Studiul dens, întins, cu note de final scrupulos prezentate, prelungite pe mai mult de 150 de pagini, al politologului Emanuel Copilaș, Integrarea României în sfera de influență sovietică (1944-1947). Perspective internaționale și locale (Editura Corint, 2023) este poate cea mai valoroasă interpretare românească a trecerii dintre două regimuri antagonice din punct de vedere ideologic din istoria modernă a României: regimul autoritarist și fascist al mareșalului Ion Antonescu (1940-1944), conducător al României, aliată a Axei, și locotenent spiritual al liderului nazist Adolf Hitler, și cel sovietic, stalinist, care s-a instaurat oficial deplin în România anului 1948, ,,indigenizându-se” progresiv pe parcursul următoarelor patru decenii. După cum se vede din cartea lui Emanuel Copilaș, anticipând cele ce urmează, ruptura dintre un regim de extremă dreapta și unul de extremă stânga apare nu numai interesant de urmărit diacronic, ci și de studiat post factum. În situații de criză ies de obicei la suprafață instinctele adânci și credințele identitare de durată ale unei societăți. Cea românească nu face excepție de la această considerație. Pe deasupra, istoriografia românească postcomunistă, eminamente anticomunistă, în oglindă cu cea din anii 1950, extrem de antifascistă și vulgar marxist-leninistă, a ecranat până la ilizibilitate contextul interbelic în anii târzii 1990-2000, de recuperări îndulcite, de polițe plătite tardiv, de revanșe amânate până la insuportabil. ,,Mai mult, din numeroase puncte de vedere, care ar merita în continuare cercetate și aprofundate, istoriografia postcomunistă nu este decât prelungirea contextului cultural și a atitudinilor politice din perioada interbelică, bazându-se pe aprecieri metaforice, necritice și deloc sau insuficient contextualizate ale fenomenului comunist în general și ale celui românesc în particular”. (pp. 15-16)
În primul capitol, rezervat relațiilor româno-sovietice interbelice, Emanuel Copilaș probează cu documente și mărturii din epocă parte din aliniamentele de bază ale României Mari: caracterul antibolșevic al statului român, relațiile antagonice cu URSS până în 1934, reci, chiar glaciale, și, în sfârșit, ostil conflictuale după 22 iunie 1941, când România invadează alături de Al Treilea Reich Uniunea Sovietică. Efectele în politica domestică dintre cele două războaie mondiale ale unui asemenea context geopolitic complicat sunt întinse, glisând între legionarism furios și autoritarism conservator la nivelul ideilor dominante. ,,În felul acesta, argumentând că încearcă să mențină echilibrul atât împotriva extremei stângi, cât și împotriva extremei drepte, partidele istorice favorizau, de fapt, fățiș extrema dreapta, PCdR fiind interzis încă din 1924, iar membrii săi proeminenți fiind fie încarcerați, fie în Uniunea Sovietică, fie nevoiți să acționeze clandestin, într-un climat politic represiv, în care cenzura, corupția și abuzurile de tot felul erau la ordinea zilei. În plus, o mare parte dintre deținătorii importanți de capital erau evrei, fapt care asociază în ideologia legionară și în ideologiile populare difuze suprapunerea dintre anticapitalism și antisemitism, la fel cum există și asocierea între comunism și evrei. Ambele erau benefice burgheziei autohtone care se va ridica în a doua parte a anilor 1930 prin afaceri cu armament și în domeniul industriei grele, chiar dacă această burghezie era mai degrabă antisemită cultural decât economic și sub protecția regelui Carol al II-lea. La rândul său acționar în firme cu profil de acest gen, suveranul căuta să delimiteze un capital românesc, acumulat prin relații comerciale preferențiale cu Germania nazistă, capital pe care să îl protejeze pe cât posibil de concurență, cu ajutorul extremei drepte legionare sau antonesciene, respectiv de nemulțumirile populare”. (pp. 32-33) Politica de profunzime a statului român interbelic fiind aceea de a constitui un bastion antibolșevic, un stat tampon în Europa de Est, nu-i de mirăre că singurele ideologii recunoscute și tolerate erau cele ale dreptei tradiționale, nicidecum laic-progresiste, și, pe măsură ce Occidentul însuși cunoaște crize succesive ale ,,centrului” politic, cele fasciste.
Capitolul al doilea reia parcursul istoric al PCdR, partid plin de alogeni, supus comandamentelor Moscovei, denunțând România Mare ca stat imperialist și, pe cale de consecință, irelevant politic după 1924. PCdR apare ca activ prin interpuși (asociații diverse ale ,,societății civile”, cum s-ar zice în vocabularul prezent), însă curentele de stânga, deși mai vii decât sunt prezentate după 1990, nu au trecere pe fondul asocierii directe cu bolșevismul, dușmanul de drept și de fapt al României interbelice. Temerea elitelor nu a fost nici pe departe eronată, dacă privim retrospectiv. ,,Anticomunismul și orientarea tot mai spre dreapta a ideologiilor politice ale României Mari – nu numai din convingere, ci și, așa cum am constatat deja, din cauza unor calcule politice lipsite de scrupule – se pliau fără dificultăți majore pe ideologia nazistă. Chiar dacă s-a argumentat că regele Carol al II-lea ar fi apreciat disciplina, nu ideologia nazistă, și că a impus dictatura regală ca un mijloc de a preveni fascizarea integrală a țării apărând-o concomitent de Uniunea Sovietică, în decizia de a orienta România spre Axă, compatibilitățile ideologice și, ulterior, economice dintre nenumărate variante ale anticomunismului românesc și nazism au contat cel puțin la fel de mult ca obsesiv invocata aprehensiune față de Moscova”. (pp. 62-63) PCdR se activează în anii 1943-1944 pe fondul victoriilor sovietice de pe frontul de est. Conducătorul statului și cei din spatele lui susțin pe canale ascunse colaborarea cu PCdR, însă în ciuda politicilor de apropiere, de ,,domesticire” a socialismului sovietic în anii 1944-1947, participarea alături de Wehrmacht la atacul asupra URSS și alianța economică, politică și militară cu Germania nazistă vor duce la dispariția lumii bune interbelice în doar câțiva ani.
Capitolul al treilea analizează în mod extins procesul de sovietizare al României, început lent, de nicăieri și cu un parcurs sinuos în toamna anului 1944. După guvernele Sănătescu-Rădescu, care nu au putut împiedica (și nici nu aveau cum) acapararea puterii de către comuniști sau aliații lor cu nume schimbat, trecerea țării la rolul de satelit sovietic părea predestinată. Emanuel Copilaș, însă, subliniază nuanțele din epocă, edificatoare: ,,Odată organizate, alegerile au fost fraudate masiv, aliații occidentali au protestat timid, iar noul guvern Groza se considera acum legitimat prin vot popular. Șicanele la adresa presei de opoziție și a partidelor istorice s-au amplificat. Comparativ cu perioada antonesciană însă, perioada postbelică este incomparabil mai permisivă în ceea ce privește presa. În general, la protestele americane și britanice legate de campania electorală violentă a FND [Frontul Național Democrat] și de abuzurile sistemice la care era supusă opoziția, guvernul Groza răspundea condescendent cum că nu a primit plângeri similare din partea Ununii Sovietice, al treilea membru al Comisiei Aliate de Control din România, și că regretă, dar se vede nevoit să le ia în considerare”. (p. 144) Având în vedere practicile electorale frauduloase din interbelic, aprecierea arogantă a politicianului Petru Groza, apărat și supus părții sovietice, nu este lipsită de un ton moralizator. Aceleași practici antidemocratice care proliferau netulburate de nimeni, ba chiar erau încurajate de purtătorii vremelnici ai ,,puterii in stat”, în intervalul interbelic sunt puse la lucru începând cu 1945. Din ianuarie 1948, România devine finalmente parte componentă din Blocul Comunist, din nou stat tampon, însă de această dată al Uniunii Sovietice biruitoare a Germaniei naziste, nu al Occidentului liberal, capitalist și anticomunist. Rolul de margine imperială pare a fi categoric imprimat în istoria României moderne.
Perspectiva occidentală este cea studiată în capitolul al patrulea. Cum privea Occidentul România postbelică? Întâi de toate ca un stat dușmănos și inamic, fost aliat al Germaniei naziste. În al doilea rând, România revenea sub protectoratul militar sovietic și urma să intre în componența noului cordon sanitar ridicat de Stalin la vestul URSS-ului. În al treilea rând, ceea ce se observă în discursul liderilor români după 1945 sunt frânturi amalgamate din discursul regimurilor anterioare: antisemitism, xenofobie, naționalism radical, legionarism. ,,La fel ca în perioada interbelică, politicienii români necomuniști manifestau pronunțate simpatii de extremă dreapta și pretindeau mai mult de la occidentali decât puteau primii în condițiile obiective date. Generalul Rădescu, de exemplu, era un notoriu xenofob și antisemit, fapt care reiese și din declarațiile date cu prilejul incidentelor violente din februarie 1945, când afirma că ,,veneticii”, trădătorii și ,,ungurii” conduc România spre distrugere. Dincolo de replica sovieticilor, care îl cataloghează pe Rădescu drept fascist și solicită schimbarea guvernului, avem de-a face fără doar și poate cu o mentalitate autoritară, cazonă, radical conservatoare”. (pp. 152-153) În al patrulea rând, Occidentul aliat nu a trădat cauza românească, abandonată în brațele sovieticilor, întrucât zarurile fuseseră deja aruncate, iar teritoriul est-european, în ciuda unor voci contestatare de la vârful politicii americane și manevrelor politice din zonă (războiul civil din Grecia, autonomia de Moscova a Iugoslaviei titoiste), aparținea de fapt protectoratului rusesc. Excepțiile erau Austria și Grecia. ,,România, știm deja, nu era o prioritate pentru guvernul de la Washington. Se străduia însă să râmână pe cât posibil în grațiile americanilor, guvernul Groza afirmând în 1946 că va achita toate datoriile țării față de Statele Unite, solicitând însă refinanțarea acestora. (…) În 1947, când persecuțiile la adresa opoziției ating punctul culminant, reprezentanța americană de la București nu poate decât să recunoască situația disperată a opoziției și atât. În iarna aceluiași an, britanicii dezbăteau strategia propagandistică preferabilă în cazul României și ajungeau la concluzia că, deși nu ar fi indicat să creeze așteptări nerealiste în cadrul societății românești, nici să instige la câștiguri necugetate, era totuși necesar ca serviciul de radio BBC să țină cont în transmisiunile sale și de criterii legate de profitabilitatea acestui trust mediatic, nu numai de rațiuni geopolitice”. (pp. 165-166)
Punctul de vedere sovietic este reconsiderat în capitolul al cincelea. Contribuția de război a României după 1941 este tratată, pe bună dreptate, cu asprime de partea sovietică. Deși oficial țara nu căzuse sub ocupație armată în august 1944 conform dreptului internațional, în realitate nu altfel stăteau lucrurile. Primii ani de după război au fost brăzdați de inflație, recolte proaste și foamete de scurtă durată la șes. Despăgubirile de război către URSS au acoperit o parte din efortul economic românesc postbelic. ,,Sovromurile au avut monopol asupra economiei românești numai începând cu 1948; până atunci, activitatea lor a fost deseori exagerată și mitologizată. În 1945, de exemplu, firmele engleze și franceze preluau 51,1% din petrolul românesc, cele americane 11,6%, iar Uniunea Sovietică 28,2%. Cu alte cuvinte, în primul an al guvernului Groza, nici măcar o treime din petrolul românesc nu ajungea în Uniunea Sovietică. De abia începând cu 1946 sunt devansate Statele Unite și Marea Britanie în raport cu Uniunea Sovietică relativ la ponderea care le revenea din producția românească de petrol. Pentru a pune lucrurile în perspectivă diacronică, în 1939, la începutul războiului, 70% din petrolul românesc era deținut de companii cu sediul în Marea Britanie, Olanda, Franța și Statele Unite. Nu era ca și cum, pentru prima dată în istoria țării, petrolul românesc ajungea să fie exportat în proporție de peste 50%, deși la începutul anilor 1920, de exemplu, guvernul liberal adopta politici protecționiste în afacerile cu petrol care nemulțumesc profund Statele Unite, acestea fiind tot mai interesate de resursele naturale din zonă”. (p. 188)
Capitolul al șaselea studiază atitudinea elitelor partidelor istorice, ideologic de dreapta spre extrema dreaptă, după cum am observat. Politicienii români încă își puneau speranța în 1945-1947 într-o lovitură de teatru occidentală, care i-ar fi adus curând la putere ca mandatari ai civilizației superioare. În perioada antonesciană aceștia au refuzat să participe la conducerea țării în condiții de dictatură miliară, însă aspirațiile lor sunt mai degrabă oportuniste: oricum s-ar fi încheiat războiul, partidele politice ,,democratice” din interbelic, așteptau să fie cooptate la conducerea țării cu beneficii suplimentare sub aspect material. Sovieticii, americanii, britanicii, francezii, oricine conducea marea politică europeană îi putea utiliza o perioadă. Țara era, totuși, sărăcită după 1945, economia în degringolada internă, populația agrară majoritară trăia dintotdeauna în privațiuni, aparatul de stat superior venal și cu antecedente fasciste dovedite. Pe acest fond, politicile de industrializare sovietice apar ca benefice în fază inițială. Partidul Muncitoresc Român, în ciuda epurărilor succesive de până la 1950, suferise infuzia masivă de foști (sau actuali, dar pe ascuns) simpatizanți legionari și chiar membrii de partid codrenist. Lupta dintre partid și legionarii infiltrați în aparatul statului, declamându-și devotamentul comunist, dar păstrând o rezervă de naționalism xenofob în culise, continuă până la finalul anilor 1950. ,,In summa, din cele afirmate mai sus se poate trage concluzia conform căreia comuniștii locali nu au fost deloc forța monolitică impenitentă având ca unic obiectiv distrugerea ,,democrației” și a ,,societății românești”, așa cum nici despre sovietici nu se poate spune așa ceva, deși se spune și mai ales se scrie. Situația era extrem de complicată, volatilă, incertă, fiecare parte căutând, în ciuda poziționărilor formale, fie să își atenueze mefiența și anxietatea în raport cu celălalt (comuniști locali vs. sovietici), fie să le subordoneze până la integrare (comuniști locali vs. partide istorice și legionare; partide istorice vs. legionari)”. (p. 218)
În următorul capitol, problema social-democraților români se pune în termeni de reticență sau resemnare defetistă față de comuniști. În cele din urmă, din lipsă de alternative viabile și a presiunii comuniste, P.S.D. se topește în P.M.R., liderii social-democrației fiind asociați de noul regim lideilor politici compromiși din interbelic sau din timpul guvernării antonesciene. Aceștia sunt pedepsiți cu ani lungi de detenție.
În capitolul al optulea, vocile liderilor partidelor istorice își depun mărturia, plină de încărcătură simbolică. Iuliu Maniu reiese ca un lider anacronic, fantezist, complet nerealist în anul 1945. Mai mult de atât, discursul privat al unui filozof și politician țărănist ca C. Rădulescu-Motru în legătură cu noua stăpânire sovietică din țară este împănat de expresii xenofobe, rasiste, pe alocuri antisemite, figurând ca o imitație, relativ moderată ca ton, a retoricii fasciste anterioare. Pretențiile de partid de stânga ale P.N.Ț. în 1945, proclamate doctrinar, sunt respinse ca naive de Emanuel Copilaș, trecutul interbelic al P.N.Ț. mergând în alte direcții politice. Pasajul merită citat în întregime: ,,Dar PNȚ s-a dezis rapid de influențele sale de stânga atunci când a ajuns la guvernare în 1928, deși acestea nu păreau a fi superficiale. Ornată cu elemente pașoptiste, sămănătoriste sau romantice, doctrina țărănistă a anilor 1920, de dinaintea înființării PNȚ, proclama lupta de clasa ca principiu politic fundamental, dar numai în limitele ordinii social-politice existente. Putem înțelege mai bine astfel de ce, atunci când s-a înființat în 1918, Partidul Țărănesc (PȚ) a avut ca obiective centrale introducerea controlului statului în economie prin eliminarea speculei, în special a celei cu produse agricole, reducerea rolului politic al moșierimii, împroprietărirea țăranilor cu pământ și evitarea pericolului bolșevic, totul în cadrul unei ,,democrații rurale” în curs de constituire. Antibolșevismul este specificat ca principiu lipsit de echivoc în însuși documentul de înființare al partidului. Putem înțelege astfel și de ce liderul politic național-țărănist Ion Mihalache s-a înrolat voluntar în războiul împotriva Uniunii Sovetice în 1941, chiar dacă nu a mai apucat să lupte efectiv, argumentând că, odata Basarabia realipită României, un astfel de demers nu mai este necesar”. (pp. 261-262) Simpatiile declarate ale unor Iuliu Maniu și Ion Mihalache pentru un conservatorism național-țărănesc, de jos în sus, se completează periculos cu admirația pentru corporatismul mussolinian și pentru meritele economice ale dictaturilor fasciste europene, dincolo de descântarea interesată a parlamentarismului britanic. Pactul de neagresiune anticarlist cu legionarii dinaintea scrutinului din 1937 este un episod tenebros din cariera politică a liderului P.N.Ț. Iuliu Maniu. Regimul democrației interbelice românești a sfârșit pe cale naturală în fascism, iar, dacă pacea mai dura un deceniu după 1939, am fi avut un regim fascist românesc sui generis. ,,În concluzie, consider că PNȚ a experimentat, de-a lungul timpului, o serie de metamorfoze ideologice care ar putea fi descrise destul de precis în felul următor: conservatorism popular antioligarhic și parțial anticapitalist (PȚ și PNȚ în 1926-1928), conservatorism non-oligarhic (1928-1937), conservatorism reacționar cu tușe de extremă dreapta de inspirație legionară tot mai pronunțată (1937-1947)”. (p. 295) Nici P.N.L., prin activitatea sa scindată intern și incoerentă de după 1945, nu se deosebește în datele sale fundamentale de P.N.Ț.: conservator, naționalist, cu puseuri xenofobe și antisemite pe ascuns (Organizația T din P.N.L.), antibolșevic, antisovietic, prooccidental, așteptând mandate imaginare de la puternicii zilei, P.N.L. nu are nimic de spus României de după sfărâmarea României Mare în 1940. P.N.L. se dizolvase ca partid politic democratic în conivența administrativă rebarbativă a anilor de dictatură carlistă.
În capitolul următor, penultimul, oglinda monarhistă aruncată asupra realității iese în evidență. Ce se răsfrânge în această oglindă din realitatea posteblică românească? Mihai I era un simpatizant al falangei spaniole și un antibolșevic implacabil.
Concluziile volumului lui Emanuel Copilaș sunt multiple. Înainte de toate, sovietizarea României nu era deodată garantă după 23 august 1945. Regimul comunist s-a impus la noi pe fundalul începutului de Război Rece global. Apoi, elita politică interbelică nu a fost decât într-un mod vag și generos democratică, în vreme ce pactizarea cu partidele de extremă dreapta a mers în profunzimea vieții noastre politice și, cel puțin în orașe și târguri, sociale. Nu în ultimul rând, anul 1945 nu a găsit establishmentul politic românesc pregătit pentru altceva decât tot fundătura ideologică interbelică și subdezvoltarea cronică în care se găseau cele mai multe segmente sociale românești. Într-un fel, ceea ce se desprinde din studiul de politologie, dublat de o narațiune istorică fascinantă, al autorului Emanuel Copilaș este că, dincolo de cruzimea și exagerările sovietice din primii cinci ani de la cucerirea armată a României, P.M.R – și cu atât mai mult P.C.R. – s-a îmbrăcat în straie străine și a acționat la comandă geopolitică, conservând complexele și neputințele mentalitare ale modernizării românești, parcă întotdeauna grevată de înapoiere, neîmplinire, veleitarism de inspirație occidentală și incertitudine cu privire la viitor.
(Articol publicat în Anthropos, Nr. 2, 2024, disponibil online la https://anthropos.ro/dan-chita-fracturi-istorice-romanesti/).
Vicuslusorum's Blog 