Volumele de istorie intelectuală românească al căror scop principal este de a rediscuta comportamentul public al unor scriitori sub dictaturi regale, legionar-fasciste, sovietice ascund mai mult decât fac efortul de a dezvălui pentru că autorii lor nu se pot detașa de perspectivele instituționale politizate, cele care le comandă sau le premiază opurile, din care scriu în calitate de istorici. În anii ’50-’60 ai secolului trecut, obiceiul de a te referi la scriitorii ,,colaboraționiști” și ,,simpatizanți” ai perioadei 1938-1944 includea formulări de tipul unor cutii de conserve politice, cutii etanșeizate de multe ori pentru că textele lor incriminatoare nu erau antologate nici exhaustiv, nici adunate în ediții sobre, nuanțate, la zi: ,,reacționar”, ,,fascist”, suferind de culpa ,,artei decadent-aristocratice”, vinovat de mentalități ,,burghezo-moșierești” sau ,,mic-burgheze”. Asemenea acuze se puteau transforma și în pseudomărturii în dosarul penal în curs de judecare sau deja clasat. Se poate ca în unele cazuri, vinovații să fi fost într-adevăr culpabili de acuzele care li se aduceau, dar frenezia discursivă a condamnării a priori prejudicia orice judecată serioasă, cumpănită, argumentată, presupunând că despre așa ceva era vorba. După 1971, confruntarea ideologică cu formele extreme de gândire de dreapta trece în plan secund, expresiile de înfierare dispărând sau rărindu-se semnificativ pe măsură ce regimul naționalist-socialist al secretarului general Nicolae Ceaușescu încerca să construiască punți identitare spre trecutul neexplorat/neîntrebuințat suficient al patriei. Dacă între 1948 și 1965, momentul de cotitură fatal era, cel puțin declarativ, 23 august 1944, începând cu anii ’70 și acutizându-se în anii ’80, discuția se purta în termenii recuperării simbolice din trecut a ceea ce putea fi armonizat cu regimul care a girat de la un punct încolo și pe autoritatea numărul unu în partid, Nicolae Ceaușescu. După 25 decembrie 1989, pe fondul unei noi turnuri radicale, intelectualii susținuți, premiați și omagiați de regimul dispărut P.M.R./P.C.R. deveniseră ,,dușmanii democrației și libertății”, ,,spirite totalitare”, ,,adepții unei ideologii criminale”, ,,fanatici și utopici”, ,,nuli moral” etc. Considerația pentru gravitatea și dimensiunea vinei era la fel de diminuată documentar ca în anii 1950-1960. Unii autori stigmatizați își meritau osânda publică, dar, întrucât nu puteau fi condamnați în democrație la ani de închisoare pentru delictele lor de opinie, reconstituirea vinovăției scrise s-a realizat prin redactarea repetată de istorii aspre, de rechizitorii defăimătoare. Dacă în deceniul 1991-2001, veștejirea era oficial, nu și-n culise, de culoare neagră, ultimul sfert de secol a adus nuanțe de gri șoarece, dar din logica cenușiului nu se poate ieși fără riscul de a fi asociat fatalmente ,,stalinismului”, ,,proletcultismului”, ,,ceaușismului”, ,,comunismului”. Pentru intelectualii (scriitori și artiști) activi și încă în viață, judecățile de valoare post-1989, pe fondul unui public cititor de producții spirituale înalte care s-a diminuat considerabil în comparație cu publicul comercial de consumatori, au fost atât dăunătoare pentru cota lor simbolica deja erodată, cât și distrugătoare în privința relației cu posteritatea. Consecințele se văd până în prezent în domeniul istoriei și criticii literare: deși pentru majoritatea tinerilor licențiați în litere (în științele sociale procentul bate spre unanimitate), operele unor intelectuali români dispăruți acum (cel puțin) jumătate de secol nu spun nimic actualizabil, iar pentru cercetătorii și doctorii în filologie valoarea științifică în sine a acestora, nu instrumentalizată în cadrul unui excurs de istoria ideilor, de sociologie a literaturii, de științe politice, este cel puțin secundară, dacă nu chiar nulă, ca obiect de interes, se scriu în continuare cărți care se rotesc în jurul temei, presupusă ca fiind insuficient clarificată, a pactizării politice cu regimul comunist.
Teza de doctorat a Ruxandrei Câmpeanu, Dincolo de regulile jocului. Trepte și limite ale compromisului intelectual în perioada 1948-1964: Mihai Ralea, G. Călinescu, Tudor Vianu[1], vine în prelungirea altor culegeri de documente sau cărți de istorie care au ca temă de cercetare intelectualii români în perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej[2]. Ruxandra Câmpeanu pornește de la premisa unei critici sociologice, inspirate de studiile lui Pierre Bourdieu și ale școlii sale, în analiza traiectoriilor celor trei intelectuali pe care și i-a propus să-i studieze. ,,Manierele conștiente sau inconștiente în care agentul își mobilizează resursele pentru a-și implementa proiectul identitar sunt strategiile identitare. În funcție de tipul său de proiect identitar, agentul va recurge fie la strategii din proximitatea polului ontologic al identității (dacă miza este conservarea identității personale), fie la strategii din proximitatea polului pragmatic (dacă miza este adaptarea la mediu)”.[3] În schema bourdieusiană, intelectualul nu suferă nici de presiunea conștiinței de sine, nici de impozițiile scrupulelor morale.[4] Problema pe care o sesizează Ruxandra Câmpeanu este că, în cadrul noțiunii bourdieusiene de câmp, legitimitatea unui scriitor depinde și de anumite principii morale[5], impuse și de ,,dominați”, anume de publicul cititor care validează valoarea.[6] Întrebarea apare dacă habitusul scriitorilor formați și legitimați înainte de 1948 poate suporta rigorile noilor cerințe, conforme unui alt habitus, de după acest moment. ,,Dacă habitusul este locul în care se elaborează proiecte identitare (Lungu) și în care se depozitează criteriile de recunoaștere a legitimitării (Mihalache), această ruptură între condițiile de producere și condițiile de actualizare ale habitusului poate constitui un punct de plecare pentru explicarea comportamentelor pe care le-am definit mai sus ca ,,aberante” (cazurile în care agenții par să acționeze împotriva propriilor interese). Dacă, în mod tradițional, agentul bourdieusian este lipsit de probleme de conștiință, implicarea lui în câmp având la bază un ajustaj inconștient, instaurarea abuzivă a unei noi ordini în câmp face ca participarea sa să nu mai poata fi decât conștientă”.[7] Discutând despre cei trei intelectuali, analizați numai în calitatea lor de istorici și critici literari, putem vorbi, așa cum procedează Ruxandra Câmpeanu, de o neajustare (in)conștientă între habitusul în care fuseseră formați (România monarhică, burgheză, agrariană, în care clasa dominantă este bogată, cosmopolită, elitistă în materie de gusturi, antidemocratică) și cel pe care erau forțați să-l practice public în noua societate, în curs de a fi construită (România proletară, muncitorească, industrializată forțat, în care clasa dominantă numeric și nu numai este alcătuită din cetățeni săraci fără educație, legați de locul de baștină, cu gusturi gregare, o masă cu o cultură colectivistă). Mihai Ralea, G. Călinescu și Tudor Vianu nu își organizau existența cotidiană, nu scriau și nu gândeau în termenii clasei sociale din care se trăgea Gheorghe Gheorghiu-Dej sau grosul poporului român. Atitudinile lor comuniste, pe model bolșevic, de dinainte de 1944 sunt, până și în cazul unui om de stânga ca Mihai Ralea, inexistente. Trecerea lor la un marxism-leninism conjunctural, iar probele se găsesc din belșug pentru a susține asta, constituie o abatere morală gravă, crede Ruxandra Câmpeanu. ,,S-ar putea vorbi astfel de o trădare a câmpului și, implicit, a propriei opere, lucru cu atât mai grav cu cât, în unele cazuri, opera lor se confunda cu o secvență semnificativă a istoriei disciplinelor pe care le-au abordat. În astfel de situații, trădarea operei este și o trădare a breslei, pentru că retractarea unor teze care contribuiseră la configurarea disciplinelor umaniste limitează și spațiul de manevră al celorlalți practicanți ai disciplinelor respective”.[8] Atâta vreme cât memoria autonomiei câmpului literar exista, deși această așa-numită autonomie începuse să se îngusteze, să sufere de cenzură și alte constrângeri politice încă din 1938, regimul stalinist al P.M.R.-ului nu se putea baza pe credința celor activi în câmp că noul habitus este cel legitim de urmat.[9] De aici reiese necesitatea decidenților politici comuniști de a coopta intelectuali din fosta ordine socială, unde regulile jocului nu erau deloc antitetice celor individualist-burgheze, nu numai din punct de vedere ideologic, și a căpăta recunoașterea și obediența categoriilor profesionale înalte, specializate, care, prin menținerea în funcțiune a unor reprezentanți de valoare ai câmpului intelectual, umanist și tehnic, se valida și se consolida astfel logica sistemului sovietic. Ruxandra Câmpeanu renunță, totuși, la schemele sociologice bourdieusiene pentru că acestea nu ar mai fi valide într-un regim totalitar (nazist, stalinist), unde valoarea supremă, cea economică, nu ar fi avea prioritate. În plan secund, escamotarea factorului moral, de care un intelectual este conștient (rolul său social nu s-ar impune public eului său adânc, rațional, ca în majoritatea zdrobitoare a meseriilor), o împinge pe Ruxandra Câmpeanu la abandonarea strategiilor bourdieusiene inițiale, pe care le utilizează pentru structurarea demersului, înainte de a le trata ca ineficiente. Din acest moment, în care premisele teoretice sunt degrevate de forța lor hermeneutică, teza Ruxandrei Câmpeanu urmărește exclusiv istoria adaptării la obligațiile câmpului profesional stalinist și la lupta de supraviețuire a vechiului habitus în anii 1950-1964. Axul central îl formează, în consecință, anticomunismul metodologic. Mihai Ralea, G. Călinescu și Tudor Vianu nu au crezut în regimul popular muncitoresc, regim totalitar, opac intelectual, fanatic în aplicarea politicilor sale, neconcesiv cu adversarii, dar reverențele lor ipocrite și degradante au parte de un studiu pedant și pertinent.
Mihai Ralea, de două ori ministru (al Muncii – 1938-1940 și al Artelor – 1945-1946) și ambasador în Statele Unite ale Americii (1946-1948), își modifică articolele vechi din interbelic pentru a părea convenabil în ochii regimului sovietic instaurat în România după 1948. Mai mult de atât, acesta pretindea că fusese marxist-leninist din tinerețe. ,,Ca să convingă partidul că a fost de la bun început un simpatizant al comunismului, Ralea avea să susțină mai târziu, în scrisoarea sa de adeziune din anii 1960, că a primit sfaturi pentru doctorat chiar de la… Clara Zetkin”.[10] Ralea participă intens în teritoriu la fraudarea alegerilor parlamentare din noiembrie 1946. În ciuda faptului că Mihai Ralea a fost un social-democrat, cu accente de naționalism temperat, inspirat de poporanismul lui Garabet Ibrăileanu, și că poziția sa politică reală, trădată inclusiv de studiile de psihologie de după 1948, nu era cea marxist-leninistă[11], ci de stânga moderată, acesta s-a supus de unul singur presiunilor regimului dejist cu scopul de a reuși în cariera profesională (ajutându-i profesional pe Tudor Vianu și financiar pe Constantin Rădulescu-Motru în planul vieții sale private). Beneficiile materiale subsecvente îl interesau la fel de mult. G. Călinescu participă la politica de ocupație de după 23 august 1944 prin activitatea sa publicistică febrilă. ,,Dacă dorința de a-și clarifica situația profesională este o motivație probabilă a orientării lui Călinescu spre grupările procomuniste, conduita lui politică ulterioară trebuie explicată și prin teama de a pierde catedra didactică de curând câștigată (articolele sale împotriva lui Maniu datează chiar din perioada comprimărilor din 1947)”.[12] George Călinescu este reales membru titular activ al al Academiei Române în 29 mai 1948[13], în timp ce numărul academicienilor de până atunci scade dintr-odată cu o sută.[14] Mihai Ralea intră și el în Academie cu această ocazie, Tudor Vianu, membru din 1935, urmând să fie reprimit ca membru titular în 1955. Prin mijloace retributive și simbolice, nu doar de teama pedepselor cu închisoarea, se mima ,,funcționarea autonomă a câmpului”[15] științific umanist. ,,Din ambiție politică (Ralea), din grijă față de propria carieră universitară sau din dorința de a negocia o marjă de libertare estetică (G. Călinescu), sprijinirea forțelor comuniste în procesul de acaparare a puterii politice a cauționat în ultimă instanță subordonarea ideologică a producției literare și metaliterare”.[16] Intervalul 1948-1964 a statuat o anumită grilă de interpretare a tradiției critice și literare existente: clasicii se deformează strategic în funcție de poncifele marxism-leninismului de stat, iar criticii literari burghezi români ajung pro tempore la index (Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu etc.). Recuperarea lor valorică, nu cea de subterană și grup închis, se realizează abia după jumătatea anilor ’60. De pildă, Constantin Dobrogeanu-Gherea, social-democrat marxist din familia lui Karl Kautsky, devenit fondatorul criticii literare românești științifice, nu este pe deplin recuperat până la publicarea operelor complete după 1970. Pentru G. Călinescu, acesta rămâne incapabil să disocieze între arta ca artă, cu specificitatea ei, și arta ca ideologie[17]. Tudor Vianu propune însă o schimbare față de părerile sale interbelice: ,,În mod regretabil, Vianu va reveni asupra propriilor concluzii în textul ,,Eminescu și Arghezi” din 1960, unde va acredita exact interpretările gheriste a căror lipsă de fundament o demonstrase în studiul din 1930”.[18] Garabet Ibrăileanu, cu un episod de tinerețe socialist, apoi narodnic (poporanist în termenii curentului ideologic românesc), apropiat de o viziune estetizantă a artei, reintră complet în circuit abia după 1964, G. Călinescu, Tudor Vianu și îndeosebi Mihai Ralea considerându-l un reper critic indiscutabil.[19] Reevaluarea lui Titu Maiorescu parcurge etape contorsionate. Se încearcă sofistic o apropriere a operei sale teoretice de socialism sau de marxism-leninism, operațiune condusă de Tudor Vianu, ,,care susținuse într-unul din studiile sale că Maiorescu rămâne neegalat între critici, afirmă în anii 1950 inferioritatea criticului junimist față de Gherea, dar se folosește de statutul canonic al lui Gherea în tentativa sa de reabilitare a lui Maiorescu în cadrul dezbaterii din 1963, estompând distanța dintre cei doi critici și argumentând că Maiorescu a pregătit terenul pentru critica științifică a lui Gherea”.[20] Până la urmă, Tudor Vianu, la presiunea congenerilor[21], cedează teren și își reduce în intensitate încercarea de reabilitare a lui Titu Maiorescu, deplasată în aria de interes a stilisticii maioresciene.[22] Exemplul de reconsiderare oferită de G. Călinescu duce la alte concluzii: ,,Dacă interpretarea pe care o propun e corectă, atunci gesturile lui Călinescu din 1963 se explică nu prin preocuparea față de restituirea adevărului istoric, ci prin încercarea lui de a-și institui monopolul critic asupra destinului postum al lui Maiorescu în România comunistă”.[23]
Mihai Eminescu, de pildă, este reconsiderat de către G. Călinescu în 1950 după cum urmează, probă a abilității de redimensionare a operei în contextul R.P.R.: ,,Pornind de la constatarea că Eminescu valorifica în textele sale atât istoria limbii, cât și formele regionale, Călinescu încercase să-l scoată pe poet de-a dreptul comunist, pe baza unor considerente mai degrabă stilistice decât ideologice. Pasajul ,,Numai poetul mare are în vedere o societate fără clase și uzează de un grai comunist, adică obștesc”, din manuscris, care făcea din orice mare poet un comunist care trece dincolo de jargonul de clasă va fi temperat în articol în forma ,,Numai poetul mare are în vedere marea mulțime a oamenilor și uzează de un grai obștesc”. (…) … [N]i se spune că abuzul de neologisme poate fi o formă de dispreț față de vulg, după cum abuzul de arhaisme poate indica o atitudine reacționară, dar îmbinarea acestor forme cu expresii ale limbajului uzual face din Eminescu un poet apropiat de popor”.[24] Procedeul se repetă și în privința operei lui Ion Creangă[25], doar că de data aceasta preocupările legate de folclor și prelucrarea sa cultă vor duce la Estetica basmului, singura inovație meritorie de critică a lui G. Călinescu de după 1948. I. L. Caragiale va deveni la rândul lui un antiburghez convins, genuin, și un critic al lumii vechi pentru regimul Dej.[26]
Reintroducerea lui Tudor Arghezi în circuitul simbolic este studiată de Ruxandra Câmpeanu cu atenție pentru nuanțe și detalii. Mihai Ralea crede a fi priceput vocația protestatară a poetului Tudor Arghezi: ,,Dacă, în 1927, Ralea vedea în Arghezi un ,,anarhist”, adică un revoltat fără obiect, pentru care spiritul de revoltă este nu atât solicitat de împrejurări externe, cât un dat al structurii sale sufletești, în 1960 își va retrage epitetul și va orienta în mod convenabil revolta poporului spre racilele regimului burghez”.[27] Poezia vechiului Tudor Arghezi este analizată de cei trei critici mai degrabă decât poezia proletcultistă cincizecistă, în vreme ce Ion Barbu și Lucian Blaga sunt ocoliți cu discreție.[28] Totuși, romanele realist socialiste ale tânărului Petru Dumitriu și poezia lui Nicolae Labiș primesc acoladele critice ale lui G. Călinescu[29]. Metodologia marxist-leninistă nu putea fi schimbată nici măcar cu o iotă[30]. Arta ca muncă cu sensuri depline, expresie a întregii potențialități raționale a speciei, punct de reper în Estetica interbelică a lui Tudor Vianu, se transformă în muncă pentru clădirea socialismului și pentru arta proletară a ,,inginerilor sufletului”, doar că în versiunea sa inițială munca era o valoare-mijloc, nu se limita la cerințele economice și nu se lega de altceva decât de o axiologie proprie artistului, menită emancipării publicului cititor.[31] ,,Inhibiția creatoare”, conceptualizarea lui Mihai Ralea în care omul de arta își impune voluntar un ascetism creator, subsumat unor valori precum armonia, ordinea, proporția în creație, dispare, înlocuită de ordinele estetice ale partidului.[32] Clasicismul, unul ideal, dar posibil și în Blocul Estetic, și predilecția contemplativă a artei din estetica flexibilă a interbelicului G. Călinescu[33] sunt puse împreună cu tematici și normative marxist-leniniste oficioase, supralicitând ipocrit importanța folclorului național[34] per se, corupând ansamblul viziunii sale critice[35]. În fapt, cele patru volume programate din Tratatul de istoria literaturii române nu apar în termenul prestabilit, elaborate de membrii redacției științifice din care făceau parte cu rol de decizie G. Călinescu și Tudor Vianu, tocmai din pricina inaderențelor estetice subiacente la aerul stalinist al epocii[36]. ,,Cât despre Tudor Vianu, el va alege să extindă granițele realismului în așa fel încât să îi adune sub umbrela lui pe toți autorii valoroși ai interbelicului, inclusiv pe Hortensia Papadat-Bengescu și pe Camil Petrescu, și să lase modernismul neilustrat, ca să evite asocierea vreunui scriitor important cu acest curent încurajat de ,,reacțiunea claselor conducătoare”.[37] Realismul socialist este resemantizat falacios de către G. Călinescu, ajungând să însemne o formă modernă de idealism artistic elin[38]. Cel puțin Tudor Vianu, prin accentul pus pe stilistică[39] și pe particularitățile de exprimare artistică, incluzând factorul creativității individuale prin adoptarea unui stil propriu literar, nu încearcă să prindă într-o rețea normativă estetica sa de recitativul marxist-leninist. Cu toate acestea, adevăratele unelte de lucru estetic erau altele, așa cum sunt observate sintetic de Ruxandra Câmpeanu în paralela mijloacelor estetice aruncate în joc de G. Călinescu și Mihai Ralea: ,,critica creatoare a lui Ralea (libertatea recursului la orice metodă, la criterii extraestetice în interpretarea operei) nu era totuna cu a lui Călinescu (libertatea de a nu urma nicio metodă în afară de norma estetică a propriului spirit; suprapunerea demersului critic peste cel creator)”.[40] Nici dialecticieni materialiști, nici liberi să afirme pe șleau ce crez estetic îmbrățișau, G. Călinescu și Tudor Vianu s-au orientat prin istorie.
O ultimă parte a tezei de doctorat publicate de Ruxandra Câmpeanu trece în revistă receptarea critică: Călinescu și Vianu sunt aproape zeificați de generațiile de critici în curs de afirmare din anii ’70-’80, inclusiv valul protocronist care-l divinizează pe G. Călinescu, scăderile lor umane din anii ’50 intrând sub acoperirea acceptării sau toleranței morale: fără acele trădări și compromisuri, cultura română, reprezentată de prezența la catedră și în presă a celor doi, ar fi dispărut sau ar fi suferit pierderi imense. Câțiva lovinescieni (bunăoară, Ileana Vrancea) crâcnesc la adresa călinescianismului în anii ’70, dar fără elan. După 1989, numărul celor care acopereau de blam un parcurs biografic accidental se înmulțește până la un exces invers față de cel anterior, sfârșind în forme de demonizare fără rest (Bujor Nedelcovici, Virgil Ierunca).
Ruxandra Câmpeanu ar fi putut să producă o analiză sociologică rece, nu o istorie a câmpului literar caldă, dacă s-ar fi ținut aproape de modelele bourdieusiene, în care căutarea distincției în câmp s-ar fi suprapus cu deosebirile materiale dintre meserii, cea academică jucând un rol înalt în clasele medii ale societății. Care este rolul intelectual real al savantului sau al umanistului de excepție în societatea românească a anilor 1950-1960? Ce distanță de clasă există și, frust spus, ce îl separă antropologic pe un proletar de un membru titular al Academiei Române ale căror opere se vând în librării, se studiază la școală sau ale căror opinii domeniale apar în cotidiene? Cu siguranță că demersul ar fi fost mai reconfortant decât reluarea fidelă a trădărilor cărturărești, a stratagemelor de supraviețuire profesională la vârf, inclusiv prin oportunism și cedări voite și dezagreabile, a mitizărilor false ce au urmat și al mistificărilor care le-au precedat. Astfel plasându-ne în raport cu ,,înaintașii” de acum câteva generații, discontinuitățile sunt de preferat unor continuități culturale adevărate în plan sociologic (arivism, filistinism, corupție), dar false în rest, reproduceri de idei umaniste haute couture pe fond de zeghe și bulgari de țărână, de porțelanuri și argintării, de fracuri și salopete.
Note:
[1] Ruxandra Câmpeanu, Dincolo de regulile jocului. Trepte și limite ale compromisului intelectual în perioada 1948-1964: Mihai Ralea, G. Călinescu, Tudor Vianu, Editura Corint, București, 2022. Cartea a apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), care a organizat ,,un concurs de manuscrise” pe subiecte legate de istoria comunismului românesc. IICCMER este o instituție a statului român care girează conținut științific în conformitate cu direcțiile politice asumate ale unui regim democratic antisovietic până în prezent. Spre comparație, dacă ne referim la presupozițiile axiomatice de lucru în materie de cercetare, să ne imaginăm un Institut de Investigare a Crimelor Capitalismului, Fascismului și Memoria Ilegaliștilor din România, fondat în 1948, sub auspiciile Partidului Muncitoresc din România, ,,far călăuzitor” al Republicii Populare Române.
[2] Acestea sunt citate abundent de Ruxandra Câmpeanu în cuprinsul lucrării de doctorat, dar cea mai apropiată tematic și în timp de demersul autoarei este cea a istoricului George Neagoe, Mizantropul optimist. G. Călinescu și (de)stalinizarea României, Editura Cartea Românească, București, 2015.
[3] Ruxandra Câmpeanu, Dincolo de regulile jocului. Trepte și limite ale compromisului intelectual în perioada 1948-1964: Mihai Ralea, G. Călinescu, Tudor Vianu, Editura Corint, București, 2022, p. 21.
[4] Ibidem, pp. 24-25.
[5] Morala la care face trimitere autoarea este cea a libertății conștiinței și a curajului probității intelectuale, așa cum sunt teoretizate acestea în studiile clasice despre regimurile totalitare ale Hannei Arendt și în sistemul etic al filozofului Alasdair MacIntyre din After Virtue.
[6] Ibidem, p. 27. ,,Tema conservării legitimității nu poate fi despărțită de problema dobândirii și a pierderii ei”.
[7] Ibidem, p. 30.
[8] Ibidem, pp. 39-40.
[9] Ibidem, p. 56.
[10] Ibidem, pp. 79-80.
[11] Cu toate acestea, derapaje ideologice, dar pe linie, se pot găsi. Ibidem, p. 122: ,,Caracterul antiuman și antiștiințific al psihologiei burgheze americane, publicată în 1954 – lucrare în care Ralea, avându-i ca repere teoretice pe Stalin și Pavlov, își propune să contribuie la lupta pentru pace prin demascarea psihologiei americane – arată că fostul discipol al lui Pierre Janet își însușise bine lecția privind obiectivismul burghez”. Ibidem, p. 140: ,,Cărturarul atât de îndatorat în anii formației sale lui Durkheim, Pierre Janet și Jaurès declara acum ca, în planul creației intelectuale, ,,concepția marxist-leninistă îmi oferă explicația totală a tuturor problemelor pe care și le poate pune un om de știință” și vede înscrierea în PMR ca pe ,,o obligație supremă de conștiință”.
[12] Ibidem, p. 117.
[13] Veniturile anuale ale lui G. Călinescu sunt apreciabile. Ibidem, pp. 132-133: ,,În documentul Fondului Literar din 1963, Călinescu figurează pe poziția a treisprezecea în topul membrilor Uniunii cu cele mai mari sume încasate din drepturi de autor în anul precedent (111 119 lei, la care se adăugau salariul de la Institut, salariul de deputat și indemnizația lunară de la Academie; în 1962, un salariat câștiga în medie 11 364 lei)”. După cum Lucian Blaga primește salariu de profesor universitar, deși este încadrat ca bibliotecar al Universității Babeș-Bolyai din Cluj după 1948, G. Călinescu, îndepărtat de la catedră, este plătit ca profesor universitar până în octombrie 1952, cu toate că era directorul Institutului de Istorie Literară și Folclor al Academiei Române din 1949, Ibid., p. 375.
[14] Ibidem, p. 123.
[15] Ibidem, p. 135.
[16] Ibidem, p. 141.
[17] Ibidem, p. 163.
[18] Ibidem, p. 164.
[19] Ibidem, p. 186.
[20] Ibidem, p. 197. Pe aceeași pagină se vorbește de restabilirea adevărului istoric, dar de pe poziții marxist-leniniste, de către Zigu Ornea. Opinia Ruxandrei Câmpeanu legată de marxism-leninismul istoricului ideilor Zigu Ornea apare și la Adi Dohotaru, Socialiștii. O moștenire (1835-1921), Editura Cartier, Chișinău, 2019. Zigu Ornea nu este un ideolog demolator al criticii literare românești, ci, dimpotrivă, prin efortul său de cercetare, un restaurator, un adept credincios al legatului culturii naționale, ce-i drept, de pe poziții de stânga, dar nicidecum marxist-leniniste în cheia stalinistă de acceptare a ideologiei oficiale. Dacă lucrurile ar fi stat astfel, istoriile ideologice complexe ale lui Zigu Ornea ar fi menținut câmpul cultural la nivelul anilor 1950, blocând recuperarea simbolică a culturii naționale, ceea ce nu doar că nu s-a întâmplat, ci a fost direct contrazis de monografiile dedicate unor curente de idei contrare/complementare (junimismul, țărănismul, sămănătorismul, poporanismul, trăirismul, legionarismul) și autori paradigmatici pentru spațiul cultural autohton (Constantin Dobrogeanu-Gherea, Titu Maiorescu, Constantin Stere).
[21] Ibidem, p. 227: ,,Dar cu greu se putea închipui o operă mai îndepărtată de principiile marxism-leninismului: paseismul, schopenhauerismul, naționalismul, șovinismul, monarhismul, conservatorismul, primatul criteriului estetic în artă și ocazionalele accente misogine devin doar câteva dintre ereziile eminesciene care trebuie omise în discurs, condamnate, negate sau scuzate prin artificii sofistice”.
[22] Ibidem, p. 199.
[23] Ibidem, p. 207. La pagina 221, Ruxandra Câmpeanu expune punctul de vedere călinescian împotriva esteticii interpretată ca analiză stilistică, după cum proceda în studiile sale târzii Tudor Vianu. De altminteri, G. Călinescu este convins de înțelegerea frumosului în orice altă manieră decât cea estetică, dar și aceasta se supune unei antimetodologii (,,antiformalism”, apud Andrei Terian) pentru că nu se poate vorbi de scheme sau algoritmi estetici ce se pot preda și învăța didactic. Ibidem, p. 224: ,,Dacă în ochii lui Călinescu ,,tehnica exterioară” este prea puțin relevantă pentru judecata de valoare, Vianu vede în studiul mijloacelor de expresie un mod de a da o bază mai solidă actului critic și mai multă greutate verdictului estetic, operând o selecție mai severă a textelor și a autorilor decât un studiu care s-ar axa nu pe originalitatea expresiei, ci pe originalitatea motivelor și a atitudinilor”.
[24] Ibidem, p. 242. La pagina 248, G. Călinescu figurează ca lipsit de solidaritate profesională cu breasla criticilor literari, pe care fie nu-i citează dintr-un spirit de monopolizare a dezbaterii, fie o face distant-critic în materie de eminescologie. Naționalismul xenofob și conservatorismul de fond ale poetului național sunt deturnate ca sens (chiar răstălmăcite în citarea explicită a lui Mihai Eminescu) de către G. Călinescu, Ibid., pp. 252-254, iar asta într-un volum care se publicase într-un tiraj de 50,000 de exemplare. Ibid., 256: ,,Văzute prin prisma acestui principiu al coerenței transtextuale, încercările lui Călinescu de a-și adapta textele la rigorile marxist-leniniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej trebuie înțelese ca abateri de la adevărata viziune a criticului asupra poetului. După cum am arătat, astfel de abateri se observă, în cazul lui Călinescu, nu numai la nivelul interpretărilor, ci și al atitudinii comentatorului față de obiectul său, precum și în planul limbajului critic și al deontologiei filologice (modificarea tacită a citatelor)”.
[25] Ibidem, pp. 268-269, pentru urme, unele comice (finalul ,,Punguței cu doi bani” este maltratat ridicol de critic), ale luptei de clasă din basmele lui Ion Creangă. Tudor Vianu, în schimb, va produce rezumate didactice despre basmele lui Ion Creangă, cu bătaie lungă spre tradiția gloriosului popor rus, în textele sale pentru străinătate, Ibid., pp. 275-276.
[26] Ibidem, pp. 276-286.
[27] Ibidem, p. 297.
[28] Ibidem, pp. 299-302. La pagina 305, Nicolae Tertulian, critic de stânga, apare citat ca un apărător al liricii blagiene, din nou – cum altfel? – antiburgheză/anticapitalistă.
[29] Ibidem, pp. 310-311.
[30] Ibidem, p. 322: ,,Materialismul istoric nu numai că nu putea fi criticat, dar nu putea fi nici măcar aprofundat sau continuat în vreun fel. (…) Un cercetător nu mai putea fi o autoritate în domeniul său, chiar dacă îl aborda cu instrumentele materialismului istoric; el nu mai putea fi decât un aderent”.
[31] Ibidem, pp. 326-336.
[32] Ibidem, pp. 336-351.
[33] Ibidem, p. 421: ,,Pentru Călinescu, există un frumos ideal, invariabil și universal. Variațiile judecăților de gust nu au drept cauză vreo mutație în lumea valorilor, ci țin exclusiv de polul receptării. Fluctuațiile se explică prin dificultatea de a izola coeficientul estetic din rețeaua de contingențe în care se manifestă. Departe de a produce mutații estetice, mediul și momentul sunt factori perturbatori, care ascund valoarea unei opere”. De asemenea, a se vedea pp. 466-467.
[34] Dar aceasta doar la începutul anilor ’50, ulterior apărând deziceri tacite. Ibid., p. 397, dar și pp. 398-402: ,,Literatura populară nu mai este valoroasă în sine și nu mai poate fi nici un garant al valorii creațiilor culte de inspirație folclorică, ca în manualele de liceu din prima jumătate a anilor 1950, pentru că ,,sunt basme bune și basme rele, basme spuse bine și basme spuse rău”.
[35] Ibidem, p. 364: ,,Tranziția dinspre efervescența primelor decenii ale secolului XX spre uscăciunea de după 1948 este cu atât mai spectaculoasă cu cât eclipsa se instalează la doar un an după publicarea celui mai îndrăzneț text de teorie a istoriei literare: ,,Istoria ca știință inefabilă și sinteză epică”. În acest sens, Ruxandra Câmpeanu studiază și selecția de autori din manualele de literatura română de liceu din deceniul 1951-1961 ca un wasteland al tradiției literare naționale.
[36] Ibidem, p. 416.
[37] Ibidem, p. 407. Același facelift dejist îl găsim și în cazul poetului simbolist Alexandru Macedonski, una dintre pasiunile de-o viață ale criticului Tudor Vianu, pp. 412-413.
[38] Ibidem, pp. 439-444.
[39] Sovieticii sunt cei care dau o gură de aer lingvisticii ca spațiu dezideologizat, stilistica înflorind pe acest sol fertil eliberat. Ibidem, p. 465: ,,Delimitând un fenomen care nu face parte nici din bază, nici din suprastructură (limba), Stalin crease premisele dezideologizării unor ramuri ale studiului literar”. Ergo, pe acest fundal creat accidental, apar, pe rând, sub coordonarea lui Tudor Vianu, Cercul de Limbă Literară și Stilistică din 1954 și Cercul de Poetică și Stilistică de la București (1961). G. Călinescu, coerent cu sine, refuzase cu obstinație întreaga lui viață formalismul de orice fel în estetică, dar riscurile antipatizării stilisticii nu sunt nici pe departe inocente. Ibid., p. 471: ,,Ce i se poate reproșa însă este de a fi atacat stilistica de pe alte poziții decât cele pe care le adoptase înainte de 1948, utilizând un limbaj dublu care încuraja confuzia între sistemul său critic și postulatele criticii materialiste. În respingerea stilisticii, poziția lui Călinescu risca să se suprapună cu cea (contemporană) a lui Novicov despre subordonarea formei față de fondul ideologic, o confuzie pe care criticul de la Contemporanul, făcând din studiul mijloacelor de expresie o formă de reacțiune, nu a încercat s-o evite”.
[40] Ibidem, p. 493.
Vicuslusorum's Blog 