Iarmarocul medioeuropenismului

O stafie umblă prin capul intelectualilor români de dreapta: culturalismul esențialist și avatarurile sale etnice. Cartea istoricului, eseistului, romancierului, poetului și, nu în ultimul rând, profesorului universitar Ovidiu Pecican, Românii și Europa Mediană. Contribuții la tipologia culturală a Europei (Editura Polirom, Iași, 2021) este a case in point în materie de idiosincrasii de dreapta, în general,,conservator-liberale”, topite în pasta unei discurs eseistic pe alocuri pretențios, fără să cadă în pelteaua metaforismului abundent, specific atâtor filologi români, reprofilați gazetărește în comentatori de ,,științe politice”, dar evitând spornicul contact dur cu solul realității sociale, așa cum este aceasta reflectată în științele sociale. Presupunând că există o câtime de merit, cuprindere intelectuală și adevăr în discursul baroc al dreptei intelectuale românești, eseul ideologico-cultural al intelectualului Ovidiu Pecican apare ca o etapă de încercare sau o priză de conștiință. Autorul nu-și ascunde predispoziția personală, în sensul de neștiințifică și neaplicată, a ,,întreprinderii” sale intelectuale, și recunoaște caracterul aproape arbitrar, adică de gustibus, al selecției autorilor citați, prezenți din abundență pe fiecare pagină a lucrării sale: ,,mă gândesc dacă nu cumva ceea ce am izbutit a fost o sinteză – desigur, subiectivă, personală – a unei părți din gândirea și arta românească din ultimul secol și jumătate, o iscodire a mai vechilor și mai noilor autori preocupați de descifrarea modului nostru de a fi, în această parte a Europei, în legătură cu teritoriul pe care îl ocupăm. Pe de altă parte, se prea poate să fi răstălmăcit, inserându-le într-o textură eseistică elaborată după bunul meu plac, toate referințele. Sau, poate, fără să o fi urmărit în mod special, să fi făcut și una, și alta”.[1] Ovidiu Pecican, ardelean prin stare, nu se folosește nici de cârja celei de-A Treia Europă, atât de uzată de unii intelectuali bănățeni în anii 1990-2000, nici de ardelenism, concept-umbrelă conotat ca șovin și ceaușist după 1989, deci antieuropean, nici de cel de Mitteleuropa, care sună, în primul rând, a pangermanism, ci de o versiune mai flexibilă a ceea ce au în comun aceste conceptualizări diverse: Europa mediană, Marele Intermarium, bucata de pământ și civilizație cuprinsă, cu oarecare imprecizie în clipa exemplificărilor[2], de-a parte și de alta a bazinului dunărean, dar și între Marea Baltică, pornind de pe litoralul polonez, și Marea Neagră, stăvilită de teritoriile molcome ale Bulgariei de est. Cu alte cuvinte, Europa medie indică, fără doar și poate, cordonul sanitar ce separă țările mici, desenate pe hartă, cu circumspecție și reversibil, în ultimele două sute de ani, de marile puteri regionale, îndeobște concentrate în lumea rusă la răsărit și arealul german la vest. Hinterlandul fragil, flancat de dominația imperialistă și imperială germano-rusă, este ceea ce surprinde Ovidiu Pecican.

                    Medioeuropenii sunt, rând pe rând, polonezii, cehii, slovacii, croații, ungurii, românii, bulgarii, deși nu ne-am putut dumiri de la Ovidiu Pecican dacă această categorie fuzzy îi conține și pe sârbi, muntenegreni, bosniaci sau ucrainenii de vest, galițieni. Codului genetic slav s-ar putea să i se interzică apartenența la Europa mediană, în ciuda poziționării geografice generoase și fără echivoc. Oricum ar fi, exactitatea nefiind prin excelență punctul forte al unui eseist, din pricina sorții istorice triste, a dezechilibrelor geopolitice constante, omul medioeuropean este, conform multcitatului teoretician politic István Bibó, isteric, anxios cultural, nevropat în raport cu politica domestică și externă (,,politica mare”), brăzdat de îndoieli cu privire la propria sa identitate. Trecem cu vederea că fiecare națiune central- și est-europeană a reușit să dezvolte nu numai o cultură scrisă proprie, puternic individualizată ca veleități, ci și ideologii de sine stătătoare, neconcesive la ,,amenințarea” alterității, finalizate, după cum citim din cărțile de istorie recente, în episoade de pogrom și ethnic cleansing în secolul al XX-lea, până și în perioada postcomunistă (dar Iugoslavia nu era, probabil, aflată în fabuloasa Europa medie, deși suferea de pe urma acelorași granițe mobile, de aceleași tribulații etnocentrice și de aceleași excese de fanatism politic ca oricare altă țară din proximitatea ei). ,,În concluzie, izvorul relelor ar fi, în cazul cetățeanului Europei mediene, constelația deficiențelor de maturizare, insuficienta ,,dospire” și ,,coacere” interioară, cantonarea într-un stadiu prealabil deplinei conturări interioare, psihologic vorbind, a ființei”.[3] Ovidiu Pecican, marșând pe reperele nouăzeciste ale culturii de revistă literară românească, îi citează cu admirație neascunsă, dar soft, pe Vasile Băncilă, Nicolae Iorga, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Lucian Blaga etc., uitând sau edulcorând convingerile politice ale acestora sau nemenționând nimic din vecinătățile lor politice, care nu au fost nici democratice, nici liberale în contemporaneitatea lor, pe vremea când fascismul rodise una și mai multe tulpini în Europa, nu doar cea mediană. Găsim, totuși, nuanțe de îndoială privitoare la relativismul urbi et orbi al omului mediu european[4]. Această tăcere nu este una strategică, cât superficială, Ovidiu Pecican crezând din toate inima că se ocupă de cultura înaltă, de marile idei ale spiritului, de psihologia popoarelor, de metafizica turmentată a unor specii antropologice sublime și contradictorii, de chintesența omului mediu european, de dincolo de spațiu și timpuri. E istoria scrisă din ceruri către pământ, cădelnițată cu aroma numelor mari și a uriașilor gânditori emblematici, nu a privirii omenești, măsurate și atente, care urcă spre culmi pentru a reveni apoi calmă pe pământ. Parcă pentru a mai dilua românismul destul de pregnant al insului mediu european, Ovidiu Pecican îi convoacă de-a valma pe Păcală și Tândală, Mateaș Gâscarul, Till Eulenspiegel și soldatul Švejk, pe Robert Musil, Bogumil Hrabal, în vederea creionării unei fizionomii incerte, balansând între viclenie și tâmpenie, între braggadocio și lașitate, între căutarea unui punct de echilibru transcendent și jubilația sublunară de a nu deține niciunul epistemologic. Dacă românii suferă de o neașezare în vatra istoriei, voilà, ei se află într-o companie bună, ilustrată de toposul medioeuropean. Efectul nu este, însă, unul verosimil, excerptele probatoare însăilându-se ca peticile pe uniforma de spectacol a unui arlechin. ,,Umorul valah”, ,,batjocul”, ,,râsuplânsul” românești nu (de)curg natural alături de sau din comicul adesea tragic al soldatului K.u.k. Švejk sau din volatilitatea criteriilor din trama Omului fără însușiri. Derizoriul, cinic, golănesc și obraznic, al românității putregăite din sfera noastră publică nu are nici în clin, nici în mânecă de-a face cu surpările abisale din Castelul kafkian, din planurile Diotimei de salvare a dinastiei habsburgice sau din distopia cecității intelectuale canettiene. Omul mediu european de spiță românească nu se îmbucă în ansamblul tragicomicului ceh, polonez sau maghiar, care este mult mai păstos, apăsător și tulbure decât veselia, sinistră prin consecințe, dar trăită rustic și tâmp, cu obrajii roșii de sănătate, a românismului dezlănțuit. Presupunând minimal că există o psihologie a popoarelor, cristalizată în creațiile unor literați emblematici, ceea ce Ovidiu Pecican crede fără tăgadă, aceasta este policromă și incoerentă în Europa medie, dar prea putin contează această considerație sceptică în arhitectura gotică a eseului de față.

                       Devotat, fără să crâcnească, mitologiilor naționale călinesciene, fabricate în anii tulburi ai interbelicului românesc, citându-l la tot pasul omagios pe romancierul Petru Popescu din poziția acestuia de eseist, Ovidiu Pecican rămâne tributar până la encomion ,,clasicilor noștri”, pretinzând că spiritul public românesc stă la umbra romantismului coleric eminescian, fără să menționeze proiecțiile politice naționaliste, paseiste, xenofobe și, pe alocuri, antisemite ale poetului național, și a devergondajului caragialian din Subcarpații valahi, dar neamintind nimic de latura profund tragică, virând spre absurd, a imaginarului celebrului dramaturg de șes, descifrată de Eugen Ionescu. Manevrând o mână de clișee regionale cunoscute de un secol, în care lirismul retro și vintage se concentrează în Moldova, iar construcția sobră, austeră, prozaică, nițel monotonă, dar solidă a națiunii se realizează – cum altfel? – în Ardeal, Ovidiu Pecican amendează pe alocuri pe acei transilvăneni care cad în viciul neseriozității regățene, de care sunt atrași ca de-un viciu de tripou: ,,În fine, rămâne de notat și observația – excedată, oarecum – a poetului și eseistului Alexandru Mușina: ,,La noi, filosoful e greoiul Blaga, cu tratatele-i nesfârșite, cu seriozitatea-i în toate, inclusiv în aventurile extraconjugale (vezi și Luntrea lui Caron)”. Mușina, exponent al spiritului brașovean – provenind așadar dintr-un oraș transilvan cu privirile îndreptate, prin destinul lui istoric, mai ales înspre sudul țării, deci receptiv la spiritul vivace și ludic al acestuia –, descifrează în seriozitatea blagiană tedescă nu spiritul constructiv, ci opinteala lipsită de lejeritate”.[5] În sumă, tabloul națiunii române moderne se decupează în câteva secvențe de expoziție culturală: ardeleanul muncitor, tenace și plictisitor (Ioan Slavici), moldoveanul liric (Mihai Eminescu) sau pus pe șotii (Ion Creangă), regățeanul vesel, saltimbanc și funciarmente nestatornic și dezechilibrat (Ioan Luca Caragiale). Filozofia românească – whatever that means – izvorăște și ea din preaplinul celor patru clasici români, însă prin încrucișarea urmașilor: ,,Tendințele trecute aici în revistă nu au rămas astfel, în ,,puritatea lor”, pentru totdeauna. Când, conștientă de sine și de ce putea fi una din misiunile sale, filosofia românească a ajuns la formularea unei viziuni sistematice asupra lumii, dând totodată și o perspectivă sintetică și originală asupra modului românesc de a fi în lume, în perioada interbelică, ea se cristaliza într-o formă ce întruchipa două dintre tendințele afirmate anterior. Gândirea metafizică a lui Lucian Blaga pare expresia întâlnirii eminescianismului cu slavicismul, o proiecție idealistă sudată de un realism de fond, o speculație de altitudine și de mare expresivitate artistică survenită pe date selectate dintr-o realitate elocventă. Contraponderea acesteia, sarcastică, tragică și minimizantă, fragmentaristă și cinică, se regăsește în paginile semnate de Cioran, inspirat mai curând și exprimând mai probabil impulsurile critice eminesciano-caragialești. Nu este de mirare că, în câteva pagini regretabile ca expresie a presiunilor totalitare asupra poetului-gânditor, recuperate postum, Blaga polemiza acid cu mai tânărul său coleg transilvănean, refugiat între timp în Franța, dar rămânând credincios până la capăt impulsurilor sale creatoare de tipul deja menționat, dincolo de schimbarea limbii și, în parte, a temelor. Cât despre paginile de filosofare pe seama condiției românești semnate de Vasile Băncilă, de Mircea Vulcănescu, de Mircea Eliade în publicistica lui și de câteva cărți memorabile, acestea s-au alăturat, cu nuanțe particulare ce oscilau între polii Blaga-Cioran”.[6] Adevărul este că gândirea filosofică românească nu a evoluat cu nimic sau nu a cunoscut alternative fericite din interbelic încoace, coborând până în literatură ca manifestare primă a spiritului etnic românesc – asta ne sugerează Ovidiu Pecican, inspirat de proiecțiile culturaliste inconfundabile în care își pune nădejdea sa analitică.

                          Partea de mijloc a volumului, dar și cea mai consistentă în ceea ce privește preconcepțiile de adâncime ale autorului, are în centru Bucureștiul, capitala regățismului ca modus vivendi/modus operandi, dar și a României, axul central al unei societăți descentrate și fără cârmă. Ovidiu Pecican potrivește contrastele necreditabil: fie Bucureștii sunt laboratorul grandorii regiunilor românești, deși este situat pe drumul Țarigradului, în câmp deschis în calea invadatorului, oricare ar fi acesta, fie orașul e un conglomerat colțuros de sate, cu o viață urbană nestratificată suficient de corespunzător, dar sufocată ba de țărani, ba de postulanți provinciali care aspiră la o leafă din bugetul statului, peisaj uman nelipsit de spații închise ale desfrâului luxos. Melting pot-ul bucureștean nu se adresează, însă, națiunii, ci unui demos cârpit prost, plebeu, de haimanale și parveniți, de mitocani sadea și petrecăreți zbanghii, de caragialeni dincoace și dincolo de orice tegument. Suburbanii flecari și mahalagii caută să câștige ușor bani și să piardă toată ziua timpul cu distracții facile. Sunt inculți, dar bine informați cu faptul divers, agresivi, dar plângăcioși la nevoie, sentimentali, dar brutali și scandalagii oricând li se pune pata sau le sare smalțul. Suferă cu toții de flencăneala de care îi acuza criticul Mircea Iorgulescu pe oamenii din cuvinte ai scriitorului Caragiale și sunt răzvrătiți, gata să ridice baricada lângă berărie, ca lumpenii occidentali identificați, pare-se, de Karl Marx, de parcă aceasta ar fi fost preocuparea de căpătâi a economistului german. Ovidiu Pecican nu își propune să-i facă pe mahalagii interlopi sau mafioți de cartier, deși, prin neașezarea lor socială și lipsa completă de valori solide, suburbanii nu pot fi cetățeni respectabili, nici mic-burghezi, nici burghezi. În schimb, cu firea lor tranzacțională și deschisă la stratul de gazetă, de suprafață, al cotidianului cosmopolit, mârlănismul urban fermentează mai aprig decât spiritul țărănesc așezat. Ceea ce atrage atenția ochiului la aceste reflecții de moravuri, în stilul cunoscut al moralistului fără morală Andrei Pleșu, se referă la mahalaua imposibilă dintre rânduri, care, deloc uimitor venind din partea lui Ovidiu Pecican, nu poate fi plasată nicidecum în Transilvania. Aici avem burguri medievale, nu mahalale fetide, trosnind a cărbuni înciși sub grătare și sfârâind îmbietor a cărnuri piperate. București este orașul central-european pe dos, un Istanbul în miniatură, care se chinuie să acceadă gureș la a fi micul Paris. Ovidiu Pecican validează, fără știrea sa neapărat, criticile de stânga la adresa orientalismului și a coloniei ca spațiu inferior centrului, un topos al micimii umane, pasibilă de subumanitate. Ambițiile de high-life și amărăciunea de a fi un român neterminat sunt placate pe homo medioeuropaeus, concept operațional care s-a golit de miză după incursiunea autorului în regățism, de mână cu eseistica spumantă, dar amară, a unor Dan C. Mihăilescu sau Virgil Nemoianu, dar și cu jetul vitriolant din jurnalismul romancierului Stelian Tănase sau cu înțepăturile filosofului Andrei Marga. Cu ambiț și arțag deopotrivă, Mitică, pișichierul moftangiu de la Bucale, devine pricina unor pagini de cioranism, în stadiul sau fascizant, însă în notă epigonă. Ovidiu Pecican depune eforturi vane de a construi punți de legătură între mitică valah și absurdul lui Alfred Jarry sau analitica foucaultiană, doar că rezultatul apare ca îndoielnic prin analogia forțată. Soluția pentru miticism se află în paideia: muntenii, oltenii și moldovenii, dar, mai ales, bucureștenii merită o porție zdravană de… educație, de care, firește, nu au avut parte. Există oare ardeleni needucați? Desigur, dar nu cu nările dilatate după orice chiolhan, zbenguindu-se semibeți pe lângă sau sub mese, amuzându-se neîncetat și locvace, pironiți de stâlpul cafenelei în posturi ridicole și stânjenitoare. Aceștia nu pot fi decât sudiștii de dincolo de Carpați, locuitorii maidanelor și iubitorii șanțurilor, prietenii corturilor de bâlci. Se poate trăncăni cu dileme și paradoxuri șugubețe în Valahia, dar fiorul tragic al existenței a ocolit aceste plaiuri în care poate înflori doar o abație din Thélème turco-bizantină. Parcă numai interpretarea miticismului propusă de Mihail Sebastian, citat elogios și cu multă morgă admirativă de Ovidiu Pecican (de altfel, ideile autorului decurg, s-ar putea spune, din admirația/venerația pentru capitalul simbolic al unor splendizi intelectuali naționali și, mai rar, ce-i drept, mondiali), mai șterge ceva din aerul de paraghelie balcanică dată pe rewind a miticului român: ,,Amestec de scepticism, intransigență și instinct dominator, Mitică al lui Mihail Sebastian și-a expandat sfera de manifestări și influența, dobândind acces și la alte poziții decât cele rezervate lui Caragiale, la nivelul străzii și al cafenelei. Pe aceste liniamente, el și-a pierdut umorul și spontaneitatea și nu a mai rămas deloc simpatic. Privat de farsă și de calambur, Mitică se dezvăluie ca personaj imperativ, iritabil, reprimant la adresa celorlați, autoritar fără autoritate. Rămâne din el doar cabotinul, marțafoiul, omul golit de substanță și refugiat de-a gata. Egocentrismul său, camuflat în faza comicului bulevardier, se dezvăluie dezagreabil la nivelurile unde se poate dispensa de ,,zorzoanele” și de masca omului de spirit”.[7] Mizeria socială și groaznicele samavolnicii elitare, grefate pe un stat pipernicit cu instituții sfrijite, ajung sublimate în gura intelectualului de dreapta paradigmatic ca miticism, blestem valah, incapacitatea transcendentă a poporului de a se ridica stihial din inferioritatea sa funciară. E și aceasta o compensație ficțională pentru subdezvoltarea politică și minoratul material ale societății românești, însă, în loc să caute progresul și devenirea salutare, filologul spiritualist român, cititor încăpățânat de metafizică în literatură, preferă să nu vadă nimic schimbat pentru că românismul are stil și farmec ,,instantaneist” ca în momentele caragialene, dar poate reprezenta obiectul unei investigații de ,,moftanologie”, recuperând scolastic ,,mofteme” românești. Nu este atât de rău pe cât ne-am putea imagina în a fi mahalagiu, marginal și chefliu. ,,Atât Steinhardt, prin problematizarea Scrisorii pierdute în linia creștinismului, cât și Alexandru Dragomir, prin discutarea raporturilor dintre capitală și provincie, ca preambul al redefinirilor culturii autentice față de cea provincială, au operat deschideri în direcția unei hermeneutici filosofice a operei caragialești, chiar dacă au utilizat, deopotrivă, această operă ca fantă prin care observau alte lucruri (,,esența românismului” și dimensiunea lui paradiziacă, provincialismul cultural și raporturile lui cu realitatea)”.[8] Prin caragialism nu spre universal, ci, repetată tânguire, spre fiasco (prin Fiesco, protagonistul indecis, ducele republican și revoltat, al piesei de teatru omonime, aparținând lui Friedrich Schiller), ne spune pe final de eseu Ovidiu Pecican, românii fiind ,,bolnavi ontologic”. Dar, nici o grijă, la fel sunt, în grade diferite, natural, și ceilalți locuitori, nu ai planetei, ci ai Europei mediane. Acest circulus in probando (homo medioeuropaeus, valahul deșucheat, din nou homo medioeuropaeus) se înfiripă în osatura cărții eseistului Ovidiu Pecican, filosof al culturii diletant, dar însuflețit de căutări neostoite în arcanele etnoculturii.

                     Paseismul și anacronismul unui asemenea demers interpretativ nu mai suportă dubiu, ci doar comparație – ce-i drept, una de la șoarece la elefant – cu unii ideologi ruși care sapă în mina de comori a panslavismului euroasiatic. Ovidiu Pecican, în pofida lecturilor și a ușurinței de a scrie savant, umblă după potcoave de cai morți: ,,modul de a fi român”, ,,punctele cardinale” ale românismului, tipuri culturale ale Europei centrale etc., o gamă de teme revolute, iraționale, absurde ca pretenții, care nu corespunde deloc subiectelor mult mai arzătoare și mai angajante ale științelor sociale din prezent, care ridică probleme, dar nu le caută rezolvări retorice întru liniștirea analgezică a cugetului, înainte ca discernământul să-și dea duhul.

Note:


[1] Ovidiu Pecican, Românii și Europa Mediană. Contribuții la tipologia culturală a Europei, Editura Polirom, Iași, 2021, p. 9.

[2] La pagina 39 suntem informați că Friedrich Engels și Karl Marx, odrasle ale Europei Centrale, dețin sămânța imaginației lor rebel-fertile din creuzetul Europei mediane.  

[3] Idem, p. 26.

[4] Idem, p. 54.

[5] Idem, p. 121.

[6] Idem, p. 169.

[7] Idem, p. 336.

[8] Idem, pp. 366-367.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s