Romanul Abraxas (Editura Polirom, 2022) continuă, la o scară mărită în toate sensurile, mustind de melancolii poetice, predepresive, cele deja cuprinse în Copilăria lui Kaspar Hauser. Bogdan-Alexandru Stănescu scrie un alt Bildungsroman, care poate ține loc de anamneză pentru naratorul Mihai (Michi) Lucescu, modest lector la Facultatea de Istorie a Universității București, clasicist și medievist prin vocație, care se ratează social și moral în punctul de debut al relatării sale convolute și patetice. De fapt, poate că exagerăm vorbind facil de ratare. Trecut de vârsta critică de patruzeci de ani, Michi Lucescu încearcă să-și curme prin rememorare rănile formării sale ca personalitate, evoluția sa lăuntrică înspre bărbatul matur, încântat de debușeul energei psihice pe care îl oferă alcoolul și locantele insalubre, clarobscure ca în picturile lui Caravaggio, dar forfotind de sexualitate tinerească promiscuă. Nu suntem siguri dacă autovindecarea șamanică prin literatură s-a săvârșit sau nu la finalul romanului, însă faptul că Michi Lucescu locuiește ca un boschetar în podul abandonat al unei case vechi din cartierul bucureștean Labirint, și că poetizează finalul trist al poetului suprarealist Ilarie Voronca, ne stârnește spre un verdict de recuperare parțială a pacientului. Pe fundal, cititorul presupune că nevasta Ioana și cei doi copii (Matei si Maria) îl pot reîntoarce pe cărările firești ale nostos-ului pe Ulisele captiv într-un cat interbelic.
Coborârea în trecutul anilor 1980-1990 este cea mai reușită componentă a cărții deoarece latura autobiografică se cristalizează în recuperarea unei emoționalități virgine, intense și unice pentru viitorul adult. Mai mult bunicul Ovidius, locotenent-colonel de Armată până la pensionare și general în rezervă după Revoluție, și mai puțin bunica Meri[1], deja moartă și uitată când bunicul nonagenar se stinge, îl impresionează pe Michi ca ferm, vertical, un bărbat onorabil, poate cel mai temperat mascul, cel mai echilibrat psihic din roman și singurul a cărui ocupație se suprapune peste felul lui de a fi. Fiul său, Cel Tânăr, Genu, ieșit la pensie la rândul lui, își îngrijește părintele cu neglijență și, în principal, pentru a-i mânca pensia până la moarte. Genu fusese angajat în Ministerul Afacerilor Externe înainte de 1989, colaborator al Securității, om de afaceri prosper până în anul 2000, dar, din pricina alcoolismului și a rolului risipitor de fustangiu, își petrece bătrânețile în casa tatălui, care va sucomba tot într-un azil. Genu este părintele absent, uneori dur, alteori prietenos ca un cadou. Nu altfel ca în Copilăria lui Kaspar Hauser, bărbatul român pseudoviril – cel care ar fi trebuit să asigure modelul pentru un copil în lumea (mic-)burgheză sau semiurbanizată a socialismului târziu – se dovedește un ciot, un neterminat, un avorton la nivel de destin și caracter. Ratarea se vădește prin inconstanță, care este și a istoriei românești în ansamblu, nu doar a indivizilor. Bătrânii familiei se confundă cu decorul mucezit: ,,Mă așteaptă îmbrăcat într-un dhoti croit de mână, dintr-un material vaporos, care-i ajunge până la glezne, o rămășiță din multiplele lui călătorii, și nu te poți abține să-i privești degetele subțiri de la picioare, subțiri și lungi, cu unghiile netăiate și murdare, iar odată cu imaginea dhoti-ului îți vine în nas un damf de țigară stinsă de curând, de băutură veche (poate fi băutura de ieri, e încă dimineață) și de sex bărbătesc nespălat. Astea sunt noile mirosuri pe care le-a adus în casa copilăriei lui. Și a copilăriei mele”.[2] Genu fusese căsătorit și a doua oară, însă Michi Lucescu nu-și cunoaște decât fugitiv fratele vitreg, student în Marea Britanie, cum se întâmplă cu personajul-narator din Copilăria lui Kaspar Hauser, care se distra cu Georgică. Mama naturală a lui Michi Lucescu, Prințesa Ralu, domină copilăria și tinerețea intelectualului universitar, el însuși fiind pătimaș, spiritual în materie de autocompătimire[3], orgolios la nevoie, violent cu el însuși, până și obscen în exprimare ca pictorița ușuratică, doctorandă în ,,Jurnalele pictorilor manieriști”, boemă în plin socialism, dar nu tocmai hippioată, ci atentă la fluctuațiile vieții cotidiene[4]. Pictorița Ralu este la fel de impozantă sexual și castratoare prin cerințele ei imperioase, la fel de lovită de toane și crize isterice, finalizate în înjurături de mahala atât de românești[5], ca prezența oedipiană a mamei din Copilăria lui Kaspar Hauser. Prințesa Ralu nu are un loc de muncă, însă activitatea ei artistică, intensă în socialism, când putea întreține două guri și era cel mult luată peste picior de vecini ca ,,profesoara de desen”, este punctată de momente tulburi: artista lucrează și-n fabrica statului o scurtă perioadă, în tura de noapte, dar și la o firmă de import-export iordaniană după 1989, când vânzarea de tablouri stagnează până la dispariție. Prințesa Ralu înșiră bărbați unul după altul, de care se desparte cu promptitudine. Aceștia profită sexual atâta cât îi duc puterile, de care Ralu râdea disprețuitor, aduc de-ale gurii și asigură temporar rolul tatălui în casă, dar, cu excepția lui Sergiu, nici unul nu supraviețuiește prea mult timp în Casa cu Lei. Mama electrizantă din tinerețea ei se îngrașă semnificativ după 1989 și își încheie existența înecându-se în urmăritul prelungit al televizorului color în post-revoluție, unde viața imundă, dar ferită, de pe vremuri, în latura sa mizerabilă și sordidă, se deversează public în dialoguri de talk-show infinit post-traumatic.
Escapadele onirice ale lui Michi, alintat Chiț-Chiț, în albumele de artă ale mamei duc mai târziu la reconstituiri de roman istoric, cu tușe psihologice, cum ar fi cea a scrisorii lui Tageno din Passau către fratele său întru Domnul, Anselmus din Clairvaux, în care împăratul Frederic Barbarossa își pierde credința în fața violenței crude a omenirii, preferând să moară, aparent din nimic, dar în realitate de inimă rea, decât să-l mai slujească pe Dumnezeu în cruciade în numele Sfântului Imperiu Roman de Apus. Moartea neașteptată a gloriosului Barbarossa trimite la îmbrățișarea voluntară și conștientă a ratării imperiale. Oare soarta lui Michi Lucescu să fi fost alta dacă s-ar fi realizat, mutatis mutandis, în carieră și în căsnicie? ,,Știu că, oricât m-aș izola în chilia din podul casei de pe Parfumului, nu sunt singur, duc cu mine, pe lângă bacilul care mi-a fost predat, o legiune de umbre, de istorii pe care le colecționez în clasor. M-au fascinat încă din copilărie poveștile despre oameni care au renunțat la tot, care într-o zi au plecat, deși aveau, în concepția comună, o viață fericită, au întors spatele și au dispărut fără nici o explicație”.[6] Dar până la asumarea acestei condiții (,,Nimic nu se compară cu voluptatea ratării, cu măreția unei prăbușiri spectaculoase”[7]), Michi Lucescu parcuge etapele frământate ale adolescenței, din nou, identificabile deja în alte episoade din Copilăria lui Kaspar Hauser: experiențe erotice de bullying homosexual, coma alcoolică, fuga plănuită – questa exotică se lasă abandonată provincial – în Thailanda prin portul Constanța, fantezii erotice cu personaje feminine de-abia schițate. Pe deasupra, apetențele culturale, semisnoabe, moștenire maternă, ale lui Michi se revarsă în evadarea din cartierele de blocuri în cele centrale, de case așezate, burgheze, respirând stabilitatea și previzibilitatea (false, de fapt) existenței la oraș de pe vremuri, de dinaintea venirii comuniștilor la putere, de dinaintea inaugurării Parcului Tineretului[8], când marginile orașului erau spații infernale și, de aceea, pervers-ispititoare, populate de homunculuși bipezi, cu hanger la brâu și șiș pe mânecă, șuți, prostituate de pripas, marginali, outcasts și toată suflarea țigănească a gropilor de gunoi bucureștene din Valea Plângerii. Eposul fabulos la care face apel din când în când naratorul-personaj se calchiază după pasaje din Orbitorul și Solenoidul cărtăresciene, pe care le imită tangențial pesemne din admirație și invidie, dar și din contactul nemijlocit cu literatura favelelor misterioase, tenebroase, supranaturale, care se întrevăd la clasicii latino-americani.
Trecerea subită la perioada studenției, îmbibată în alcool, tutun și baruri, catacombe ale artei, nevoia de a obține ceva bani de buzunar și plăcerea de a scotoci în pântecele Bibliotecii Naționale[9] după cote vechi pentru un cadru academic eminescolog, prima iubită, Oana, fascinată de alura decadent-aspră a lui Michi, totul readuce la viață anii 2000 în București, așa cum au fost trăiți de o parte a studențimii de atunci. Prolepsele și analepsele brăzdează romanul la fiecare cotitură. Tatăl vitreg, reîntrupare a personajului Tătuțu din Copilăria lui Kaspar Hauser, este Sergiu, orfan, fost pușcariaș, hoț și proxenet după facies, tip violent și viril, poreclit ,,Bengailo, Nebunu, alături de Jidanu”, șef de sală la restaurantul Dunărea din centru, speculant și comerciant pe piața neagră și singurul bărbat care o putea îndura, din respect intelectual (,,Sergiu avea o oarecare noblețe necizelată”[10]), pe Prințesa Ralu. Sergiu discută ștrengărește și uneori golănește cu Michi, supranumit Marocane, însă va sfârși undeva în Germania ca om al străzilor după Revoluție. Capitolul despre viață reconstituită a profetului Iacob Levi Moreno, născut la București înainte de 1900, afirmat în Viena de până în 1914 și realizat în îndepărtata Americă, este la fel de tulburător, emoționant și amuzant ca destinul tatălui vitreg, Sergiu. Iacob Levi Moreno se crede Dumnezeu, vindecător al conștiinței proletare prin terapie de grup, mag hipersexualizat și apoi hiperabstinent, un soi de soluție civilizațională la rănile modernității, pe care, pasămite, marxismul și psihanaliza încearcă zadarnic să le vindece. Deși cufundat într-un dicționar de trimiteri livrești, capitolul despre biografia lui Iacob Levi Moreno merită privit ca expresia originalității geniale și nebunești care stătea la pândă în Europa de Est de dinaintea Primului Război Mondial, originalitate ce va fertiliza mințile înfierbântate ale generațiilor de după 1960 în Statele Unite ale Americii.
Probabil cel mai interesant personaj, întrucât se poate vorbi cu certitudine de o vietate și un organism în devenire, este Casa cu Lei, situată în buza Cimitirului Sefard de peste drum de Bellu, la Eroii Revoluției, pe Aleea Solca care iese din coasta Bulevardului Pieptănari. Casa cu Lei fusese construită în 1930 de arhitectul Duiliu Marcu, care ridicase în aceeași perioadă Crematoriul Cenușa. Posedând un pod fantomatic și o piviniță cu torsuri de statui animaliere, dar și încăperi superbe, de epocă, gândite ecletic, gotic și bizar, Casa cu Lei este teatrul memoriei, desenat sub forma unui amfiteatru al tuturor științelor de către Giulio Camillo Delmino, așa cum este evocat de Frances Yates în The Art of Memory. De altminteri, fiecare sală de cinematograf, fiecare apartament în care Michi Lucescu se pierde pentru a-și reaminti/retrăi magic fragmente din trecutul-lume ar trebuie interpretate ca încăperi-alveole distincte din Casa cu Lei, unde tronează zeița Ralu,[11] îmbăindu-se într-o imensă cadă de fontă, ,,așezată pe patru labe de grifon”[12]. Între lumea păstoasă, poetică, afectuoasă ca un uter, curată emoțional a copilăriei și cea a adolescenței lipicioase, scârboase, zănatică sau a primei tinereți de lipsuri, frustrari și himere se așterne zidul lunii decembrie 1989, când a avut loc ,,vânzoleala revoluționară”.[13] Cele două luni petrecute în America, la tata Genu, recăsătorit cu Mariana-Cur-de-Fier (reproducerea la altă scară a bietei tanti Nuți, soția unchiului Dan, din Copilăria lui Kaspar Hauser), nu slăbește nimic din ruptura dintre lumi. Sergiu face bișniță și se apucă serios de băutură: ,,după ’89, viața era o sălbăticie care-l scârbea și care acum cred că-i amintea de copilăria trăită la cămin”.[14] Nu-i de mirare că depoziția tovarășului avangardist Richter în fața Securității anilor ‘50, despre dragostea lui Ilarie Voronca pentru violonista Rovena în dauna nevestei adorabile Colomba (,,Ce știu însă cu certitudine – dacă poate exista vreo certitudine în domeniul acesta – e că despărțirea de Colomba, inutilă, sinucigașă și fără de rațiune în afară de cea a freneziei sexuale, i-a grăbit sfârșitul și i-a secat curgerea acelui foc”[15]), dragoste care îi va aduce mai târziu moartea timpurie de alcoolism și amărăciune, subliniază din nou falia dintre regimuri care își creează tipuri de societăți antagonice în istoria României moderne. Cel mai dureros pare a fi alunecarea biografică în anii de trecere dintre lumi. Tocmai astfel, anume curativ, poate fi înțeleasă nevoia de a rememora relația cu bunica maternă, Psihi Mu, dar cu numele real de Caleopatra, născută pe insula Aegina, grecoaica văduvă din blocul Ciclop de pe bulevardul Magheru, gospodina minunată, văduva lui Ianakis bețivanul, comunist grec care se refugiase în România ,,după războiul civil, membru ELAS care luptase cu arma-n mână și pentru eliberarea de sub nemți, iar apoi, din 1946, și împotriva englezilor și americanilor”.[16] Relația nepotului cu Psihu Mu este una înduioșătoare pentru că nimerește în zilele de sărbătoare de la final de an de dinainte de 1989, Michi fiind încă un copil tentacular din punct de vedere emoțional și nicidecum maturul indiferent și cinic de mai târziu.
Michi Lucescu ajunge bețivul locatar din strada Parfumului din cauza relației sale adulterine cu studenta Lucia. În general, atât în viața sexuală cu soția Ioana[17], amanta Lucia, Oana și Pisi din tinerețe (Pisi, studenta mesalină, cu trecut de prostituată, subiectul geloziei lui Michi, este copia Alinei care înșală din Copilăria lui Kaspar Hauser), Michi Lucescu imaginează contactul intim cu o femeie în modul unui film porno hard core, dar exprimat brutal și fără multe descrieri erotizante, departe de rolul de bărbat naiv și sentimental pe care și-l asumă în sinea lui. Bogdan-Alexandru Stănescu combină adesea poezia studiată, postmodernă, sentimentalitatea neagră cultivată, trăită la a doua mână în așteptarea unui potop peste omenire (,,AP. 10. Adorabilii etrusci”), cu pasaje decupate din reviste pornografice pentru adolescenți acneici și agresivi, stupizi și necopți. Singura relație de iubire nemânjită brutal de penetrări furtive este cea dintre Ana-Maria și evreul Delmore Schwartz, poetul formidabil, amândoi americani de origine română. Fiecare este o proiecție idealizată a cuplului Ioana-Michi, ea devotată supraomului frenetic sexual sau doar autodistructiv,[18] căruia i se deschid efemer tuneluri în creștetul capului. ,,Am atâta lepădare de mine în cei 40 de ani pe care i-am trăit în vis, încât murmurul venit dinspre ierburile parcului, purtat de vântul ce bate dinspre lac, dinspre mânăstirea scufundată acolo, înghițită de apele negre ale Dâmboviței, murmurul mă face să chicotesc”[19].
Într-o cronică a romanului, se constată următoarele aprecieri: ,,Așadar, sentimentul că am mai citit un astfel de proiect în trecut mă împiedică să fiu foarte entuziasmat față de volumul de față”.[20] Bogdan-Alexandru Stănescu este un virtuoz al scrisului literar, iar asemenea însușiri sunt întotdeauna capabile să declanșeze o stare de exaltare, de a fi martorul unei probe de har și formidabilă știință a scrisului literar. Ceea ce îl deosebește de un scriitor ca, bunăoară, Mircea Cărtărescu pe Bogdan-Alexandru Stănescu, cu care împărtășește câteva afinități livrești, este realismul adecvat, spiritul generațional al damnării într-o fundătură socială și psihologică aproape depline, pe care literatura o mai tocește la muchii, dar nu are nici pe departe puterea de a o schimba. Abraxas este un roman nu doar strident de lucid, ci și amuzant pe alocuri, Bogdan-Alexandru Stănescu posedând talentul unui dramaturg de comedii noir, care evadează în poezie și istorie pentru că priza la realitatea cotidiană tinde să sufoce totul în strânsoarea ei. Dar că Abraxas nu este o piesă de rafinament și tehnica literară excepțională, nici nu se poate ceva mai contrar valorii literaturii române contemporane.
Note:
[1] Bogdan-Alexandru Stănescu, Abraxas, Editura Polirom, 2022, pp. 22-23: ,,Pe Cel Bătrân îl cheamă Ovidiu, de fapt Ovidius, Meri îl striga Ovi, într-un fel foarte afectat, tot așa cum se recomandă Tovarășa Colonel Lucescu chiar pe vremea Împușcatului Dictator. Ea însăși era o rămășiță burgheză ambulantă, pentru că nimeni nu a văzut-o vreodată necoafată, nerujată, fără unghii făcute, cu excepția zilei în care a murit la Spitalul Militari. Părea extrasă din culisele unei opere baroce, gata oricând să se transforme în măslin sau în leandru, într-o mișcare de rotație din care se mai vedeau doar ramificațiile, vârtej de frunze, rujuri, buze pline, păr mov (făcut cu creionul chimic), lanțuri din aur masiv, cercei cu topaz, gene false, unghii de tigru. Ieșirea lor impreună la cumpărături, chiar și atunci când amândoi trecuseră bine de 80 de ani, era un spectacol de varieteu: impecabili, un impecabil aglomerat, suprasaturat, unde el juca rolul fundalului, contrapunctic, mereu corect, ordonat, planșa albă pe care se dezlănțuie orgia ei de culori și zorzoane parfumate”. Meri se trăgea dintr-o familie de cofetari din Bârlad, în vreme ce Ovi venea direct din talpa țării, copil de plugari.
[2] Idem, p. 20.
[3] Idem, p. 471: ,,Vina aș vrea s-o arunc, așa cum am făcut-o toată viața, asupra unui demon amoral care mi-a spus că justificarea neconformității cu normele, fie ele și sentimentale, este apanajul plebei”.
[4] Ura dintre pictorița Ralu și familia Lucescu este expresia moralității de castă profesională în socialism, Idem, p. 468: ,,Pentru asta, Love Story era ideal: familia de bogătani (micii nomenclaturiști Lucescu) nu înțelege povestea reală de dragoste dintre tânărul student sportiv (Genu cel cu chelie de la 18 ani, cu brațe ca niște picioare de porumbel era antrenor-jucător al echipei de baschet a ONT-ului) și tânăra superbă, dar săracă, obligată să lucreze la biblioteca facultății (Ralu era deja divorțată de primul soț, misteriosul Michi-cel-fugit-în-Americă, așadar posesoarea unui dosar pătat, care locuia singură într-o garsonieră de pe Bulevardul Metalurgiei), și face tot posibilul să împiedice căsătoria”.
[5] Idem, p. 58: ,,Ralu se hrănea din ură, pentru ea conflictul era concediu, drumeție pe munte, festin și somn odihnitor. Nu putea trăi nici cinci minute fără să critice, să judece, să disprețuiască sau să urască fățiș. Știam la ce se gândește când îi vedeam buzele mișcându-se mărunt în timp ce picta in atelier, când gătea în bucătăria de vară improvizată alături sau când se vopsea în baie. În mintea ei se dădea chiar atunci o luptă în care se încrucișau săbii, se aruncau obuze, iar sărmanii inamici ieșeau ferfeniță. Era prinsă într-un antrenament continuu, G.I. Jane rasă în cap, cu bicepsul de două ori cât al lui Arnold și poftă de sânge, care se aruncă în noroaiele cazărmii, se cațără pe ziduri de antrenament și făcea sute de flotări. Era inepuizabilă, nu avea nevoie de odihnă sau de hrană”.
[6] Idem, p. 91.
[7] Idem, p. 470.
[8] Momentul inaugurării parcului este grefat pe memoria imaginară a tatălui natural adolescent, Idem, p. 126: ,,În 1974, când parcul a fost inaugurat, Genu era deja adolescent, unul slab, rușinos de slab, cu o calviție care-l enerva și-l complexa, cu mâini subțiri ca de insectă și cu o mulțime de hobby-uri…”, pentru ca, arc peste timp, cartierul dintre stația de metrou Timpuri Noi și Parcul Tineretului să trezească la viață alte frânturi de biografie, Idem, p. 127: ,,Pe strada care pleca chiar din Trestiana, Poenari, avea să se mute tânărul Genu, deja angajat la agenția de turism a statului, loc de muncă privilegiat, pentru că-ți permitea să călătorești în afară, post pe care l-a obținut cu ajutorul lui Ovidius, la fel cum a obținut și apartamentul aflat la două minute de cel al părinților, unde m-am născut eu și unde mi-am început viața de adult, unde am crescut un câine pe care apoi l-am vândut pe zece lei, unde am găsit cununa cu păr de om și scheletul de pasăre și unde s-au născut apoi cei doi copii ai mei, Matei și Maria”.
[9] Idem, p. 192. Colegii de lucru și atmosfera din subsolurile Bibliotecii Naționale sunt evocați imagistic astfel, după o noapte de beție cruntă la munte, în grupul de amici de aceeași seamă: ,,Patru mâini mă descalță, patru mâini mă învelesc, patru mâini sting lumina și închid ușa, patru mâini trag perdeaua nopții peste ziua aia lungă, peste tranșeele unde lupta cot la cot Uriașul Adi cel măcinat de cancer, Pitica rârâită Mirela, Nenea Nelu și al său falus din cauciuc, poetul Eminescu, nebun și viclean”.
[10] Idem, p. 295.
[11] Idem, p. 273. ,,Respectiva vecinătate o salvase și de comuniști, care se izbeau de refuzul isteric al tuturor securiștilor cărora li se propunea să se mute în ea. (…) …a rămas, în mod misterios, în administrarea armatei, de unde Ovidius, care în anii ’80 lucra la Marele Stat-Major, a reușit să ne obțină permisiunea de a o locui. (…) Deci calculul Prințesei era unul foarte simplu: avea să devină proprietăreasă, chiar dacă nu cu acte, într-o epocă fără proprietate. Iar dacă pentru asta trebuia să împartă casa cu niște fantome, atunci prețul i se părea chiar mic”.
[12] Idem, p. 274.
[13] Idem, p. 308.
[14] Idem, p. 347.
[15] Idem, p. 377.
[16] Idem, p. 421.
[17] Căsnicia dintre Ioana și Michi pare a avea în comun răzlețiri și dezbinări familiale similare, Idem, p. 526: ,,Ioana își ura cu pasiune mama vitregă, își disprețuia (și-și iubea în egală măsură) tatăl, nu-și cunoștea frații vitregi, tineri cetățeni germani, iar în partea mea, Genu era deja divorțat de doi ani de Mariana-Cur-de-Fier, în urma unui scandal care-i distrusese viața de familie (câinele Joy încă trăia), Ralu se despărțise de mult de Sergiu – care a trăit o perioadă singură în Casa cu Lei, mai mult în grădina unde-și bea șprițurile de vară, privind în gol, până a dispărut în Germania – și se măritase cu un individ negricios despre care-mi spunea la telefon că ,,are case în București și la Comana”. Ovidius și Meri erau în continuare fascinați de Gelu cel nedreptățit, căruia fosta lui soție, a doua, acum directoare în Ministerul Economiei, îi adusese bagajele la ușă și le trântise acolo”.
[18] Idem, p. 567: ,,Îl spălam ascultându-i litaniile pe care i le știam pe dinafară, dar care nu mă plictiseau niciodată, pentru că eram cititoarea lui ideală, cât și o femeie îndrăgostită, o femeie matură îndrăgostită, dat fiind că trecusem binișor de 40 de ani. Era perioada aceea în care nu mai voia să vadă pe nimeni în afară de mine și de pipițele de la NYU care veneau special la White Horse să admire Ursul greoi ce umbla în lațul viciului”.
[19] Idem, p. 602.
[20] Mihnea Bâlici, ,,Abraxas”, pământul sigur al eșecului, 12.04.2022, „Abraxas”. Pământul sigur al eșecului – Scena 9, accesat la data de 28.11.2022.
Vicuslusorum's Blog 