Narghilele de cuvinte

                        Angelo Mitchievici face parte din categoria acelor intelectuali români rafinați în materie de filologie și cultură literară care, atunci când nu luptă futil și retrospectiv cu vechiul și apusul regim comunist, se ocupă de decadență în arta scrisă, cu spiritul aristocratic melancolic și depresiv, cu pustiul existențial și bucuria de a trăi estetic în film, poezie și roman. Cu alte cuvinte, vorbim de un critic literar reflexiv si interiorizat, un practician al eseisticii marilor tristeți poetice, sub învelișul umbroaselor reflecții existențialiste. În ultima sa lucrare, Farmecul vieților distruse. Câteva reflecții despre ratare (Editura Humanitas, 2022), profesorul universitar de literatură apare încrucișat cu un discipol al eseisticii confesionale de tipul ilustrului Gabriel Liiceanu. Deși titlul sună amenințător, de parcă valea plângerii ar aduna de-a valma, în mizericordie universală, săraci, șomeri, bolnavi cronici și suflete detracate sub tratament medicamentos, ratarea înseamnă, totuși, altceva, înalt și umil deopotrivă, pentru Angelo Mitchievici, și anume o escapadă în bolgiile sinelui mofturos, pregătit să adopte anumite posturi artistice. ,,Dar poate că acest gust, sentiment al ratării l-am simțit, l-am trăit în diferite momente ale vieții mele, justificat de un eșec sau, paradoxal, în tinerețe, ca orizont de posibilitate, ca deschidere către perspectiva neîmplinirii, a refuzului ei. Ultima atitudine regăsea fără s-o știu o poză romantic-decadentă a unei damnări facile, a unui profil de inconsolat nervalian, adesea lovită de facilul investirilor revoluționare ale unui eu rebel, un Coriolan al cărui revers derizoriu, Drăgănescu, era pregătit să preia conducerea”.[1] Nu știm care dintre cele două euri predomină în lumea profană, dar nici nu are prea multă importanță la urma urmei.

                     Exercițiile eseistice îl au în orizontul lor de lucru pe inegalabilul moralist francez Emil Cioran, spiritus rector al experimentelor apoftegmatice în materie de ,,ratare”. Angelo Mitchievici nu-și risipește energia conspectând sârguincios și comentând cu lentoare ce au spus alții despre Emil Cioran, ci se sprijină pe o bibliografie sumară, aleasă ad libitum. Punerea în contextul influențelor intelectuale și al cadrului istoric contează prea puțin, pana eseistică înlocuind cu grație temperata pedanterie benedictină. Angelo Mitchievici punctează ,,raptul dionisiac” valorizat de Emil Cioran în figura țăranului român ratat, bețiv, petrecăreț și curvar până la implozia anatomică finală. A te rata prin declasare este o supremă izbândă. ,,Cioran va reveni asupra acestei puteri de a rata, a determinării care are drept scop falimentul, decizia de a te irosi, de a te instala în eșec, de a savura gustul actelor care-ți proiectează existența în irelevant”.[2] După cum țăranul desfrânat, dar metonimic, se consumă fizic în petreceri otrăvitoare, parcă pentru a-l înfrunta pe Dumnezeu, tot la fel țărănimea română se ratează grandios nefăcând nimic de anvergură și de durată în istorie. Vegetarea națională este un subiect arhicunoscut în opera lui Emil Cioran, care o vede când ca pe o mare irosire, când ca pe o supremă realizare întru irosire, într-un fel de olimpiadă a celor care pierd pe linie, rând pe rând, totul, dobândind, fatalmente, libertatea deplină. ,,Ratarea este o sursă de autenticitate, în detrimental eului-social și acționismului sociabilității, recte al hiperactivității. Exercițiul necesar, sanitar al discernământului, acest mecanism frenator pe care îl reprezintă această potență negativă în fața activismului incontinent constituie o clauză esențială a libertății”.[3] Validarea în ratarea organelor și a rațiunii formează și imprimă țesătura de cuvinte cioraniană. Ce atâta efort de a-ți arăta lumii geniul când ratarea în inactivitatea devenirii trecătoare probează doar inutilitatea geniului? Aceasta ar fi soluția excelenței europene care întoarce spatele spiritului concurențial american. Angelo Mitchieivici nu nimerește nuanța politică, de adâncime cioraniană, până la capăt: se spărgem zidul ratării în România de până la 1945, dar ce dulce și divină este aceeași ratare după acest fatidic an al deznodământului beligerant, dincolo de care orice înfrângere este superioară taberei învingătorilor. Departe de inocență, Emil Cioran rămâne fidel crezului de tinerețe, pe care îl înlătură imprecativ, printr-o negare traumatică, tocmai pentru că a dat greș la momentul decisiv. ,,Forma vieții se particularizează ca formă a eșecului ei, eșecul devine un efect de stil, o stilizare a oricărei existențe. Orice existență propune un stil al ratării, dar nu numai existențiale, ci și imperiile sau marile culturi și civilizații determină un stil al ratării”.[4] Rămâne de căutat în opera post-1945 a lui Emil Cioran dacă stilul ratării germane în istorie s-a consumat în viața de supermarket capitalist, deplorată și de John Steinbeck în The Winter of Our Discontent, sau în penuria abstinenței ero(t)ice de prin tranșee și buncăre. Probabil că ambele variante se apropie asimptotic de adevăr, cu mențiunea că ultima pare a fi cauza primeia. Oare se poate vorbi și de-o condiție apriorică a rezistenței prin cultură, minus actele morale, parcimonioase ca prezență, la teroarea istoriei în spațiul românesc? Așa se pare: ,,Seria de paradoxuri fondatoare care fac din ratare nu doar un mod de viață, ci și o formă de excelență de-a-ndoaselea, relevă o temă obsesivă pentru cultura română, și anume convertirea neșansei, a terorii istoriei, printr-o sublimare, printr-o transfigurare într-o categorie pozitivă, una etică, una estetică”.[5] Cultura și psihologia pretinsă a popoarelor au drept de întâietate în cetate, iar frivolitatea și gândirea fără certitudini (sau fără căutarea unora) câștig de cauză în România. Eternitatea efemerului invită la piroteală, superficialitate și lânceda contemplație în gol. Fatalismul fanariot și drojdia balcanică ne marchează implacabil. ,,În orice caz, filozoful insistă în stabilirea unei excelențe negative pentru care are la îndemână o serie de paradoxuri: măreția lipsei de măreție, realizarea întru ratare, transformarea nenorocului în farmec, a creativității în urgisire, o ascendență în rău, o înălțare în înfrângere etc., care configurează toate un profil identitar al ratării”. Ca de obicei în reprezentările sastisite ale intelectualității de dreapta lipsesc plictisitoarele motivații materiale ale ratării. Asemenea cerințe sunt sub demnitatea căutătorilor de îngeri și demoni prin ceruri, de Sherlock Holmeși care investighează fantoma celor decedați, nu criminalii și victimele din carne și oase. Acuitatea simțurilor cercetătoare se vacantează pentru somnolența fantasmelor greoaie, mucede și învăluitoare, ale dictonului omne animal post coitum triste est.  

Propedeutica cioraniană este prolepsa incursiunilor de critică literară în The Great Gatsby, suma ratărilor spirituale ale anilor nebuni din America epocii jazzului. Preluând inconștient sau poate doar fortuit (nimic stoic în esență aici) tema hegeliană a momentului apogetic ca identic cu momentul declanșării dispariției, a fadorii declinului irepresibil, a morții mărunte provocate de orice orgasm al naturii, Angelo Mitchievici poetizează crepuscularitatea din firea sportiv-agresivă a lui Tom Buchanan, blazarea distant-nobiliară (,,voluptatea dizolvantă”) a naratorului Nick Carraway (the one carried away by events), a visului american orientat spre modificarea din rădăcini a unui trecut inexorabil din imaginația naivă, de pionier sălbatic american, a tragicului Jay Gatsby (acest self-made man care vrea to unmake himself/his self din trecut), cufundându-se melancolic ,,în spațiul de incertitudine  al unei aureole”[6].

                       Nuvela cehoviană Profesorul de literatură, centrată pe anxietățile de Ivan Ilici fericit ale intelectualului didactic și mic-burghez Nikitin, este o altă incursiune-plonjeu în ratare: ,,Nikitin face parte din intelighenția rusă, dar fără a fi un slavofil pasionat, un nihilist, lipsit de orice propensiune pentru o filozofie sau alta. Nikitin resimte doar nevoia acestui acționism, a unei intensități, a unui angajament vertiginos, a unei redispuneri de sine turnată în formele pe care societatea le oferă. Ieșit din starea de narcoză a fericirii conjugale, Nikitin caută una încă și mai puternică, cea a investirii totale a ființei sale până la uitarea de sine”.[7] Mergând în siajul mefienței cioraniene vizavi de soarta romanului, ajuns depozitar al nimicului și nimicniciei în a doua jumătate a secolului al XX-lea, complex de stileme fără suflu epic, Angelo Mitchievici explicitează golul de sine al personajului Giovanni Drogo, protagonistul din Deșertul tătarilor, romanul ratării întâlnirii cu Marele Eveniment metafizic sau belicos din opera lui Dino Buzzati, dar o ratare sub auspiciile unei vieți contemplative pe metereze. ,,Toate aceste existențe solitare se predau iluziei”.[8] Non-evenimențialul preia controlul odată petrecută evacuarea din istorie a acestui inutil și ineficace homo faber războinic și lacom. Reveriile de spleen și acedie sunt de savurat în elanul frenator al gândirii celui aplecat peste prăpastia pasivității fără speranță și fără instrument. ,,Paradoxal, drumețul este imobilizat în drumeția sa, proiectând-o în inerție, de așteptarea concretizării unei virtualități, a ceva ce refuză să ia formă, ca proiecție în orizontul de posibilitate. Paradoxul ține de faptul că această neașezare a sa provoacă o așezare mobilă, aceea a vânării de vânt, a distragerii, a urmăririi cu privire la ceva ce rămâne mereu neprecizat, o inconsistență.”[9]

                        Nici Candid al lui Voltaire nu este ocolit de ratare, dar nu una a personajelor Candid și Pangloss, ci a filozofiei sub specia unei mathesis universalis, a theoriei ca sistem filozofic complet, moment de deliciu cioranian din partea lui Angelo Mitchievici, care nu merge pe drumul greu al raționamentului ticăit, ci al relativismului spontan, al incertitudinilor antiutopice care țâșnesc precum șampania din sticlă. E ceva comunist-insurecțional în rațiunea cu sistem – unul din articolele vestimentare clasice ale gândirii conservatoare de manual, adepta destructurării în fărâme de gânduri a realității. ,,Voltaire invalidează sistematic filozofia în confruntarea sa cu realul, însă eșecul pe care-l urmărește scriitorul francez nu este al omului, ci al filozofiei în general, al filozofiei lui Leibniz în particular, de a explica lumea. A acționa în lume cu bagajul filozofiei, condus de filozofie, conduce la eșec.”[10] Nici ratarea întru transcendent al regelui Macbeth din capodopera lui Shakespeare nu putea lipsi din panopolie. Degeaba Macbeth și-a confirmat noblețea cavalerească pe câmpul de luptă la începutul piesei, dacă a pierdut-o în urma poftelor lumești ale măririi sociale. Otium este sacru, negotium impudic și plebeu, iar politica ca mecanică a puterii trage balanța înspre plebeism. Înveșmântarea în aura transcendentului cuprinde și o negare dură a materialității, ceea ce îi conferă aplomb și condescendență lui Angelo Mitchievici, brusc săltat în sfera înalte, de necuprins cu vederea ca simț al raționalității primare. De aici până la elogiul dezinteresului superior princiar din Locul unde nu s-a întâmplat nimic al lui Mihail Sadoveanu nu mai e decât un pas, repede pus în faptă. Lai Cantacuzin este un soi de prințul Salina valah, dar a cărui ratare deține gustul dulceag al inadecvării la contemporaneitate. Oficiantul artei ca întruchipare a ,,sufletelor frumoase” din La țigănci este acuzat de ambivalențe impure, iar dascălul de pian Gavrilescu nu convine decât prin delicatețea urbană a resemnării: ,,Profesorul se afla într-un raport tensional cu ambele extreme, ,,trăiește pentru suflet”, nedespărțit cu totul de precaritatea boemei, dar fără libertățile ei, însă departe de consacrarea aspirației vocaționale pe care o încoronează ,,puritatea artei”.[11] Doar ratarea spirituală în modernitate garantează contactul cu tărâmul de dincolo al Ideilor idoli, nu al icoanelor lumești. Suntem în alt capitol, mai în aval, în plin delir de doxă cărtăresciană: ,,Texistența este cea care asigură nemurirea, dar instanțele care prezidează acest contract de lectură sunt un Autor învăluit în anonimat, creator de lumi-texte, și un misterios Public-cititor care deține bagheta magică cu care reînsuflețește opera”.[12]

                   Periplul nu se putea încheia fără un elogiu adus spiritului burghez, a cărui mărginire conține proprietățile echilibrului ideal, acel aurea mediocritas care nu are nimic de-a face cu burghezia ascensională, dinamică, energică, violentă, acaparatoare, expansivă, excesivă, în ciuda practicii de a-și tăinui discursiv excesele de fond, consemnate în ferecate registre de contabilitate minuțioasă, dar care, într-adevăr, împărtășește atâtea cu momentele sale de descompunere, de spirit aflat pe panta descendentă de dinaintea marilor cataclisme istorice, de pildă, crize economice răsunătoare sau războaie interimperialiste de dimensiunea hecatombelor aduse zeului capitalist al Banului. Marea crăpelniță (La Grande bouffe – 1973) a regizorului Marco Ferreri nu e un manifest antiburghez și anticonsumerist, ci oda închinată gratuității estetice, a ratării cu panaș și șarm, a încununării succesului ca eșec transfigurat, după cum unii eroi de benzi desenate ai lui Hugo Pratt sunt cavalerii cauzelor pierdute, dar nu complet uitate, așa cum în eroina Anna Barton din Damage (1992) se întrezărește femeia pasională care promite un fel de mântuire păgână prin posesia absolută a misterului feminin, cu cât mai alunecos, cu atât mai de neatins. Această atingere a intușabilului împinge sexualitatea consumată în derizoriu. Depășirea mercantilismului, a măsurării adevăratelor ne-măsuri divine, cele care refuză dintru început comensurabilul, rotunjește pleșian cartea de eseuri a lui Angelo Mitchievici: pilda fiului risipitor se focalizează pe prezența Tatălui ceresc, căruia nu-i plac nici poveștile de succes, nici chiverniseala, o zeitate tutelară straniu de antiburgheză în modalitatea ei de a gândi și a înfăptui intramundan.

                  Una peste alta, Farmecul vieților distruse este o altă carte românească scrisă cu osârdie de bijutier, dar complet de prisos, simplu divertisment arogant pentru snobi, însă fără să te alegi cu ceva de folos dintr-o asemenea întreprindere. În pofida eleganței căutate a frazei de chihlimbar, Angelo Mitchievici nu crede în nimic altceva decât în a-și procura plăceri intelectuale diverse, eseurile sale având caracterul unor mângăieri fine, vlăguite, dar golite de învățăminte substanțiale. A scrie pentru un cerc închis de spirite afine și greu de mulțumit, din pricina toanelor celor mai egolatre dintre ele, nu este decât o formă superioară de a pierde infatuat și îmbufnat timpul, inferioară în valoare unei plimbări în parc după o ploaie de primăvară. Pe lângă toate acestea, trecând de pojghița de dezabuzare agnostică și de suspinele pierdute cioranian, Angelo Mitchievici reșapează interioarele artificiale ale unor boieri decadenți, interioare care miros a azil și a muzeu încremenit într-un trecut prăfuit de fumuri conservatoare de mult răsfirate.

Note:


[1] Angelo Mitchievici, Farmecul vieților distruse. Câteva reflecții despre ratare, Editura Humanitas, București, 2022, p. 11.

[2] Idem, p. 20.

[3] Idem, p. 40.

[4] Idem, p. 63.

[5] Idem, p. 64.

[6] Idem, p. 151.

[7] Idem, p. 167.

[8] Idem, p. 186.

[9] Idem, p. 197.

[10] Idem, p. 210.

[11] Idem, p. 272.

[12] Idem, p. 303.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s