amintirile etnologului Claude Karnoouh au apărut cu puțin timp înaintea momentului în care autorul lor a încetat din viață. Tribulațiile unui călător străin în România (1971-2017). Reflecții și amintiri (Editura SEDCOM LIBRIS, Iași, 2020) cucerește prin farmecul scriiturii, dar și prin autenticitatea relatărilor. Claude Karnoouh și-a construit în România – cel puțin pe final de drum – imaginea unui stângist intransigent. Deși a cochetat ani de-a rândul cu intelectuali titrați, de dreapta, monopolizatori ai discursului public în primele decenii de după 1989, Claude Karnoouh, orgolios, impulsiv, moștenind viziunea de stânga a intelectualului francez crescut în atmosfera anilor 1950-1970, s-a rupt de aceștia incomod, polemizând acerb atunci când a fost cazul cu fiecare dintre ei sau cu toți luați ca întreg. Nici cu grupurile firave de stânga nu a reușit să coabiteze prea mult: deși în 2010, imediat după declanșarea Marii Recesiuni, se putea vorbi de prezența sa ca a unui magistru iscusit, după 2015, până la dispariția lui în 2021, Claude Karnoouh s-a aflat într-un relativ con de umbră. Motivul acestei imposibilități de a cădea de acord cu extremele taberelor intelectuale românești se găsește în atitudinea antifeministă, contrară Identity Politics, grupurilor LGTBQ+, pe care o propaga eseistul francez în social media, în complet dezacord cu stânga progresistă de ultimă generație. Claude Karnoouh nu a fost nici marxist, nici leninist, iar concepțiile sale de stânga, atunci când se manifestau vocal în opoziție cu neoliberalismul predominant, aparțin mai degrabă luptei sindicale sau, pur și simplu, revoltei de clasă încă la modă și oarecum presantă în Europa Occidentală până la jumătatea anilor 1970.

Citindu-i memoriile, devine transparent din ce motiv Claude Karnoouh nu a fost niciodată adeptul jargoanelor postmoderne, al raționalității cantitativiste sau a colectării pozitiviste, seci de date, a căror interpretare se amână în indefinit. Perspectiva lui a rămas una a judecăților calitative, a marilor narațiuni filosofice, în parte inspirate dintr-un cult antimodern, anticapitalist, al arhaicității autentice, al vieții umane trăite în contact deplin cu natura. Spiritualitatea nu este refuzată, ci sporită ca relevanță a diversității gândirii umane, iraționale sau, oricum, nonraționale în chip occidental, pentru antropologul francez. ,,În definitiv, ,,istoria orală” nu e decât istoria brută a oricărei abordări antropologice. Ce înseamnă să culegi mituri dacă nu a căuta să surprinzi un mod singular de enunțare a cotidianului sau a supranaturalului (unii ar spune – a imaginarului) specifice popoarelor fără filosofie, fără istorie sacră, fără literatură?”[1] În același timp, Claude Karnoouh persiflează ,,noile metodologii ale oralității”[2] ca pe niște simulacre retorice, dincolo de care se profilează un câmp larg de banalități științifice. Pe deasupra, gândirea totalizatoare europeană, care are obiceiul de a norma și rigidiza experiența cunoscută, apare ca o cușcă din care antropologul francez a încercat să se elibereze, ajungând în satul maramureșean Breb la începutului anilor 1970. Gândirea indigenă, confuză sau nu, înfundată în propriile sale aporii, îl interesează în mod deosebit pe autor. Vorbind de antropologia recentă, Claude Karnoouh afirmă următoarele: ,,De fapt, singura coerență care îi interesează este logica internă a propriilor lor discursuri, adaptată la discursurile universitare și politice ale momentului. În fond, contribuțiile lor decurg dintr-o epistemologie care nu are nimic de-a face cu gândirea indigenă. Or, epistemologiile occidentale, indiferent că sunt de inspirație neoplatoniciană, neoaristotelică, augustiniană, neotomistă, neocarteziană, neokantiană, hegeliană, marxistă sau husserliană, nu sunt, nici pe departe, preocuparea unei gândiri indigene care nu a cunoscut niciodată, înainte de colonialism și de avatarurile creștinismului – sau, în cazul Europei rurale arhaice, înaintea de nașterea statului național modern, birocrat, centralizat și școlarizat –, acest mod de a gândi universul uman și supranatural!”.[3] Birocrații universitari, care cred în avansul științelor omului, total ancorate în hermeneutică și numai atât, conform etnologului francez, asfixiază prin insistențele lor pozitiviste adevărata răsuflare care poate ajunge la alteritate.

Indubitabil că antropologul Claude Karnoouh a studiat și a trăit în România pentru a scăpa de zgura modernității paralizante și a pătrunde în cosmosul rural, oarecum milenar în substanța sa, al țărănimii românești ardelene, în curs de extincție în România anilor 1970-1990. Această regresie într-o arhaicitate spirituală nu exclude cosmopolitismul și alura elegantă, de boier aventurier și diletant, pentru cei care l-au cunoscut, ale omului de lume Claude Karnoouh. Deși mai apropiat prin stilul de viață de dulcegăriile și picanteriile confortului urban, Claude Karnoouh respinge cu indignare obiceiurile barbare, prostești, imitative și contraproductive ale claselor occidentalizate românești, în rândurile cărora îi trece pe intelectualii români ca exponenți ai ratării modernizării autohtone. Universitățile românești de după 1989 sunt pepiniere de impostură și ilegalități, de management defectuos care dăunează societății în ansamblu, contribuind la bunăstarea unor indivizi avari: ,,Singura preocupare care îi însuflețea, imprimându-le o frenezie aproape isterică, era aceea de a-și umple cât mai repede buzunarele”.[4] Învățământul universitar deversează în stradă șomeri sau forță de muncă de duzină: ,,Cât despre studenți, ei furnizau o masă de manevră (ca și părinții lor) pentru legitimarea și legalizarea noilor departamente ,,umaniste”, de științe politice, administrație publică, jurnalism, asistență socială, studii europene, surse de noi venituri pentru acești negustori de diplome. Astfel, părinții și studenții erau înșelați fără rușine în privința mărfii propuse, pentru că aceste facultăți și departamente nu ofereau aproape niciun debușeu profesional în afară de acela de vânzător sau de vânzătoare de haine sau de încălțăminte în hipermarketuri, de chelnerițe și de chelneri în bistrouri, de funcționari și de funcționare pentru furnizorii de televizoare mobile, de casiere la supermarketuri”.[5] Cum funcționează în interior statul român? Claude Karnoouh nu observă o schimbare de adâncime între ceaușism și capitalismul neoliberal, dirijat de capitalul vest-european: ,,Mecanismul administrativ real a fost și rămâne același: servili în fața șefilor mari, dar mici șefi aroganți și vulgare canalii cu subordonații și studenții”.[6] Mai mult de atât, omagierea necritică a intelectualilor străluciți din interbelic și, implicit, a întregii lor generații fasciste, legionare și naționalist șovine este realizată în vederea escamotării meritelor reale de modernizare socială din primele decenii ale modelului dezvoltaționist sovietic aplicat în România, pe lângă care Regatul României se desprinde ca un peisaj interesant social, dar de Lumea a Treia. Simultan, prin lipsa evidentă de interes pentru studierea problemelor de bază ale societății românești, intelectualitatea savantă din România interpretează rolul unor flașnete ideologice ieftine, teleghidate aproape conspiraționist de agenții capitalului global: ,,În plus, dacă școala Gusti-Stahl nu revine în forță ca practică de teren, cu problematicile contemporane specifice, asta se întâmplă, deoarece comanditarii din Statele Unite, mediatorul Soros, Uniunea Europeană sau serviciile culturale ale țărilor bogate din Uniunea Europeană nu îngăduie acest lucru, pentru că specialiștii români trebuie să se conformeze, sub amenințarea marginalizării, rolului de proletari ai cercetării pe care Vestul li-l atribuie. Ca atare, ei sunt, mai degrabă, furnizori de materii prime brute – sociologice, politologice sau literare – pentru comanditarii care le impun teme și metodologii fără a ține seama de specificitățile locale trecute sau contemporane. Occidentul cere de la ei, în general, o imitație servilă, la care majoritatea se pretează, adesea, cu convingere, ba chiar cu entuziasm”.[7] Vârsta de Aur interbelică este un mit intenționat astfel încât să cauționeze ura împotriva săracilor și să sprijine subdezvoltarea socială cronică.[8] Amnezia jucată a colaboratorilor fasciști, apoi ai celor comuniști, tovarăși de drum oportuniști, apare ca trăsătura centrală a intelectualității românești moderne. Obsedați doar de persoana lor, intelectualii români trec pe lângă istorie fără să înțeleagă nimic din legitățile ei specifice, din curentele sale majore, adâncindu-și starea acută de provincialism și mediocritate ternă.

Evadarea din grotescul și absurdul modernizării șchioape românești are loc pentru Claude Karnoouh prin explorarea țăranilor maramureșeni, martorii unei lumi europene apuse: ,,…înaintea oricărei metode conceptuale generalizate, să înțelegem cum anume subiectul se înțelege pe sine însuși – ceea ce înseamnă, în cazul societăților primitive sau arhaice, cum anume acest subiect se autochestionează în termeni non-filosofici, dar în termenii mitului sau ai ritualului. Nu avem de căutat un adevăr mai adevărat în spatele enunțurilor, al actelor rituale și al comentariilor indigene, cum ne învață filozofia de după Socrate – Platon (ceea ce se numește metafizică), ci se cuvine să acceptăm că esența unei culturi și a unei gândiri se dezvăluie plenar în imediatețea enunțării sale și în praxis, celui pregătit să înțeleagă. Esența se găsește în prezența a ceea ce se oferă percepției și înțelegerii oamenilor care constituie o comunitate, forma și substanța fiind, aici, congruente”.[9] Primitivismul țăranilor maramureșeni, credincioși vechilor datini creștine în plin ceaușism reformator, îl mângâie la inimă pe Claude Karnoouh, care rămâne, totuși, străinul, Celălalt care privește și distinge. Preotul, învățătorul, profesorul și până și organele de partid din lumea satului practicau un limbaj și un mod de a vedea lumea care nu aveau nimic de împărțit cu ideologia comunistă. Dimpotrivă, Claude Karnoouh accentuează că el însuși, prin agnosticismul său vocal și ironic, lasă impresia unui occidental secularizat mai apropiat de preceptele socialismului științific decât superstițioșii cetățeni ai României socialiste. Puterea la sat a Partidului Comunist Român era, în anii ceaușismului, de natura asamblării unei butaforii kitsch: ,,Aș spune însă, mai degrabă, că la țară (ca și în cercurile intelectuale), această putere făcuse, de la alegerea lui Ceaușescu în funcția de secretar general al PCR, un compromis istoric și intelectual cu forțele politice dominante în perioada interbelică, altfel spus, cu dreapta mai mult sau mai puțin legionară”.[10] Procesele verbale ale organizației de partid locale erau utilizate pe post de hârtie igienică în closetul șubred din fundul curții. Nici judecata modernă nu pătrunsese prea mult în Maramureș: ,,Tensiunile, disputele, conflictele strict legate de sat se reglau, în general, într-un mod mult mai arhaic: se constituia un fel de sfat al bătrânilor care rezolva problemele în virtutea unui drept cutumiar imemorial. Când era vorba despre conflicte la nivelul raionului sau al comunei, instanța de consiliere și de judecată era organizația PCR de nivel superior”.[11] Bătăile și vendetele mărunte se reglau cutumiar, după practici arhaice. Organele de Securitatea ale statului îl percep pe Claude Karnoouh, în rapoartele lor interne, ca suferind de ,,o agitație evreiască de extremă stânga”, probând măcar minimal acel melanj românesc fascist cu centralismul leninist în cadrul PCR. ,,Se observă că în cea de-a treia perioadă a comunismului românesc, aceea cuprinsă între 1964 și decembrie 1989, relațiile dintre cetățeni și putere nu erau atât de monolitice și univoce cum afirmă unii politologi total înfeudați luptei ideologice occidentale de război rece. Trebuie subliniat încă o dată că țara reală trăia sub umbrela unui compromis istoric cu intelectualii de extremă dreaptă, încheiat la eliberarea lor din închisoare sau din domiciliu obligatoriu, moment când unor foști campioni ai legionarismului (poeți, romancieri, filologi, filosofi, etnografi, sociologi și economiști) li s-au încredințat din nou posturi de cercetători și posibilitatea de a publica în diverse reviste și la diferite edituri. Compromisul i-a fost de folos și poporului, luând forme și conținuturi diferite, în funcție de regiunile istorice ale țării și de dezvoltarea economică. În general, însă, asta a dus la înflorirea comerțului ilicit și a corupției celei mai banale, la fel ca în timpul Vârstei de Aur de dinaintea instaurării comunismului, ceea ce a dus la sporirea bunăstării cotidiene, pe de o parte, iar pe de altă parte, la presiunea pusă pe muncitorii din uzine pentru a face față ritmului din ce în ce mai accelerat al dezvoltării producției și urbanizării”.[12]

Coborând din nou la temelia societății, etnologul Claude Karnoouh se simte, în plin ceaușism avântat, descins în Evul Mediu cu ocazia sărbătorilor de iarnă, comunitatea din Breb practicând un creștinism uimitor de străvechi, spre deliciul străinului și al nevestei sale, purtați prin sat într-o sanie de boieri slavi, nu de francezi moderni, maturizați pe deplin în preajma lunii mai a anului 1968.[13] România modernizată precar reiese, în schimb, ca o dezamăgire oarecare, tipică statelor subdezvoltate din Asia și Africa: ospătari cu școală care șterg degajat scrumierele cu draperiile de la restaurant, căpitani de vas beți și orientați înspre speculă și tranzacții ilicite, polițiști și securiști delăsători care nu pricep deloc sensul codului penal și posedând un respect îndoielnic pentru lege, în general, se poate trage concluzia că vorbim de un stat sălbatic și rămas mult în urma centrelor de civilizație. Cetățenia nu înseamnă nimic pentru români, inculți, ignoranți, anomici atât înainte, cât și după momentul de ruptură din decembrie 1989. Prostituția și sărăcia înfloresc exuberant și nu dau semne că s-ar retrage după atâtea generații.

Claude Karnoouh păstrează viu un filon antimodern, puternic din punct de vedere sentimental, dublat, însă, de conștiința practică că elitele capitaliste, cu influență globală, sunt vinovate de mizeria în care se zbat societăți încă nemercantilizate complet precum România. ,,Îmi urâsc epoca, simulacrele ei de umanism ce maschează cinismul traficanților de armament și al bancherilor”.[14] Departe de a fi un stângist al timpurilor noastre sau măcar unul al vremurilor apuse, Claude Karnoouh a întrupat viziunea unui francez hipereducat, crescut într-o familie burgheză, dar mai aproape de spiritul generației sale, una care descoperă atât consumerismul, cât și lupta ideologică de emancipare morală de după încheierea Celui de-Al Doilea Război Mondial. Pentru Claude Karnoouh, România a însemnat o legătură personală cu Franța străbunicilor săi sau cu Ucraina prebolșevică a bunicilor săi karaiți și mai puțin un spațiu cultural valoros prin ceea ce poate oferi în sine.

Note:


[1] Claude Karnoouh, Tribulațiile unui călător străin în România (1971-2017). Reflecții și amintiri, Editura SEDCOM LIBRIS, Iași, 2020, p. 19.

[2] Idem.

[3] Ibidem, p. 24.

[4] Ibidem, p. 31.

[5] Idem.

[6] Ibidem, p. 30.

[7] Ibidem, p. 46.

[8] Ibidem, p. 49.

[9] Ibidem, p. 77.

[10] Ibidem, p. 110.

[11] Ibidem, p. 117.

[12] Ibidem, p. 123.

[13] Ibidem, p. 139.

[14] Ibidem, pp. 207-208.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s