Milenialii socialismului pierdut


Emanuel Copilaș încearcă și în această recentă carte – Generația anului 2000. Cultură și subculturi ale tineretului în România socialistă. Studiu de caz: Timișoara. (Editura Tritonic, Timișoara, 2019) – să normalizeze discursul academic despre socialismul românesc. Departe de a fi universul distopic, gotic și închis al totalitarismului metodologic, așa cum este rezumat de către dreapta neoliberal-neoconservatoare, regimul socialismului ceaușist ascultă de constantele oricărei societăți, puterea sa politică meritând să fie înțeleasă altfel decât în monotonele recitative anticomuniste ale dogmelor de dreapta. Stânga intelectuală se ferește la rândul ei cu prudență de spațiul concentraționar ceaușist dacă nu din considerentele interesate ale dreptei angajate, cel puțin pentru că și ea resimte modelul ceaușismului românesc ca pe ,,o întinare a nobilelor idealuri socialiste”, ca pe o trădare a marxismului și, last but not least, ca pe o înfundătură istorică sinucigașă pentru orice progresism actual. Emanuel Copilaș recuperează și reconstituie fațete ale socialismului ceaușist care, dacă, vai!, nu mai conțin nimic ofertant pentru viitor, uimesc prin mesajul modernizator și prin reușita parțială de a ridica o societate din lumea a treia în categoria statelor-naționale emergente din geopolitica proprie Războiului Rece.

Ipoteza de la care pornește Emanuel Copilaș este aceea că ideile regimului ceaușist legate de educația politică a tineretului – idei generoase în intenție – nu au fost brutal respinse de către acesta, dar nici acceptate în întregime. Socializarea politică a tineretului național-ceaușist a fost una de hibridizare a culturii dominante românești cu elemente specifice pieței globale capitaliste, de care România încetase să mai fie străină sau ruptă începând cu anul 1968. Baza documentară a studiului său de sociologie culturală o identifică Emanuel Copilaș în analizele realizate de Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului (CCPT) la jumătate anilor 1980 (CCPT făcea parte din U.T.C., dar probitatea sa științifică nu este pusă la îndoială din pricina faptului că autoritățile socialiste, nu mult diferit de cele din anul 2020, nu acordau un interes real studiilor sociale de nivel științific înalt – peste 700 de studii), în arhiva Universității de Vest (și cele județene) și în memorialistica unor muzicieni rock de succes în era ceaușistă. Combind cele trei direcții de cercetare, Emanuel Copilaș surprinde gradul de echivoc și certitudine din politicile de tineret ale Republicii Socialiste România. Desigur, sunt câteva probleme pe care Copilaș le rezolvă (sau, mai precis, le preia nerezolvate din sursele sale primare) printr-o asumare generoasă a unei perspective ecumenice: tineretul este compus din indivizi cu vârstele cuprinse între 14 și 35 de ani (sau chiar 39 de ani), clasa socială sau profilul profesional contribuind cumva – paradoxal – doar prin neparticipare la omogenizarea culturală în curs de desfășurare. Aici ar fi de trasat o primă breșă critică: în mod limpede, studiile de care se folosește enciclopedic Emanuel Copilaș cuprind, în evantaiul lor, vârste, totuși, mult diferite. Un adolescent de 17 ani nu poate avea un nivel de politizare similar (sau o conștiință politică egală) cu al unui adult de 30 de ani, care, presupunând ca sistem de referință cronologică anul 1980, ar fi lucrat deja de un deceniu în producție și și-ar fi întemeiat o familie până la această vârstă. Situația s-ar fi repetat ceva mai târziu pentru un inginer, un medic sau un profesor, dar tabloul nu ar fi cu mult diferit în ultimă instanță. E, totuși, frapant că între un agent pasiv al societății socialiste, care abia învăța teoria despre sine a regimului socialist pe băncile liceului, și tânărul matur din uzină, trecut de 25 de ani, care asistă practic la mecanismele sociale de gestiune economică, ca parte componentă a angrenajului creator de valoare nouă, nu se pune o cezură. Bănuiala noastră, referindu-ne la motivul real pentru care sociologii din R.S.R. au extins vârsta de cercetare în acest fel, iar asta la jumătatea anilor 1980, constă în evidenta disparitate și confluență în materie de așteptări și gusturi, mult influențate de mărcile de consum ale țărilor vestice, net superioare ca dezvoltare socială, dar care nu existau pentru tinerii din anii 1948-1968. Cohortele generaționale erau parcă rupte în două: cei maturizați între anii 1950-1970 nu înregistrau la fel de acut decalajele abrupte de consum între ei și cetățenii occidentali ca tinerii crescuți și educați după 1970, în atmosfera altor timpuri. De ce astfel? Fiindcă bunăstarea occidentală însăși, dar și etalarea sa ostentativă, încep să fie conștientizate de cultura de masă abia la jumătatea anilor 1960. În absența acestei rupturi vizibile de acces la bunuri de status și de consum mic-burghez, tineretul de sub Cortina de Fier ar fi fost ceva mai bine politizat decât s-a întâmplat în realitate. Pe de altă parte, Emanuel Copilaș rămăne și în această lucrare tributar conceptului de ,,leninism romantic”, dublat de ,,un naționalism de stânga”, umbrele conceptuale teoretizate în volumele sale anterioare. E aproape neverosimil proiectul leninist așa cum îl definește Emanuel Copilaș pentru intervalul ceaușist: tânărul șoim, pionier, utcist, pcrist ar fi trebuit să interiorizeze afectiv sarcina gigantică de a refonda omenirea pe care și-o propusese rațional comunismul. Puritan în patosul făuririi lumii noi, abstinent în contact cu deliciile pământene, romantic în idealurile sale egalitariste și democratice, revoluționarul leninist arhetipal urma să ștanțeze sufletele, de sacrificiu nobil, a sute de milioane de adolescenți și tineri din Blocul Comunist. Dacă acesta era modelul, ei bine, el nu atinsese treapta minimă de funcționare nici la nivelul elitelor de partid și de stat. Eroul leninist este mai degrabă vag recognoscibil în anii crunți ai Războiul Civil Rus și în lupta armată de supraviețuire biologică în calea invadatorului ,,arian” de după 1941. De asemenea, eroismul acesta cu alonjă metafizică, de extracție cazonă, are la bază memoria vie a nedreptăților copleșitoare îndurate, a stigmatului de sărăcie și barbarie spirituală imprimate de vechile regimuri, amintire care nu mai avea sens pentru generațiile care nu o cunoscuseră nemijlocit. Tema ,,naționalismului de stânga” este și ea extrem de friabilă intelectual: naționalismul republican, al cetățenilor care au dărâmat energic Bastilia, al plebei pariziene care a inaugurat efemera Comună din Paris, este, prin latura sa populară, ,,de stânga”. Concedem aceasta. Pe de altă parte, recuperarea domnitorilor medievali, a regilor antici de la periferia Imperiului Roman, a națiunii conduse de mari personalități patern-patriarhale, așa cum o îndeplinea propagandistic regimul Nicolae Ceaușescu, pare a fi exact opusul: poporul s-a ținut ferm în jurul tumulului Conducătorului (haiduc-căpitan-om de arme) în lupta de neatârnare etnico-politică, dar același popor nu se laudă cu nici o revoluție, nici un episod de masacrare a claselor exploatatoare – de tipul unui război civil – care să definească și să marcheze adânc națiunea. Revoluția de la 1907 – singurul moment de ruptură endogenă a contractului social din România modernă – era tratată de către istoriografia ceaușistă ca un personaj brav și fictiv în anticamera zilei istorice de 23 august 1944. De aceea, respingem ,,naționalismul de stânga” al regimului Nicolae Ceaușescu ca pe o teoretizare nefezabilă, preferând sintagma de ,,resurgență nuanțată a simbolisticii fasciste interbelice” între 1971-1989.

Dar să revenim la mărturiile documentare la care apelează pe larg politologul Emanuel Copilaș: atunci când creionează portretul tânărului socialist model din anii 1980, acesta constată, în urma rezultatelor statistice ale aplicării chestionarelor în epocă, o îmbinare de optimism științific și tehnologic (comun cu tineretul vestic, până la urmă) cu ,,trăsături de caracter ca interesul personal, egoismul, pasivitatea, nonconformismul.”[1] Ultimele variabile sunt atribuite crizei sistematice a ceaușismului târziu, unul de penurie a consumului decent, de explozie a pieței negre și de ,,autofinanțare” precară instituțională. Corupția în creștere din interiorul sistemului poate participa și ea la acest mindset individualist. Socializarea ceaușistă implică și asemenea trăsături protocapitaliste, regimul încurajându-le, după cum arată Emanuel Copilaș. Iată că până și elementele de abatare de la educația socialistă standard nu marchează nonconformismul afișat al tinerei generații, ci și acesta face parte din ,,regulile jocului” ceaușist. Umanismul tehnico-științific al prosperității generale asigura cota de optimism al generațiilor tinere, dar se poate discuta în alți termeni pentru modelul tânărului din Vestul continentului sau cel de peste ocean? Emanuel Copilaș dedică un subcapitol nivelului de cultură generală a tineretului din R.S.R., pe care autoritățile îl estimau ca satisfăcător, ceea ce este interesant în lumina faptului că intelectualii de dreapta notorii de după 1989 deplâng micșorarea sau chiar dispariția acelui public de consum cultural înalt și acuză paușal ,,postmodernismul” pentru această decădere, nemenționând realitatea elementară că proiectul editorial și scolastic era unul de extracție sovietică și parte din politica educațională comunistă. Cu toate acestea, deși tinerii români urmăreau muzica ușoară și filmele din Vest, citeau aproximativ aceleași cărți sau unele din sfera literaturii de ficțiune high-brow, aceștia credeau semnificativ de mult în zodii, ghicitorie, telepatie, previziunea viselor, precogniție, OZN-uri și ,,sensibilitatea planetelor”. Tineretul studențesc se confrunta cu propriile sale nemulțumiri punctuale: cursuri stufoase și inutile, acces limitat la studii și lucrări de calitate, profesori duri și slab pregătiți, lipsuri materiale și o anumită promiscuitate în căminele studențești, practica militară pentru studente, frigul și alimentația deficitară etc., deși mulți apreciază eforturile regimului de a-i educa și încadra imediat în sfera muncii. Urmărind traseul instituțional al Universității de Vest se poate constata o scădere de la an la an a numărului de studenți înmatriculați după 1980, pe fondul unei plafonări a infrastructurii academice existente. Studenții străini, care sunt peste 15,000 la nivel național în momentul lor de apogeu, provin în general din Orientul Mijlociu și țările africane, o bună parte din ei activând în comerțul ilicit cu mărfuri capitaliste de larg consum, extrem de căutate, dar rareori trezind interesul punitiv al autorităților. U.T.C.-ul este perceput ca un corp al puterii de pe urma căruia se puteau obține avantaje materiale sau profesionale, mai ales pentru cei care încercau să se dezvolte în carieră pe linie de partid, dar educația ideologică este din ce în ce mai desconsiderată după 1980. Tineretul dezvoltase astfel o cultură alternativă la politicile regimului, dar nu se poate vorbi de subculturi izolate de mecanismele statului sau de contraculturi anticomuniste în România (un exemplu interesant și insolit este cel al intelectualilor de la Aktionsgruppe Banat). Concluziile lui Emanuel Copilaș sunt cât se poate de tranșante: ,,Exceptând dimensiunea politic-militantă, într-adevăr constitutivă, cultura socialistă nu era altceva decât o cultură clasică, pedantă și paternalistă, educând gusturile tinerilor spre o anumită formă de cultură care ar putea fi considerată chiar elitistă, oricât de dezavuat ar fi fost acest termen la nivelul discursului oficial. Și poate că pe bună dreptate, pentru că acest elitism putea fi accesat mai incomparabil mai democratic (sic!) decât în alte epoci istorice, indiferent de apartenența de clasă. Chiar și așa, fără o bază materială suficient de ridicată, deși mai ridicată la nivel social general decât în alte epoci istorice – care să îi permită să înțeleagă cu adevărat și să se bucure de acest bun cultural pretențios, nemaivorbind de insuficiența timpului liber și de influențele culturii populare occidentale, a căror tendințe omogenizatoare reverberau în ambele tabere ale Războiului Rece și nu numai – tineretul nu se putea ridica la înălțimea standardelor care i se impuneau, dar nici nu dezamăgea neapărat, păstrându-și condiția contradictorie de devenire subiectivă a unui obiect discursiv nici foarte maleabil, nici foarte reticent în a fi semnificat.”[2]

De departe cel mai percutant capitol din carte este cel dedicat subculturilor timișorene de după anii 1970, în speță muzica rock și rockul etnic românesc subsecvent, deși videoteca anilor 1980 este studiată în siajul subculturilor care nu pot deveni contraculturi. Muzica rock, punk, heavy-metal etc., la fel ca jazz-ul înaintea noilor genuri occidentale, în Blocul Comunist are un statut ambivalent: respinsă de media cetățenilor sovietici și est-europeni, aceasta stabilește un raport oblic, semireferențial, semiindiferent, cu autoritățile în stat. ,,Pe cale de consecință, rock-ul sovietic și cel est-european nu trebuie interpretate ca o formă de opoziție subtilă, indirect politică, la adresa regimurilor socialiste, așa cum considera, de exemplu, Sabrina Ramet, ci mai degrabă ca subculturi care contribuie prin mijloace proprii la crearea de plusvaloare culturală în cadrul unei ordini discursive date în care nici nu trebuia să se regăsească integral și față de care nici nu trebuie să se plaseze pe poziții antagonice.”[3] Anticapitalismul versificat al celor mai multe contraculturi muzicale vestice le asigură acestora condiția primară de ideologie contestară a status quo-ului capitalist, una realizată la firul ierbii, ceea ce corespundea doar parțial cu latura negativă a ideologiei marxist-leninistă, dar și cu politicile antioccidentale ale Blocului Estic, iar, tocmai de aceea, aceste contraculturi primesc conjunctural acceptul de subculturi legitime în est (mai puțin în Rusia, unde rockul se amestecă insidios cu gestica și vestimentația criptofasciste). Mai mult de atât, clasa socială a rockerilor estici este una destul de privilegiată. ,,O altă particularitate a rock-ului sovietic, cel puțin în primă fază, a fost aceea că deși în Occident a fost produs ca o expresie culturală a clasei de mijloc sau a claselor inferioare, a ajuns în noul mediu cultural pe filiera elitei: doar copiii nomenclaturii sovietice își permiteau la început accesul la produse occidentale asociate cu muzica rock, pe care le traficau ulterior pe piața neagră fără rețineri.”[4] Cu puțin timp înainte de implozia Blocului Sovietic, ,,existau peste 160,000 de trupe rock numai în Rusia”[5]. Rockul românesc, care pare a-și fi omologat epicentrul în Timișoara, cunoaște transformări succesive, discursul său folcloristic încorporându-se în poeziile lui Adrian Păunescu și în naționalismul subtil, romantic, al Cenaclului Flacăra, deși, conform ,,jurnalistului rock Nelu Stratone”, Cenaclul Flacăra a maculat subcultura rock autohtonă cu interese personale și oportunism carierist prin figura tutelară a lui Adrian Păunescu. ,,Anticapitalismul subculturii rock din Occident, chiar daca incomplet și naiv pentru ideologii comuniști, a fost deosebit de util pentru a încadra subcultura rock românească pe un traiect progresist care, dacă ne întoarcem la primul capitol al lucrării, oricum exista, autonom în raport cu discursul dominant și provenind mai degrabă din încrederea manifestată de către tineri în ,,noua revoluție industrială”.[6] Conformismul călduț al rock-ului românesc, cuminte până și în planul revoluției sexuale, deja petrecută în Occident, dar nu și în Est (abia anii 1990 aduc acest suflu nou), nu putea pune în dificultate conducerea de la vârful P.C.R.-ul sau pe tehnocrații din ministerele ceaușiste. Rock-ul este ascultat de elevii de la liceele teoretice, copiii de intelectuali, care nu lucrau manual în fabrici și uzine sau în industria agricolă, unde se prefera muzica populară, precursoarea manelelor de astăzi din punct de vedere sociologic. Este expresia gusturilor profesiilor medii sau înalte forjate în România de industrializarea dejisto-ceaușistă, acea pătură biocratică care își permitea să admire, fără opreliști și prejudecăți rurale, cultura de masă din Occident. Emanuel Copilaș scrie cronologia pe scurt a principalelor trupe rock din Timișoara între 1960 și 1990. După Revoluție, totuși, cântăreții rock aspiraționali ai perioadei se trezesc confruntați cu limitele materiale ale noii lumi, în ciuda libertății infinite de expresie pe care o dețin formal acum. ,,După revoluția din decembrie 1989, PCR a dispărut, iar tineretul, adept al culturii rock sau nu a fost nevoit să se acomodeze din nou, la un context care aparent îi oferea totul, toată libertatea care îi lipsea până atunci, mai puțin libertatea financiară de a se organiza și de a face notă discordantă față de un sistem politic de care nu se simțea, în linii mari, reprezentat. Cine contribuie mai eficient la stimularea producției culturale – un stat nedemocratic sau o piață liberă, a cărei libertate exclude de cele mai multe ori democrația, atunci când nu i se substituie cu nonșalanță? Încă mai căutăm răspunsul la această întrebare.”[7]

O parte din răspuns îl livrează Nicolae Covaci, liderul trupei Phoenix, probabil cea mai de succes trupă de muzică rock din perioada socialismului românesc. Muzica lor etno-naționalistă nu intră în dizarmonie cu presiunile culturale ale regimului. ,,În cazul Phoenix însă, trecerea bruscă de la statutul de eroi culturali ai tineretului socialist din România la aceea de persoane fără adăpost în Occident vorbește de la sine. În plus, am fost frapat efectiv să constat cât de bine se potrivesc experienței îndelungate a formației în Est și Vest cadrele interpretative ale socialismului târziu românesc, ce corespondență substanțială există între ideologia contradictorie a formației, care cuprinde și elemente compensatoriu progresiste, acumulate cel mai probabil după ieșirea din țară, și tușe strident naționaliste, protocroniste și xenofobe, și sexism, și paseism – și discursul național-comunist al anilor 1970-1980. Fapt care validează încă o dată ipoteza centrală a acestui studiu, aceea a unei împletiri profunde între subculturile de tineret și cultura oficială din perioada socialistă, melanj care nu poate fi abordat maniheist și care a dat naștere unor identități culturale subordonate, să le spunem așa, care nu erau nici occidentale, nici socialiste și care coexistau în forme uneori mai armonioase decât am fi dispuși să luăm în calcul la prima vedere cu discursul oficial.”[8] Sau, în alte cuvinte, rock-ul este naturalizat pe meleaguri românești: ,,Phoenix (…) avea și alte puncte comune cu socialismul din perioada ceaușistă: o imagine romantizată despre haiduci, de exemplu. Partidul îi integra în propria logică discursivă ca pe niște precursori anticapitaliști din secolele XVIII și XIX.”[9] Din amintirile consemnate de Nicu Covaci, la care se face trimitere aproape pe fiecare pagină a acestui capitol excelent, se concretizează o grilă de evaluări ideologice, imaginată și propusă de Emanuel Copilaș, în care tangențele și suprapunerile cu doctrina național-ceaușistă rezultă într-o similitudine de idei deja apreciabilă, deși Nicu Covaci, cel care se ocupa cu traficul de valută pe piața ilegală din România, reprezintă și fața întunecată, disolutivă, decadentă, stricată, cvasiinterlopă a ceaușismului târziu. ,,Din cei 85 de itemi identificați, 15 indică diferențe categorice, 8 indică suprapuneri parțiale, intersectări, iar restul de 62, suprapuneri mai mult sau mai puțin integrale.”[10] Nicu Covaci este în proporție de 75% un fidel cetățean ceaușist. Pare-se că regimul ceaușist sclerozat al anilor 1980 nu era contestat decât în calitatea sa de agent economic neperformant în materie de consum domestic civilizat, dar, până și-n cazul particular al subculturii rock, aflat în continuare într-o oarecare armonie populară cu politicile culturale ale PCR.

Ultimul capitol este o trecere în revistă a implicațiilor culturale din decembrie 1989 în orașul Timișoara. Este secțiunea cea mai speculativă din volum, însă nu mai puțin inspirantă. Emanuel Copilaș amintește că s-a strigat mai mult ,,Jos Ceaușescu!” pe străzile Timișoarei însângerate decât ,,Jos comunismul!”. Mai mult de atât, o lectură atentă a proclamației de la Timișoara din martie 1990 scoate la suprafață, dincolo de invitația la lustrație a fostei nomenclaturi, și puncte naționalist-comuniste în raport cu piața liberă și occidentalizarea politică. Citatele din proclamație sunt, pe această cale, elocvente. ,,Nemulțumirile care au condus la declanșarea revoluției sunt în primul rând interne și au la bază nu numai nemulțumirile populației private de bunuri de consum în vederea plătirii cât mai rapide a datoriei externe, cât și nemulțumirile crescânde ale unei părți a aparatului represiv, mai ales cea implicată în comerțul exterior, care nu își putea valorifica așa cum credea de cuviință resursele acumulate în contextul existent.”[11] Corupția crescândă a anilor 1980 explodează anomic după 1989, dizolvând industria națională, iar piața internă cade pradă capitalului străin, aflat, momentan, în trecere. Până la urmă, regimul ceaușist și subculturile sale culturale coabitau destul de pașnic, iar dacă acest fenomen are loc în cazul subculturii muzicale de inspirație occidentală, care este în sine o sursă de tensiune și antagonism pentru Blocul Estic, nu putem decât intui consensul larg dintre partid și popor în celelalte privințe.

Nu în ultimul rând, volumul conține ca anexă câteva zeci de pagini de interviuri luate celor mai harnici sociologi ai tineretului din anii 1980, majoritatea opiniilor acestora intrând organic în componența cărții: Vladimir Pasti, Dumitru Borțun, Constantin Schifirneț, Dumitriu Bazac, Mihai Dinu Gheorghiu, Adrian Paul Iliescu și Mimo Obradov.

Cât privește calitatea politicilor de tineret ale statului român democratic și capitalist al ultimei treimi de secol, Dumitru Bazac concluzionează lucid astfel: ,,Prost, tezist, pe baza unor duble prejudecăți: față de ,,trecutul comunist criminal” și față de capitalism drept nu doar ,,cea mai bună dintre lumile posibile” ci și drept “singura posibilă”, și subordonat perspectivei consumeriste oficiale. S-a încercat instrumentalizarea economică și politică a tineretului, adică transformarea tineretului în consumator (chiar ,,țintă”) și în masă de manevră pentru politici care, în realitate, îi sunt nocive. Iar faptul că în ideologia oficială ,,nu există alternativă”, înseamnă anularea criminală a apetenței de a visa și de a judeca rațional. Psihologia individuală a tinerilor este redusa la aceea de animal consumator. Iar viitorul comun al tinerilor este, astfel, arvunit în slujba unui punct of no return pentru specia umană.”[12]

Generația anului 2000. Cultură și subculturi ale tineretului în România socialistă nu este, cu siguranță, cartea cea mai reușită și cea mai fertilă intelectual ce a ieșit din mâinile lui Emanuel Copilaș, dar este, de departe, cea mai curajoasă dintre toate.

Note:

[1] Emanuel Copilaș, Generația anului 2000. Cultură și subculturi ale tineretului în România socialistă. Studiu de caz: Timișoara, Editura Tritonic, Timișoara, 2019, p. 38. Vezi versiunea online de pe academia.edu, accesată la data de 4.06.2020. (https://www.academia.edu/41508889/Genera%C8%9Bia_anului_2000._Cultur%C4%83_%C8%99i_subculturi_ale_tineretului_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia_socialist%C4%83._Studiu_de_caz_Timi%C8%99oara_-_full_text).

[2] Idem, p. 132. După cum se poate lesne observa din acest citat, editurile din România anului 2020 nu îsi pot decât rareori pregăti și plăti un editor de text profesionist.

[3] Idem, p. 137.

[4] Idem, p. 145.

[5] Idem, p. 147.

[6] Idem, p. 158.

[7] Idem, p. 170.

[8] Idem, p. 178.

[9] Idem, p. 181.

[10] Idem, p. 207.

[11] Idem, p. 226.

[12] Idem, p. 312. Tehnoredactarea ar fi avut de câștigat și aici în mâna unui salariat profesionist.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Angelismul stângii antitotalitare


Volumul-teză de doctorat al deputatului Adi Dohotaru, Socialiștii. O moștenire (1835-1921), publicat de Editura Cartier din Chișinau în anul 2019, constă, în principal, dintr-o reconsiderare a stângii românești, social-democrate, anarhiste, poporaniste și social-liberale din România intervalului istoric 1880-1921. Analiza lui Adi Dohotaru este gândită ca o istorie și o clarificare indirectă, sub forma unei arheologii intelectuale, a socialismului românesc de la 1900. Cartea nu se leagă cronologic, ci tematic: secțiunea a treia, dedicată utopiilor, reface momentul socialist auroral al falansterului de la Scăieni și pe cel revendicativ – mai mult moderat liberal – al generației pașoptiștilor. Adi Dohotaru își propune să reabiliteze rolul stângii în modernizarea ca discurs politic al României Vechiului Regat. Societatea românească de atunci este una acut conservatoare, tivită de un liberalism incipient. Situația socială era una antidemocratică, țara modernizându-se în pas de melc. ,,Așadar, societatea românească este administrată cu precădere de proprietari, puțini industriași și birocrați, cei din urmă provenind din rândul burghezimii mici și al intelectualității de provincie. Politica se desfășoară doar în interioriul acestor facțiuni și este vehementă ca ton, dar subțire ca substrat ideatic, mai ales că scandalul dintre partide semnalează îndepărtarea de accesul prin stat la resurse publice.”[1] Ce rol are stânga de atunci? Unul slab din punct de vedere practic, dar util în planul retoricii și al teoriilor sociale din spațiul public românesc. ,,Măruntele împliniri ale socialismului din Vechiul Regat au constat în principal în impulsionarea unor reforme legislative moderate în beneficiul muncitorilor și țăranilor, prin denunțarea stării mizerabile în care trăiau aceștia ca urmare a gravelor inegalități sociale și economice existente în spațiul românesc.”[2] Adi Dohotaru urmărește misiunea civilizatoare a stângii reprezentată de Ioan, Gheorghe și Sofia Nădejde, V. G. Morțun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ion C. Frimu, Zamfir Arbore și al celor care formează Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Romania în 1893 în impunerea unui discurs progresist românesc – un soi de tactică de hegemonie culturală pregramsciană. Faptul că țărănimea plătea taxe și participa la războaie nu ajută la extinderea drepturilor lor electorale, drept câștigat conjunctural abia după 1918, pe fondul influenței Revoluției Bolșevice în întreaga Europă. Conformismul politic este explicabil ca rezultatul polarizării sociale extreme: clasele care puteau activa politic sufereau de un conformism înfiorător. ,,Ambiția românului mediu și sărac e să fie funcționar, slujbaș la stat într-un post călduț, iar a orășencei din medii modeste, să fie nevastă de funcționar, de aceea un astfel de mediu conformist nu are cum să instige la mișcări civice și politice contestatare de masă, cum ar fi dorit socialiștii.”[3] Vina pentru această neîmplinire organizatorică a stângii o poartă nu numai condițiile economice obiective, ci și spiritul sectar al socialiștilor, cel pe care Adi Dohotaru îl deploră în mod repetat în cartea sa. ,,Dacă nu existau puternicile fricțiuni interne dintre comuniști, social-democrați și socialiști și represiunea extremă din partea regimului în urma grevei generale din 1920, socialismul parlamentar ar fi jucat, probabil, un rol progresist de seamă în firava democrație interbelică românească.”[4] Într-un regim oligarhic, naționalist-șovin, antisemit și cu predispoziții conservatoare adânci, credem că Adi Dohotaru este, strict retrospectiv vorbind, poate prea optimist. Prin insistarea asupra descrierii epocii, autorul este, totuși, conștient de limitele ideologice ale perioadei. ,,România era scriptic o țară cu accente liberale, dar faptic era o țară semifeudală, oligarhică și conservatoare, în care burghezimea adevărată, adică evreimea, era deconectată de politic, iar bughezimea și moșierimea neaoșe prosperau datorită intervenției statale.”[5]

PSDMR-ul milita pentru câștigarea de drepturi politice suplimentare, fiind un partid reformist, inspirat de social-democrația germană, iar ideologia sa dominantă, exprimată de teoreticianul Constantin Dobrogeanu-Gherea în activitatea sa gazetărească, este cea comună cu platforma unui Karl Kaustky, adică a unei revoluții finale anticapitaliste după dobândirea, pe cale parlamentară, a unui consens social larg și a puterii legale în statul burghez. ,,Concluzia sa era că singura cale spre socialism este democrația reprezentativă, nu teroarea, dictatura proletariatului fiind înțeleasă oarecum ambiguu ca dictatură a unei majorități muncitorești care expropriază mijloacele de producție de la minoritatea burgheză, act care se poate face și în parlament din pricina votului universal.”[6] După cum vom vedea curând, Adi Dohotaru pledează pentru recuperarea actuală a acestui spirit democratic al stângii de dinainte de 1914 de către mișcarea socialistă in nuce din România secolului al XXI-lea. Socialiștii români recenți, compuși din grupări feministe și activând pentru drepturile minorităților sexuale, postmarxiști, libertarieni de stânga, anarhiști etc., așa cum e de părere Adi Dohotaru, sunt, în prezent, dezorganizați politic, dar cu o narațiune emancipatoare și o serie de argumente penetrante și convingătoare în spațiul public românesc.

Cum activau politic vechii socialiști? Întâi de toate, se ridica problema sindicalizării, care, în condițiile de înapoiere economică a României de până la 1914, era una marginală social, dar, până și în acele circumstanțe submediocre, muncitorii sindicalizați sunt de ordinul miilor până în 1918. Legislația reacționară a statului român de după 1919 sufoca și manipula arbitrar mișcarea sindicală românească. A doua politică include protestul prin greve, care, deși acestea au existat și erau în creștere numerică până la 1914, nu au afectat și pus în dificultate establishment-ul politic și economic al țării. Motivul nereușitei este, aproape firesc, compoziția socială a României de atunci, predominant agrară: 80% din populație locuia în mediul rural și lucra pământul ca principală sursă de existență. ,,85% dintre țărani aveau mai puțin de 5 hectare, duceau o viață de subzistență și erau obligați să fie clăcași, adică să muncească pământul altor proprietari. Se apreciaza că în jur de 50%-60% dintre țărani luau în arendă pământ de la moșieri, iar pentru un hectar de pământ arabil, țăranul era nevoit să lucreze la 1906 aproximativ 40 de zile, pe când pentru un hectar de pășune se presupune că lucra 30 de zile, număr dublu față de 1870. În medie, o familie de țărani trebuia să lucreze minim două hectare pentru subzistență.”[7] Cu toate acestea, Adi Dohotaru expediază negativ teoria neoiobăgiei a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea ca pe o exagerare ideologică a sa, aceasta neavându-și originea în designul reformei agrare din 1864, fără să aducă vreun argument în acest sens, deși ar fi putut studia suficient material documentar pentru a proba sau infirma asumpția lui Gherea în cartea clasică a istoricului Philip Gabriel Eidelberg din anii 1970, The Great Romanian Peasant Revolt of 1907. Origins of a Modern Jacquerie. În definitiv, în ciuda disputelor doctrinare dintre Ghere și Stere de dinainte de 1914, este uimitor și demn de apreciat câtă atenție acordau socialiștii, axați pe problema muncitorească din punct de vedere doctrinar, față de condiția clasei țărănești.

După izbucnirea Primului Război Mondial, dar și înainte, presa socialistă din România a fost puternic antimilitaristă, pledând pentru o politică neutră în conflagrația paneuropeană. Din păcate, cenzura marțială de după 1916 a interzis abuziv gazetele de stânga din România. Altă bătălie de idei pe care au dat-o socialiștii români se referă la lupta împotriva măsurilor represive polițienești, ceea ce contravenea politicilor de reprimare ale regalității de dinainte de 1914, dar și de după 1919. O altă cauză pe care au apărat-o socialiștii veacului, mai ales prin vocea Sofiei Nădejde, a fost legată de emanciparea politică și legală a femeii. Votul democratic universal pentru ambele sexe, crede Dohotaru, este obținut tardiv, abia după 1990. Adi Dohotaru expune pe larg diferențele dintre feminismul sufragetelor și cel de azi, care a încorporat creativ experiența revoluției sexuale din anii 1960-1970, sexualitatea dezinhibită rămânând, indubitabil, un subiect tabu și pentru prima generație a socialiștilor români. Ateismul militant și cultul științelor naturii sunt alte componente ideologice aduse de socialiști din Vest, alături de organizarea în cluburi de discuții intelectuale libere, ridicând astfel nivelul conștiinței politice a infimei sfere publice românești.

Abia în a doua parte a studiului, cea care tratează pe larg despre polemicile din interioriul stângii vechi, reușim să depistăm și limitele de astăzi ale stângii românești, așa cum o preferă Adi Dohotaru, cel care se opune principial ,,criticii judecătorești” din spațiul românesc, indiferent de orientarea politică a preopinenților. Anarhismul este curentul de idei care merită o atenție considerabilă în contemporaneitate. ,,În al treilea rând, anarhismul merită recuperat din cauza interesului după anii 2000 a unor tineri radicali, cu studii superioare, ,,milenialii”, care își revendică apartenența, relativ difuză ideologic, mai degrabă din socialismul libertar ori din stânga radicală decât din marxism ori din tradiții altoite și din autori complementari. A se vedea, în acest sens, recrudescența unor tehnici cu tangențe anarhiste ca acțiunea directă, nesupunerea civică, autonomismul și acțiunea participativă etc. În ciuda incidenței anarhiste în spațiul public, anarhiștii au fost tot timpul o prezență exotică și au atras atenția.”[8] Setul de idei directoare ale anarhismului încape pe o listă scurtă de negări: antiautoritarism (marxismul este autoritarist prin definiție, conform lui Adi Dohotaru[9]), anticentralist, antipartinic, antidisciplinar, antiteleologic (marxismul fiind, crede, iarăși, Adi Dohotaru, o filozofie a istoriei profund teleologică). Deși Adi Dohotaru sprijină viziunea anarhică ca una demnă de luat în considerare și de folosit împotriva marxismului (pe care îl confundă deseori – poate strategic – cu marxism-leninismul bolșevic), autorul oscilează, în cele din urmă, între doi poli antitetici, fără să-l aleagă neapărat pe unul, ceea ce este prob din punct de vedere științific, dar slab argumentativ. Adi Dohotaru empatizează la fiecare pagină cu o stângă nonmarxistă, dar, atunci când prezintă criticile marxiste, ele nu sunt refutate cu acribie (dimpotrivă, ele sunt asumate ca juste), ci cel mult alungate ca opresive, într-o cheie minor-moralistă. ,,Diferența majoră în raport cu dictatura proletariatului prin stat este că la anarhiști nu există o clasă privilegiată și un guvern muncitoresc care să coordoneze viața politică și economică a societății prin planificare, producție centralizată și repartiție a bunurilor, ci prin constituirea unor asociații libere de producători. Ce presupuneau mai exact aceste asocieri libere nu se știa în detaliu, dar ele s-ar fi bazat pe o tendință empatică de cooperare, mutualistă, o economie a darului existentă în natura umană, dar pervertită de civilizație. O asemenea critică largă, fără ,,metodă”, era expediată de marxiști ca moralism mic-burghez, simplă judecată etică, ceea ce era adevărat, pentru că anarhismul nu avea pretenția că istoria are un mers necesar, nici că el este avangarda clasei proletare localizată în industria cea mai avansată ori că ar putea determina revoluția altfel decât ca revoltă a poporului, devenit conștient de contradicțiile sociale dintre cei lipsiți de proprietate și cei avuți. Cât despre acuzația de reacționarism mic-burghez, trebuie arătat că anarhismul era popular în așa-zisele medii mic-burgheze, de atelier, ale muncitorilor, care credeau că, asociați, se vor putea opune capitalului extrem de competitiv și organizat în fabrici în care muncitorii meșteșugari își pierd autonomia și devin mecanizați pe viitoare principii fordiste de organizare a muncii.”[10] Oricât ar esențializa marxismul (întotdeauna cel marxist-leninist în această carte) – presupune Adi Dohotaru – raporturile de clasă și o singură interpretare asupra capitalismului (ceea ce este fals în istoria marxismelor), anarhismul, așa lipsit de o teorie solidă internă cum se dovedește, e superior prin patosul său liberal, antietatist, antielitist, revoluționar marxismului ortodox. Revenind la socialiștii români, Adi Dohotaru trece în revistă broșura Doctorului Russel, prima lucrare socialistă din România, urmată de o prezentare a ideilor lui Zamfir Arbore, secretarul lui Bakunin. Latura mistic-religioasă a socialismului anarhist iese la iveală. ,,Mișcările sociale și intelectuale nihiliste sunt puternic impregnate de o religiozitate laică, de idealism moral exprimat printr-o mistică a poporului pur, dezrădăcinat de civilizația mercantilă și materialistă occidentală, dar mai ales desprins de o ierarhie malefică.”[11] Creativitatea individuală are câștig de cauză aici în relație cu autoritatea statului. Frații Nădejde au cochetat într-o vreme cu anarhismul. În pofida proceselor politice la care au fost supuși, familia Nadejde își trimite membrii în parlamentul țării la câteva decenii distanță, semn că status quo-ul nu era impenetrabil până și celor mai înverșunați ,,anarhiști”. Panait Mușoiu îmbină un determinism tehnico-științific rigid cu o chemare ancestrală la libertatea individului în cetate. Panait Zosin cere mai multă toleranță la stânga eșichierului politic. Firește că marxiștii, pamfletari și combativi ca maestrul lor, au năvălit iresponsabil de critic asupra anarhiștilor, propunându-și să-i spulbere cu logomahia lor economică, dar Adi Dohotaru le concede anarhiștilor victoria istorică de etapă. Teoria plusvalorii are rivali credibili în fetișismul mărfii ca valoare suplimentară per se[12]. ,,Apoi, transformarea produselor în branduri și logouri, în care este plătită major nu atât producția, cât promisiunea unui stil de viață și consum cultural, arată că teoriile presupus moraliste de factură anarhistă ale schimbului inegal, marketizării economiei, consumismului și înșelăciunii publicitare sistematice pot juca și ele un rol la fel de relevant ca teoria plusvalorii.”[13] Creșterea prețului unui produs peste valoarea sa de producție este o practică discutată de Karl Marx în Capitalul – poartă denumirea de profit prin înstrăinare, dar este secundară față de modelul standard propus de Marx pentru cele mai multe mărfuri de pe piață.

Engels a criticat acerb atât anarhismul, cât și pe reprezentanții săi. Se pare că Engels ar fi susținut menținerea statului ca armă de clasa împotriva burgheziei, în curs de violentare proletară. ,,Un alt argument ține de natura revoluției. Revoluția este un act de violență, o exacerbare a autorității de clasă, de aceea desființarea statului în timpul unei revoluții este un principiu falimentar atât timp cât reacțiunea burgheză este o realitate politică.”[14] Din fragmentul lui Engels prezentat imediat mai jos de către Adi Dohotaru credem că se desprinde limpede ideea germanului că autoritatea dintr-un stat oarecare – cu atât mai mult unul dizolvat sau în curs de năruire, cum are loc în timpul unei revoluții – rezidă de partea claselor sociale mai bine înarmate. În febra revoluției, războiul civil este cel care va decide viitoare ordine de stat, starea de excepție suspendând temporar orice autoritate recunoscută a statului.

Până și laudele aduse de Adi Dohotaru anarhiștilor sunt înmuiate în dezamăgire și soluții anomice de salvare individuală sau măcar una de grupare restrânsă. ,,Nesupunerea în fața ,,necesității” este principalul merit al anarhiștilor, cei mai deconstructiviști și mai subiectivi doctrinari, atâta timp cât mențineau vie speranța că putem trăi într-o lume a posibilului, nu a probabilului, chiar dacă această atitudine a condus datorită dezamăgirii ulterioare la anarhism individual, experimental sau de grup restrâns într-un colectiv sau comună, din ce în ce mai îndepărtat de lumea politicului și a schimbării sociale.”[15]

O alta cauză în numele căreia vorbește Adi Dohotaru este cea a confruntării parlamentare în dauna revoluției imediate, care este o mutație bruscă și radicală de inspirație marxistă (a se citi marxist-leninistă). Din nou, contrastul este izbitor: lupta parlamentară a socialiștilor români înainte de 1918 nu a produs aproape nimic, iar cooptarea unei grupări social-democrate în Partidul Național Liberal a însemnat liberalizarea ideologică a respectivei facțiuni, infiltrarea socialistă necontribuind simțitor la schimbarea legilor în favoarea păturii muncitoare și țărănești.

Nici în încleștarea intelectuală dintre poporanism și social-democrația marxistă, ultimii susținători nu au cu adevărat câștig de cauză. Cooperativismul țărănesc și micul proprietar rural, fermierul harnic și liber, sunt legate într-un tot ecologist, cvasiscandinav, de către poporanistul Constantin Stere, intelectualul-dascăl al țăranului emancipat, în fond, nu departe de modelul leninist. ,,Intelectualul are un rol primordial în curentul doctrinar poporanist, nu doar de educator, ci și de conducător. Intelectualul poporanist iese dintr-o relație de negativitate critică cu puterea, devine un specialist, angajat în mecanismele puterii. Însă este o putere disipată într-o democrație rurală cooperativistă pe un presupus model scandinav, care are licee rurale și universități populare, participare politică generală, bunăstare generată de asocierea țăranilor pentru producție, credit și consum. Democrația rurală este calea pe care intelectualii trebuie să o propage pentru ca spațiul românesc să nu fie un debușeu al ,,capitalului vagabond”, speculativ, care nu ajută la industrializarea țării. Intelectualul joacă rolul unei avangarde poporaniste, așa cum cadrele partidului bolșevic jucau un rol privilegiat față de muncitorimea condusă de elitele partidului. Rolul său politic, datorită cunoștințelor și talentului, devine superior moșierului și arendașului. Normativele ideologice poporaniste presupun fatalitatea caracterului agricol și a viitorului rural al societății românești.”[16] Deși Gherea și Racovski, doi marxiști menșevici, se opun poporanismului înainte de 1914, pe motive legate de absența votului universal pentru țărani, a poziției României la semiperiferia capitalismului global și a unor state-vecine în curs de industrializare sau industrializate care ar fi slăbit autonomia economiei naționale și ar fi acaparat, până la urmă, piața internă cu produsele lor industriale, Adi Dohotaru empatizează cu poporanismul.

Singurii cu care nu se găsește deloc pe aceeași lungime de undă afectivă sunt marxist-leniniștii și marxiștii doctrinari, id est comuniștii, cei care, susține Adi Dohotaru, resping educarea lentă a maselor, nevoia trecerii prin etapa prosperă a capitalismului burghez, participarea la viața parlamentară, reformismul democratic, autodeterminarea locală etc., în favoarea unui război civil revoluționar și a unui regim totalitar, birocratizat despotic la vârf, extins la scara planetei. Apostolatul bolșevic este un mesianism distopic in statu nascendi. În cazul istoriei românești, comuniștii au inaugurat o epocă în care stânga a fost anatemizată în România. Reacționarii și revoluționarii s-au înțeles tacit, dându-și mâna pe sub masă, în anul 1921. ,,Socialismul a pierdut teren și din cauza divergențelor doctrinare, apoi pentru că bolșevicii impuneau revoluția fără să țină cont de circumstanțele locale, aspect care a condus la trecerea în ilegalitate a comunismului autohton. (…) Dincolo de diferențele ideologice interne, o altă cauză este represiunea din partea statului, care cenzura ziarele socialiste, nu permitea întrunirile politice, nu își respecta înțelegerile de la negocierile sindicale și, în final, a suprimat mișcarea socialistă prin arestări masive, încurajând astfel formarea unei mișcări ilegale, fanatice, cu ani de sechele în închisori, a cărei calitate morală precară s-a dovedit în anii de după preluarea puterii.”[17] Dacă Adi Dohotaru excelează într-o privință, aceasta este în biografiile unor socialiști români, prezentate nuanțat și la obiect ca într-o fișă extinsă de dicționar de specialitate, precum Jean Bart, Constantin Mille, Dr. Nicolae Russel, Sofia Nădejde, Zamfir C. Arbore, Nicolae Zubcu-Codreanu, Constantin C. Bacalbașa, Anton Bacalbașa etc.

De departe cea mai interesantă secțiune a cărții o constituie partea a treia, care se centrează pe subiectul utopiei și al socialismului, fie acesta revoluționar sau reformist, în istoriografia românească. Critica liberală și cea a istoriei ideilor conotează peiorativ-depreciativ utopia: ,,Departe de a arăta varietatea utopiilor, istoriografia românească a esențializat discursul despre utopii. Dintr-o perspectivă politologică, utopia a devenit strămoșul totalitarismului bolșevic, iar din perspectiva istoriei imaginarului a fost transformată într-o rudă mai săracă a arhetipului și a mitului.”[18] Adi Dohotaru demistifică pozițiile biased ale unor politologi neoliberal-conservatori precum Sorin Antohi, Cristian Preda, Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase, cu toate că această operațiune de demitizare a temelor dreptei intelectuale actuale s-a mai realizat (de către Alexandru Racu, Costi Rogozanu și de majoritatea stângii intelectuale românești de după 2010). Contribuția teoretică și practică a falansterului de la Scăieni, opera lui Teodor Diamant și a lui Emanoil Bălăceanu, este scrutată prin ochii criticilor de dreapta (istoricul Sorin Antohi, literatul Bogdan Crețu, istoricul ideilor George Achim), dar și ai celor de stânga marxist-leninistă (cred, totuși, că I. Cojocaru și Zigu Ornea, oricâte concesii conștiente fac regimului ceaușist în monografia lor, nu sunt chiar purtătorii de stindard ai marxism-leninismului românesc, presupunând că așa ceva a existat la noi, dincolo de adeziuni factice și retorica gonflată), ambele intepretări fiind criticate de Adi Dohotaru cu temei, deși de pe o poziție nu atât ideologică, cât de rigoare și coerență academice. Socialismul utopic este reconsiderat într-o lumină pozitivă de Adi Dohotaru, care îmbrățișează elanul moral și vizionar al socialismului premarxist, naiv, dar sincer, nu închistat și dogmatic (cum opinează, mai mult aluziv, Adi Dohotaru că este cazul la Marx). Revoluționarii pașoptiști Ion Ghica, Nicolae Bălcescu și C. A. Rosetti sunt revalorizați luminos, deși entuziasmul lui Adi Dohotaru este unul de natură romantică, poetică, de lirism în numele cauzelor morale ale istoriei, cele întotdeauna superioare, căci sunt ideale. Adi Dohotaru respinge și confirmă versiunea de teologie politică, de iraționalism sacru utopic al socialismului, așa cum afirmă vocile de dreapta, pe motivul că ipotezele liberului arbitru și al individului ca suprem obiect și subiect al politicii moderne sunt la rândul derivate secularizate ale unui narațiuni teologale. Socialismul are, de asemenea, o componentă utopică, morala, dar aceasta nu este o problemă în sine. Problematică este numai schematizarea inflexibilă a raporturilor antagonice dintre forțele de producție și relațiile de producție, pe care o realizează marxiștii și leniniștii, cei care îneacă diversitatea vieții într-un jargon economic terorizant. ,,De pildă, în capitalism există instituții care nu sunt în mod esențial subordonate capitalului, ci sunt adiacente ori în contrapondere la întreprinderea capitalistă, bazată pe principii concurențiale. În afară de familie, mai pot fi numite sindicatul, statul, cooperativele muncitorești, asociații ale societății civile etc. Întrepătrunderea acestor factori diferiți conduce la forme diferite de capitalism, la coabitări ale căror dinamici specifice și ale căror efecte nu pot fi preconizate ca într-o dialectică dihotomică, pură și dură dintre forțele și relațiile de producție.”[19] Aceste instituții metacapitaliste sunt, însă, în aceeași frază barocă, ingrediente sacrificate pentru mai multe tipuri de capitalism. Adi Dohotaru nu trebuie să se indigneze de tirania epistemologică a teoretizării economice marxiste câtă vreme îl poate studia senin pe economistul neoliberal Gary Becker (și pe discipolii școlii sale științifice), cel care tratează pe larg ființa umană în viața ei privată sub forma unui alt capital de dezvoltat, folosit, aruncat și augmentat. Slăbiciunea lui Adi Dohotaru pentru un socialism anti- și non-marxist se poate observa din zecile de pagini entuziaste dedicate utopiei anarhiste românești, Arimania, publicată în 1923 de Iuliu Neagu-Negulescu, compoziție vizionară scrisă sub înfățișarea estetică a unui basm popular. De fapt, ne sugerează Adi Dohotaru, socialiștii români din Internaționala a II-a, dincolo de verbiajul marxist, își doresc și se străduiesc pentru o utopie anarhistă precum cea din Arimania. În fond, pentru Adi Dohotaru, Dumitru Drăghicescu, autorul unor teorii speculative de etnopsihologie românească (de tipul lui Constantin Rădulescu-Motru), este, cel puțin în lucrările sale timpurii, elaborate în limba franceză, un gânditor marxist heterodox original. În concluzie, chemarea utopică e salutară și reconfortantă. Nu e nimic grav în fervoarea socialistă, îndeosebi atunci când ea este trăită ritualic în plină stradă. Beția politică în grup ne înalță în eter, departe de buchiseala marxistă. ,,În utopia contemporană, refugiul într-o cetate sau insulă armonioasă se mută în voluntarismul experimental, într-o eutopie de trai alternativ sau de efuziune temporară, ritmată, așa cum apare la manifestații stradale.”[20] Parafrazându-l pe Adi Dohotaru, dezorganizarea actualei stângi românești nu este percepută ca un eșec mundan dacă sentimentele de participare la grup sunt mai intense decât solidaritatea reală, măsurabilă, a partidului. Dar care partid? Să nu ne pierdum timpul cu mâhniri ideologice.

De ce au capotat socialiștii români înainte de 1918? Reacțiunea, teoretizarea vagă și lipsa de reformism punctual, dar și marxismul au contribuit în mod egal la insuccesul stângii, ale cărei deziderate s-au împlinit, totuși, mai târziu, pe cale parlamentară. Am uitat brusc de instrumentul ideologic, disturbator la scară globală, numit Uniunea Sovietică. ,,Idealismul politic revoluționar le-a adus succese minimale din cauza persecuțiilor guvernamentale, a teleologiei istorice marxiste care plasa rezolvarea problemelor punctuale într-un orizont postcapitalist, dar și din cauza publicului țărănesc ori muncitoresc, care nu era prea interesat de socializarea viitoare, spre deosebire de atenția acordată reformelor materiale pe termen scurt, unde socialiștii, în special intelectualii, s-au mobilizat mediocru.”[21]

Socialismul gazonului impecabil, al pădurii de peste drum, al pistelor de bicicletă nesfârșite, al orașelor eco-friendly, al reciclării la zi și al cartierelor scandinave generalizate este singura utopie capitalistă care ne-a mai rămas la dispoziție. Păcat doar că economia politică și piața mondială nu rezonează în praxisul lor cu aceste deziderate.

Note:

[1] Adi Dohotaru, Socialiștii. O moștenire (1835-1921), Editura Cartier, Chișinău, 2019, p. 18.

[2] Idem, p. 19.

[3] Idem, p. 42.

[4] Idem, p. 46.

[5] Idem, p. 73.

[6] Idem, p. 63.

[7] Idem, p. 105.

[8] Idem, p. 185.

[9] Idem, p. 186.

[10] Idem, pp. 190-191.

[11] Idem, p. 203.

[12] Este reconfortant că Adi Dohotaru citează cartea subsemnatului din 2017, Teoria economică marxistă, Editura Ars Docendi – Universitatea din București, aspect care ne onorează, dar ne-am fi simțit și mai apreciați dacă Adi Dohotaru ar fi folosit cu mai multă grijă conceptele marxiste, altfel spus, să le întrebuințeze cu claritate în sensul lor originar. Bunăoară, la pagina 454 din Socialiștii dăm peste următorul comentariu: ,,Dar cum este determinată valoarea-muncă a obiectelor? Marx ne răspunde pentru perioada capitalistă, deși aprecieri cantitative sunt imposibile”, pentru ca imediat mai jos același Adi Dohotaru să citeze un scurt fragment din Capitalul în care ,,imposibilele apecieri cantitative” sunt banalele unități de timp, secunda, minutul, ora.

[13] Adi Dohotaru, Socialiștii. O moștenire (1835-1921), Editura Cartier, Chișinău, 2019, p. 229.

[14] Idem, p. 232.

[15] Idem, p. 235.

[16] Idem, p. 255.

[17] Idem, p. 326.

[18] Idem, p. 376.

[19] Idem, p. 440.

[20] Idem, p. 483.

[21] Idem, p. 487.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , , | 2 comentarii

Biografia unei țări


Cartea lui Oliver Jens Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea ,,Căpitanului” (Editura Humanitas, 2017) ridică o serie de întrebări legate de modernizarea culturală a României moderne. Oliver Jens Schmitt nu este interesat de o analiză structurală a societății românești, cu toate că biografia sa nu abundă în focalizări psihologice sau în prezentarea unei traiectorii biografice unice. Istoricul austriac apare ca direct preocupat de contextul național extins al anilor 1919-1938 în România și de moravurile politice autohtone, păstrându-l, însă, în centru pe omul Zelea Codreanu. Cum se poate defini succint fascismul românesc după Oliver Jens Schmitt? Acesta este o emanație radicalizată a tradiționalismului popular românesc de dinainte de 1914, îngemănat cu elemente specifice conservatorismului agrarian de după 1880 din Europa Centrală și de Est. Pilonii ideologiei fasciste la români sunt, în ordine aleatorie, următorii: 1) naționalism etnic visceral, dublat de xenofobie, 2) antisemitism religios și 3) ortodoxia ca guvernare ideală de stat, un fel de elite teocratice legitime. Odată cu fondarea României Mari, șovinismul românesc capătă proporții gigantice, minoritățile conlocuitoare, constituind 30% din populația țării, dar și regionalismul neamului neomogen, fiind suspectate și detestate politic și cultural. Antisemitismul, deși, repetăm, religios, atestă viziunea anticapitalist romantică, etanș-reacționară, a păturilor de târgoveți, funcționari mici și medii, țărani prosperi și personal ecleziastic din România. Evreul este numaidecât asociat cu dominația banului, a creditului și dobânzii cămătărești, a cosmopolitismulul urban, a industrializării și științei moderne. Orașul e sălașul Diavolului străin. Igiena și educația formală sunt acuzate, implicit, de spirit ,,jidănesc”. Ortodoxia, ca formă de viață sătească, campestră, analfabetă, colectivist-gregară, de rugăciune și posturi aspre în vederea celei de-a doua veniri a lui Mesia, cimentează excepționalismul românesc fictiv. Cu toate acestea, dacă fascismul s-ar fi redus la aceste câteva idei ordonatoare, atunci am fi avut un partid parlamentar, Liga Apărării Național Creștine, condusă programatic de A. C. Cuza încă de dinainte de anul 1914. Aici se poate afirma că A. C. Cuza este personalitatea cea mai îngroșată a ideilor politice prezentate în epocă de sămănătorismul lui Nicolae Iorga, o versiune ideologică atenuată și hipertalentată a profesorului din Iași. Ceea ce aduce Legiunea Arhanghelului Mihail, rebotezată Garda de Fier și reprezentată de partidul ,,Totul pentru Țară”, este un plus de violență teroristă, organizare civilă paramilitară și un antiparlamentarism totalitar. Oliver Jens Schmitt vede în succesul mișcării lui Corneliu Zelea Codreanu rezultatul colaborării generale a partidelor politice românești cu gruparea legionară: de la procesul ucigașului prefectului Manciu, în care criminalul de Corneliu Zelea Codreanu scapă nepedepsit, până la împușcarea prim-ministrului liberal I. G. Duca în decembrie 1933, statul român sprijină, incită la și se lasă inoculat cu practici și politici legionare. Personalități parlamentare ca Alexandru Vaida-Voievod, Iuliu Maniu și, până la un punct, chiar și regele Carol al II-lea, au încurajat mișcarea legionară și blocul fascist din care făcea parte. Corneliu Zelea Codreanu și A. C. Cuza se aflau într-o rivalitate acerbă pentru putere în România anilor 1930-1938, dictatura regală armonizând autoritar și dizolvând politic ambele direcții de acțiune. Sponsorii Gărzii de Fier nu sunt numai membrii săi cotizanți din păturile de mijloc, ci și mari industriași locali. Influența germano-italiană în politica internă crește semnificativ în România după 1935, dar legionarismul este creația ideologică cea mai românească din cele existente până atunci. Siguranța, poliția, jandarmeria luptă împotriva partidelor de extremă dreaptă doar atunci când nu primesc ordin să supravegheze sau să se alieze conjunctural cu Garda de Fier. Spectrul fascist se lărgește considerabil, până la nivelul întregului establishment politic în jurul anului 1938. Clerul, aparatul judiciar și cel de ordine internă, funcționărimea și profesorimea statului sunt pas cu pas mai legionare în gândire, acțiune și crez. În ciuda luptei retorice împotriva politicianismului, expresia corupției banului ,,evreiesc”, legionarii stabilesc relații când de dușmănie, când amiabile cu autoritățile statului. Comerțul și restaurantele legionare sunt cauționate de puterea suverană.

În acest climat de amestecuri și delimitări incerte, dar, totuși, unul fascist, personalitatea Căpitanului reiese ca fiind una contradictorie. Crescut într-o familie naționalistă din Bucovina, educat în spiritul cazon al liceelor militare, ortodox aplecat spre misticism, sportiv, auster, om al faptei, nu al studiului, Corneliu Zelea Codreanu, cavalerul-haiduc al ortodoxiei moldo-valahe, capotează după 1933 din pricina nesiguranței sale politice. Căpitanul nu era un intrigant ambițios, un strateg politic ingenios, un demagog pesuasiv sau un cap ideologic proeminent. Misticismul ortodoxist, reprezentat de cultul morții sacrificiale (Cordeanu – să nu uităm – moare ca un martir legionar) și de disprețul pentru lucrurile materiale, dispreț dus până la pasivitate și dezinteres penru organizarea de partid, se acutizează în anii când mișcarea sa crește numeric și devine cea mai populară grupare politică de masă din România interbelică. Falsificarea de către guvern a alegerilor electorale din 1937 nu reușește să stăvilească avântul Partidului ,,Totul pentru Țară”, în spatele căruia se aflase ca lider și organizator bătrânul general Cantacuzino-Grănicerul, liderul legionar care făcea legătura dintre tinerii fasciști și vechi familii boierești românești. Moartea sa naturală, alături de cea în acțiune a eroilor fasciști Ion Moța și Vasile Marin, a constituit un spectacol politic de excepție, îmbinarea dintre legionarism și ortodoxie atingându-și poate punctul culminant în acest moment. De altfel, Oliver Jens Schmitt accentuează delirul colectiv provocat de așa-numita minune de la Maglavit ca punctul terminus de după care legionarismul devine ideologia dominantă în România interbelică. Sărăcia, ignoranța, frica de schimbare și incertitudinea morală aduse de lumea modernă îi determină pe milioane de români să fie de acord cu – sau să fie deschiși la – forme politice fasciste. Mai mult de atât, caracterul antibolșevic și teama identitară de Uniunea Sovietică a legionarismului sunt politică de stat autorizată încă din 1918 în România. Legiunea este anihilată din pricina incapacității lui Corneliu Zela Codreanu de a lua o poziție clară față de regele Carol al II-lea, cel mai corupt politician interbelic, și instituția monarhiei. Zelea Codreanu este un monarhist devotat tradiției regale românești de după 1866, dar, în anumite momente ce au urmat anului 1933, acesta devenise un alt politican anticarlist. Având în vedere această ambivalență ideologică și creștinismul renunțării pe care îl practica visător Căpitanul în anii 1936-1938, legionarii, facționalizați în interior, îi scapă de sub control. Propensiunea spre violență și răsturnarea ordinii politice vor fi capitalizate de gruparea bănățeanului Horia Sima și de liderul militar Ion Antonescu, imediat ce dictatura lui Carol al II-lea, inspirat la orice nivel de legionarism, se prăbușește în septembrie 1940. Se poate spune că fascismul triumfă în România începând abia cu anul morții lui Corneliu Zelea Codreanu. Mărturiile și documentele aduse ca dovezi de Oliver Jens Schmitt demonstează dimensiunea largă, de masă, dar și pe cea instituționala a legionarismului autohton, fie și acesta degrevat de figura legendară a Căpitanului.

Cercetatorul austriac merge ceva mai adânc în monografia sa. Acesta susține că legionarismul ar fi devenit cu adevărat agresiv atunci când baza sa de adeziune țărănească a fost încet-încet înlocuită de una muncitorească. Proletarii sunt răspunzători, alimentați de un stângism primar, ,,social-revoluționar”, de activitățile din ce în ce mai crude, mai sălbatice și mai anarhice ale legionarilor după 1938. Credem că aceasta este o interpretare alimentată de prejudecăți ideologice de tipul ,,nazismul este totuna cu stalinismul”, curente în discursul de dreapta românesc post-1989. Corpul Muncitoresc Legionar a fost încercarea propagandistică, și nu numai, a radicalilor de dreapta autohtoni de a coopta membri din clasa angajaților industriali, dar să ne aducem aminte că partidul comunist a fost interzis în perioada interbelică, membrii săi condamnați la ani grei de închisoare politică, grevele înăbușite în sânge, iar orice formă de publicitate a ideilor de stânga agresată tocmai de vulgata fascistă atât de răspândită și susținută în România. Bolșevismul, marea finanță și francmasoneria erau gemelare din perspectiva paranoică, ilogică și falsă a inamicilor lor doctrinari. În vreme ce statul susținea sau retraducea în limbaj birocratic corpusul doctrinar fascist, Carol al II-lea emulându-l fără succes, după 1938, pe Benito Mussolini, social-democrația nu putea supraviețui în atmosfera publică românească.

Pe de altă parte, Oliver Jens Schmitt trasează just istoria moștenirii legionare în național-ceaușismul comunist. Nicolae Ceaușescu prezida un regim de stânga care folosea simbolic mijloace legitimatoare de inspirație legionară. Pe măsură ce regimul său personal se apropia de final, Nicolae Ceaușescu susținea un naționalism etnic românesc fascistoid și o viziune organicistă a vieții politice în România de sorginte legionară. Legionarii în etate, care au trecut prin temnițele staliniste ale anilor 1950, îl simpatizau pe Nicolae Ceaușescu, în care, exceptând ateismul oficial al regimului, identificau un lider solidar cu învățăturile lor politice. În definitiv, lozinca ,,totul pentru Țară” se poate aplica cu ușurință și regimului de industrializare forțată național-ceușistă. Volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea ,,Căpitanului” este, fără îndoială, una dintre cele mai serioase și credibile cărți de istorie modernă scrise despre spațiul românesc.

Publicat în Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Tertium non datur


Viitorul este un trecut nemărturisit. Dacă un german de la 1860, printru-un miracol, s-ar fi conservat la vârsta maturității solare până a ajunge să trăiască în anul 1960, acesta ar fi observat cum semințele societății sale din fragedă tinerețe (dinamica agresiv-capitalistă a elitelor, naționalismul militar prusac și chiar modernizator ,,specific german”, industrializarea ca proiect de întărire a suveranității statului și de expansiune a teritoriului de ocupație a ,,germanității”) dau rod și se împlinesc până la capăt, în forme maligne adesea, în mai puțin de trei-patru generații. Tropismul fiecărei piețe interne, ,,naționale”, este să acomodeze dorințele și ambițiile elitei locale cu presiunile venite din partea altor straturi sociale puternice, deținătoare a puterii economico-politice între granițele unei alte formațiuni statale propriu-zise. Jocul pașnic, în speță comercial, și conflictele militare de putere, cu bătaie lungă în direcția economiei, între aceste entități suverane (deși respectiva suveranitate este întotdeauna pusă la îndoială și, de aici, nevoia de confirmare politică regională și, uneori, globală) accentuează particularul fiecărei așa-numite ,,epoci”. Perspectiva de mai sus este, grosso modo, cea a realismului din teoria relațiilor internaționale. Drept urmare, orice exercițiu de futurologie pentru secolul în curs s-ar cuveni să înceapă de la identificarea și descrierea elementelor homoestatice ale sistemului social, intern și extern, din prezent. Având în vedere că epocile sunt punctate și despărțite de cataclisme, crize de proporții sau lungi perioade de descompunere (China după 1911 sau Imperiul Otoman după declararea falimentului general în 1875), dacă secolul al XX-lea începe hobsbawmian în 1914, suferind o micșorare cronologică, contemporaneitatea noastră își află debutul în 1990, odată cu prăbușirea regimurilor socialismului istoric, cel cunoscut în termeni reali.

Cu alte cuvinte, trăim în secolul al XXI-lea de treizeci de ani, de când mare parte din continentul euroasiatic a fost despovărat de un sistem social, economic, politic și cultural, dacă nu fundamentul diferit de cel vestic, cel puțin având pretenția la oarecare specificități marcante și atribute noncapitaliste. Dacă ideologia hegemonică, filtrată în țesuturile instituțiilor internaționale și introdusă în funcționarea celor naționale, este neoliberalismul, realitatea continuă să fie, fie și la un nivel superior de interiorizare a contradicțiilor sale, una pur capitalistă. Cuvântul ,,pur” nu este unul utilizat întâmplător fiindcă impuritatea social-democrată, fragilă și efemeră, din deceniile 1950-1980 în Europa de Vest reiese ca izbitoare astăzi. De asemenea, ridicarea în slăvi a pieței are loc în Statele Unite după a doua criză a petrolului din 1979, semn că piața devine obiect de cult în școlile de economie abia atunci când aceasta se îmbolnăvește în viața cotidiană. Prin urmare, secolul al XXI-lea normalizează discursiv și practic modelul pieței mondiale ca singurul orizont de asteptare (celebrul TINA – There is no Alternative). Este o revenire conștientă la doctrina cea mai avansată (,,burgheză”) a secolului al XIX-lea, pe care o experimentăm într-un context de maturitate economică totală: nu mai există spații întinse locuite pe glob în care să avem tribalism, relații feudale sau economii predominant agrare. Ideile ,,burgheze” de astăzi nu se mai adresează locuitorilor câtorva centre urbane de pe Coasta de Est a Statelor Unite sau orașelor industrializate din Europa Occidentală, ci întregii omeniri (semi)urbanizate, în contextul unei industrii tehnologizate, nu doar mecanizate ca acum două veacuri. Se pare că dacă la 1850 lumea capitalului funcționa pentru a-și lărgi sfera de influență, inventând prima globalizarea, procesul este finalizat în clipa de față, deosebirea dintre dezvoltarea în interiorul granițelor a pieței (chestiune presantă în procesul de nation-building) și a inegalităților create între regiunile aceleiași țări sunt extrapolate în clipa actuală la scara întregii planete. Economiile în curs de dezvoltare și cele subdezvoltate joacă rolul satelor anacronice, a târgurilor părăginite și a orașelor de provincie modeste, uitate de liniile de producție importante și de comerț intens, din Anglia victoriană sau Germania bismarckiană de odinioară. Coloniile africane au fost înlocuite democratic și la un nivel superior (un Aufhebung materialist-istoric) al capitalului uman și al accesului la resurse naturale cu piețele de desfacere din Europa de Est, Bangladesh, Pakistan sau alte țări sub-sahariene. Bunăoară, printre altele, în Capitalul în România postcomunistă (Editura Academiei, 2018), economistul Florin Georgescu arată strict statistic ceea ce orice român de rând cunoaște din experiența zilnică cea mai plată: economia românească este atât de internaționalizată paneuropean în momentul de față încât ponderea capitalului autohton în sfera industriei, a comerțului și a marii finanțe este valoric și cantitativ una minoritară, iar tendința generală a acumulării nu merge în direcția localnicilor. Când un român al epocii ,,neoburgheze” pe care o trăim realizează ,,saltul de la sat la oraș”, contextul vorbește de la sine: dintr-o așezare omenească obscură, plasată într-un județ din cel mai sărac colț al Uniunii Europene, forța de muncă tânără, cu o complexitate largă, dar mai degrabă necalificată corespunzător, în materie de pregătire profesională, ajunge în suburbiile orașelor Milano, Madrid, Barcelona, Londra ș.c.l. Actul nu este unul întâmplător, în condițiile în care Uniunea Europeană susține migrația legală a forței de muncă, dar ilegalitatea faptului de a se exptria nu-i oprește pe africani să treacă Marea Mediterană, riscându-și de cele mai multe ori viața, sub privirea indiferentă a gazdelor pseudocivilizate. Mai mult decât oricând în istoria modernă, cetățeanul global este un salariat (potențial). Contradicția apare în însăși salarizarea muncii prestate de acest cetățean ipotetic: piața forței de muncă nu este – în afara câtorva meserii care necesită o înaltă specializare și ani întregi de studiu sau/și practică directă, dar și aici se impun bariere culturale, politice etc. – una globală, ci, în continuare, națională. Dacă muncitorul polonez sau mexican pleacă volens nolens din țara sa, adică de pe piața locală, economia statului său nu poate avea decât de suferit: un salariat (potențial) în minus, deci un producător de profit eliminat de la sine, înseamnă și un consumator mai puțin pentru industria de retail, de asigurări, de real estate etc. Acea piață națională se autocondamnă la stagnare pentru că nu are resursele interne necesare de a atrage forță de muncă mai ieftină din moment ce își pierde fără efort, oricum, locuitorii tineri. În același timp, ipoteza utilă a salariatului global crează probleme grave salariatului din statele dezvoltate, care este pus în situația inconfortabilă de a concura cu un imigrant pe același loc de muncă, ceea ce adesea duce la scăderea consumului angajatului localnic sau chiar la șomaj. Din moment ce munca este valorizată la un preț mai scăzut, dată fiind prezența unui concurent cu abilități (cel puțin) egale, proletariatul național italian, britanic, german etc., dacă nu este apărat de restricțiile de natură politică ale statului său suveran, va experimenta, cel puțin pe termen scurt, o diminuare a puterii sale de a cumpăra și de a se bucura de un anume lifestyle tipic clasei de mijloc vestice. Regresul nu va fi, firește, primit cu brațele deschise, universalitatea rațională a pieței globale și misiunea sa ,,civilizatoare” arătându-și inerenta fațetă irațională: omul ca forță de muncă generală, munca abstractă în limbaj marxist, ca aproape întotdeauna până acum, îl diminuează și îl dezumanizează mecanic pe omul în carne și oase, atât pe cel care emigrează de nevoie, cât și pe cel ,,de acasă”, acomodat relativ ușor. Simultan, o forță de muncă planetară mobilă invalidează existența pieței naționale, altfel zis, a statelor naționale și a întregii lor structuri legislative, plus aparatul de represiune și control civil aferent. Astfel, prin abandonerea statului suveran, transformat într-o anexă a unei federații de dimensiuni imperiale, globalizarea își adâncește influența și capitalul îsi poate regla natural activitatea de extragere de profit. Nevoia de profituri constante sau în creștere declanșează această interdependență omogenizatoare a pieței comune europene, căci acesta este modelul păstrat mereu în minte. Însă, ceea ce lipsește în Uniunea Europeană (nu și în Statele Unite, Federația Rusă sau China) este chiar statul european. Dacă Uniunea Europeană se prezintă ca parțial uniformizată economic, obiectul fictiv ce stă în calea producerii muncitorului/salariatului european mediu, care ar trebui să aibă obiceiuri de consum aproximativ egale, este absența unui stat european suveran, statele-naționale supraviețuind în marginile unei aporii: pe cât de primordiale în rolul lor de paznic al pieței europene, pe atât de șubrede bugetar în privința asigurării unui nivel minim de trai, al educației publice (deci, implicit, a culturii naționale) și al unui sistem de sănătate pentru toți cetățenii țării. Taxele și impozitele sunt plătite nu în calitate de cetățeni europeni, ci de localnici ai unei entități autonome recunoscute internațional ca stat-națiune. Nu în termeni atât de particulari, totuși, problema se repetă și în cazurile celorlalte state de dimensiuni vaste: economia Statelor Unite este dependentă în secolul al XXI-lea de producția generală a Chinei și a altor țări sud-est asiatice. În absența capacității de producție a acestor state în curs de dezvoltare, hegemonul global american, care, de fapt, luptă în numele neoliberalismului mondial pentru propria versiune națională de societate a bunăstării, ar regresa pe o poziție inferioară celei deținute la finele secolului al XX-lea. Federația Rusă s-ar confrunta cu imense probleme interne în lipsa exportului de materii prime, în special a resursei de bază, petrolul: statul rus s-ar dovedi, încă o dată, o butaforie. China nu ar putea supraviețui ca regim politic ,,socialist”, riscând să alunece la loc într-un teribil război civil, dacă surplusul de mărfuri autohton nu ar fi absorbit de mari piețe naționale, piața lor domestică nefiind capabilă momentan să consume bogăția pe care poporul chinez, plătit prost, o aduce pe lume zi de zi. Dialectica național-global își va găsi rezolvarea (sau o va amâna, deși urmările nu vor întârzia să-și facă simțită prezența) în secolul al XXI-lea, indiferent de consecințele sale practice imediate.

Pe de altă parte, dacă omenirea parcurge un secol al XIX-lea redivivus, capitaliștii sunt, în fond, și ei o clasă socială prinsă între contradicțiile sistemului pe care îl patronează. Care capitaliști? Întrebarea nu este una aleatorie. Deși capitalul global își ascunde în general averile în aceleași câteva paradisuri fiscale și își petrece viața în aceleași stațiuni montane și orașe luxoase de coastă, lâncezind pe aceleași plaje tropicale factice, a crede că există un interes comun al lor, dincolo de a extrage profit din capitalurile lor și din munca angajaților, este o iluzie optimistă. La urma urmei, Baden Baden și Biarritz străluceau de cosmopolitism intraelitar la 1900, dar asta nu a oprit carnagiul interimperialist de la 1914. Orice capitalist este, în teorie întotdeauna, deseori în practică, un rival al altuia cu aceeași funcție socială de comandă ca a sa: apărarea teritoriului și populației ocupate de capitalul deja predominant de orice ingerință a altui capitalist cuceritor, oricât de util în planul dezvoltării sociale ar fi acesta din urmă pentru clasa salariaților deja angrenați în rețeaua lor locală de exploatare, este o chestiune de război economic. Dacă loisirul capitalist se petrece în aceleași câteva locuri de selecție socială, averea capitalistă se realizează pe spezele altui capitalist. Membrana piețelor naționale, atât de pregnantă până și astăzi, după cum am observat în ipostaza proletariatului, este atât de flexibilă cât îi convine clasei capitaliste locale. Aceasta a fost istoric înființată pentru a apăra și a proteja grupul subțire al deținătorilor mijloacelor de producție, de la industriași, bancheri și comercianți până la mari agricultori. Statul-națiune nu are misiunea de a feri națiunea de la suferințe și deprivări, cât, îndeosebi, pe membrii săi cei mai distinși, plutocrația activă trebuie permanent ajutată să-și împlinească misiunea de infinită îmbogățire. În Uniunea Europeană nu este deloc greu a se vedea cum elitele naționale de la periferie nu doar că sunt vizibil mai sărace decât cele de la centru, dar puterea lor politică, nu numai în plan extern, dar și în cel intern, este atât de slăbită încât capitalul non-național, atras doar de așteptarea unui profit apreciabil, pătrunde și iese de pe piață în voie, cu o minimă responsabilitate socială. Statul, care deservește mai ales pe deținătorii de bogăție locală, nu poate opune mai multă rezistență decât impun interesele elitelor sale naționale. În cetățile capitalului dezvoltat, cum este, de pildă, Germania, situația apare ca diametral opusă: capitalul german este izolat în raport cu orice competitor intern, nu numai pentru că firmele germane au robustețea unor armate cuceritoare pe timp de pace, ci și pentru că statul german este scutul politic european al capitalului german. Cu cât forța capitalului originează într-o anume țară, întotdeauna dezvoltată, indiferent de extinderea sa planetară, cu atât statul respectiv exercită o presiune mai mare în organismele internaționale, dar și asigură o tensiune militară geopolitică proprie la nivel global. Dacă, într-adevăr, capitalul nu are țară atunci când acumulează profit, el deține, totuși, o anumită carte de identitate, cea a sediului central global și a originii naționale a acționarilor săi majoritari: de aceea, lapalisadele legate de inegalitatea uriașă impusa de cei 1% titulari a 90% din capitalul global (oricum ar fi, lucrurile merg vetiginos în direcția aceasta) ar trebui completate de necesitatea consolidării unei suprastructuri politice în jurul marilor averi în curs de acumulare, cu atât mai mult când acestea deja există. Dincolo de împărtășirea extravaganțelor, bogații sunt extrem de activi politic în țările lor de baștină: Putin echivalează statul rus cu oligarhia locală, îmblânzită pe linie rusofilă de fostul înalt ofițer de securitate, iar Donald Trump vrea să facă America great again pentru că, așa cum am amintit, capitalul american se află la nadir după 1945. Marii capitaliști chinezi dețin frâiele Partidul Comunist Chinez, iar primii fără influența politică prea copleșitoare a PCC-ului nu ar putea activa în economia națională. De aceea, clasa capitalistă globală este un construct la fel de prezumtiv ca proletariatul mondial, ambele categorii indicând o direcție, dar nici pe departe o realitate istorică dată. În plus, capitaliștii lumii nu numai că au interese și scopuri divergente, id est antropofagie economică reciprocă, ci și parcursuri biografice contradictorii: nimeni nu se îmbogățește din piață (furtul nu intră aici și aceasta din simplul motiv că un bun înstrăinat prin rapt nu produce de la sine avuție nouă) fără un ansamblu instituțional specific, de cele mai multe ori statal și, cel puțin din punct de vedere constituțional, național. Capitalistul se află la remorca statului său în timp de război, dar, la fel de bine se poate afirma, că statul îl urmează îndeaproape pe ,,investitorul străin” atunci când injectează capital productiv și culege roadele în alte spații politice decât cel cunoscut nativ, punctul și locul zero al averii sale. Prin urmare, deși aparatul de propagandă neoliberală infirmă doar retoric rivalitatea agresivă dintre state, aceasta este consubstanțială pieței globale. Capitaliștii sunt pionierii noii ere globalizate doar atunci când conjunctura istorică le permite să supună proprietății lor noi piețe, adică teritorii și populații viabile, și se autoproclamă ambasadori și prieteni ai tarifelor joase și cooperării internaționale, dar, de asemenea, tot ei apar sub forma celor mai înverșunați apărători ai interesului național și ai tradițiilor politice domestice atunci când piața lor locală se află într-un punct de fragilitate internă (criză și profituri scăzute) sau riscă să fie acaparată de un capital extern mai puternic (condiția standard în economiile subdezvoltate, posibilă și reală în cele în curs de dezvoltare și aproximativ absentă în cele dezvoltate). Din acest punct de vedere, elitele europene, fracturate și fragmentate la nivelul statelor-naționale europene, sunt în avangarda neoliberalismului global, probând zilnic contradicțiile sistemice ale pieței europene: cu toate că economiile est-europene sunt subjugate de capitalul german, austriac, francez etc., decizia politică, rezultat al confruntării claselor sociale interne, rămâne, cel puțin în privința abordării inegalităților și a protecției sociale minimale, la latitudine unor elite autohtone neputincioase, dar, totuși, agresive din punctul de vedere al discursului neoliberal oficial. Din nou, acest ghem de antinomii este un indicator simbolic al impracticabilității, în condițiile istorice actuale, a unei abordări globale în înțelegerea societăților moderne, dincolo de confruntarea dintre piețele naționale, coloană vertebrală a pieței mondiale, și cea dintre capitaliști și angajați, categorii generale care la rândul lor se lasă traversate de conflictele deosebite ale fiecărei țări în parte, atât în planul interacțiunilor cu alte elite capitaliste, cât și în cel al membrilor aceleiași clase muncitoare, glocală mai mult prin imigranți, agenții globalismului proletar, delocalizând tensionant țesuturile piețelor interne. Global e doar conflictul local.

În concluzie, regândirea titlurilor de proprietate actuale, cele care aprofundează inegalitățile economice curente, și rezolvarea antagonismului dintre național și global, cel funciar în capitalismul actual, vor marca poate sângeros, poate pașnic sau undeva la mijloc secolul al XXI-lea.

Publicat în Politice | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXXV


(Studiile analitice nu au fost traduse complet în limba română până în anul 2020. Codul căsniciei, Editura Excelsior-Multi Press, București, 1992. Ediția interbelică se cheamă Codul căsniciei sau arta de a-ți ocroti soția, prefață și traducere E. C. Decusară, Editura Librăriei Socec, București, 1927 și Micile mizerii ale vieții conjugale de la https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-88.pdf. Patologia vieții sociale utilizată este cea în ediția de la Editura Graforart, București, 2006, traducere, prefață și note de la Laurențiu Zoicaș)

Fiziologia mariajului[1] (Studii analitice – 1826-29) 

Colaj de aforisme, meditații numerotate drept capitole, considerații eseistice și puneri în scenă rapide, lăsând impresia unor bruioane, Fiziologia mariajului, inspirată ca stil din maniera oblică, aluzivă a romanului lui Lawrence Sterne, The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman, este atât o trecere în revistă a însușirilor condiției femeii în Franța anilor 1815-18 48, cât și o critică din interior a acesteia, realizată din punctul de vedere al unei licențiozități pretins naturale, prescrisă ca remediu la orice formă de cinism sau acreală morală. Autorul nu e doar un tânăr celibatar sceptic, ci și un apărător al dreptului firesc al femeii de a fi egală în pasionalitate și hedonism bărbatului, privilegiat de drept în orice epocă de dinaintea modernității democratice[2]. Ca întotdeauna, Balzac nu se ocupă cu drag de straturile medii sau joase ale societății: natura umană înflorește pe deplin, deci fără restricții sau corvezi, abia atunci când ea este în posesia timpului său complet (prin consecuție, nu muncește), a unei sănătăți de fier și a resurselor materiale necesare pentru satisfacerea oricărui capriciu sau fantezii oarecare. Din populația de treizeci de milioane de locuitori ai Franței de până la 1830, Balzac, rumegând la viziunea sa sociologică uriașă, secționează demografic tot ceea ce îi este nefolositor: optsprezece milioane de membrii sunt prea săraci pentru a fi luați în considerare. Prostituatele de stradă nu stârnesc sentimente, ci doar stimulează fulgurant glande. Din cele douăsprezece milioane rămase, două milioane sunt bogate, iar restul trăiesc relativ la îndemână. Ca atare, doar șase milioane de femei pot fi obiectul atenției sentimentale masculine. Țăranii sau târgoveții plebei nu se pot ridica la cerințele unor trăiri și idei înalte, din câte se pare. Din cele șase milioane rămase la numărătoarea originală a naratorului, cel puțin patru milioane se cuvin eliminate pe considerentul de a fi femei și fete bătrâne, personal bisericesc, dame urâte, bolnave, neinteresante, văduve, în general, femei care nu sunt căsătorite sau nu au o căsnicie inițial fericită (cele căsătorite prost din considerente strict pecuniare sunt, astfel, lăsate axiomatic deoparte). Taxonomia fantezistă a lui Balzac nu poate fi ferită de acuzația de misoginism, dacă acest curent de gândire dominant nu ar fi mai degrabă specific perioadei istorice date, Balzac incriminandu-l în eseul său literar ca fals, rebarbativ și nefolositor: din cele două milioane, autorul face să dispară ca prin minune jumătate, iar din ultimul milion acesta tranșează între numărul femeilor virtuoase (conform uzanțelor de atunci) și a celor cinstite, onorabile. Acestea din urma își mărturisesc public onorabilitatea numai dacă au mai puțin de patruzeci de ani și sunt deja căsătorite, nu se prostituează, fac parte din clasele bogate și compun, alături de soții lor, ceea ce se cheamă aristocrația Franței sau, prin generalizare balzaciană, a întregii specii. Numai o mică parte din cele onorabile mai păstreză și calitatea de a fi virtuoase. Aceleași aprecieri sunt valabile și-n cazul reprezentanților genului masculin, unde chestiunea virtuții se pune, crede Balzac, în alți termeni, ceva mai lacși, pe baze zoologice: bărbații nu sunt izbitori de atrăgători fizic doar între vârsta de douăzeci și patruzeci de ani, ci termenul lor de valabilitate biologică expiră puțin după cincizeci de ani. Acest avantaj constitutiv le îngăduie o virtute mai mult timp amenințată de ispitele viciului, dar cum ambele judecăți de valoare sunt pasibile de relativism și desuetudine, Balzac mărturisește că ipocrizia națională și politețea manierelor, din care virtuțile fac parte, nu merită mai multă considerație decât li se acordă îndeobște. Virtutea feminină e o chestiune de temperament, conține o câtime de viciu, iar comportamentul lor datorează îndeajuns fie stupidității, fie unei splendori interioare nebănuite. Să nu uităm că ordinea socială abuzează de legile firii, instinctul sexual la ambele genuri majoritare, crede Balzac, necoincizând cu prescripțiile sociale predominante. De aici nevoia adulterului atât la femei, cât și la bărbați, iar, nu doar pentru contemporanii lui Balzac, apelul ocazional la instituția caselor de toleranță se justifică.

Cei predestinați la a fi încornorați sunt mai ales acei bărbați care se căsătoresc comițând o felonie la adresa jurământului sacru dat din instinct femeii: o căsătorie se realizează numai când bărbatul este atras intens de aleasa sa. Dată fiind pudoarea creștinătății europene din secolul al XIX-lea, Balzac oferă câteva sfaturi tinerilor bărbați căsătoriți, din care rezultă, rând pe rând, nevoia dragostei și a contactului sexual matur, experimentat, dar și prețuirea și cunoașterea libidoului feminin. Educația de pension a tinerei soții este socotită pernicioasă prin definiție din pricina pildelor de virilitate fictivă la care este expusă fraudulos imaginația feminină, indiferent dacă modelul este unul riguros auster sau libertin flamboaiant. Luna de miere, care coincidea cu instrucția femeii neprihănite în arta amorului, e o perioadă esențială în care partea feminină își potrivește cu circumspecție gradul de dăruire reciprocă, altfel, bărbatul poate fi fie prea inhibat de anumite aversiuni, fie răsfățat până la descoperirea pe cont propriu a obrăzniciei celui care i s-a îngăduit prea mult, urmată apoi de impasibilitate. Vanitatea purtărilor acestei jumătăți de milion de cupluri opulente în luna lor de miere merită toată concentrarea posibilă pentru că amorul-propriu rănit se repară cu greu în decursul timpului. Judecățile bărbatului privitoare la iubita sa diminuează din intensitatea dragostei resimțite pentru ea. Dereglarea acestui mecanism fin și nesocotirea intimității celuilalt, garantate de preconcepțiile sociale preodominante și de morala creștină oficială, duc la impunerea instanței adulterului în viața conjugală, din care femeia se va servi prima dacă bărbatul o dezamăgește conjugal. Patul este altarul căsniciei, iar atenția încordată, acordată principial practicilor din acest loc sacramental, nu constituie o pricină de dispută. Dacă bărbatul și femeia, încă în puterea vârstei, dorm noapte de noapte în același pat, aproprierea excesivă, grosier-carnală, dintre cei doi dăunează fericirii sexuale. Un pat este făurit ca să dormi în el, iar, de aceea, dacă un bărbat vrea să fie minotaurizat cu orice preț e suficient ca un tânăr cuplu sa doarmă în același pat sau în două paturi plasate identice în aceeași încăpare.

Dorința erotică cunoaște doar sublimul sau grotescul, banalitatea, monotonia, trepidiția uzului și sudoarea uzurii comune ucigând-o. Împrospătarea ei zilnică se face tocmai printr-o amânare prudentă a intimității trupești. De aceea, bărbatul și femeia sa ar trebui să doarmă în camere separate, consumarea actului sexual îndeplinindu-se ocazional, asemenea unei sărbători rustice și păgâne. Desigur, un singur pat poate fi o unealtă de control a bărbatului asupra femeii, mai ales când vârsta nu-i permite mai mult elan nocturn decât cel al pazei și al grijii încrâncenate, dar, în această circumstanță nefericită, iubirea încetează de a mai fi un deziderat al fericirii în cuplu. Gelozia poate acompania cu ușurință această stare generală de neîmplinire. Balzac trasează în tușe fine câteva aprecieri cu privire la psihologia îndrăgostitului în postura de amant: ,,a vorbi despre dragoste înseamnă a face dragoste”, ,,cele mai josnice dorințe se dezvăluie într-o explozie de sinceră admirație”, ,,amantul nu se înșeală niciodată”, după cum ibovnicul este sau aspiră să fie jumătatea lipsă a soțului. Acesta este scrutat în latura sa de polițist al propriei căsnicii. Trucurile la dispoziția lui fluctuează prin diversitate: de la capcane întinse femeii adulterine până la violarea corespondenței private, de la nevoia de a recurge la iscoade până la instituirea unui index de interdicții domestice, de la restricții în materie de buget familial (deși amândoi soții doar trândăvesc în ipoteza balzaciană de căsnicie superioară, bărbatul este cel care, totuși, își asumă rolul de căpetenie receptă a casei) până la invocarea confesorului și a comandamentelor creștine, nimic de vază nu este escamotat de imaginația balzaciană.

Evitarea catastrofelor matrimoniale implică maniere stricte și un autocontrol admirabil, însă dacă războiul civil se declanșează în cele din urmă, bărbatul, cel a cărui educație poate câștiga simțitor calitativ de pe urma acestui manual balzacian în amor, trebuie înarmat adecvat. Femeia adulterină se va înstrăina de soțul ei în chipuri multiple: aceea stăpânită de rațiune va năzui să inoculeze indiferență soțului, cea pasională va inspira dezgust, după cum femeia dominată de geniul afecțiunii va planta sâmănța urii în inima soțului. Aliații naturali ai soțului, dar care nu pot fi decât cuceriți de acest strateg militar în servicului zeiței Hera, sunt clerul, soacra, prietenele apropiate ale nevestei, slugile doamnei, doctorul, cei care o pot ține departe pe soție de păcatul amorului în afara căsniciei. Dacă soțul e în vârstă, mijloacele sale de a reține inevitabilul pe loc pot funcționa în măsura în care conștiența sa este permanent ținută în stare de alertă, profitând cu arguție de aliații săi mai sus amintiți dacă tânara soție se află în condițiile următoare: o subită migrenă, o durere de cap ușoară, nervozitate ridicată, uneori cauzată și de absența actului sexual. Patimile prea domolite în căsnicia unui cuplu tânăr și robust sunt un indiciu, pe de altă parte, al lipsei iubirii, dragostea nesuferind de modestie când se autoconsumă arzând. Drept urmare, dozarea clipelor de amor cu păstrarea unui ritm antrenant în activitățile zilnice, care nu trebuie să alunece într-o uniformitate apăsătoare, constituie privilegiul unei căsnicii fericite în rândul aristocrației franceze (și nu numai) în studiul său picant, amoral, materialist, dar luând în considerare regulile psihologiei (cu bătaie lungă în materie de intuiții psihanalitice), exemplaritate pe care o apără Balzac.

Desigur, vorbele atribuite lui Napoleon I în privința mariajului se potrivesc ca sinteză la scrierea balzaciană: ,,Dacă un bărbat nu ar îmbătrâni niciodată, nu i-aș dori să se căsătorească vreodată”. Deși Fiziologia mariajului a fost scrisă pentru un public de bărbați ușuratici (dar nu numai celibatari, ci și misogini), se poate spune că pentru Franța postnapoleoniană vina pentru dificultățile căsniciei idealizate se atribuie preponderent acelor soți care nu știu, nu pot sau nu vor să aplice câteva învățături de viață privată legate de delicata constituție a erotismului feminin. Codificarea culturală a unei identități feminine impaciente, cu un libido greu controlabil, posedat de o imaginație infinită în materie de plăceri și moduri de a înșela, e subiectul central din acest studiu balzacian de tinerețe.

Micile mizerii ale căsniciei[3] (Studii analitice – 1830-1845)

Ilustrare romanțată a schemelor expuse aforistic și demonstrativ în prima parte, Micile mizerii ale vieții conjugale abundă în exemplificarea acelei tehnici clasice, pe care Balzac o stăpânește admirabil în Comedia umanaă de a introduce întâi teoretic un anumit punct de vedere, sub forma unui eseu de dimensiuni reduse, pentru ca apoi să se avânte într-o eboșă narativă care condensează înțelesurile inițiale. Mariajul junilor Adolphe și Caroline e despicat didactic în amănuntele sale revelatoare pentru încrucișarea erotică dintre un bărbat și o femeie aflați la zenitul forțelor lor fizice și spirituale. Fericirea temporară e alcătuită dintr-o rețetă contabilă fără cusur: averea egală a soților, compusă din cinci sute de mii de franci, și a trei moșteniri îngemănate, plus dobânda de la bancă, în valoare de șapte sute cincizeci de mii de franci. Adophe trece pe sub furcile caudine ale bărbatului modern, înfrânt înainte de veste: pe de o parte bărbatului i se impune să fie complet responsabil de faptele și ideile sale, iar, pe de altă parte, soțul nu își poate modela soția după propria voie. Caroline se află într-o relație de amiciție cu doamna de Fischtaminel, femeie trecută de fatidica vârstă de treizeci de ani și căsătorită cu un bărbat placid, și doamna Deschars, bigotă și maternă în orice privință. Adolphe și Caroline au un băiețel împreună, micul Charles. Nevasta este vanitoasă și capricioasă în toate, Adolphe neputând ține pasul cu pretențiile și crizele ei nervoase trecătoare. Simte în orice neatenție a soțului adierea unei vexațiuni. Portretul Carolinei este chintesența misoginei unui dandy sau lion ținut în frâul conjugal. Ființele sensibile – iar femeia din lumea bună este exclusiv sensibilitate – nu dețin raționalitatea rece ca principalul lor atribut. Afacerile riscante ale lui Adolphe, încurajate întâi de Caroline, ajung obiectul reproșurilor ulterioare, firea inconstantă și tulbure din naștere a femeii fiind în mod organic una iezuită sau dând aparența celebrei ipocrizii interesate a congregației iezuite. Certurile din nimic, originare în maleficiile amorului-propriu, sunt succedate de îmbrățișări fierbinți care curmă pe moment scandalul. Gelozia Carolinei, în urma presupusei infidelități a lui Adolphe cu doamna de Fischtaminel, duce la alte ciocniri casnice, domolite în același mod drăgăstos.

Caroline este irascibilă pe fondul unui libido greu de strunit, dacă nu imposibil: orice dorință minoră se cere împlinită de Adolphe, descumpănit de scurtimea minții de care dă dovadă nevasta lui. ,,Viciului, celor curtenitori, nenorocirii și dragostei le pasă numai de prezent.” Cochetăriile și mofturile efemere nu-i dau pace Carolinei, sâcâindu-l pe Adolphe. Cumpărarea unei căsuțe la țară nu liniștește firea nărăvașă a soției. Reveniți curând la Paris, Adolphe descoperă că iubita lui nu mai arată același interes pentru vestimentația îngrijită sau meniul său zilnic. Căsnicia pare a fi, ne face cu ochiul Balzac, o viață în sine, una cu predispoziție la caznele iadului. Apariția unei alte femei, vecină cu ei, doamna Foullepointe, care se iubea cu un tânăr amant în poziții lascive, curioase și cu un zel admirabil în după-amiezele în care Caroline nu făcea mai nimic, o deprinde cu poftele păcătoase pe soția cea încă fidelă. ,,Femeile au corupt mai multe femei decât au iubit vreodată bărbații”. Caroline cheamă doctorul să o examineze fără niciun motiv vizibil. Nervii întinși probează un soț care nu-și face datoria conjugală într-un chip satisfăcător.

Soarta unui scriitor fără mare succes, unul dintre acele nenumărate talente care rămân mari promisiuni până la vârstă senectuții, Adolphe de Chodoreille este adusă în discuție retrospectiv. Căsătorit tot cu pătimașa Caroline, născută Heurtaut, a cărei fericire se vrea a fi știrbită de modestia unui soț iubitor, dar îmbogățit acum de zestrea nevestei, Adolphe e o ipostază a lui Balzac însuși, dacă s-ar fi căsătorit la prima tinerețe. Citim câteva scrisori de natură conjugală, din care se desprinde hiatusul care separă idealul de împlinirea mundană. Cei doi soți se bănuiesc pe ascuns de infidelități reciproce. O constantă a prozei ludice balzaciene în acest punct este ideea conform cărei o căsnicie fericită devine obligatoriu un infern matrimonial atunci când cei doi se satură de fericirea și pacea căminului de care s-au bucurat până la epuizare la început. Castitatea femeii nu exclude mândria sau vanitatea, deși una din cele trei le individualizează pe urmașele Evei. Adolphe îi dă administrația casei pe mână Carolinei, pe care o ia înapoi în ziua când acesta află că nevasta risipea bani pe răsfățuri inutile. Rănită în orgoliu, Caroline îi demonstrează soțului că propria sa conducere a afacerilor gospodăriei, pe fondul fanteziilor ei ocazionale, este mai scumpă decât atunci când ea controla de una singură avutul domestic. Gelozia o împinge pe Caroline să se umilească în fața slugilor, care îi devin confidente. Servitoare Justine este cea care însumează imaginația morbidă, sadomasochistă a Carolinei. Adolphe nu își înșela pe atunci nevasta, dar dacă ar fi umblat cu alte femei, ceea ce Balzac arată în a doua secțiune a studiului său de imaginație, îngăduințele și vulnerabilitățile unei femei îndrăgostite de un soț mișel ating sublimul în materie de sacrificiu de sine și durere lăuntrică. Într-un final, Caroline se hotărâște și ea pentru debutul unui adulter, cu vărul lui Adolphe, Ferdinand, indulgența conjugală la aproape orice fiind de acum înainte binecuvântarea unei căsnicii fericite. Situația atât de comună a mariajului în patru din mijlocul marii aristocrații pariziene devine dintr-odată rezonabilă, explicită și recomandabilă. Fericirea matrimonială naivă se sfârșește tocmai acolo unde a ființat luminescent pentru un anumit interval de timp, adesea unul scurt. Tărâmul plăcerilor și al durerilor mărunte, certe și insistente este cel omniprezent în salone și la balurile nobiliare. Dacă viața intimă seamănă mai mult cu un vodevil decât cu o dramă sau o tragedie, autorul nu se consideră răspunzător de această întâmplare sordidă. Abilitatea lui Balzac de a scrie despre căsnicii fericite, pusă la îndoială autoironic în dialogul final, e indubitabil reală, doar că aceste uniuni sunt intrinsec imposibile în viața sublunară.

Patologia vieții sociale[4] (Studii analitice – 1839)

Divizată în trei tratate de dimensiuni inegale, zeflemitoare și acide, făcând paradă de erudiție și șocând prin dinamica proprie paradoxului și aforismului ambiguu, Patologia vieții sociale nu poate fi separată ca parte vie din întregul Comediei umane fără a risca o neînțelegere a resorturilor morale din spatele perspectivei auctoriale. Balzac este cel mai aproape de el însusi ca degustător și om de viață în Patologia vieții sociale, locul în care biografia imaginară (sau poate nu) inundă salvator textul. Tratatul despre viața elegantă amintește pe alocuri de filozofia socială din Fata cu ochii de aur, a treia povestire din Istoria celor treisprezece. Societatea se împarte subiectiv în trei ramuri vitale: cei care muncesc cu mîinile și capul, și a căror viață, redusă la unități și zecimale, este, drept urmare, în întregime confiscată de regulile aspre și degradante în sine ale muncii, cei care gândesc, ,,făurarii”, și a căror existență se închină artei sub toate formele sale, și, nu în cele din urmă, leneșii, paraziții evazioniști, inactivii voluntari, cei care stau degeaba și gustă din fructele terestre ale vieții, singurii care pot comprehenda și instila prin saloane legile suverane ale eleganței. De altfel, scopul comun al vieții în civilizație sau în barbarie este de a asigura tihna, odihna, răgazul de a fi și relaxarea unei minorități indolente și superioare. Muncitorii de orice rang și profesiune se vădesc incapabili de a pătrunde ontologic viața elegantă, care este mijlocul de a anima repausul leneșilor, dandyi și lioni din straturile cele mai elevante ale aristocrației (inclusiv cea naturală, unde scriitori, sculptorii sau pictorii se integrează lesnicios dacă dețin resurse mai mult sau mai puțin îndestulătoare – o căsătorie fabuloasă, o moștenire cât un sipet pe fundul oceanului sau o sinecură sus-pusă pot îngădui dreptul la lene al traiului elegant).

Eleganța este perfecțiunea vieții exterioare sau materiale pe care doar acea mică parte din societate și-o permite, indiferentă la opiniile și credințele, neapărat mai înguste, ale celorlalte clase sociale sau categorii profesionale. Elegantul își cultivă sentimentele în gesturi, vestimentație, mișcare, carură precum un grădinar răsadurile. El trebuie să posede un tilbury pentru a fi un centaur înfiorător pe bulevard. Raportul acestui dandy inspirat cu ceilalți este unul de simultană acceptare și respingere. Burghezii, ajunși bogați în urma unei scurte sau lungi cariere în afaceri, nu pot fi din start eleganți, în ciuda luxului – mai ales cel strident – hainelor, al trăsurii sau al casei în care locuiesc. Pur și simplu strădania muncii sale, indiferent că aceasta a fost abandonată la timp (doar falimentul în afaceri le mai acordă un oarecare credit moral), s-a imprimit adânc în gândurile și trăirile burghezului și sunt imposibil de ascuns în fizionomie, purtări sau habitudini. Averea marelui sau micului burghez este și rezultatul nevoilor sale fictive, ambele născându-se din aceeași energie lucrativă debordantă. Balzac își imaginează un dialog cu dandy-ul englez George Brummell, comparat cu iluste figuri istorice (Kant, Napoleon etc.), al cărui mit în cultura europeană abia se închega în epoca Restaurației, dialog în care privațiunile materiale nu inhibă în mod obligatoriu propensiunea spre eleganță, atunci când dorința de a o cultiva este excepțional de dezvoltată, retorica dandy-ului fiind egal de valoroasă cu posesia bunului-gust și a armoniei fizice. Avariția, privirea care măsoară și cântărește din exercițiu, impolitețea agresivă dizolvă instantaneu dandyismul, iar până și grația elegantului cunoaște gradații specifice. Armonia simplității studiate se întrevede în orice detaliu din vestimentația, manierele, cuvintele și ideile unui dandy: efectul constă în unitatea conferită de o personalitate deplină, fără retușuri și exagerări, care se menține în mișcare în absența vreunui efort aparent. Un dandy trebuie să pară a nu fi opulent. Considerentul economic nu intră în formula sa existențială. Libertatea eleganței pretinde a fi nonmaterială, iar cuvântul ,,bani” provoacă dezonoarea unui dandy. Luxul este mai ieftin decât eleganța. ,,Pricipalul efect al eleganței este ascunderea mijloacelor.”[5]

Vanitatea și iubirea de sine se cuvin stimulate prin mijloace materiale nonsenzoriale. De aceea, un dandy nu tratează diferit un conte față de un bancher, un lacheu în raport cu un birjar: superioritatea nonșalantă a dandy-ul este de la sine înțeleasă, iar orice contact cu semenii săi inferiori constă dintr-o recunoaște a puterii celui superior de către cei mai slabi, chiar dacă slăbiciunea de caracter se dispune în nuanțe distincte și pe trepte diferite. Aparența și esența unui dandy sunt unul și același lucru, iar lipsa de exagerare desăvârșește întregul. Cei care sunt încă atinși de pintenul plebeismului vor să demonstreze altora ceea ce sunt. Afișarea stringentă a somptuozității îi trădează, anulându-i. Dincolo de ce se consideră elegant într-o anumită epocă, dandismul este erezia acelei doctrine nobiliare. Îmbrăcămintea murdară echivalează cu un suicid moral. Istoria modelor și obligația vestimentației ca marcă distinctivă a clasei sociale au fost filtrate de dandism și epurate de vulgaritate. Elegantul se plasează, însă, în afara obstacolelor de clasă sau rang, mai ales de când cu anul 1789, apreciază Balzac, scara socială și-a pierdut rigiditatea, el dând totul celor mai aspre convenții, fiind singurul care știe să se îmbrace. Arbitrul eleganței stăpânește arta, știința, jocul și sentimentul toaletei distinse. El nu surprinde, nu creează tumult, nu caută să impresioneze, deși dandy-ul poartă pe sine eleganța interioară pe care societatea nu o poate formula în cuvinte. Hainele sale nu urmăresc să îndrepte, să ascundă, să îndulcească defecte și meschinării corporale și nu depășesc moda existentă, caricaturizând-o, din simplul motiv că un dandy nu este niciodată un ins lipsit de caracter. Spre deosebire de icoana dandy-ului la Baudelaire, Théophile Gautier, Barbey D’Aurevilly sau J.-K. Huysmans, dandismul balzacian nu se clădește pe soclul narcisismului, al singularității și izolării și nu-i corespunde o etică a negativității morbide, ci, dimpotrivă, dandy-ul pare mai degrabă a personifica aristocratul liber de ingerințele convențiilor nobiliare curente. Snobismul maximal, de clasă supremă, al aristocrației este cel pe care îl revendică Balzac, pe care, îl împinge, totuși în transcendent. Dandy-ul este un înger al aristocrației, deci, prin contrast, o întrupare dematerializată și nu doar nobilă. El nu deschide o breșă în zidul aristocrației pentru a o critica din interior, ci, din contra, pentru a o confirmă și a o solidifica în ceea ce aceasta are mai grațios, declarându-și reiterativ profesiune de credință: legitimismul și cultul Vechiului Regim.

Teoria mersului reverbează în Comedia umană în creații precum Louis Lambert și Pielea de sagri, unde tema obsesivă a fluidului vital, tensiunea electrică finită din organismul animal, în curs de consumare prin orice act al voinței, delimitează cantitatea de energie karmică pe care fiecare individ o are la dispoziție. Balzac se imaginează, pe jumătate poseur, pe jumătate cu trufie, descoperitorul unei noi științe. Observația sa sagace, privirea cercetătoare, similară geniului unor Gall, Lavater, Champollion, Cuvier etc., se exercită în situațiile în care mișcările trupului, fie în mers sau dansând, corespund toate unei cauze interne. Omul duplex consistă din cel lăuntric imprimat pe cel exterior, spirit îngemănat cu truculența cărnii. Mersul revelează și trădează omul. Tratatul De Motu Animalium a savantului renascentist Giovanni Alfonso Borelli e, cel puțin așa pretinde autorul, capodopera care precedă investigațiile eseistice ale lui Balzac. Mișcarea excesivă risipește elanul vital, după cum nemișcarea extremă generează imbecilitate și senilitate. Mersul este fizionomia corpului. Felul în care un individ privește, respiră, calcă sau se deplasează este unul și același, inspirat de gândirea sa monadică. Spiritul în acțiune se exteriorizează complet în materie, ceea ce determină posibilitatea de a cunoaște exhaustiv și cu mijloace științifice, matematice, psihicul uman, anatomia comparată nu doar fiziologică, ci și, spune Balzac, morală. Nemișcarea este, implicit, tăcerea corpului. Mișcarea lentă, potrivită în intensitate, nu poate fi decât esențialmente majestuoasă. Grația are întotdeauna forme rotunde. O damă în mers poate arăta totul, dar fără a lăsa să se vadă nimic (im)pudic. Cel care poate descifra aceste mișcări merită un premiu academic de cea mai impecabilă reputație. Aprecierile lui Balzac merg până la a decreta că privirea trebuie ținută țeapănă când corpul este antrenat în mișcare și dă indicații asupra mersului în funcție de vârstă, impetuozitatea tinereții separându-se de mișcarea gradată, înțeleaptă, așezată a senectuții. Oamenii de acțiune din trecutul istoric (Alexandru cel Mare, Iulius Cezar etc.) și-au pus harul și și-au împlinit misiunea printr-o exorbitantă mișcare. Filozofii și oamenii de știință au merite egale în materie de vitalitate a mișcării, doar că roadele lor sunt lăuntrice, sub forma unor marșuri și contramarșuri răzlețe pe continentele spiritului. Contradicțiile dintre prea multă sau prea puțină mișcare nu sunt nefirești, ci chiar regula de bază a oricărei existențe, în care repausul final se ițește printre zbaterile trupului.

Ultima parte a tripticului, Tratat despre excitantele moderne, poate cea mai seacă secțiune din Patologia vieții sociale, cuprinde o critică socială adresată burgheziei și muncitorimii moderne, care își intoxică urmașii din viciu și lăcomie, din dorința de a se epuiza cât mai repede, ducând la degenerarea progresivă în timp a poporului. Nevoia omului de a se consuma în excese, furnizoare de plăcere, provine din natura sa. Cele cinci substanțe indicate de Balzac sunt mai comune (și, practic, mai puțin căutate de amatorii excitantelor biochimice din contemporaneitate) astăzi decât în prima jumătate a secolului al XIX-lea: alcoolul (în speță, rachiul și vinul), zahărul (aliment scump înainte de 1800), ceaiul (popularizat în rândul maselor tot în ultimele două veacuri), cafeaua și tutunul. Ravagiile alcoolismului, mai ales cele cauzate de tării, printre proletari sau țărani îl îndeamnă pe Balzac să nu constate vechea noblețe pe care anticii o atribuiau delirului bahic. Beția e o otrăvire momentană. Mai mult de atât, Balzac ierarhizează excitantele moderne în funcție de cât de letale sunt, reproducând comic un ipotetic experiment britanic care constă în alimentarea cu o singura substanță: ciocolata te ucide după opt luni (putrid, devorat de viermi, cu membrele desprinse de trunchi, precum monarhia spaniolă de atunci), cafeaua după aproximativ doi ani (printr-o combustie spontană care anulează existența port mortem a sufletului), iar ceaiul înainte de împlinirea a trei ani (suficient timp pentru compania Indiilor de Est să-și comercializeze cu profit marfa). Cafeaua, despre care Brillat-Savarin nu a zis nici pe departe tot ce era de valoare, funcționează ca un tonifiant al nervilor, stomacul prelucrând farmecele sale și intesificând activitatea cerebrală. Consumator înrăit de cafea, Balzac și-a redactat mare parte din Comedia umană cu ajutorul acestui întăritor, mărturisind o preferință pentru potența și savoarea cafelei turcești în comparație cu cea deja râșnită, măcinată. Cafeaua ucide, conform opiniei științifice predominante atunci, din pricina taninilor aflați în boabe, iar fierberea exagerată a cafelei sau a o prepara din zaț constituie un sacrilegiu la adresa stomacului[6]. Fumatul și prizatul de tabac constituie viciul cel mai des întâlnit la germanii, englezii și francezi ordinari și nu produc stări de tulburare somatică demne de stima sau admirația unor extaze religioase.  ,,A fuma o țigară e ca și cum ai fuma foc.” Efectele negative asupra gâtului și a cavității bucale sunt expuse succint de Balzac, atestând luciditatea cu care fumătorii de atunci întâmpinau ravagiile cauzate de tutun asupra sănătății. Toate aceste excitante îl golesc pe subiect de energia sa vitală, prodigios cheltuită în distracții mărunte. ,,Orice exces care afectează membranele mucoase scurtează viața”. Suma forței vitale, adică omul prin definiție, se dereglează prin intermediul unui sistem propriu al vaselor comunicante: un viciu, practicat cu obstinație, păgubește resursa totală a energiei vitale, care se micșorează până la declanșarea unei efect previzibil: moartea sau extincția voinței, catalepsia. Orice patimă este, mai devreme sau mai târziu, antivitală din prea multă irosire a vitalității biologice existente.

Note:

[1] Ediția interbelică se cheamă Codul căsniciei sau arta de a-ți ocroti soția, prefață și traducere E. C. Decusară, Editura Librăriei Socec, București, 1927. Ne-am ajutat de Codul căsniciei, Editura Excelsior-Multi Press, București, 1992, în traducerea lui Florentin Georgescu.

[2] Despre reacțiile imediate ale publicului epocii la această operă, cf. Graham Robb, Balzac. A Biography, W. W. Norton & Company, New York/London, 1994, pp. 165-167.

[3] Petites misères de la vie conjugale – netradus. Ne-am folosit de ediția în limba franceză de la https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-88.pdf

[4] Patologia vieții sociale, Editura Graforart, București, 2006, traducere, prefață și note de la Laurențiu Zoicaș.

[5] Idem, p. 54.

[6] ,,El a descoperit că: 1) cafeaua mărunțită după procedeul turcesc e mai aromată decât cea măcinată; 2) că e mai eficientă dacă infuzia e pregătită la rece decât la cald; 3) că mai pot fi câștigate încă una până la două săptămâni scăzând cantitatea de apă, procedeu prin care se obține un fel de fiertură concentrată de cafea. Luată pe nemâncate, această cafea inflamează pereții stomacului, îl sucește, îl maltratează în fel și chip.” Vezi André Maurois, Prometeu sau viața lui Balzac, traducere Marcel Aderca, Editura Univers, București, 1972, p. 257.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , | Lasă un comentariu

Petru Dumitriu și imunda aristocrație valahă


(Citatele la care am făcut din când în când apel provin din ediția în trei volume a Cronicii de familie, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993)

Asociat realismului socialist tezist, romanul-fluviu Cronică de familie (1956), recunoscut ca atare de Petru Dumitriu ca șansa sa de a se ridica din pauperitate și de a-și apăra familia de nefastul regim dejist din anii 1950, în care a ființat ca un prinț supravegheat de un regim mefient, bulversează sub raportul ideologiei pentru care pledează în surdină romancierul, dacă urmărim pas cu pas fiecare parte a operei, decorticând-o minuțios. Asocierea cu operele balzaciene este una din capul locului înșelătoare, deși similitudini ambientale există: fiind povestea multigenerațională a unei familii, prinsă în încrengături genealogice complexe, romanul lui Petru Dumitriu ar putea fi, cel mult, comparat cu experiența romanescă din Cronica familiei Pasquier a unanimistului Georges Duhamel, cu cea din The Forsyte Chronicles a britanicului John Galsworthy sau Familia Thibault a lui Roger Martin du Gard, care au calitatea unor lucrări realiste excepționale, punctînd peristaltic mutațiile politice și culturale ale unei epoci de dinaintea anului cataclismic 1914. Cu toate acestea, Cronică de familie nu seamănă nici măcar tematic cu aceste compoziții sau altele asemenea, coloratura locală avînd un caracter atât de pronunțat încât orice paralelă este riscantă. În ceea ce privește asocierea cu narațiunile balzaciene, aici se impun câteva observații de metodă și stil literar: în vreme ce Balzac descrie o lume ținînd perpetuu în fața ochilor o filozofie socială sistematică, în care ideile care guvernează o societate sunt egal de evidențiate sub forma indivizilor care le pun în mișcare, în care rolurile sociale sunt delimitate într-o devenire care coincide cu modernitatea burgheză franceză de la 1815-1848, Cronică de familie este destul de săracă din acest punct de vedere. Nu se pot studia lungi digresiuni de sociologie aplicată, observații de drept și jurisprudență, de economie politică, maxime morale deduse din moravuri, aluzii savante sau digresiuni istorice formidabile în romanul Cronică de familie, iar ambivalența gnostică a personajelor balzaciene, totodată nefaste și utile, întunecate și pline de calități nebănuite, uneori simpliste, alteori multidimensionate, nu se întrevede în capodopera lui Petru Dumitriu, unde, cum vom arăta curând, individualitățile ies în relief aproape caricatural, după Nicolae Manolescu, printr-un fizic deseori grețos, redat dintr-un unghi mizantrop, dialogurile predominînd printre expuneri de interioare, fulgurant și clișeistic tratate, ca în picturile vremii. De fapt, Cronică de familie pare a fi aglomerarea diegetică a unor piese de teatru-povestiri, separate una de alta cronologic, în care elementele vestimentare și de recuzită, fidele informației istorice, sau de analiză psihologică, schițată rapid, în doar câteva rânduri, sunt intercalate sub forma unor didascalii atipice, în sensul de întinse și convolute. Oralitatea accentuată a pieselor care alcătuiesc romanul îi dă oarecare facilitate în lectură și o fluiditate narativă neobișnuit de rapidă, ceea ce dovedește în principal ușurința cu care talentul de scriitor al lui Petru Dumitriu se exercita necontenit la masa de scris. Totuși, conținutul dens este tratat cu mai multă seriozitate decât forma propriu-zisă, iar contemplația artistică, distanță meditativă sau interpretarea abstractă a naratorului, strategii atât de comune în romanele istoric-realiste în formula clasică adoptată de Petru Dumitriu, opere de mare valoare estetică uneori (și nu numai atât), nu se poate identifica decât excepțional în Cronică de familie. De aceea, ansamblul ideologic al romanului se depistează numai prin studierea desfășurată a tramei, stufoasă, arborescentă, labirintică oarecum, dar nici pe departe greu inteligibilă.

În partea întâi, Davida, moșierii din familia Cozienilor sunt introduși ca urmași ai unei famili valahe cu vechime. Proprietățile lor se situau la începuturi în ,,ținuturile dealurilor dintre București și Târgoviște”. În anul 1862, Alexandru Cozianu, căsătorit cu Sofia, moștenise șaisprezece mii de pogoane, adică undeva la opt mii de hectare, de la tatăl sau, zgârcitul paharnic Manolache Cozianu. Alexandru Cozianu era un boier educat la Paris, emancipat intelectual, mândru de familia lui, dar, în fond, un conservator ca orice alt mare moșier, proprietarul conacului din strada Culmea Veche. Jucând cărți cu Lascăr Lascari, boier putred de bogat trecut de treizeci și cinci de ani, necăsătorit, individ unsuros, lacom după bani și viclean, acesta din urma îi sugerează stăpânului casei, Cozianu, că nevastă-sa trăia în adulter cu prietenul lor de familie, Șerban Vogoride, mare om politic și moșier, dușman de moarte al reformei agrare ce se pregătea și vârf demagogic reputat al partidei conservatoare din Țara Românească. Lascăr Lascari, politician veros și ambițios, maestru ingrat al disimulării, aduce cu un monstru livid și nimic mai mult de atât. Alexandru Cozianu se ceartă numaidecât cu nevastă-sa, care aproape ca îi recunoaște amantlâcul și se retrage după câteva zile, umilit, pe moșia de la țară, lăsând mână liberă lui Șerban Vogoride (copie a lui Barbu Catargiu), o mască pretențioasă a aristocratului retrograd, inamic sfidător al claselor de jos. Despre Sofia Cozianu aflăm mai multe printr-o slugă de a ei țigancă, o ființă demonică despre care se spunea că și-ar fi ucis cu sadism soțul. La finalul părții întâi, ni se face aluzie la faptul că Alexandru Cozianu se stinge din motive similare, otrăvit de pe urma unor ciuperci gătite cu intenție criminală, nevastă-sa, Sofia, recăsătorindu-se apoi cu un baron Bodmann și retrăgându-se la Viena, unde se sfârșește, pare-se, fericită. Acest val de imoralități și ticăloșenii domestice nu are o cauză depistabilă la suprafața societății, ci provine din răutatea congenitală a aristocraților valahi. De altfel, când Șerban Vogoride o jignește pe guvernanta frănceză Marchand, tratând-o ca pe o slugă invizibilă, aceasta, împreună cu șarpele de Lascăr Lascari, se vor răzbuna pe politicianul conservator, amândoi din interes și mândrie de clasă. Mademoiselle Herminie Marchand, rigidă și fecioară, era fiica unui mic-burghez din Nogent, alungat din Franța de Napoleon al III-lea pentru politica sa republicană. Deși îi privește cu silă pe boierii nord-dunăreni ca pe niște albi înnegriți, o adunătură de brute avute, demni, în ultimă instanță, de dispreț, sărăcia o împinge să lucreze pentru ei. Domnișoara Marchand speculează pasiunea adolescentină pe care Davida, fiica Sofiei și a lui Alexandru Cozianu, o dezvoltase pentru craiul Șerban Vogoride. Din simplă ură, aceasta îi indică relația de amor ascuns care exista între mama ei și boierul Vogoride, spre paguba morală a tatălui ei. Din acel moment, Davida, mândră, încăpățânată, dezamăgită, începe să-l antipatizeze visceral pe iubitul ei secret, pe care, totuși, îl dorește mai pasional decât mama ei, amanta de drept, pe care fiica e chinuitor de geloasă. Dintr-o plimbare zvăpăiată la șosea, Davida și domnișoara Marchand, din ce în ce mai temătoare în privința destinului ei, descoperă furia mocnită a țăranilor români, veniți să protesteze împotriva partidei boierești peste care triumfa retoric Vogoride. E curios că Petru Dumitriu îi privește pe pălmași cu ochii unui nobil obligat să se confrunte măcar vizual cu o turmă nediferențiată de animale însetate de sânge. Lipsa de empatie pentru clasele de jos nu e una simulată, ci neschimbată în cele mai multe locuri din Cronică de familie. Răzbunarea Davidei are mai multe resorturi psihanalitice decât pare: îndepărtarea amantului mamei echivalează cu redarea demnității tatălui înșelat. Lascăr Lascari o cumpără pe domnișoara Marchand, căreia îi promite o sumă apreciabilă de bani (din care va plăti doar jumătate) dacă o va persuada pe Davida să-l prefere de soț. Alibiul răzbunării îl găsim în persoana unui tânăr profesor de matematică, sărac, băiatul popii Agapit, Anghel Popescu. Creionat fugitiv, Anghel Popescu, bolnav cu nervii, fusese student la Paris, alături de câțiva copii de boieri mai degrabă petrecăreți decât studioși, frații Eustațiu și Bonifaciu Cozianu, unde trăise în sărăcie și în umilință, nu se realizase social (mândru, nici nu voia o căsătorie aranjată, care să-l aștearnă pe drumul dorit de tatăl lui), și ajunsese acum să dea meditații Davidei, la care râvnea erotic pe furiș. Anghel Popescu este împroșcat cu mizerii de către surorile sale mai mari, Aglaia și Aristița, urâte și necăsătorite, nici ele cu un rost credibil în viață, socotit parazit și un tip incapabil de parvenire, ocupația cea mai onorabilă pentru păturile medii. Mândria lui Anghel Popescu izvorăște dintr-o traumă o insului care se estimează mult mai valoros decât este în realitate, fiind tipul de resentimentar maladiv, de ,,lipitoare” cu caracter slab și temperament maladiv. Domnișoara Marchand și Anghel Popescu împărtășesc aceeași dorință de parvenire, dar amândoi ratează intrarea în rândurile clasei medii respectabile. Domnișoara Marchand va realiza mai multe în această privință, deși expulzată (oportun) la sfârșit din Principate, aceasta alegându-se cu ceva finanțe de pe urma colaborării mârșave, rostuită în culise, așa cum se transferă întotdeauna puterea în Cronică de familie, cu omul politic, prevaricatorul Lascăr Lascari. Anghel Popescu mai are un atribut suplimentar: face parte dintr-o facțiune revoluționară, condusă de doctorul în științe, studiat tot la Paris, profesor la Colegiul Național ,,Sfântul Sava”, Toma Alimănescu, liceanul Prodan și locotenentul Măldărescu, epigonii vlăguiți ai revoluționarilor de la 1848. Anghel Popescu merge pe ideea unui atac terorist, violent, de tip anarhist ca în Imperiul Țarist și îl invocă în acest sens ca model pe italianul naționalist Felice Orsini, decapitat în 1858 după un atentat eșuat îndreptat împotriva împăratului Napoleon al III-lea. Alimănescu, un social-democrat prudent, nu vrea violența protorevoluționară, ci sprijinul pașnic al mulțimilor într-un nou 11 iunie 1848, de data aceasta cincisprezece ani mai târziu, care să încununeze reforma agrară ce se prefigura ca inevitabilă, însă frustrarea și furia lui Anghel Popescu se dezlănțuie precoce și feroce. Manipulat de Davida, care află de opiniile sale politice, demoazela îl instigă, stimulînd futil patima amoroasă a profesorului de matematică, pe Anghel Popescu să încerce un atentat împotriva infamului Vogoride, iubitul urât de femeia de nici de douăzeci de ani. Lipsit de eroism, orb și însetat de ranchiună, Anghel Popescu îl ucide pe Șerban Vogoride de față cu Lascăr Lascari, amândoi călătorind în aceeași caleașcă după o ședință a Camerei în care conservatorii se anunțau solid ancorați în respingerea reformei agrare. Revoluționarul Alimănescu se stinge la un an de tuberculoza de care deja suferea într-un stadiu avansat, proiectul său politic nedeslușit amânîndu-se indefinit. Anghel Popescu moare la două zile după înfăptuirea crimei de o ,,febră cerebrală”, iar Lascăr Lascari, șantajînd-o mișelește pe timorata Davida, autoarea morală a morții amantului mamei ei, se căsătorește cu versatilul politician, omul din spatele mașinațiilor politice ale Băncii Naționale câteva decenii mai târziu. Departe de a susține cauza micii grupări revoluționare, Anghel și Alimănescu sunt tratați de narator ca două forțe umane reduse în forțele lor interioare, fructul unor insuportabile frustrări sociale, unor complexe de ratare personală, în timp ce aristocrația, deși aberantă comportamental, e împinsă în prăpastie de un fatum negru și nu de vreo lege socială generală, ca în doctrina materialist istorică ortodoxă, pe care se presupune că o respectă un autor titrat, premiat oficial al regimului de extracție stalinistă din România anilor 1950-1960. Iată că Petru Dumitriu eludează idealist această prescripție dogmatică.

În a doua parte a sagăi Cozienilor, Lascăr Lascari, eminența cenușie a partidului, face și desface alianțe liberale la 1874-1875. Căsătorit cu Davida Cozianu, conul Lascăr Lascari manevrează din umbra partida liberală ca să construiască din bugetul statului o cale ferată spre Dunăre, care să treacă, astfel, prin fiefurile agrare unde el însuși și cumnații săi erau stăpâni atotputernici. Deja obez și din ce în ce mai nespălat, fetidul Lascăr Lascari are o perfidie lubrică în priviri. Acesta realizează o vizită de afaceri, nu de curtoazie, la cumnatul său, Eustațiu Cozianu, care își rumega afacerile în urbea N… dintr-un județ de pe lângă Dunăre, fiind fratele mai mare al Davidei, căsătorit cu o tânără voluptoasă, Cleopatra Cozianu. Stârnit sexual de Cleopatra, în vârstă de doar douăzeci de ani, aceeași vârstă la care Lascari o sedusese agresiv pe nevastă-sa, acesta îi propune Cleopatrei o escapadă sexuală în vara ce urma. Cleopatra, mesalină din fire, îi ațîță pornirile și îi dă de înțeles lui Lascăr Lascari că se va învoi la ceea ce i se propunea atât de obraznic, mai ales de când acțiunile lui Eustațiu Cozianu, și deci și averea ei, crescuseră apreciabil ca valoare odată cu afacerea căii ferate. Cu această ocazie, Eustațiu Cozianu, un individ de patruzeci de ani, intră în scenă ca un proprietar zelos, asemenea bunicului său dispărut. Certat într-un proces, care nu se mai încheia favorabil pentru boierul cupid, cu țăranii din Dobrunu, al căror pământ gras urmă sa-l lipească celorlalte moșii, Eustațiu Cozianu are o slăbiciune fatidică, tratată ca o nebunie, o toană și un capriciu de inculta prototipendadă din jur: își pune destinul în seama jocului astrologic al astrelor. Din nou se poate observa cum în Cronică de familie, spiritul aristocrației este unul de neîncredere de sine, dar nu unul girat atât de prefacerile epocii, cât de metafizica gheară a unui duh istoric neprietenos cu clasa conducătoare. Două din fetele cuplului Lascăr Lascari și Davida Cozianu, destul de fertil dacă ne gândim cum s-a sudat legătura dintre cei doi, se detestă încă din copilărie, profetic, pe seama bunurilor comune, la vârsta lor fragedă exprimată doar de păpușa Zoe: Eleonora, născută imediat după căsătorie, avea treisprezece ani și era mai grea de minte, iar Elena, arțăgoasă și energică, număra de-abia opt ani. Cei doi părinți incompatibili mai aveau un băiat, Alexandru, de unsprezece ani, care venea la mijloc între cele două fetișcane rău-crescute, moștenind parcă un blestem părintesc, și Șerban, în etate de numai șapte ani la 1875, dar și pe Sofia, mezina familiei. Din acest nucleu familial se vor desprinde alte ramuri ale Cronicii de familie, dar sămânța nihilismului biografic este deja plantată. Miss Rose și domnișoara Kessel, cele două guvernante vorbitoare de engleză și franceză care îi însoțesc, îi bat, îi strunesc și îi instruiesc pe copii, sunt versiuni palide ale domnișoarei Marchand, nutrind aceeași scârbă interesată pentru civilizația înapoiată din România. Cum episodul poartă titlul de Copilării, semnificația sa este, contrar primei impresii, una vulgară, de păcat și de vină: prin copilării, Lăscăruș Lascari înțelegea ifosele Davidei, care, din când în când, nu se lăsa siluită de către un soț rapace pe care, în adâncul inimii ei, îl detesta, ruinându-i viața. De altminteri, cei doi soți se înfruntă în alcov atunci când Elena, fiica lor, îi aude schimbînd replici morbide, din care rezultă că Davida și-ar fi ucis soțul, dacă ar fi avut mai multă personalitate și demnitate, ceea ce nu deținea, iar Lascăr Lascari, văzându-se refuzat, visa deja la trupul cumnatei Cleopatra cu nepăsarea unui client de bordeluri și nu a unui tată de familie boierească. Elena Lascari va exersa pofta de exterminare reciprocă a părinților în sânul familiei ei puțin după anul 1900.

În Poziția astrelor la 19 iulie suntem în anul 1885, în orășelul N…, ,,capitala unui județ cu o margine-n munte, alta spre Duăare și celelalte în câmpie”. Lascăr Lascari murise de curând, Davida defilînd sumbru ca o văduvă cataleptică, blocată într-o poziție încrâncenată, lăsînd să se înțeleagă că își urăște mai intens soțul mort, cel care i-a mâncat viața, decât atunci când era viu. De altminteri, nu va mai supraviețui mult călăului ei, decedînd în jurul anul 1890. Davida este încă de la începutul romanului o exaltată în materie de trăiri violente, rele. Până și venerația juvenilă pentru Șerban Vogoride e pătată de frenezia cu care îi împărtășea judecățile politice antipopulare, aproape rasiste când venea vorba de doleanțele țărănești. Această exagerată diabolizare a boierimii românești, a cărei autopsie literară scoate la iveală meschinăria și plăcerea sadică de a-i domina și umili pe alții, nu e doar nerealistă, ci și pernicioasă estetic. O clasă socială exploatatoare nu trebuie obligatoriu să fie tarata moral pînă la ultimul ei membru, aspect ce e umflat artificial de împunsăturile caricaturale, ultranegative ale portretisticii picante exersate de Petru Dumitriu. Eustațiu Cozianu era pe cale să dea lovitura la tribunal după ani de judecată în speța moșiei Dobrunu, unde țăranii nu avuseseră niciodată un boier peste ei pînă atunci. Jovial și binevoitor, Eustațiu Cozianu, fratele mai mare al neamului, își reglează starea de bine lăuntric prin a consulta astrele, favorabile în principiu, și a da de pomană la oameni sărmani, vânzători de cireșe, de pe strada urbei modeste în care se afla, din superstiție și nu din mărinimie. Anticipînd un câștig nu tocmai de ocolit, moșierul Eustatiu avea deja în plan să-i vândă pământul din Dobrunu, o cincime din averea lui de l-ar fi obținut în instanță, unui Sava Plăvănescu, avocat din județ pus pe căpătuială, căruia îi cere șaisprezece mii de galbeni, tachinîndu-l cu prețuri din ce în ce mai exorbitante. Mândria de boier de șes nu se dezminte, însă Sava Plăvănescu ar fi plătit și mai mult, pofta de înavuțire dând pe afară în tagma avocaților din România lui Carol I. Revenind în casa părintească de un oarecare fast desuet, Eustațiu își saluta trecător nevastă, care acum trăia, mai mult sau mai puțin pe ascuns, cu cel mai bun prieten al familiei, Walter Apostolescu, boier modest, cultivat, franțuzit, fără vână politicianistă, cel care îndura eresurile astrologice aberante ale lui Eustațiu din dragoste pentru soția sa. În curtea casei îl așteptau câțiva țărani din Dobrunu, care se milogesc în genunchi de Eustațiu Cozianu să se îndure de ei să le vîndă moșia obștei sătești. Cozianu, superior și protocolar, le amintește că obștea sătească nu apare în codurile de legi ale tânărului regat, dar că țăranii vor munci pentru el, ceea ce era o minciună, Cozianu având de gând să modernizeze tehnic procesul agricol, eliminînd în acest mod o parte din surplusul de populație inutilă de la munca agricolă. Dintre figurile lugubre de sărăntoci se remarcă privirea hoțească a lui Niță Negrea, singurul care îi vorbește ironic boierului ipocrit. La masă, unde domnea voia bună, sunt invitate câteva cucoane de provincie, coana Smaranda Buzescu, cinică și bârfitoare, soție de senator, mama unui fete de douăzeci și doi de ani, Constanța, amenințată să nu se căsătorească deloc (senatorul voia o alianță matrimonială în rândurile boierimii răsărite din județ), și doamna Horoveanu, căsătorită cu un mare proprietar, femeie cumsecade de numai treizeci de ani, prostuță după părerea clevetitoarei pizmașe Smaranda Buzescu. Personaje secundare, figurante, ele servesc doar să destăinuie, în drumul lor spre casă, ce se ascunde în spatele familiei Cozianu: Cleopatra avea trei copii, primul băiat, Manolică, fiind făcut cu Eustațiu, soțul legitim, Zoe, fata, aparținînd fratelui mijlociu, Bonifaciu, iar Olguța, ultima sosită, era rezultatul verii fierbinți în compania răposatei rude prin căsătorie, Lascăr Lascari. Cleopatra Cozianu, care se culcase deci cu toți cumnații ei, își înșela cu nerușinare soțul, amorezat de proiectele sale financiare și de rostul lor astrologic. Eustațiu Cozianu apelează la serviciile unui avocat cumpănit și lucid, Mihuleț, pentru a tranșa problema moșiei Dobrunu: lacom de câștig, acestuia i se promit patru armăsari dacă Eustațiu iese învingător de la tribunal. Cine s-ar fi așteptat la un act de corupție nerușinat în dobândirea moșiei, dată fiind samavolnicia boierească tipică, e suprinsă să afle că subterfugiul legalist e cel care face diferența până la urmă: avocatul Mihuleț îi atrage atenția boierului că dacă protimisul a fost respectat, obștea fiind consultată la vânzările anterioare, atunci nimic nu ar trebuie să stingherească intrarea pământului în proprietatea deplină a moșierului. Aici se subliniază fragmentarea satului între țărani de condiții sociale relativ diferite, unii înstrăinîndu-și lotul, cu consimțământul obștei, alții pretextînd că lucrează în comun parcelele agricole în continuare, oralitatea dăunînd statorniciei legale. Termenul de rezolvare este prelungit până pe 19 iulie, spre nemulțumirea moșierului obsedat și avid de pământ. Țăranul Tănăsache, zic Turcul, urma să depună mărturie în favoarea boierului și împotriva așa-numitei obști, Eustațiu promițîndu-i că l-ar fi aranjat ca primar în Dobrunu, dacă stăpânul ar fi pus mâna pe moșie. Niță Negrea, urmaș de ocnași prin tată, de panduri de-ai lui Tudor Vladimirescu prin bunic, îi pune într-o seară foc la colibă, dar Tănăsache, care dormea înăuntru cu familia, după ce refuzase să mintă la judecătorie că obștea nu fusese de acord cu vânzările de pământ anterioare, scapă ca nevătămat, bănuind numaidecât ura comunității țărănești. Îndeobște, țăranii defilează în colectiv, fără personalitate, emanînd o brutalitate de oameni ai cavernelor, vicleni și hotărâți să-l fure pe boier dacă ar fi ajuns să muncească pentru el. Lupta de clasă e cumva inegal înfățișată: armele rațiunii mercantile se ciocnesc cu foamea de supraviețuire a unor bestii. După ce, în sfârșit, Eustațiu Cozianu află că a câștigat, luîndu-și o piatră de pe inimă după zile întregi de așteptări anxioase, de ajunsese coana Cleopatra să-l creadă cu mintea rătăcită, acesta îi oferă caii promiși avocatului Mihuleț și, cuprins de delirul succesului, pornește să-și viziteze moșia din Dobrunu. Semne rele sunt, atât în fișa astrologică, nu tocmai promițătoare, dar și în starea de agitație nervoasă a boierului Cozianu, destul de surescitat după ziua în care sărbătorise etilic în familie victoria. Înainte de deznodământul violent, ne-am putea forța imaginația anticipînd o providențială comoție cerebrală sau un infarct năucitor, nu însă ceea ce se întâmplă până la urmă: însoțit doar de portărel, avocatul Mihuleț, deși invitat, abil si prudent, pretinzînd o boala trecătoare la stomac, Eustațiu Cozianu este pur și simplu lapidat de țăranii din Dobrunu (singura fantă de lumină omenească, prea puțin verosimilă, este lumânarea pe care satul ucigaș i-o ține la căpătai boierului executat). Moartea sa subită rezolvă neplăcuta confuzie matrimonială, Cleopatra Cozianu refăcându-și căsnicia alături de Walter Apostolescu. Sava Plăvănescu nu se alege cu nimic din pământ, boierul amăgindu-l degeaba că îl vinde pe douăzeci și cinci de mii de galbeni, însă avocatul Mihuleț iese tihnit la o plimbare în caleașca cu caii de curând căpătați.

Viața lui Bonifaciu Cozianu este ceva mai corpolentă evenimențial, iar pentru prima dată natura și spațiul înconjurător apar mai larg profilate, deși și aici se poate afirma că privim un decor mai întins al scenei de teatru pe care defilează personajele, singurele care contează. Petru Dumitriu este primordial un portretist mirobolant. În vara anului 1876, Bonifaciu Cozianu se află la moșia de la țară a familiei, verde și vibrînd de viață, în compania fratelui, Eustațiu, învăluit în himerice studii astrologice, și a plictisitei sale cumnate, superficiala Cleopatra, despre care știm că avea doi copii în acel moment, unul al soțului real și celălalt al lui Lascăr Lascari, care încă mai trăia. Bonifaciu are treizeci și patru de ani și e un pierde-vară care nu-si găsise momentan vocația, deși urmase dreptul la Paris și era locotenent în rezervă în armata română. Egoist feroce, arogant, dornic de a-i supune pe alții, Bonifaciu își manifestă gândurile rele despre semenii sai și pornirile impunătoare ale trupului tânăr pe Cleopatra, care se culcă cu el câteva luni consecutiv. Deși atrasă de masculinitatea sa impertinentă, Cleopatra nu-l răpune și se scârbește de el. Un an mai târziu, Bonifaciu participă la campania militară din jurul Plevnei, ca locotenent în regimentul doi Roșiori, unde se remarcă, mai mult din întâmplare, prin eroism. Împreună cu sublocotenentul Walter Apostolescu, cel care nu e încă amantul Cleopatrei, și cu ajutorul unui sergent de origine umilă, Bonifaciu, călare pe calul său viril, ucide doi cavaleriști turci și capătă medalii de onoare. Bonifaciu nu omoară din patriotism, ci din cruzime și desconsiderare pentru specia umană în general. Gândurile sale întunecate supurează din loc în loc: ,,Ce tâmpenie. Ce tâmpenie. Auzi dumneata! Cum, dar ar trebui să fiu nebun! Asta e pentru amărâții ăștia de țărani, pentru dobitocul ăsta de ofițeraș, el măcar e de meserie. Dar eu? Eu? Nu, domnilor, faceți-vă afacerile cu alții, nu cu mine. Eu am pretențiunea de a fi cel puțin la fel de privilegiat ca domniile voastre. Mama voastră de ciocoi!” Realizând gustul pentru putere, Bonifaciu se apucă, după război, considerat o ,,porcărie” pentru un boier ca el, de politică la conservatori, inițial în umbra secăturii prestigioase de Lascăr Lascari, ruda sa apropiată din opoziție. Crezul său politic se dezvăluie în scrisorea trimisă cumnatului, Lascari: ,,Sînt două soiuri de oameni: cei care le poruncesc altora să-și taie gâtul între ei, și cei care primesc și execută porunca. Doresc să trec din această a doua tagmă în cealaltă și să mă fac din nicovală ciocan și din cal călăreț.” Ca să ajungă în Camera Deputaților din partea coservatorilor, Bonifaciu se împrumută la bancă, unde în consiliul de administrație trăgea sforile Lăscărică, scutindu-l de posibilitatea ca banca ,,să-l fi jupuit”. Banii erau pentru eligibilitatea politică din județ, unde alegătorii de colegiul I, Tache Buzescu și Manolică Horoveanu, se găseau la mâna unui trepăduș și semianalfabet combinator, Ienache Balaban, băiat de arendaș, care juca pe degete pe alegătorii din celelalte două colegii electoare. Bonifaciu acționează în politică ca în amorurile sale private sau ca la război: atacă și promite, servește și își cere partea. Ienache îi înmânează petițiile unor particulari și viitorul politician îl deservește pe acesta. Bonifaciu, după ce-l bruftuluiește în public pe prefectul din județ, iese deputat pentru prima oară, poziție din care nu mai pleacă până în ceasul morții. Câțiva ani mai târziu, în 1883-1884, Bonifaciu vrea să facă rapid avere, iar o căsătorie avantajoasă ar fi fost cea mai scurtă cale în acest sens. Acesta pune ochii pe Constantina Mavromihali, cu douăzeci de ani mai tânără decât el. Bătrânul Mavromihali, politician ca Bonifaciu, acceptă cu încântare legătură, iar la căsătoria lui Cozianu participă capii conservatorilor de atunci, ,,principele Dimitrie Ghica, domnii Alexandru Lahovary, Vasile Boierescu, Constantin de Blaremberg, Petre Mavrogheni, generalul Florescu, princepele Cantacuzino”. Căsnicia celor doi este un fiasco, Bonifaciu încetînd să se mai culce cu nevastă-sa la câteva luni după nuntă: socrul nu-i transferă imediat moșiile lui Bonifaciu, care nu primește sprijin financiar nici de la tânăra văduvă Cleopatra. Când Eustațiu este ucis în iulie 1885, amoralul Bonifaciu participă la facerea dreptății în Dobrunu: Niță Negrea e omorât în bătaie de oamenii legii. Cu ocazia asta, Bonifaciu îl recunoaște pe celălalt instigator la crimă, țăranul Dumitru Petrache Nană, ca fiind sergentul alături de care luptase în Războiul de Independență. Prea târziu: țăranul, deși nu ni se spune explicit asta, are aceeași soartă de nimic ca revoltatul Niță Negrea. Războiul de clasă e, însă, în toi, statul român arătându-și colții despotici, Bonifaciu exprimându-și părarea simțită că ,,a salvgarda ordinea socială” implica un tratament șoc administrat țărănimii neascultătoare. Între 1886 și 1887, Constantina, care nu va avea niciodată copii cu Bonifaciu, se apucă încet de băutură, boală din care va muri timpuriu de ciroză puțin mai târziu. Nefericirea naturii ei melancolice ar fi putut fi înlăturată dacă Bonifaciu nu i-ar fi permis și apoi interzis contactul cu Ionaș Hagiopol, bărbatul moale care o iubea sincer și ar fi putut să-i devină soț, dacă era boier și nu fiu de negustor prosper. Viața parlamentară în care este scufundat deputatul Bonifaciu, nemulțumit că nu concentra suficientă putere la aproape cincizeci de ani, dar și văduvit de protecția lui Lascăr Lascari, mort parcă la timp, surprinde ca o lecție de teratologie exemplară: ,,Capetele negre sau cărunte, bărboase sau mustăcioase, privirile agere și aprinse uneori de patima lăcomiei și a urii, redingotele negre, jiletcile de mătase, gulerele tari, pe trupuri moi, albe, sleite de plăcerile trupești, de înjosirile spiritului și de secătuirea nervilor – asta era lumea lui, cea mai primejdioasă menajerie din țară, locul unde se dobândeau în toată țara respectul și frica pentru reprezentanții națiunii.” Bonifaciu are ocazia unică de a-și dovedi înclinația spre silnicie și crimă atunci când un dandy înrudit cu alți politicieni de vârf ai Partidului Conservator, Michel Ipsilanti, îl insultă comic pe Cozianu și Constantina într-o gazetă retrogradă, scrisă exclusiv în franțuzește, înlocuind, sub aparența unei greșeli tipografice, de trei ori cuvântul coeur (inimă) prin plebeul cur. Scopul era de a scufunda steaua politică în ascensiune a lui Bonifaciu Cozianu (carnasier oportunist: de nu ar fi fost pentru decesul lui Lascăr Lascari, acesta plănuia să intre în Partidul Liberal), care imediat îl somează la duel pe împricinit, după ce îl pălmuiește public. Însoțit de Zlătișteanu și de căpitanul Vorvoreanu, soțul Elenei Lascari, deputatul Bonifaciu Cozianu îl ucide cu spada pe nevricosul, lașul și ghinionistul Michel Ipsilanti. După atâta cutezanță, Bonifaciu Cozianu ajunge ministru, de unde asistă acrit și furios la umilința de a se vedea egalul altor mari moșieri din Partidul Conservator și de a trebuie să strângă mâna înmănușată, întinsă cu doar două degete înainte, a monarhului Carol I, care îi trata pe politicienii români de vază așa cum Bonifaciu discuta cu administratorii săi de moșii. Pofta de răzbunare își caută curând victime, marile răscoale țărănești cutremurând țara pe la 1888. Obrăznicia nativă și arbitrariul de clasă rânjesc pe chipul sumbru al lui Bonifaciu Cozianu: Alexandru Lascari, fiul Davidei, este șeful său de cabinet, cel care i-o introduce în birou pe doamna Ascherliu. Aristocrata trupeșă îi cere mieros ajutor împotriva țărănimii furibunde. Bonifaciu îi promite de la obraz să o sprijine numai dacă îi devine amantă. Doamna Ascherliu, care îl va împărți la pat pe Bonifaciu, spre ciuda sa boierească, cu prințul moștenitor Ferdinand, acceptă. În aceeași zi, moșierul Walter Apostolescu descinde cu aceeași rugăminte, care se va executa manu militari, dar după ce moșia Dobrunu e parțial distrusă, spre paguba Cleopatrei, cea care plătea pentru că nu-i împrumutase bani cumnatului ei atunci când acesta avea nevoie, înainte de căsătoria cu Mavromihali. Excedat de răspunsul în doi peri ai lui Bonifaciu, Walter Apostolescu o trimite în loc pe Cleopatra însăși, care se culcă cu Bonifaciu chiar în biroul ministerial, investiția de o sută de mii de franci de la Dobrunu nefiind recuperată vreodată. Nu este nici prima și nici ultima oară când boieroaicele valahe sunt pictate în tușe foviste de lupanar. Bonifaciu Cozianu este un al doilea Lascăr Lascari. Anii trec și latura de brută vulgară din politicianul Bonificiu Cozianu se întipărește pe fizionomia sa de canalie. Partidul Conservator îl dezamăgește, intuind mai multa vlagă la liberali și mai mult viitor în pătura țărănească, cu toate că pe politicianul viguros, tânâr, dar nu mare latifundiar, Leon Popescu (Take Ionescu, cel mai probabil, la prima vedere), speranța partidului, îl taxează ca pe un neavenit fără pedigree. Crizele de imprecații reacționare se repetă din ce în ce mai des în întrunirile partidului, Cozianu fiind deopotrivă respectat și detestat. De 10 mai, bătrânul boier, călare falnic pe cal, o înjură birjărește pe doamna Ascherliu (,, – Hai sictir, putoare!”), amanta oficială a prințului Ferdinand care privea de la zece pași defilarea. Ultima aventură a moșierului încărunțit zdravăn este cu actrița de douăzeci și șapte de ani, frumoasa cu ochii verzi Lenora Popovici, căutată și curtată de gazetari, foști ofițeri și poeți simboliști. Lenora Popovici e o variantă la fel de nurlie a Cleopatrei, dar cu izbucniri verbale de bordel, ceea ce nu-l jena pe moș Bonifaciu: cert e că ,,trăi cu el în văzul Bucureștiului trei ani de zile, în care timp își cumpără o casă, trăsură, cai, își mobilă casa cu lucruri scumpe și juca orice rol voia, în scrâșnetele de invidie ale celorlalte actrițe.” Dincolo de bravadă, bătrânul nu va mai avea potența de la 1877, Lenora abandonîndu-l pentru altcineva sau alții, tineri și vânjoși. Imediat Bonifaciu își pune nepotul, Șerban Lascari, acum director al Băncii Creditul Agricol, s-o someze pe actriță să-și plătească datoria de ,,două sute șaptezeci și patru de mii nouă sute opt franci”. Șantajul nu mai funcționează de această dată, Bonifaciu aflînd că Lenora ar prefera mai degrabă să facă trotuarul decât să se întoarcă la un bătrân zaharist ca el. Ultima scenă îl surprinde pe Bonifaciu alcoolic, implorat de sluga sa Ion, un fecior de casă, să i se dea și lui o sfoară de pământ și eliberarea din serviciu. Bonifaciu ar fi vrut să-l înjure sau să-l plesnească, dar furia îi produce subit o comoție cerebrală. La înmormântarea marelui om de stat, maior în rezervă, asistă pioși și prefăcuți tombaterele ruginite Alexandru Marghiloman, Petre Carp, Nicu Filipescu și Leon Popescu, proaspăt uns ministru al Justiției. Bonifaciu Cozianu e ultimul monstru sacru al unui sistem social, neoiobăgesc, atroce în inumanitatea lui.

Galeriei de nemernici cu ștaif i se mai adăugă un portret, de această dată într-o notă comic-grosolană în O călătorie de plăcere. ,,Într-o dimineață de primăvară, într-unul din primii ani ai veacului al XX-lea, pe la orele unsprezece, colonelul Vorvoreanu, unul din ginerii Davidei Lascari, se duse la bordel.” Doamna Elena Vorvoreanu este copila care se lupta cu soră-sa, cea înceată la minte, Eleonora, în 1875. Ea este căsătorită în povestirea O călătorie de plăcere cu lepădătura de colonel Vorvoreanu, ahtiat dupa plăceri și excitante, constrîns financiar de faptul că îi tocase deja averea nevestei, după moartea Davidei, la o existență fadă. Colonelul Vorvoreanu e un soi de Stănică Rațiu de la 1906-7. Atracția Elenei pentru el pornește din secretele baldachinului, colonelul satisfacându-i cu vârf și îndesat poftele sexuale. Colonelul fumează ca o locomotivă, citește distrat gazetele, își aranjează mustățile imperiale și visează bani de dimineața până seara. Locuiesc în aceeași casă, decorată învechit și cu prost-gust, alături de bătrâna Sofia Cozianu, văduva baronului Bodmann de la 1890, reîntoarsă în București după aproape treizeci de ani de locuit în Viena, unde nepoata ei săracă o îngrijește cu interes sporit pentru averea ce ar fi moștenit-o de la văduvă. Deși mănâncă la Capșa aproape zilnic și sunt întreținuți și plimbați de bătrânică, soții Vorvoreanu se simt asemenea unor adolescenti răsfățați, dar strânși în lesa părinților protectori. Fanteziile colonelui Vorvoreanu spun multe despre viziunea asupra vieții pe care un ofițer inactiv al armatei române o întreținea cu puțin timp înainte de cutremul geopolitic din 1914: ,,la noapte, să șezi într-o grădină, cu bateriile de vin la gheață și cu o șanteuză în dreapta, una-n stânga, pe care să le ciupești de șezut cu toată mâna, militărește, fără să-ți pierzi monoclul din ochi, nici să lăși să ți se pleoștească vârfurile văcsuite ale mustăților! Ah, da! Și pe urmă, biletul de tren la Paris, cafeneaua, varieteurile, midinetele, micile dansatoare, cluburile cu străini care se cunosc în jurul mesei de joc. Ah, da!” Sofia Cozianu, putred de bogată, trecuse de optzeci de ani și se așteaptă ca fasoanele ei să fie acceptate natural de către familia Vorvoreanu. Înfumurată și despotică, bătrâna se lăuda că șofase în prima mașină electrică a domnului Benz și judeca invențiile și modele din ultimii ei ani de viață cu o privire acru-conservatoare, patimile nesuferite ale omului dintotdeauna, din care se pomenise personal cu atâtea, neavînd cum să dispară vreodată. Mișu Vorvoreanu i-ar fi provocat moartea, mai ales când unul din cei trei poli pe care îl cheltuiau cu mesele în oraș ajungea sub formă de bani de buzunar pentru colonelul deșucheat. Petru Dumitriu ne oferă pentru prima oară o explicație istorică, îngust-moralizatoare și de o altitudine epistemică joasă, asupra acestui fenomen de orbire politică, care, în definitiv, se aplică în orice societate modern-capitalistă: ,,Erau oameni avuți și europeni în anul 1904; bătrâna voia să se distreze cați ani mai avea de trăit; soții Vorvoreanu aveau nevoie de marea ei avere; iar soarta omenirii în general, condiția omului pe pământ, fizică și spirituală, suferința care putuse naște violențele războiului boxerilor și se sfârșea cu supliciul răsculaților, toate acestea cu implicațiile lor imorale, răspunderea pentru ele, sensul lor uman și istoric erau foate departe de cei trei meseni, sau nici nu existau pentru ei; acea perioadă a societății burgheze ajungea la o atrofie a simțului moral, o îngustare a eticii devenite strict de clasă, ceea ce a permis și represiunea revoluției ruse din 1905, și a răscoalelor țărănești din România anului 1907, și izbucnirea primului război mondial pentru niște pretexte absurde și mai apoi, după 1920 și mai ales după 1930, criza de moralitate publică, falsificarea valorilor etice, care au făcut posibile masacrele săvârșite de mișcările fasciste, războiul început de Japonia împotriva Chinei în 1934 și în sfârșit al doilea război mondial. E o limitare a sentimentului de participare la o existență colectivă, atât de adânc omenesc; o dispariție a acestui sentiment, înlocuit de acela al existenței individuale proprii cu corolarul indiferentismului etic, de unde decurge capacitatea mult sporită de a asista la suferința altuia și de a o provoca.” Și, totuși, Mișu Vorvoreanu nu premeditează un act de omucidere, deși umilința zilnică a unui colonel înțepat ca dânsul l-ar fi împins la un gest pripit. În schimb, Elena Vorvoreanu face trimiteri dese la câtă fidelitate, spre deosebire de frații și surorile sale, dovedesc ei doi și fiica lor, adolescenta Elvira, căreia i se promite în van că va merge la un pension elitist de fete din Austria de către perfida octogenară. Pesemne că ceea ce îi reține de la crimă este prezența unui avocat strălucit, dar cam efeminat, Alexandru Antofilache, pe care Sofia Cozianu îl zorește să-i încheie testamentul. Fosta amantă a reacționarului Șerban Vogoride este sfătuită să-și vândă toate proprietățile și să le preschimbe în bijuterii, dacă intenționa să lase întreaga ei avere unei singure nepoate, dezmoștenindu-i complet și definitiv pe ceilalți nouă urmași. Zis și făcut, Elena și Mișu Vorvoreanu topindu-se în îmbrățișări erotice în speranța că testamentul urma să-i favorizeze exclusiv pe ei. Ultima socoteală a colonelului constă în a o convinge pe bătrână să realizeze un tur extenuant al Europei într-o nou-cumpărată căruță-mașină, dar până să înceapă călătoria din urmă, amânată în urma unui accident oarecare al șoferului neexperimentat, Sofia Cozianu moare. Mișu Vorvoreanu se temea, în coșmarurile sale de psihotic, că poate-poate se va stinge înaintea hoascei. Ghilotina coboară scurt însă odată cu deschiderea testamentului, unde, spre groaza fraților Alexandru și Șerban Lascari, a Sofiei Șufana, căsătorită cu un petrolist milionar din valea Prahovei, a celor doi Vorvoreanu, giuvaiericalele merg la Eleonora Smadoviceanu, tălâmba urmașă a Davidei, cea care pleacase prima, val-vârtej, fără să salute, de la consiliul de familie. La câteva săptămâni după această întrevedere, Mișu Vorvoreanu, deprins cu slugărnicia, fuge la Paris, Sodoma și Gomora pentru păturile înstărite românești, însoțindu-l ca un fel de servitor personal pe Ștefan Lascari. Elena Vorvoreanu, nu tocmai deprimată de soțul colonel ușuratic, pleacă și ea la țară, însoțită de Elvira, coborînd punctual în gara Salcia, unde locuia sora ei mai mare, toanta și neghioaba de Eleonora. Planul de a-i subtiliza bijuteriile moștenite se împlinește în următorea parte din roman. Dinastia Cozianu-Lascari se îndreaptă galopant spre fundul istoriei.

Bijuterii de familie, una dintre nestematele Cronicii de familie, ar fi riscat să alunece într-o comedie cu final negru dacă Petru Dumitriu n-ar fi sesizat importanța unei panorame istorice și a unei alternări a planurilor și registrelor narative. Anul este 1907, primăvara, iar ocazia unor momente desprinse din Răscoala lui Liviu Rebreanu, însoțite de șerpuitoare limbi de foc care macerează lemnul vechi din tradiționalele conace boierești, nu poate fi ratată. Retragerea boierilor înspre orașe și teama care îi zguduia în fața prăpădului amintesc timid de paginile Moscovei incendiate și în curs de zorită golire din Război și pace. Bijuterii de familie este o dramă epică fără cusur. Eleonora Smadoviceanu nu avusese copii cu răposatul senator și, la vârsta de patruzeci și ceva de ani, îmbătrînise timpuriu. Locuia de zece ani închisă pe moșie. E destul de greu de apreciat de ce boală psihică suferea sau dacă era vorba de un retard păstrat din copilărie, însă Eleonora seamănă întrucâtva cu Lăscăruș Lascari: acră, hrăpăreață și stâpănită de ura difuză și impasibilitatea imorală a clasei sale. Soră-sa, Elena Vorvoreanu și nepoata-sa, Elvira, o brunetă cu ochii verzi care se anunța de o frumusețe răpitoare, îi vânau averea după cum încercaseră și cu bunica Sofia Cozianu. Dincolo de antipatia celor două surori, care ajung să-și dispute nu pe împopoțonata păpușă Zoe, ca-n copilărie, ci cutia de bijuterii a familiei, țărănimea fierbîndă e în primplan. Un băiat de pripas, desculț și amărît, Marinică vine de pe tren și coboară pe lângă Salcia, unde răspândește sămânța revoltei din Moldova. În discursul său superstițios și rudimentar se leagă mai multe focare de inspirație: studenții anarhiști, plătiți de ruși, protobolșevici, înfuriați de neizbânda anului 1905 în Rusia, moartea regelui României și rugămintea reginei către țărani de a curăța țara de năpârcile ciocoiești. Marinica și alții ca el sunt simpatizați și lăsați să călătorească de personalul Căilor Ferate Române. Frânarul de la gară și țăranul pribeag se unesc instantaneu în cuget. Aici Petru Dumitriu bifează școlărește lecția leninistă a anului 1917 înainte de termen. Agitatorul Marinică vrea vărsare de sânge și distrugerea caselor boierești. Apar și ceilalți țărani, bolnavi de pelagră, flămânzi, costelivi și murdari până la gât de noroi; Iordache, Rizea, Mototolea etc. Fiecare își spune păsul: cum Ivancea, arendașul boieroaicei Smadoviceanu, îi amenda din nimic și îi târa prin tribunale, unde țăranii pierdeau și plăteau amenzi grele pentru sărăcia lor. Ivancea e arendașul prin definiție, care atunci când nu fură de la stăpână, îi suprasolicită pe țărani în vederea îmbogățirii personale. Al doilea mare proprietar din sudul județului e un anume prinț, beiul, care cu o zi înainte, în spirit nazist sau ca în coloniile Belgiei în Africa, împușcase în joacă pe un tânăr țăran, Zaharia al lui Uracu, băiat care trăgea acum să moară, cum se și întâmplă. Cămătarul mai răsărit al satului este cel de-al treilea dușman al sătenilor. Fiecare strat narativ îngroașă naturalist dezolarea sumbă a locului. Dintre țărani, ființe ale cavernelor, troglodite, descrise fără urmă de simpatie de Petru Dumitriu, se desprinde Pîrvul, țăran cu mulți copii subnutriți și bolnavi, omul cu securea răzbunării seculare. În conacul Eleonorei, care își apostrofa sadic din nimic rudele scăpătate, prefectul, fricos, pus în funcție numai pe seama prieteniei cu moșierii din ținut, le înștiințează despre pericolul unei răscoale. Eleonora, semicretină, juca aprig cărți pe bani cu Elvira, pe care o curăța încântată de sine. Elena Vorvoreanu nu putea comenta fiindcă era mai săracă decât soră-sa. Legăturile de sânge sunt spulberate deja de o generație. Eleonora se freacă pe spate ca un demon slinos cu o scărpinătoare de fildeș la fiecare câteva minute. Arendașul Ivancea întărește sfatul prefectului de a părăsi urgent moșia, mai ales că știa cât rău le făcuse în ultimii ani țărănimii descompuse fizic, însă Eleonora îi amintește orbește că boieria domnește de veacuri în România și că un arendaș, mârlan după naștere, asculta mereu de moșier. Îl amenința chiar că-l înlocuiește cu un alt vechil, Alexiu, care îl slujea cu pricepere pe prinț. Între timp, moșia beiului ardea pălălaie dincolo de fereastră. Elena Vorvoreanu anticipa fuga și clipa în care ar fi furat caseta cu bijuterii. Casa Eleonorei era aceea în care îi născuse pe Elvira și Mișu, băiatul colonelului, soțul fugit la Paris (nu era la prima escapadă), tânăr introdus abia acum în roman, care era ofițer roșior de carieră. În acest răstimp, pornind de la gară, țăranii se adună în pâlcuri de fiare dezlănțuite și pornesc să pârjolească ograda boierilor. Țăranii au faciesuri de haite criminale. ,,Umblă cu securea sub braț, o secure cu coadă scurtă, cu tăișul arcuit, cu ciocan în partea cealaltă, cum se făceau pe vremuri.” Bandele de țărani dezlănțuiți îi prind pe cei doi arendași și, asemenea soldaților SS în genocidurile din Iugoslavia partizanilor comuniști în al Doilea Război Mondial sau a luptătorilor de guerillă ceceni în războiul cu Rusia în anii 1990, îi decapitează horror pe cei doi. Pentru o operă pretins realist-socialistă, Cronică de familie proiectează cel puțin bizar, mai cu seamă pentru anii 1950 în România, masele țărănești aidoma unor stihii incontrolabile, însetate de sânge ca stoluri de lilieci famelici în căutare de șoareci și șobolani de câmpie. ,,Curgeau pe uliță, o umpleau de umbre negre și de glasuri ce creșteau în strigăte și zarvă.” Cititorul este speriat de aceste spectre sinistre, de parcă ar împărtăși stările de spirit ale celor două Vorvoreanu, cele care fug cu caseta la gară, lăsând-o pe alienata Eleonora singură cuc în conacul bântuit. Țăranii sunt hitchcockian ,,înșirați pe linie ca mătăniile de păsări negre înșirate pe firele de telegraf în văzduhul șesului pustiu”. Șeful gării, care se străduiește servil să le urce într-un vagon oarecare de pasageri pe Elena și Elvira Vorvoreanu, le aduce aminte în treacăt că pe moșia din Dobrunu a domnului Walter Apostelescu avuseseră loc prăpăstii. Elena Vorvoreanu nu poate înțelege cum se pot revolta, după sute de ani de înjosire, aceste creaturi infernale subumane. În tren, un oarecare colonel Rusescu se fălește că a răpus cu mâna lui de vânător doi țărani. Elena Vorvoreanu se roagă la ceruri ca soră-sa, Elvira, să fi fost crestată ireparabil de țărani, acele ființe cu ,,dinții mărunți și veninoși ai sărăciei și ai mâhnirii”. După ce fac pustiu în jurul lor, înfierbântații țărani se gândesc să urce în tren, să meargă la judecătoria din județ unde să facă praf documentele și actele de proprietate ale boierilor. Dar până să pună în aplicare acest plan nesăbuit, cațiva se iau deja la bătaie în problema împărțirii pământurilor, dacă aceasta se va face în obște sau cu titlul de proprietate individuală. Țărănimea cunoaște și ea faliții și învingătorii ei chiaburi. Personalul muncitoresc feroviar nu se coordonează cu țărănimea rebelă, dar cele două clase se studiază amical din priviri. Masele sunt, altfel decât de obicei, cu temperatura ridicată: ,,Furcile se clătinau deasupra capetelor oamenilor și cu fiecare boare de vânt venea o răbufnire de strigăte.” Ajunse în capitala de județ, Elena Vorvoreanu, după ce inspectează cutia de bijuterii, făcând o retrospectivă a amintirilor familiei și conștientizînd, finalmente, cât de morbid de avară îi era sora, merge în toate casele boierești, văicărindu-se ipocrit de grija Eleonorei, sfâșiată probabil de haitele țărănești, necravașate la timp. În realitate, Eleonora, cu mințile ei rătăcite, se afla în grija familiei învățătorului din sat, țăranii lăsînd-o în pace. În casa Matildei Misirliu, Eleva Vorvoreanu schimbă impresii cu elita județului. Afară, zece mii de desculți cu furci în mâini pătrundeau în oraș. Zoe Izvoranu și Aristița Pretorian pun evenimentele pe seama anarhismului rusesc. Dacă le-ar fi ținut ,,conferințe” instructive la momentul potrivit, țăranii nu s-ar năpusti ca vandalii acum. Domnul Augustatos este cel mai mare latifundiar de acolo, iar nemulțumirea pe seama activității prefectului îl va costa pe acesta din urmă postul. Colonelului Cilibia, un ofițer obez și grobian cu mutră de măcelar, îi revine sarcina ingrată de a-i lichida pe răsculați. Abia cu intrarea regimentului patru Roșiori în reședința de județ, țăranii sunt masacrați. Tânărul Mișu Vorvoreanu, copie țanțoșă a tatălui său, se remarcă printr-o conduită represivă exemplară. După pacificarea violentă a urbei din județul agrar de la nord de Dunăre, prefectul și domnul Augustatos pierd la cărți, semn de calm redobândit al elitelor, în fața mult mai experimentatului cartofor, colonelul Cilibia, devenit important în ecuația socială tulbure. Doamna Elena Vorvoreanu și fiică-sa, Eleonora, se grăbesc la moșie, în căutarea mătușii Elenora. Mișu Vorvoreanu îl pălmuiește pe bietul învățător pentru lipsa de educație patriotică pe care le-a dat-o țăranilor descreierați. Maică-sa nu știe cum să se retragă mai repede la conac peste noapte. Eleonara pare cu mințile ceva mai împrăștiate decât de regulă, deși din galimatiasul său aspru rezultă clar ca își bănuia rudele de potlogării și hoții. Printre ruinele fostei case, Elena Vorvoreanu trece la fapte în întunericul deplin de afară. Eleonora dormea lin, nu însă și nepoată-sa, care se prefăcea. ,,Ca fulgerul, o acoperi cu perna, o apăsă, se urcă pe ea cu trupul ei mare și greu, îi stăpîni zvârcolirile slabe sub plapumă, cu genunchii și cu mâinile, până nu mai simți nici o mișcare.” Cele câteva personaje de țărani tragici, calibanii răpuși de Armata Română, sunt acum pe șlepuri, plutind pe Dunăre, înconjurați de soldați ridicați din aceeași extracție socială ca ei. În afară oricăror regulamente, legi sau drepturi ale omului si cetățeanului, cei douăzeci sunt coborîți pe mal, duși în șes și executați pe furiș. Unul dintre soldații călăi cedează nervos și se sinucide. La București, prefectul în curs de destituire urmărește jocul tânărului actor Bulandra, în Marchizul de Priola, alături de șeful de cabinet al unui ministru, protectorul său politic. Speră să nu-și piardă funcția bănoasă. Cele două Vorvoreanu, înveșmîntate în bijuterii sclipitoare, nu-l salută pe prefect, prefecîndu-se că nu-l cunosc. Cariera sa politică e complet sfârșită. Domnia ,,eroului de la Hodivoaia”, sat ras ca-n palmă cu tunurile statului, avea să mai dureze șapte ani.

În Viața la țară (I) am ajuns cronologic în anul 1915. Adolescentul hormonal Dimitrie Cozianu, alintat Dim, se întoarce în vacanța de vară la Dobrunu. Este elev la liceul ,,Gheorghe Bibescu” din cel mai răsărit oraș al județului. În căruța care-l duce la conac, de două ori renovat de când cu răscoala, vizitiul Nicolae, alcoolic din fire, e abordat de doi inși din sat care îi propun răstit să-i ducă și pe ei cu trăsura. Nu-l văzuseră pe tânărul de pe bancheta din spate. Niculae nu recunoaște că ar transporta călători pe bani sau băutură în timpul când boierii nu au nevoie de caleașcă, dar țăranul român e teribil de mincinos și bănuitor când e vorba de interesul lui la mijloc. Dim trece prin ordaliile sexuale ale adolescenței: vocea i se schimbă, iar mintea îi fuge ba la fetele de bordel de care îi povestiseră în termeni fabuloși colegii de liceu, ba la Julieta Doicescu, fata unui avocat cunoscut din provincia lor. Dim este băiatul lui Manolache Cozianu și văr primar cu Ghighi, băiatul mătușii Olga, cu Augusta Hagibei, fiica lui Alexandru Lăscăruș și Elvira Vorvoreanu, fata mătușii Elena Vorvoreanu, ucigașa de soră din Bijuterii de familie. Toți aceștia sunt adunați în curtea casei din Dobrunu. Augusta Hagibei e căsătorită cu domnul Hagibei și are douăzeci și opt de ani. Verișoara Elvira se luase de curând cu Ipsilanti, general de armată. Domnul Hagibei, tatăl Manolică și prințul Duca, însurat cu mătușa Olga, discută aprins despre intrarea României în război. Tabăra antantistă numără cei mai mulți susținători, doar verișorul Mișu Vorvoreanu, ofițer, e declarat de partea Germaniei și Imperiului Austro-Ungar. Dim este agitat și cu mintea dusă la femei. Noaptea visele îi provoaca poluții, iar starea de excitare e parcă permanentă. La un moment dat, Șerban Romanò, fiul de zece ani al verișoarei sale primare, Alexandrina, îi spune că Elvira se regulează prin împrejurimi cu Ghighi. Dim îi pune întrebări, iar rațiunea i se tulbură. Zguduit de informația fierbinte, Dim zace tulburat pe iarbă când îi aude pe domnii Hagibei și Romanò, soții verișoarelor sale Lascari, bârfind în trecere. Se spunea că bunica, care încă trăia, se întorsese din străinătate și era prezentă la masă, Cleopatra Apostolescu, fostă Cozianu, îl făcuse pe tatăl lui, Manolică, cu bunicul Eustațiu, cel omorât de țărani, pe matura Zoe cu Bonifaciu Cozianu, fratele bunicului, iar pe madam Duca cu Lascăr Lascari, cumnatul bunicului Eustațiu. Mătușile sale erau, drept urmare, surori doar de mamă cu tatăl lui Dim. În acea noapte albă de vara, Dim avu câteva fantezii erotice cu Elvira și Augusta, verișoarele lui împlinite la trup. Pe Augusta o întâlnise pe hol noaptea și o poftește animalic. Nimic nu se întâmplă. A doua zi asistă la o tranzacție comercială dintre un țăran șiret, care își vindea capra, și tatăl său Manolică Cozianu. Țăranul își lăsa capra fără să mărturisească faptul că nu mai putea da lapte fiindcă fusese la țap. După ce o cumpără, singurul fiu al lui Eustațiu conchide, firește, că țăranul român e o făptură imorală, alcătuită numai din instincte brutale. Dim meditează la desfrânarea bunicii Cleopatra. Aceasta îl cheamă curând la dânsa în încăpere să mai stea nițel de vorbă cu acest nepot devenit așa de repede bărbătuș. Nepotul merse în odaie și se așeză lângă dânsa pe pat, așa cum îl rugase tandru. Bunica îi aruncase priviri curioase încă de când ajunsese acasă. ,,Dar la niște vorbe pe care i le șopti dânsa și la un gest al ei, brusc, rapid, Dim sări în sus, îngrozit, și se repezi spre ușă, o deschise, ieși și porni în fugă pe culoar.” În săptămână care urmă, Dim suferea la pat, lovit de scarlatină, delirînd sub febră și rostind scârboșenii sexuale, suficient pentru ca părinții să cântărească ideea de a-l trimite pentru studii la internat în Elveția sau Franța în anul următor. Singura îmbufnată și indiferentă este bunica Cleopatra, nepotul ei nemaiprezentînd interes. Petru Dumitriu împinge trama în bălțile stătute ale viciului patologic.

În nuvela Datoria, soțul Olgăi Cozianu, Gheorghe Duca, coborâtor din domnitori moldoveni, mare moșier, e colonel în armata română și fost profesor în liceele cu profil militar. ,,Fratele mai mic al acestui domn Duca făcuse o școala de cadeți la Potsdam și Academia Militară Regală Prusiană; în 1916 era colonel în armata română; în octombrie sau noiembrie, i se dăduse comanda unei brigăzi alcătuită dintr-un regiment de grăniceri și două regimente de infanterie.” Muntenia fusese cucerită, iar frontul se mutase pe linia Carpaților Orientali, țara ajungînd la dimensiuni reduse, practic Moldova mică. Armata română, coordonată prost și cu dotări insuficiente, era în completă retragere. Fără ajutorul militar (și, mai ales, ofițeresc) franco-britanic, românii ar fi pierdut cu siguranță războiul. Statul moșieresc plesnise la coate și se afla în complet faliment politico-administrativ. Locotentul Laurențiu Streie provenea dintr-o familie de militari, iar un unchi îi fusese general. Ofițer de profesie, Streie respecta ordinele și asculta de superiori cu acea supușenie câinească inoculată naționalist în școlile militare. Sublocotentul Dumitriu era un alt demn ofițer de carieră, pregătit impecabil în Germania. Doar sublocotentul Gogu Apostolescu, nepotul din a doua căsătorie a Cleopatrei Cozianu și văr de departe cu Olga Duca, soția colonelului Duca, așa-zisa somitate militară, discută jovial despre bordelurile de la Paris, băutură și petreceri și câte puțin despre pictură, profesia în care voia să se lanseze, copil de moșier cu mult timp liber. Războiul era o obligație stupidă pentru dânsul. Locotenenții Friedmann, Stahl și Istrate sunt ofițeri politicoși și prezentabili, extrași din mediile orășenești mai prospere, cu respect față de patrie și autorități, însă nu atât de devotați ca dârzul Streie. Îl vedem apoi pe colonelul Vasilache, un laș fără pereche, statmajorist de meserie, care la primul foc al inamicului fuge cu coada între picioare. Pedeapsa pentru ofițerii superiori? Nici una, firește. Armata e în necontenită retragere înspre câmpia Moldovei. Soldații sunt prost echipați, iar muniția-i puțină. Comandanții au o politică defetistă, în ciuda strigătelor patriotarde. Armata română se simte îngenuncheată de cea germană, în neobosită ofensivă. E ca diferența între ,,ciocănitul pe un ceaun de tuci de ciocănitul pe un ulcior de lut”. Pentru colonelul Duca ,,ordinele, regulamentul, onoarea militară” sunt aprecieri îndoielnice la români. Fără să-l condamnăm nici acum pentru scepticismul său, acesta, germanofil prin vocație, își orchestrează dezertarea la inamic fiind de părere că în 1916 războiul era ca pierdut pentru români, ceea ce suna rezonabil ca pronostic pe termen scurt. Primește sprijinul în bani de la vărul soției sale, Șerban Lascari, director de bancă, bărbat la aproape cincizeci de ani. Cu această ocazie aflăm că marele capital financiar profita din plin de pe urma războiului. Colonelul Duca ar fi urmat să-ți susțină traiul în Germania din ,,economiile” depozitate la Deutsche Bank, unde îl aștepta cu sprijinul său Hugo von Rosenfeld, colaborator și amic de-al lui Șerban Lascari. Duca fuge la dușman prin zona de front controlată de fostul său elev la școala militară, cel care îi purta oarecare respect, deși îl descumpănise prin retragerile repetate ale armatei, locotenentul Laurențiu Streie. Nu putem garanta că Duca personal îl ucide pe sergentul Florea Marin, soldatul-țăran care îl însoțește spre linia inamică, dar colonelul român e un monstru capabil de orice. Mitocanul de Cilibia ajunsese între timp general. Se iau măsuri drastice, iar câțiva ofițeri sunt arestați. Statul-major hotărăște să se dea o lecție dură altor posibili dezertori, iar țapul ispășitor este ales însuși Laurențiu Streie, sacrificat ca Apostol Bologa în Pădurea spânzuraților, dar fără drama de conștiință din romanul lui Liviu Rebreanu. Curtea Marțială orchestrează sumar un dosar-fantomă, în care locotenentul, naiv, credul, bineintenționat, dar cinic în privința vieții, ateu, este acuzat că l-ar fi sprijinit pe trădătorul Duca, iar Laurențiu Streie e condamnat imediat la moarte. Regele Ferdinand refuză să-l grațieze. Pedeapsa este executată în fața camarazilor săi, gorila de Cilibia dându-i locotentului Stahl ordinul să-și împuște prietenul de arme. Acesta refuză vertical. ,,Locotentul Stahl fu trimis să comande un spital de tifos exantematic în dosul frontului. Peste o săptămână, era bolnav, între viață și moarte”. Armata Română este, la vârful său, o trupă de fanfaroni, escroci, bandiți, ucigași și nulități militare fără strop de demnitate.

Mizeriile războiului e o reluare șchioapă estetic a ideilor conținute în proza anterioară, plasată de această dată în februarie-martie 1917. Locotenentul Stahl rezistă glorios tifosului exantematic, de pe urma căruia își întărește sistemul imunitar bînd dintr-un butoi de varză acră, rătăcit prin curtea spitalului îmbâcsit. Pe front, colonelul Vasilache, ditirambic ca orice naționalist de mucava și jalnic ca practician, îl trimite pe locotenentul Friedmann să atace disperat și compensativ, după ce regimentul patru roșiori, din care făcea parte și Mișu Vorvoreanu, fugise rușinos din calea germanilor. Cei mai mulți grăniceri mor în urma ofensivei, iar locotenentul Friedmann, cu nume evreiesc, este ultrascârbit de practicile aberante ale armatei române, condusă de o turmă de generali derbedei. Gloria, însă, își are regulile ei contabile. ,,Pentru atacul acela colonelul Vasilache primi ordinul ,,Mihai Viteazul”, iar locotenentul Friedmann, sublocotenentul Dumitriu și mulți alți ofițeri, ,,Coroana României”, cu spade. Decorații fură împărțite și multor soldați. Celor morți, nu, fiindcă nu mai puteau fi încurajați.” Restul povestirii se deșiră în jocuri de cărți până în zori, înjurături, încăperi sufocate de fum de țigară, alcool, într-un cuvânt, relaș milităresc. De aici aflăm că Gogu Apostolescu, băiatul doamnei Cleopatra, ex-Cozianu, trișa la cărți ca o haimana, bea coniac franțuzesc și fuma trabucuri fine cubaneze. Gogu, printre imprecații și cântece fără perdea, recunoaște degajat că nu credea în nimic pe lumea asta dincolo de stomac, femei și distracții intense, pictura ocupînd un loc marginal în universul lui moșieresc. Stahl, Friedmann, Apostolescu și Dumitriu trag împreună o beție strașnică, joacă cu vioiciune cărți, după care vânează o țărancă pe câmp, care se dovedește, privită mai de aproape, a fi soldat, și o prostituată la șosea, pe care o înhață primii câțiva soldați ruși, aliații patriei. Ajuns înapoi la spital, Stahl observă cum un pâlc de pacienți cu un doctor alături se holbau în ciubărul cu zeamă de varză acră. Înauntru se descompunea de luni de zile un pacient care murise încercând să bea din licoarea întremătoare. Stahl se vindecase din hoitul unui alt bolnav.

În ianuarie 1918, Augusta Hagibei și vărul ei Ghighi Duca, nepotul colonelului dezertor Duca, așa-numitul prinț, merg grăbiți pe străzile din Iasi. Augusta tocmai trecuse printr-un chiuretaj. Trăia de ceva vreme cu Ghighi, care o părăsește fără prea multe comentarii. Acesta este debutul abrupt din Augusta sau Marșul Nupțial. Retragerea administrației statului la Iași punea presiune pe bunăstarea elitelor aristocratice. ,,În seara aceea o aduse totuși cu bine pe Augusta acasă. (Stătea cu domnul Hagibei, director general într-un minister, cu sora ei mai mare mare, Alexandrina Romanò și cu cumnatul ei, în două odăițe înghesuite, în casa unui profesor de liceu, aproape de strada Lăpușneanu.)” Ghighi Duca e afemeiat, după cum Augustei îi plăcea preacurvia. Din acest moment încolo, locotenentul Friedmann, multiplu decorat pentru fapte de vitejie, devine protagonistul nuvelei. Acesta se întâlnește în tren cu junele Dimitrie Cozianu, în vârstă de optsprezece ani, care-l informează că s-a petrecut Revoluția ,,maximaliștilor” în Rusia. După care, fără să mai aștepte vreo reacție, tânărul moșier se avîntă într-o tiradă fluvială, simplă propagandă monarhică, în tren. Întâi îi informează pe soldații țărani că vor fi împroprietăriți, apoi că marii moșieri nu vor deține mai mult de cinci sute de pogoane. Urmașul lui Bonifaciu Cozianu îl zăpăcește pe Friedmann, care, după atâția ani de front, uitase rolul politicii în viața civilă. Dim Cozianu îi recunoaște locotenentului că elitele sunt nevoite să impună reforme și să se modernizeze dacă nu vor să fie luați pe sus de furtuna revoluționară. Cozianu junior îl înjură apoi pe prim-ministrul Brătianu pentru ca imediat după aceea să-i aprecieze fariseismul de clasă ca necesar: omul din 1907 pretindea a fi aliatul de conjunctură al țărănimii. Friedmann face cunoștință cu alți tineri ca Dimitrie Cozianu, însetați de politica vremii. Personajele sunt caraghioase, iar opiniile lor o adevărată parodie a mișcării revoluționare rusești: gazetarul socialist Nicu Prodan urlă demagogic, Fănică Niculescu, pregătit în filozofie în Germania, dar cu studiile neterminate la timp, debitează furios crâmpeie de idei, Titel Negruzzi, un om fără căpătâi în căutarea unei cauze pe măsură, cheamă la acțiune, până și Gogu Apostolescu, din ce în ce mai alcoolic, se lansează în discuții fără rost, absurde și ridicole. Acest nucleu cu mințile tulburate se decide să dea o revoluție de buzunar la Iași, arestînd pe rege, pe membrii guvernului etc., chiar dacă asta implica, în chip aberant, o alianță cu generalul Averescu. Friedmann se lasă târât în jocul unor tineri zvăpăiați, o bună parte din ei lepădături de origine boierească, cu proptele la cel mai înalt nivel. Grupul de palavre încinse, căruia i se alătură din penumbră și Ghighi Duca, se întâlnește în casa conspirativă a Augustei Hagibei. E greu de înțeles unde intra atâta lume pestriță. Alcoolul și țigara acompaniază spiritele aprinse de ,,puterea politică revoluționară”. Titel Negruzzi ajunge să se culce cu Augusta după doar câteva întâlniri. Ghighi Duca îl prezintă cunoscuților pe un rus oarecare, Golubenko, un tip serios, simpatizant al Revoluției din octombrie 1917. După câteva întrevederi trăznite, debile, Golubenko, care simte în locotenentul evreu Friedmann un spirit ceva mai cerebral, dar neinstruit politic, îi oferă Manifestul comunist în limba franceză, explicîndu-i că gruparea lor nu are nici un fel de organizare și contact cu masele, iar majoritatea celor din casa Augustei sunt niste aventurieri aristocratici care se prostesc cu ultima moda, fiind oameni inepți și inapți, pe care nu te poți baza. Pe de altă parte, situația generală era coaptă pentru o intervenție revoluționară, în ciuda șanselor minime de reușită. În acest timp, Augusta începe sa se culce cu Fănică Negulescu. Gazda lor nu înțelegea nimic din discuții, casa conspirativă mirosind mai degrabă a bordel ieftin. A doua zi seara, Golubenko și alți probolșevici din tabăra generalului Șcerbacev sunt împușcati în garnizoana alb-gardistă, iar Friedmann este arestat de partea română. Prim-ministrul cu maniere orientale, despotul unei familii politice cu tradiție, I.C. Brătianu este informat de Siguranță asupra celor întâmplate. Friedmann, evreul comunist, este singurul condamnat la moarte, dar nu una scrisă, ci prin obligativitatea de a lupta la infanterie în primul front. În tren, înconjurat de soldați ruși bătăioși, alții sau poate aceiași pe care îi văzuse că își omorîseră ofițerii cu câteva săptămâni înainte, Friedmann, supravegheat de doi jandarmi, nu încearcă să fugă. Are nervii destrămați, acceptînd să meargă pe același drum ca locotenentul Sterie. Se convertise neverosimil de repede la bolșevism. Un plutonier îl împușcă până să ajungă să guste din înfruntarea dintre tranșee. Actele sunt falsificate util, după cum suntem familiarizați că se practică deja în Armata română. Ghighi Duca, în schimb, după o lungă convalescență, supraviețuiește frontului. Când o reîntâlnește pe Augusta într-o seară la teatru, scenă care o reproduce pe aceea din finalul Bijuteriilor de familie, aceasta îl informează că domnul Hagibei murise de ,,gripă infecțioasă”, la fel ca domnul Romanò, cumnatul ei de soră. Ghighi întreabă dacă ea era cea care i-a turnat, iar Augusta Lascari recunoaște vesel și tâmp că totul fusese o poznă femeiască pentru a-l pedepsi pe bărbatul care o jignise, însuși Ghighi. De la statul major al armatei, trecînd prin prim-ministrul de atunci al țării, terminînd cu Augusta, murdăria omenească nu are limite.

Povestirea Salata s-a bucurat de o ecranizare fulminantă a regizorului Lucian Pintilie in 1994, cu titlul O vară de neuitat. Maria-Theresia von Debretzy se trage dintr-o familie de secui reformați care coboară până dincolo de 1600 în istoria Transilvaniei. Mătușile ei, fete bătrâne, Maria-Theresia și Carolina-Francisca-Josepha avuseseră singure grijă de ea în copilărie și adolescență, povestindu-i istovitor istoria feudală a familiei, ferecată in provincia ei ponosită. Neamul sărăcise, nu numai din imprudența mătușilor, darnice și visătoare, ci, pur și simplu, din îngustimea vieții sociale și din neadaptarea provocată de schimbarea de după 1850 în Imperiu. Fratele lor, Carol von Debretzy trecuse printr-o scurtă carieră militară, care se terminase cu cinci ani de închisoare. Acesta încercase să-l ucidă, și aproape ca reușise, pe straja-meșterul din regimentul său de husari pentru că îl jignise în onoarea sa de nemeș. După ce studiase ingineria la Viena, Carol von Debretzy lucrase o vreme pe câmpurile petrolifere din România și Galiția. Sarac, circulau zvonuri despre el că ar fi avut simpatii socialiste. Din căsătoria sa scurtă cu Sofia Lascari rezultă o fată, Maria-Theresia, cea care purta unul din cele două nume pe care și le permitea neamul lor de nemeși. Apoi, Carol muri, iar Lascăr Lascari o căsători în pripă pe Sofia cu Șufană, milionar care parvenise subit din petrol, nepoata repudiată crescînd în compania celor două mătuși lunatic-paseiste, fără ca mama să mai știe ceva de ea. Acum, în jurul anului 1925, Maria-Theresia von Debretzy este căsătorită cu locotenentul Petre Dumitriu, actualmente căpitan, cu care are câțiva copii (spre deosebire de film, aceștia sunt cvasiabsenți). În orașul de provincie cunoscut, situat aproape de Dunăre, mătușa Elena Vorvoreanu, bolnavă de cancer, dă un bal pentru ofițeri și alte rude din protipendadă. Maria-Theresia nu se conversase cu bogata ei mătușă până atunci, motiv ca aceasta, jignită în amorul-propriu, să țeasă o intrigă (sau nu) împotriva nepoatei. Prințul general Ipsilanti, fostul ei ginere, Elvira Vorvoreanua fiindu-i o vreme nevastă, pusese ochii pe altă urmașă a neamului Lascări. La petrecere participă și locotenenți mai modești social, ca Spahiu și Turtureanu (acesta din urmă ajunge general în Al Doilea Război Mondial), care ar fi vrut să dea o fugă la bordel, dar doctorul-farmacist al urbei îl închisese pentru câteva zile (în film, hârjoana violentă și promiscuă, presărată de invective și obscenități xenofobe, de șovinism penibil, ocupă un loc proeminent). Doamna Elena Vorvoreanu își bârfește ruda ardeleană cu Șerban Lascari, fratele și unchiul Mariei-Theresia. Generalul Ipsilanti dansează cu Maria-Theresia, dar aceasta îi refuză politicos avansurile libidinoase. Bătrâna Vorvoreanu pune o pilă nepotului ei Cezar, băiatul lui Șerban Lascari, prezent cu politețe la discuție, generalului Cilibia, grobian și sălbatic ca întotdeauna. Urmarea acestei sindrofii de elită este simplă: gelos, căpitanul Dumitriu cere mutarea în altă garnizoană. Generalul Ipsilanti i-o acordă cu ranchiună, trimițîndu-l pe granița cu Bulgaria, unde câțiva revoluționari de origine macedoneană, supranumiți comitagii, atacau armata și satele românești din împrejurimi, ajungînd să-l ucidă pe fostul comandant. Din acest punct până spre final, filmul este o redare splendidă a povestirii, mai puțin excesul de sudalme și prostia în acțiune a trupelor românești, atenuate în roman. Locotenentul Turturenu își bate soldații pentru chestiuni elementare, dar aceasta este practica normalizată în Armata Română, una de plugari supuși și săraci cu duhul. Comitagii desfigurează cadavre și își torturează victimele. Ultimul lor atac asupra pichetului de la Staro Selo îl obliga pe căpitanul Dumitriu, școlit în Germania, să ia măsuri dure, arestînd un grup de țărani bulgari, bănuiți de colaborare cu teroriștii macedoneni. În urma inspecțiilor jandarmeriei si ale Siguranței, care nu puteau să se lase mai prejos în fața superiorilor politici, Dumitriu primește ordin militar, venit de la ministru, să îi omoare revanșard pe zarzavagii. Victima nevinovată este un leitmotiv în Cronică de familie. De aici începând, drama se desfășoară în ritm de dans macabru. Maria-Theresia îi plătește pe grădinarii bulgari, dintre care Petco și Dimităr se remarca ca fiind cei mai cumsecade, pentru muncile depuse, în vreme ce locotenentul Turtureanu îi bătea sălbatic în clădirea garnizoanei. Nici o lege nu este respectată, în afară de abuzul bestial al legilor naturii dezlănțuite. Salata crește verde și curat în bătătură, însă atunci când căpitanul Dumitriu, umanizat de Maria-Theresia, dar și stăpânit de eticheta militară deprinsă în Prusia, cere ordin scris de împușcare, generalul Ipsilanti, însoțit de un colonel oarecare, vine personal să calmeze situația. Dumitriu cere în continuare ordin scris, ceea ce îi aduce decăderea profesională, locul său în Armata Română fiind, de acum încolo, unul de etern paria. Locotentul Turtureanu îi ia locul, porunca de împușcare fiind executată pe furiș, înscenându-se o fugă și stabilindu-se post mortem un alibi birocratic mincinos. Nu contează ,,o mica crimă” într-un stat guvernat într-un mod ,,mărunt, rușinos și comic”. După ce este călcat în picioare de injuriile generalului Cilibia, Dumitriu încearca fără izbândă să se sinucidă, dar gândul unei familii de întreținut îl reține pe loc de la un gest fatal. În final, Maria-Theresia von Debretzy, care nu se trage prea mult din familia odioasă Lascari, cere ajutor material muribundei Elena Vorvoreanu. În fața nedreptății și a crimei, ucigașa de soră Elena Vorvoreanu rânjește malefic, culme a cinismului, afirmînd crezul ei adânc, boieresc: dincolo de moartea tuturor se află egoismul rapace al fiecăruia.

În Plăcerile tineretului, anul este 1928, într-un București iernatic, dar cu o viață de noapte tropicală. Șerban Romanò, nepotul lui Alexandru Lascari și fiul Alexandrinei, se întorsese din Germania cu diplomă de inginer, visînd să studieze filozofia la București. Vărul sau, Ghighi Duca ajunsese un bețiv notoriu. Încă bogat, prințul Duca se plimba ademenitor cu un Rolls Royce prin capitală. Împreună cu Elvira Vorvoreanua și Bubu Ipsilanti, care îi făcea asiduu curte acesteia, asistă la o bătaie într-un bar. Vărul lor, Ghighi, un englez dubios cu care se certa, dar cu care se afla inițial în termeni amicali în fața unui pahar de tărie, și alți meseni, iritați de unul dintre ei doi, devastează localul. La o lună sau două după aceea, Șerban Romanò îl reîntâlnește pe Ghighi, relativ alcoolizat, în barul lui Vasilache Tassopol. O lecție de românism ideal, ,,mesianic”, ne este livrată gratis cu această ocazie: Șerban crede într-o Românie realizată prin cultură, una de savanți și literați deopotrivă, deși comparația cu micimea coloniei Iudeea în urmă cu două milenii e mult prea trasă de păr. Bețivul de vără-său își dă la iveala cele mai anihilante gânduri ciocoiești: ,,Țară mică, probleme mici, interes limitat. Nimic de făcut. Whisky, și pe urmă cavoul familiei.” Prințul Duca vede viața mai facil: ,,E mult mai ușor să dai mese, să faci excursii cu iahtul pe mare, să vânezi, să dansezi, să joci cărți, să faci amor, să bei bine ețetara.” Boierimea nu mai e în stare să dea societății de dedesubt nici măcar generali sau politicieni de calitate, perspectva moralei comune și a muncii îngrozind-o dintotdeauna. Atmosfera se înflăcăreaza când apar la masă alte căzături, Titel Negruzzi și Dodel Dudescu, un mameluc afemeiat cu un nas simbolic de satir. Șerban Romanò duce acasă, la un hotel, pe o tânără cu mintea rătăcită, despre care chelnerul îi informase că este o prostituată săracă ale cărei boli venerice o făceau de ocolit, ceilalți continuînd să bea în neștire, schimbînd una după altele locantele. Dodel Dudescu face figură de primată inferioară ultraexcitată și lașă atunci când agresează o dansatoare și cântăreață într-un restaurant, dar tremură în fața conflictului fizic. Devergondajului i se pune capăt abia atunci când cheflii îl află pe Ghighi prăbușit în toaletă, beat și drogat, proaspăt jefuit de un portțigaret din aur. Este ultima oara când Șerban își mai vede vărul ratat: Dim Cozianu îl informează la câtva timp după acea noapte de pomină că Ghighi Duca a fost găsit mort în mașina sa de lux, răpus de o supradoză de cocaină. Romanul Calea Victoriei pare a fi influențat simțitor această secțiune din Cronică de familie.

În Chinta regală, abisurile amoralității aristocratice sunt atinse de Elvira Vorvoreanu, care după moartea în suferință vidă a mamei sale, simte că, la vârsta de patruzeci de ani, soarta ei va fi sfârșit la fel de mediocru, într-o groapă comună de mușchi și cartilagii în curs de putrefacție, în ciuda ochilor verzi și a trupului încă zvelt și tânăr. Ateismul radical al boierilor levantini îi împinge la consumarea de plăceri picante și la pofta incandescentă pentru putere exercitată discreționar. Aceasta este și ultima zvâcnire a Elvirei Vorvoreanu. Anii sunt 1931-1932, vară, și încă de la început îl observăm pe Manolică Giurgea-Roșcanu cum îl invită pe Cezar Lascari, căsătorit cu vară-sa, Alexandra Șufrana, moștenitoarea unor acțiuni de milioane în industria țițeiului, să profite sexual de mai tânăra sa nevastă, cu care rupsese orice legătură intimă de ceva vreme. Elvira Vorvoreanu reflectează la destinul ei și al clasei din care face parte: politica națională e infestată de burghezi, bărbații cu care se culcase nu-i mai spuneau mare lucru, căsătoria ei cu generalul Ipsilanti fusese un ,,moft”, iar bogăția elitei bucureștene pălea în comparație cu cele din Paris, Berlin sau cea de peste este ocean. Mândria și sastiseala de a trăi o împing spre un plan subit de mărire: Elvira trebuia să devină ibovnica regelui Carol al II-lea și să conducă regatul dintre albituri. Amanta oficială a regelui, nimfomana Elvira Lupescu, avea să fie înlăturată de mașinațiile Elvirei. Primul pas este să se culce cu Manolică Giurgea-Roșcanu, bărbat monden și avut, fără personalitate, care ar fi trebuit să o aducă în preajma mâinii drepte a regelui, un fel de proxenet-bărbat de comitet, secretarul monarhic Ionel Protopopoiu. Ascultînd bârfele din casa rudelor ei, Alexandra și Cezar Lascari, cei doi veri căsătoriți între ei, Elvira află că regele Carol al II-lea trăia ocazional cu femei de stradă, dansatoare și cântărețe. Lenuța Cascarache, fata unui celebru lăutar, fusese plătită cu suma modică de o sută de lei pentru serviciile ei, semn că regele era un zgârcit și jumătate. Un alt personaj de legătură este Titel Negruzzi, un Hermes al protipendadei, sinecurist la o mare instituție de credit, debordând de voie-bună, semialcoolic, afemeiat și bârfitor. Titel Negruzzi asistă din întâmplare la afaceri de stat importante, în care companii particulare, bănci comerciale și banii statului fac joncțiunea între ele. Cu această ocazie, vedem cum se sifonau finanțele publice în România interbelică, leagăn al corupției politicianiste: industriașii rivali Gherson și Corfiotu, ministrul de război Vasilescu-Rîmnic, culegător de șpăgi, asistați de Ionel Protopopiu și de Cezar Lascari, ,,codirector al băncii care urma să crediteze pentru import de materii prime firma câștigătoare a duelului”, se lansează într-un joc de poker cu Elena Lupescu, care urma să plaseze pepita de aur regelui botos. Titel Negruzzi joacă în locul amantei și îi pune apoi la dispoziție câștigul de ordinul sutelor de mii de lei. ,,Titel Negruzzi tresări și se dezmetici. Dintr-o privire, mai mult fără privire, mai mult simțind decât văzînd, cuprinse tot: domnul Gherson, blajin, maimuțoi, bătrân și trist. Corfiotu, mut, rece, cu ochii în gol; ministrul transpirat de câștig, și aici, muntele de bancnote și de aur. ,,N-avem aur, nu sîntem mazete.” ,,Totul e să trișezi bine.” Ce metodă mai elegantă ca să mituiești pe cineva, decât să-l faci să-ți ia banii la cărți?” Titel Negruzzi izbutește să o pună în legătură pe Elvira Vorvoreanu cu Ionel Protopopiu. Aceasta și-l face pe Ionel amant, sleindu-l de puteri și istovindu-l de dragoste, culcîndu-se, totuși, în continuare cu Manolică Giurgea-Roșcanu sau expunându-se aproape goală la cina gândită pentru a excita trei bărbați din societatea afluentă. În același timp, Elvira reușește, prin lingușeli, bună creștere și frumusețea ei răpitoare, să ajungă în preajma reginei Maria, flatînd-o pe doamna de onoare a reginei, Theodoru-Kostaki. Din păcate, regele o respinge țâfnos și în limbaj de Cuțaridă pe Elvira de pe lista scurtă a invitaților săi speciali. Decizia e una umorală, ca un semn de independență față de ,,curvele” trimise de regina-mamă, însă viclenia și ambiția bolnavă a Elvirei ajung ca ea să răzbată până la rege. Ionel Protopopiu este instigat accidental de Elena Lupescu să-i maseze picioarele și să se culce cu ea, dar acesta, de teama represaliilor regale, o refuză. Lupeasca, lovită în farmecele ei de femeie, caută să-l piardă pe protejatul șefului suprem în stat. Elvira îi trimite o scrisoare anonimă în care îi justifica înțepător refuzul lui Ionel prin dragostea ce i-o poarta ei. Protopopiu este manevrat atât de manipulativ de Elvira încât acesta ajunge să-l sfătuiască pe Carol al II-lea, oferind descrieri pitorești de pornografie pură, să o ia de amantă, în ciuda prezenței Elenei Lupescu. Emoționată, alarmată, anxioasă, Elvira e programată să-l seducă pe rege la miezul nopții. Cu un ceas sau două înainte de întâlnirea de taină, Carol al II-lea, excitat ca un armăsar, nu mai are răbdare și iese la cules de borfete pe Calea Victoriei. Ochii îi nimeresc pe o ștoarfă decavată, poreclită Foamea Neagră, care își pierduse ultimii bani într-un tripou clandestin al unei femei parșive, codoașa Zinaida Bugescu. După ce se regulează cu regele țării, Foamea Neagra îi explica în ce bucluc financiar intrase, cerîndu-i mai mult de suta de lei obișnuită. Când regele află de spelunca Zinaidei Bugescu, furia îl cuprinde în așa hal încât îl cheamă grabnic pe șeful poliției, Gabriel Marinescu, care primește înjurăturile regale cunoscute precum prostituatele de stradă de la cei mai banali polițiști. Regele este iritat că alții realizau pe ascuns un profit fără să ajungă și la el o parte din venit. ,,Tripourile și bordelurile plăteau toate un șperț lunar, care prin mâna unor misiți și a prefectului poliției, ajungeau în sertarul regelui. Nu putea tolera dezordinea și nedisciplina în încasarea veniturilor sale cele mai mărunte.” După plecarea femeii de stradă, plătită tot cu o sută de lei, regele o primește pe vaporoasa Elvira Vorvoreanu. Actul sexual nu-l mulțumește pe regele Carol al II-lea, ale cărui gusturi par a fi plebee, mintea rătăcindu-i fugar la afacerea cu tripourile clandestine. Elvira e dărâmată, viața ei fiind distrusă sub raportul gloriei anticipate. Renunță la ultimii ei amanți, nerealizînd decât parțial că o târfă anonimă poate însemna mai mult ca ea în societatea stricată a decăzutului monarh.

Nuvela Acvarium este mai complicată în ceea ce privește atmosfera politica și declinul culturii publice oficiale. Anul este 1933, iar eroul, până acum unul pozitiv, studiosul și eminentul Serban Romanò, după ce absolvise ingineria la Charlottenburg, pe care nu o practică niciodată, urmează cursurile filozofilor germani Nicolai Hartmann și Martin Heidegger. Șerban Romanò, născut la 1905, vrea salvarea prin cultură, cea care urma să-i pună la dispoziție un sistem atotcuprinzător de aflare a adevărului, nu cel inspirat teologic sau metafizic, ci unul lumesc. Filozofii de școală din Germania îl demobilizaseră: se afirmaseră cu toții plenar ca adepți ai unui relativism anihilant sau ca filozofi de catedră seci, fascinați de arhitectura logică a sistemelor filozofice idealiste, indivizi desprinși de viață. La București era popular în rândul generației în curs de fascizare un anume profesor de metafizică, demoniacul Fănică Niculescu, alias Nae Ionescu, filozof fără operă indiscutabilă, un ceacâr cu sprâncene stufoase și un biet parvenit ridicat dintr-un tată impiegat la gară și o mamă provenită dintr-o familie umilă de meseriași. Fănică Niculescu e un ambițios ca odraslele ciobanilor machedoni, studenți de ai săi, viguroși și practici, spre deosebire de boierii molatici și fără energie, pe care nu te poți vreodată baza. Șerban Romanò este trimis în Germania să studieze Caietele lui Leonardo Da Vinci, unde ar fi putut identifica metoda universală de înțelegere a realității totale la care râvnea. Șerban Romanò îl introduce pe ilustrul magician de la catedră, cititor devotat, dar secular al Exercițiilor spirituale, aparținînd fondatorului congregației iezuite, gazetar flamboaiant de dreapta, prieten cu industriașii țării, în lumea mare a familiei sale. Ajuns în Germania, la Freiburg și München, Șerban Romanò simte vântul aspru al radicalizării politice, dar nu optează pentru nici o poziție, din neputință aristocratica, conservatorismul boieresc tiranic neavînd nimic în comun cu mișcările totalitare de masă ale epocii. Grupul său de cunoscuți este format din Niță Ghiță, unul dintre legionarii din grupul de mai târziu al nicadorilor, Heinrich von Brederode, un ins violent care, din respect pentru morala nietzscheană a aristocraților naturali și cu vechime, se integrează în NSDPA, un copil de avocat evazionist, visătorul Rinaldo Fischer și un student sclipitor, de proveniență modestă, Harnischfeger. Se dezbate învolburat decadența filozofiei europene, care se confruntă cu o fundătură, poate cea din urmă. Niță Ghiță e un ortodoxist antisemit și antibolsevic neandertalian, un naționalist mistic sărac care-l tapează cu nerușinare cu sume mici pe Șerban Romanò. Din vorbă în vorbă, Șerban Romanò ajunge să se dueleze cu Ulrich von Heck în sala de arme a unei asociații sportive de scrimă, confruntarea dintre cei doi aristocrați paneuropeni lăsându-se cu câteva tăieturi și plasturi pe obraz de ambele părți. Ulrich von Heck este o bestie brună. Beția tovarășilor nu încetează zile la rând. Într-o zi oarecare, alcoolizat, Șerban Romanò se întâlnește cu câțiva cunoscuți de la București, pe care nu-i recunoaște inițial: George Lecca, diplomat la Madrid și practicant diletant al tauromahiei, și pe soții Scarlat, doamna Valentina Scarlat încântîndu-l pe Șerban Romanò. Familia Scarlat voiaja dolce far niente la Paris. Viața publică din Germania se crispa diform pe zi ce trece: cete de șomeri în căutarea unui post mărunt, evrei maltratați pe stradă, marșuri hitleriste din ce în ce mai dese etc. Șerban Romanò face cunoștință cu un student la filozofie, comunistul Caspar Wegener, ,,fecior de maistru strungar la uzinele Rheinmetall”, mâncător de cartofi cruzi, care nu reușește să-l convertească pe Șerban Romanò la fapta revoluționară directă sau la rigoarea marxismului. Șerban Romanò fuge îngrozit atunci când Wegener este bătut în plină stradă de o bandă de tineri simpatizanți naziști. Revenit la Bucuresti, Șerban Romanò începe o relație cu Valentina Scarlat, de care se îndrăgostește. Politica încetează să-l mai intereseze, dar sirena gălăgioasă a greviștilor de la uzinele Grivița nu-i dă pace, surmenîndu-l. Rudele sale sus-puse, prădători inexorabili, sunt în alertă, anul 1907 urmînd să se repete la o scară redusă. Șerban Romanò privește în vitrina unui anticariat un acvariu în care se zbat simbolic clasele sociale superioare ale vremii sale. ,,În vitrină, într-un acvariu mic, se mișcau ca în somn niște pești. Erau cenușii, cafenii, păreau amorțiți, bolnavi, putrezi. Și mușchiul și mîlul de pe fundul acvariului păreau ceva mîzgos, descompus, mort.” Anticarul Fischer-Galați îl lămurește că aceea-i starea lor normală, după care încearcă sa-i vândă cu zeci de mii de lei cele o sută șaizeci și două de tomuri din Patrologiae cursus completus, ediția Migne, dar, falimentat spiritual, Șerban Romanò refuză deprimat tranzacția. Volumele vor apărea în casa ideologului Fănica Niculescu mai târziu. Generalul Ipsilanti reprimă greva prin vărsare de sânge, dar timpurile nu mai sunt cele de la 1907, în care boierimea putea face tot ceea ce-și dorea, Europa confirmînd represiunea. Tot Ipsilanti îi amintește că plutocrația își securiza conturile în Elveția, România devenind o țară de graniță nu numai insalubră, ci și instabilă. Grevele trebuiau înăbușite pentru ca afacerile dubioase ale statului cu patronatul să nu fie stopate, elita având interesul să strângă rândurile ca niște neamuri de sânge. Dincolo de agitația Bucureștiului, Șerban Romanò e informat de către Titel Negruzzi că Valentina Scarlat, iubita sa, se prostitua pervers într-un bordel din noile blocuri moderne situate în centrul capitalei. Aceasta nu recunoaște acuzele unui destrăbălat ca Titel Negruzzi, practicant al sexului în grup. Starea de incertitudine și sentimentul că materia realității este impenetrabil de densă pun stăpânire până și în acest loc pe mintea confuză și voința extenuată a lui Șerban Romanò, acrit de gelozie. În plimbările sale zilnice pe la Capșa, Șerban Romanò dialoghează cu un boier de viță, afemeiat de succes, despre care se zvonea că se culcase în 1917 cu decedata Augusta Hagibei, altfel bărbat chipeș la patruzeci de ani, gazetarul socialist Nicolae Prodan, un bolșevic comic, care îl incita zadarnic pe Șerban Romanò la acțiune. Declamațiile sale melodramatice îl înfurie pe un alt comesean-fantoșă, Christian Tell, urmaș al familiei de revoluționari de la 1848, care începe sa-l înjure pe bolșevicul de alături. Nicolae Prodan îl informează pe Șerban Romanò că Fănică Niculescu ajunsese un om putred de bogat, ideolog legionar ultrainfluent, agent autohton al NSDAP și reprezentant general în România al câtorva grupuri industriale puternice din Germania. Vizitîndu-l în splendida sa casă, de curând cumpărată, Șerban Romanò, care își însușise de curând un revolver, însoțit de soitarul grizat Titel Negruzzi, care, tipic lui, calcă din greșeală în colecția Migne, îl aude pe profesorul fascist, însetat de război, dornic de putere și relativist iraționalist, cum le dă ordine să ucidă unor tineri cu mutre monahale de fanatici, dintre care una este cea a colegului în filozofie, Niță Ghiță. Ministrul Vardalà este masacrat de cei doi, lichidați ulterior, asemenea prim-ministrului I.G. Duca în gara din Sinaia. Bursele dau semne să-și revină după încetarea precipitată a grevelor. Protipendada trage aer adânc în piept, ușurată. Corpul diplomatic german este schimbat cu membrii NSDAP. Familiile boierești de prestigiu, miniștrii vechi etc. colaborează nestingherit cu profesorul Fănică Niculescu, stabilind în legionarism un aliat util în lupta lor împotriva bolșevismului. Aceștia ajung să umble, îmbrăcați elegant, cu pantalonii în vine în compania aliaților germani, totul ca parte dintr-un joc de societate decadent. Petru Dumitriu trivializează polemic și desfigurează informația istorică, luîndu-i peste picior, dar, totuși, mai puțin, și pe indivizii ridicoli, neverosimili, ca socialistul Nicolae Prodan. Nemții, reprezentați în persoana ministrului von Narredom, se acomodează cu mediul balcanic. ,,Nicăieri ca aici nu întâlnise în lumea bună ușurința superioară, piperul micilor îndrăzneli, călcarea amuzantă a convențiilor, obrăznicia plină de farmec: acești levantini aveau febrilitatea și buna dispoziție a oamenilor care făceau chefuri în vremea ciumei de la Atena de care vorbește Tucidide și ,,care nu mai respectau nici cele divine, nici cele omenești.”

Într-o zi la începutul lunii mai, în oricare an dintre 1935 și 1937, Șerban Romanò se trezește în vila sa somptuoasă, în care proprietarul indolent îngrămădise mobile de soi în ultima vreme. Povestirea O zi foarte plină se vrea, și este, o clipă de loisir boieresc în Cronică de familie. După o noapte de alcool și tutun, Șerban Romanò se răcorește cu suc de roșii rece. Petrece o jumătate de oră sub duș. Filozofia dispăruse în tenebrele trecutului, înlocuită de carnalitate, soare și desfătare. La prânz dă o fugă, în mașina sa cu două locuri, la clubul de tenis, unde pierde vremea schimbînd câteva impresii cu vară-sa, Alexandra Lascari, care îl înșela pe Cezar, soțul carierist, cu Ionel Haralambi, partenerul ei de tenis din acea zi. Cei doi îl bănuiesc pe rubicondul hedonist Șerban Romanò, în vârstă de treizeci și doi de ani, că nu se conformează heterosexualității obișnuite, deși fosta iubită, Valentina Scarlat, îi făcuse, pare-se, un copil. După prânz, Șerban Romanò cumpără un tabernacol, vechi de două sute de ani, de la un anticar pentru un preț fabulos, dar care nu conta, în fond. Un boier nu e ca orice burghez cu bani. Apoi merge și degustă icre negre, stropite cu vin Chablis. La masă se întreține cu Ionaș Apostolescu, om de afaceri, și Titel Negruzzi. Cei doi vorbesc de politica imperialistă și beligerantă a Germaniei, subiect care îl dezgustă și îl înnegurează pe Șerban Romanò, distant și rece la conflictele sociale. După care, necontenit flămând, halind ca pentru două vieți, Șerban Romanò mai ia o dată prânzul la vărul sau, Șerban Lascari, unde se înfrupta iarăși cu delicatesuri. Se pălăvrăgea extenuant despre invazia capitalului german în România și strategiile imperialiste ale naziștilor. Dim Cozianu, Cezar Lascari și Jean-Pierre Haralamb îl plictiseau de moarte. Înconjurat de fumul unei țigări de cea mai bună calitate, Șerban Romanò se grăbește acasă: la ora patru după-amiază avea întâlnire cu poama de mahala Lae, pederast plătit cu ora de boierul homosexual. Seara, acesta făcu două vizite de curtoazie la doamna Mavromihali și la melomana doamnă Basarab-Comnen. ,,Era un oraș liniștit, o viață liniștită și plină, nu se vedea nimic disonant, nimic care să fi însemnat altceva decât voluptoasa bunăstare.” Ziua se încheie opulent cu o masă la doamna Vogoride, născută Ipsilanti, dintr-o familie influentă, cea care era amanta profesorului Fănică Niculescu, legionarul barbar, prezent la serată. Elvira Vorvoreanu, întunecată și stricată, își mărturișește dezgustul pentru acest profesor, măscărici sinistru care se adăpa la mesele boierești, iar vărul savurează bârfa incisivă. Alcoolizați, cinica Elvira îl insultă pentru complezența sa de moluscă, viața ratată de juisare neostoită nefiind demnă de un bărbat. Cei doi adorm sub acoperișul casei bătrânești, moștenită de Șerban Romanò, amândoi speriați de viitorul incert și de neantul cioranian al vieților lor, ea gâfîind de plăcere imersată într-un vis erotic (vărul îi refuzase propunerea de a se culca cu ea), el nevoit să înghită câteva somnifere înainte de odihna mult așteptată.

Niște oameni foarte ocupați se desfășoară pe 6 noiembie 1937 sau 1938. Ionaș Apostolescu, fratele lui Gogu Apostolescu, amândoi nepoții moșierului Walter Apostolescu, e un om de afaceri carnasier, un rechin redutabil la bursa bucureșteană, angrenat în societatea selectă a nobilimii de sânge și în afaceri guvernamentale. Domnul Gherson, milionar bătrân, este președintele consiliului de administrație al grupului industrial Ametarom, secondat de un administrator-delegat, domnul Mayer, un bărbat corpolent și agresiv din fire. Domnul Gherson s-a îmbogățit de zeci de ani escrocînd (nu întotdeauna) statul. Capitalismul românesc s-a clădit pe această conivență între un privat șarlatan și un stat devalizat, sărăcit până la os. Domnul Gherson are, prin urmare, oroare de scandalurile de presă care i-ar periclita afacerile cu bugetul de stat. Din nenorocire pentru Ionaș Apostolescu, Gherson își înscenează cel mai probabil defăimarea în ziare, știind că va scăpa în justiție, totalmente coruptă în raport cu marea burghezie (sau poate Ionaș Apostolescu era inițiatorul tărăboiului): conform contractului inițial, Ametarom S.A. urma să plătească domnului Apostolescu suma de nouăzeci și opt de milioane de lei dacă firma domnului Gherson finaliza reparația și recondiționarea a o mie două sute de vagoane CFR în condițiile prevăzute în scris. Mass media interbelică tuna și fulgera împotriva domnului Gherson, care se pare că asistase la demontarea tuturor echipamentelor de calitate ale vagoanele și substituirea lor cu unele vechi. Astfel, contractele viitoare ale companiei Ametarom cu statul român, cum ar fi fortificațiile liniei Carol, afacere de interes național și valorînd miliarde de lei, puteau să riște rezilierea, căci domnul Gherson scăpase situația de sub control, Ionaș Apostolescu jucînd tare în materie de șantaj jurnalistic. Șerban Lascari, informat asupra pericolului de fiul său Cezar Lascari, director de bancă în relații financiare cu proprietarul Ametarom, îi propune domnul Gherson să rezolve pașnic conflictul cu domnul Apostolescu apelînd la o comisie de arbitraj, condusă de faimosul avocat Pericle Mittescu, specializat în asemenea dispute. Domnul Gherson putea să piardă procesul cu statul român, contractul fiindu-i momentan suspendat, iar comisionul de aproape de o sută de milioane de lei să fie în continuare plătit domnului Ionașcu. Nu era vorba că ar fi dat faliment: domnul Gherson era doar iritat că trebuie să plătească pentru faptul că nu își respectase obligațiile într-o afacere, șarlatania fiind condiția optimă din punctul de vedere al unui om de afaceri de succes. Afaceristul regreta timpurile de dinainte de 1914, când se puteau aduna mai ușor și mai sigur averi colosale, nu numai în regatul României, ci și în Imperiul Austro-Ungar. Întristat, Lazăr Gherson se consiliază cu Mayer. Cad de acord că este nevoie să dea mită altcuivă decât domnului avocat Pericle Mittescu, care nu se lăsa cumpărat de ei. Mayer îl sfătuiește să îi dăruiască un briliant de zece carate, în valoare de un milion trei sute de mii de franci, și, în plus, încă trei milioane de lei bani gheață doamnei Valentina Scarlat, soția unui politician cu șanse mari de a deveni ministru în următorul cabinet și amanta celebrului avocat. Ideea îi surâde domnului Gherson, care, înainte de a o vizita pe doamna Scarlat, cu care se culca într-o vreme, plasează câteva plicuri cu bani la doi jurnaliști și unui colonel din rezervă, influent la Ministerul de Război. Gherson se afla în contact inclusiv cu domnul profesor Fănică Niculescu, cu trecere în presa de scandal, și Titi Negruzzi, as al intrigilor. Valentina Scarlat îl primește cu crema pe față și răsfățată ca o cucoană de lux: Gherson îi lămurește conflictul în care se află, îi promite briliantul și milioanele dacă reușește să-l convingă pe Mittescu să arbitreze în favoarea lui, invocînd recentele insistențe în amor ale lui Ionaș Apostolescu. Dacă nu banii, măcar atâțarea geloziei să-l dirijeze pe Mittescu în direcția favorabilă lui. Doamna Scarlati își oferă cu nonșalanță serviciile. Doamna Gherson, o cochetă vanitoasă trecută de patruzeci de ani, cu un program zilnic la fel de încărcat ca al lui Șerban Romanò, este o personalitatea a lumii bune bucureștene: aceasta trăia de decenii cu domnul Mayer, care se ascundea cu dibăcie de șeful său. Domnul Gherson, care nu își mai iubea de mult nevasta, își adora în schimb fiica, o adolescentă de numai șaisprezece ani, Ida, mai niciodată acasă. Tatăl o răsfăța dându-i voie să trăiască după tabieturile ei. Una peste alta, milionarul Gherson află că verdictul procesului a fost dat exact așa cum își dorea. Cu o zi înainte, Ionaș Apostolescu se întâlnise confidențial cu domnul Mayer, care își vânduse acțiunile deținute la Ametarom la un preț bursier scăzut. Cei doi complotau, dar aparent fără izbândă. Ionaș Apostolescu se vede personal cu Gherson cu scopul de a îngropa securea războiului. Afaceristul este mândru de reușita sa până când Ionaș Apostolescu scoate din buzunar câteva fotografii, pe care le arde teatral, poze în care apare fata domnului Gherson în ipostaze indecente cu mai mulți vlăjgani, exaltată de cocaină. Apostolescu îi amintește că nu este firesc ca fiica lui să se preteze la asemenea gesturi dezonorante, după cum nici Mayer nu poate fi un aliat adevărat din moment ce acceptă să fie mituit cu un milion opt sute de mii de lei de către Ionașcu însuși. Pe deasupra, ce prieten adevărat poate fi cineva care se culcă de-o viață cu nevasta ta, fiind, de altfel, și tatăl natural al copilului tău? Gherson paralizează pe scaun, îngrozit. Marele burghez boli timp de două săptămâni, Mayer fu concediat, stabilindu-se prevăzător în Colonia Capului în următorii câțiva ani. Domnul Apostolescu își încasă cele nouăzeci și opt de milioane de lei. Doamna Scarlat fusese onorată cu doar trei milioane pentru ajutorul pus la dispoziție fără regrete.

Cariera lui Dimitrie Cozianu (I) acoperă primul deceniu de după 1918. Dim Cozianu este fostul adolescent pe cale să fie sedus de bunică-sa, concupiscenta Cleopatra, dar care acum, după războiul cel mare la care participase onorabil, își caută un rost în viață. Era avocat de meserie, cu doctorat în drept la Paris, nu tocmai extrem de bogat după reforma agrară din 1921 (deținea numai o sută de hectare), dar care, cu pilele familiei sale puternice, ajunsese secretar personal al prim-ministrului României de atunci, Leon Popescu, membru de vază al Baroului București. Dim Cozianu fusese inițiat în distracții păcătoase de vărul sau, cartoforul și drogatul Gheorghe ,,Ghighi” Duca, nepotul colonelului dezertat, actualmente june prim, mare proprietar de blocuri și terenuri imobiliare în capitală. Ghighi Duca organiza petreceri de sex în grup într-un apartament discret, dar opulent pe dinăuntru, botezat Camera Leoparzilor, și își petrecea mare parte din timp la Capșa sau jucînd prostește cărți. Într-o zi banală de destrăbălari, Cezar Lascari le povesti amicilor săi de ruină, Ghighi Duca, Dim Cozianu și Titel Negruzzi, de vampa cu care umbla Bubu Ipsilanti, complet decavat, fostă prostituată în Iași, Fifi Oprescu. Dim Cozianu are impresia că femeia, despre care vorbiseră ispititor desfrânații, era cea pe care o văzuse din întâmplare în București. Ghighi Duca, Dim Cozianu și Gogu Apostolescu, trișor vestit și odinioară iubit al putanei Fifi Oprescu, îl invită pe Bubu Ipsilanti la partida de poker. Bubu Ipsilanti e ceva mai în vârstă decât ceilalți ,,leoparzi”, oarecum greu de cap, și iubitul curent al damei. Acesta pierde trei sute de mii de lei, cei mai mult împrumutați de la Ghighi, la masa de joc. Prințul Duca îl păsuiește de plata cu câteva luni, dar îi cere să plece pentru o vreme la Karlsbad sau Viena dacă nu vrea să se facă de râs la club și în saloanele respectabile. Fifi Oprescu urma să rămână cu el drept despăgubire, trofeu obținut printr-un fals noroc. Aceasta îi devine numaidecât metresă lui Ghighi, Dim amorezîndu-se cumplit de ea, dar simțindu-se copleșit de Ghighi, care-i iertase o datorie de optzeci de mii de lei, nu pretinde mai mult. Când Ghighi fuge pe Coasta de Azur vreme de câteva săptămâni pentru a-si instala mana în vilegiatură, Fifi Oprescu îi devine ibovnică și lui Dim Cozianu. Acesta e atat de zăpăcit la cap de farmecele prostituatei de lux, pasională, risipitoare, înjurând surugește (se trăgea dintr-o familie de mahalagii bucureșteni) când o treceau nădufurile, încât acesta se însoară cu ea, riscînd să se rateze și să decadă social. Culmea dezagregării morale a lui Dim Cozianu, dar și dovada unei înclinații naturale spre jaf, este atunci când, folosindu-se de o informație auzită în biroul lui Leon Popescu, se împrumută cu două milioane de lei de la unchiul său, director într-o mare bancă de credit agricol, Șerban Lascari, bani cu care cumpără coroane în valoare de două milioane pentru ca, la finalul săptămânii de lucru, Banca Națională să i le schimbe la loc în patru milioane de lei. Această mizerabilă devalizare a statului s-a realizat cel mai probabil și de către Șerban Lascari, dar nu atât de zgomotos ca nepotul său. Dim Cozianu fu concediat de primul-ministru, informat asupra mașinațiunile unui secretar leneș și ticălos. Alături de nevăsta-sa, Fifi Oprescu, se apucă să toace banii într-o veselie. Rupe brutal orice relație cu mama lui, pleacă în Occident cu leii schimbați în mărci germane, înlănțuit complet de curva de nevastă-sa. Moneda germană nu este stabilă, iar după reconvertirea în lei, datorată invaziei Renaniei de către francezi în 1923, devalorizînd marca, Dim Cozianu se trezește cu numai patru sute șaptezeci și cinci de lei la dispoziție. Zeița Fortuna nu i-a mai surîs și de această dată. Ajuns mai mult pe drumuri, Dim Cozianu se mută la periferie într-o casă cu chirie, în camerele unei văduve de căpitan. Este pentru prima dată în Cronică de familie când un copil de moșier trebuie să muncească pentru a se întreține. Dim Cozianu începe să practice asiduu avocatura. Trec cinci ani, timp în care își revine oarecum financiar, dar huzurul aparține acum trecutului. Fifi Oprescu fuge la Paris cu Cezar Lascari, după ce trăiește o perioadă și cu Ionaș Apostolescu. Dim Cozianu, sătul de sărăcie, scârbit de proasta creștere și primitivismul soției sale, dar nu atât de imoralitatea ei, se decide să divorțeze, cu toate că atunci când Fifi Oprescu îl revede cade ușor în mrejele ei. Norocul îi iese în cale abia când o cunoaște pe Colette Arnota, prietena verișoarei sale, Alexandra Șufana, cea care îi pune în legătură. Dim se recăsătorește cu placida Colette, care fusese vrăjită de curajul său nebunesc, și ajunge în felul acesta directorul unei instițuii de stat, plasat acolo de Șerban Lascari și socrul Arnota. Într-o ultimă încercare de seducție a cocotei Oprescu, Dim Cozianu își adună curajul rămas și, stăbătut de luciditate, o refuză pe femeia fatală care-l târîse în mocirla declasării.

Cariera lui Dimitrie Cozianu (II) debutează în iarna anului 1940-1941, culminează cu marea rebeliune legionară din 21-22 ianuarie 1941 și se încheie după bombardarea Bucureștiului de către aviația americană în 4 mai 1944. Dimitrie Cozianu repurtase succese bănoase în barou, fusese director în Ministerul de Finanțe și consilier al Băncii Naționale, figura ca membru în consiliile de administrație ale mai multor societăți și aspira la funcția de ministru. Într-o seară este chemat de către industriașul evreu Gherson. În casa acestuia dă peste un om de afaceri german, apropiat al serviciilor secrete din Reich și al legionarilor români, domnul Robert Faber, care făcea presiuni să cumpere Ametaromul și Cimentul Român la un preț scăzut, companii care realizaseră profituri uriașe în timpul dictaturii carliste. Gherson, presimțind pericolul, îl roagă pe Dim Cozianu să-i deschidă un cont la banca elvețiană a domnului Mercado, unde urma sa-i transfere lichiditățile, hârtiile de valoare și alte bunuri. Dimitrie Cozianu cere 3% din avere, atitudine nerușinată care-i cimentează încrederea capitalistului corupt. În sinea sa, Cozianu, blindat politic, putînd să se deplaseze ușor din țară, avea de gând sa-i fure o treime din avere. După finalizarea transferului, Gherson, Ida și nevastă-sa, doua curviștine, ar fi fugit în America de Sud, unde ar fi locuit în tihnă, veselindu-se cu dansatori tineri, mai ales că vârsta și boala nu-i mai dădeau mulți ani de trăit afaceristului evreu. O lună mai târziu, în ajunul rebeliunii, Cozianu își ascultă distant vărul, Șerban Romanò, debitînd pesimist despre amurgul ineluctabil al occidentului, criticînd dur tirania regimurilor totalitare, semn al descompunerii sociale, și lăudînd modelul oligarhic al republicilor ateniene sau romane. Apoi, grăbit și agitat, Dim Cozianu merge să-l vadă pe profesorul Fănică Niculescu (Nae Ionescu, prototipul istoric, murise deja în 1940), care plănuise lovitura de stat a legionarilor și se imagina patriarh al fascismului românesc. Cozianu încearcă apele, ochind un portofliu ministerial în noua ordine legionară. Oportunist și intrepid ca Lascăr Lascari, cumnatul bunicului său, Cozianu poposește și în casa lui Șerban Lascari, om la șaptezeci de ani. Acolo asistă la conversația temătoare, duhnind de frică și interes meschin, dintre Cezar Lascari, politicianul Vasilescu-Rîmnic, Pericle Mittescu și un subsecretar de stat ,,la un minister economic”, Grigore Balotă, care îi dă de înțeles că noua orânduire îi va aparține unui om de arme, viitorul mareșal Antonescu. Cozianu lasă o ușă deschisă și în direcția aceasta. Informat, Dim Cozianu își calculează șansele într-un oraș tumultuos, prin care trec convoaie militare germane cu destinația Iugoslavia. Îl sună pe Gherson să-l asigure protector că va avea paza militară la poartă peste noapte, după care gonește spre Athénée Palace, unde îl toarnă agentului Faber pe capitalistul Gherson. A doua zi dimineața, Dim Cozianu, spre stupoarea nevestei, fu atacat de câțiva legionari înarmați în propria casă, dar rezistă militărește cu pistolul în mână. Armata iese în stradă și îi arestează pe revoltați. Gherson este singurul afacerist evreu împușcat din București, iar cadavrul îi este atârnat într-un cârlig de măcelarie. Profesorul Fănică Niculescu se stinge de un infarct sau dispare complet, nemaiștiindu-se nimic de el. Grigore Balotă ajunge ministru plin în anii care vin, Cozianu doar director general în minister. În iunie 1943, Dim Cozianu, iritat că nu a pătruns încă în guvern, petrece, pe ascuns de nevastă-sa, într-o fermă de pe valea Prahovei a industriașului Corfiotu, milionar din contracte de armament, mituitor al lui Carol al II-lea. Fermele ajunseseră ultima modă în materie de orgii, ferite de ochi iscoditori, pentru stăpânirea din România. Destrăbalarea e fără zăgazuri, precum în mânăstarile fanariote pentru boierii de odinioară: în aceeași zi, virilul Dim Cozianu se culcă cu Valentina Scarlat și doamna Corfiotu, dame de companie surescitate sexual de ce va fi după terminarea războiului. În primăvara anului 1944, Dimitrie Cozianu primește o misiune de la Mihai Antonescu: urma să apeleze la bancherul Mercado pentru transferul a douăzeci de vagoane de aur în Portugalia direct prin virament. Naratorul păstrează tăcerea asupra originii sau rolului acestor valori imense. Cozianu aterizează în Elveția, unde Mercado, evreu la rândul său, îi cere să-i aducă un prizonier din lagărele de exterminare naziste, pe rabinul Rubinstein, fără de care tranzacția nu ar fi fost efectuată. Ajuns pe frontul din Ucraina, căpitanul în rezervă, delegat ministerial, Dimitrie Cozianu asistă înfiorat la haosul retragerii de pe front: divizii de panzere gonesc spre stepă (un tanc este manevrat de un voluntar nazist nietzschean, contele cruciat Brederode, Panzergraf, venit tocmai din Franța pentru confruntarea finală), fără să se mai întoarcă întregi, frontul românesc este în mare parte destabilizat (generalul Turtureanu e în prima linie contra sovieticilor, dar ascultă, temător, de ordinele absurde ale superiorilor, întrupate în Cozianu), iar nevasta unui boier chefliu, dezaxasata, maniaca și fanatica Isabela Giurgea-Roșcanu, pe care rătăcitul Cozianu o recunoaște, admirînd-i formele apetisante, activa ca soră medicală pe cea mai cruntă linie de luptă. Riscându-și viața de mai multe ori, martor la execuțiile în masă antisemite ale armatei germane, Cozianu îl recuperează pe Emmanuel Rubinstein și îl duce în Zürich, îndeplinindu-și sarcina de serviciu. Evreul salvat se roagă în idiș pentru binecuvantarea lui. Inima sa e, prin contrast, de piatră. Ministeriatul anticipat îl învelea într-o platoșă a cinismului. Ajuns la București pe data de 5 mai 1944, Cozianu află ca soția lui, insipida Colette Arnota, fusese ucisă în bombardamentul din 4 aprilie. Cadavrul ei zăcuse sub fostul restaurant ,,Floarea-Soarelui” din centru. Casa boierească scapă ca teafără pe o stradă aglomerată de molozul imobilelor prăbușite. Dimitrie Cozianu socotea agitat care va fi tabăra câștigătore și în ce locomotivă a istoriei trebuia să sară. Numai comuniștii îi erau încă parțial necunoscuți.

Viață la țară (II) și Un înger se distinge ca o altă înghesuială și fojgăială de personaje fără concretețe, prinse într-o dinamică narativă de film noir dat pe fastforward. De la un punct încolo, Petru Dumitriu se autoparodiază, devenind obositor de predictibil: e un teatru de măști destinate să dezguste și să sape grimase pe chipuri. În vara anului 1944, Dim Cozianu se afla în concediu la poalele munților ce dau peste Câmpia Română. E găzduit de Matei Duca, vărul prințului Ghighi Duca, mort de mult timp. Matei e un ins molatic, ruinat moral, fără vlagă, stors de plăceri, morfinoman, căsătorit de curând cu o fostă prostituată de strada, energica Riri Duca. Elvira Vorvoreanu, înfățișată ca o vrăjitoare țigancă în pragul senectuții, bea de stinge. Mai sunt prezenți bovinul Ionaș Apostolescu, însurat cu o silfidă ademenitare, angelizată forțat în povestire, fosta actrița Monica Mareș. Aceste figuri stinse se amuzau cu ofițerii germani, piloți de vânătoare, care, după ce dimineața luptau împotriva raidurile aeriene aliate, dominate de giganticele bombardiere americane, se aruncau în beții și dansuri disperate la conacul lui Matei Duca. Riri îi lua pe rând și se regula cu fiecare în via din spatele casei, Elvira salivînd de invidie. Tinerețea-i trecuse irecuperabil. Riri mai fusese căsătorită de două ori până atunci, al doilea ei soț fiind un avocat arivist, ridicat din funcționărimea de jos, Eracle Antonoiu. Riri încearcă infructuos să îl cucerească pe un ofițer german, meteorolog, băiatul unui mare industriaș din Augsburg, Kurt, și să fugă împreună din România. După 23 august 1944, Elvira și Riri, despărțită acum de Matei Duca, dădeau târcoale ,,misiunii militare americane”, organizând serate dansante. Dim Cozianu se străduie să lege o amiciție cu avocatul Eracle Antonoiu, funcționar în minister, în speranța că acesta îl va introduce în mediile comuniste. Elvira îi admiră tenacitatea de jivină încolțită, dar România, vorba ei, nu putea fi decât o țară de bandiți de mâna a doua. În ianuarie 1945, Riri își îndeplinește proiectul: pleacă în Statele Unite, măritată cu maiorul Thatcher, proaspăt văduv. Degringolada celor rămași în urmă se acutizează: în vara anului 1945, Dim Cozianu e pe litoral, la Eforie, unde îl revede pe Eracle Antonoiu, căsătorit cu o femeie cu zece ani mai bătrână, bogată, provenind din familia de armatori Xantó, veri cu un baron omonim. În decembrie 1946, Eracle și soția lui vor cere azil politic în Franța. Alături de ei îi atrage atenția Ionaș Apostolescu, a cărui nevastă, pudica Monica Mareș, se iubea cu un spion german, Novak, totul cu consimțământul soțului. În toamna lui 1946, Dimitrie Cozianu află ca familia Apostolescu locuia într-un palat din Veneția. Doamna Monica Mareș adusese pe lume copilul ofițerului de informații Novak, mort de curând, căzut misterios din tren pe ruta Viena-Salzburg, lichidat la datorie. În toamna anului 1946, boierul Cozianu era în delegație ministerială de afaceri la Paris, unde, în toaleta unui restaurant central, dă peste Eracle Antonoiu, flămând și consumat de tuberculoză. Acesta îi relatează gafele din destinul său: se amorezase de ,,inocenta” Monica Mareș, dar aceasta îl sfidase, rugîndu-l să divorțeze, ceea ce și făcu, ajungînd un om al străzii, muribund în absența unui tratament urgent. Ar fi dorit să se întoarcă în țară. Cozianu îl blagoslovi cu o masă și ceva gologani, admonestîndu-l mental, cu atitudinea sa moșierească, ca ,,țopârlan aventurier”. Disprețul de clasă sătulă nu iartă nici de această dată nimic.

Vântul de martie e o reluare în cheie pedagogică a Bijuteriilor de familie. În primăvara anului 1945, doi țărani din comuna Vadastrele se întorceau într-un tren militar supraaglomerat tocmai din Cehoslovacia. Ultimele trupe rusești se deplasau spre Berlin. Mitriță Mitrache și Minică s-au înfrățit în experiența traumatizantă a războiului. Amândoi molfăie înjurături, vorbesc răstit, se înghiontesc ca două gorile, iar ,,bă”, ,,mă”, ,,fă” răsună zgomotos în fiecare gâjâit de propoziție. Gândurile le sunt îndreptate spre o nouă împroprietărire. Boierii erau oamenii lui Hitler, ei luptaseră pe front, de parcă anii 1941-1944 se șterseseră cu buretele. Își iau armele germane cu ei acasă. Când intră în sat, țăranul chiabur Eftimie, tată a patru copii din prima căsnicie, își târă nevasta tânără de căruță, prinsă într-o sfoară, ca un animal din staul. Maria îl înșela cu Godea, un țăran sărac, întors de pe front, căruia părinții ei nu o dăduseră de la început de nevastă. Un agitator comunist, Trandafir, prieten cu Nela, amândoi muncitori în port, pătrunde în sat unde răspândește sloganuri bolșevice. Minică lovește animalic cu piciorul într-un câine pe uliță, bucurându-se ca un neghiob să-l vadă schelălăind de durere. Țăranii înjură blasfemic. Desculți, cu picioarele în pământul umed, se adună iarăși în bande ca în 1907. Avram Saizu, fratele său Savu, Vasile Cotulbea etc. se îndeasă pe prispa școlii din sat să-l asculte pe comunistul Trandafir, orator bolovănos. Eftimie, Costica Vaccinatorul, Ion Gh. Brădușel, cei mai răsăriți din sat, mecanici, veterinari etc., cei care se obișnuiseră să fure piesele de tractor ale boierului, înlocuindu-le cu altele uzate, își făceau planuri să obțină mai mult pământ decât posedau deja. Vocea auctorială nu resimte jena de a-i picta pe țărani ca pe o târlă de patibulari și ocnași. În conacul din Vladomira, terminat de refăcut abia după șase ani de șantier, în 1926, Elvira Vorvoreanu, fratele ei, generalul Mișu Vorvoreanu, cumnata Patricia și nepoata Dona rememorează primăvară anului 1907. Se impuneau din nou represalii. Ramolitul și vanitosul general Ipsilanti, cunoscut drept Telescop, nu mai era în stare să apere proprietarii din județ. Generalului Turtureanu, revenit de pe frontul de est, un alt soi de Cilibia, îi cădea în sarcină să facă scut în fața coroanei, a crucii și a burghezo-moșierimii revolute. Vorvorenii fug la București cu argintăria, titlurile de proprietate și hârtiile de moștenire după ei. La moșia rămâne administratorul Niculescu, căruia țăranii îi ziceau pe la spate Capone, care îi vinde un camion rablagit unui țăran bâlbîit, Bedros. Bedros se împrumută de la Capone de câteva sute de mii de lei. Urmașul lui Ivancea se ocupă spornic de cămătarie. Domnul Niculescu gândește ca un hoț și un șmecher nenorocit. Bedros urma să care în camion mobila din conac, valorînd câteva sute de mii de lei. ,,Dacă nu se întâmpla nimic, generalul nu putea decât să-i mulțumească domnului Niculescu. Dacă se întâmpla, atunci se chema că țăranii au furat totul, că au devastat conacul și că n-a mai rămas nimic.” A doua zi, Mitriță Mitrache o curtează pe fata țăranului Uțu, dar maică-sa îi spulberă parte din speranțe atunci când îi amintește, în casa lui Uțu, că ambele familii sunt prea sărace ca el să poată întemeia o familie. Sordidul asfixiază orice sentiment superior în țărani. Atunci când pornesc înspre reședința de județ, țăranii sunt beți, scandalagii, păduchioși, puși pe omor și tâlhărie. Generalul Vorvoreanu îl amăgește pe generalul Turturică cu un post de ministru dacă își îngăduie să împuște țărani. Batalioanele 409 și 3 sunt compuse din legionari (studentul de la teologie Antohie Ion, fost deținut pe viață, venise să ucidă pui de bolșevici), foști pușcăriași și alte lepădături rurale. Colonelul robotizat Dumitriu, readus la viață ca o nălucă, aflat acum în subordinea lui Turtureanu, plecat să primească ordine de la superiori, nu-și îndeplinește cu devotament sarcinile, țăranii ocupînd prefectura. Majoritatea lor se ipostaziau în poziții fruntașe, împroprietăriți din belșug, gata să-și facă și ei un rost boieresc, după o mie de ani de iobăgie. Pizma și ranchiuna le gâlgîie în sânge. De la centru vine vestea că guvernul e gata să le primească doleanțele. Finalul e pilduitor: într-un alt vagon înghesuit de lume simplă, un țăran tânăr, rănit la mână într-o încăierare, povestește cum Mitrița Mitrache îl răpuse cu mitraliera pe Minică atunci când își împărțiseră pământurile. Degeaba Mitrache îl îmbrățișa pe mort, foamea de proprietate fiind atavică la țărani. Petru Dumitriu îi devalorizează pe țăranii români mai mult chiar decât pe stăpânii lor fără scrupule.

Isabela și Sfârșitul carierei lui Dimitrie Cozianu e începutul sfârșitului pentru boierii celor două mari familii din Cronică de familie. În 23 februarie 1945, Dimitrie Cozianu, născut la 1900, schimbă impresii de natură politică cu vărul său, Cezar Lascari, directorul bancii Europa S.A.R. În afară de Elvira Vorvoreanu, cu indimenticabilul ei ,,cap de mort” și ochi verzi, Bubu Ipsilanti, deplin senil, și Șerban Romanò, obez și salivând după arătoșii ofițeri canadieni din București, mai sunt prezenți la ,,consiliu” Jack Varlam, un avocat înstărit, proprietar de fabrică de textile și cei doi frați Haralamb, Ionel (Ion Paul), un pierde-vară care moștenise averea nevestei în ceasul în care s-a trezit văduv, și Jean-Pierre, un schilod, ins de aceeași factură ca fratele sau, funcționar în Ministerul Afacerilor Externe, agent secret al ,,statelor capitaliste” după 23 august 1944. Toți cei de față complotau împotriva comuniștilor și încercau să stabilească relații cât mai strânse cu aliații anglo-americani, considerați naivi. Jack Varlam, văduv, e părintele unui tânăr fiu comunist, Ionel Varlam, matematician preocupat de științele sociale. Acesta e în conflict nu doar ideologic cu părintele sau, ci și psihanalitic, acuzându-l pe ,,burghezul” Jack Varlam de a fi cauzat nefericirea în căsnicie a mamei sale, moartă de ceva vreme. Ionel e un personaj de cârpă construit pentru contrast cu anturajul său corupt: fanatic, puritan, moralist, artificial. Deși crescuse într-o familie cu resurse financiare considerabile, el nu era ,,bolnav de vicii sexuale, bețiv și amator de stupefiante”. Pe 24 februarie, Dimitrie Cozianu contemplă demonstrația comunistă dintr-o cameră a hotelului Athénée Palace, însoțit de un englez care filma desfășurarea de forțe. Pentru Petru Dumitriu, morții din mulțime sunt rezultatul focurilor de armă trase de trupele regale, deși s-au vehiculat și interpretări contrare. Dimitrie Cozianu pozează insistent într-un reacționar însetat de sânge. Acesta rămâne, totuși, în România, în ciuda averii depozitată prin furt în băncile elvețiene, cu scopul singular de a prelua puterea în stat după ce ar fi fost înlăturați comuniștii de la guvernare. Degeaba trupele de ocupație erau sovietice, moșierii români nu dădeau drumul la gheara înfiptă în țară. Jean-Pierre Haralamb, schilodul care nu mai avea să trăiască mult, bisexualul care se culca cu secretarea sa superbă și un băiat cu trup de efeb, era informat cu privire la pașii de urmat pentru a-i sabota din interior pe comuniști. La o serată muzicală a doamnei Basarab-Comnen, Dimitrie Cozianu îl cunoaște pe domnul Matei Mardan, membru al Partidului Comunist, dar agent dublu, care primise funcția politică de ,,președinte al unei comisii de control a activității financiare” din Ministerul de Finanțe. Cozianu accepta să lucreze ca tehnocrat în noile guverne procomuniste, spre sila familiei sale extinse. Colegii săi se numeau Ioanițoiu, ex-membru în Consiliul de Administrație al Creditului germano-român, reprezentant al lui Deutsche Bank, și Mereanu, angajat în Banca Națională în timpul regimului militar antonescian. Din nefericire pentru acești sabotori și agenți de influență, inflexibilul Ionel Varlam lucra alături de ei din partea comuniștilor. Maniheismul este străveziu, stupid și inestetic. Dimitrie Cozianu se lasă asaltat de oamenii vechiului regim cu rugăminți ilicite: Șerban Romanò îl imploră ca noua lege agrară din 1945 să facă excepție de la cele cincizeci de hectare ale sale (ambii Cozieni sunt desproprietăriți), iar Jack Varlam, înscris în expectativă la social-democrați, vrea ca Bobby Ragusa, protejatul său, să beneficieze de patruzeci de vagoane ale C.F.R., confiscate de P.C.R., pentru o comandă urgentă. Activitatea de la minister merge ca pe roate: dacă l-ar fi prins sovieticii și oamenii lor, Cozianu risca și merita pedeapsa capitală. Comunistul pur-sânge Ionel Varlam, zelos și dedicat binelui comun, le propune celorlalți creditarea fabricii I.A.R din Brașov în vederea construcției de tractoare și alte utilaje agricole pentru poporul muncitor, dar reacționarii bandiți se opun tacit. Viața personală a lui Dimitrie Cozianu se îmbunătățește simțitor când o revede pe Isabela Giurgea-Roșcanu, sora medicală voluntară de pe frontul rusese în 1943, separată de scârbosul ei soț, Giurgea-Roșcanu, amantul Valentinei Scarlat, care urma să facă ani grei de temniță pentru afacerile de sub regimul Antonescu. Isabela nu e o damă de lume, ci un alt fel de femeie, morală, superioară, virginală, cu simțul datoriei intact, care-i cere sprijinul pentru o ancheta corectă, în spiritul statului de drept, a fostul ei soț, implicat într-un proces cu evrei masacrați și tâlhăriți. Justiția suferea de pe urma influențelor coruptoare, politice și înainte de comuniști. Desigur că Dim Cozianu nu o poate ajuta, periclitându-și poziția și-așa fragilă, dar, cucerit de ingenuitatea ei, o curtează și devin un cuplu oarecum împlinit. Sora Isabelei fugise deja cu un escroc, Teofil Vardaru, în America de Sud, paradisul naziștilor după 1945. Schimbând cadrul, Ionel Varlam conviețuiește boem cu un gazetar feroce, un polemist marxist-leninist, care se semna H. Dragomir, amândoi credincioși partidului ca doi seminariști misionari. Cozianu și Jean-Pierre Haralamb anticipează dominația capitalului vest-european în România în câțiva ani, dar năruirea sprijinului popular de care se bucurau comuniștii făcea parte din strategia lor ministerială. Între 1945 si 1947, comisia lor de control garanta infuzarea cu capital în întreprinderi private care nu produceau nimic, înfundate în datorii și în activități ilegale, acutizând inflația și scăderea puterii de cumpărare a populației care trăia din salarii mizere în anii aceia de foamete. Devalorizarea monedei naționale e pusă pe seama unor reprezentanți abjecți al burghezo-moșierimii. Înspăimântat de represaliile ce ar fi urmat dacă era deconspirat, Dimitrie Cozianu începe să retrăiască în ritmul vechii boierimi interbelice. Participă la petrecerile cu orgii ale lui Bobby Ragusa, aranjate în blocurile hidoase și pestilențiale construite pe atunci (o posibilă trimitere critică și la cele ridicate de comuniști ceva mai târziu), unde își făceau apariția actori mediocri și prostituate ca Gabriela Ionescu sau un oarcare Alberto, dar și finanțiști ca Cezar Lascari sau metrese de lux ca Ida Gherson, sărăcită după moartea mamei, cea care pierduse întreaga avere, transformată în tablouri, trimisă la Paris și rătăcită pe acolo (sau furată de misitul lor special). Dim Cozianu începe subit o relație carnală cu Ida Gherson, părăsind-o încet-încet pe Isabela, înstrăinată, dezgustată de caracterul său nul. Jack Varlam fuge în Germania sau Franța de pe aeroportul Băneasa. Comisia de control se dizolvă, comunistul Paraschiv Ionescu, ridicat din muncitorime, care primise rapoartele paralele ale lui Ionel Varlam, sesizează activitatea de sabotare. Matei Mardan este alungat din P.C.R. Jean-Pierre Haralam, năruit fizic, se ceartă aprig cu Dimitrie Cozianu, care îi amintește că un copil de plăcintari propulsat social până la a face politică burgheză în Ministerul Afacerilor Externe nu se va compara niciodată cu un boier de rasă ca dânsul, interesele lor sociale necoincizând. Isabela capătă un post de infirmieră și soră medicală la un azil de tuberculoși de lângă Constanța, sprijinită de doctorul comunist, profesorul universitar Ana Antim (pesemne Ana Aslan), pe care Cozianu o brutalizează și o amenință verbal. Isabel nu vrea să fugă în străinătate cu Dim Cozianu. Înțelegând că nu mai are unde da inapoi, Cozianu, Ionel Haralamb și Ida Gherson pleacă pe o barcă cu motor din România, culeși din Marea Neagră. Cele trei bilete de salvare, costând fiecare o mie de dolari, au fost plătite de Dim Cozianu, care urma să intre în posesia directă a averii din Elveția. Amintind de strămoșul său, Bonifaciu Cozianu, Dim, urcat la bordul șalupei locotenentului comandor Rădulescu, o înjură țărănește pe domnișoara Gherson, o altă ,,putoare” valahă. Petru Dumitriu subliniază turpitudinea în chip fraudulos și scandalos-gazetăresc.

Fuga e capătul de drum al ramurii familiei lui Șerban Lascari, fiul Davidei și al lui Lăscăruș, trecut de șaptezeci și cinci de ani în 1945. Era pentru a treia oară căsătorit, cu o femeie cu câteva decenii mai tânără decât el, Marion Richard. Din prima căsnicie îl avea pe Cezar Lascari, director în banca Europa Societatea Anonimă Română. Cezar era însurat cu Alexandra Șufrană, verișoara sa, al cărei prim soț, un proprietar de pământuri petroliere de obârșie țărănească, murise într-un accident de mașină. Cei doi aveau o singură fiică, Lena, băiețoasă, sfidătoare, pasionată de sport la vârsta adolescenței, aflată permanent sub tutela unei guvernante din Leeds, săracă în țara ei, Miss Emily Richman, o altă domnișoară Marchand. Cezar Lascari nu emigrează în Occident, banca sa fiind angrenată în câteva afaceri cu profit ridicat în industria imobilară, în curs de boom imediat după război. Și, totuși, nimic nu mai putea aduce înapoi milioanele de dinainte de 1940. Ionel Haralamb era de zece ani amantul Alexandrei Lascari, femeie timidă și slabă sufletește. Șerban Lascari se retrăsese în casa bătrânească din Culmea Veche, ceva mai ponosită decât la 1862-63. Bătrânul se amuza dialogând cu sora primei neveste, o femeie la șaizeci de ani, îngrijorată de schimbările aduse de vârstă, doamna Hrisoverghi. Un alt bătrânel, urmaș de voievozi, politician sub domnia lui Carol I, domnul Emanoil Buzescu, zaharist complet, citea absorbit ziare de la 1880 în adăpostul pus cu generozitate la dispoziție de Șerban Lascari. Marion Colette Lascari se iubea pe ascuns cu feciorul din casă, Vasile. Nimic neobișnuit după douăzeci și două de capitole din Cronică de familie. Nici Cezar Lascari, căutător de plăceri trupești, nu se distinge de predecesorii sai: trăia cu o fostă prostituată, Gaby Ionescu, care jucase în piese de teatru mediocre. Gelos, Cezar îi rupe blănurile și îi distruge bijuteriile, cumpărate tot de el, atunci când o bănuiește că îl înșela cu un alt bărbat, mai tânăr și mai viril. Altele mai scumpe urmau sa le ia locul, doar Bobel Stoica, un pește interlop de cea mai joasă speță, nu avea să fie înlocuit de nimeni. Ceasul deșteptării sună în camera de oaspeți a boierilor români: Ionel Haralmab o imploră pe Alexandra să-l convingă pe Cezar că plecarea la Paris este urgentă, dar anii trec fără rost. În 1947, Cezar este forțat să-și vândă fabrica din Colentina la prețul de două sute mii de fde ranci, dar acesta refuză pe motiv că este unul mult sub cel real. Banca nu mai merge ca odinioară. Naționalizările sărăcesc nenumărate familii afluente. Comuniștii avansează necruțători, ,,cu metode inadmisibile”, înlăturându-i pe stăpânii de secole ai României. Cezar Lascari nu poate să se desprindă de farmecele lui Gaby Ionescu, căreia îi promite să o ia cu dânsul la Paris. Amantele și amanții fac, indubitabil, parte din familia moșierilor de rasă. Tensiunea se accentueaza, iar, într-o zi, Ionel Haralamb e dat dispărut: fugise, însoțit de Dim Cozianu, în Franța. Alexandra Lascari e speriată la gândul că ar putea fi nevoită să muncească într-o bună zi, dar Cezar, incapabil să rupă legătura cu amanta sa, pretinde că nu pot pleca în afară cu aproape jumătate din averea topită de autoritățile comuniste. În seara când Ionel Haralamb o sună voios pe Alexandra de la Paris, Cezar Lascari e pentru prima oară arestat de Siguranță, acuzat ca părtaș în combinațiile speculative ale vărului său, Dim Cozianu, vinovatul real. O parte din avere fusese deja schimbată în valută americană și ascunsă de Cezar Cozianu. Bijuteriile, aurul și pachetele cu dolari ajunseseră pe mâinile lui Gaby Ionescu, care își ia tălpășița în vestul Europei, acompaniată de Bobel Stoica. Destrămarea e completă în 1949-1950, inspirată parcă din primele capitole ale Scrinului negru. Familia Lascari doarme înghesuită în fosta spălătorie, scorojită, a casei din Culmea Veche, redenumită U.F.D.R. Organizația Sectorului. Alexandra nu înțelege nimic din noua lume egalizatoare: cineva îi șterpelește sacul de cartofi la coadă, iar un nemernic, cu numele de împrumut Alexandrescu, pretins avocat, îi imprumută bani și îi fură un covor de preț susținând că lucrează pentru Cezar, aflat încă la închisoare. Un negustor armean, Șahnabadzian, vine și le cumpără obiectele vechi, de patrimoniu, pe sume modice, câteva mii de lei, sub salariile medii pe economie. Emanoil Buzescu se stinse de curând. Doamna Buznea, colocatară în tăcuta vilă boierească, soție de inginer cu leafă apreciabilă, jinduia la mobilele familiei Lascari, iar nevestele altor bărbați ridicați de regimul de după 1948 o invidiau cu un aer mic-burghez. Iată că noua lume se aseamănă cu cea la amurg doar în măsura în care nomenclatura proletară de la vârful Partidul Comunist se asociase cu burghezo-moșierimea mutându-se peste noapte în paturile lor din cartierele Cotroceni sau Primăverii. Familia Lascari supraviețuia greu, numai din ceea ce putea vinde. Nevasta unui academician comunist o avertiză pe Alexandra că Lena, adolescenta devenită femeie la 1950, umbla cu tot soiul de căzături boierești, zurbagii bețivi Jeanne-Marie Ipsilanti, Kicky Hrisoverghi sau Michel Basarab. Doamna academician îi oferea pe gratis o cameră Lenei în casa ei, totul de dragul vechilor relații, încăperea în care respirau ultimii Lascari având dimensiunea unei bucătării. Șerbănică Lascari se prăbuși la pat, bolnav ca tatăl și bunicul său de un cancer laringian. Ștefan și Agata Paleolog, Radu Calomfirescu, doamna Hrisoverghi, prințul Ipsilati, Marion îi țineau companie la o ultimă recepție sui generis, depănând amintiri picante. Până și la apus, boierii disprețuiau felul în care comuniștii îi pedepseau la grămadă cu foștii proprietari de fabrici, ei considerându-se o altă specie, una superioară. Perle de înțelepciune li se scurg din gură, aproape autoironic la nivel auctorial: ,,Micii burghezi scriu despre lumea bună, dar lumea bună nu-i citește, așa că ambele părți sunt mulțumite.” Bătrânul Lascari moare fără să mai ajungă să lase scris urmașilor unde ascunsese ultimele bijuterii. La înmormântare, doamna Theodoru-Kostaki și o alta cucoană, nevasta unui ministru arestat, izbucnesc strident în râs cănd află că Șerban Romanò, apărut pieziș, lucra la un atelier, îndreptând cuie strâmbe – un proces de reeducare prin muncă fizică. Timpul trecea nemilos. Cezar și Alexandra Lascari, care descoperă abia acum cât de alienați erau de decenii unul de celălalt, în pofida îmbrățișărilor furtive pe timp de noapte ale lui Cezar, își caută într-o zi fata, dispărută cu lunile. Nu puteau apela la miliție, ci doar la familie. Cei doi călătoresc cu tramvaiul, vulgar, soios, plin de ,,animale respingătoare”. Ajung într-o mahala barbiană și intră în curtea împuțită a unor localnici. Tânărul Toni, un fost iubit al fiicei lor, cu mutră respingătoare de infractor, și bunicii săi, sordizi și mafioți, îi informează inițial politicos că nu știe nimic de Lena. O javră diavolească mârâie de sub pat. Insistând cu rugămințile umilitoare, Toni îi înjură ca un turbat și îi dă afară din bojdeucă. Cezar și Alexandra sunt devastați, nimiciți social, iar nimeni nu mai știe ceva despre Lena, moartă prin cine-știe-ce groapă de gunoi. În altă zi, Alexandra o reîntâlnește pe doamna Richmann, alcoolică și alienată mintal. Lunile trec dizolvant. Cezar și Alexandra își fac ultimele socoteli și pornesc spre Ungaria: cu ultimele puteri rămâse, strânși într-un tren de Arad puturos, sufocați de suboamenii de la clasa a treia, ajung pe graniță. Țărăncuța Iuli îi adăpostește pentru o noapte. Ultimii Lascari coboară în societatea celor de rând, care întotdeauna șochează printr-o promiscuitate exterminatoare. Călăuzele fraterne Traian și Romulus Țundrea, întemeietorii Romei comuniste, îi izbesc cu parul în cap în plin câmp, buzunărindu-i ca niște șacali. Iată Noul Om la lucru, rânjește din penumbră naratorul. Cadavrele, cu buzunarele goale, ca niște calici, după ce au benchetuit mai mult de trei sferturi din viață, sunt mâncate de animale sălbatice. Bijuteriile domnului Lascari se aflau în posesia doamnei Hrisoverghi. Cât despre cei doi ucigași care păcăleau sinistru boieri disperați de Occident, regimul proletar îi suportă cu stoicism: ,,Romulus a fost funcționar la cooperativă, a furat bani și stă la pușcărie pe cinci ani; Traian Țundrea, frate-său, trăiește cu Iuli, și o duce bine; iar Romulus, în închisoare, a aflat și visează în fiecare noapte că-l sfâșie cu unghiile pe frate-său, iar dimineața îi pare rău c-a fost numai vis.” Aceștia sunt cetățenii cei mai potrivit aleși ai Republicii Populare Română pentru a pecetlui dispariția unei dinastii de moșieri cândva despotici.

Boierii vechi și noi cuprinde perioada 1950-1955, ani în care aristocrația peticită, împinsă de împrejurări să vândă mobile, tablouri și bijuterii, adunate prin exploatare generații succesive, ascultă noaptea posturi de radio occidentale, așteptând utopic venirea americanilor și repunerea lor imediată în vechile funcții și demnități. Doamna Basarab-Comnen și Elvira Vorvoreanu tranzacționau valori uriașe la costul a numai două-trei zile de hrană. Adesea, după ce erau plătiți, boierii prăbușiți se apucau de ,,recepții” între ei sau ieșeau la restaurant ca pentru o scurtă sărbătoare. Rudele emigrate par a o duce excelent, dacă nu era și aceasta o altă minciună snoabă: Ionel Apostolescu are afaceri la Londra, trăind fericit la Florența, iar soțul lui Riri Duca, ofițer lăsat la vatră, era reprezentantul General Motors pentru America Latină. Șerban Romanò sărăcise cumplit după ce își risipise ultima brumă de avere în petreceri homosexuale cu bărbați tineri. Titel Negruzzi, mondenul care nu a avut niciodată o meserie, îi scutura de bani nu doar pe foștii boieri. Gogu Apostolescu se laudă că se apucă de pictură ca un profesionist, după decenii de desfrâu și partide de poker trișate. Elvira Vorvoreanu, patenera de-o noapte a monarhului Carol al II-lea, cea care-și impresionase prietenii cu pijamaua de voal odinioară, dincolo de care își etala dezinvolt goliciunea, se apucase de băut țuică ordinară, infectată de supărare. Locuia într-o casă cu alte șaptesprezece persoane, ,,mârlanii” elevați de noul regim. În 1952, toamna, se decide să vândă un briliant mic din colecția de familie, apelând la ajutorul lui Gogu Apostolescu, președintele unei Cooperative care livra produse anatomice de ghips pentru uz didactic. Șerban Romanò, muritor de foame, căra saci pentru un salariu mizer de om de serviciu, în vreme ce alții, domnul Scarlat, Kiky Hrisoverghi sau Titel Negruzzi nu contribuiau cu nici măcar atat, plătiți de stat cu lefuri de subzistență. Gogu Apostolescu, ajuns printr-o eroare într-o poziție nemeritată, e dat afară din post de către un comunist, cum altfel?, cinstit, pentru că fura din leafa angajaților, aceștia compuși majoritatea din boieri ajunși la ananghie. Când se simulează votul democratic de concediere a președintelui de cooperativă, nobilii votează unanim pentru demitere abia a la doua strigare forțată: ironia e dublă, regimul se comporta ca într-o dictatură, dar aristocrația nu încetează să își apere interesele chiar și înșelată, și în mizerie, de unul de-al lor. În 1955, după ce execută aproape doi ani de închisoare, eliberat, prin bunăvoința destalinizării incipiente, înainte de termen, Gogu Apostolescu revine la cooperativă să caute banii ascunși din vânzarea bijuteriei Elvirei, care știa că fusese păcălită de acest bandit simpatic. Cei aproape două sute de mii de lei în bancnote fuseseră mâncați pe sfert de șoarecii din pod, dar asta nu-l oprește pe Gogu din pofta de a trăi. Titi Negruzzi se folosea fără sfială de snobismul unor mic-burgheze arogante, ieșite la suprafață după 1950, care începuseră să frecventeze mediile aristocratice din considerație pentru aura lor trecuta, din aroganță și, rareori, din impresia eronată că, în cazul unei restaurații, soții lor ar fi ajuns personalități de vază în regimul capitalist. Una dintre ele este doamna Stella Eremia, soția unui fiziologist, cercetător, doctor în știinte, pe care nevasta îl manipula să refuze oferta de angajare pe un salariu de doua mii de lei pentru că atât ea, cât și anturajul lor aristocratic nu comunicau cu autoritățile muncitorești. Abia când află că Titel Negruzzi se culca și cu alte femei pentru o masă – funcționare și soții de ingineri prin minister – sau alte mărunte avantaje, doamna Eremia îi permite soțului să își caute un rost de teapa lui. Aristocrații sunt la pământ, robiți de sărăcie, dar insistă să se întâlnească, să depene amintiri, să blesteme regimul și să colporteze mistificări legate de intervenția americană urgentă. Elvira Vorvoreanu, familia Scarlat, doamna Calomfirescu, cu fizionomia consumată a unei tinereți de cocainomană, muncea ca servitoare într-o casă de nomenclaturiști, unde îi învăța pe cei mici limbile engleză și franceză, Titel Negruzzi își trăia bătrânețile în amărăciune și maliție. Acesta se culca și cu nevasta unui compozitor apreciat și plătit boierește de comuniști, Călin Nicolau. Anne-Marie Nicolau era fiica generalului Turtureanu, pensionar, iar asta după câțiva ani de închisoare pentru matrapazlâcuri făcute în anii războiului. Jean-Pierre Haralamb murise în temniță, răpus de o boală mai veche, pe cand Dim Cozianu ajunsese o figură respectabilă în cadrul dizidenței anticomuniste de la Paris. Elvira Vorvoreanu decedează la șaptezeci și trei sau șaptezeci și patru de ani de cancer, fără să mai menționeze sub ce podea de mansardă își ascunsese bijuurile moștenite de la mama Elena, mătușa Eleonora și străbunica Sofia. În mod bizar, ridicând semne de întrebare asupra epocii și practicilor sale reale, dacă nu e cumva un amănunt hiperbolic sau o altă lăudăroșenie mincinoasă, fostul deținut Gogu Apostolescu, nepotul moșierului Walter Apostolescu, își dechisese o făbricuță de lumânări, un atelier, plimbându-se elegant cu mașina prin oraș, însoțit de o altă damă chic. Dim Cozianu se îmbolnăvise grav și trăgea și el să moară cândva după 1955. Viața merge înainte, dar obiceiurile nu se schimbă niciodată, nici măcar atunci când ele sunt acționate din inerție.

Ultima parte a Cronicii de familie, Tinerețea lui Pius Dabija, face trecerea la anii stalinismulul românesc timpuriu, 1948-1955, dezamăgind poate cel mai mult sub raportul reușitei estetice din cele două duzini de povestiri ale romanului-fluviu. Pius este născut în 1924 din părinți moșieri. Tatăl, care se credea, veleitar, descendent dintr-un domn al Moldovei, rămăsese cu doar opt sute de pogoane, din cele patru mii inițiale, după reforma agrară postbelică și, dornic să reîntregească averea pierdută, o ia de soție pe Ana, Annette, fata Zoei Cozianu, la rândul ei, fiica Cleopatriei Cozianu concepută cu Bonifaciu Cozianu, și căsătorită, la vârsta maturității, Radovișteanu. Ana Dabija călătorise în prima tinerețe în Europa de Nord și Germania de unde deprinsese câteva idei moderne de educație protestantă, pe care ea le considera sănătoase. Taciturnă și ciudată din fire, Ana se mărită din dragoste cu domnul Dabija, idolul biografiei ei mediocre. Se instalară pe malurile Dunării, unde domnul Dabija prevedea că se va îmbogăți practicând agricultura americană, pe temeiuri științifice. Domnul Dabija e un artist ratat care se imaginează un capitalist pragmatic. Orice încercare economică eșuează ridicol, înglodând moșia în datorii de la un deceniu la altul, până în 1945, când se încheie odiseea fermierului prosper. Familia Dabija e îmbinarea dintre o mamă caraghioasă și un tată naiv, deși atributele pot fi inversate cu lejeritate între ele. Deși de condiție boierească, nu se înjură, nu se fumează, nu se bea și nici nu se dau petreceri cu cocote și jocuri de cărți în casa Dabija. Excentricitatea acestei ramuri nu tocmai credibile (sau poate ceilalți membrii ai familiei nu sunt veridici, cine știe?) ai dinastiei Cozianu-Lascari se întrevede în ipostaze comico-dramatice: Pius, cu nume străin (de papistaș), ales intenționat fantezist, este botezat creștin ortodox abia la zece ani, când urmează să intre la școala naționalist-xenofobă de atunci, părinții lăsându-i libertatea de a-și alege singur crezul religios. Nu doar atât, dar nimic nu iese ca în revistele occidentale de profil în gospodăria domnului Dabija, condamnat la sterilitate pecuniară: acoperișul plat, inspirat din Occident, îi zboară an de an, găinile Leghorn îi mor, vacile de lapte Siementhal se corcesc cu rasele țărănești, livada de peri, caiși, meri, piersici puieți crește să dea rod numai prune sălbatice, cărămidăria dă faliment, iar porcii se sting și ei fulgerător de o boală oarecare. Nici doamna Dabija nu e în toate mințile: Pius nu avea doar să devină un om de afaceri practic, ci și unul atletic, de tip jock. Acesta doarme iarna în ger, bea zeamă de spanac și gălbenușuri de ou, înghite carne crudă. Rezultatele școlare sunt jalnice, pe de altă parte: exclus ca un alt paria, poreclit monstru de ceilalți copii, Pius Dabija se ceartă cu profesorii, remarcându-se un elev ciudat, violent și încăpățânat. Singura activitate în care adolescentul se regăsește este sculptura de figurine în lut, de la care părinții îl țin departe. Cititorul-i i se inculcă starea de spirit necesară pentru a accepta originalitatea anormală a formației unui artist hipersensibil, ostil la violență, duplicitate și refractor la moarte, un spirit apolinic, clasic și solar. În cele din urmă, efortul ar fi complet răsplătit fără una dintre cele mai absurde și teziste scene din roman. Familia Dabija se află în compania rudelor din orașul N…, unde doamna Vogoride, cicerone semidoct și infatuat, Șerban Romanò, Gogu Apostolescu, Elvira Vorvoreanu vizitează expoziția de sculpturi în aer liber a unui artist în piatră de origine țărănească, faimos la Paris și în Statele Unite, reîntors pentru o scurtă perioadă în România. Aristocrații franțuziți nu sunt mai puțin ignari decât târgoveții de rând, în pofida erudiției filozofice de care dă dovadă Șerban Romanò, cel care îi ține vărului primar un discurs decadent despre fragmentarea ontologică a gândirii moderne și pulverizarea Artei în justificarea sa psihanalitică, contrasă în secrețiile defectuoase și nefirești ale glandelor genitale. Boierii fac cunoștință și cu sculptorul celebru, privit numai de sus, ca un țăran inferior lor ca statut social. Aici intervine energic Pius Dabija, care îl apără pe artistul Ion Bîrlea, în care îl recunoaștem ușor pe Constantin Brâncuși, afirmând că nu este un țăran. Am crede că avem de-a face cu o psihologie remarcabilă, în care conștiința de clasă se fisurase oarecum, numai pentru a-l asculta pe adolescentul Pius Dabija, geniu de pe acum, deși fără operă, ponegrindu-l pe Brâncuși ca ,,hoțoman bătrân” și ajungând chiar să-l sfătuiască în materie de tematică și tehnică artistică. Această ieșire de indignare are rostul ei în economia narațiunii. Domnul Dabija, consiliat de Dim Cozianu, care își scutește nepotul de armată, îl trimite pe Pius să studieze arhitectura în Germania între 1941-1945, anticipând orașele cu mii de clădiri noi-nouțe ce aveau să se clădească după război. În Germania, Pius Dabija își întărește convingerea că este talentat, învățând inițial cu pasiune de la maestrul său, sculptorul Balthasar Brustkasten. Ruptura se produce atunci când Pius Dabija este admonestat de profesorul Brustkasten că sculptura sa Sclavul, la care învățăcelul se dedica până noaptea târziu, nu este ariană, ci inspirată din subumanitatea iudeo-bolșevică. În 1944 toamna, Pius Dabija revine în țară, înstrăinat de nazism și de ororile războiului. Acesta vinde partea sa de moșie, Domnul Dabija rupând, în consecință, orice relație cu fiul său descreierat. Pius îți închiriază un atelier, unde se instalează, sculptând frenetic și compunând muzică la o orgă mică, portativă, luată din Germania. Hedonistul și relativistul Șerban Romanò îl ajută cu expozițiile și îl pune în legătură cu criticii de artă ai momentului, tinerii Marcel Rozeanu și Rafael Gheorghiu, prietenii uraniști ai boierului rafinat. Pius Dabija cioplește în piatră sub inspirația lui Ion Bîrlea. E arta simbolică, primitivă, onirică, prerațională, arhetipală sau jungiană etc. care făcea furori în întreaga lume, însă Pius Dabija vreă să se rupă de aceste ,,rahaturi”, adică de stilul brâncușian, ipostaziat de ,,ouă cu nas și falusuri cu ochi” și de lemne ,,în formă de Nimic răsucit”, după propria sa expresie, și să sculpteze modern, dar clasic. Estetica pentru care pledează violent Pius Dabija e aceeași pastă grandilocventă a personajului călinescian Ioanide, urbanistul și arhitectul descins anacronic din elini, cu diferența că vărul sau, Șerban Romanò, îl apostrofează dur, amenințându-l că va ajunge să creeeze platitudini ,,răsuflate”. Misterul acestei alegeri adânci se destramă atunci când observăm cum Pius Dabija începe să exprime simpatie pentru Zeitgeistul comunist, amicii săi Rafael Gheroghiu și Marcel Rozeanu luptând în ilegalitate și îndurând detenția și tortura în calitate de membrii de partid înainte de 23 august 1944. Un comunist din ministerul culturii, Cărăușu, îi comandă câteva grupuri statuare, plătindu-l regește. Sunt pagini care se pot citi ca notificările de la gazeta de perete a cercurilor de învățământ ideologic. Numai statul socialist înțelegea necesitatea unei arte înnoitoare, democratice, populare, comuniștii fiind tot cei care nu lăsau lumea ,,să moară de foame liniștită”. Cu toate acestea, Pius Dabija este suspectat ideologic pentru că nu își punea credința în comunism, ci îl înfăptuia doar artistic din considerente individualiste, interesate, ,,murdar-egoiste”. Rafael Gheorghiu își apără prietenul în fața lui Cărăușu afirmând, jucăuș-ironic, că aceleași motive primează la cei mai mulți cetățeni ai României socialiste, fără să primească o replică de admonestare. Domnul Dabija își imploră odrasla să plece definitiv la Paris, unde s-ar realiza altfel, dar Pius Dabija, artist al poporului care primise Premiul de Stat, refuză. Pentru a ne lămuri definitiv cât de diferit e Pius Dabija de neamurile sale degenerate suntem invitați să citim pagini din jurnalul de idei al admiratorului său, Rafael Gheorghiu, în care Dabija tuna și fulgera împotriva întregii arte de după 1900. Sculptorul se îndrăgostește de nevasta unui profesor de estetică de la universitate, Doina Zevedei, pe care o curtează fără pricepere, mitocănește. Dabija ajunge chiar să mănânce în fiecare zi la Capșa și să-și cumpere fotolii, o oglindă venețiană de două sute de ani și un covor de Ispahan, simboluri de îmburghezire precipitate, dar vocația îl reține de la excese bahice. Doina, corespondentă la un cotidian, nu poate fi adulterină ca în societatea de până cu câțiva ani înainte, dar nici nu divorțează pentru că un artist sculptor nu-i poate oferi stabilitatea unui cămin. Pius Dabija, vlăstar îndepărtat al lui Bonifaciu Cozianu, trece printr-o criză demiurgică, neputând finaliza grandioasa statuie a despotului Stalin, care îi revine altui sculptor. Amănuntele sunt rizibile in crescendo, iar mesajul fidel autorităților dejiste. Pius Dabija redefinește muzica simfonică, sculptează, în volume monumentale, eroi medievali și revoluționari români, dispuși prin parcuri și pe bulevarde, și se plimbă, pe banii statului, în Europa și Egipt pentru a face cunoscută arta românească de după 1948. După aventuri pasajere, sculptorul se căsătorește într-un sfârșit cu o muză pasională, Olga, perechea marelui artist. Paginile de jurnal se termină și cu exclamația de admirație a domnului Dabija din care reiese că fiul său era plătit cu o sută de mii de lei pe simfonie. Pius Dabija este artistul ideal al epocii socialiste, una fără precedent în istorie, epurată de cruditățile celor mai multe volete din Cronică de familie.

Nu am fi insistat atâta pe mărunțirea epuizantă a Cronicii de familie dacă proza lui Petru Dumitriu, în genere dezechilibrată artistic, nu ar excela printr-o singur instrumentar de compoziție: fiecare povestire se centrează pe biografia documentată a unui personaj paradigmatic din dinastia Cozianu-Lascari, îngroșat caracterial de anecdote și bârfe care atârnă pe firul narativ cu scopul de a apăsa pe aceleași însușiri prescrise de la început, iar fiecare protagonist nu conține mai multă sau mai puțină profunzime socială sau psihologică decât oricare altul. Cronică de familie nu este, înainte de toate, un roman realist-socialist, ci o istorie romanțată a României pseudomoderne de până la instalarea statului sovietic, exemplificarea obiectivă a ideologiei claselor sale dominante. Atunci când indivizii din clasele de jos participă la acțiune, aceștia sunt șterși, neinteresanți, amorfi sau, în cazul țăranilor ori slujitorilor, prezentați exclusiv în latura lor resentimentară, criminală, jefuitoare, indiferent câte justificări pertinente le putem găsi pentru ceea ce sunt. Dacă subumanizarea lor e rezultatul secolelor de obidă și muncă silnică la stăpâni sau dacă acesta este poporul român în generalitatea sa, nu reiese limpede din romanul Cronică de familie. Petru Dumitriu nu ne indică vreo urmă de simpatie reală, de înțelegere empatică a socialismului, a democrației liberale sau a dezideratelor lor de progres colectiv. Clișeele propagandistice rare nu au cum să ascundă această ostilitate surdă pentru oricine altcineva decât boierii României. Marea burghezie strălucește pământiu în Cronică de familie numai ca reflex al moravurilor moșierești. În ceea ce privește protipendada boierească, concentrată în destinele celor câteva zeci de boieri de același sânge, Petru Dumitriu simplifică ethosul ei la câteva principii social-darwiniste forțate: cei care de drept nu muncesc au puterea politică de a trăi așa cum le stă în propria natură, iar această natură umană aristocratică consistă dintr-o necurmată poftă de a mânca, a bea, a dormi, a se acupla, a ordona, a fura, a lovi sau a ucide. În ciuda faptului că elitele sunt cinice până la grotesc sau diform, nefericirea lor izvorăște doar din forțele misterioase ale altor societăți moderne, care, din păcate sau nu, îi înlătură pe cei de la cârma statului ca demonstrîndu-se mult prea inutili și păguboși. România nu s-a modernizat între 1860 și 1948 din pricina unei elite politico-economice fără caracter, deși Petru Dumitriu își pedepsește exemplar eroii în acest sens exterior, superficial-convențional, ci tocmai pentru că aristocrația și-a prezervat vitalitatea spiritului de castă, impermeabilă la concepții politice postmedievale, capitaliste sau socialiste, eminamente pernicioase pentru interesele ei de clasă. Mai mult decât atât, Petru Dumitriu izbutește să scrie cu vervă, eclatant și pasional numai atunci când boierii își fac de cap, liberi, răsfățați, triumfători, nimicitori, absoluți în satisfacerea poftelor lor imediate, de parcă naratorul însuși ar rezona din miezul ființei lui cu aceste bestii superioare. Nu există finaluri melancolice de veac în Cronică de familie. A stârpi sau a fi stârpit, a te bucura de viață din plin, fără rivali la orizont sau a suporta constrîngerile sociale ca pe o corvoadă – Petru Dumitriu, scriitorul fanion al anilor 1955-1960, a optat pentru violența învingătorilor din România. Dacă autorul Cronicii de familie ar fi avut interesul să compună o Cronică de partid, atunci societatea hidoasă a lumii marginalilor energumeni, a celor de la capătul orașelor, a păturilor de mijloc înfometate de plăceri animalice ar fi urcat pe soclul puterii eliberat prin dispariția lor de Elvira Vorvoreanu, Dim Cozianu sau Gogu Alexandrescu, pilonii depravați ai unei națiuni inexistente și ai unei populații zoologice.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | 2 comentarii

Ideologii literare


Camil Petrescu și reacțiunea

Izolarea artei de problemele sociale într-o încăpere etanșă a Sinelui sau rezolvarea tribulațiilor traiului în comun printr-o evadare mincinoasă în tărâmul metafizic al unor sentimente pozitive autocompensatorii sunt soluțiile sumare, dar atât de eficiente și dulcege, ale oricărui intelectual umanist evazionist, cu atât mai mult într-o societate pauperă, prost organizată, brutal materialistă, care îl plasează pe artist la margine, impunându-i o sărăcie amară pe fond de anonimat tratat condescendent. Din fericire, nici cei mai aspri adoratori ai ,,artei pentru artă” nu reușesc să separe tărâmurile pe care pretind a le cunoaște net a priori: nu se știe unde începe așa-numitul sine și unde se termină arealul infernal al celorlalți, iar orice încercare de rupere a întregului nu duce decât la o fundătură sau alta a intelectului. Socotit încă de la început un roman realist-socialist, Un om între oameni al scriitorului Camil Petrescu, lucrare neterminată la moartea din 1957 a autorului, a fost taxat și diminuat valoric pentru pactizarea vădită cu poncifele ideologice ale regimului sovietic din România anilor 1948-1964. Referințele se pot găsi cu relativă ușurință în acest sens, dar cele mai multe sunt fie negative, fie trec cu politețe rece peste această ultimă operă chiar și atunci când atitudinea față de autor e una de simpatie și apreciere generale, având în vedere cele doua romane interbelice notabile și notorii astăzi. Un om între oameni este mai presus de orice o reconstituire istorică documentată riguros, în care inventivitatea lui Camil Petrescu susține o direcție politică oarecare și un mesaj cultural subreptic, esopic, dar aici nuanțele se impun cu măsură. Se poate presupune că romanul rămâne nefinalizat tocmai din exagerata scrupulozitate cu care Camil Petrescu urmărește evenimentele anilor 1848-1849, cele care acoperă două volume din romanul publicat, încercând să depisteze mobilurile personale, dar și de clasă din spatele Revoluției. Dacă biografia romanțată a istoricului naționalist și revoluționar Nicolae Bălcescu ar fi putut fi dusă până la capăt, probabil că republicanismul paneuropean al lui Bălcescu ar fi fost ultima sa concluzie (capitolele terminale din roman îl surprind pe Nicolae Bălcescu încercând zadarnic și oarecum fantastic să unească forțele armate revoluționare, maghiare și românești, într-o luptă comună împotriva coroanei habsburgice), una de inspirație romantic-revoluționară, dar explicabilă și cumva rațională pentru un cititor de la începutul secolului al XXI-lea. Ceea ce este copleșitor și remarcabil în Un om între oameni este artistul literar elevat, dublat de un istoric al moravurilor acut (cărțile recente, printre altele, ale istoricului Constanța Vintilă-Ghițulescu întăresc documentația vastă a lui Camil Petrescu și cunoașterea profundă a epocii de la 1821 la 1849 din Țara Românească). Spre exemplu, Camil Petrescu, cunoscut pentru exactitatea glacială, precizia rafinată a frazei încă din portretul realizat de G. Călinescu în Istoria…, utilizează cu naturalețe eclatantă vocabulele azi ieșite din uz ale târgoveților, ciocoilor, funcționarilor, boierilor, țăranilor vremii, acea limbă jucăușă și indecisă, corcitură de turcisme, grecisme, regionalisme, păstrând însă nealterată limpezimea unei limbi române popular-curgătoare, de dinaintea importului masiv francez și aclimatizarea sa rapidă. În forma sa neoccidentalizată, limba română iese de sub pana lui Camil Petrescu ca una profund și fluent europeană, un dialect de margine, dar care nu asimilează de fapt verbiajul cosmopolit al ,,liftelor străine”, ci doar se împopoțonează ocazional cu el în straturile sociale superioare, atât de vulnerabile și trecătoare, în mersul sinuos politic în timp al unei semicolonii de la nord de Dunăre, teritoriu de trecere al imperiilor asiatice, spațiu al deșărtaciunilor de mărire și faimă. Din punct de vedere istoric, Camil Petrescu creează o narațiune în două ape, dacă se poate spune așa: pe de o parte expunerea crudă spiritual, dar nicidecum șocant naturalistă, a vieții de zi cu zi a țăranului român din Câmpia Română, pe de alta parte efervescența fluctuantă, haotică, instabilă a păturilor suprapuse, de la micii boieri calemgii sau ofițeri cu rang inferior până la marii negustori bucureșteni, ale căror chervane aduc mărfurile occidentale din târgurile și orașele mari ale Imperiului Habsburgic sau din statele și orășelele germane. Conștiința unei națiuni de o singură limbă sau credință nu există în Țara Românească decât prin intermedierea ardelenească realizată de profesori-părinți-profeți naționali (the Founding Fathers pe coasta de est a Americii de Nord), supuși imperiali, precum Gheorghe Lazăr, Florian Aaron sau Gheorghe Șincai, iar frații Bălcescu, printre alții, învață lecția acestui naționalism românesc de import la Colegiul Național ,,Sfântul Sava” din București. Spre stupefacția celor ce găsesc parfumul greu al naționalismului (simili-ceaușist) drept o simplă otravă, Camil Petrescu se află într-o triplă dilemă în expunerea partizană a naționalimului pașoptist românesc: o mare parte din elita conducătoare a țării era de proveniență și obediență greco-turcească, iar comerțul se afla la dispoziția negustorilor armeni, iarăși greci, turci etc., condiția de român fiind spotan asociată cu cea de rob țigan (ca în primele reproduceri picturale ale valahului de rând în ochii central-europenilor) sau iobag, rumân, vecin pe moșiile boierești, națiunea, dacă se putea vorbi de existența ei, aflându-se în genunchi, cu palmele tăbăcite de muncă și umilită în fel și chip. Deci clasa exploatată este exclusiv națiunea, nu minoritatea conducătoare, alogenă, fie rapace, fie trândavă sau amândouă împreună. Camil Petrescu se afla în dificultatea de a pleda pentru o națiune care, indubitabil, nu există politic și nici măcar economic. În același timp, erudiția istorică îi impune să redea adevărul cu privire la conștiința publică a rumânilor din satele prăpădite și prăfoase din Oltenia și Muntenia. Personaje rebele, materie umană revoluționară, precum Găman, Tulcotoiu, neamul lui Firu sau Miai nu sunt admirabile decât prin reacțiile lor omenești pe buza prăpastiei, de strigăt al rațiunii chinuite pe fondul unei abrutizări fizice aproape absolute: petrecând sute de zile pe an scormonind pământul pe ogoarele boierului funest Medelioglu din Vadu Rău, cititor de Lamartine și fumător înrăit de ciubuc, muncind pentru un monstru hedonist și luând bice pe spinare de la dorobanți precum sclavii antichității, țăranul român se smintește fie prin resemnare și un fatalism sufocant, fie luând calea riscantă a banditismului, asemeni lui Miai, haiduc și donjuan parazitând paturile vădanelor și nevestelor cu familie de prin împrejurimi. Nu e nimic de admirat la clasa țărănească decât pofta de viața a fetelor și femeilor tinere (Camil Petrescu continuă să asocieze femeia cu cele mai patriarhale roluri, ceea ce este corect din punct de vedere al mărturiei istorice, dar un fapt care nu conține în sine verva erotică pe care i-o atribuie naratorul, cea care adeverește verdictul de misogin impenitent pus încă din tinerețe scriitorului: mame devotate până la sacrifiu de sine, precum serdăreasa Zinca Bălcescu, surori ca Tița, condamnată la a rămâne fată bătrână, sau hetaire superioare ca boieroaica scăpătată și lacomă după câștiguri facile Băl-Ceaurescu, răsfățată de cunoscuți Frusinica, sau unele dintre sătene, de pildă ușuratica și neconsolata Sultana, care, adusă la pat de cancer, preferă să se sinucidă în numele cauzei revoluționare antiturcești prin a da foc hanului pe care îl deținea; nici eroina alegorică, deși vânjoasă, a Revoluției de la 1789 din pictura faimoasă a francezului Delacroix nu este absentă în anul 1848, rolul hieratic al femeii vestale revenind Anei Ipătescu) și veselia colectivă pâgănă de la nunți sau rare sărbători câmpenești de după culesul recoltelor în toamnă. Poporul pare a avea instincte animalice sănătoase, în ciuda vieții sociale bolnave, și nu dă semne de corupție morală sau de contagiune cu spleenul levanting arhetipal, doar de primitivism naiv. Stratul gros de ignoranță culturală le vătuiește conștiințele de sine fruste, ferindu-le de realizarea tragediei condiției lor sociale: rebeliunea interioară începe pentru țărănimea română abia atunci când cerințele și nevoile economice ale boierimii, deprinsă cu luxul proaspăt scurs din brașovencele cu mărfuri occidentale, devin din ce în ce mai imposibil de satisfăcut. Acuza de realism socialist este una cât se poate de greșită: Camil Petrescu nu face decât să reproducă, în tablouri artistice superbe, adevărul istoric pe care orice istorie economică ți-l arată sec sub forma unor grafice și tabele ale înapoierii materiale (românești) din cele două teritorii subcarpatice la 1830, subdezvoltare materială generată și de relațiile sociale brutal feudale ale boierimii fanariote și românești deopotrivă. Nu e de mirare că armata imperială țaristă și guvernatorul efemer al Valahiei, contele rus Pavel Kisselef, apar ca o rază de lumină într-un întuneric colectiv oriental. Aceasta este a doua dilemă pe care o rezolvă strălucit Camil Petrescu: rușii nu figurează ca Armata Roșie eliberatoare, ci mai degrabă ca actanții unui regim politic care aduce pe meleagurile românești primele reforme de inspirație franceză în secolul al XIX-lea. Rușii, în fond, părăsesc curând Țara Românească, lăsând-o, în ciuda rolului protector și a participării la Războiul de Independență din 1877-1878, pentru aproape un secol la dispoziția puterilor occidentale aliate în lupta lor politică cu localnicii împotriva Imperiului Otoman, suveran în regiune până la 1856. E cel mai probabil adevărat că provinciile românești riscau să fie încorporate în Imperiul Țarist ca gubernii de graniță dacă armata rusă imperială ar fi reușit să câștige triumfător Războiul din Crimeea, dar finalul confruntării a dus, în realitate, la întemeierea unui nou stat românesc. Camil Petrescu menține echilibrul între perspectivele istorice diverse asupra importanței unora sau altora dintre evenimentele veacului: orașul București beneficiază de o admirabilă monografie indirectă într-un Un om între oameni, comparabilă ca atmosferă cu notațiile sagace de mai târziu ale cronicarului Constantin Bacalbașa. Bucureștii sunt o urbe în curs de transformare, mai mult aglomerare disparată de sate cu un târg ,,lipscan” în centru decât un oraș pe model occidental sau asiatic. Traiul greu, apăsător al tăbăcarilor, încă o breaslă, dar nu proletariat modern liber contractual, amorurile de mahala pătimașe, dragostea dăscălimii mici și revoluționare în persoana lui Scarlat Turnavitu, negustorimea ierarhizată, solidară din piață Obor, patronată de machedonul Tudor Fârșerotu, personaj abrahamic, clerul de jos patriot, una cu poporul în răzmeriță (nu și mitropolitul Neofit, omul stâpânirii împilatoare), conferă o vivacitate rezistentă în timp romanului istoric Un om între oameni. Clasele intermediare dezvoltă primele conștiința politică a intereselor lor materiale imediate și a nevoii unui stat în care drepturile să le fie recunoscute și apărate republican, cu vot democratic pentru populația adultă, proprietară și de gen masculin, Camil Petrescu redemonstrând caracterul burghez al revoluțiilor europene de la 1848: nici măcar aici nu i se poate imputa realismul socialist, fiind un fapt recunoscut ca atare de istoricii de până astăzi ai fenomenului revoluționar amintit. Robustețea rabelaisiană a unor chipuri de tăbăcari ca Licsandru și nevastă-sa, Licsandra Herga, dar și alți membrii ai claselor inferioare este exagerată de către Camil Petrescu din neputința de a construi psihologii convingătoare în persoana lor, ceea ce este mai mult decât explicabil în cheia unei fresce istorice asumat realiste: lipsiți de educație cultă de bază, atât țăranii, obiect de interogații etnografice repetate, cât și meseriașii și tăbăcarii bucureșteni, simpli pe dinăuntru și orientați spre satisfacerea nevoilor și poftelor elementare, nu au cum să atingă stadiul introspecției sau al zbuciumului interior cât-de-cât evoluat.

A treia dilemă pe care o ridică, nu tocmai verosimil, Camil Petrescu, constă din scindarea internă a clasei boierești: pe de o parte îl avem pe Mitică Filipescu, mort ca un martir pentru cauza occidentalizării Țării Românești în 1842, în ocnele mizerabile ale româno-otomanilor, apoi pe frații Golești, boieri de vază și de neam, viguroși patrioți, din care Alecu ,,Arăpilă” Golescu se remarca ca fiind cel mai împătimit adept al schimbării, neamul Bălceștilor, în care Nicolae Bălcescu, spirit revoluționar iubitor de neam (portretul său aduce aminte, mutatis mutandis, de soarta liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu), triumfă ca părintele națiunii române de la 1848, doar pentru a se retrage în exil și a muri de tuberculoză câțiva ani mai târziu, Axente Sever, Deivos, popa Radu Șapcă, generalul Gheorghe Magheru, Telegescu, Negulici, poeții Dimitrie Bolintineanu și Grigore Alexandrescu, pictorul Rosenthal, Zane, Apoloni, Paleologu, Mavromati etc., iar pe de altă parte ne confruntăm cu tombaterele boierești parșive (Alecu Vulpe, Ion Câmpineanu, Costache Cantacuzino, Nicolae Băleanu, neamul boieresc Ghica, Lahovary, Oteteleșeanu etc.) și slugile lor din agie și armată (coloneii Odobescu și Solomon în primul rând, zapciul Iancu Manu, deși maiorul Grigore Lăcusteanu excelează prin ura de clasă cea mai explicită), al căror interes zăcea în prezervarea marii proprietăți funciare și în protecția asigurată de Poartă în calea revoltelor și tăvălugului popular. Partida boierească o are ca reprezentant ideologic, sinistru de reacționar, pe logofeteasa Calliopi Ghica, poreclită logovipera, cea care proferă cele mai aspre injurii la adresa clasei țărănești, redusă la statutul de opincă, de brațe de muncă gratuite, de vite de povară decerebrate, amintind de groaznica, dar tragica Hangerlioaica din Scrinul negru. Cu toate acestea, marea aristocrație, deși își petrece timpul jucând imbecilizant cărți și complotând unii împotriva altora, cu suflete de sclavi înveninate și scârbavnic de fățărnice, pe lângă sultanul din Țarigrad, nu este descrisă în chipul degenerat din cartea lui Petru Dumitriu, Cronică de familie. De altminteri, la 1848, marea boierime nu anticipează în clasa negustorilor, disprețuiți cu orgoliu aristocratic, posibili rivali și nici nu se imaginează înrudindu-se de nevoie cu lepădăturile cu bani, dar fără viță nobilă – atitudine explicabilă având în vedere poziția încă fruntașă a boierimii fanariote la gurile Dunarii. Dilema răsare din interesele convergente ale micii-burghezii în curs de ascensiune socială (Ion Brătianu – prietenul interesat al mardeiașilor de mahala, a plebei lumpenproletare cu slăbiciuni interlope, detaliu premonitoriu pentru dinastia liberală, încă neîntemeiată, a Brătienilor, Costache A. Rosetti – un revoluționar laș de inspirație bulevardieră și Ion Heliade Rădulescu – prototipul demagogului naționalist, adeptul unei retorici delirante, inspirate poetic, pe care o regăsim în piesele și schițele lui Caragiale, dar și în declarațiile oricăror politicieni români de la 1866 până acum) și cele ale negustorimii bogate, dar fără putere politică (bancherul Pavlicioni, comerciantul Hagi Curtis sau proprietarul parvenit de mori și tăbăcării de pe Dâmbovița, fantele meseriaș State Dobrovici), cei care îi voiau pe marii boieri înlăturați din pozițiile de prestigiu pe care le dețineau (pentru a le lua imediat locul, cum aflăm din gura conservatorului Șerban Vogoride în capitolul ,,Davida” din Cronică de familie), dar care nu doreau punctul 13 al cererilor revoluționare, anume cel legat de desființarea clăcii din Țara Românească, fiindcă această mică și mare burghezie susținea proprietatea ca sfântă și folositoare întru consolidarea puterii sale personale. Ceea ce este greu de explicat nu e postura ideologică a armatei, poliției, aparatului funcționăresc, semireacționari cu toții, sau a marii boierimi, ultraretrogradă, dublată de conservatorismul pseudoprogresist al capitalului comercial și financiar, ci chiar atitudinea politică a micii-boierimi rurale din care se trăgea Nicolea Bălcescu. Cui și de ce i-ar fi folosit unui Nicolae Bălcescu sau fraților Golescu desființarea iobăgiei? La această întrebare Camil Petrescu răspunde evaziv și nesigur pe sine: e vorba, finalmente, de dragostea de țară, de poporul vorbitor de limbă română care ființează barbar și într-o cruntă sărăcie în veacul dolofanelor piroscafe austriece. Mobilul cauzei revoluției este indignarea morală în fața inegalităților crâncene de la tot pasul – de aici îndemnul cvasimasonic, Dreptate și Frăție, al revoluționarilor pașoptiști. Cu toate acestea, este limpede că doctrina obscură de la care își extrage luciditatea politică imediată Bălcescu nu are sens din punct de vedere practic pe termen lung, vinovată făcându-se de un idealism social romantic patetic, proiectat într-un trecut imaginar, curat antimodern, de presupusă coabitare organică, pe deplin armonioasă, între popor și stăpâni, unii cumsecade și omenoși: zilele de glorie ale națiunii sunt împinse într-un Ev Mediu întârziat, pe vremea domnitorilor, cu toate că (sau mai ales fiindcă) Nicolae Bălcescu scrie istoria domnitorului Mihai Viteazul, mare latifundiar feudal, același care impune ,,legarea de glie” în cele mai multe sate oltenești unde era proprietar pe oameni, vite și plaiuri, iar împroprietărirea cu pământ a țăranilor, măsură luată în 1864 de guvernul Mihail Kogălniceanu, nu a rezolvat tensiunile sociale, ci doar le-a acutizat, punând în primejdie existența ordinii interne a societății românești câteva decenii mai târziu (episodul sângeros al răscoalei de la 1907, dar și condiția mizeră și inferioară militar a efectivelor armatei române în 1916-1917, când teritoriul țării se înjumătățise). În cele din urmă, rămâne această nebuloasă ideologică: dincolo de zăngănitul entuziast și înflăcărat al națiunii dezrobite, cum se prezintă această societate pe dinăuntru, în mecanismele sale tangibile de organizare economică? Cine ar mai fi muncit pentru boieri, în ce condiții ar fi avut loc împroprietărirea și abolirea servajului în Țara Românească la anul 1848, dacă s-ar fi ajuns la o asemenea situație atunci și nu ceva mai târziu? Dincolo de chemarea vociferantă la patriotism și la înfierarea (mai curând melancolică) a celor vânduți străinilor și lacomi după foloase nemeritate, ticăloșite, cine și în ce fel ar fi administrat țara fără marii ,,arhon-boieri” și impoziția de a plăti tribut Imperiului Otoman? Nici măcar teama de cuceritori veniți din vest, net superiori economic și politic la 1848 Valahiei și Moldovei, nu alimentează planurile de renaștere națională ale lui Nicolae Bălcescu, așa cum apar acestea exprimate în paginile romanului Un om între oameni. Dacă măruntele sau marile concesii oportuniste ale unor C.A. Rosetti sau Ion Heliade Radulescu mai au oarecare noimă în roman, rămânând la fel de rebarbative în context, și dacă toate celelalte voci care reprezintă claselor lor sociale și ocupația fiecăruia se exprimă veridic, coerent și cu miez, poziția ideologică frenetic patriotică a lui Nicolae Bălcescu nu își afla miza în planul terestru al societăților moderne și al cerințelor lor de funcționare, ci într-un escapism utopic, plasat într-o societate imaginară de frați și surori ai aceluiași neam, uniți prin cuget și simțire, conviețuind și convulsionând într-un feeric dans perpetuu al sărbătorii colective naționale, unul extenuant și repetitiv până la absurd, ceea ce confirmă că autorul Camil Petrescu, afin pretutindeni cu sentimentele și ideile eroului său Nicolae Bălcescu, în pofida anumitor compromisuri din vremea sa dejistă, nu este, la urma urmei, un romancier socialist sau un adept al realismului-socialist în artă, ci unul cu propriiile sale convingeri, consonante cu tradiția naționalistă interbelică și înca cu cea prebelică, până la urmă. Alături de toate acestea, temerara depoziție naționalistă, realizată cu mijloacele artei sale literare superioare, a fost redactată într-o perioadă istorică în care trupe dușmane de la Răsărit vegheau încă la liniștea domestică a Republicii Populare Română.

Eugen Barbu și estetismul sumbru

Dacă Un om între oameni este unul dintre romanele splendide ale literaturii române, Săptămâna nebunilor (1981) se ridică la cerințele unei capodopere. Eugen Barbu era (și, în măsura în care congenerii săi resentimentari mai trăiesc, continuă să fie) o bête noire a mediilor elitiste prooccidentale din ulimele decenii de economie centralizată și dictatură ceaușistă în România: asociat cu campaniile protocroniste la moda în anii 1980-1989, fondatorul unui partid naționalist, șovin și antisemit, după 1989, apropiat al mediilor Securității înainte și după Revoluție, jurnalist polemic înverșunat, Eugen Barbu pare a fi un campion autohton al abjecției. Însă, nu altfel ca întotdeauna în orice domeniu, legile artei nu ascultă de cele ale moralei. În ciuda acestor judecăți de valoare definitive asupra personalității scriitorului Eugen Barbu, lectura Săptămânii nebunilor, care este o reluare în alți termeni a societății fanariote din Princepele (1969), aruncă o altă lumină asupra angajamentelor ideologice ale autorului, cu totul diferite de cele ale unui om arvunit oficial regimului ceaușist.

Descinsă din proza truculentă a lui Tudor Arghezi, injectată cu un farmec bizantino-european superior prin concentrație estetică Crailor de Curtea-Veche, lucrarea de căpătâi a delicatului paseist Mateiu Caragiale, scriitura hiperestetică, calofilă până la manierismul unui ebenist baroc, aglutinată din hrisoave și memorii de epocă, dar pigmentată cu exprimările tari, vulgare, ale mahalelei bucureștene dintotdeauna, recognoscibile și în cinematografia românească a Noului Val, Săptămâna nebunilor nu deține aparența unui roman în cheie ideologică. În ceasul de început al iernii nemiloase, mușcătoare și viforoase din Bărăgan, care alungă vânturile și gerul său înspre București, boierul grec Hrisant Hrisoscelu revine falit în țară. Bogat până atunci, sărac de acum încolo, Hrisant Hirsoscelu se întoarce ca să se îngroape de viu și de bunăvoie în casa sa din capitală, oraș la fel de bucolic și înapoiat ca în Un om între oameni, dar detestat pentru impudica sa mizerie publică și pentru decreptitudinea mentală a locuitorilor săi vicioși, stupizi și sălbatici. Beizadeaua Hristant Hrisoscelu, mândru și jignitor în adresările sale acide, vituperant ca mai toți boierii locului, trup și suflet aristocrat din Fanar, nu este un ruginit, ci un luptător al Eteriei care se visa înscăunat Împărat al unui Bizanț reînviat tardiv, grandomanie aberantă împărtășită cu întreaga clasă de boieri nord-dunăreni. La Eugen Barbu, elitele, semidocte și imbecilizate de inactivitatea lor diurnă și de capriciile nătângi de mediocri satrapi orientali, își duc zilele prin sfidări deșănțate (exprimate de un consum ostentativ), alianțe matrimoniale ticluite ca o afacere ilicită, murdară, peste care se adăugau straturile de desfrâu și idiotizare groasă. Între limbajul de șanț al slugii Iusufache, credincioasă aproape până la sfârșit stăpânului eterist, și al boierilor dregători care îi călcau pragul căsoaiei nu se remarcă vreo diferență substanțială: bârfa ordinară, comentariul scabros de gazetă de scandal, meschinăria și pizma evidente sunt aceleași, inconturnabile. Boieroaica Neranțula Mavrodin are însușirile unei femei de stradă sau a unei femele nesătule în stadiu de rut, iar boierii vizitatori ca Ionică Greceanu, Kostaki Kiriazi și Vasilica Ghica seamănă cu niște proxeneți obsedați de plăceri neîncercate și amatori de furtișaguri, invidioși pe luxuria promisă de unul de-al lor, reîntors ghifuit din țările occidentale. Lovit de bancrută, fumându-și neistovit prafurile halucinogene, aruncându-și încă privirea pe ziare nemțești și franțuzești la începutul romanului, prințul Hristant Hrisoscelu alunecă din ce în ce mai în jos, într-un katabasis alimentat de stehanoria și acedia unui fiu înfrânt al Levantului, a unui călugar hedonist și de neînțeles, asistând impasibil la propria sa decrepitudine. Ani de-a rândul zace închis în casă, noua sa temniță, privind ca un sfinx de la etaj, promițând cu înfumurare un carnaval deșănțat unei boierimi în curs de descompunere, până ce, robit de droguri, slăbit de nemișcare și îmbătrânit de chinurile unei conștiințe nefericite, prințul moare damnat, părăsit, uitat de timp, abandonat într-o casă-sarcofag care începuse să putrezească de mult, fără slugi, fără logofotul moșiilor de mult vândute, lichidate în contul creditorilor, fără secretarul său de spiță nobilă, livonian, angajat la Veneția, cu cămările goale, cu caleașca adusă de la Viena decăzută la demnitatea unui cuibar pătat de excremente, cu caii arăbești morți de mult de inaniție și câinii de luptă înnebuniți fatal din pricina nemișcării și a izolării anormale. Oblomovian la suprafață, Hristant Hrisoscelu pare un personaj demonic din opera lui Edgar Allan Poe pe dinăuntru, savurând morbind tenebrele. Forța lirică și frumusețea indicibilă a stilul poetic, tivit de violența unor măscării ocazionale, numai potrivite pentru blestemații Balcani, nu își găsește corespondent decât în atmosfera aventurilor apocaliptice ale crailor mateini, halimaua lor lentă și săracă-n întâmplări trecând în Săptămâna nebunilor. Moartea îl află pe principele veleitar flămând, zăcând îngălat pe podelele găurite ale casei impozante ce fusese odinioară vie.

Starea de cumplită letargie, vestitoare a descinderii finale în mormânt, se trage din spiritul locului, unde până și tinerii studioși și proaspeți ai Eteriei nu reușesc să închege o mișcare antiotomană viabilă din pricina zavistiei dintre ei, a aplecării spre destrăbălare și poftelor lumești ai membrilor săi cei mai distinși, neamurile Ipsilanti, Cantacuzinilor sau Caravia. Germenele stricăciunii genetice îl împinge pe Hrisant Hrisoscelu, vlăstar grec descompus, trimis cu câteva milioane de ducați la Veneția, acest mult descântat cimitir acvatic de un magnetism irepresibil, la acțiuni nesăbuite și sinucigașe: consiliat de câțiva oameni de afaceri nărăviți și escroci, ca Alfano Stradiotte, Giovanni Basadonna și Christo Hrisoverghi, parte din rețeaua de șarlatani și maeștri ai plăcerilor spurcate care alcătuia nobilimea venețiană scăpătată a epocii (corupție similară cu a protagoniștilor din nuvela balzaciană Sarrasine), mândrul Hristant Hrisoscelu își închiriază Palatul Caragua, pe care îl reface din banii Eteriei și deprinde obiceiurile venețiene, de la Sărbătoarea Redentore până la reputatul carnaval. Frica de a fi ucis de Trimis pentru trădare, omul de legătură al Eteriei, îi biciuiește simțurile tarate. Până și lașitatea, frică înnăscută în odraslele de sub securea Porții, îi provoacă un spasm indicibil de plăcere. Satisfacția răului împlinit se trage organic din pofta de autodistrugere levantină. Lighioanele decăzute Gentile Labia, baronul Campagna, Luisa Ottobani, Mathilde Faggiano, baroana Giovanelli, Vimercatti, Gianni Faggiano, contele Luchesi Palli, părintele Mocenigo Bezzoni sunt doar o parte din amicii de distracții bisexuale ai boierului valah ex-revoluționar. Diferența între ei și boierii soioși și tâmpi din Țara Românească se reduce la arta voluptății perfecte pe care primii, decantați de un oraș măreț gâfâind lubric la amurg, o stăpânesc desăvârșit. Attillio Vimercatti este soțul pezevenghi al amantei demonice, Herula Lucrezia Vimercatti, îmbinare de rafinament latin cu slin turco-elină, o grecoaică seducătoare ca o insectă otrăvitoare, care îl ruinează, așa cum mai făcuse și cu alții înainte, pe Hristant Hrisoscelu, captiv în rețeaua de plăceri fizice, droguri și pierderi imense la masa de joc, mijlocul de a extrage sume neînchipuite din buzunarele acestui prinț fanariot prăbușit. Barbaro Vimercatti este bancherul-conspirator care îl împrumută falimentar pe beizadeaua bucureșteană, îngâmfat cartofor ratat. Împins de creditori să lichideze datoriile contractate la Veneția și să plece înapoi în țara stranie de unde venise, Hrisant Hrisoscelu, trufaș, deși știindu-se înșelat, îndrăgostit morbid de putana vicleană Herula, pune la cale un ultim banchet la Palatul Caragua, dar nimeni nu se prezintă la petrecerea somptuoasă a unui sărăntoc cu o genealogie greu de identificat în venerabila Veneție. Eugen Barbu duce sadismul în grotesc: o trupă de circari parțial diformi, însoțiți de maimuțele și papagalii lor exotici, ia locul nobilimii de rasă veche la masa lui Hrisoscelu, aburii alcoolului degenerând într-o poftă de distrugere necontrolată. Pe jumătate bolnav de inconștiența unui halucinat, boierul fanariot crede, cu mândrie de împărat divin, a fi redus aristocrația venală venețiană la ceea ce era: o sumă de schelete rapace, descriere care i se potrivea mai degrabă lui însuși. Patima asfințitului și melancolia provocată de stârpiturile umane care fac și sunt legea în Balcani nu estompează ideea predominantă, firul roșu al Săptămânii nebunilor: în orientul Europei, între Veneția și Istanbul, urcând într-un semicerc frânt spre nord, corupția este încrustată biologic, cultural, de neînvins și de neînlocuit. Eugen Barbu, brut și inexorabil, se lasă ispitit de cea mai irațională decadență, tipică unui aristocrat solipsist de viță veche, în răspăr cu orice asumare raționalizabilă a realității, imperios hâdă, și orice contact civilizat(or) cu semenii săi.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Un veac de investigații idealiste


Teza de doctorat a universitarului german Christoph Henning despre receptarea operei lui Marx în spațiul cultural german (se poate vorbi și de cel american, însă doar într-o oarecare măsură) din 2003 a fost tradusă în 2014 la editura Brill cu titlul Philosophy after Marx. 100 Years of Misreadings and the Normative Turn in Political Philosophy, constituind o lucrare de peste șase sute de pagini, cu note de subsol care adesea acoperă jumătate din pagina tipărită și o bibliografie care depășește o șesime din volum. Lectura nu este nici prietenoasă și nici pe departe facilă, având în vedere publicul țintă și o tradiție de receptare a operei lui Marx cel puțin vastă – și asta nu doar în limba germană. Christoph Henning nu este un marxist asumat, ci un specialist minuțios în marxism și marxologie, cu toate că el însuși se recunoaște ca un wittgensteinian în privința metodelor de lucru. Nu am putut observa în ce constă exact această influență, în afara lecturii aplicate a unor texte care sunt interpretate grație unui principal of charity generos. Pentru Henning, conceptele definite (sau nu) într-un sens explicit și precis în cadrul sistem de referință coerent nu se pot transfera în alt Sprachspiel fără a risca ca sensul lor inițial să se piardă sau să se transforme în altceva cvasinou. Universurile semantice se întrepătrund, dar nu se suprapun, clarificare metodologică cu care operează polemic la tot pasul și Christoph Henning în întinsa sa analiză, prefațată omagios de criticul literar Frederic Jameson.

În cele ce urmează voi trece în revistă liniile generale ale acestui volum realmente hiperstufos, trecând peste fabuloasele incursiuni microanalitice în operele unor gânditori de prim rang în științele sociale. Henning pornește de la ideea că marxismul este mort după 1989, iar faima sa recentă se asociază cu regimurile socialismului istoric, de tristă amintire și cu o reputație istoriografică neagră. Capitalismul în veșminte doctrinare neoliberale nu mai are rivali, ceea ce, afirmă cu titlul de ipoteză Henning, îngustează câmpul social al celor care cercetează ,,dezinteresat” în științele sociale. Deși accentuată poate prea mult, starea actuală a criticilor teoretice la adresa consecințelor sociale ale funcționării economiei de piață nu se abate de la observația lui Henning. Oricine estimează anomaliile politice și sociologice ale ultimelor decenii ca rezultat al funcționării normale a pieței este curând intimidat de tabăra adversarilor ca ,,socialist” sau ,,comunist”, ambele conotate negativ. Henning se axează doar pe textele discipolilor sau adversarilor marxismului, originari din Europa Centrală, vorbitori nativi de limba germană. Programul de la Erfurt din 1891, elaborat de liderii social-democrați Eduard Bernstein, August Bebel și Karl Kautsky este unul din punctele de cotitură în devierea teoriei materialismului istoric pe făgașuri străine de scrierile lui Marx. Henning nu ne explică de ce Friedrich Engels nu a reacționat mai viguros nu atât la tentațiile revizionismului, căruia Henning nu are ce-i imputa în sine, cât la aprecierea corectă conform căreia o teorie economică vastă precum cea din Das Kapital nu poate trece direct în proiectul unui partid fără grave hibridizări falsificatoare (sau măcar mistificatoare) sau care, atunci când pretind a fi justificate doctrinar, se prezumă a revela sensul adevărat al teoriei în calitate de forță politică organizată. Bunăoară, nevoia de înțelegere a nevoilor materiale ale muncitorilor s-a tradus în drepturi politice suplimentare și în beneficii materiale decente precum serviciile sociale aferente (legislația muncii este o creație a social-democrației occidentale) sau în creșterea nivelului de trai al muncitorilor industriali, dar de aici până la o teorie politică marxistă, pe care nu o poți identifica explicit la Marx, au loc salturi logice inedite. Revoluția proletară avea ca scop, dacă se acceptă critica economiei politice marxiste, abolirea proprietății private a mijloacelor de producție și dispariția capitalistului ca subiect politic central în societățile postburgheze, nu doar eticizarea luptei muncitorilor pentru cauza lor socială particulară. Dominația structurală a ordinii capitalului în societate poate coexista, până la un punct, cu reformismul lui Eduard Bernstein, după cum se mai întâmplă până și în prezent în anumite democrații nord- și central-europene. Karl Kautsky continuă în linia revizionismului bernsteinian, cel care are meritul de a fi recunoscut primul originalitatea căii luate de Partidul Social-Democrat, cu diferența că în perspectiva kautskyană orice pas ideologic care ar fi îmbunătățit condiția clasei proletare din Germania s-ar armoniza obligatoriu cu o intepretare corectă, ortodoxă a marxismului. Deodată Marx și contribuția sa la înțelegerea economiei moderne devin catchwords pentru platformele unor politicieni care se revendică, cel puțin declarativ înainte de 1914, nemijlocit din reputația unei opere teoretice dificile și complexe (p. 30). Rosa Luxemburg, Lenin însuși, în ciuda istoriei sale economice dedicată evoluției capitalismului în Rusia, dar și diverșii marxiști care ajung lideri politici în Lumea a Treia după 1918 sau 1945, nu fac decât să preia mecanismele de politizare a unei grandioase interpretări economice și să le radicalizeze revoluționar, printr-o retorică agresivă. Henning susține că nu se poate vorbi de o supralicitare a voinței politice de a transforma societatea fără a nega tendințele și legile economice generale, care se regăsesc la toți economiștii clasici și cu atât mai mult în cazul lui Marx. Practic, Henning, deși nu o declară explicit, ridică problema infrastructurii care creează o suprastractură subalternă, dar pe care însăși chemarea politizării de stânga, în orice formă s-ar găsi aceasta, moderată sau revoluționară, o dezminte prin pretențiile politice ale unor grupuri de ,,conducători” de a schimba din temelii, strict decizional și administrativ, ordinea și procesul material de producție și reproducție socială. Dacă reformiștii, precum Bernstein, speră că pot curba funcționarea pieței în favoarea salariaților, reușita lor istorică existînd, dar cu limitele prescrise tot de activitatea economică propriu-zisă, radicalii pretind o răstunare completă a regulilor de funcționare economică, ceea ce nu s-a realizat în nici o țară unde modelul bolșevic s-a instaurat. Răstălmăcirea teoriei economice marxiste a dus la abandonarea premiselor sale fundamentale: pe de o parte Bernstein acceptă, ca pe un fatum, un proletariat îmbelșugat, naționalist și aderând la filiații culturale locale, mai mult sau mai puțin ,,burgheze”, pe de altă parte, Lenin și Luxemburg cred cu tărie că faza capitalului monopolist nu mai ascultă de prescripțiile economiștilor clasici, inclusiv cele descrise de Marx, piața globală intrând, se presupunea după 1914, într-un impas dezvoltaționist, pe care doar reglajul politic îl poate depăși. Din nou, eticizarea variată a teoriei economice se poate constata ca statutară. Preluarea unor subiecte derivate din morala universală kantiană devine monedă comună în scrierile unor revizioniști germani, marxismul metamorfozându-se într-un Weltanschauung filozofic până și la ortodoxul Kautsky. Ideologizarea unei teorii economice adâncește înstrăinarea de asumpțiile antifilozofice ale lui Marx însuși. Bătrânul Engels se conformează acestui model pernicios. Schemele de reproducție simplă și extinsă din volumul II al Capitalului și moralizarea lor se realizează fie prin acceptarea creșterii economice armonioase, la infinit, fără declanșarea crizei (sau se identifică unele de scurtă durată, dar fără intensitatea unei crize ,,finale”), fie la invalidarea lor pe criterii etice, preluată de facțiunea revoluționară a social-democrației germane (lăsând la o parte criza de subconsum, teoretizată și de Rosa Luxemburg, care atenuează până la insignifianță contratendința capitalistului de a nu produce ceea ce nu se realizează cu profit în consum). Dinamica internă dintre sferele de producție capitaliste nu este atemporalizată de Marx și echilibrul variabil al pieței nu exclude crizele sau contradicții grave în sistemul economic global, nu doar al pieței domestice. Naturalizarea acestor tendințe și resemnarea în fața activității economice impersonale își află echilibrul în activitatea politică reformistă sau revoluționară ori în atribuirea unor roluri de panaceu al statului ca actor economic nemijlocit. Mai mult, în lucrările Rosei Luxemburg sau Henryk Grossman contratendințele semnalate de Marx sunt înlocuite cu un final catastrofist și endogen al întregului sistem economic. Henning nu se ferește să critice abandonarea prin răstălmăcire a legii tendinței ratei profitului de a scădea de către aceiași ecomoniști marxiști doar pentru că unitatea de timp în care lucrau aceștia nu proba prima facie ceea ce corpusul teoretic stipula ca fiind regula, aceștia excluzând tacit excepțiile sale. Meritul acestor resemantizări eronate îl deține și influența teoriei neoclasice în economie, ale cărei concepte pătrund și se amestecă în cele marxiste până și în studiile unui economist heretodox ca Michio Morishima sau în cărțile unui marxolog ca Michael Heinrich (pp. 75-77). Întreaga separație între un voluntarism politic pragmatic și o teoretizare economică aerată, din ce în ce mai ruptă de cerințele stringente ale vieții de partid (și, de aceea, mai ușor de moralizat) are loc în anul 1914, când partidele muncitorești din Franța și Germania votează creditele de război, dar mai ales în Rusia dupa 1917, unde partidul înarmat, ierarhia rigidă, dictatura militară și geniul politic al lui Lenin se substituie oricărui considerent economic în vederea înfăptuirii socialismului din evanghelia de sloganuri a bolșevicilor. Teroarea birocratică stalinistă își codifică apoi proiectul de industrializare forțată într-o ideologie marxist-leninistă pentru care teoria economică ajunge să fie substituită cu o retorică găunoasă, opinii morale extreme și o indigestă filozofie nonmaterialistă în cele din urmă. Stat proletar degenerat sau capitalism de stat – ambele chei de citire a realității se exonereză de la utilizarea fertil-economică a lecției marxiste. Politica violentă pretinde a putea modifica de la sine traiectoria activității economice generale și a relațiilor ce decurg de aici. Coordonatele non-marxiste ale regimului sovietic stalinist sunt, în fond, sterile sub raport științific, iar acolo unde se observă inovație, aceasta este rezultatul unei competiții teoretice și practice acerbe pentru dezvoltare economică în luptă cu modelul absolut, cel american, deci tot în logica predominantă a productivității capitaliste.

Un alt teoretician marxist care ontologizează schemele de reproducție, simplă și complexă, și le aplatizează la nivelul istoric interbelic este austriacul Rudolf Hilferding, un susținător convins al intervenției statului în reglarea economiei, iar asta cu scopul de a evita crizele inevitabile ale unui sistem deja monopolist și controlat de concentrarea fără precedent a capitalului financiar. Hilferding preia elemente din teoria economică marxistă, pe care le include într-o nouă viziune economică, săracă în conținut față de cea clasică, nu doar marxistă. Din acest moment încolo, teoria economică marxistă se vede contrafacută de modelul sovietic și de coruperea leninistă, șansele unei reveniri fiind nule după 1945, când Războiul Rece trimite marxismul, altfel abandonat ca proiect științific viu, în categoria dușmanilor ideologici ai Lumii Libere. Dacă până în anii 1920, teoria neoclasică, care apăruse ca o contrapondere psihologizantă, individualistă, anistorică, dar și una gândită să înlăture dizarmonia intereselor haotice printr-o pacificare sistemică, la corpusul de idei din Das Kapital, anii 1950 produc rigidizarea matematică a acestei teorii, plasată la antipozi față de cea marxistă pe care, atunci când o studiază sumar, o falsifică intenționat sau o critică pornind de la conceptualizări axiomatic din start antitetice. Christoph Henning, care rezumă cu acuratețe câteva din dogmele neoclasice de bază, surprinde modul în care aceste teoretizări se întrepătrund cu cele marxiste pentru a oferi refutări interne ale marxismului care pornesc dintr-un punct pentru a reveni la poziția inițială sub forma unei concluzii deja previzibile, comițând un clasic petitio principii. Definiția și atribuțiile banilor în societatea capitalistă, așa cum sunt precizate și proiectate inițial la Marx, sunt redefinite în manieră neoclasică sau trunchiate la unii autori care se revendică drept marxiști în alt sens decât cel economic, reducând opera lui Marx fie la chestiunea (ajunsă ea însăși fetiș filozofic) fetișismului mărfii, fie la deplângerea dezumanizării individului ca simplu agent de consum și forță de muncă liber-disponibilă în societățile moderne.

Sociologia ca domeniu de cercetare apare în Germania (dar nu numai) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sub forma unui răspuns temeinic la un anume tip de teorie economică, în primul rând cea marxistă, dar nu numai, economiștii clasici operând în termeni adesea amorali și conflictuali atunci când discută raporturile existente între clasele sociale. Morala și religia, puterea și dominare într-o societate, stiluri de viață și valori culturale distincte iau locul universului economic general în calitate de alternative oficiale la viziunea ,,îngustă” a economiștilor. Henning atrage atenția că sociologii, deși dezbat și studiază aceste aspecte noneconomice ale societății, pretind a nu observa că structura economică este, cu toate acestea, înrădăcinată axiologic în sistemele lor sociologice, Max Weber, Werner Sombar, Émile Durkheim sau Karl Mannheim fiind primii practicanți ai acestei (încă) inedite metode. Normativismul sociologic deviază în etică, operele unor Talcot Parsons, Niklas Luhmann sau Jürgen Habermas conținând într-un grad ridicat pretenții teoretice abstract-moralizatoare. Marx însuși este evacuat pe diferite considerente din câmpul sociologiei respectabile: fie teoria sa este depășită istoric, din pricina avansului tehnologiei în industrie și în viața privată a cetățenilor obișnuiți, fie antagonismul dintre clasele sociale e o himeră pentru ca acesta a fost rezolvat de creșterea generală a nivelului de trai, fie clasele sociale s-au diversificat considerabil după 1900, fie acest concept de ,,clasă socială” este superfluu și confuz în sine. Întreaga armătură terminologică, aparent wertfrei, a sociologiei germane de dinaintea anului 1933, dar și după 1945, constă dintr-o refutație pe față sau indirectă a marxismului.

Când ajunge la tema filozofiei sociale, Henning este egal de critic cu Heidegger și Lukacs. Heidegger distorsionează major rudimentele de marxism, niciodată tratat frontal, într-un discurs antimetafizic, antiontologic care, în continuare, trivializează premisele sale inițiale: în cele din urmă, rațiunea modernă inginerească, caracterul instrumental al științei, obiectivitatea știintifică sunt aruncate de-a valma peste bord în oceanul unei iraționalități poetice anihilante, care nu are nimic substanțial de spus omului modern sau, pur și simplu, omului în genere. Linia filozofiei hegeliene, pe care Marx o depășește, păstrând doar metoda dialectică, deviază într-o filozofie fichteană a identității care alunecă într-o specie de idealism ce nu se recunoaște pe sine ca atare. Relativismul vitalist al lui Nietzsche, acuzat de a fi încă prea metafizic în războiul său cu metafizica și ontologia occidentale, ajunge un aliat al filozofiei sociale critice. Rudolf Eucken și Wilhelm Dilthey converg în această privință cu vitalismul nietzschean. Gândirea despre lume și ființa însăși sunt identice la tânărul Lukacs, care caută o rezolvare culturală a travaliului individului modern prin dezvoltarea conștiinței de clasă, proletariatul ca subiect și obiect al istoriei, condus de avangarda sa intelectuală, probând toate caracteristicile unui construct supraistoric. Revoluția viitoare luptă pe baricadele culturale ale antireificării, deși proiectul inițial marxist nu se reduce numai la atât. Lukacs idealizează și ontologizează categoriile economice ale criticii economiei politice realizată de Marx, cea care nu este nici până astăzi un sistem filozofic. Traducerea marxismului într-un discurs filozofic totalizator, în care subiectul este proletarul, iar obiectul istoria speciei, ca mers înainte ale clasei celor care trăiesc din munca lor, are mai multe în comun cu tradiția filozofiei idealiste germane decât cu intențiile antifilozofice ale proiectului marxist. Comunitatea organică a proletariatului ca agent și destinatar final al Istoriei este încă o ramură romantică a fatalului idealism teuton. Karl Korsch spiritualizează în direcții similare marxismul.

Sociologului Niklas Luhmann i se dedică unele din cele mai dense pagini din carte: filozofia sa târzie a sistemelor este nu numai antimarxistă, ci și nonempirică până la contopire în idealism, construind o metanarațiune conservatoare în fond. Separația dintre obiectul gândirii și gândirea care gândește obiectul este anulată omnilateral de Hegel, iar această ruptură, reafirmată de Marx, dar contrazisă de contrasutura filozofică ce i-a urmat, este spațiul prin care filozofia își face loc, recăpătându-și aura de unitate a tuturor actelor gândirii, una cu ființa, substanța sau natura, împotriva materialismului antimetafizic marxist. Funcționarea reală a economiei ca proces conștient al agenților săi este finalmente abandonată pentru tărâmul imaginar al conceptelor și relațiilor evanescente dintre ele. Max Horkheimer și Școala de la Frankfurt urmează în siajul acestor refilozofări ale marxismului originar, singurul economist al respectivei școli, Friedrich Pollock, înscriindu-se într-o direcție vitalist-culturalistă de interpretare critică a societății. Psihologizarea și estetizarea proceselor economice nu se întrerupe aici: Theodor Adorno reia, previzibil, aceleași scheme idealiste, ridicându-le pe un plan de o religiozitate difuză a discursului critic dizolvant. La finalul capitolului doi, Henning expune punctele de neîntâlnire dintre marxism și elaborările sale teologice, întreprinse de câțiva reputați teologi protestanți germani (Karl Barth, Paul Tillich, Ernst Troeltsch, Jacob Taubes) și de un istoric al filozofiei prolific precum Karl Löwith. Nici Walter Benjamin (pp. 391-400), în ciuda originalității sale filozofice inconfundabile, nu excede concesiile făcute unei filozofii a religiei străină de teoria economică marxistă. Aceste încercări reușite sub raport filozofic duc la o ,,supranormativizare” a unui critici marxiste uitate în fundal, atunci când nu este refuzată din start.

Jürgen Habermas, care strecoară punctele nodale ale marxismului prin sita unei raționalități normative și a unei teorii a comunicării raționale, împrumutând și reteoretizînd conținutul celor mai multe discipline sociale într-o cheie proprie, sfârșește prin îmbrățișarea unei ,,filozofii a dreptului” aproape conservatoare și acomodantă cu ordinea de stat din Germania Federală, propunând numai o suprateorie moralizatoare și intens psihologizantă care a pierdut contactul cu solul contradicțiilor sociale existente. Procesul de eticizare, subiectivare și, nu în cele din urmă, ontologizare a neoclasicismului economic trece și în textul clasic al lui John Rawls, A Theory of Justice, o încercare abstract rațională, axiomatizată la bază, de a construi o etică socială în capitalism, realitatea empirică oferind doar acel material maleabil care se potrivește modelului inițial. Justificarea pe considerente de egalitate formală, deci de morală pură, a situației de drept din Statele Unite ale Americii în perioada 1945-1990 se întrevede printre rândurile cărții lui John Rawls, calchiere filozofică a ipotezelor de lucru primare din manualele de economie ale vremii. Pe acest fundal reconfortant, apariția unor cursuri de etică/teologie a afacerilor în mediul universitar global nu surprinde deloc în acest context (capitolul 3.3): Henning trece în revistă cele mai sincere și mai moralizatoare, dar iremediabil subminate de propria lor ignoranță naivă, apologii ale pieței libere realizate la finele secolului al XX-lea.

În ultima parte a volumului, Christoph Henning reia poziția de bază a deconstrucției sale analitice: Marx s-a despărțit încă din tinerețe de idealismul hegelian, respingând pretențiile nejustificate ale filozofiei idealiste germane, efortul său final concretizându-se într-o teorie economică generală, latură pe care cei mai mulți critici antimarxiști o eludează sau, ceva mai subtil, o ,,refilosofează” în codurile lor proprii de analiză. Marx nu este un determinist, nici un ideolog metafizic, nici un profet apocaliptic și nici măcar un filozof în înțelesul de breaslă al termenului. Obiectul său de studiu a fost societatea reală, urmărită în activitatea ei zilnică de producere, reproducere și conservare a speciei prin contactul mijlocit și determinat cu natura înconjurătoare. Mecanismele sale de interpretare economică acceptă cu greu suprapunerea definițiilor și perspectivelor din teoria neoclasică, capcană în care cad nenumărați (post)marxiști autoproclamați. Dialectica hegeliană a fost adesea întrebuințată de diverși exegeți pentru a deturna, mai mult sau mai puțin premeditat, demostrațiile din Das Kapital spre poteci discursive originale, dar străine de șoseaua largă a metodei marxiste. Aceștia nu se abat niciodată de la calea moralizării ca substitut opioid de explicație științifică a realității sociale în totalitatea ei. De asemenea, nu ar trebui omis că această poziționare de principiu nu poate alcătui soclul unei presupuse teorii sociale critice. Falsificarea, prin retopirea în matrice filozofică a categoriilor economice curente, nu încetează de a fi cea mai frecventă injoncțiune a filozofiei în științele sociale, exemplul sinuoasei tradiții marxiste depunând mărturie în acest sens.

Publicat în Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Cea mai bună economie dintre toate cele posibile


Branko Milanović a fost cândva economistul șef al Băncii Mondiale. Cercetătorul sârbo-american este unul dintre cei mai apreciați experți în materie de studiere a sărăciei și inegalității globale. După numele unor Thomas Piketty, Gabriel Zucman, Sir Anthony Atkinson și Li Yang, Branko Milanović apare întotdeauna curând menționat. În ultimii ani, Milanović a publicat câteva cărți de economie politică pentru care a primit omagii publice de la foruri academice înalte și premii respectabile (inclusiv unul de la think tank-ul social-democrat cel mai cunoscut în Europa de Est, Friedrich Ebert Stiftung). Deosebirea dintre un economist teoretician și unul politic constă, cel puțin la prima vedere, din capacitatea ridicată a primuia de a corecta și a identifica ,,legi” ale pieței în cadrul unui sistem coerent științific, folosindu-se de modele matematice solide, în vreme ce ultimul se ocupă cu o interpretare politică, pe alocuri sociologică, a ceea ce datele economice cunoscute îi pun la dispoziție. Politica în vid nu se face, deci o oarecare unilateralitate se presupune de la sine. În Capitalism, Alone, The Future of the System That Rules the World (Harvard University Press, 2019), Branko Milanović încearcă să ne explice ce e în (ne)regulă cu economia globală și sistemul capitalist contemporan, același în esență, dar și altul în formă, decât cel din ultimele câteva sute de ani.

Încă din primul capitol al Capitalism, Alone, Milanović își recunoaște drept influențe liminare unele referințe clasice în materie de teorie socială: Adam Smith este citat adesea (cel din The Wealth of Nations și Theory of Moral Sentiments), urmat de Montesquieu (Spiritul Legilor), dar, nu în cele din urmă, Marx si Engels, dar îndeosebi Karl Marx (Das Kapital) dintre acești ultimi doi. Aproape firesc, am zice, Milanović proclamă înfrângerea definitivă a socialismelor de stat în secolul al XX-lea, capitalismul global rămânând fără rivali. Începând cu anii 1980, inegalitatea globală, dar și cea națională, a crescut constant până în prezent, indexul Gini arătând destul de alarmant (puțin sub 70 de puncte, în condițiile în care acesta era de 55 de puncte în 1914), deși scoaterea din sărăcie a câtorva sute de milioane de chinezi în ultimele patru decenii a contrabalansat inegalitățile reale și grave din centrele pieței mondiale. Fără ridicarea păturii de jos din China la nivelul unui proletariat (semi)urban cu un standard de viață relativ decent (puțin sub al Bulgariei și României în 2020), coeficientul Gini ar fi părut ceva mai pesimist, sugerând întoarcerea unor rate de inegalitate tipice secolului al XIX-lea. China raportează o creștere medie anuală de 8% în cei patruzeci de ani de când economia ei s-a deschis comerțului internațional și Partidul Comunist Chinez a ales calea dezvoltării interne. Este, de departe, cea mai rapidă și intensă creștere economică observată istoric până în prezent, o adevărată ,,revoluție economică” (p. 8). Marele progres se datorează și avansurilor uriașe din sectorul tehnologiei informației și comunicării, digitalizarea producției și serviciilor apărând ca în curs de desfășurare. Este vorba și de o reechilibrare a balanței puterii economice globale la care suntem martori: dacă în 1970, Vestul producea 56% din totalitatea mărfurilor mondiale, la ora actuală, Asia a inversat tendința înregistrată după 1700 în lume: 43% din toată masa de mărfuri existentă se produce în China, Japonia, India, Vietnam etc, iar trendul indică depășirea barierei de 50% până în 2050. Două secole și jumătate de înapoiere sunt suprimate de creșteri economice robuste în doar jumătate de veac. Integrarea piețelor în economia globală, pe fondul unei dezvoltări fără precedent, se realizează în beneficiul continentului asiatic, nu întâmplător cel mai populat și expansibil. Dacă în 1944, aproape 40% din PIB-ul global se datora Statelor Unite, ponderea sa este în 2020 de 16%, iar a Germaniei de 4%, mai puțin decât încă subdezvoltata Indie, cu 8%, care se preconizează că va ajunge în topul primelor economii ale lumii ca mărime în secolul al XXI-lea. Branko Milanović surprinde aceste transformări neașteptate ca inaugurarea unui nou stadiu în istoria omenirii, care pune în pericol stabilitatea achizițiilor civilizatorii ale Europei și Americii după 1800. Deloc imperialist sau eurocentric, Milanović privește fără scrupule în viitor, după cum vom vedea. Întreaga sa carte este o interogație indirectă asupra regimurilor politice din inima capitalismului mondial, cel puțin atâta vreme cât această inimă va mai bate puternic în spațiile culturale sine qua non ale modernității.

Tocmai de aceea, Milanović se străduiește să definească, apelând, printre cei deja amintiți mai sus, la clasicul John Rawls din A Theory of Justice, ceea ce particularizează civilizația occidentală în piața globală contemporană. E destul de curios și contradictoriu să băgăm de seamă cum după un prim capitol în care Milanović recunoaște că inegalitatea este aproximativ la cotele pre-1914 în societățile nord-americane și europene, iar aceasta după jumătate de secol de intermezzo al welfare state-ului și lunga sa pace socială, meritocrația liberală este atributul central al democrațiilor vestice. Egalitatea în fața legii, educația gratuită și taxele semnificative din spațiul nord-atlantic și occidental definesc civilizația vestică. Dincolo de faptul că sunt atâtea deosebiri de dezvoltare și regimuri de taxare preferențială între statele care alcătuiesc acest conglomerat al capitalismului liberal meritocratic, Milanović se concentrează mai degrabă pe experiența Statelor Unite și mai puțin pe cea europeană. Atunci când (p. 14) economistul american creionează tabelar diferențele între regimurile economice europene din ultimele două sute de ani, acesta află evadarea din impasul inegalitar pe care îl ridică capitalismul liberal meritocratic în diferența de natură a inegalității de astăzi față de cea de acum câteva generații: primii 10% cei mai bogați occidentali, care dețin mai multe active și lichidități decât jumătatea de jos a semenilor lor europeni, se disting de rentierii și tăietorii de cupoane din secolul al XIX-lea doar prin faptul că o parte din ei muncește și încasează venituri salariale de ordinul zecilor/sutelor de mii de USD pe lună. În ciuda sufragiului universal, a libertăților și drepturilor democratice pe care le-au câștigat cetățenii statelor europene după 1945, ba chiar dincolo de crearea unui stat social universal, care să asigure minimul de subzistență oricărui angajat (și, uneori, doar cetățean) dintr-o societate capitalistă dezvoltată, atunci când îl citim pe Milanović un singur lucru se poate remarca ca diferit: mutatis mutandis, dacă mizantropul capitalist Ebenzer Scrooge e, cel puțin în debutul povestirii, la fel de lacom și zgârcit și în prezent, dar și ceva mai hedonist, Bob Cratchit, mâna sa dreaptă în ,,companie”, nu moare deloc de foame și nici nu mai primește câteva zeci de lire sterline pe săptămână (în banii de astăzi), ci plutește lunar într-o leafă egală cu venitul pe cap de locuitor mediu într-un an calendaristic. În termeni pragmatici, bogăția din acumularea de capital nu exclude îmbogățirea din salariu. De fapt, ambele merg împreună: nu mai putem să le reproșăm celor 10-15% din populație că sunt doar niște paraziți (o parte dintre ei pot fi și așa) care trăiesc din rente, dividende și dobânzi obținute la depozite uriașe pentru că, pur și simplu, deși au proprietăți, bijuterii, iahturi și conturi grase la bancă, elita occidentală își câștigă averea din munca prestată conform contractului salarial (e adevărat că Milanović nu analizează pe larg în ce măsură sunt aceste salarii rezultatul exclusiv al muncii și al legilor pieței), asocierea bănoasă dintre capital și munca intitulându-se homoploutia (p. 34). Deci, masele frustrate și resentimentare nu mai pot nici măcar să-și exprime indignarea, bogații de azi urcând de curând pe scara socială doar pentru că sunt regește plătiți ca angajați. Dacă aceștia vor continua să mai lucreze sau se vor retrage la timp, nu putem încă știi, dar există o probabilitate ridicată ca urmașii lor să revină la indolența luxoasă a rentierilor de pe vremea lui Charles Dickens. Între timp, chirurgii faimoși, avocații de succes, managementul corporatist, profesorii universitari din Ivy League etc. fac averi muncind, nu stând degeaba și lăsându-i pe alții să lucreze pentru ei. E meritul lor lockean că au înțeles să-și fructifice skill-urile pe piață și au acumulat cinstit, cu sudoarea frunții lor, avuție. Corolarul de aici este că inegalitatea în creștere relevă meritocrație. Mai mult de atât, de când forța de muncă feminină generalizată manifestă o polarizare similară a veniturilor salariale, femeile de succes, self-made women, ajung să se căsătorească și să întemeieze o familie cu un bărbat din același decil cu încasări salariale de câteva zeci de ori mai mari decât media (mariaj asortativ – assorative mating în limbajul de specialitate). Pe cale de consecință, inegalitățile nu doar cresc, ci o fac și într-un ritm accelerat. În cazul în care umbra de capitalism social-democratic vest-european dispare cu totul, vom rămâne într-o lume în care, odată cu schimbul biologic al generațiilor, averile și inegalitățile aferente se vor întoarce la 1900, ceteris paribus. Cu toate acestea, Milanović este, una peste alta, mai optimist decat Thomas Piketty din Capitalism in the 21st Century (Harvard University Press, 2014): dacă la 1914, 70% din bogația britanicilor se găsea exclusiv în mâinile a 1% dintre englezi, acum același procentaj de indivizi deține doar 20% (p. 21). În lumina faptului că angajații sunt majoritari în sectorul serviciilor în țările dezvoltate, iar cei din industrie, care lucrează la producția mărfii, sunt situați la mii de kilometrii distanță unii de alții (lanțuri de producție globală), vechiul antagonism capital-muncă se ascunde până la indistincție în pliurile capitalismului de secol XXI. Dacă cei 10% de la vârful piramidei sociale americane posedă în bunuri financiare la fel de mult ca restul de 90% (p. 26), să nu uităm că acumulările din profituri sau alte forme non-salariale de venit sunt procentual mai mari an de an decât cele rezultate din salarii. Impozitarea diferențiată, deși necesară în condițiile date, nu poate avea sprijinul celor care formează deja o plutocrație cu valențe oligarhice la conducerea statului. Elitele politice tind să se substituie deținătorilor majorității capitalului de pe piața domestică, iar paradisurile fiscale constituie refugiul ambelor părți. Mobilitatea socială a scăzut în timp ce inegalitatea creștea – o lapalisadă economică. Milanović propune utopic (p. 46) ,,un capitalism egalitar bazat pe dotări aproximativ egale între capital și abilități în cadrul populației”. Mai mult de atât, fără să explice cum s-ar putea instaura pașnic o asemenea ordine sociala nouă (și cum ar funcționa) în afara (sau odată cu) taxării proporționale, taxe spre zero pentru investitorii mici, acțiuni în comun pentru angajați, iarăși taxe apreciabile pe moșteniri, Milanović pledează pentru un stat minimal egalitarist (!­­­) care poate fi inițiat doar prin intermediul unor politici protocomuniste (!). Nu mai înțelegem dacă ne confruntăm în prezent cu un capitalism liberal meritocratic sau cu un conglomerat oligarhic, alcătuit din clasa capitaliștilor și a celor mai bine retribuiți ,,angajați” ai lor, care trebuie impozitați la sânge. Milanović oscilează senin și tolerant între ambele variante. În condițiile în care tendința istorică este deregularizarea și taxarea cât mai aproape de zero, iar statul social se trezește pus în dificultate de procesul globalizării economiilor în curs de dezvoltare, unde migrația transfrontalieră a muncii a atins procente semnificative din populația activă, atunci afirmațiile lui Milanović au menirea numai de a flata conștiințele unor suflete frumoase și umanitare dintre cititorii săi. În plus, imigranții, arată Milanović, spre statele cu pachete sociale peste limita subzistenței pot fi cei mai slabi instruiți și mai puțin dispuși la efort substanțial din masa globală a populației migratoare. Și aici ne lovim de o situație paradoxală, testată statistic: imigranții care au pregătirea intelectuală și experiența necesare pentru a presta munci în top 10% ca remunerații aleg ca destinație societăți inegale, în timp ce majoritatea celor subcalificați sau cu o educație școlară precară aleg să pună presiune pe welfare state-ul occidental. Soluția pe care o propune Milanović e cea deja prezentă în unele state din Golf, precum Emiratele Arabe Unite: acceptarea imigranților pe o perioadă temporară, fără garantarea facilă a cetățeniei. Fără cetățenie, drepturile fundamentale ale omului devin, pe de altă parte, îndoielnice, greu aplicabile și de neimpus. Având în vedere că alegerile politice din occidentul liberal sunt oricum puternic influențate de sponsorizările uriașe ale primilor 1% dintre cetățeni în termen de venit, orice se poate pentru interesele lor. De la școli private la comunități inexpugnabile din exterior, plutocrația amorală, gender equal, se reproduce nestingherit în cercuri închise. Ajunși la capitolul trei, se poate afirma că nu se simte trecerea de la presupusul capitalism liberal meritocratic, cel în care trăiesc cetățenii societăților dezvoltate din Europa și America de Nord, la cel politic, specific, crede Milanović, Asiei în întregime, cu excepția Japoniei. Dar cum se definește capitalismul politic?

Înainte de asta, însă, Milanović revizitează pe scurt marile teorii existente: una a fi cea liberală, care naturalizează capitalismul, iar cealaltă este critica sa cea mai faimoasă, marxismul. Liberalismul (clasic) nu e stare să explice convingător și rațional cum de a alunecat vechea lume imperialistă și capitalistă a secolului al XIX-lea în hecatomba industrială a anilor 1914-1918 – Milanović lasă să se înțeleagă de aici că un viitor Război Mondial poate fi o evoluție firească a globalismului actual. Marxismele fac o treabă hermeneutică de minune în acest sens. Pe de altă parte, liberalismul lămurește convingător de ce regimurile socialismului istoric s-au prăbușit fără zgomot în anul 1989: marxismele nu sunt, pare-se, în stare să lămurească anul 1989 în Eurasia. De fapt, doctrina comunistă a servit unui scop invizibil, pe care viclenia istoriei l-a demonstrat abia la finele secolului al XX-lea: acela de a crea regimuri modernizatoare care să înlăture colonialismul, feudalismul și să construiască o formă de capitalism indigen. Ideologia comunistă a constat în a ridica țările din Lumea a Treia la un standard mediu de industrializare, necesar pentru revenirea teleologică la capitalism. Milanović nu suflă, totuși, o vorbă despre cum Rusia a regresat simțitor în anii 1990-2000 din punct de vedere economic, la fel ca întreaga Europă de Est, beneficiile reale ale regimurilor socialiste, evaporate rapid după 1989-1991, apărând greu de cuantificat pentru bunăstarea care ar fi trebuit să urmeze (și nu s-a materializat nici în 2020). Comunismul a inaugurat piețe naționale semimodernizate, funcționând decent în societățile agrare și înapoiate și prost în cele deja parțial industrializate (vezi Cehoslovacia și Germania de Est). China este un succes datorat primordial pieței globale: dacă în anii 1980, cele mai multe companii chineze erau de stat, în prezent, doar aproximativ 20% se află în situația aceasta. Miracolul chinezesc este, din narațiunea străvezie a lui Milanović, tot rezultatul economiei de piață. Sistemul politic ridică, însă, câteva semne de întrebare: acesta nu este comunist, China suferind de aceleași rate ale inegalității ca societățile occidentale, ci îndeosebi antiliberal. Chinezii nu trăiesc într-o societate a statului de drept, elita partidului aflându-se deasupra legii. Dacă ar fi așa cum spune Milanović, China ar trebuie să fie condusă de facto de o aristocrație, ceea ce nu este cazul. Mai mult, deși Milanović amintește că birocrația de stat este extrem de bine pregătită și tehnocrată, fără să demonstreze că așa stau lucrurile în teren, arbitrarul legii intră în contradicție cu prerogativele unui aparat de stat rațional și universal. Și, totuși, de ce contradicția nu se manifestă politic în China? De ce statul funcționează la parametrii superiori democrațiilor din Estul Europei, de pildă? Nu aflăm nimic de la Milanović în acest sens. Apoi, corupția este atât de larg răspândită la vârful Partidului Comunist Chinez încât aceasta contribuie la creșterea inegalităților. Aici s-ar putea replica că ratele mai mici ale corupției occidentale (deși avem suspiciuni că aceste rate sunt cele reale) nu au încetinit creșterea inegalităților în Europa sau în America de Nord. Capitalismul politic asiatic nu există: capitalismul este la fel de politizat și în vechile centre ale capitalului global. Milanović se plânge că statul chinez nu este autonom și e încastrat în sistemul economic domestic/regional/mondial, de parcă statele occidentale nu s-ar afla în exact aceeași poziție. Singura deosebire constă în faptul, din ce în ce mai dubios în ultimele două decenii, că statele occidentale au regimuri democratice, dar, indubitabil, capitalul se poate descurca excelent și în regimurile autoritare ale Asiei. Cetățenii se simt fericiți nu atunci când votează, ci când societatea lor înregistrează bunăstare. Dilema Marelui Inchizitor este tranșată: oamenii nu au nevoie de libertate atâta timp cât pot huzuri. Este situație speciei actuale în plin avânt al capitalismului universal. Deși capitaliștii chinezi sunt aureolați de Milanović, drepturile lor de proprietate nu sunt clar definite, din cauza unei legislații stranii în China cea capitalistă, care îi permite partidului să confiște averi și să-i pună la punct pe acești capitaliști fără titluri clare de proprietate. Desigur că Milanović vede o eroare în acest sistem în care, totuși, proprietatea nu e sfântă, deși capitalul se acumulează exponențial de câteva decenii încoace. Va fi China democratică sau restul statelor vor prelua modelul capitalismului politic? Răspunsul este unul nedeterminat, China suferind, crede Milanović, de o anumită închistare culturală și intoleranță la orice civilizație decât cea proprie. Nici modelul său economic nu este ușor de exportat, sistemul capitalist și autoritarist chinez, controlat de partidul comunist, neputând funcționa în anumite societăți (de parcă liberalismul legalist al Occidentului e același în India, Europa de Est sau continentul african, rateurile modelului democratic neexistând). Oscilația ambiguă și derutantă între regimul politic recunoscut și tipul de economie național-globalizată declanșează scepticismul cititorului atent în Capitalism, Alone: atunci când economia e eficient-capitalistă, deci necesarmente bună, ne lovim de zidul antidemocrației, iar când în aceeași economie cresc doar inegalitățile, atunci aceasta e rea, deși regimul politic este democratic. Milanović preia această separare principială, axiomatică, între politic și economic de undeva anume, dar nu-și precizează sursa, fără a lua o minimă distanță critica. Nici nu înțelegem măcar dacă regimul politic este democrația sau capitalul sau dacă ordinea economică este autoritară și coruptă, deși cumva democratică la nivel politic. Conceptualizarea de dragul conceptului depășește și infirmă istoria faptelor, unde planurile se îmbină organic, fără a se amesteca sau a se armoniza neapărat. Acest pas metodologic îl depășește pe Milanović.

Nici când discută cetățenia-agio (premium citizenship) din societățile dezvoltate, Milanović nu se află într-o poziție mai convingătoare: deși, prin comparație cu alte state, din punct de vedere politic este uman și superior să trăiești într-o democrație consolidată precum cele scandinave, din punct de vedere economic, cetățenii cu pașaport și drepturi politice din Norvegia se bucură de un monopol care le aduce o rentă politică, disturbând mecanismele pieței. Milanović critică welfare state-ul ca nesustenabil tocmai din pespectiva forței de muncă globale: munca nu este uniformizată și raționalizată până la capăt de vreme ce proletarii din țările în curs de dezvoltare și cele subdezvoltate nu încep să fie productivi la standardele capitalului avansat de astăzi. Karl Marx ar fi surâs la acest comentariu: capitaliștii secolului al XXI-lea descoperă cât de artificiale sunt, în realitate, drepturile politice și traiul bogat din țările dezvoltate în condițiile în care pregătirea unei forțe de muncă profitabilă și salarizarea sa se pot realiza la standarde globale ceva mai joase, fără ca nimeni să protesteze, exact ceea ce se întâmplă actualmente în Asia sau Africa. Capitalul se poate augmenta și fără welfare state, dar reciprocă nu e valabilă, ceea ce salariații vestici încep să înțeleagă de ceva vreme. Dacă munca ar deține lipsa de restricții fizice și legale de care se bucură un robot industrial, capitaliștii ar exulta: cu oarecare efort coercitiv și polițienesc, națiunile s-ar amesteca între ele, divizunea muncii globale primând în aceste schimburi economice avantajoase. Între timp, lupta dintre salariații localnici și imigranți se ascute peste tot, rivalitatea lor, ca forță de muncă tratată unitar, crescând tensiunile politice domestice (ex. Italia și Franța după anul 2000). Welfare state-ul este privit drept obsolet și antiglobalist de Milanović, globalizarea creând singură avuție.

Cu această ocazie, ajungem la corupția elitelor globale, clasa capitalistă internațională: cel puțin 10% din PIB-ul global stă ascuns în paradisuri fiscale, indiferent că omul de afaceri este chinez, nord-american și rus. Aceste bogății sunt rezultatul fraudei de mari proporții, mitei, crimei organizate, traficului de droguri, specifice Rusiei, Europei de Est sau Americii de Sud, dar și profiturilor nedeclarate sau scutite, prin artificii bancare și de o legislație fiscal-permisivă, de pretențiile unor welfare state-uri lacome. Din păcate, când vine vorba de ascuns banii, capitaliștii se înfrățesc fără menajamente, indiferent că ei provin din țări capitaliste liberal-meritocratice și capitalist-politice. Milanović naturalizează și fenomenul paradisurilor fiscale: e reversul suportabil al unei globalizari reușite, începută după 1991. Casele de avocatură faimoase și sistemul bancar (elvețian) susțin și prosperă de pe urma acestor insule și orașe-state ale corupției acceptate. Și, apoi, oare spălarea banilor negri în țările dezvoltate nu este ceva de pe urma căruia beneficiază și cetățeanul obișnuit din democrațiile consolidate? Valorile furate în periferie sunt protejate de legile și stabilitatea financiară a centrului capitalist. În fond, nici mita nu este ieșită din comun: este rezultatul unor diferențe politice, datorată restricțiilor impuse forței de muncă globale, prin care funcționari publici (pe cei privați i-am amintit mai sus) prost remunerați, care fac munci egale ca importanță și utilitate în țări diferite la nivel de dezvoltare, se plătesc singuri la o valoare mai apropiată de rezultatul muncii lor. Cinismul lui Milanović este absurd, dar logica pieței e imbatabilă. Hipercomercializarea raporturilor și a vieții individuale primește un scor ridicat în materie de amoralitate. Comodificarea și urgența consumului au înlocuit locul vacant al moralei sau al religiei în timpurile modernității contemporane. Aceste trăsături sistemice au trecut și în viața de familie: muncile domestice și rolul de întrajutorare a familiei tradiționale sunt topite de atomizarea capitalistă. Orice muncă poate fi realizată pe bani și pentru un venit suplimentar. Șoferul de la Uber sau biciclistul care cară pizza în spate după munca de birou nu sunt cetățeni care, din pricina inegalității și a liberalizării piețelor, grație adâncirii globalizării, au ajuns să depindă material de aceste munci de după muncă, ci, exact ca în manualele neoclasice, muncitorul se tratează pe el însuși ca o sursă de profit suplimentar, gândind și acționând capitalist. Banul înnobilează și justifică munca, dacă ascultam cu atenție sunetul de fundal al argumentației lui Milanović, iar homonculusul din creierul șoferului de taxi de după ora 18:00, care este funcționar bancar până la 17:30, se distinge de celelalte întrupări ale sale prin a fi capitalist, numai că explotarea devine autoexploatare, abstinență prin muncă în numele hedonismului din consum. Milanović consideră că astfel eliminăm și alienarea, bolile psihice dispărând în actul aproape permanent al muncii. Naivitatea rece și calculată a lui Milanović se intersecteză cu admirația pentru ultima tehnologie, cea mai profitabilă, acesta rămânând indiferent la faptul că pierderea unor locuri de muncă și aruncarea în șomaj a câtorva milioane de oameni traumatizează și sfărâmă destine: inadaptarea acestora, sacrificați pe altarul economiei, va duce la adaptarea altora de după ei, omenirea câștigând în ansamblu. Nu există limită pentru satisfacerea nevoilor de consum umane, aceste nevoi fiind infinite. Milanović nu distinge clar între nevoi și gusturi sau mode de consum. Oricum, pretenția neștiințifică la venitul universal de bază (Universal Basic Income) nu îl convinge pe Milanović: UBI ar stimula inactivitatea economică, ar duce la falimentul statului, dar, mai ales, ar genera o forță de muncă indisponibilă în mod voluntar, estimată la o treime din populația activă a unei țări, ceea ce ar fi grav, deși nu aflăm de ce și în ce sens ar fi asta mai periculos decât existența paradisurilor fiscale.

În concluzie, Branko Milanović este un vulgarizator al unor teoreme economice de manual, dar, prezentate apologetic ca istorie politica mundană, capitalismul este singurul orizont permis al umanității. Pe de altă parte, Milanović se teme că omenirea actuală, roasă de inegalitățile frapante ale unei economii liberale, dar și ordoliberale (e curios că Milanović nu propune acest concept pentru China), să nu revină la societățile rentierilor din secolul al XIX-lea: polarizările din Europa și coloniile sale de după 1815 au dus, crede Milanović, de altfel, corect, la Primul Război Mondial. Imperialismul economic și politic nu a dispărut complet nici până astăzi, geopolitica G-7 și OECD resemantizând vechiul echilibru interimperialist. Între epoca liberalismului clasic (secolul al XIX-lea), trecând prin capitalismul social-democratic (1945-1980), ajungând la capitalismul liberal meritocratic (Occidentul după 1980) sau la cel politic (Asia de Sud-Est), Milanović, categorizând extrem de abstract și deficitar, revine la o poziție de centru-stângă, dar una idealistă și aberantă după laudele aduse capitalului: există poate și un capitalism al poporului (în care fiecare are acțiuni aproape egale din venitul creat de capital și muncă, inegalitatea contând în continuare) sau chiar unul egalitarist (în care fiecare are cantități aproape egale din venitul creat de capital și muncă), taxarea bogaților și investițiile într-un sector public de educație și de sănătate predominând în peisajul păcii sociale absolute. Dacă blestemata de inegalitate nu ar urca amenințător pe radarele economiștilor, Milanović ar eticheta modul de producție capitalist ca paradisul în devenire. Acum putem interpreta, mai fideli și mai obiectivi față de fapte, căror interese și idealuri mărețe servesc cercetarea și producția de politici economice din interioriul Băncii Mondiale: celor generate de capital, Singurul.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Capitalul și ideile economice


Cartea lui Cornel Ban din 2016, Ruling Ideas: How Global Neoliberalism Goes Local (Oxford University Press, 2016), ridică probleme de metodă încă din titlu: neoliberalismul este unanim considerat ca fiind o doctrină politico-economică care pune accentul, cel puțin după 1980, pe liberalizarea economică a piețelor naționale, cea care vine la pachet cu privatizarea companiilor publice mari (deci a unui stat cu o participare scăzută în cadrul producției economice generale), deregularizare (din nou, statul nu are ca sarcină de lucru să intervină prea mult în activitatea economică a unei firme de dimensiuni apreciabile), comerț liber și nerestricționat pe piață, taxe reduse, austeritate la nevoie (aici statul se confirmă ca util prin noncombat), dar mai ales un același stat care nu mai oferă beneficii materiale de subzistență categoriilor sociale sărace sau cu venituri scăzute (dizolvarea statului social creat între 1950-1970 în Europa Occidentală nu a încetat de atunci încoace). Problema fundamentală este, în ceea ce-l privește pe Cornel Ban, o concepție, nu o realitate. Ideologiile nu devin locale sau globale, fiind, prin natura lor, în afara oricărui spațiu. Doar capitalul (și tehnologiile sale) și, numai parțial și cu restricții legale, forța de muncă se mișcă și delimitează activitatea economică recentă și contemporană, ele fiind singurele testabile, funcționale și influente. Ideologiile vin pe fondul acestor realități materiale active, nu le generează de la sine. Ideile explică, justifică sau contrazic o realitate deja existentă și nu invers, cum pare a fi situația în cazul lui Cornel Ban. Economia de piață globală, și fluxurile de capital de pe principalele lanțuri de producție și rețele economice care creează plusvaloare, nu funcționează pe baza sau în numele vreunei idei sau planificări macroeconomice (poate numai în timpul crizelor – conform lui Mark Blyth), oricât ar pretinde the law-makers, ci ultimele apar post festum, ca raționalizări și eforturi intelectuale ale primelor. Pentru Cornel Ban, ideile economice, sociale sau politice sunt oarecum preeminente în raport cu activitatea economică tangibilă, constatare care se dovedește decisivă pentru cadrul istoriei ideilor economice din Ruling Ideas.

Nu-i nici de mirare atunci să ne atragă atenția faptul că modul de producție capitalist (sau lumea creată de capital) este subsumat conceptului de neoliberalism. Economia este, s-ar zice, una cu neoliberalismul, numai că, înainte de a avea suprastructura sclavagistă, se impunea existența unor stăpâni și sclavi productivi și reali sau, dacă schimbăm secolul, cea feudală, codificată de legi și scriptură, se cerea ca un serv sau rob să presteze muncă gratuită pe moșia aristocratului, căruia i-a jurat fidelitate, și să îi ofere nobilului o parte din producția sa agricolă, eventual surplusul din cereale (și, dacă se impune, să lupte în războaie de partea sa). Ca atare, neoliberalismul este o emanație a raporturilor dintre proprietarul unor mijloace de producție, recte capitalistul, și o serie lungă de indivizi care muncesc contractul și profitabil pentru acesta, id est angajați, salariați, proletari etc. Dacă trupul este capitalul, ideile secretate de creierii săi formează ansamblul ideologiei neoliberale. Pentru Cornel Ban, polanyian prin descendența sa afirmată, piața și funcționarea ei sunt naturalmente de la sine înțelese (ceea ce, strict istoric vorbind, fără a fi marxiști, nu este adevărat), iar încastrarea lor în societate este singurul subiect care trebuie discutat și, întâmplător, remediat. De aici reiese conjectura următoare[i]: avem un neoliberalism încastrat (rebotezarea dezideratelor social-democratiei primare: piața dictează întotdeauna, dar, în mod inconstant și parcimonios, redistribuie către baza societății) și un altul dezîncastrat (piața este mai importantă – întrucât mai eficientă și mai rațională în crearea de ,,bunăstare pentru toți”, deși în grade considerabil de diferite, mergând chiar până la mizeria unora – decât binele social general). Cornel Ban pledează pentru un neoliberalism încastrat, capitalismul putând fi salvat de el însuși doar dacă este domolit de câteva idei dominatoare, altele decât cele, indiscutabil, care i-au adus succesul. Pe această canava se brodează fresca istorică din Ruling Ideas, cu tot scepticismul pe care Ban însuși îl arată pentru aplicabilitatea veritabilă a politicilor statelor naționale, mai ales pe fondul erodării suveranității lor în economia interdependentă și globalizată din prezent. În plus, puritatea doctrinară, oricât de (neo)keynesiană, polanyiană, monetaristă și neoclasică s-ar pretinde a fi, contrastează vizibil cu politicile guvernamentale din istoria cotidiană.

Exemplele analizate sunt două țări cu tradiții politice și economice aproape complet diferite, dar expuse aceluiași neoliberalism în primă fază: Spania de după 1986, când aceasta intră în Uniunea Europeană, și România, membru titular din 2007. Dacă Spania îmbină relativ armonios un neoliberalism încastrat, compus din versiunea sa anglo-americană, un keynesianism conservator și întrucâtva ordoliberalism german, România, mai ales după 2004, merge în direcția unui experiment neoliberal de manual, dezîncastrat, în ciuda tradiției sale pre- și imediat post-1989 de a controla protecționist, ultracentralizat, economia națională. Prin urmare, Cornel Ban studiază cu atenție sporită modul în care ideile neoliberale au pătruns în instituțiile publice, de stat, ale celor două economii europene luate drept studii de caz[ii]: ,,traducerea domestică a ideilor neoliberale va fi mai rapidă dacă economiștii locali au beneficiat de instituții permisive și de un mediu geopolitic care i-a determinat să se alăture rețelelor profesionale transnaționale în care au circulat idei neoclasice”. Spania înregistrează un scor general pozitiv față de România. În anii 1975-1985, când statul trece printr-un proces de democratizare occidentală și depășește etapa franchistă a dezvoltarii autoritariste, Spania creează un stat social în care capitalismul ia în considerare politicile de redistribuție, drepturi pentru angajații cu venituri mici și ajutoare pentru alte categorii defavorizate. După venirea socialiștilor la putere, Spania trece printr-o etapă de neoliberalism, dar unul care nu infirmă contractul social deja funcțional: între 1982-1996, protecția economică și socială oferită de stat nu este pulverizată, ci doar relativ diminuată. Salariul minim și pensia de stat cresc proporțional în acest interval. Cuantumul taxelor se ridică de la 30,1% la 34,6% între 1985 și 1995, iar capacitatea statului de a colecta taxe se îmbunătățește cu 5% între 1981 și 1991. Povestea nu este, însă, una care să evite șomajul și dezindustrializarea, care au avut loc și în Spania între 1990 și anul 2000. Meritele pentru încastrarea ideilor neoliberale sunt inițial academice, politicienii de vârf ai Spaniei (mai ales din partea PSOE) beneficiind de sprijinul unor consilieri din Banca Centrală a Spaniei, mulți dintre aceștia, amintiți punctual de Cornel Ban, fiind doctori în economie la unele dintre cele mai serioase universități nord-americane și vest-europene în materie de teorie economică. Cunoștințele lor tehnice nu erau doar vaste, ci s-au dovedit și utile atunci când miniștrii finanțelor, industriei sau ai muncii și guvernatorii din acea perioadă (unii dintre aceștia chiar foști consilieri economici) au implementat neoliberalismului încastrat în Spania. Deși practic neoliberali, aceștia au pus accentul pe dezvoltarea la unison cu Germania a economiei naționale, tehnocrații spanioli înțelegând rolul sectorului construcțiilor și al infrastructurii publice, sprijinite parțial de stat, în tentativa lor de neodezvoltaționism liberal, inspirat parțial de modelele asiatice. Social-democrația iberică a avut de luptat doar cu partidele comuniste de la stânga extremă, multe slăbite și ușor de cooptat după 1986. Între 1996 și anul 2000, guvernul spaniol privatizează câteva mari companii de stat și trece la zona euro, afirmându-se ca unul dintre arhitecții consolidării monetare a Uniunii Europene. După revenirea stângii la putere în 2004, Spania continuă să-și încastreze neoliberalismul: tehnocrația luminată, de inspirație social-democrată, stabilizează o cultură instituțională care nu este entuziastă pro-piață sau promotoare a celei mai dure austerități. De cealaltă parte a Europei, România se deschide cu adevarat pieței globale abia după 1989. Elita tehnocrată nu deține capitalul simbolic necesar înțelegerii neoliberalismului dominant în anii 1990. Mai mult de atât, proiectul neodezvoltaționist populist, susținut de guvernele PDSR-ului, nu iese din logica unei tranziții lente la capitalism. Abia după 1996, în ciuda reculului economic, identificabil statistic, pe care România deja îl suportase (și peste care Cornel Ban trece destul de ușor), guvernele succesive de dreapta acceptă o terapie de șoc dură, care va duce la explozia șomajului și la slăbirea unei economii aflată oricum în picaj general. Creșterea migrației înspre vest, realizată după 2004 și, de asemenea, 2007, aprofundează modelul unui neoliberalism dezîncastrat. Presiunea externă a F.M.I. și a instituțiilor europene acreditate este încurajată de agenții locali ai neoliberalismului, mulți dintre tehnocrații români lăsându-se convertiți sumar și en force la rețetele cele mai neoliberale, aproape libertariene, importate din Vest. Deși economia începe să crească simțitor după 2004, sectorul financiar și cel industrial înregistrând o pondere semnificativă de investiții străine directe, momentul crizei surprinde România într-un punct în care neoliberalismul dezîncastrat nu mai are rivali interni. Cornel Ban reia analiza din Dependență și dezvoltare (Editura Tact, 2014), cu mențiunea că dacă proiectul neodezvoltaționist părea o soluție viabilă în prima sa carte[iii] (deși una fără sens dacă ne uităm pe aceleași anuare statistice semilugubre ale economiei României între 1990 și 1996), aici singura soluție este așa-numitul proiect social-democrat, al statului social (welfare state), redenumit mai convenabil neoliberalism încastrat, avand în vedere că welfare state-ul european este el însuși atacat din toate părțile și destul de avariat în prezent.

Pentru a explica cultura instituțională care a produs tipurile de neoliberalism românesc și spaniol, Cornel Ban cercetează școlile de gândire economică din fiecare țară. Spania franchistă probează toleranță și deschidere către orice teorie economică în universitățile sale publice (oare și cea marxistă?), economiștii săi de vârf fiind familiarizați cu Keynes, von Hayek, dar și cu ordoliberalismul german, modelul economic de maxim succes în Europa anilor 1950-1960. Un fost simpatizant, dar și apostat nazist, economistul Friedrich von Stackelberg, profesor universitar la Universitatea Complutense din Madrid, va iniția și va forma cele mai importante conștiințe economice ale birocrației de stat și politicii spaniole pentru generațiile de după 1980. Practic, în pofida autoritarismului auster al regimului politic spaniol de până la 1975, ideile neoliberale încolțiseră în instituțiile de elită ale statului spaniol. România oferă exemplul opus: cu toate că în anii 1960-1970, câțiva econometriști heterodocși, animați de avântul ciberneticii, studiază pentru scurt timp metodele input-output vestice și se inițiază în principalele teorii economii occidentale, închiderea autarhică a regimului în anii 1980, inclusiv în plan intelectual, îi rupe pe acești câțiva planificatori economici inteligenți de principalele curente de idei occidentale. În anul 1990, Cornel Ban, studiind Schița privind strategia înfăptuirii economiei de piață în România, observă cât de slab susținut este neoliberalismul teoretic în rândul economiștilor români. De aceea, după 1996, pe fondul unei penurii de tehnocrați competenți, se adoptă în România un neoliberalism brutal, pe care o altă generație îl apară orbește, fără o cunoaștere adecvată. Nu știm cine (sau ce) e responsabil pentru această conjuctură: obstinația conservatoare a bătrânilor planificatori sau pregătirea superficială, politico-ideologică, a tinerilor occidentalizați. În vreme ce în Spania personalități de frunte de la cârma statului spaniol, precum Pedro Schwartz, Luis Ángel Rojo, Manuel Arellano, Rafael Repullo sau Juan J. Dolado, sunt afiliate unora dintre cele mai reputate centre academice la nivel mondial, în România, economiștii de top de la Academia de Studii Economice, din Ministerul Finanțelor sau B.N.R. au fost rapid școlarizați la Washington sau la Bruxelles, grație nu unor instituții academice de prestigiu și cu oarecare rigoare, ci datorită nevoilor geopolitice și economice imediate ale F.M.I.-ului, Băncii Mondiale sau Uniunii Europene. Propagarea ideilor liberale în societatea civilă s-a realizat prin intermediului O.N.G.-urile locale, stipendiate majoritar din afară. Până după anul 2004, nu există nici un demnitar înalt al statului român a cărui expertiză economică să fie confirmată de un doctorat obținut la primele o sută de universități din lume. Provincialismul și imaturitatea instituțiilor domestice le-au făcut ușor permeabile la forme agresive de neoliberalism. Libertarianismul ajunge, după 2010, să fie predat la A.S.E. și să capete susținerea tacită a partidelor liberale din România: taxele scăzute, beneficiile sociale minuscule și salariile mici continuă să fie politici publice fezabile în România și în 2020, semn că neoliberalismul dezîncastrat s-a încastrat cu succes în discursul public și în funcționarea normală a instituțiilor românești. Dovada că așa stau lucrurile s-a văzut în anii Marii Recesiuni: în timp ce în Spania statul a încercat să protejeze minimal populația de șomaj și a asigurat funcționarea, chiar dacă redusă, a welfare state-ului, în România, țara cu cea mai scăzută protecție socială din Europa, deși cea mai săracă și cu cea mai ridicată inegalitate a veniturilor și a averilor raportate oficial, populația a fost lovită crunt de criză, statul luând măsuri de austeritate mai dure decât cele prescrise de F.M.I.[iv] sau organismele europene afiliate. Cota unică de impozitare a fost diminuată de la 16% la 10% de către guvernarea PDL în 2010. Salariile din sectorul bugetar au fost reduse cu 25% în același an. Statul a făcut ordine în economie în sensul dorit de partenerii occidentali, dar cu un entuziasm frenetic, neașteptat până și pentru Jeffrey Sachs, reprezentantul autorizat al neoliberalismului american în România anului 2010. Cu toate că sectorul financiar-bancar era (și încă este) la ora aceea predominant străin și o parte semnificativă din cele mai mari companii care activează în România era compusă din corporații multinaționale, capitalul străin nu a comentat critic politicile neoliberale radicale ale guvernului din 2010. Piața și partenerii străini au răspuns pozitiv la incentive-ul proausteritate al statului român. E vorba de o situație dacă nu diametral opusă celei din Spania, cel puțin una în care soluțiile spaniole sunt înlocuite cu rețeta neoliberală antisocial-democrată și, la limită, chiar antisocială. Cine e responsabil pentru aceste rezultate de politici publice? Climatul intelectual din instituțiile de vârf ale statului.

În concluzie, defectul principal al cărții Ruling Ideas nu stă nici în prezentarea (de altfel, impecabilă) a influențelor ideologice diferite care au creat din interior neoliberalismul instituțiilor de stat spaniole sau românești, nici a presiunii externe provenită de la câteva instituții globale ca impact, în principal F.M.I., ci în accentuarea ponderii statului ca agent capabil să corijeze semnificativ efectele negative ale pieței în plan social. Sub neoliberalism, statul sprijină interesele private chiar și atunci când, de pildă, susține cererea agregată prin welfare state. Dacă vreodată, în ordinea capitalismului global actual, companiile internaționale și capitalul financiar bancar întâmpină prea multe restricții din partea unui stat cu politici sociale mult prea incluzive, restricții care sunt definite doar de interesul de afaceri al unor privați, atunci capitalul va înțelege să acționeze imediat printr-o dezîncastrare întâi ideologică, apoi practică a mecanismelor profitabile ale pieței. În cele din urmă, neoliberalismul dezîncastrat atestă un model de stat slab și piața liberă puternică (profiturile multinaționalelor în România sunt printre cele mai semnificative procentual din Europa), în timp cel unul încastrat confirmă faptul că politicienii și înalții funcționari ai statului pot satisface nevoile materiale ale cetățenilor obișnuiți, cu venituri insuficiente unui trai decent, doar într-o oarecare măsură, una, prin definiție, modestă. Ceea ce unește cele două modele economice, viabile la nivelul statului, este, cum s-ar zice, cine stabilește în practică the level playing field. Capitalistul și managementul său interacționează lucrativ cu angajații lor în numele unei rate și mase a profitului stabilite anticipativ an de an ca fiind tot în creștere, cel puțin deziderativ. Simplificând la maxim modelul, statul nu poate obține decât concesii momentane de la rațiunea de a fi a pieței globale, dar nu o poate niciodata influența decât de pe poziții secundare și în urma unor constrângeri a capacității sale de acțiune mai mult decât evidente. Rămâne de văzut dacă nu cumva proiectul neoliberal dezîncastrat din România, și nu cel din Spania, este mai aproape de funcționarea regulată a lanțurilor de producție și consum mondiale.

Note

[i] Cornel Ban, Ruling Ideas: How Global Neoliberalism Goes Local (Oxford University Press, 2016), p. 4.

[ii] Idem, p. 20.

[iii] Dar nici chiar atât de viabilă, având în vedere că nu a durat pe hârtie decât patru ani și nu un deceniu pentru a da roade practice. Iată ce scrie Cornel Ban într-un articol-replică de la începutul anului 2020, în care reia autocritic teza din volumul Depedență și dezvoltare (Editura Tact, 2014): ,,De pildă, autorul surprinde bine insuficiența explicitării surselor interne ale imploziei neodezvoltaționismului iliescian și în principal capacitatea instituțională slabă a Statului, care trebuia să-l pună în aplicare conform modelelor străine. Ar mai fi trebuit apoi să arăt că, întrucît, în cel mai bun caz, această capacitate se clădește în cel puțin un deceniu, guvernele României anilor 1990-1996 nu aveau acest orizont de timp și nici susținerea externă de care s-au bucurat statele în curs de dezvoltare din Asia în anii 1960-1970. Această demonstrație nu mi-ar fi schimbat argumentul în esența sa, dar l-ar fi făcut mai nuanțat.” (,,De la stânga la stânga, prin stânga”, Observator Cultural, nr. 1002, an 2020, a se vedea https://www.observatorcultural.ro/articol/de-la-stinga-la-stinga-prin-stinga/#)

[iv] Un F.M.I. care execută o partitură intelectuală cât mai deschisă la orice teorie, dar destul de artificială și neconvingătoare în cele din urmă: ,,Da, e adevărat că economiștii de cercetare ai FMI nu fac legea în teren. Aici Cistelecan are perfectă dreptate. Mai mult decît atît, ei sînt mai degrabă parte a unui proiect de prestigiu al Fondului, menit să-l prezinte pe acesta din urmă ca pe o instituție care gîndește plural și academic.” (Ibidem)

| Lasă un comentariu

Conservatorismul marginalilor: viitorul progresismului


1. Secta

[În luna septembrie a anului 2015 am scris despre Sectanții, prima parte a trilogiei marginalilor a scriitorului basarabean Vasile Ernu. Recitind cartea astăzi, am simțit nevoia să fac câteva modificări de substanță textului meu inițial sau să-l redactez încă o dată. Pentru că nu ar fi fost onest pentru cititori să dau la o parte ceea ce a fost întâi spus – cred – cu temei, am considerat ca fiind cel mai convenabil să adaug doar între paranteze pătrate nuanțe și aprecieri noi la versiunea de bază. Mai presus de toate, mirările mele inițiale în privința debutului respectivei trilogii, în prezent finalizată, nu numai că nu și-au pierdut busola, dar s-au întărit într-o apreciere de ansamblu asupra ei, critică pe care o reproducem mai jos.]

Ci, precum într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare,

Așa și noi, cei mulți, un trup sîntem în Hristos și fiecare sîntem mădulare unii altora; (Romani, 12, 4-5)

Vasile Ernu trece în mediile cultivate din România drept un excentric de stânga venit de peste hotarele răsăritene, precum, mutatis mutandis, un alt Constantin Dobrogeanu-Gherea al timpurilor noastre, să aducă vorba bună a socialismului (moderat?), corupînd în acest fel mințile unui tineret lunatic, occidentalizat și fără discernământ. Alții, mai aprigi cu criticile și suferind de patima conspirațiilor universale, îl văd slujbaș în comisariatul responsabil cu agitpropul al ideologului putinist Dughin. Oricum am răsuci lucrurile, ceva nu e în regulă cu Vasile Ernu, iar pentru establishmentul nostru de dreapta, literaturocentrist, circumspecția și teama îl însoțesc de aproape pe acest veșnic intrus basarabean ca două umbre alungite ale unui rău primordial. Când Vasile Ernu a publicat Născut în U.R.S.S. în 2006, un premiu de debut și șansa unor traduceri internaționale ar fi trebuit să-l cumințească pe cel proaspăt titrat. Lucrurile nu au stat defel și nicicând așa, iar pentru păcatul său capital, acela de a avea simpatii accentuate și vocale de stânga, Ernu apare drept o ciudățenie astăzi în mediile literare consacrate. [Politicianul liberal, conservator autodeclarat, Teodor Baconschi apreciază că Vasile Ernu reușește în Sectanții să ,,transmită tot­o­dată o emoție cristică, elementară și pri­mordială, dincolo de secole și de chipul cameleonic al tiraniei.” Deloc paradoxal, nimic din narațiunea lui Ernu nu îi atrage atenția că faima de ,,doctrinar al stângii” ar fi meritată într-un fel sau altul.[i]]

În primăvara anului 2015, Vasile Ernu publică Mica trilogie a marginalilor. Sectanții. Asemeni experiențelor de lectură din primele sale cărți, V. Ernu îmbină cu real talent de povestitor (dar, ne permitem să spunem, fără vreo stilistică proprie, fără slăbiciuni calofile) amintiri biografice, crâmpeie de folclor recent, istorie orală, înțelepciuni bătrânești și chiar ceva care aduce aminte de un reportaj despre condițiile social-economice ale unor orașe de provincie fascinant-mizere din publicistica de tinerețe a lui Geo Bogza. Yoknapatawpha lui Vasile Ernu este Bugeacul, teritoriul sacru al copilăriei sale de basarabean din sud, un spațiu invadat de un bahic soare mediteranean, de veri istovitoare, drumuri prăfoase, câmpii mănoase, miros de fum tomnatec și podgorii roditoare, apusuri liliachii, totul agrementînd satele pierdute din Bugeacul multietnic, înțesat de evrei, ruși, moldoveni, germani, ucraineni, lipoveni, găgăuzi etc. [Ceea ce este curios la Vasile Ernu ține de pasajele nostalgic-poetice, nu chiar atât de dese în proza sa, și o redare jurnalistic-frustă a faptelor: Sectanții amestecă informații specifice unui documentații istorice cu impresii personale de natură politică într-o limbă seacă, fără strălucire, simplă, cursivă prin banalitatea celor mai multe fraze, caracterizate de o sintaxă facilă și un vocabular modest, scrise de cineva care nu sondează fondul lingvistic sau modurile literare canonice de a scrie în limba română. Nu se poate detecta nici măcar o influență literară stabilă românească în scrisul lui Vasile Ernu, de parcă scriitorul basarabean nu citește așa ceva. Ceea ce atrage, într-adevăr, atenția este însă limbajul repetitiv, exortativ, previzibil și popular al școlii duminicale protestante. Dacă subiectul tratat, sudul Basarabiei și arhipelagul sectelor, nu ar cauza elementul insolit din Sectanții, iar Ernu ar scrie despre altceva, cartea ar fi una slabă, de duzină, aceasta captivând exclusiv prin raportarea, fără precedent românesc, la câteva idei religioase și un context străin. Insistența pe o cutumă oarecare, burlăcia tratată ca neseriozitate funciară în breaslă (pentru un public cititor matur care are amintiri clare cu privire la interdicțiile și prejudecățile tradiționale ale satului românesc, perpetuate și la oraș, aceste secțiuni confirmă trecutul lor și nu surprind prin nimic), duce la pasaje prolixe: ,,Poate din acest motiv încă nu se gândea la însurătoare, cu toate că ajunsese la o vârstă care pe vremea aceea impunea un anumit statut. Burlăcia de la o anumită vârstă nu mai inspiră nici siguranță, nici un statut social respectabil, mai ales într-o meserie pretențioasă cum era cea de negustor. În societatea de atunci erai privit cu suspiciune dacă la o anumită vârstă nu erai căsătorit. A fi căsătorit înseamnă să ai un statut, era un semn al stabilității. Oferea celor din jur încredere și siguranță, calități fundamentale pentru această breaslă.”[ii] Aceeași plăcere de a relua o descriere cu aceleași imagini se poate nota și în descrierea sumară a caselor germane și a celor moldovenești, în care Ernu reproduce senin stereotipiile culturale cunoscute: organizarea militară a așezărilor germane versus dezorganizarea pitorescă a celor moldovenești.[iii] Afirmații plate, precum aceasta, arată ascedența scăzută a lecturilor literare în laboratorul de poțiuni lingvistice erniene: ,,Așa e și viața, imprevizibilă. Cu multe suișuri și coborâșuri.”[iv]]

Sectanții pornește la drum cu străbunicul autorului, Culachi, și viața sa de comerciant după așezarea, inițial temporară, dar, finalmente, decisivă, între sudul Basarabiei și Ucraina. Vasile Ernu procedează iscusit printr-o redare pe alocuri anistorică, ca într-un fictiv timp biblic, a peripețiilor negustorești ale străbunului său. [Viziunea escatalogică a sectei diferite, deosebite, superioară doar prin puritate celorlalte confesiuni este însușită de Vasile Ernu ca una proprie, exagerată, dar, totuși, personală și se repetă, prin retorica de diferențiere războinică, agresivă, sectară în plan simbolic, în toate capitolele cărții, reproducând prin diviziunea stabilită pentateuhul, legea vechilor evrei. Păgânii, noii goimi, sunt toate celelalte religii, cu toate că, deși credincioșii se luptă pentru adevărul divin, viața pare a fi pașnică în teritoriu, dacă exceptăm antisemitismul pravoslavnic predominant. ,,Știm din scutece că ne naștem într-o lume a Cezarului și, chiar dacă trebuie să-i dăm <<ce este al lui>>, el rămâne dușmanul cu care trebuie să ne luptăm pe viață și pe moarte. Noi, cei aleși, făceam parte dintr-o altă împărăție și eram ultima fărâmă de lumină într-o lume pierdută, care se închina doar Cezarului. Știam că vom lupta cu Leviatanul și trebuia să ne comportăm ca și cum el nu ar exista, iar dacă ne ataca, nu trebuie să ne temem de el și ,,să-i legăm limba”.[v] Vasile Ernu se recunoaște ca fiu al comunității exclusiviste până și în prezent: ,,Nici ironia, nici îndepărtarea, nici despărțirea nu te ajută să uiți ceea ce ai fost învățat de mic atât de strict. Iar predicile bunicilor se uită cel mai greu. Ele reapar ca în vis, te urmăresc ca o fantomă. De ele nu scapi niciodată.”[vi] Pe de altă parte, deși sectanții sunt într-un permanent conflict cu lumea aceasta, unul politic, practic, nu doar teologic, deci în logica unui război sacru de durată, același Ernu amintește de vorbele unui rabin, devenit pastor, care nu se potrivesc cu prescripțiile religioase maximaliste ale comunității sale închise: ,,Omul în vreme de pace încearcă să mai negocieze, să înțeleagă, să-și mai explice cine e vinovat și cine nu. Caută nuanțe. Pentru omul aflat în timp de război tot ce-i important, tot ce contează e să stabilească cât mai clar, mai repede și mai bine cine-i prieten și cine-i dușman, cine-s <<ai noștri>> și cine-s <<ai lor>>. Dispar nuanțele și adevărul. Totul se împarte în <<dușman>> și <<prieten>>.”[vii] Însă, pentru Vasile Ernu, numai Imperiul Țarist aplică logica războiului cu populațiile sale, nu și invers și, în nici un caz, secta sa, aspect ce nu corespunde cu situarea ideologică în afară, în opoziție fundamentală cu statul, a sectei propriu-zise.]

Ceea ce predomină însă se concentrează pe marginalitatea, pestriță din punct de vedere etnic, a acestui colț vestic din Imperiul Rus. Bugeacul pare un tărâm de recluziune al neamurilor care au rupt-o cu stăpânirea sau cu „dregătorii”, cum îi place naratorului să tot repete, o altă țară a Canaanului pentru cei care s-au desprins, cu spaimă și cutremurare, de ordinea acestei lumi. [Prima copilărie este asumată mitic, fără distanță critică, de parcă Vasile Ernu, căci despre el este vorba, nu ar fi trecut cu adevărat prin mutațiile sufletești ale adolescenței rebele, ci ar fi devenit, conform ritualului, un fiu veșnic sectant. ,,Îmi amintesc de eroii copilăriei mele, cei cu care am trăit zi de zi, ca de marii patriarhi veterotestamentari. Cei care au facut minuni, și-au scos poporul din robia Egiptului, l-au purtat prin pustiu și au luptat cu vitejie în acele vremuri glorioase. În mod bizar, pildele din Biblie se amestecau cu cele din viață, cu poveștile părinților despre bătrânii noștri.”[viii] Mai mult de atât, o undă de fanatism mistic bântuie în interiorul comunității pocăite, numai aparent pașnice. ,,Totul, orice amănunt banal făcea parte din marele proiect al salvării. Fiecare detaliu, fiecare cuvânt, fiecare literă contau.”[ix]] Totuși, ochii Leviatanului sunt veșnic pironiți asupra oricărui supus, oricât de ascuns, al Țarului, iar mișculațiile și glagoria, suprasaturate de vrajbă și discordie ale autorităților imperiale, se strecoară insidios în campania publică de propagandă antisemită și pravoslavnică a epocii, purtată de un stat cu o birocrație brutală, dar ineficientă, în regiune. Se cunosc colaborările sinistre dintre Ohrana, cea care finanțează, și Sutele Negre, protofasciști criminali, la 1900.

Vasile Ernu nu ascunde nicidecum înapoierea economică și natura relativ izolată a locului, dar nici nu-i dă mare importanță: Bugeacul, cu drumurile sale proaste, nu fusese încă străpuns la trecerea dintre secolul al XIX-lea și veacul al XX-lea de ordinea capitalistă și de raporturile sociale moderne binecunoscute, [deși tot el se laudă cu șirul de strămoși comercianți ambulanți sau afaceriști din neamul lui]. Suntem în miezul unui univers agrar, sătesc, în care familia extinsă este nu doar temelia societății, ci și cadrul de desfășurare a multor activități economice de bază. Analfabetismul, o secularizare mai degrabă apreciată ca un corp străin, pogromuri, secetă și ani cu foamete etc. marchează și subîntind, convenabil pentru stăpânire, comunitățile viețuind semipașnic, semiconflictual într-un echilibru general instabil. [Și, totuși, Ernu nu consideră, cel puțin așa mărturisește, că sectanții lui, cetățeni încă ai Imperiului, aparțin poporului majoritar, pravoslavnicii bețivi și ticăloși, păgânizați, necreștini, care asigură liantul social cu Cezarul, autoritățile statale din marile orașe de la nord: ,,Nu știu cum e în alte părți, dar în Imperiul Rus există o legătură ciudată între putere și popor. Sînt ca doi frați siamezi. Când puterea bea, poporul se îmbată, iar când poporul se trezește, puterea are grețuri și e mahmură.”[x]]

Străbunul Culachi, amintind prin gravitatea cu care este investit, aidoma celor mai mulți bărbați ai neamului, de un patriarh al Vechiului Testament, trăiește o vreme în satele coloniștilor germani, protestanți și proscriși de majoritatea pravoslavnică. Dialectica majoritate-minoritate apare drept o constantă ontologică la Vasile Ernu. Minoritățile religioase sunt comunități bine sudate, guvernate de reguli și ierarhii întemeiate în vechime, în care viața comunitară are întâietate față de majoritatea altor activități. Rugăciunea, cântecul, slujba, asimilarea Bibliei cu o carte scrisă direct pe inima enoriașului credincios, inflexibilitatea morală, puritatea credinței întăresc și sudează comunitatea pocăiților, a sectanților creștini, din care se trage și Vasile Ernu. Ceea ce țâșnește ca un cântec de slavă adus Dumnezeului iudeo-creștin în Sectanții este tocmai modul în care religia practicată riguros transformă societatea într-un univers organic autosuficient. Pentru Ernu, nu te afli niciodată singur și făra temei, aruncat în lume, înconjurat de legea, doar superficial apăsătoare, a comunității credincioase. Restricțiile sectare sunt cele pe care orice creștin le știe și prea puțini le practică ca modus vivendi: să nu furi, să nu minți, să nu trăiești în desfrâu, să nu juri strâmb și să nu ai alți Dumnezei în afara lui Iahve Elohim (participarea la război nu este totuși respinsă de sectanți). Ceea ce la pocăiți apare ca un atribut în plus ține de disprețul pentru puterea politică a statului modern, pentru incultura păgână a majorității pravoslavnice și pentru bogățiile stăpânilor lor nemijlociți. Pesemne că din această mefiență față de aparatul de stat țarist (și apoi sovietic) izvorăște antipatia socialistului Ernu pentru orice formă oficială de autoritate a celor puternici, fie ei întruchipați de capitaliști ori de politicieni sau forța polițienească. Cum să scapi din ghearele omnivorului Leviatan? Cum să-ți duci traiul în afara sa? [Răspunsul teologico-politic îl găsim în dialogul probabil imaginar dintre sectantul bolșevic Vladmiri Dmitrievici Bonci-Burevici și însuși Lenin, care, cu ajutorul lui Vasile Ernu, consimte la superioritatea societății ideale, desigur, sectante. Deci socialismul adevărat, nu cel inautentic, leninist, stalinist etc. este o întoarcere la comunitățile creștinilor de la începutul timpului, unde primează democrația și egalitatea, ca în primele secole ale colonizării americane, altă invenție protestantă de care se declară mândru Vasile Ernu, cu toate că nu suflă o vorbă despre genocidul secular al nativilor-americani sau sclavagismul sudist, ci se declară dezamăgit de întemeierea statului american, ca orice republican conservator de azi, dușman declarativ a ceea ce se cheamă big state și prieten al local communities[xi]. Încă o dată, să-l ascultăm pe Lenin semiateu declamând nici măcar ironic, ci direct autoculpabilizator, viitorul sectant al socialismului, deci un viitor situat în cel mai antic trecut: ,,Totuși, nu fac prea mult abuz de democrație? Cum naiba iau decizii la comun, împart totul și n-au nici o ierarhie și proprietate clară? Păi, dacă ei nu sunt nici marxiști, nici bolșevici, nici menșevici și au asemenea idei radicale, atunci noi ce suntem, Vladimir Dmitrievici? În ochii lor arătăm ca niște jivine liberal-burgheze amărâte. Niște amărâți de deviaționiști… Înțeleg eu ceva greșit, Vladimir Dmitrievici? Bine că renunță ăștia la Dumnezeu, că ne luau pâinea de la gură și mie, și lui Lev Davidovici, și tuturor celor care se dau mari radicali, își continuă Lenin scurta prelegere rîrîită, după care chicotea așa cum numai el știe.”[xii] Cu adevărat ciudat în raiul egalității postistorice este că același Vasile Ernu vorbește de meșteri și comercianți, țărani și angajați ai statului până și-n rândul sectanților, care, iată!, nu rupseseră complet relațiile economice cu lumea exterioară, deși pretenția religioasă este să nu intri în contact cu ,,răul”.[xiii] De fapt, nici nu aflăm ceva minimal materialist despre organizarea internă, despre diferențele și conflictele din interiorul comunității, despre cum și cine administrează puterea în cadrul micii societăți religioase: secta este definită exterior, apofantic, prin ceea ce nu este față de Cezar și săracul popor pravoslavnic, disprețuit și compătimit totodată cu zel misionar de Vasile Ernu[xiv]. De ce este viața mai fericită, mai dulce, mai frumoasă în sectă decât în afara ei? Nu știm și nu ni se spune. Secta e omogenă, organică, ca un conglomerat de suflete tescuite unul în altul, nu de individualități libere sau măcar conștiente de sine. Câțiva bătrâni venerabili sunt legea. Această lume închisă, practicând un totalitarism creștin viguros, nu laic, precum Cezarul stalinist, nu are fisuri, rupturi, cedări și scăpări, iar cele care există, cum ar fi beția sau carierismul, sunt imediat taxate prin excludere și anatemă. De aici rezultă ura legionarilor și invidia ipotetică, pe față, a regimului sovietic[xv]. Interpretarea este halucinat de subiectivă în acest pro domo sectant.]

Dinspre latura maternă a familiei, naratorul coboară, prin străbunica sa Katrina Moskovici din Bolgrad, dintr-o familie de evrei mesianici, convertiți la o anumită interpretare a creștinismului ce înglobează tradiția Pentateuhului la 1900. Mixtura genetică dă naștere unei pasiuni religioase febricitând de evlavie: credința pare aproape fundamentalistă și ultraconservatoare la strămoșii socialistului de azi Vasile Ernu. Oare cântecul din fizgarmonia familiei să nu fie totuși același generații după? După anul 1917, blestemele istoriei se pogoară ca probe ale focului peste comunitatea pocăiților, a celor binecuvântați: puterea stalinistă îi va ponegri, aresta, chinui, dar, crede Vasile Ernu, îi și întărește deopotrivă, scoțând la iveală tăria credinței lor creștine. Legionarii, în schimb, cât timp Basarabia a zăcut sub pavăza României Mari, îi vor brutaliza blasfematoriu: murdărirea sacră a ritualului de îngropăciune și ura sădită în inima majorității ortodoxe îi vor încerca pustiitor pe sectanții din Bugeac (dar și pe evreii din zonă) [mai mult decât moartea, mărturisește, cu emfază, Vasile Ernu]. Sub fiecare dregătorie, vulturul statului se va repezi să smulgă câte o fleică din sufletul viu al comunității îngrijite, adunate, necicatrizată de sărăcie, alcoolism, prostituție sau tâlhării ale fraților și surorilor creștini, [altfel decât ortodocșii ruși sau ucraineni]. O lume rea în mijlocul cărora luptă, ca la începuturile din catacombe, oștenii neabătuți ai Domnului. Foametea din 1945 și 1946 va lovi din nou comunitatea și va lăsa alte amintiri sacralizate ale suferinței la care este sortită în veci spița decăzută a oamenilor, [deși amoralitatea barbară a canibalismului, pe care o aduce cu sine foamea generală, ferește universul strâmt al sectei. Practic, dezumanizarea se face încă o dată pe aliniamente confesionale, sectanții supraviețuind – fiindcă sunt aleși, se știe a priori – mai bine decât restul triburilor, ,,totul ținând însă de organizare și de solidarizare.”[xvi] Din nou, Ernu susține cu energie și optimism puncte de vedere fabuloase, istoria sa personală devenind mai mult pildă și legendă de autoglorificare decât orice altceva[xvii].] Sunt personaje episodice fermecătoare în Sectanții, călători prin lume sau încăpățânați magistrali, dar parcă nici unul nu se înfățișează atât de limpede ca întreaga comunitate, cu femeile sale ce țin totul în mișcare [, dar încorsetate într-un patriarhalism interiorizat absolut,] și cu bărbații meditând profetic în bărbile lor sure și dese.

Vasile Ernu nu uită să amintească două lucruri din registrul politic al bunului-simț, pe care unii și alții din anticomuniștii răspicați le eludează: când tatăl său, fost „pisari” în Armata Roșie în anii ’50, vizitează România după 1960, acesta constată uimit cât de puțin hăituită și chinuită fusese Biserica Ortodoxă față de cea rusă. România comunistă plutea parcă într-un Bizanț rural înveșmântat în salbe de mânăstiri și biserici presărate, în văzul lumii, peste tot cuprinsul țării. U.R.S.S. atinsese culmi ale secularizării antireligioase pe care românii comuni nici nu și le puteau măcar imagina sub regimul comunist, fie el dejist sau ceaușist. A doua chestiune spinoasă este jurământul de fidelitate până la moarte pe care îl depunea orice cetățean din comunism la intrarea în Partid. Rudele pocăite ale povestitorului au ratat cariere refuzînd un pact scelerat cu Leviatanul sau au suferit de pe urma sa [, în ciuda situației complet contradictorii în care aceiași sectanți care respingeau intrarea în partid omorau în uniforma militară a Armatei Roșii pe fronturile de luptă ale infamului Cezar. Ce dovadă mai exemplară a devotamentului real față de Puterea Sovietică decât a ucide și a te lăsa ucis pentru ea? Iarăși, în acest punct de cotitură, Vasile Ernu păstrează o tăcere stranie.] Oare intelectualii liberali din România de azi, foști membrii de partid și moraliști înfierbântați după disoluția acestuia, au uitat de gravitatea jurământului pe care l-au depus cândva? Oare ce înseamnă „până la moarte” pentru acești farisei? Cuvintele sunt doar pietre reci în gura lor.

În cele din urmă se ridică problema unei critici și a unei mirări. Vasile Ernu lasă impresia, prin exagerarea mitopoietică a calităților legendare ale unor membrii din familia sau comunitatea sa și a Bugeacului ca întreg, de trufie. Sunt prea multe autoelogii găunoase [ca, de pildă, recitarea unui cântecel în limba germană în fața clasei inepte de către copilul minune, dar înfierat public, al sectei sau priceperea extraordinară a tinerilor sectanți la a cânta în orchestra școlii[xviii]], prea multă afectare neverosimilă și deloc patetică (dacă aceasta a fost intenția autorului) în întâmplările și personajele acestei cărți. De ce această vanitate și vană iubire de sine? Să fie urmarea compensatorie de a resimți dureros stigmatul social de sectant?

Mirarea, pe de altă parte, vine, în felul ei, firesc: deși Vasile Ernu amintește de-o răceală rebelă față de originile sale pocăite în vâltoarea adolescenței, vârsta matură, de pe acum nostalgică, melancolică într-un chip, totuși, neliric, ne pune în fața unui om de stânga cu vădite simpatii pentru tradiție și lumea materială precapitalistă în care s-a găsit Bugeacul său natal cel puțin până în 1991. În comparație cu jongleriile teologale și declarațiile de bune intenții pentru o tradiție occidentală livrescă, fără referent real, ale liberalilor conservatori din intelectualitatea românească, sectantul periferic Vasile Ernu este adevăratul conservator, iar ceilalți o gloată de fantoșe ridicole, de mimi ai unor ritualuri artificiale. A te opune dregătorilor și a nu te supune Puterii se găsește în vocația revoluționară a creștinismului încă de la începuturile sale. Drept pentru care, socialistul Vasile Ernu e mai curând un onest creștin conservator. Despre adversarii săi ideologici autohtoni, cu ale lor identități contradictorii și imbricate dizarmonic, putem doar să spunem că sunt „aramă sunătoare și chimval răsunător”.

[Cu toate acestea, suportul ideologic, care este cel al unui conservatorism popular, puternic anti-elitist, sortit păstrării cușer a obiceiurilor premoderne, anticapitaliste, este cel care iese ușor în relief. Vasile Ernu încearcă să construiască explicații legate de memoria recentă și politizarea faptelor istorice: ,,Cât de diferită este memoria oamenilor? Cât de diferit funcționează ea? Sînt surprinzătoare aceste diferențe. Fiecare individ reține altfel evenimentele din viața lui decât cel de lângă el. Asta poate pentru că fiecare trăiește și înțelege altceva? De grupuri și pături sociale ce să mai vorbim? Cât de diferit trăim noi viața cotidiană, tot ce se întâmplă în jurul nostru? Aceleași întâmplări istorice sînt trăite și percepute altfel de muncitori, într-un fel de intelectuali și cu totul altfel de funcționari sau dregători.”[xix] De la individ la grup social și apoi la clasă se produc salturi mortale, fiecare entitate având opiniile ei separate etanș. Inclusiv Cezarul are partea sa de dreptate. Acest relativism istoric, mai mult proclamat decât exemplificat, care împacă pe toată lumea, nu exclude partizantul emoțional al autorului pentru adevărul atotcuprinzător al sectei. Vasile Ernu își însușește poziția unui anume Dovatlov: îi urăște deopotrivă pe comuniști și pe anticomuniști[xx], fiindcă iubirea sa este una sectantă, a Bibliei înțeleasă și practicată numai în cultul în care a fost crescut. Avem episodul de extaz al credinței care a demolat cetatea Ierihonului. Vasile Ernu este transportat într-un plan ceresc la gândul că prin strigăte din piept și suflat în trâmbițe timp de șapte zile a căzut cetatea Ierihonului, dar uită să amintească violența genocidară care a urmat, cetatea fiind rasă de pe fața pământului de către poporul înarmat, toți oamenii din Ierihon, de la copii la bătrîni, murind căsăpiți alături de boii, oile și măgarii lor[xxi]. Lovitura de grație pe care o primește comunitatea sectantă provine din șomajul și tentațiile consumeriste care năvălesc după 1991 în fosta URSS. Iată cum o mână de credincioși staționari, luptând în sărăcie și privațiuni politice cu forța aspră a Cezarului țarist și a celui disciplinar stalinist, cade răpusă la pământ de modernitate și consum. Porțile templului din Ierusalimul ceresc se prăbușesc cu zgomot în fața ușilor rabatabile ale unui centru comercial. Cât de profund fragile sunt, de fapt, credința și tradiția sectei, iar asta după sute de pagini de laude și imnuri la adresa indestructibilității lor imanente. Deși sectanții au făcut figuri de mari și anonimi dizidenți în anii comunismului brejnevist, a fost suficientă economia de piață rudimentară ca totul să se prăvălească precum un castel din cărți de joc, odată cu credința lor. Iar toate acestea în contextul unor fraze sforăitoare cu impact motivațional garantat: ,,Creștinismul e de departe cel mai radical lucru despre care mi-a fost dat să aud și să citesc. Ce Dumnezeu mai radical putem avea decât unul ce renunță la puterea divină, la puterea nemărginită, pentru a salva și a fi alături de cei <<căzuți în păcat>>, adică niște condamnați politici? Se sacrifică, devine unul dintre noi pentru a ne salva, un gest fără precedent în istorie.”[xxii] Suntem la un pas distanță de cetatea omului condusă de teologi și puritani creștini în Sectanții, de parcă așa ceva nu s-a mai întâmplat ocazional în lunga perioadă a medievalității europene și în exemplul primelor colonii nord-americane. Remarcabilă în plan ironic este doar introducerea la cartea Rolul politic și tactica sectelor din 1935, pe care un fost sectant F. Putințev, bolșevizat și ateist, adică trădător, o scrie pentru autoritățile sovietice și căruia autorul îi rezervă câteva pagini. Este singurul loc din Sectanții în care, în pofida limbii de lemn oficiale, simțim că am ieșit din logica sectei omnipotente și o putem urmări trăind din afara ei.]

  1. Banditul

Singurul personaj romantic care convinge cu ușurință, dar nu până la capăt, în trilogia lui Vasile Ernu este tâlharul, criminalul sau banditul. De altfel, acțiunea, dacă se poate vorbi propriu-zis de așa ceva, începe în prima zi a verii anului 1979 cu un ritual de trecere. El însuși, încă un copil, este dus de tatăl sau, maestrul în ale inițierii, la Odessa, unde puștiul descoperă orașul, totul în registrul naiv al prozei erniene, dar care acum, prin ochii unei minți curate și nerafinate, strălucește pentru prima dată realmente convingător și fascinează: peștele sărat taranka, cartofii în mundir, berea, ziarele în care cerneala tipografică se amestecă cu mirosul de mare al tarankăi, străzile mediteraneene ale orașului-port, scările sale celebre captează esența locului. Mâncătorii de semințe performează ca virtuozi ai scuipatului slav. De această dată mai poetic, leandrii sunt alt simbol al tăriei oamenilor din Bugeac. Tatăl sau, Andrei Ivanovici, mergea să cumpere dulciuri de la o fabrică de ciocolată, dar, odată cu apariția a două personaje misterioase, sfătosul și prietenosul Profesor și sluga sa, Makintoș, înțelegem că sectantul matur, gestionar sau ceva în genul acesta la un magazin de țară, se ocupa de contrabandă sau cumpăra de la lumea interlopă care controla deja comerțul cu alimente în socialismul târziu. Nici o problemă: supremația discursivă a sectei nu se dezminte nici acum. ,,Orice gest banal spune totul despre noi. Cuvintele și faptele noastre trebuie să arate că sîntem diferiți, că sîntem lumina în acest întuneric. Mama era convinsă că salvarea noastră depinde până și de cum ștergem geamurile și cum spălăm oalele. Fiecare iotă contează.”[xxiii] Profesorul este un soi de rabin al hoților și aparține castei blatarilor, aristocrația de temut a tâlharilor din URSS: complet neverosimil, acesta vorbește numai în pilde, cunoaște pasaje din Biblie pe dinafară și are referințe literare de invidiat pentru un bandit (Vasile Ernu găsește un alibi în prietenia pe care Profesorul a legat-o în Gulag cu un filolog savant din cele două capitale). Vasika este cucerit de farmecul acestui membru cam rătăcit al familiei sale. Andrei Ivanovici și secta lui îl susținuseră material pe Profesor, rămas orfan prin ’37-’38, când părinții lui, oameni de vază, fuseseră executați de Stalin, iar Vasika îl trata drept un soi de unchi. Obligat să crească la o casă de copii, Profesorul, demn din fire, a ales să fie mai degrabă hoț decât cerșetor. Nu prea suntem lăsați să aflăm de ce adulții care ieșeau din orfelinatele sovietice trebuiau să ajungă doar în aceste două sfere sociale mizere, de parcă munca de proletar era în sine dezonorantă. Deși nu prea suntem informați cu ce fapte se laudă pe panoplie, Profesorul a ajuns la vârsta înțelepciunii finale: ,,Cine nu poate să se bucure de lucrurile mici și puține poate avea toată lumea și tot nefericit va fi.”[xxiv] Firește, bandiții nu sunt atei sau agnostici. Au și ei un creștinism banditesc în care cred, căci Hristos a murit pe cruce lângă unul ca ei, ajuns în rai, iar, vorba aceea, Dumnezeu nu e fraier. Fraierul e opusul blatarului, adică oamenii normali, fără cazier. Hoții servesc și ei societății: fac dreptatea în lume și îi expun deșărtăciunea. Dacă omenirea arde în flăcări în urma acestei dreptăți violente, aplicată bizar, cu atât mai nobilă e săvârșirea dreptății. Bandiții, după cum nu se știe, au argoul lor, fenea, care se compune dintr-un vocabular aparte, moștenit din idiș, limba sacră, a adevărurilor revelate. Și ei își alcătuiesc, astfel, o sectă, doar că, de această dată măcar, rasa aceasta de oameni aparte, sacri din cap până-n picioare, nu se ascunde de privirile noastre.

Luăm parte și la scena de trecere între copilărie și adolescență. Vasika, ajuns la vârsta lăudăroșeniei adolescentine, căutându-și maestrul spiritual, Profesorul, primește un pumn în figură de la un bandit tânăr, Keșa. Momentul în care încasează lovitura este descris ca în filmele americane de acțiune: pur și simplu, Vasika plutește lent peste podeaua unui birt murdar, loc clandestin. Pentru acel pumn, Keșa, care trădase vreo regulă necunoscută a banditismului, se alege cu un deget tăiat. Vasika este, în modul acesta violent, inițiat în sacru, dar și cumva răzbunat. ,,Când am deschis ochii, am văzut doar fața căzută și așezată pe brațul drept, iar mâna stângă înfășurată în ștergarul cu care în urmă cu câteva minute îmi ștergeam eu nasul sângerând. Pe masă stătea degetul mic al mâinii stângi într-o baltă de sânge, iar mâna profesorului era pe creștetul lui Keșa.”[xxv] Iată că Profesorul nu era doar pastor, ci și oficiant al cultului. ,,Keșa parcă se ruga, făcea o rugăciune de pocăință, iar Profesorul parcă era un mare preot care-i dădea binecuvântarea.”[xxvi] Vasile Ernu comentează entuziast: ,,Nu văzusem așa ceva nici măcar în filme!”[xxvii] Corect, mai ales că degetul lipsă este un semn al iertării și al păcatului, ambele sub jurisdicția Profesorului, care, ca orice expresie a Puterii, educă, instruiește, marchează teritorii, produce cunoaștere și formează clanul, dând oximoronic naștere eticii banditești.

La ce bun aceste reguli dure? Nici Vasile Ernu nu pare a fi sigur dacă au o direcție sau măcar logică, dar ce contează?, literatură să fie. ,,Nu cred în reguli și mai ales în formule exacte când e vorba de educație, dar cred că un anumit model produce un rezultat prestabilit. Același model poate da rezultate diferite, de aceea e nevoie să se lucreze pe cât mai multe planuri simultan.”[xxviii] Oricum, pușcăria e veche de când istoria în Imperiu, unde strada se remarcă naturalmente prin corupție. De fapt, societatea este pușcăria adevărată, cea în care se realizează îmblânzirea animalului om[xxix]. Doar în secta din Bugeac sufletul omului s-a împăcat cu toate ce sunt, într-o imensă resemnare creștină: ,,Înțelepciunea profundă a bătrânilor mei din copilărie era să renunțe să mai lupte cu problemele din jur. Reușeau să le accepte, să trăiască cu ele, ca și cum ar fi făcut parte integrantă din viață. Dacă ceva nu s-a rezolvat de la sine până acum înseamnă că nici nu se va rezolva vreodată, așa că nu mai are rost să ne zbatem. Frământarea și căutarea soluțiilor sunt iluzorii”.[xxx] Cu toate acestea, violența este statutară, regulatoare și doar bandiții o pricep cum se cuvine: sexul și bătaia sunt ocazii de a te descoperi pe tine însuți ca trup sănătos în adolescență și prima tinerețe. Triumful voinței și al brutalității robuste sunt idealurile pațanilor puși pe bespredel. Bandiții fac aici joncțiunea cu rădăcinile fascismului, dar acest macism homofob nu îl jenează pe naratorul socialist, care, de la momentul nasului însângerat până la finalul Bandiților, ne plimbă printr-o galerie de artă cu portrete biblice de bandiți șarmanți.

Primul portret ni-l oferă deadea Jora Milițianul, un pensionar sărac alcoolic, care își amintea de tâlharii de pe vremuri dacă îl serveai pe gratis cu halbe de bere. Domnule, și ce vremuri erau, nu ca acum, când bandiții au ajuns să scrie legea și conduc țara! Legendarul Mișka Pianistul, un artist al genului hoț de buzunare, îl furase o dată pe Ivan Petrovici Galațuiev, ștabul cu propaganda pe Odessa. Până la urmă l-a prins lacoma de iubită a propagandistului-șef, o stricată care l-a băgat la pușcărie pe Mișka Pianistul, urmașul lui Simon Papugai, ,,legendarul rege al buzunarelor”.[xxxi] Mișka Pianistul este acum un domn rasat, un gentleman, ce mai?, un nobil al buzunarelor și portmoneelor, altminteri om de aur, suflet superior, căsătorit cu o doamnă elegantă, vreo Vera Nabokova, locuind amândoi tihnit într-un apartament din Odessa.

Vasile Ernu are o întreagă teorie sociologică a hainelor, la care face aluzie și în Izgoniții, una strașnic de realistă, dar cam cinică. Oamenii în zeghe sunt dușmanii oamenilor în haute couture, iar cei îmbrăcați în uniforme galonate îi apără pe ultimii de primii. Cum ar spune bunica, haina îl face pe om. De ce nu au pușcăriașii buzunare? Grea întrebare: poate pentru că acolo își pune omul posesiunile cele mai mărunte, deprinzând gustul proprietății, căci ,,omul a devenit cu adevărat om odată cu buzunarele.”[xxxii] Dovada că Vasile Ernu înțelege funcția proprietății private este vizita antropologică la marele șef al țiganilor, zis și Iașa Țîgan, unde vedem zaiafet și petrecere mare. În șatră omul e om, adică atavic, o bestie nietzscheană pe care s-a așezat un strat milimetric de civilizație. Bestia eroică capătă o importanță remarcabilă în Bandiții pentru că, hélas, ,,ăștia nu ți-s plicitisitorii de intelectuali sau boema artistică sau tinerimea urbană falsă și închipuită.”[xxxiii] Poate tocmai de aceea țiganii adoră ,,un soi de lux ieftin”, din lipsă de ipocrizie și dorință de a epata. ,,Cert este că trăiesc toate astea destul de autentic și nu au obsesiile noastre să se dea ceea ce nu sînt.”[xxxiv] Vasile Ernu se simte splendid de revigorat în șatră, căci s-a purtat, fără să miște un deget, ,,ca un adevărat hoț, ca un adevărat țigan”, motiv pentru care primește un dar de la Iașa Țîgan: fiica bulibașei, o frumusețe de țigancă erotizantă, îi cântă de dor de ducă și dragoste. Ce bogăție de senzații desprinse de pe o carpetă cu răpirea din Serai avem aici!

Acum să trecem la fenea, limba limbilor, nu cea buchisită în școli, ci aia vie, agramată și nerușinată. Numai stăpânirea impune și îmblânzește limba oficială, a celor domesticiți. Slujbașii Cezarului sunt cenzorii limbii greșite, care nu există, iar ei, cu aerele lor de dictatori intelectuali, acționează și în comentariile de pe rețelele de socializare.[xxxv] Limba are conștiință de clasă, ne atrage atenția doct Vasile Ernu. Fiarele nedomesticite vorbesc ca niște aventurieri ai libertății, spărgând, de pildă, o bancă. A vorbi prostii între blatari duce la tăierea de tot a limbii sau la scurtarea ei. Cuvântul e mare și sfânt la bandiți. Am mai amintit-o mai sus, dar banditul Rabi o confirmă: feneaua este idiș, limba mistică a sacerdoților iudei. Putem vorbi stricat-banditește, dar cu reguli cabalistice. Asocierea de idei este literalmente analogică, dar, până la urmă, ilogicul ernian predomină.

Acolo unde funcționează limba cuvintelor avem și limbajul tatuajelor, heraldică pe piele pentru moldoveanul Ernu. Iașa Hudojnik, în aburii alunecoși ai cifir-ului, băutură extatică, e pictorul maestru al tattoo-ului. În alt capitol suntem seduși de contrabandiști, acești mari ingineri de drumuri și șosele, exploratori și eroi ai muncii socialiste după Vasile Ernu: ei leagă națiunile și creează spontan ecumenism. Ajungem, pe această cale lăturalnică, în Tbilisi, unde Israel Markeladze, zis Kork, un comerciant mafiot[xxxvi], domnește ca un lord. Umbrele supuse ale blatarilor nu sunt fitecine, iar elitele, sfintele elite, își arată valoarea chiar și prin interpuși: ,,Ca instinct și educație, aduc cu majordomii marii aristocrații engleze.”[xxxvii] Să ajungi slugă de blatar, laicule cu preconcepții democratice, nu e la îndemâna oricui: e o treabă ,,ce se învață mult mai greu decât jargonul, limbile de tot felul și cunoștințele specializate.”[xxxviii] Antiintelectualismul poporanist declarat[xxxix] nu poate fi decât apreciat ca sincer la Vasile Ernu, cu toate că Profesorul e un erudit sui generis, iar fantomele de rabini din trilogia marginalilor par a avea darului cititului, la fel ca naratorul însuși, dacă am vrea să-l și credem.

O altă curiozitate erniană, explicabilă prin conservatorismul sectar al autorului, constă din cultul banditismului în URSS, unde, deși au câștigat bătălia în cele din urmă, interlopii au dus-o rău, mai cu seamă sub jupânul Stalin, care îi târa din pârnaie în pârnaie: ,,Asta îmi plăcea la bandiții de școală veche. Erau foarte diferiți de cei de rit nou, din perioada postsovietică. Ba aș spune chiar radical diferiți. Bătrânilor nu le plăcea să se afișeze în localuri pretențioase, cu mașini și haine scumpe. Nu. Dimpotrivă, le plăcea discreția, un anumit tip de ascetism care ascunde orice urmă de lux. Localurile în care mâncau erau de obicei mai retrase. Generațiile mai tinere, de după anii ’70, au început să iubească însă luxul și afișarea acestuia într-un mod tot mai agresiv. La început hainele, după care localurile, apoi mașinile și casele tot mai opulente. Iar generațiile de după ’90 au pierdut pur și simplu controlul asupra acestor ritualuri și reguli pe care bătrânii bandiți le respectau cu sfințenie.”[xl] De la atâta sfințenie și decalog banditesc, care aduc cu un mecanism eficient de apărare sub stalinism și nimic mai mult, bătrânii tâlhari, violatori, criminali în serie etc. nu prea au nimic în comun cu cei tineri, ceva mai pragmatici și conform definiției din codul penal. Mitologizarea aberantă a antisocialului savuros, a pegrei ridicată la rang de aristocrație pe invers, dar care ,,spune o poveste”, nu contenește în Bandiții. Codul de onoare al acestor cavaleri ai șișului derutează ca un halucinogen tare: dacă în legea hoților e scris să nu ai familie, proprietăți, să nu muncești, să refuzi orice colaborare cu statul (comunist), să fii bun jucător de cărți și să îți faci veacul prin pușcării, în cea a închisorii, secta religioasă a bandiților nu mai este deloc liberă, ci constrânsă din interior de comunitatea lor. Stăpânii absoluți din punct de vedere politic sunt blatarii: ei fac cam ce vor cu castele inferioare. Ei controlează obșiakul, banca comună. Suntem într-o organizare socială indiană, pentru care socialistul Ernu are numai simpatie. Blatarii, hoți în lege, sunt o elită rarefiată, iar sub ei vin mujicii, un tip de clasă de mijloc din care se remarcă câțiva bandiți turbați, pațanii; sub aceștia vin la rând kazioli (,,țapii”), folosiți de blatari în relațiile cu autoritățile statului. Cei mai de jos, bandiții trădători, decăzuții, sunt otpușcennîie, disprețuiți de toată lumea ca homosexuali. E fascinant să notăm cum Vasile Ernu sfidează autoritar homosexualitatea de nimic, impusă castei celei mai umile, pidari, fără nici o crâcnire, deși, culmea!, aceștia erau violați colectiv de blatari, ale căror abuzuri homosexuale au altă semnificație de această dată, una pozitivă, de șmecherie macho. De altminteri, aceste pedepse anale oribile ne sunt familiare din amintirile de închisoare ale unui Varlam Șalamov. Gaborii sunt porecliți musori, dar și ei vin peste pidari. Ce legătură există între aceste grupuri sociale organizate primitiv, legate prin violență și teamă, și aura hieratică pe care le-o acordă Vasile Ernu, acest amestec de autor de anecdote grosolane cu un eseist modest, nici o inteligență de fraier nu poate să priceapă. Bandiții sunt comparați cu un cin călugăresc, iar ceea ce îi dă impresia autorului, nici măcar convingător expusă (retorica este una găunoasă, exagerată și pseudoartistică de la un capăt la celălalt), că îi unește pe sectanți de bandiți este ,,un anumit cult aproape religios pentru o etică și niște reguli minime.”[xli] Marota lui Vasile Ernu este de a arăta că de când bandiții postsovietici s-au apucat să fure pentru consum și acumulare primitivă (dar de ce furau ceilalți, bătrânii care au supraviețuit cu greu stalinismului, nu știm: dintr-o pasiune gnostic-bogomilică de a echilibra balanța forțelor în univers sau pentru că ei se credeau Puterea satanică care domnește în lume?), s-a dus pe apa Sâmbetei arta banditească. Coabitarea curvelor le-a luat locul. Din istoria personală a Profesorului, mai aflăm mărunțișuri care deculpabilizează banditismul: de fapt, bandiții furau de la țehoviki, muncitori care la rândul lor furau din fabrică și vindeau marfă pe piața neagră. Deodată bandiții lui Ernu se ocupă de redistribuire social-democrată – Robin Hood sovietici în plin socialism. ,,Noi nu facem decât să redistribuim furtul lor. Îi pedepseam moale pentru hoția lor.”[xlii]

Un alt capitol se centrează pe prostituție, unde codoașa Hana Ismailovna, o mater dolorosa a fetelor scoase zilnic la mezat, tronează regal la peste optzeci de ani. Înțelepciunea ei folclorică e la fel de vastă ca a Profesorului. Ce ne transmite înțeleapta proxenetă? Târfele umanizează lumea, îmblânzesc fiarele din masculii duri sau distrugători, ele jucând rolul de psiholog, mame ale nimănui, surse de plăcere la cântar și chiar fericire la minut. Ne aflăm la câteva etaje dedesubt în istoria umanității recente. Suntem în plin Vechi Testament, iar orice urmă de socialism și liberalism au fost înlăturate deplin. De ce am mai protesta în fond împotriva abuzurilor și a corupției, a traficului de carne vie și a violenței peștilor când totul este atât de strâns armonios într-un întreg biblic?

De la banditul cartofor Zabala aflăm cele mai relevante piese din puzzle-ul banditesc: singura putere statală care le-a ținut piept și era cât pe ce să-i înfunde pe bandiți a fost komunarea, puterea comunistă. Înainte și după comuniști – cinste lor! – bandiții stăteau și stau pe tron sau în apropierea lui.

Urmează cerșetorii și casta lor blestemată. Vasile Ernu nu menționează nimic în legătură cu ierarhiile din societatea cerșetorilor, cum unii încasează și alții sunt ciuntiți și mutilați de mici pentru a munci pentru primii. Nici vorbă, Ernu se centrează pe o odă adusă lenei ca negare a existenței mârșave și păcătoase de azi și redefinește zglobiu munca. ,,Cerșetoria este pentru mine o formă de muncă, la fel ca furtul, de altfel.”[xliii] În fond, și când ne odihnim fiecare celulă din corpul nostru muncește. Putem explica și cinstea ca o formă de furt – furtul necinstei. Din dorința de a fi paradoxal și oarecum sapient, Vasile Ernu se afundă în sofisme penibile. Cerșetorii sunt și ei necesari în simfonia socială, iar extirparea lor conduce la o dereglare a cosmosului, la fel cum un rege medieval ar ucide bufonul sau un cneaz bizantin ar stârpi un iurod, nebunul întru Hristos. Bețivii de cartier sunt urmașii lor de astăzi. Așa se prezintă viziunea emancipatoare a socialistului revoluționar creștin Vasile Ernu, altfel, strălucit scriitor: ,,Să nu uităm că ei sînt asemenea peștilor sanitari pe care nu dăm doi bani, cei mai urâți pești din acvariu, dar care mănâncă și curăță rahatul produs de peștii-vedetă, cei frumoși și scumpi. Însă ei sînt cei mai importanți pești, pentru că, dacă mor, se duce naibii tot ecosistemul: se împute apa, totul devine opac, murdar și, cel mai rău lucru care se poate întâmpla, dispare viața. Cerșetorii, acești <<pești sanitari>>, sînt cei care țin în viață totul, pentru că ne curăță nouă mizeria. Dar cine înțelege asta?”[xliv] Puerilitatea stridentă a fragmentului nu este unică în Bandiții.

Finka este un killer plătit, specialist în asasinate la comandă, ajuns habotnic la bătrânețe. Când Finka taie beregatele, el se simte ca un înger al morții. Se folosește de cuțit, nu de glonț, pentru ca victima să mediteze la destinul său în ultimele clipe ale vieții. ,,Noi sîntem ca niște călugări, ca niște preoți care îndeplinesc acest ritual al întâlnirii omului cu moartea.”[xlv] Finka este tatuat din chelie până în tălpi cu icoane, un veritabil iconotas ambulant. Când omora un nomenklaturist, Finka ,,îi cresta pe limbă semnul crucii.”[xlvi] Imaginația grotescă a naratorului frizează horrorul ca gen. ,,Se spune că odată a avut de omorât o familie întreagă de Paște. A stat cu ei la masă, s-a rugat și pe urmă, după ce le-a spus <<Hristos a înviat!>>, le-a tăiat gâturile. Însă nu înainte de a-i lăsa să răspundă ,,Adevărat a înviat!”.[xlvii] Finka, acest urmaș din neamul lui Cain, făcea până și rugăciunea inimii: isihia crimei, s-ar putea zice.

Traziția la capitalism a fost realizată și de generația din care face parte Vasile Ernu, una deja ratată, terminată și strivită de cerințele nemiloase ale pieței pentru majoritatea membrilor ei. Sunt cei care visau să vândă ,,mercur roșu” la suprapreț, șterpelit sau cumpărat pe nimic din fabricile militare sovietice. Hipnotizați de această substanță himerică, aceștia și-au vândut ,,avutul obștesc” și au ajuns iarăși săraci. Bandiții fără codul onoarei (cel înțesat de absurditățile de mai sus[xlviii]) au ajuns stâlpii societății. Cum scăpăm de ei? Când alți bandiți, probabil socialiști (dar nu ca Vasile Ernu, să ne ferească soarta), vor restabili ordinea și vor înlătura bespredelul.

Nu în ultimul rând, Vasile Ernu se întâlnește cu un mogul de presă bucureștean, fost și actual bandit de top, la care ajunge tot prin intermediul mâinii lungi a Profesorului. Scenariul conține o sămânță de sadism al vanității scriitoricești erniene, milionarul rugându-l pe povestitor să îi livreze o listă cu cei o sută de intelectuali publici ai neamului. Aceste lichele și curve ale condeiului se prezintă la o serată fastuoasă, unde îl ridică în slăvi pe banditul din capul mesei și clamează meritele democrației liberale. În culise, Vasile își reafirmă, atât de tezist și inacceptibil de artificial, crezul stângist, înfruntându-l din gură pe bandit, care îi apreciază demnitatea criptorevoluționară. Dialogul lor nu numai că e rupt de ansamblul cărții, dar este o totală porcărie din punct de vedere estetic, iar replicile aduc aminte de compunerile școlare.[xlix]

Finalul vindecă doar parțial scăderile cărții, Bandiții figurând sub Sectanții ca valoare artistică. Toamna aduce recolte și moarte în sudul Basarabiei, farmecul bucătăriei moldovenești înmiresmând atmosfera. Vasile Ernu redevine melancolic și nostalgic. Profesorul, aproape nonagenar, se îneacă intenționat în mare. Bandiții se încheie cu biografia succintă a lui Makintoș, mâna dreaptă a Profesorului: tot orfan, acesta se remarcase prin talentul său la spart încuietori și printr-un pumn de boxer profesionist. Într-o zi este prins șterpelind pistolul amuletă al Profesorului. Blatarii îi cer moartea, dar Profesorul îl ia pe propria răspundere, nu înainte de a relua ceremonia religioasă binecunoscută, la care am asistat la începuturi, cu banditul Keșa pe post de neofit: Makintoș acceptă legământul sacru, iar degetele mare și cel de lângă de la un picior îi sunt retezate. Nu că nu ne-am fi prins de mult: tâlharii lui Vasile Ernu sunt doar o mână de profeți abrahamici care aduc ofrande de carne omenească Divinității geloase și capricioase.

  1. Izgoniții

De departe cea mai reușită parte a trilogiei, Izgoniții e nu numai atent documentată, constituind un documentar romanțat al anilor ce preced Revoluția Bolșevică, ci și, pe alocuri, splendid scrisă. Însumând atât secta cuminte, ,,ipocrită”, a credoului protestant, cât și furia brutală a buntului rus[l], Izgoniții e concluzia a ceea ce am identificat deja în Sectanții și Bandiții: sacralitatea aplicată, altfel formulat, istoria politică a ultimului veac. Vasile Ernu vrea să păstreze încă neadormită complet ,,memoria” colectivă, așa cum țăranii ruși și-o întrețineau prin grija pentru morminte. Uitarea este marele păcat, deși nimic din ce nu a trecut cu adevărat nu poate fi uitat. Povestea începe în Chișinău, orașul situat între hotare, departe de a fi însă marginal, printr-o căutare a urmașilor evrei ai naratorului, din care doar amintirea Teotei Pașa, plecată de mult în Istanbul, mai supraviețuia. Nostalgia lirică e la cote înalte în acest oraș verde și arzător vara, când locuitorii parcă o iau ocazional razna: ,,Totuși, unii observaseră că în anumite momente ale anului se întâmplau lucruri stranii. Nimeni nu putea spune dacă era de la puterea humusului, de la țărâna fierbinte de vară sau de la nămolul cleios de toamnă. Nimeni nu putea lega fenomenele de răsăritul sau asfințitul soarelui, de mirosurile înnebunitoare de primăvară, când totul înflorea, sau de cele îmbătătoare de toamnă, când totul era în pîrg și mustul curgea prin lin strivit de picioarele falnicelor moldovence.”[li]

În centrul atenției sunt evreii, comercianți reputați, vorbitori de idiș și lăutari de klezmer[lii], inventatorii genului. Aceștia s-au retras în sud alungați de țar și cinurile de sus, iar aici în sud avem fundamentele Edenului: ,,căldura asociată cu vin, fructe, veselie, chef, voie bună și muzica lăutărească cântată de țigani.”[liii] Chișinăul cunoscuse transformări și putea fi asociat prin modernitate cu orice reședință de gubernie mai răsărită din Imperiu, dar ,,buzunarul ascuns” al orașului erau tot curțile interioare, unde oralitatea și relațiile personale înfloreau nestingherite. Evreitatea, dar și antisemitismul, ni se spune, sunt o invenție a centrului puterii. ,,Nu-i așa că evreii nu muncesc pământul și nu stau în sate? Dar oare nu legea le interzicea să aibă pământuri și să se așeze în sate? Cu greu le-au mai permis mai târziu să se stabilească în zonele rurale și au făcut minuni: așa au apărut legendarele ștetl-uri, unde evreii au dovedit că pot să lucreze pământul și să facă gospodării foarte bune.”[liv] În luna aprilie a anului 1903, în timpul Paștelui creștin, unul aparent călduros conform povestirii, are loc indescriptibilul pogrom din Chișinău, când, sub oblăduirea jandarmeriei, poliției și din ordin birocratic secret, agitația antisemită duce la moartea și vătămarea a sute de evrei. Propaganda pravoslavnică a unor ziariști mercenari ca Pavel Krușevan și Pronin își dă primele roade. Una dintre familiile năpăstuite este Kalminovici: tatăl cade zdrobit, sub ochii propriilor copii, Aaron și Sara, sora mai mică, de loviturile unor scelerați, vecinii lor întărâtați de ură antisemită. Zvonul, care a declanșat pogromul, ține de legendele și superstițiile populare: ,,Unui copil de pravoslavnici i s-a folosit sângele, un copil de pravoslavnici a fost sacrificat de o comunitate de evrei în scop religios. Copilul, moartea, religia, sîngele, ritualul, sacrificiul…”[lv] Din acel moment, Aaron și Sara jură în inimile lor răzbunarea sacră, urgia care vindecă prin foc și pară rana. ,,Un sentiment straniu de ură și dorință de răzbunare îi cuprinse și îi făcu să uite de frică pentru un moment. Se spune că există câteva instincte primare care se mențin toată viața: foamea, setea, sexul și răzbunarea.”[lvi] Presa liberală, europenizată a protestat imediat prin vocea unui scriitor de proză scurtă talentat, care adună informații de la fața locului, narodnicul Vladimir Galaktionovici Korolenko, iar aristocrația privilegiată este înfierată de însuși Lev Nikolaevici Tolstoi. Evreii uciși bestial proveneau din păturile sărace ale Chișinăului, bieți țapi ispășitori și paria, izgoi, exclușii social ai Imperiului. Elita autocratică își practica despotismul tradițional obișnuit.

Până și agenții secreți devotați statului înțelegeau pericolele politice pe care acest latent război civil le putea produce. Aleksei Isakovici Kurtin, personaj vag desprins din romanele kafkiene, aflat pe atunci în deplasare de lucru la Berlin, servea de generații întregi Cezarul ca spion de elită. Noua sa misiune, de care este informat pe linie ierarhică de un om de legătură, Ivan Beniaminovici Evseev, constă în a se infiltra în mișcarea terorist-anarhistă a eserilor și a studia fenomenul politic ivit pe linie populară. Sutele Negre și agitația antisemită aparțineau de drept statului, care, iritat de mișcările socialiste din Imperiu, spera să stârpească sprijinul maselor în relația lor cu extremiștii, ghidați de intelighenția socialistă în curs de febricitare mesianică. Încă de dinaintea Revoluției din Octombrie, fascismul pare reacția elitară firească la tulburările și nemulțumirile claselor asuprite. Despre guvernarea rusească, Vasile Ernu nu are dubii: ea a fost întotdeauna secondată atent de poliția secretă, adevăratul zid de susținere al Imperiului: ,,Aleksei Isakovici știa că fusese vital și salvator pentru Rusia. Dacă nu ar fi existat opricinina, nu ar fi existat Imperiul Rus. Doar ei, opricinii, reușiseră să subordoneze interesele divergente ale diverșilor cneji și boieri ruși, să-i supună unei singure forțe care avea să devină puterea țarului ce avea să făurească primul imperiu rus. Munca lor în asta consta de fapt. Chiar dacă de-a lungul timpului organiziția a luat diferite nume și forme – Opricinina, Cancelaria de taină sau Ohrana –, ea lupta pentru păstrarea unității în jurul țarului.”[lvii] Istoria Rusiei este, prin urmare, o lungă notă de subsol în dosarele poliției sale secrete. Revoluționarii puteau fi cumpărați și anihilați cu ușurință, dacă țarul se învoia: ,,Singurul mod în care puteau fi învinși revoluționarii era să fie aduși în legalitate, să li se ofere posibilitatea să intre în jocul și mașinăria puterii, să facă parte din putere, pentru că numai așa puteau fi compromiși și dizolvați.”[lviii] Existența temporară a Dumei de Stat Imperiale între 1906 și 1912 nu a adus vreo schimbare socială notabilă în Rusia, absolutismul cu fațadă parlamentară arătându-și limitele în confruntarea cu o modernitate incomprehensibilă pentru ea. Orașele rusești nu și-au schimbat prea mult planul urbanistic de atunci: ,,Un oraș rusesc trebuie să aibă străzile aranjate perfect pe orizontală și pe verticală, iar cartierele trebuie să arate ca niște batalioane aliniate pe câmpul de luptă. Între aceste batalioane-cartiere trebuiau să existe bulevarde largi, pentru că Rusia trăia din puterea spațiului. Orizontalitatea aparține puterii spațiului, puterii care stă la baza societății ruse. Verticalitatea aparține doar puterii care conduce și Bisericii.”[lix] Degeaba avea Imperiul oameni onești, liberali cu măsură și prevăzători ca viceguvernatorul de atunci al guberniei Tambov, cneazul Serghei Dmitrievici Urusov, ajuns guvernatorul Basarabiei după 1903, când nedreptatea, nepăsarea și indiferența domneau fără rivali în birocrația mijlocie și măruntă. Urusov era mult prea inflexibil, ne arată povestitorul, și nu se învoia la încălcarea legii, practică normală în Imperiul Țarist, inclusiv la supușii evrei. Sângele din corpul uriașului cu picioare de lut îl asigura datina mitei, cel mai eficient liant social al spațiului slav conform lui Vasile Ernu, pentru că, vorba rabinului din Odessa, ,,în Rusia este mult mai ușor să găsești un sfânt decât un om cinstit”[lx], deși tocmai aceasta încerca să realizeze, fără sfințenie, dând greș totuși, cneazul Urusov. Mita și alcoolismul sunt mărcile de neînlăturat ale poporului rus.

Evreii, pe lângă lipsa drepturilor politice, erau suprataxați, iar extragerea de mită de la ei luase dimensiuni monstruoase. Cei bogați treceau la creștinism și se salvau provizoriu de nelegiuire, atunci când nu o practicau cu folos chiar ei. Ceilalți, în schimb, erau storși de bani și mărfuri de către cinurile lacome ale birocrației de stat, famelice după un venit suplimentar. Istoria lui Fima Măcelarul, amintit și în Sectanții, ne convinge că încă suntem în Evul Mediu, unul, desigur, veterotestamentar, după gustul naratorului. Atunci când un polițai, abuziv peste marginile decenței impuse de mită, cere ce nu i se cuvenea, Fima Măcelarul recurge la excelența sa exersată de măcelar perfect: acesta ,,a luat un satîr și, cu o mișcare fulgerătoare, i-a tăiat polițistului degetul mic și inelarul.”[lxi] Rezultatul practic într-o societate în care legea e discutabilă și interpretabilă? ,,Nimeni nu a renunțat la mită, firește. Însă ea a devenit ceva mai mică și mai rațională.”[lxii] Așa era viața evreilor în Imperiu: când greșeau nesemnificativ se chema șlemil, dar răul și năpasta, alături de fericirea talmudică de a fi blestemat și, totuși, de a supraviețui pe rute ocolitoare, șlimazl, făceau parte din condiția unui jid.

Aaron Kalminovici învață de mic copil fatalitatea de a fi evreu, inclusiv în sinagogă, și nu e mulțumit nici de promisiunile deșarte ale BUND-ului, partidul socialist al muncitorilor evrei. Nu există scăpare de la a fi evreu, după cum îi explică un socialist băut, Vladimir, tânărului Aaron. Pentru ce atâtea interpretări în marginea Capitalului, o modă trecătoare, când Vechiul Testamant e arhisuficient? Numai marxiștii cei plicticoși și cu ochelari (de cal?) se pot iluziona, neînțelegând proiectul divin: ,,Cînd ești bătut, nu uita asta, Aaron, ești bătut și omorît pentru că în tine zac Marea Idee și Legea. Ești bătut și urât pentru că ești parte a unui popor care are o măreață moștenire și o grea cruce de dus. Aici e mai mult decât o misiune istorică, aici e ceva cosmic. Aaron, Aaron, nu înțelegi nimic, zise plictisit Vladimir și se întinse să se culce.”[lxiii] Versiunea cu minus a chemării la suferință, dar și a promisiunii mântuirii apocaliptice, a poporului evreu primește semnul plus în glosa lui Vasile Ernu: până la urmă, din păcate, acuza tipic fascistă de ,,iudeo-bolșevism”, propagată mai târziu de exilul alb-gardist, nu e departe de realitate, după cum rezultă din Izgoniții. Un seminarist episodic, menit preoției, din casta leviților, Sașa Pavlenski, va lua și el drumul greu al social-revoluționarilor teroriști, convertindu-se din dragoste de femeie la Zeitgeist. Destinul Sarei, sora lui Aaron, nu e mult diferit: atrasă de un eser terorist, ea intră în cercurile anarhiste ale revoluționarului de teren, nu de bibliotecă, precum marxiștii visători. Eserii consumau, însă, biblioteci, dar de toate felurile, ca întreaga tinerime rusă[lxiv]: ,,De ce se citește masiv presa clandestină și nu exiști dacă nu aparții unor cluburi de lectură predominant marxiste, anarhiste, ocultiste, freudiste, decadente? De ce mai toți tinerii, de la gimnaziu până la universitate, recită Blok, Gumiliov, Mandelștam, Ahmatova, Maiakovski și Esenin?”[lxv] Spiritul veacului îl macină și pe odrasla unui evreu bogat, comerciant protejat de rangul pe care îl căpătase, teroristul Ezra Grinberg, de care Sara, al cărei tata avusese cândva sprijinul bătrânului Isaac Moiseevici Grinberg, se îndrăgostește. Un playboy pasionat de discuții nesfârșite în grupurile eserilor, Ezra se botezase cu un nume conspirativ, de revoluționar al pistolului, Baron, ucigaș de aristocrați, care își pierduse frica când o ureche îi fusese ciuntită ritualic, precum tăierea împrejur la evrei. Sara devine feministă (curajosul Vasile Ernu ar fi putut trece mai cu folos coreligionarele sale din Sectanții prin sita feministă) și, ajutată de familia Grinberg, pleacă la studii în Elveția, evadând din colivia țaristă visceral antisemită, codificată în Certa osedlosti. Eserii primesc bani de la oricine, inclusiv de la cinicii liberali, câtă vreme merg înspre cauza justă. Partidul lor e compus din jumătate evrei și aproape o treime din femei. Se consumau tone de heroină, poreclită ,,marafet”, în gruparea lor și se practica amorul liber, fiindcă eserii, spre deosebire de alți socialiști, iubeau să trăiască periculos. ,,Mai sînt socialiștii lui Lenin și ai lui Plehanov, dar ei sînt niște universitari finuți, cuminți și foarte plicticoși. Am auzit că sînt și puritani, nu ca noi, mai decadenți. Da, ne place și viața.”[lxvi] Drogurile și cântecele revoluționare sunt moda zilei. Nu mult diferit de unele mișcări interbelice anticomuniste, renumite pentru același stil de viață rebel. Din confesiunea teroristului care l-a ucis pe ministrul de interne von Plehve reiese chemarea aproape hristică a eserilor, care voiau să aducă foc și sabie pe pământ. Ce atâta marxism rigid? Dacă și Marx s-a apucat la bătrânețe să învețe limba rusă ca să înțeleagă excepționalismul economic, cel agrar concentrat în soslovie, al Imperiului Țarist, este inutil să căutăm soluții unde nu găsim decât savantlâcuri.[lxvii] Până și doi străluciți intelectuali liberali, Ivan Petrovici (Pavlov?) și Nikolai Aleksandrovici (Berdiaev?), se resemnează cu boala Rusiei, pe care tineretul anarhist o poate vindeca doar mesianic, iar, un alt socialist, Profesorul (Plehanov?), nu îi percepe calitatea profund biblică. Secessio plebis, precum în republica romană, este rezultatul inegalităților și al unui stat de drept inexistent, iar revoluția nu va întârzia să izbucnească, interpetarea ei corectă fiind cea a unui fost marxist dezmeticit, Nikolai Berdiaev din Originea și sensul comunismului rus.

Sesiunile de discuții abundente la care participă Sara îl aduc în scenă și pe Lenin, încă nemumificat, sub numele de Pronev, despre care ,,se zvonea că bunica lui era evreică”.[lxviii] Pronev vrea o schimbare sistemică, de lungă durată, esențială și nu doar asasinate ale unor inși disperați, fără instrumente politice adecvate și care doar ,,pedepsesc punctual”.[lxix] Este clipa mult așteptată a unei glume cel puțin bizare: atunci când Lev Davidovici Bronstein îi răspunde, pătruns de social-democrație (nu de marxism, normal), lui Rabi Moze că el are o singură cauză pentru care luptă, acesta îi amintește cuminte că dacă revoluția o face Troțki, Bronstein va plăti cu capul pentru ea. Nuanța etnică nu a jucat nici un rol în uciderea lui Troțki, după cum se știe, dar, dat fiind climatul epocii, se poate ca această ipoteză atemporală să meargă drept la țintă, mai ales dacă vestea era apreciată de un cetățean al Italiei fasciste sau Germaniei naziste. Evreul plătește din naștere, după cum cred toți antisemiții.

Dacă, revenind la volum, Sara a ales calea eserilor, Aaron aderă la sionism, cealaltă mișcare epocală declanșată de evreii ruși. ,,Sionismul, explică <<patriarhii fondatori>>, este răspunsul comunităților evreiești la antisemitism. Este însă unul dintre răspunsurile posibile; alți tineri, chiar mai numeroși, aleg calea răspunsului socialist.”[lxx] Jurnalistul poliglot Vladimir Evghenievici Jabotinski, zis și ,,Zev”, cel care pusese la cale o rezistență armată după pogromul din 1903, îl are ca mână dreaptă pe Aaron. Zev votează împotriva planului unei Țări Sfinte în Uganda, Erețel Israel va fi ,,pe locul strămoșilor noștri și vom cuceri fiecare palmă de pământ”[lxxi], adică pe teritoriul vechii Palestine, dar și ,,marxismul”, deodată reînviat de Vasile Ernu, îmbrățișat de ceilalți tineri evrei răsculați, căci ,,ceea ce facem noi vor face toate popoarele: ideea noastră va fi ideea lor.”[lxxii] Lupta dintre unii și alții este una fratricidă și maniheistă, ca aceea dintre Esau și Iacov, iar Chișinăul se situa astfel în centrul lumii moderne acum mai mult de un secol[lxxiii]. Comunismul este numai o invenție evreiască, o religie laică, un alt război sfânt al Poporului Ales, un universalism iudeu care merge ,,mult dincolo de religie, rasă, gen și clasă”[lxxiv]. Zev își propune să organizeze rețele de cluburi sportive, intitulate Macabei, în care evreii să se refugieze, adaptând pașnic tradiția timpurilor noi, numai în Tora și sport. Vasile Ernu e convins că, în definitiv, cine citește primele cinci cărți ale Vechiului Testament nu mai are nevoie decât de klezmer, voie bună, cântece, bandiți și mult sectarism. Dar și în acest loc plutește ambiguitatea: după o vizită recentă la Bruxelles, oraș rece ca o morgă, atestând moartea Occidentului, odinioară doar decadent, Vasile Ernu aterizează în Istanbul, polis vibrant, dătător de speranțe, revitalizator. Aici o revede pe centenara Teota Pașa, fata Sarei Kalminovici, căsătorită, după moartea violentă a părinților în epurarea stalinistă din Marile Procese interbelice, cu un găgăuz progresist și locuind de decenii în capitala Turciei. De cine se îndrăgostesc strănepoatele nărăvașe ale Teotei Pașa, luptătoare pentru emancipare și drepturi decenii la rând, fata unei comuniste? De ,,fundamentaliști islamici gen ISIS”[lxxv]. Oricum am întoarce roata istoriei, trilogia marginalilor este o lungă meditație de teologie politică dulceag-sentimentală, simplist-idealistă și extrem de conservatoare, inclusiv în laturile sale violente, în cele din urmă. Este în sine o ocazie de mirare, dar și un prilej de introspecție și reflecție, faptul că intelectualitatea de stânga din România l-a ales pe Vasile Ernu drept unul dintre reprezentanții săi de marcă în ultima decadă. Sau poate nici nu l-a ales, cine mai știe?

Note

[i] Teodor Baconschi, ,,Marginali în centrul atenției’’, 01.11.2016, Revista 22, https://revista22.ro/cultura/marginali-n-centrul-ateniei.

[ii] Vasile Ernu, Sectanții, Editura Polirom, Iași, 2015, p. 40.

[iii] Idem, pp. 43-44.

[iv] Idem, p. 51.

[v] Idem, p. 18.

[vi] Idem, p. 74.

[vii] Idem, p. 85.

[viii] Idem, p. 25.

[ix] Idem, p. 32.

[x] Idem, p. 42.

[xi] Idem, p. 247.

[xii] Idem, p. 88.

[xiii] Idem, p. 211

[xiv] Deși se tot vorbește vag despre asta, p. 324.

[xv] Idem, p. 184.

[xvi] Idem, p. 131.

[xvii] Idem, p. 243.

[xviii] Aici avem o secțiune aparent fără sens: ,,A vorbi sau a cânta în germană mai însemna, dincolo (sic!) însușirea limbii fasciștilor, dușmanii noștri de moarte, a vorbi limba evreilor, a unor străini dubioși care nu sunt ca noi.” (Idem, p. 310) Prin urmare, limba victimelor este aceeași cu limba călăilor, deși e doar adevărat că idișul este o germană alterată, specifică evreilor așchenazi.

[xix] Idem, p. 109.

[xx] Idem, p. 173.

[xxi] A se vedea în Bandiții, Editura Polirom, Iași, 2016, p. 332, conștientizarea criminalității veterotestamentare.

[xxii] Idem, p. 253.

[xxiii] Vasile Ernu, Bandiții, Editura Polirom, Iași, 2016, p. 33.

[xxiv] Idem, p. 36.

[xxv] Idem, pp. 68-69.

[xxvi] Ibidem.

[xxvii] Ibidem.

[xxviii] Idem, p. 73.

[xxix] Idem, p. 84.

[xxx] Idem, p. 80.

[xxxi] Idem, p. 108.

[xxxii] Idem, p. 122.

[xxxiii] Idem, p. 138.

[xxxiv] Ibidem

[xxxv] Idem, p. 152.

[xxxvi] Morala de afaceri a lui Vasile Ernu e limpede precum cristalul la p. 190: ,,În mediile lor, aceste recomandări funcționează perfect. De fapt, ca în orice mediu normal. Nu contează pentru început cine ești, ci de partea cui vii.”

[xxxvii] Idem, p. 191

[xxxviii] Ibidem

[xxxix] Să cităm cu atenție o altă înaltă apreciere, amuzant de caricaturală, a gânditorilor profesioniști la p. 311: ,,De ce să faci dragoste, căci asta s-a făcut deja, e istorie. Intelectualii nu fac dragoste, ei discută despre ea. Acest sentiment straniu de impotență: nimic nou nu poate să se întâmple, pentru că totul deja s-a făcut. Acești oameni trăiesc îngropați în istorie. Ei trăiesc într-un anticariat, într-un magazin de antichități și au nu o viață, ci doar un déjà vu, crezând că acesta este realitatea. Pentru ei, realitatea este repetarea unui trecut. Ei sînt veșnic nemulțumiți și deprimați, fiind incapabili să trăiască în prezent. Ei pot trăi doar în trecut, pentru că sunt înghițiți de istorie. Lumea lor e de fapt un sarcofag. Acesta este omul istoric.”

[xl] Idem, p. 203.

[xli] Idem, p. 217.

[xlii] Idem, p. 229.

[xliii] Idem, p. 278.

[xliv] Idem, p. 289.

[xlv] Idem, p. 300.

[xlvi] Idem, p. 303.

[xlvii] Ibidem.

[xlviii] De altfel, despre aceste stupizenii pseudoenigmatice ficționalizate anapoda de Ernu se poate afirma că sunt perfect justificate, precum crimele bandiților, Op. cit., p. 332: ,,Poate de aceea ei sunt atît de convinși că nimic din ce fac nu este imoral, criminal, ilegal etc. Mintea lor produce justificări pentru orice faptă, oricît de gravă.”

[xlix] Idem, p. 345: ,, – Ok, oricum, pentru mine, ești interesant ca specie, nu ca individ. Te salut!

– Ah, ce rău ești, bandit mic și intelectual. Hai, te salut!”

[l] Ipocrizia și brutalitatea se confruntă sângeros în Izgoniții, una câștigând pe termen scurt în anul 1917, iar cealaltă afirmându-se ca stăpână până în zilele noastre.

[li] Vasile Ernu, Izgoniții, Editura Polirom, Iași, 2019, p. 38.

[lii] Idem, p. 99: ,,muzică moldovenească locală, îmbrăcată într-o tandrețe rusească și o jale oriental evreiască.”

[liii] Idem, p. 46.

[liv] Idem, p. 52.

[lv] Idem, p. 60.

[lvi] Idem, p. 64.

[lvii] Idem, p. 89.

[lviii] Idem, p. 97.

[lix] Idem, p. 100.

[lx] Idem, p. 129.

[lxi] Idem, p. 132.

[lxii] Idem, p. 133.

[lxiii] Idem, p. 160.

[lxiv] Un alt citat similar, în spiritul timpului, p. 249: ,,Adolescenții citesc Blok, Bunin sau Gumiliov, Ahmatova sau Mandelștam. Dacă ești revoluționar rus sau narodnic, citești Maiakovski, Esenin, Gorki. Dacă ești conservator, ești obligat să mergi la seri de spiritism. Dacă ești liberal, trebuie să fii mason sau să mergi la o partidă de freudism. Asta așa, de atmosferă. Dacă ești socialist, ca mai tot tineretul nostru, indiferent dacă ești eser, anarhist sau social-democrat, este obligatoriu să citești Proudhon și Bakunin. De Marx nu mai spunem nimic, căci deja îl citesc și copiii de gimnaziu.”

[lxv] Idem, p. 181.

[lxvi] Idem, p. 216.

[lxvii] Idem, p. 228.

[lxviii] Idem, p. 251.

[lxix] Idem, p. 253.

[lxx] Idem, p. 270.

[lxxi] Idem, p. 271.

[lxxii] Idem, p. 273.

[lxxiii] Idem, p. 285: ,, – Învățătorul meu, zise Aaron într-un târziu, susținea că noi suntem într-un mare război civil care a început în interiorul nostru. E ca în povestea lui Iacov și Esau, care au început lupta încă din pântecul mamei. Tot ce este în jur e doar decorul acestei lupte, o luptă uriașă, planetară. Lupta asta se dă chiar și în amărâtul nostru de Chișinău și astfel el devine centrul universului, pentru că noi sîntem aici și luptăm împreună…”

[lxxiv] Idem, p. 287.

[lxxv] Idem, p. 297.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , , , , , , | 1 comentariu

Castalia stângii


De la stânga la stânga (Editura Tact, 2019) este o carte de studii critice atât de bună încât orice comentariu rău despre ea este binevenit, confirmându-i calitățile. Putem să căutăm câte scăderi se poate într-un volum care adună recenzii mai vechi și analize mai noi atâta vreme cât esențialul este deja realizat: cartea pune probleme, pe care nu își propune să le rezolve, doar să le expună în toată nuditatea lor deranjantă. Din capul locului, Alex Cistelecan nu intenționează nici să scrie istorie socială din perspectivă materialist istorică, nici să refondeze teoria critică existentă în direcții nebănuite, nici măcar să facă o examinare ideologică marxistă – punctând și notând cu minus tot ce deviază de la ,,dogmă” (dar care marxism? – acela vechi și ortodox, spectaculos de empiric și motivațional, nu e identificabil decât structural la Alex Cistelecan) – a oricărei stângi non- sau antimarxiste[i] și, în nici un caz, nu are intenția să traseze direcții pentru un praxis viitor sau vreo popularizare utilă a nu-știu-cărei paradigme de cercetare (din nou, insistăm, care?). De aceea, meritele cărții constau în luciditatea ironică și fortifiantă (ceea ce exclude din start orice înfierare sau atac mai mult sau mai puțin brutal la persoană[ii]) cu care Alex Cistelecan descoperă puncte albe și contradicții la obiect fie în diverse direcții ale progresismului actual, fie în poziționările celor care se declară marxiști, altminteri ,,luptând” pe aceleași baricade cu Alex Cistelecan. După cum singur și oarecum narcisiac recunoaște de la început, Alex Cistelecan nu este nici Lenin, nici Lukács și nici vreun instigator la revoluția mondială (cea finală?) de mâine. Ar fi complet clovnesc să pretindem așa ceva în condițiile unei stângi ,,neomarxiste”, ,,sexomarxiste” (aici se pot pune două rânduri de ghilimele), independente (doar de partid, aș adăuga eu, în rest cât se poate de ,,încastrată social”) etc. locale care, parafrazându-l pe Florin Poenaru, nu a fost în stare să spargă nici măcar un geam de la creare, autentificare și autoconștientizare (de organizare nici nu se pune problema, cu toate că simpatizanții și participanții de stânga sunt, după cum s-a observat în diverse exprimări comic-jucăușe, dar și la cules de semnături sub egida Demos, extrem de puțini). Date fiind cele spuse, capitalul mai mic sau mai mare, și purtătorii săi de prestigiu financiar, se pot culca liniștiți la loc: stânga românească (dar nu numai) nu vrea ,,comunism” pentru că se află în etapa insuperabilă de a se descoperi pe sine ca stânga. Să sperăm că această autoclarificare să nu devieze în autoscopii repetate și deranjante. De la stânga la stânga vine în ajutorul acestei vindecări psihologice atât de necesare, fără să traseze, totuși, căi de ieșire din blocaj, dar nici să accepte orice năzărire cu potențial emancipator drept panaceu. ,,Înțelegerea clară a ceea ce se întâmplă cu societatea actuală” e exigența leninistă curentă pe care intelectualii ar trebui să o transmită ,,răbdători maselor”.[iii]

Primul punct pe itinerariu critic cistelecanian este mitul societății civile, propagat ca spațiu al comunicării între categorii sociale (dar nu clase, normal) de o Alina Mungiu-Pippidi și cam toate ONG-urile cu vocație neoliberală din spațiul românesc. Cistelecan deja observă filonul elitist-platonician în funcțiune: deși toată lumea vorbește în agora, vocile unora se aud mai puternic (masele primesc, în optica Alinei Mungiu-Pippidi, doar 7% reprezentativitate) decât altele, universalismul neutru, de două ori fals, constituindu-se din filozofi sau avataruri ale lor postmoderne. Prin urmare, societatea civilă e un ,,spectru” care uită intenționat de corp: ,,De mirare e doar că societatea civilă se mai poate surprinde pe sine atunci când își numără rândurile și descoperă că bastionul valorilor publice și universale e o clasă restrânsă și clar delimitată”[iv] și problematizările sunt strict de suprafață ,,atâta timp cât mecanismele economice obiective lucrează silențios, dar eficient la asigurarea statutului de club închis și select al societății civile”.[v] Cistelecan apasă pe o chestiune absolut reală, practicată la noi și aiurea, constând din ridicarea în slăvi a așa-numitei democrații inerente societății civile, care adesea exact asta nu este: ,,ocultarea constantă a structurii economice, a inegalităților și diviziunii sociale a muncii, care în realitate fac posibilă tocmai constituirea societății civile într-o sferă particulară, dar cu pretenții de universalitate și generalitate.”[vi]

De aici trecem direct la apariția stângii independente, precară material (deci, totuși, dependentă cumvă), dar cu oarecare capital intelectual, care deși se articulează greu și nu prea se leagă coerent, apare undeva la jumătatea anilor 2000 și crește de zece ori în anii crizei economice și a austerității generale, păstrându-se, însă, la fel de disparată și slabă numeric. Se poate vorbi de o inversă proporționalitate între stânga independentă și mastodontul PSD: pe măsură ce prima, infimă și invizibilă, se coagulează, dar cu o imagine de ansamblu necesarmente ,,lipsită de calificative și valorizări”[vii], ,,stânga” de partid regresează și se dizolvă politic, devenind din partidul ,,clasei muncitoare” și a birocrației de stat postcomuniste în primii ani de după 1990, parte substanțială din nemesisul neoliberal și, mai nou, de middle-class conservator, care s-a abătut peste societate ca un uragan după 1996, 2004 sau, încă o dată, în 2009.

Între timp, stânga intelectuală se afirmă marginal și nu este rezultatul departamentului de sociologie al UBB din Cluj-Napoca, cum aproape comic demonstrează Cistelecan în prima sa confruntare critică cu Cornel Ban din această carte, și pentru că sociologia (dar care curent al ei?) este ca disciplină, citându-l pe maestrul Lukács, acea prezență epistemică care rupe de la început, citând liber, ,,fenomenele sociale de baza lor economică”. În plus, după cum arată condiția prezentă a stângii independente, e absurd și rizibil să o declari formată, plină de vitalitate și poftă de expansiune într-un articol din Vatra anului 2014, cum se întâmplă la Cornel Ban. Adevărul e că, în mediul universitar cel puțin, expunerea într-un seminar a unei tradiții critice și rezumarea ideilor fundamentale ale unui autor sau altul în cadrul unui curs semestrial dau impresia tonifiantă că prin simpla incantație a ,,opresiunii”, ,,trickle down economics”, ,,universal basic income”, ,,egalitate de șansă”, ,,neodezvoltaționism”, până și prin formula clasică a ,,exproprierii expropriatorilor” etc. lucrurile s-au și împlinit, debordând miraculus în stradă, unde o simplă privire aruncată pe fereastra sălii universitare ar echivala cu o trezire la bruta și prozaica realitate[viii]. Două perechi de palme zen nu ar strica aici.

Din păcate, acestea nu ar fi deloc suficiente, având în vedere că muncitorul cu creierul (sau cu pana, dacă îl întrebi pe intelectualul roman retro) nu vrea să aibă deloc de-a face (sau prea puțin) cu ,,făurarul” și ,,curelarul” platonici, care, desigur, muncesc, dar nu au timp liber să deprindă virtuțile cetățenești ale gândirii. Astfel se desfășoară trecerea la capitolul legat de primele dispute de idei douămiiste care, mai târziu, articulează rudimentele stângii românești: lupta dintre boierii și boiernașii spiritului, ambii la fel de camuflați de elitism, în chestiunea Omului recent, cartea reacționar-neoliberală (și plină de contradicții interne) a eseistului H.-R. Patapievici. Bătălia se axează pe confruntarea dintr-un Unu epistemic atotputernic (Boierul) și Multiplul ceva mai oligarhic și unitar ca grup (noi, boierii minții, cu feudele și satele noastre de cititori iobagi, care nu ne ,,canibalizăm” unii pe alții). Cistelecan nu explică tocmai clar de ce lucrurile au ajuns să stea astfel, dar paralela pe care o putem trasa între micii capitaliști de colț de stradă, care își vând produsele în cantități mediocre unui public cu gusturi și posibilități financiare reduse, și un mare retail, care deversează o gamă relativ largă de mărfuri tuturor, adunând în jurul lor și omogenizându-și din mers cumpărătorii, ne sugerează ce s-a dorit și ce s-a realizat pe piața ideilor românești din anul 2000 încoace: o concentrare a sferelor de dominație epistemică, o strângere compactă a rândurilor, dar și o separare netă a apelor. În acest context, Cistelecan îl introduce în scenă pe amicul Ciprian Șiulea, autor al unei cărți cel puțin deconcertantă pentru evoluția lui din ultimul deceniu, Retori, simulacre, impostori. Cultură și ideologii în România, apărută în anul 2003. Șiulea, mai liberal decât media, susținător al independenței omului de cultură de banul public și al freelancing-ului cultural, se autodeclara conservator pe vremea aceea, dar de un conservatorism destul de suspect: antimetafizic, antitradițional, relativist, antiierarhic și prietenos cu oricare orientare politică, mai puțin comunismul bolșevic și nazismul[ix]. ,,Această idee politică de bază – că liberalismul liberalismului, autoconștiința sa sceptică, postmodernă, este conservatorismul –, însoțit de proiecția sa ontic-epistemologică, a Multiplului Relativ ca alternativă la Unul Apodictic, sunt cele care fac jocurile polemice și analitice în mai tot volumul.”[x] Ciprian Șiulea a fost cândva (și poate, într-o oarecare măsură, încă mai e) un liberal sceptic, ironic și, mai ales, de bun-simț, care a depistat inconsistențele conservatorismului mutant din Omul recent.[xi]

Următoarea la rând este cartea Boierii minții din 2004, în care Sorin Adam Matei, mândru de a fi cetățean al celei mai libere și bogate democrații globale, care pe atunci bombarda Afganistanul și Irakul de zor, condusă de un președinte republican ultraneoliberal, acuză societatea românească de paramodernitate, iar pe intelectualii de dreapta neocon că sabotează mecanismele de validare prin piață din cauza unui spirit al locului, anticoncurențial, pronunțat. Alex Cistelecan atrage atenția asupra șubrezeniei acestei perspective sociologice cam rudimentară: din anul 2004, intelectualitatea publică neoliberală și neocon s-a tot diversificat la modul liberal, validându-se high, middle și low brow în spațiul public, unde, în continuare, ideile acestora au câștig de cauză. Însă așa pare a fi moda aproape peste tot pe glob. ,,Dar măcar în acest aspect, al blatului final dintre piață și intelectualii publici, în care iraționalismul și reacționarismul au fost consacrate deopotrivă ca idei intelectuale înalte și opțiuni rezonabile, chiar onorabile, de piață, eram – suntem – perfect contemporani cu situația de oriunde.” (p. 90) Șase ani mai târziu, Idolii forului reia o polemică depășită istoric: unde și cum greșesc elitele boierești în luările lor de poziție publică. Departe de a ataca perspectivele participanților la volum ca nemarxiste, cum ar fi dispuși să creadă unii și alții, Alex Cistelecan atrage atenția asupra contradicțiilor dintre autori sau din interiorul acelorași argumentări: ba specializarea și tehnocratismul academic trasează linia de demarcație între boierii generalist-auratici și inginerii spiritului, ultimii având dreptul să organizeze sesiuni de debate reconfortant și liniștitor (Sorin Adam Matei), ba intelectualii au rostul de a se implica cu sfaturi în politică, dar nu în viața de partid (Michael Shafir), ba elitismul autoritar viciază democrația reprezentativă, care, deși coruptă și din ce în ce mai puțin accountable în fața electoratului, situat la o sută de etaje dedesubt ca influență economică în mersul societății, e finalul istoriei (Daniel Barbu), ba intelectualii de dreapta sunt hegemonici pentru că sunt mitici (Lucian Nastasă-Kovács) sau marcați de o copilărie nefericită. Un galimatias aproape total subîntinde proiectele de salvare ideatică din brațele Leviathanului elitist conservator. Bineînțeles, alternativa oferită merită refuzată apăsat. ,,Nu întâmplător, opoziția Platon-Protagoras tinde să devină aici o suprapunere, o coabitare și conivență între aristocratismul autoritar și democrația plebei, care se cer ambele respinse de pe pozițiile tehnocratismului calificat – ale democrației aristotelice a experților clasei de mijloc.”[xii] Este reluarea cu alte mijloace a confruntărilor din jurul Omului recent, iar până și defalcarea între culturnicii maximaliști și cei medii ai liberalismului univoc (dar atât de pseudo-plurivoc) e identică. Aceste rupturi interne ale aceleiași clase de mijloc vin pe fundalul schimbărilor economico-sociale de după 1996, stabilitatea scurtă, cu voie de la Adrian Năstase, fiind urmată de atitudinea unor învigători care vor să pună mână pe tot, dacă se poate, după 2004. Intelectualitatea a receptat și tradus în proprii termeni aceste tensiuni sociale abrupte, iar teama proletarizării în munci umile și prost plătite a intelectualului fără notorietate, dar râvnind la aceleași recompense simbolice și materiale ca elita, este fantasma care generează aceste intervenții. Oricum, ,,omul de cultură” care scrie între un job și altul nu poate fi decât un plebeu, curelarul și fierarul lui Platon, adică sărăcan și cu puțin timp liber (sau deloc), neavând voie să se dea nici măcar cu părerea, decât poate în subsolul internautic, deci nu pe scena televizată sau în aula universitară a cetății recepte. Nici o grijă, realitatea socială, mereu cu un pas înaintea tărâmului ideilor, a materializat între timp și această proiecție aprehensivă prin aruncarea la mal a intelectualului de stângă, ultimul supraviețuitor doxat al furtunii de pe piață.

Următoarea stație este Dilema Veche, organul de articole facile al dreptei culturale, ajuns în prezent divertisment middle-class snob, în anii 2000-2001, când Gáspár Miklós Tamás, de curând reconvertit la o stângă marxizantă, îi chestionează într-o scrisoare publică pe intelectualii români notorii pentru felul în care ideile lor conservatoare au permis ajungerea unui extremist de dreapta precum Corneliu Vadim Tudor în turul II al prezidențialelor. Deși Alex Cistelecan desface în bucăți replicile preopinenților români, arătându-le superficialitatea, fățărnicia și caracterul clișeistic de ersatz ideologic post-Războiul Rece, mult mai interesante sunt considerațiile sale în legătură cu stângismul elastic al lui Gáspár Miklós Tamás, care a reușit pe parcursul a câtorva decenii să treacă de la anticomunism la liberalism conservator și, cel puțin în ultimii săi ani, la o stângă care salvează comunismul ca speranță. Dar ce și cum din acest ipotetic comunism? Utopia, idealul, purificat de orice contigență materialistă, ne indică Alex Cistelecan: ,,comunismul posibil să fie definit în utopismul lui în mod pur apofantic si mesianic, constituit fiind numai din ceea ce-l deosebește de cel real (fără partid, fără planificare, fără autoritate, fără raționalism birocratic, fără legea valorii).[xiii] Marxismul eterat, cu epicentrul în muncitor ca individ universal, care își încasează în întregime valoarea muncii sale, într-un regim anarhic (deci antiregim), fără experiența istorică a socialismelor reale (botezate ,,capitalism de stat”), este doctrina salvatoare la Gáspár Miklós Tamás. ,,Or, această idee, a dreptului muncitorului asupra totalității produsului său, aparent marxistă, este în realitate lassalleană – sau azi i-am spune: libertariană, căci odată cu dreptul producătorului la proprietatea directă și totală asupra produsului muncii sale pică și orice legitimitate posibilă a taxelor și impozitelor –, fiind explicit respinsă de Marx însuși în Critica Programului de la Gotha”.[xiv] Pentru intelectualul maghiar, poziționarea sa variabilă cronologic depinde primordial de interpretările/revalorizările sale multiple ale regimului ante-1989. Poate, crede Cistelecan, dacă Gáspár Miklós Tamás ar fi considerat varianta ,,dulce” troțkistă a socialismului cunoscut ca expresia ,,statului muncitoresc degenerat”, atunci soluțiile sale ar fi fost altele. La finele acestui capitol, îl descoperim pe Cistelecan sincer până la capăt, intrând, finalmente și fatalmente, în arenă, cu o propunere de liberare din impasul capitalist contemporan, una postrevoluționară, inspirată din atmosfera atât de nouă și promițătoare din primii ani de după Revoluția Bolșevică: ,,colectivizarea, naționalizarea și planificarea centralizată sunt începutul necesar – și ele rămân sarcinile imediate acum mai mult ca oricând.”[xv] Las la nivelul fiecăruia de interpretare cum ar arăta aceste rezolvări generale transpuse în planul istoric imediat.

Continuând arheologia gândirii de stânga din spațiul românesc, Alex Cistelecan ajunge la reacțiile pe care le-a provocat Raportul final din 2006, când comunismul a fost pecetluit de statul român ca ilegitim și criminal, toate adunate în antologia Iluzia anticomunismului din 2008. Cu migală de grămătic, posturile celor ajunși azi reprezentativi pentru stânga intelectuală sunt demonstrabil golite de metodologie, inovație sau măcar ,,rețetar în idei” și soft liberale decât realmente de stânga (marxistă?), cea dură și periculoasă pentru elite: ,,volumul reușește să strângă și să articuleze o voce de stânga în spațiul public doar suprapunând-o poziției deja existente și articulate a ,,centrului” liberal. Încă, așa cum am văzut, ,,stângiștii” se delimitau de liberali doar prin ghilimele în care cutezau să înfășoare categoriile centrale și virtuțile publice ale acestora.”[xvi]

Ajunși în această zonă mediană a cărții De la stânga la stânga, suntem pe nepregătite împinși într-un alt volum, unul de recenzii punctuale, iar aceasta după aproape două sute de pagini ceva mai unitare narativ, deși tematica și ochiul scrutător nu dispar și nici nu slăbesc în intensitate. Paradoxal, având în vedere replica spontan negativă a scriitorului la volum, recenziile la primele cărți ale lui Vasile Ernu nu afectează valoric calitatea de scriitor sau de intelectual de stânga a basarabeanului. Pur și simplu, Alex Cistelecan atrage atenția că Vasile Ernu se folosește cu larghețe de comparații aberante, dar legitime ca autor de ficțiune, pentru a transmite opinii genuine de stânga, devalorizate prin neseriozitatea procedeului ficțional. Mai mult de atât, atașamentul lui Vasile Ernu pentru condiția marginalului, a minorității eroice, a haiducului romantic care recodifică în persoana sa cifrul puterii în toate creațiile sale scriitoricești poate mulțumi orice ideologie și orice crez politic: ,,Această rezistență a minorității alese față de orice formă de societate, față de orice formă de politic și mediere modernă, doar pentru că e minoritate și vrea neapărat să stea la margine, poate fi umplută și este compatibilă – tocmai pentru că e pur abstractă – cu orice schemă socială și paradigmă politică.”[xvii] În ciuda acestor aprecieri pătrunzătoare, Vasile Ernu ,,a plantat instituții” la stânga (cum se numesc acestea?) și meritul lui de organizator de cercuri informale stângiste nu poate fi subestimat.

Apoi, volumul Romania since the Second World War (2017) al lui Pavel Abraham este adus în discuție doar pentru a proba că se poate scrie istorie cu date, fără ca subiecții și procesele reale să participe la această istorie a faptelor importante, instituționalizate post festum. Nici cartea lui Cătălin Augustin Stoica, România continuă, nu uimește pe filieră istoriografică: prea mult particular și istorie la firul ierbii ratează contactul cu generalul social, menținându-se în fragmentarul impresiilor de moment.

Următoarea etapă este (re)întâlnirea cu doi economiști (din care unul, economist politic): Liviu Voinea, impropriu numit heterodox (de ce nu neoclasic?), și Cornel Ban, social-democratul de serviciu. Primul este expresia limbajului fals al economiei mainstream inimoase: capitalismul aduce bunăstare, iar când aplicăm corecții de piață, indiferent de efectele lor, trebuie să le înțelegem și să le acceptăm necesitatea supraistorică, cu toate că ne poate părea rău să vedem cum anumite clase sociale suferă crunt din cauza asta, căci, (doar) în principiu, acestea ar trebui ajutate prin politici sociale minime. Liviu Voinea oscilează sentimental, tot cu două fețe, până și în situația asumată în care capitalismul nu are rivali: bail-out masiv la nevoie pentru marele capital financiar în centrul pieței globale, austeritate pentru economiile de semiperiferie, care nu au interiorizat cultural valorile de piață ale economiilor dezvoltate, altfel eretice în raport cu propria învățătură hipertehnicizată. Cazul lui Cornel Ban e mai complicat și mai nuanțat prin meritele personale ale autorului Dependenței și dezvoltării: arsenalul critic al lui Alex Cistelecan se consumă în negarea rolului fundamental pe care Cornel Ban îl acordă pregătirii economice a unei categorii de tehnocrați în politicile unui stat sau în mersul intern al unei piețe naționale (perspectiva instituționalistă Action-Network Theory). Această teză se regăsește atât în Dependență și dezvoltare, dar și cu alte contribuții, înregistrate ca plusuri, cât, mai ales, în Ruling Ideas, cele două cărți de autor ale lui Cornel Ban. Rețelele de economiști, pe care Ban le supralicitează ca factori independenți, ,,nu pot fi simpla reflecție sau expresie a raporturilor obiective de clasă și a contextului internațional și geopolitic (pentru că atunci aceste raporturi și acest context ar fi centrul de greutate al explicației), ci trebuie să fie – într-o bună măsură, în măsura care contează – autodeterminante, și autodeterminate chiar în mod pur ideal, așadar neascultând de o logică materială (social-politică) obiectivă, ci de simpla forță de impunere persuasivă a ideii”.[xviii] Pornind de la această constatare primară, Alex Cistelecan citește întregul demers al lui Cornel Ban ca un exercițiu complex de metafizică economică, dacă se poate spune așa: ,,Condiția de (semi)periferie și dependență ar fi o condiție de incertitudine perpetuă. Dar pe cât pare de plauzibil, pe atât e de neconvingător: căci acest argument nu face decât să jongleze și să substituie între cele două sensuri opuse ale <<incertitudinii>>: el pretinde că incertitudinea condiției de periferie deschide un spațiu liber de determinări exterioare, în care ideile economiștilor locali pot afecta și imprima direct societatea și economia sa, când, în realitate, <<incertitudinea>> (semi)periferiei e tocmai de sens opus, de supradeterminare a traseului economic și de supunere a acestuia la lanțuri antinomice de cauzalitate (dezvoltarea locală în condiții de dependență și, prin urmare, de subdezvoltare structurală).”[xix] Pentru Cornel Ban, capitalismul e blueprint-ul imuabil, pe care se grefează condiționările de politică națională, care asigură sarea și piperul sistemului. Dacă ideile economice ar fi luminate, deci nu neoliberale, iar imoralitatea capitalistă s-ar diminua într-un fel sau altul (nu se știe cum), atunci capitalismul cu față umană ar deveni condiția fericită a omenirii împlinite. O mână de economiști iarăși inimoși ar da de capăt sistemului, dacă ar fi lăsați să răspândească evanghelia social-democrată și ar căpăta hegemonia culturală. Din punctul de vedere al lui Alex Cistelecan, Cornel Ban ,,dezîncastrează” idealist unele instituții și pe unii economiști, cei, firește, plasați în talerul social-democrat al balanței, fără să ne lămurească cum se poate resocializa o mână de oameni și câteva instituții care deja sunt la confluența fluxurilor și refluxurile, reflexelor și contrareflexelor de putere politico-economică din societate. Și, presupunând că așa ceva ar fi veridic, cum ar accepta pașnic capitalul în genere o propunere care i-ar diminua din forța sa neoliberală, din acumulările sale imense? Nimeni nu se lasă atât de ușor impresionat și convins de idei, altminteri salutare, când la mijloc e propria lor rațiune de a exista.

Acestea fiind zise la secțiunea de economie, trecem la critica suprastructurii, așa cum figurează aceasta în cărțile unor Florin Poenaru și Ovidiu Țichindeleanu (la care Alex Cistelecan revine pe final de volum, în secțiunea de polemici). Recenzia la Locuri comune este de două ori excelentă: pe de o parte pentru că Alex Cistelecan nu se împotmolește într-o critică marxistă a clasei sociale așa cum este întrebuințată eronat de Florin Poenaru[xx], iar, pe de altă parte, fiindcă Alex Cistelecan se dovedește un excelent editor și un cititor minuțios, care, după cum se vedea deja din lectura făcută lui Vasile Ernu, pune sub lupă contrarietățile din textul propriu-zis: literalmente, Florin Poenaru introduce (din teribilism?) perspective intenționat șocante, prea bruște pentru cititorul român nefamiliarizat cu stângismul, pe o pagină oarecare, doar pentru a le lua înapoi câteva paragrafe mai târziu sau a le redefini invers, ambiguu sau într-un mod superfluu în alt context. Ovidiu Țichindeleanu este refuzat ca propunând o critică fezabilă din pricina ,,culturocentrismului” pronunțat al decolonialismului și decolonialității sale liber asumate. Claudiu Gaiu – altfel, apreciat parcă mai mult decât alți autori de stânga – e taxat pentru opiniile funciar antiimigraționiste și pentru acomodarea facilă cu o social-democrație retro, de anii ’60 în Europa, aproape complet demobilizată discursiv și pragmatic în timpurile noastre. Teoreticianul Cosmin Cercel, în altă ordine de idei, e examinat cu minuție și admirat cu măsură pentru lucrarea sa de critical legal theory, Towards a Jurisprudence of State Communism. Law and the Failure of Revolution (2018). Forma-de-lege, inspirată de kantianul Hans Kelsen, și starea de excepționalitate în care practica socială de stat pune instanța supremă a legii, fisurând astfel edificiul idealist kelsenian, paradigmă inaugurată de Carl Schmitt, sunt integrate sub cupola nu tocmai reconciliantă a lacanianismului. ,,Prin chiar statutul său disciplinar, teoria critica a dreptului pare astfel condamnată să redescopere ca mister evidențele pe care, prin chiar instituirea ei, le ocultează. Faptul, ai zice de la sine înțeles, că orice lege – oricât de fundamentală, sau cu atât mai mult cu cât e fundamentală – depinde de o autoritate politică dornică sau capabilă s-o aplice și de susținerea tacită sau explicită a forțelor sociale, apare aici ca reîntoarcerea enigmatică a Realului, a excepției și a fără-de-legii inerente legii, a <<celeilalte scene>> a dreptului – dar care nu devine cealaltă și întunecată decât pentru că am stins deliberat lumina și am tăiat-o în afara analizei de la bun început.”[xxi] Când se pun în discuție regimurile reale socialiste, Cosmin Cercel apreciază stalinismul ca fiind un proiect (violent până la pacificarea totală a societății) al voinței politice suverane, concentrată în partidul-stat-popor organic, în ultimă instanță, tot fascist, versiunea kelseniană reproducându-se optim în democrațiile reprezentative capitaliste și postcomuniste, unde ,,violența care prezervă dreptul” e la ea acasă. Statul și legea nu dispar în ,,democrațiile populare”, motiv pentru care, având în vedere dezideratele comuniste maximaliste ale societății egalitariste și fără un aparat statal care legiferează și execută legea zilnic, acestea, prinse între o tradiție legalistă și o misiune politică care abolește, ca orizont de funcționare viitoare, legea, ajung să semene până la indistincție cu societățile fasciste interbelice. Alex Cistelecan concluzionează că aplecarea excesivă pe enunțul legii, și pe limbajul de ,,echivalențe abstracte” pe care îl subîntinde acesta, duce la circumstanța în care, dacă există dezbinare din cauza cuvintelor, aceste lucru se întâmplă pentru că nu putem arunca peste bord doar ideatic alienarea impusă de acest limbaj însuși, Cosmin Cercel uitând baza materială a relațiilor active dintre cetățenii unei societăți capitaliste.

Prima ,,polemică” din ultima parte a volumului este reiterarea cu alte mijloace (dar și ceva în plus) a celor afirmate, pe seama cărții Omului recent, într-un capitol precedent: doi critici literar titrați, liberalul Paul Cernat și conservatorul Nicolae Manolescu, schimbă pasiențe în marginea vechii, extrem de desuetei dileme moralizatoare dintre elite (aristocrații, marii burghezi și industriași ai megaculturii umaniste etc.) și antielite (proletariatul culturii relativiste, musai mediocre, căci postmodernă și avangardistă) până și în anul 2013, confirmând că în cultura română literară nu s-a schimbat fundamental nimic de pe vremea lui Maiorescu, veșnicul învingător, și Gherea, eternul perdant. Alex Cistelecan atrage atenția asupra banalului fapt că ,,omul de cultură”, așa cum este încă înțeles și metavalorizat de cei doi iluștrii critici, altfel de acord în privința schemelor culturale de adâncime din România, s-a fanat de mult și a ajuns element butaforic în societatea românească ultracapitalistă, unde există alte mijloace de a intra în asentimentul moral al păturilor mijlocii decât tămâierea valorilor spirituale, cu cât mai înalte, cu atât mai decorative. Mai mult de atât, sarcina stângii nu a fost niciodată aceea de a arbitra, strict pe considerente etice, meciul cerebral, dar cu implicații politice, dintre boierii și ciobanii spiritului.

A două polemică se centrează pe bugetarea participativă și schimbul de opinii cu Adrian Dohotaru, deputat de Cluj ales pe listele USR, actualmente independent, primul stângist din România contemporană ușor de confundat cu orice libertarian ecofriendly, dacă așa ceva poate ființa. Alex Cistelecan observă amfiboliile bugetării participative: dacă 15-20% din bugetul unei primării ar ajunge să fie administrate după placul comunității autodeterminate, se ridica aceleași aporii ca în primul capitol al cărții, cel despre limitele democratice ale societății civile. Cine întrebuințează banii? Gulerele albe, middle-class-ul ONGist își va împlini propriile deziderate de securitate și confort de clasă în numele unei majorități mute și tăcute. Ar fi împlinirea participativă a utopiei statului minimal și a antreprenoriatului maximal, dar fără filtrul turului de scrutin. Dacă finanțele cad pe mâna maselor așa cum sunt ele la acest moment istoric, ce și cine le-ar opri să le investească într-o petrecere câmpenească oarecare sau într-un pelerinaj în nordul Moldovei ori într-un gard care să-i separe pe românii albi de românii negri? Orice este posibil la acest nivel, doar dacă statul, desconsiderat că poate înțelege societatea mai precis decât se poate aceasta percepe pe sine (ceea ce este, în sine, o presupoziție aberantă, demnă de, citându-l din nou pe Cistelecan, un ,,cinism naiv”: clasele sociale au interese contradictorii prin chiar natura relațiilor sociale de producție și consum, iar societatea este la fel de netransparentă fără mediere ca orice altceva existent), nu intervine. Salvarea de antagonismele sociale existente nu se realizează prin abolirea statului. Mecanismele economice nu doar că ar continua să funcționeze nederanjate decât de ele însele, ci statul s-ar suprapune patronatului, dizolvând până și pretenția actuală a egalității în fața legii.

Ultima polemică reprodusă în De la stânga la stânga, înaintea interviului final cu Alex Goldiș, este cumva summum bonum al travaliului analitic cistelecanian, măcar pe considerentul că aceeași răstunare și răsucire a idealismului antimetafizic pe toate fețele se petrece în fiecare din cele peste două sute de file ale cărții. Pentru a doua oară în volum, Ovidiu Țichindeleanu ocupă prim-planul în câmpul nostru ocular. Subiectul este riguros identic ca și întâia dată: gândirea decolonială. Alex Cistelecan face eforturi admirabile de a ne convinge, poate fără voia lui, că este un Don Quijote pe dos: acolo unde întreaga suflare stângistă decolonială, destul de narcoleptică după câte se pare, vede monștri, necromanți și crăiese abuzate de spectrele discursivității europene, Cistelecan nu se lasă păcălit de niște biete și învechite mori de vânt. Moriștile din cuvinte îi repugnă acestui nou Cavaler al Tristei Figuri: starea colonială este ,,definită în principal prin interioritate și subiectivizare; totodată și implicit, în locul unui agent istoric real sau al unei dinamici istorice materialiste, așa cum apare în marxism sau chiar în postcolonialism, ceea ce mută continentele și mutilează mentalitățile este pentru decoloniali, în cele din urmă, o ideologie, un discurs: Iluminismul; în fine și din nou în consecință, soluția acestei condiții coloniale nu mai ține, nici ea, de o mișcare socială sau o dinamică obiectivă istorică, ci mai curând de schimbarea mentalității colonizante și autocolonizante, de o revoluție epistemica.”[xxii] Occidentul este exploatator și feroce istoric din pricina categoriilor carteziene și eurocentrismului radical al lui Hegel, iar discursul ucide și exploatează doar în efigie Americile și Africa. ,,Desigur, decolonialismul poate respinge această încercare de conciliere și asimilare a acestor filosofii nonoccidentale în canonul lărgit al filosofiei. Dar atunci problemele pică pe umerii lui: și anume, efortul imposibil ca, după ce a identificat filosofia doar ca provincialismul Occidentului, să demonstreze că ceea ce e exterior acestui discurs occidentalizant este totuși interior filosofiei – care ar fi atunci din nou ceva universal.”[xxiii] Dacă excindem contribuția europeană la acest discurs raționalist, practic anihilant, rămâne, totuși, să explicăm de ce rațiunea instrumentală, universalizabilă în fond, mai exista în primul rând. Gândirea decolonială ajunge să rezolve situația ,,în termeni de mister, de paradox.”[xxiv] Un anume idealism naturalist hrănește conținutul celor mai celebri autori decoloniali, Walter Mignolo, Sylvia Marcos, Aníbal Quijano etc. ,,Peste tot, aceeași operație magică a <<desprinderii>>, din două mișcări simultane: vechile concepte occidentale, măcinate de probleme interne și pătate de-atâta sânge istoric, sunt mai întâi exotizate și misticizate – <<schimbarea termenilor>> –, după care întregul lor bagaj de tensiune și negativitate interioară lasă loc unei idile de pace, spiritualitate și armonie – ceea ce ne va permite, mai încolo, <<schimbarea lumii>> (sau, mă rog, schimbarea conversației lumii).”[xxv] Din punctul de vedere al unei practici reale de stânga în Europa răsăriteană, gândirea decolonială e, pe latura sa afirmativă, utilă ca praful în vânt: ,,utilitatea politică a decolonialismului e în cel mai bun caz nulă, dar nu chiar, mai mult, prin temele și ideile sale de bază, ele anunță o conivență pe termen lung cu cele mai periculoase fenomene social-politice din zonă (naționalism, antimodernism, obscurantism, culturalism, particularism, toate ingrediente de bază ale consensului de la Vișegrad).”[xxvi] Aici se încheie și schimbul de replici cu Ovidiu Țichindeleanu, adjudecat în ceea ce mă privește de Cistelecan din simplul motiv că acesta nu și-a pierdut complet respectul pentru rațiune și nici nu desconsideră materialitatea socială a schimburilor ,,economice” dintre oameni și natură.

Se poate da exist la capitalism? Absolut, Cistelecan reluând fugitiv o opinie exprimată încă la jumătatea cărții. ,,O falsă conștiință care nu e depășită decât fie prin mijloace violente (avangarda revoluționară), fie pașnice, prin mersul istoriei, însă doar atunci când e prea târziu.”[xxvii] Materialismul istoric, cu înțelegerea sa totalizatoare a societății moderne, este ex-post-unealta intelectualului de stânga de tipul lui Alex Cistelecan: cred, dacă nu ma înșeală memoria, că este pentru prima oară când politica revoluționară a primelor decenii din Rusia sovietică este asumată atât de explicit de un marxist român fără a suna, în schimb, nici ridicol, nici nostalgic. Meritele analitice ale unui leninism de fundal, polemic cu suprastructura non-materialistă[xxviii], sunt indiscutabile în De la stânga la stânga, dar ceea ce lipsește din acest tablou este examinarea economică marxistă a ansamblului social. Fără îndoială, dacă aceasta ar apărea mâine ca prin minune, picată din cer ca pe timpurile lui Moise și poporului său ales, practica din teren a stângii românești (și nu doar ea) ar deranja la fel de mult prin completa ei nulitate. Prin urmare, tovarășe și tovarăși, suntem cu toții încă în plin idealism.

Note:

[i] Critica Veronicăi Lazăr (vezi „Toate acestea nu fac decât să ne confirme ceea ce știam deja” – http://www.criticatac.ro/toate-acestea-nu-fac-decat-sa-ne-confirme-ceea-ce-stiam-deja-citeva-observatii-pe-marginea-volumul-de-la-stinga-la-stinga-al-lui-alex-cistelecan/) pornește dint-un unghi de abordare relativ îngust, anume acela că Alex Cistelecan e mult prea dezabuzat de profilul non- sau antimarxist al stângii românești, ceea ce ar fi complet adevărat numai dacă Veronica Lazăr ar fi amintit că aceeași decepție și melancolie îl bântuie pe Alex Cistelecan în legătură cu întreaga stângă mondială, care a abandonat proiectul marxist deja de jumătate de secol (cf. interviul cu Alex Goldiș din volum, pp. 416-417) și nu ar fi vorba că o revenire în forță a marxismului se profilează la orizont. Clasa, așa cum o folosește, fără să o conceptualizeze explicit, Alex Cistelecan este categoria economică (și nu numai, desigur, doar atât, dar în principal una ancorată în producerea și consumul de capitaluri: capital-marfă, variabil și constant etc.) din tradiția marxistă. Raporturile existente dintre forțele de producție și relațiile de producție, contextualizate social și totodată istoric, nu prea mai interesează stânga progresistă contemporană, cea activă politic, sau, în orice caz, aceste tematici centrale ale oricărei critici sociale temeinice au fost aruncate pretutindeni în debara, una zac acoperite de praf, pe motiv de desuetudine, rigiditate și caracter totalitar (de fapt, totalizator). Deși majoritatea autorilor, nu însă toți, aleși ca obiect de reflecție amănunțită, sunt criticați de către Alex Cistelecan pentru că nu oferă ,,o narațiune materialistă istorică despre societatea românească”, cum susține Veronica Lazăr, cred că mai just (dar și în spiritul cărții lui Alex Cistelecan) ar fi să afirmăm că acești autori, liberal-sociali, social-democrați etc. își primesc porția de demistificare din pricina faptului că produc mai mult diverse narațiuni idealiste și mai puțin știință plantată în solul experienței sociale comune, în ciuda impresiei că se ocupă, totuși, de critica socială. Pe de altă parte, Veronica Lazăr face imediat două observații meritorii: mefiența marxistului Alex Cistelecan pentru producția academică masivă din științele sociale este oarecum exagerată (căci, iată, neoliberalismul aplicat în competiția de cercetare cerne câștigătorii de învinși, cu toate că ultimii produc numeric tone de articole cu conținut cvasiidentic și tocmai de aceea mediocru, tot ei fiind cei care au neapărat cel mai mare număr de citări luați ca întreg și, deci, prestanță de ,,savanți’’ în subsubdomeniul lor, impunând sentimentul exasperant că ,,s-a spus deja totul” și că se mai poate spune încă o dată în n moduri și y studii de caz aproximativ aceleași lucruri) și, iar aici Veronica Lazăr merge drept la țintă, intelectualii afirmați din stânga intelectuală nu beneficiază de o analiză materialistă, fie de clasă, fie de câmp cultural și habitusuri până în acest moment. Intelighenția de stânga nu s-a născut din spuma mării – un truism necesar de reamintit aici. E adevărat că Alex Cistelecan nu își propune să realizeze o asemenea cercetare în De la stânga la stânga, ceea ce devine cu adevărat incomod atunci când acesta preia necritic punctul de irumpere al stângii în chiar disputele intelectuale ale dreptei, descriere corectă prima facie. Cauzele nu pot fi decât altele și nu cele improbabile, legate de pure idei și luări de atitudine punctuale, provenind din autonomia unor subiecți gânditori necontaminați de experiențe sociale vechi și încă tangibile. Totuși, calitatea observațiilor Veronicăi Lazăr este, vorbind în general, una zigzagată: Alex Cistelecan deosebește între ironie și nostalgie ca strategii discursive eficiente ideologic în proza lui Vasile Ernu, astfel că ,,minima recunoaștere a opțiunilor sale [nota mea, Vasile Ernu] retorice și discursive” există și nu e deloc ocultată de Alex Cistelecan. În plus, nota de subsol 12 de la paginile 168-169 discută, chiar dacă în treacăt, volumul din 2009, Genealogii ale postcomunismului, coordonat de Adrian T. Sârbu și Alexandru Polgár. De asemenea, e impropriu să-l acuzi pe Cistelecan că nu dă doi bani pe antropologie, sociologie, economie heterodoxă și empirie în genere câtă vreme ,,buna metodă materialist istorică” de la care se revendică autorul nostru antimetafizic este marxismul din Capitalul, o metodă universală în orice specializare a științelor sociale. În fond, argumentul poate fi ușor inversat: până ce intelectualii de stânga nu vor fi depășit fertil fragmentarea actuală din disciplinele sociale (o pluralitate de opțiuni și sensuri care pulverizează de la sine orice sens, având în vedere că ,,școlile de gândire’’ și paradigmele subsecvente se ciocnesc și se suprapun reciproc haotic), poziția lor nonsistematică și contradictorie (dar încă non-dialectică) obliterează orice posibilitate de ieșire din marasmul consensului epistemic prezent, unitar în plan global doar la nivel de politici neoliberale academice. Prea mult particular științific distruge orice general din acest particular cu veleități încă universalizante. Restul remarcilor Veronicăi Lazăr, care nu expune, ci doar trece în revistă capitolele dense ale cărții, țin de registrul faptului divers moralizator, nici corect și nici prea interesant în cele din urmă: Cistelecan suferă de ,,fatalism conservator” pentru că respinge orice reformă și naturalizează cumva capitalismul într-un plan anistoric, ceea ce chiar pe dos decât demonstrațiile laborioase pe care le găsim în De la stânga la stânga. Cistelecan e prea tributar ,,părinților fondatori” ai ,,marii narațiuni marxiste”, iar asta după ce tot Veronica Lazăr apreciase că, pare-se, ,,totul se învârte în jurul găsirii bunei metode materialist istorice”, desigur, neîntrebuințată convenabil într-o colecție de studii în care exact asta încearcă, măcar minimal, să îndeplinească decent Cistelecan: lectura structural marxistă a unor texte, în speță progresiste, care se împărtășesc subiacent din comoara de idei antiprogresiste, atotprezente în rândurile claselor medii și ale intelectualității liberale recente, nu numai românești în definitiv. Prea puțin contează asta practic, evident, pentru că practicul domină oricum autoritar imaginarul. În fine, ultima rafală de nemulțumire, de data asta pe cale să explodeze în acuza de misoginie și sexism, se manifestă în raport cu autorii selectați de Alex Cistelecan. S-ar fi putut afirma că acesta își selectează doar prietenii publicați deja și își alege lecturile după criterii strict personale, ceea ce Veronica Lazăr afirmă în penultima notă de final (endnote 22), neglijând atâția alți autori (deși nu chiar atât de mulți), sau că lasă pe dinafară critica literară, să zicem, de stânga, cu toate că preferă să se ocupe de scriitorul Vasile Ernu, chestiuni pe care le recunoaște parțial Cistelecan în Introducere, însă, până la urmă, De la stânga la stânga – volum non-academic ca formă – e și despre idiosincrasiile lui Alex Cistelecan, care nu sunt totuna cu maliția și șarjele sarcastice de care a fost din abundență acuzat. Ei bine, prea puțin din toate acestea este imputat de către Veronica Lazăr: Alex Cistelecan are, însă, vina de a fi evitat cu rea-voință și bună-știință orice autoare din salonul stângii românești (apreciere imediat preluată de Vasile Ernu în textul său pe seama cărții). Preferința pentru autori masculini, albi și cu preferințe sexuale convenționale trădează ură și dispreț pentru femei. Nu cred că așa stau lucrurile, deși logic se poate orice. Dacă orice neglijență trădează o intenție (nu doar un proces de intenție, cum se întâmplă aici), atunci putem afirma fără opreliști că Alex Cistelecan este simultan rasist (pentru că nu citește cărți scrise de persoane de culoare și nu problematizează rasa), antisemit (fiindcă nu asociază fascismul măcar o dată cu Holocaustul, deși amintește de pericolele extremei drepte) și homofob (având în vedere că subiectul sexualității e reprimat peste tot prin simpla și deplina sa absență). În felul acesta, anume de a căuta cu încrâncenare adevărul din orice omisiune, nu ajungem nicăieri sau poate îndepărtarea lentă de mizele cărții lui Alex Cistelecan – nici acelea expuse limpede de Veronica Lazăr – este ceea ce am urmărit de la bun început.

[ii] Un comentariu jalnic din punct de vedere al argumentației vine din partea lui Vasile Ernu (vezi ,,Cis – o speranță amânată”- http://www.criticatac.ro/cis-o-speranta-aminata/): acesta pornește la drum meționându-se, de fapt laudativ, ca fiind ,,cel mai înjurat stângist” (titlul de onoare ,,revoluționară’’ pe care îl împărtășește numaidecât cu Costi Rogozanu, introdus parcă din dorința ipocrită de a nu sublinia singularitatea prin definiție a oricărei victime, reale sau închipuite), apoi multicultural și ecumenic prin experiența de viață pe atâtea meridiane, făcând pasul de a se descoperi de stânga încă din 2006 (din context reiese că ungerea de stângist s-a făcut, prin contrasens, în incinta castelului NEC) și ,,impur” de stânga în prezent, grație lui Alex Cistelecan (critica acestuia e, totuși, alta). Din acest punct încolo, articolul de opinie al scriitorului Vasile Ernu o ia pe panta denigrărilor subtile, în sensul în care subtilitatea primește un spor de patriarhalism din partea fratelui mai mare de la sat (așezarea de odinioară, nu cea ferfenițită, goală și abandonată din prezent): deși Vasile Ernu credea în vocația lui Alex Cistelecan de la început (același rol simbolic este jucat de Ovidiu Țichindeleanu în materie de speranțe neîmplinite în paginile volumului De la stânga la stânga), acesta se recunoaște dezamăgit de evoluția sa în prezent. Pe un ton părintesc de descumpănire moderată, Vasile Ernu e parcă nevoit să accepte că Alex Cistelecan nu a produs teoria dorită de el (după ce tot Ernu se recunoaște la începutul pseudorecenziei sale ca un modest degustător de teorie, de care are oarecare habar) pentru că acesta din urmă deține un ,,ego pompat” și vorbește de pe o poziție și cu o autoritate neidentificabilă cert (întrebarea este: există un principiu autoritar la stânga intelectuală și dacă da, oare acesta e compus din prestigiul și notorietatea gazetărească de ,,om de stânga”, fie și el vituperat în spațiul public?). Deși Ernu îi bate obrazul lui Cistelecan în cel mai curat mod țărănesc, același Alex Cistelecan se face vinovat pentru conservatorism. Glumițele sale ,,cinic-pontoase” sunt prea de tot pentru sensibilitatea deschisă la toate, mai puțin la aprecierile negative ale altora asupra propriei opere literare (e și aceasta o barieră altfel decât banală și uzuală?) a scriitorului fanion al ,,stângii” contemporane. Mai mult de atât, Cistelecan ,,nu riscă nimic cu o asemenea carte”, ceea ce nu numai că sună vag similar cu însăși critica pe care o face Cistelecan producțiilor literare erniene în De la stânga la stânga, dar ridică un semn de întrebare cât casa: cum de este Vasile Ernu atât de bine cotat în spațiul românesc, rămânând, după declarațiile sale ultragiate, un intelectual, totuși, de stânga, înjurat spornic de toată lumea? După această răsucire expeditivă a bumerangului critic, Vasile Ernu îl alungă pe Alex Cistelecan la editura Humanitas (sugestie preluată de la Mihai Iovănel – cf. dialogul personal alpha, minutul x, ora y) sau la NEC (a doua referință în text la o instituție atât de traumatică, dar și formatoare identitar, pentru Vasile Ernu), unde apolitismul și lașitatea lui Alex Cistelecan, înghesuite într-o mâzgă ,,provincială și conservatoare”, își află, cel mai probabil, locul. Cu toate acestea, Vasile Ernu lasă ușa deschisă, ca orice stângist cumsecade, educat și culant: Alex Cistelecan e forțat (de către cine?) să scrie ceva valoros (ce vrea să zică asta în chip explicit?), iar șansa de a compune în sfârșit acea teorie mult râvnită de Ernu nu trebuie remisă. În sfârșit, având în vedere lipsa fățișă a oricăror trimiteri la conținutul propriu-zis al cărții De la stânga la stânga, pe care aproape sigur că Vasile Ernu nu a citit-o, dar pe care unii și alții, binevoitori și nu tocmai, i-au rezumat-o pe ici-pe colo, prin părțile sale ,,esențiale”, rezultă ca Vasile Ernu s-a supărat nițel pe prietenul Alex Cistelecan, dar, așa cum se întâmplă des în viață, e loc de împăcare și veselie, ceea ce noi dorim tuturor celor de la stânga și nu numai, mai ales când s-au construit atâtea până acum și ambițiile stângii românești se anunță mărețe precum barajul Sayano-Shushenskaya din patria de origine a scriitorului de peste Prut. E iarăși vorba de acea ,,principialitate din care, chiar dacă nu se traduce într-o practică socială relevantă, oamenii mai trebuie să și trăiască.” (Alex C., De la stânga la stânga, p. 29)

[iii] Alex Cistelecan, De la stânga la stânga, Editura Tact, 2019, Cluj-Napoca, p. 8.

[iv] Idem, p. 18.

[v] Idem, p. 19.

[vi] Ibidem.

[vii] Idem, p. 40. Aprecierea nu este nicidecum nuanțată. Nu mai punem la socoteală faptul că Alex Cistelecan tocmai pe asta se concentrează în De la stânga la stânga.

[viii] Aici se înscriu și aprecierile pe bună dreptate negative ale lui Alex Cistelecan în legătură cu organizarea partidului Demos: ,,doar așa, ținute adică în aula universitară, reuniunile de partid pot fi contorizate drept cercetare științifică, iar publicul viitoarei formațiuni e gata constituit și racolat din studenți captivi.” (Op. cit., p. 53)

[ix] Dacă libertatea de exprimare garantată prin lege ne permite să exprimăm ceea ce gândim până la capăt, chiar dacă la capitolul autoritate stăm prost, acest conservatorism proiectat de Șiulea ca opțiune personală în 2003 este însuși ,,stângismul” lui Vasile Ernu din 2019.

[x] Alex Cistelecan, De la stânga la stânga, Editura Tact, 2019, Cluj-Napoca, p. 75.

[xi] Idem, p. 77: ,,deși vehementă, atitudinea lui Patapievici față de modernitate nu e deloc clară, bazându-se pe o distincție abisală între o modernitate bună (spirituală) și una rea (materială), care ratează tocmai conexiunea dintre cele două și sfârșește astfel caraghios prin a slăvi, de pildă, principiile filosofice ale liberalismului, condamnând în același timp actualizarea sa socială, individualismul modern.”

[xii] Idem, p. 105.

[xiii] Idem, p. 117.

[xiv] Idem, p. 142.

[xv] Idem, p. 154.

[xvi] Idem, p. 176.

[xvii] Idem, p. 198.

[xviii] Idem, p. 251.

[xix] Idem, pp. 254-255.

[xx] După cum se poate vedea din contribuția subsemnatului la subiect: Hidra fara capete, vezi https://vicuslusorum.wordpress.com/2017/06/08/hidra-fara-capete/.

[xxi] Alex Cistelecan, De la stânga la stânga, Editura Tact, 2019, p. 335.

[xxii] Idem, p. 377.

[xxiii] Idem, p. 392.

[xxiv] Idem, p. 394.

[xxv] Idem, p. 404.

[xxvi] Idem, p. 409.

[xxvii] Idem, p. 416.

[xxviii] Nu în ultimul rând, mă simt nevoit de împrejurări să fac câteva aprecieri despre ceea ce are în comun cu adevărat stânga intelectuală independentă, provenind din pătura medie a orașelor mari din România, cu dreapta conservatoare, libertariană sau neoliberală, nu neapărat mai înstărită de pe urma statutului social dobândit sau moștenit, prin a apela chiar la excluderile explicite pe care le face Alex Cistelecan în câteva locuri din cartea sa. Problema centrală, momentan insurmontabilă după mine, este aroganța antisocială, sfidătoare, aerele de ciocoi în blugi pe care le afișează dezinvolt intelectualii români față de confrații lor eseiști, romancieri, politologi, economiști, traducători sau, pur și simplu, scriitori, cu toții mici-burghezi aspiraționali și cu apucături de lifestyle hipstăresc. Alex Cistelecan nu face excepție de la această regulă nocivă de socializare, din păcate. Urmăriți numai cum este maltratat simbolic, practic umilit public, Emanuel Copilaș în notele de subsol de la pagina 7 și încă o dată la pagina 245: în cazul primei ocurențe, Copilaș scrie tone de maculatură pesemne ,,relevantă statistic”, iar în a doua se face vinovat de ,,nelipsitele conspecte fugitive (și totuși șchioape)”. Dacă Emanuel Copilaș ar fi doar un grafoman care își strânge orice recenzie în volum, de unde nevoie, totuși, de a-l menționa? Sunt, vai!, atâția universitari români anonimi care își construiesc CV-urile doar din așa ceva, unii poate chiar mai antipatici și mai influenți instituțional (toxic de impunători) decât autorul timișorean. Poate pentru că Emanuel Copilaș a scris câteva cărți cât de cât demne de atenție, care, între considerațiile realmente necesare despre contribuțiile ideologice ale unor Florin Abraham sau Marius Ghilezan, ar fi meritat o analiză onestă marca Alex Cistelecan. Tot câmpul românesc de stânga ar fi avut de câștigat și, de ce nu?, inclusiv Emanuel Copilaș, dacă ni s-ar fi demonstrat unde e hiba cu scrierile sale. Al doilea intelectual executat în doi timpi și trei mișcări într-o altă notă de subsol (nu întinăm etajul superior al paragrafelor dense cu numele lor), de data aceasta la pagina 127, este francezul Claude Karnoouh, cu o ,,evoluție regretabilă” în spațiul public românesc (presupun că vorbim despre comentariile adesea aiuristice și vulgare, nu doar sexiste, de pe rețelele de socializare și nu despre altceva), care ,,deja în 2001 Karnoouh dorea o <<aprofundare>> și integrare a marxismului într-o viziune heideggeriană asupra modernității ca esență a tehnicii și uitare a ființei”. E și aceasta o formă de idealism ca oricare alta, fără îndoială. Problema cu această mențiune critică este că nu mai departe de 2015, cele mai strălucite minți ale stângii de pe Critic Atac, de la tranzit.ro, unii dintre ei autori de casă ai editurii Tact, s-au strâns ceremonios în Club A pentru a-l sărbători pe antropologul și publicistul progresist Claude Karnoouh la împlinirea frumoasei vârste de șaptezeci și cinci de ani, doar pentru ca, la puțin timp după aceea, să se dezică de el prin jigniri și atacuri la persoană, de pretinsă factură ideologică. De când a ajuns înjurătura între intelectuali ocupație hermeneutică? Cred că până și lui Claude Karnoouh i s-ar fi cuvenit măcar cinci pagini în De la stânga la stânga. Pentru a ne reprezenta însă mai precis cum se practică jocul contraproductiv și umoral de a elimina sau a susține pe unii și alții din interiorul grupusculelor stângiste românești, înainte de a realiza orice altceva minimal la nivel colectiv, amintesc aici o experiență irelevantă, dar care indică gradul de autosabotare conștientă a stângii independente: în anul academic 2016-2017, un marxist român ajuns în etate, obscur și atipic în felul lui, fost cercetător la Academia Română, Alexandru A. Popovici, susținea săptămânal un soi de curs liber de economie matematică marxistă. Nu discutăm aici meritele acestui demers sau cărui scop îi servea realmente, dar Alexandru A. Popovici este unul dintre puținii marxiști activi la cel mai înalt nivel teoretic în ultimul deceniu de existență al Republicii Socialiste România (vezi doar acest articol: https://drive.google.com/file/d/0BxTzm4GExWlobTY1a3FyWms0NU0/view). To cut a long story short si pentru că nu stabilim aici cine, cum și de ce e un marxist mai respectabil (whatever that means), cu toate că Alexandru A. Popovici a trimis aproape săptămânal invitații prin mail, timp de opt luni, menționând locul, ora și subiectul abordat de fiecare dată, majorității stângii intelectuale independente, nimeni, în afara cunoscuților săi, nu a răspuns e-mailului și nu s-a prezentat măcar din curiozitate, dacă nu din alt motiv, la vreuna din întâlnirile sale. Adevărul tragicomic al stângii românești independente este că, dacă nu publici în reviste sau edituri străine (pentru epatarea prestigiului local, intrat la apă de ceva vreme), nu apari pe micul ecran și nu bei bere cu ea la masă, poți să fii însuși Marx și, totuși, nu ai cum și de ce să exiști realmente pentru ea. Când intelectualii se tratează atât de disprețuitor între ei (și asta se întâmplă mai ales când refuză să se citească unii pe alții), deși sunt la un click distanță în materie de comunicare nemijlocită și schimb de idei, te întreb sincer, avangardă prezumtivă a proletariatului, ce vei avea tu să-i spui unui muncitor care corespunde, numai din întâmplare, exact profilului așteptat din broșurile și articolele stângiste pe care le citești, le traduci sau le redactezi personal? Oricum ar fi și orice i-ai zice, proletarul va simți prin toți porii ființei sale că nu faci parte din clasa lui, nu-l înțelegi cu ochii săi și nu aveți nimic de împărțit, la finalul zilei grele de muncă, decât, pare-se, o ură reciprocă și sănătoasă de clasă.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | 2 comentarii

Coloniale românești la vrac


Intitulată Epoca de mijloc (Editura Tact, 2019), cu o copertă în care un mamut înfiorător se confruntă cu o (jumătate de) familie proletară, purtătoare de cazma (în loc de lance), vulnerabilă prin definiție, ultima carte a jurnalistului Costi Rogozanu e o trecere în revistă a materialelor sale gazetărești scrise începând cu anul 2013. Dacă acestea sunt doar o parte sau toate adunate la un loc contează mai puțin. Stilul face omul, după cum se știe. Dacă Rogozanu ar scrie patru mii de pagini de notații zilnice pe teme politice, lucrurile ar sta probabil tot așa cum le descrie în introducere autorul: ,,Cartea e plină de ambiguitatea și graba stilistică a scrisului cotidian ca job. Stilul e măcinat de perpetua nervozitate generată de un mediu de dreapta continuu provocator, dar și de simpla rutină a muncii plătită lunar.” (p. 18) Maniera de a scrie a lui Costi Rogozanu este mai degrabă una injectată de o deprimare bine temperată decât de nervozitate explicită. O atitudine de ins consumat de mediocritatea monotonă a vieții de zi cu zi, care găsește refugiu într-un soi de nemulțumire rugoasă – de detectiv care fumează câte două pachete pe zi din filmele americane de gen – se întrevede din paginile cărții. Rogozanu este plictisit de exasperare și exasperat de plictiseală în același timp, însă notația sa are un nu-știu-ce de film noir, ceea ce îi dă scrisului său un aer enigmatic și, cine știe?, chiar romantic. Rogozanu este un dur pentru că are un suflet mare, el plasându-se de partea bună a lucrurilor, care nu se referă nici la vreun adevăr metafizic sau la altul terestru, ci la suma realităților oamenilor simpli. Rogozanu dă glas vocii mute (de aici și ironia ca armă a înfrânților din oficiu) a celor care nu apar de regulă la televizor și nu știu să scrie calofil. Poate chiar nu știu să scrie deloc, dar prea puțin contează asta. Repetitivitatea din fraze se recunoaște cu ușurință și-n idei.

Cum vede lumea Rogozanu, acuzat de unii de comunism și de alții mai binevoitori de stângism? În primul rând, Costi Rogozanu nu este doar un jurnalist de stânga (sau, dacă am înțeles bine, singurul jurnalist de stânga), ci poate unica prezență cu mesaj social dintre cele care se preumblă prin studiourile de televiziune din România (dacă îl excludem pe Dragoș Pătraru, dar acesta nu e jurnalist și, vai!, nici intelectual). Ceea ce se desprinde din mai toate comentariile sale la subiectele zilei este tocmai lipsa politicului și socialului tratate serios din mainstreamul gazetăresc românesc. Situându-se din start în răspăr cu clișeele de dreapta, care sunt omniprezente în spațiul public de acum, există riscul ca intențiile sănătoase ale pozițiilor sale să cadă în extrema cealaltă, a stereotipurilor, să le zicem, de stânga, de această dată. De fapt, ce stânga apară Costi Rogozanu? Sigur, nu e cea a unui Ilie Șerbănescu, care deplânge puterea economică de odinioară a României socialiste – ceea ce e un mit ca oricare altul –, dar nici zeama ideologică a ONG-urilor care pretind că iau bani europeni ca să curețe România de șomeri și sărăcani (vezi cazul Dan Barna), eliminând poate direct pe săraci și șomeri ca ființe prezumtiv raționale, cu drepturi și libertăți cetățenești garantate de stat. Pentru Costi Rogozanu, România tranziției anilor 1990-2000 a fost un waste land de dereglementare economică virând înspre haos social: sărăcia explozivă a fărâmat țesuturile sociale și a aruncat în aer familia conservatoare românească. Interlopul este eroul clasei noi apărute atunci – afaceriștii mici și mijlocii. Următorul deceniu a dus la finalizarea transplantului de neoliberalism și austeritate europene, sub oblăduirea NATO și apoi UE. Exilul pe considerente de supraviețuire a depășit procentual orice creștere economică realizată după 2000 până în 2008, când începe Marea Recesiune. Prezentul de după 2013 este, în schimb, sinistru la modul comic: pe de o parte învingătorii capitalismului de periferie, compuși din corporații, IT-iștii și un firav capital autohton, neplătitor de taxe și impozite prin excelență, demnitari și funcționari înalți ai statului, jandarmi, polițiști, ofițeri din armată și de servicii secrete, medici (mai nou și doctorii reali, nu doar cei cu diplomă postpostuniversitară, intră în categoria celor binecuvântați de soartă), pe de altă parte pegra ratată a bunului capital: angajații mărunți și medii din birocrația de stat, care o duc ceva mai uman decât masa zdrobitoare numeric a celor 80% dintre proletarii cu salariul minim pe economie. Primii se bucură de pensii grase la 45 de ani, trăiesc din rentele apartamentelor pe care și le-au achiziționat între timp sau continuă să se ocupe de afaceri nefiscalizate cu marje de profit de cel puțin două cifre. Ultimii fac eforturi disperate să-și plătească facturile la căldură iarna, să-și cumpere medicamente de strictă necesitate și pesemne să-și ascundă dantura lipsă. Primii sunt clasa de mijloc cât o unghie de lată: deși antidemocratici și/sau cleptocratici prin mentalități și rele practici deja dovedite penal, aceștia votează cu visul neoliberal românesc, fie că acesta este reprezentat de Traian Băsescu, Klaus Iohannis sau, dacă lucrează în office-uri cool, cu oricine e pe rampa de lansare a USR-ului. Reduși intelectual și primitivi în gândire, aceștia îi înjură cu blesteme acre, în răsunet de manea corporate, pe săraci pentru că, ghici ce?, put și mor de foame, deși cei din urmă mai activează productiv cât de cât pe undeva, făcându-se utili societății prin fabrici de textile, service-uri auto sau car wash-uri cu plată minimă la negru. E greu de zis care dintre tabere e mai fals habotnică, mai lipsită de educație (și nu ne referim la cumpăratul lacom de diplome), dar, ceea ce este sigur, clasa de mijloc și elita compradore iubesc să se tragă în poză cu orice vine din Vest și să se declară extaziați când poartă șapca lui Trump, token-ul de ungere a stăpânilor de adevărații stăpâni la colț de Dunăre cu Rusia. Între timp, armamentul american se cumpără fără comentarii și serviciile secrete conduc pe față țara, simuland cu gâfâieli democrația. Împotriva acestei polarizări totale, nu doar materiale, se ridică stângismul lui Costi Rogozanu, care pare mai curând un liberal laic de rit keynesian de pe vremuri, nicidecum bolșevicul de serviciu al presei românești, turbată și descentrată spre o dreaptă vestică, dar aplicată și trăită intens, în spirit colonial. Din punctul de vedere al analistului Costi Rogozanu, fie că te cheamă Manda, politician-afacerist-mafiot de Dolj, fie că te numești Gabriel Liiceanu, negustor de cărți ajuns milionar, nu parfumul sau balsamul consumate de ei fac diferența reală dintre aceștia doi (presupunând că Don Manda nu adoră și el luxul, ceea ce nu credem) și restul populației, ci asemănarea de clasă: veniturile uriașe față de clasa celor de jos, multitudinea tarată, România aia rea și pestilențială, spre deosebire de româniile ok ale celor avuți. Prin românii bune se înțelege spațiul de confort al diferitelor franjuri profesionale care alcătuiesc clasa de mijloc și îi dau sens celei de top, aceeași care impune direcția generală de marș forțat prin fața tribunei Fratelui Capital.

Cine cântă în strună neoliberalismului autohton? Sindicatele, patronatele, serviciile secrete, ambasadele și camerele lor de comerț, presa de toate culorile politice ale mogulilor sau patronilor media oportuniști de ieri sau de azi (unde, permiteți-mi răutatea, lucrează și Costi Rogozanu), ONG-urile, intelectualii publici, tehnocrații din ministere și universități centrale sau de provincie, micii șefi din aparatul de stat, de la toate nivelurile sale, în general, tot ceea ce sare de un venit oarecare, pe cale îl putem stabili, să zicem, la cuantumul minim de două-trei salarii medii pe economie. Cine stă în spatele lor, protejându-i cu aripa sa pufoasă și o pereche de gheare ascuțite la nevoie? UE, NATO și, îndeosebi, capitalul transfrontalier, adeptul austerității pentru unii deja loviți de penurie. Simplitatea acesei viziuni rogoziene este utilă demonstrativ și analitic, mai ales că probele se acumulează în ritm de cotidian, dar perspectiva e prea comodă cumvă. Contradicțiile grave dintre deținătorii puterii nu par să existe cu adevărat, ceea ce ne miră (doar) sub aspectul netezimii și clarității vieții sociale ce rezultă de aici, în care știința nu prea crede. Anticorupția, care a fost și este un fâs în stricatul Est, traversează tensiunile din interiorul clasei de mijloc și a elitei românești, funcționând ca o reglare de conturi între tabere adverse, sub umbrela mincinoasă a legii, dar puterea trece, totuși, dintr-un punct în altul vecin, fără ca 90% din electorat să simtă diferența. ,,În concluzie, nu trebuie scăpată esența luptei antidemocratice între partide și unele instituții. Partea partinică funcționează ea însăși din ce în ce mai straniu, cu partide-fantomă în ajutor. Partea instituțională speră la o nouă susținere în forță a Vestului. Democrația liberală e un apendice inutil în oricare dintre situații. Nu e nevoie de paradă de democrație, se pot face bani și fără, se pot schimba puteri și fără alegeri.” (p. 101) E aici o vână de persiflare a cinismului elitelor care nu convinge pe de-a întregul: dat fiind contextul, de ce masele sunt atât de pasive atunci, dacă deținătorii de capital și clasele medii fac front comun pentru mica lor Românie, segregată, stat-în-stat, geopolitic antirusă? De ce nu avem revolte? Oare condițiile materiale nu sunt suficient de rele? Sunt mulțimile constitutiv conservatoare, ca în citatul din Troțki de la pagina 333? Cele patru milioane de români, care supraviețuiesc din muncă prost remunerată în Vest, nu o duc strălucit nici acolo, dar votează furibund cu dreapta neoliberală turbo de acasă sau cu platforme curat reacționare locale. Explicațiile lipsesc, dar ele, în fond, nici nu au ce căuta într-o carte de tipul acesteia. Demascând și dinamitând Newspeak-ul de dreapta, osificat prin oficializare tehnocrată și obscen prin sloganuri, Costi Rogozanu, care se teme de fascism ori de câte ori observă disprețul de clasă verbalizat și la lucru în România, își face datoria. ,,Avem nevoie de acești demagogi buni care să lupte cu astfel de inerții conservatoare profunde. Spaimele și fricile ipocrite de iliberalism, fake news și alte prostioare sunt doar gaz pe foc. Energiile se pot canaliza progresist, pot da speranțe, doar cu obiective clare: redistribuirea nu mai e de ajuns, există o dorință de masă de schimbare radicală; ei bine, acest radicalism trebuie construit cum trebuie, nu grupat cu trucuri vechi și periculoase: tentații naționaliste, xenofobii și altele asemenea.” (p. 334) Epoca de mijloc conține și câteva analize de film românesc care, în ceea ce mă privește, fac deliciul cărții, Rogozanu decopertând cu măiestrie fobiile, obsesiile și ipocriziile middle-class de la noi. Una peste alta, cartea e o lectură necesară în spațiul liber de dreapta, atât cât mai e, din România.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXXIV


(Romanul Louis Lambert nu a fost tradus în limba română până în anul 2019. Ne-am folosit de ediția în limba franceză de la beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-85.pdf)

Louis Lambert (Studii filozofice – 1832)

Jumătate autobiografie a primei tinereți, străbătută de sărăcie și izolare afectivă, jumătate sistem filozofic in nuceLouis Lambert nu doar că iluminează Comedia umană prin expunerea fățișă a ideilor fundamentale din sistemul balzacian, dar, pe baza principiului vaselor comunicante, seva sa trece în ProscrișiiSéraphîta, Pielea de sagri sau chiar Copilul renegat. Vitalitatea explozivă a primelor compoziții mature balzaciene nu este depășită nicidecum, cel puțin din punct de vedere estetic, de finețea analizei, trama arborescentă sau comentariile sagace social din operele sale de după 1840. O energie indicibilă, un magnetism textual subreptic, un echilibru care provine din abundența și intensitatea senzațiilor purificate ale tinereții ating fiecare pagină din Louis Lambert. Personajul eponim Louis Lambert se naște în 1797 ca unicul fiu al unei familii de tăbăcari în Montoire, un orășel din Vendômois coborând adânc în feudalitate. Louis nu este Wunderkind-ul romantic al epocii, ci copilul minune și întârziat al secolului al XVIII-lea, veacul Luminilor curioase, dar încă nu desprinse de tenebrele metafizicii pe de-a întregul, riscând, prin purismul excesiv al aspirațiilor, să cadă în păcatul altor construcții și ansambluri transcendente. Începând cu vârsta de cinci ani, Louis Lambert putea citi Vechiul și Noul Testament, din care sufletul său amorf sorbea învățătura tezaurizată a mileniilor de monoteism iudaic și cult oriental. La vârsta de zece ani, acesta este trimis la unchiul său, un preot din Mer, o așezare situată între orașele Blois și Orléans. Ferit de urgia războaielor, băiatul intră la Colegiul Vendôme, unde este stipendiat de însăși Madame de Staël, spirit antinapoleonian, al cărei tată, totuși, a jucat rolul unui actor de prim rang în istoria Revoluției Franceze. Louis Lambert devorează cărți cu pofta insațiabilă a unui fanatic religios. În lipsa lor, acesta, conform naratorului, s-ar fi aventurat în lectura dicționarelor. De la paisprezece ani încolo, Louis Lambert este purtat pe aripile extazului și trăiește experiențe supranaturale prin simplul contact cu lectura. O anumită revelație a originii cuvintelor îi permite să perceapă izvorul lor material-istoric, în care fiecare vocabulă reproduce experiența de viață, atât prin sunet, cât și prin conținut, a unui înaintaș ireproductibil. Prin urmare, orice cuvânt este nu doar un palimpsest de sensuri, ci și o rețea de semnificații contrafăcute și contradictorii, în funcție de mareele imprevizibile ale istoriei, fără descâlcirea necesară a unui erudit filolog. În perioada de ședere în Mer, Lambert citește câteva mii de volume, culese din castelele și abațiile de prin împrejurimi în anii imediat următori Revoluției Franceze. Capacitatea de a absorbi simultan înțelesurile a șapte rânduri indică un geniu intelectual. Memoria sa, atunci când era ajutată de voință, își putea însuși aproape orice informație. Louis Lambert atinsese deja performanța de a avea o imagine mai limpede a lucrurilor în minte decât dacă simțurile sale ar fi fost expuse influenței aceluiași obiect. Un fel de a doua vedere o suplinea și o întrecea în acuratețe pe prima, cea biologică. Bătălia de la Austerlitz se derulează in vivo în imaginația sa, stimulată și accentuată de conlucrarea tuturor simțurilor. Aplecarea spre misticism și ocultism devine problematică de la această vârstă timpurie: Doamna de Guyon, maica chietismului, și Sfânta Tereza de Ávila, mistica spaniolă, îl îndrumă pe adolescent în drumul său spre maturizare. Madame de Staël își revede întâmplător elevul, stipendiat în continuare, plimbându-se printr-o pădure de lângă Paris, îmbrăcat asemenea unui cerșetor. Aceasta este răvășită de răspunsul profund pe care tânărul i-l oferă atunci când protectoarea sa îl întreabă dacă înțelege ceva din cartea pe care, în mod evident, o lectura avid, Paradisul și infernul a misticului suedez Emanuel Swedenborg. Louis Lambert o întreabă, în contrapartidă, dacă dânsa îl înțelege pe Dumnezeu.

În urma acestei istorii neprevăzute, tânărul ajunge elev la Collège de Vendôme între 1811 și 1814, salvându-se de ghearele Imperiului și ale Bisericii deopotrivă. Madame de Staël îi pierde urma, uitându-l curând, suma de o sută de ludovici plătită anual neînsemnând prea mult printre avuțiile ei. Oratorienii se ocupau de formarea învățăceilor acestui colegiu distins pentru clasele medii. Iezuiții aduseseră pedeapsa corporală în Vendôme, tradiție pe care frații oratorieni o preluaseră și, nu în ultimul rând, o cultivaseră cu scop profilactic. În fiecare duminică, elevii erau măsurați din cap până în picioare și pedepsiți pentru lipsa curățeniei, probleme minore de sănătate și fapte de imoralitate (probabil masturbarea). Un spirit cazon infuza viața domestică a școlii. Refectoriul părea desprins din Evul Mediu cu mesele sale lungi, geluite și încercate de secole. Anumite jocuri și întreținerea unor hulubi erau singurele distracții permise. Duminica economiile băieților mergeau pe mărunțișurile vândute la singurul magazin disponibil, creat ad-hoc pentru buzunarele lor. Apariția lui Louis Lambert în asemenea condiții atrăgea atenția și stimula fantezia. Dintre profesori, toți clerici în acele vremuri nesecularizate, se disting Părintele Haugoult, blând, însă mediocru, dar și Domnul Mareschal, directorul aspru al colegiului. Naratorul participă extaziat la familiarizarea unui cap de ,,academician”, cum era cel al lui Louis Lambert, reputat pentru protectoarea sa aristocrată, faimoasă, mai ales, pentru scrierile ei, cu o clădire atât de constrângătore prin zidurile sale groase și prin domesticirea atentă a oricăror porniri de libertate și a dorințelor de ieșire în aer liber din interiorul ei. Lambert este asociat de vocea auctorială cu Pico della Mirandola și Pascal.

Deși naratorul era destinat de tatăl său studiului matematicii și ingineriei, acesta se împrietenește în scurt timp cu Louis Lambert, delectându-se amândoi prin lectura și trăirea poeziei clasice și feudale. Reveriile sunt atât de accentuate încât impresia de absență din lumea reală duce la izolarea celor două suflete pereche, poreclite poetul-și-Pitagora. Louis Lambert e tratat inițial cu dispreț și apoi cu nepăsare de restul colegilor. Trupul nedezvoltat, corespunzător unei sănătăți precare, nu egalează puterea interioară, nemistuită și secretă, a mușchilor. Louis Lambert poate ridica, sub imperiul propriei voințe, o masă atât de grea încât zece alți tineri nu o pot clinti din loc. Aglomerarea de atâtea calități este cumva explicabilă psihologic având în vedere admirația neștirbită a celui mai bun prieten al său, naratorul însuși. Cei doi sunt de nedezlipit unul de celălalt pe perioada a doi ani. Atmosfera din interiorul colegiului nu era propice pentru afirmarea sau dezvoltarea facultăților creative ale celor doi ucenici în ale cunoașterii: aerul fetid, încăperile sufocante, programul rigid și adesea absurd, temele greoaie și mecanice, toate acestea îl alienează pe Louis Lambert de colegii săi, atrâgând mustrarea profesorilor și batjocura confraților. Violența fizică și psihică produc, pe termen lung, idiotizare și degenerare fizică, crede Balzac, iar ministerul educației publice din viitor va trebui să ia măsuri drastice împotriva abrutizării minții și corpului ca practică oficială. Alimentația defectuoasă și frugală, dar și lipsa căldurii, a hainelor curate, noi și groase pe timp de iarnă, cruzimea unor colegi bătăuși, toate acestea aruncă o lumină crudă asupra unui peisaj destul de dezolant al unei epoci, totuși, clasice, pe care conservatorii de pretutindeni o deplâng cu fiecare altă generație. Încălțările erau atât de scâlciate și rupte pe dinăuntru încât majoritatea băieților experimentau dureri și răni permanente luni de-a rândul. Mănușile erau bunuri de mare preț în timpul anotimpului rece, dar degetale nu conteneau să degere. Cu toate aceste inconveniente cărturărești, Balzac nu îi învinuiește prea mult pe profesori, care, expuși furiei și opoziției celor șaizeci de suflete recalcitrante, făceau față pe cât le permiteau puterile, nicidecum atât de încordate ca la vârsta adolescenței înfloritoare. Notele și trupul lui Louis Lambert, superior lui Werther pentru prietenul său îndrăgostit, pătimeau împreună de pe urma acestui regim de detenție educațională. Revolta sa, dar și a celorlalți alumni, nu scădea din pricina asta, tăciunii opoziției mute arzând mocnit în continuare. Meditațiile îndelungate ale lui Louis Lambert seamănă cu o serie de evadări din planul cotidian în reflecții prelungite despre natura universului, inspirate mai degrabă de un geniu poetic nestrunit decât de o disciplină științifică oarecare.

A gândi înseamnă a vedea intens, profund și panoramic. Împrumutând învățăturile lui Swedenborg în legătură cu unitatea gradată dintre spirit și materie, Louis Lambert credea în desăvârșirea ontologică a omului printr-un salt peste condiția sa actuală. Îngerul ca prototip al devenirii noastre antropologice este explorat și în povestirea filozofică Séraphîta, iar aceeași inspirație metafizică îi stăpânește sufletul lui Louis Lambert. Omul poate deveni, în urma unui exercițiu imens al voinței, un înger în deplinul sens al cuvântului. Prin cultivarea îndelungată a naturii interioare, în dauna celei senzoriale, ființa umană se poate detașa complet de lanțurile materialității exterioare. Geniul aparține unui sfere a spiritului la care accesul unei inteligențe necultivate, neprelucrate și grosiere nu poate avea niciodată loc. Între un spirit divin și intelectul comun distanța este aidoma celei dintr un orb și un văzător. Mistagogul Louis Lambert este iubit de către narator, cu care se identifică până la substituție, ceea ce ne poate duce în direcția unei concepții balzaciene înrudite. În calitate de elev, Lambert își lua libertăți de a traduce cum simțea din limba latină, cu toate că avea cunoștințe solide în materie. Discuțiile metafizice luaseră locul oricăror alte preocupări mai lumești, romanele și prezența feminină fiind egal de interzise la Colegiul Vendôme. Când în primăvara anului 1812, cei doi prieteni vizitează castelul Rochambeau, Lambert pretinde a fi văzut clădirea într-un vis avut cu o noapte înainte. Sufletul său călătorise în chip paranormal, detașat de trup, prin acele locuri romantice. Materia este, în fond, penetrabilă de către spirit. Homo duplex este probat de însăși posibilitatea unei ființe gânditoare de a dormi. Sau poate, continuă Louis Lambert, omul se poate perfecționa prin carne, acordând noi forțe, altminteri necunoscute, unui suflet care nu se cunoaște decât în parte și difuz pe sine însuși. Spiritul se detașează de materie, dar se și amestecă cu ea, fără a o putea distruge, animând substanța. Chimia Voinței era calea regală pe care sufletul o putea urma pentru a se perfecționa.

În acel an de grație și revelație, Louis Lambert scrie manuscrisul primei și ultimei sale lucrări, Traité de la Volonté, lucrare rătăcită ulterior și de negăsit. Prietenul său intim îi compară lucrarea cu descoperirile miraculoase ale unor Mesmer, Lavater sau Gall. Părintele Haugoult confiscă din întâmplare lucrarea, care se pierde, din nefericire, pentru totdeauna. Fidel acestei noi științe oculte, din care nu rămân decât amintiri disparate, fragmentate, povestitorul rezumă câteva dintre sclipirile de geniu al lui Louis Lambert, recognoscibile și în paginile tratatului. Voința este lichidul amniotic al rațiunii, iar voliția un act al aceleiași voințe. Rațiunea apare ca produsul voinței, iar fiecare gând ca un alt act al rațiunii. Astfel, forțele generetoare sunt Voința și Rațiunea, fiecare exprimată deopotrivă exterior și lăuntric. Voința domină Rațiunea, aceasta înflorind cu greutate și doar dacă este întreținută. Generalitățile balzaciene par naive la prima vedere. Un fluid electric stă la rădăcina Voinței, iar altul se găsește în nervi livrând gândurile la destinație. Fundamentele materialiste sunt, totuși, acompaniate de considerații metafizice. Două mișcări opuse asigură vitalitatea întregului în mișcare: acțiunea și reacțiunea. De pildă, în termenii subiectului uman, suma totală a voliților și ideilor noastre constituie acțiunea, iar suma totală a actelor exterioare formează reacțiunea. Dualitatea simțurilor noastre externe, recunoscută de anatomistul francez Bichat, corespunde dualismul lambertian. Prin întărirea ființei interioare și abstragerea din lumea simțurilor, spre paguba ființei exterioare, prima ajunge, după eforturi îndelungate, să se manifeste, de asemenea, în afară, atunci când procesul de cristalizare angelică s-a finalizat. Aceste considerații se înalță, în fundal, pe tradiția grea de înțelesuri a trecutului: până în epoca târzie a feudalității, bipartiția afirmată și expusă de Lambert era confundată cu reprezentările religioase împământenite, iar, mai târziu, demonologia, astrologia judiciară și artele magiei negre duc mai departe neînțelegerea. Simpatiile și antipatiile câtorva artiști, savanți și oameni de stat celebri sunt mărturii cu privire la jocul din umbră al Acțiunii și Reacțiunii Voinței și Rațiunii, ambele forțe vii în natură. Există o faună și o floră, un sistem anatomic interior omului, la fel de organizat și ierarhic ca acela pe care îl regăsim la lucru, crede Balzac, în natura înconjurătoare. Fluidul electric al Voinței este tot material, în cele din urmă, dar lărgim cuprinderea materiei la orice formă de energie, iar orice fenomen supranatural îți află explicația în noua știință pe care ar fi inaugurat-o swedenborgianul Louis Lambert. Ființa Interioară poate fi eliberată prin eforturile aceleiași ființe umane de a se transforma pe sine. Oricât de imperfect era în realitate Traité de la Volonté, prolegomenele științei viitoare[1], în care Louis Lambert ar fi elaborat un adevărat sistem menit să explice mecanismele oricărei mișcări din univers în sfere diferite, fuseseră redate întocmai. Naratorul se arată parțial sceptic în raport cu această primă piatră unghiulară, deși brută, de la baza edificiului. Ceea ce este demn de menționat aici este faptul că arhitecții de sisteme (nu numai filozofice) au fost contemporani cu Balzac însuși, prima jumătate a secolului al XIX-lea fiind caracterizată tocmai de această nevoie sinoptică de sistematicitate. Sinteza științei totale era încă o aspirație legitimă în anticamera specializării cunoașterii curente.

Opiniile asupra creștinismului practicat de Lambert sunt eretice, Iisus Hristos nefiind atât Dumnezeu-Fiul, cât o realizarea în carne a cuvântului, deci a spiritului interior. Primele secole de creștinism primitiv, în care martirii și sfinții populau luxuriant pământul, se definesc ca marea epocă a Rațiunii. Biblia este eminamente o colecție de texte în care națiuni antediluviene din Orientul Apropiat își topesc experiența personală ca mărturie pentru eternitate, dar înainte de mărturia biblică se situează străbunii acestor seminții revoltate, locuitori ai vârfurilor din Tibet. Primele cărți ale Vechiului Testament cuprind aventurile zguduitoare și aspre ale poporului evreu pe cale de istoricizare galopantă. Din punct de vedere politic, Louis Lambert acceptă resemnat și pasiv ordinea terestră aleatorie, gloria pământeană având tot atâta măreție cât poate fi înfrumusețat egoismul. În ultimă instanță, mișcarea din sufletul fiecăruia este rezultatul metabolismului dintre substanțele exterioare și relația existentă între creier, inimă și mușchi. Metamorfoza într-un înger rămâne, din nou, o posibilitate deschisă aproape oricui.

În 1814, cei doi prieteni se despart cu durere în inimă. După doar un an, Louis Lambert rămâne orfan de ambii părinți, care se prăpădesc subit, fără să aflăm dacă de bătrânețe sau boală. Tânărul geniu promițător se risipește trei ani la rând la Paris, unde unchiul său îi permite să își cheltuiască în voie cele câteva mii de franci pe care le primise moștenire. La începutul anului 1820, Louis Lambert, falit, se retrage la Blois, unde se îndrăgostește. Din experiența sa pariziană, naratorul reproduce câteva scrisori, emblematice, dar nici pe departe surprinzătoare în miile de pagini ale Comediei umane. Impresia generală este că în Paris, acolo unde moda și banul dirijează toate activitățile omenești, un spirit dedicat de dimineața până la miezul nopții exercițiului cunoașterii și studiului dezinteresat nu poate subzista minimal din pricina sărăciei, care, până și ea, se menține tot cu bani. Disprețul celor relativ avuți și ahtiați după plăceri diverse este ucigător pentru o constituție interioară delicată, mai ales când acest dispreț se traduce prin ostracizare. În plus, științele sunt mult prea divizate și înguste academic, iar viața politică apare ca suma nulă a unor interese divergente și futile. Specia nu a făcut nici un progres real din anii regalității feudale, iar, după prăbușirea lui Napoleon, viitorul se anunță ca un deșert al plebei. Studiul naturii și raportul său cu Dumnezeu îl pasionează și dezarmează totodată pe ambivalentul Louis Lambert, care se plânge că nu vede general universalul din toate cele ce sunt. Un filon reacționar e ușor detectabil în aprecierile despre politică și soarta societăților în aceste rânduri de corespondență. Swenderborg, acest ,,Buddha al nordului”, ajunge să-i subjuge toate gândurile lui Louis Lambert. În planul vieții personale, Lambert o curtează asiduu pe domnișoara Pauline de Villenoix, nepoata unui evreu bogat, Salomon, care strânsese o avere considerabilă din, cel mai probabil, activități comerciale. Pauline era sub protecția unui unchi iubitor și binevoitor, domnul Joseph Salomon, care își dorea să o căsătorească cu un bărbat de la vârful societății, pair și nobil opulent. Cinci fragmente din corespondența de dragoste a lui Louis Lambert sunt transcrise de binevoitorul său prieten. Afinitatea sufletească și aprecierile mistice ale tânărului îndrăgostit se întretaie cu declarații patetice firești și previzibile.

În 1823, naratorul se întâlnește, în drum spre provincia Touraine, cu unchiul fostului prieten de la colegiu, domnul Lefebvre, de la care află, stupefiat, că mintea briliantă a lui Louis Lambert se prăbușise, între timp, în prăpastia fără fund a nebuniei. Tânărul își pierduse mințile de fericire, cu o zi înainte de oficierea căsătoriei. Tensiunea plăcerii mereu amânate și exuberanța consumării ei, prea mult așteptată, îi năruiseră trupul și îi afectaseră, până la detracare, creierul. Povestitorul se hotărâște brusc să-și schimbe drumul și își vizitează prietenul convalescent. Acesta se afla sub îngrijirea nevestei sale, care era, în mod curios, fericită cu viața ei actuală. Louis Lambert avusese parte de câteva zile luminoase în ultimii ani, când își revenise din starea de adormire a minții. Călătoriile în Elveția și asistența celor mai străluciți psihiatrii, într-o vreme în care psihiatria nu se înființase ca domeniu de cercetare normativă, nu ajutaseră la ameliorarea stării generale de sănătate a pacientului. Între soți există o simbioză stranie a sufletelor, cu toate că doamna Lambert nu dădea semne a-și fi pierdut, până atunci, mințile. Louis își petrecea zilele fie dormind, fie stând de veghe în picioare, vegetând în mrejele unor reflecții fără obiect palpabil. Prietenul sau îl aude zicând ,,Îngerii sunt albi”. Asemenea impresii fuseseră notate de iubitoarea Pauline. Din cele douăzeci de două de aforisme și sentințe reproduse în roman aflăm ansamblul sistemului lambertian: în creier se absoarbe fluidul de energie pe care îl numim materie; puterea simțurilor, care sunt derivații ale văzului, se trage din lumină, cea care, variind prin număr, dă formă materiei; dincolo de rațiune și voință, Logos-ul, element neintrodus până acum, este cel care generează substanța sau materia; orice expresie exterioară a voinței este experimentarea unei forțe naturale; voința și credința sunt dominate de Idee, care se dispune vertical, instinctul fiind jos, abstracțiile revenind la mijloc și ,,specialismul” (de la speculativ sau oglindere, deci mijlocire, a Divinității) pe cea mai înaltă poziție a scării ontologice, la care puțin membrii ai speciei se înalță; prin trecerea graduală de la natural (instinct) la abstracții (spiritual) și, în cele din urma, la specialism (divinitatea), omul se transformă pe sine în altceva, treptele ființei zoologice și apoi spirituale figurand ca variate. Mișcarea este, prin urmare, numărul în acțiune. În spatele Mișcării, Logosul adastă. Armonia este relația echilibrată numeric dintre parte și întreg. Numerele produc facultăți sau determinații ale diverselor mișcări care ființează. Unitatea în diversitatea mișcării este Dumnezeu. Mișcarea este mijlocul, Numărul apare ca rezultat, iar întoarcerea ambelor la Unitate e Dumnezeu. Doi, trei și șapte intră în componența semnelor spirituale. Aceasta este suma înțelepciunii finale a lui Louis Lambert, care moare în brațele femeii alese pe 25 septembrie 1824, ducând în mormânt un mister și o împlinire în altă ordine decât cea mundană. Castelul Villenoix zace în ruină, stăpâna sa așteptând clipa în care se va reîntâlni cu Louis Lambert, magul absolut.

[1] ,,Balzac credea în puterea aproape nelimitată a voinței și în acțiune fizică a gândirii.” Cf. André Maurois, Prometeu sau viața lui Balzac, traducere Marcel Aderca, Editura Univers, București, 1972, p. 31.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXXIII


(Operele literare Un prince de la bohêmehttps://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-51.pdf,  Jésus-Christ en Flandre – https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac_68_Jesus_Christ_en_Flandre.pdf, Les Maranahttps://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-75.pdf nu au fost traduse în limba română până în anul 2019. Copilul renegat apare în volumul Jean-Louis, Editura Eminescu, București, 1984, traducere de Teodora Popa-Mazilu, pp. 251-348)

Un prinț al boemei (Un prince de la bohême – Scene de viață pariziană, 1840)

Scriitoarea Dinah de La Baudraye (cf. Muza departamentului), femeia cu personalitatea cerebrală a unui bărbat, își propune să-i citească o ultimă creație literară, culeasă din tumultoasa viață pariziană, altui meșteșugar al condeiului, Raoul Nathan, moment în care acesta, întrerupând-o, relatează o istorioară picantă cu un subiect nemaiîntâlnit: boema ca mod de viață este descompusă în elementele sale formatoare. Pentru Balzac, boemul este încrucișarea unor fantezii bizare, asemenea unor creaturi fabuloase din bestiarul medieval: dandy în înfățișare, aristocrat prin strămoși și purtări impecabile, artist în simțiri și sălbatic ca un cavaler medieval în administrarea vieții cotidiene, desconsiderată din capul locului. Cinismul boemului este morala omului tare, al stăpânului și al fiarei, al Supraomului nietzschean care își condamnă semenii la o inferioritate de care nu sunt vinovați decât prin născare. Boemia nu se referă la acel teritoriu central-european binecunoscut, ci la tărâmul talentelor epuizate înainte de vreme, prea coapte pentru a mai da rod, pe care timpurile moderne nu le pot stoarce fertil de energia lor colosală, prilej pentru care boemul își cultivă cu fanatism risipa și ratarea. Nathan construiește portretul romantic al unui dandy libertin și dezabuzat, mândru ca un păun, sărac și impasibil ca o criptă de mormânt, al cărui nume real se înșiruie neverosimil de șerpuitor: Jean Anne Victor Benjamin George Ferdinand Charles Edward Rusticoli, conte de la Palferine, a cărui familie cobora până la anul 1100 și care se distinsese prin fapte de arme remarcabile pentru coroana Franței. Contele de la Palferine, un personaj oscarwildian avant la lettre, vesel și degajat în comportament, ia peste picior bancheri din familia Lafitte, lasă tinere însărcinate fără urmă de regret, jignește și persiflează aristocrați lipsiți de distincție sau batjocorește în față burghezi impozanți, iar nimic din toate acestea nu-l costă ceva, reprezentările sociale ale mercantilismului neaccesând fondul individualității sale. Abia întâlnirea dintre contele de la Palferine, extras de otravă din seva saloanelor pariziene opulente, și Claudine Chaffaroux îi deschide largi ochii doamnei de La Baudraye cu privire la orizontul capitalei, de milioane de ori mai nuanțat, mai imprevizibil și mai greu de suportat decât existența lentă de provincie cu care aceasta era obișnuită. Claudine era o prințesă a scenei, singurul tip uman în care aristocrația mai putea vibra după 1830, crede Balzac. Publicul relativ larg o cunoștea cu numele de artistă Tullia, dansatoare reputată. Aceasta se transformă din regină, prin alambicul dragostei, într-o sclavă, devotată ca un credincios zeului său crud, a mândrului de la Palferine. Îi plătea datoriile pe ascuns, se ocupa de bunăstarea amantului ei și, dincolo de gesturile ei de iubire, suporta insultele și aerele sale sfidătoare. Atunci când de la Palferine o izbește din greșeală de marginea șemineului, iar doctorul Bianchon îi recomandă actriței de teatru vulgar să își tundă minunatul păr ca soluție (fantasmagorică) de vindecare a unui abces cranian, Tullia preferă să moară decât să-l văduvească pe amant de plăcerea contemplării podoabei capilare (asistăm la mitul biblicului Samson pe dos). Din fericire, Claudine supraviețuiește miraculos. Charles Edward nu este încă un monstru, ci un hedonist virând înspre sadism. Într-o zi îi dă de înțeles că legătura lor nu mai putea continua dacă Tullia nu își însușește manierele și poziția socială a unei mari doamne aristocrate. Claudine se căsătorește atunci cu scriitorul du Bruel, al cărui nume real este de Cursy, detaliu al fățărniciei naturale pe care o au artiștii de orice soi. Tullia își desăvârșește rolul de femeie fatală a scenei dansând la Operă. Unchiul ei, un mic-burghez îmbogățit rapid, îi pusese deoparte o mică avere. În 1829, Tullia se retrage din lumina scenei, damnabilă pe atunci, pe care o onora în calitate de actriță. Charles Edward era probabil ultima ei pasiune în materie de bărbați, deși meseria de curtezană o marchează până în măduva oaselor. Deși du Bruel își adora soția, Claudine nu avea nici un motiv să-și ascundă de soțul ei, nici măcar în ochii lumii, viața ei separată, scandalos de cinică, cu de la Palferine. În trei ani, Tullia reușește să ajungă în preajma doamnelor din familia regală, având deja reputația unei burgheze sobre. Du Bruel începe să aibă succes în cariera sa de autor de vodeviluri. Căsnicia lui suferă la capitolul reciprocitate a iubirii și egalitate a autorității: Claudine avea întotdeauna ultimul cuvânt în orice privință. Voința controlată rațional și instinctul logic sunt explicațiile oximoronice pe care la găsește naratorul pentru lămurirea resorturilor din natura femeii, dacă o asemenea categorie eterată într-adevăr există. Femeie nu este nici frivolă, nici capricioasă decât în aparență. Urmarea acestei superiorități preraționale, dar tocmai de aceea suprarațională, întrucât feminină, este ca Tullia să obțină, prin tertipuri și vânzarea propriului trup, ceea ce primise ca însărcinare de la divinul conte: du Bruel primește Legiunea de Onoare, diferite ordine monarhice, e ales deputat și șef peste un departament, membru al unui institut al Academiei, pair al Franței, toate pentru ca fosta balerină să se prezinte în societatea înaltă în calitate de ,,contesa du Bruel”. La Palferine nu este nici de această dată răvășit de această inegalabilă performanță socială, Crucea Sudului din sfera cerească părând un dar ca oricare altul dacă Tullia i l-ar fi oferit. Orgoliul nu se hrănește decât din alte și alte victorii de durată, cu cât mai grele, cu atât mai dorite. Nu este clar dacă La Palferine s-a mai învoit a fi iubit de umila Claudine, dar doamnele din marea societate sau care aspiră la asemenea distincții, cum ar fi marchiza de Rochefide sau talentata Dinah de La Baudraye, trebuie să înțeleagă pericolele de nestrăbătut cu mintea, și de neînfăptuit în circumstanțe prozaice, ale condiției superioare înnăscute pe care o deține oricând aristocrația.

Iisus Hristos în Flandra (Jésus-Christ en Flandre – Studii filozofice, 1846)

Parabolă medievală, inspirată dintr-un basm popular flamand, povestirea de față redă în tușe romantice apariția miraculoasă a lui Iisus Hristos în Brabant. Insula Cadzand, în care orașul Middelburg apare ca o fortăreață protestantă, este despărțită de continent prin canale care nu prefigurau gradul de organizare geometrică pe care îl deține relieful olandez în timpurile noastre. O barcă de pasageri trecea de câteva ori pe zi între insula Cadzand și orașul Ostend. Din cei șapte călători aleși aflați la bord, patru se trăgeau din cele mai distinse familii aristocratice: un cavaler cu doi ogari, o domnișoară, cu uliul ei așezat elegant pe încheietura mâinii, și mama ei bogate (doamna de Rupelmonde, stăpână peste șapte fiefuri și un baronet), dar și un cleric de rang înalt. Ceilalți trei constau dintr-un burghez care își transporta o mică avere într-un cufăr, un învățat de la una din universitățile țării și, ultimul, un copist. Restul suflării omenești, amestecată de-a valma, cuprinde un soldat bătrân, o tânără muncitoare și copilul ei, o alta îmbătrânită, cu un fiu de zece ani alături, un țăran și odrasla sa, dar și o cerșetoare. Săracii erau cu toții sincer evlavioși, deși poate nu atât de curați din punct de vedere teologic. Ultimul dintre cei adunați pe această miniscenă a ierarhiei feudale era necunoscutul Iisus Hristos, calm, senin, străin și imperturbabil. În timpul trecerii peste ape, norii grei se descătușează, iar o furtună groaznică îi amenință cu moartea pe călători. Este ocazia fatală pentru ca firea oamenilor să se descopere în toată goliciunea ei: cei sărmani se avântă în rugăciuni aprinse, dar își acceptă soartă fără păreri de rău, în vreme ce bogații oferă un spectacol jalnic de lașitate și necredință, în frunte cu episcopul necredincios, care se gândea cu dor la nevasta lui. De o parte a bărcii sufletele se chinuiau în agonia spaimei celei din urmă, iar în cealaltă sclipiri lacome și sceptice se ghiceau în ochii celor condamnați. Atunci când barca se apropie de țărmul burgului Ostend, străinul se descoperă ca fiind Iisus Hristos, amintindu-le că aceia dintre ei care sunt credincioși vor păși peste ape teferi și nevătămați, iar pentru ceilalți genunea își va îndeplini misiunea. Oropsiții sorții sunt primii și singurii salvați de ei înșiși. Iisus Hristos se învrednicește numai să-i aducă la liman pe marinari. În locul în care pașii lor au atins pentru prima oară țărmul, creștinii dovediți ridică o mănăstire, închinată milei divine, dar care, revenind în plină modernitate, odată cu invazia franceză din 1793, își pierde moaștele, puse la adăpost – și, astfel, uitate – de către călugării locului. Din vechea așezare supraviețuiseră zidurile, arhitectura medievală și grandoarea unor timpuri apuse, pentru care naratorul recunoaște o pasionantă slăbiciune sufletească. Cutreierând prin acele locuri la 1830, aceeași voce auctorială, înveșmântată în reverie, trăiește o epifanie când o bătrână sfârșită și stinsă – alegorie a Bisericii – îl imploră să o apere, confirmându-i că drumul suferinței e prescris pentru unul ca el, artist prin vocație. Femeie se arată a fi întâi Moartea, cea care fusese o curtezană neînfricata în tinerețea ei feudală, dar care ajunsese o umbră decrepită, pe cale să primească lovitura de grație. Bătrâna, într-o ultima zvâcnire de viață, redevine o femeie frumoasă și, astfel, îi arată apocaliptic trecutul, compus din mii de catedrale și o armată de suflete eterne, prin intermediul cărora s-au născut Știința, Istoria și Literatura. Timpurile de acum sunt ale necredinței, iar când paraclisierul îl trezește pe extatic din transa sa, concluzia vizionarului creștin, de-abia răpit și coborât din ceruri, este că adevărata credință-i totuna cu viața. Dacă monarhia de până în iulie 1830 fusese ucisă și îngropată, Biserica, ultimul vestigiu al trecutului, merita a fi, într-adevăr, apărată.

Les Marana (Studii filozofice, 1846)

În anul 1811, pe vremea Imperiului, revoltele din orașul spaniol Tarragona îl aduc pe mareșalul Louis-Gabriel Suchet în poziția de a asedia și de a cuceri așezarea în care naționaliștii spanioli, proaspăt treziți la viață, refuzau să se predea politic dominației franceze. Spania apare înfățișată ca o țară în care superstiția sălbatică se întretaie cu un catolicism sumbru și mândru. Populația civilă preferă lupta de guerillă până la ultimul om în fața unei forțe superioare sub aspectul organizării militare. Brutalitatea trupelor franceze compensează sălbăticia defensivă a localnicilor. Francezii se pretau la jafuri și abuzuri crâncene. Un regiment de soldați italieni, originar din insula Elba, constituiau trupele de elită ale împăratului în Tarragona. Sângele năvalnic italian împinge la sacrificiul suprem.

Un anume Bianchi refuză orice titlu nobiliar pentru faptele sale de eroism din partea mareșalului Suchet doar pentru privilegiul de a conduce atacul asupra cetății Tarragona. Pusese rămășag cu un provesal în privința îndrăznelii sale leonine. Curajul său supraomenesc îi va provoca moartea în toiul bătăliei, când este răpus de un călugăr, exemplar al națiunii spaniole puțin desprinsă de Evul Mediu. Regimentul conținea doar doi ofițeri de marcă, ambii importanți pentru povestirea balzaciană. Primul este căpitanul Montefiore, originar din Milano, cel mai chipeș dintre libertini. Sătul de femei obișnuite și iubiri fugitive cu doamne de rang, Montefiore nu mai credea în dragoste decât atât cât poate și își permite un desfrânat. Marchiz prin naștere și statut, Montefiore decăzuse într-atât încât servea în armata unor străini. Ruinat de escapadele sale cu o actriță milaneză, Montefiore speră să se distingă prin fapte de arme, iar, într-o bună zi, să-și recapete averea, faima și o femeie drept soție. Al doilea ofițer, prieten al căpitanului Montefiore, este un provensal, originar din vecinătatea orașului Nisa, care se remarcă prin înfumurare și patima bolnavă pentru jocurile de noroc. Diard și Montefiore concentrau viciile italienești și franceze în mișcare.

În timpul unei încăierări sângeroase pe străzile Tarragonei, Montefiore bagă de seamă o tânără încântătoare la fereastra casei unui postăvar pios. La o zi distanță, acesta își obține postul de observație în casa comerciantului de pânzeturi. Locuința negustorului este descrisă cu luxul de amănunte tipic balzaciene, dar impresia generală este cea a unei mănăstiri, îmbinată cu o fortăreață și o temniță, în care negrul și tonurile de brun predominau lugubru. Montefiore se preface a fi un proscris și un dușman al Împăratului în ochii stăpânului casei și a nevestei sale, care sunt convinși de bunele intenții ale fățarnicului ofițer italian. Aceștia, în schimb, își ascundeau fiica de teama soldaților, iar scopul cercetărilor preliminare ale nobilului milanez mergeau într-o direcție opusă dorințelor lor. Cu tactul unui bărbat familiarizat cu seducția, Montefiore izbutește să intre în contact cu tânăra femeie, nu înainte de a lega o vagă amiciție cu stăpânul casei, negustor plimbat prin piețele din Genova, Florența și Livorno, Pérez de Lagounia.

Fata de optsprezece ani le fusese dată în grijă, alături de o sumă apreciabilă de bani, pe care Pérez de Lagouna o folosise pentru a evita un faliment și a aduna, apoi, avere, de către mama ei, o celebră curtezană. Imediat după Revoluția Franceză, o prostituată venețiană le-a adus-o pe copilă. Aceasta aparținuse trupește celor mai bogați dintre aristocrați, ruina ei provenind din nepăsarea inconștientă cu care se oferea, fără să pună nimic deoparte. Din încurcătura cu un ofițer cartofor, care o salvase de la mizeria în care trăia, curtezana iese din nou la suprafață de sub zdrențele unei femei ordinare de stradă. Femeia se trăgea din dinastia de prostituate, coborând până în Evul Mediu, La Marana, iar fiecare urmașă de sex feminin se remarcase printr-o înnăscută poftă după plăcerile trupești, pe care nimic nu o reținuse în mistuitoarea ei furie organică. În cele din urmă, scârbită de propria existență și aplecată contradictoriu spre religia romano-catolică, La Marana o concepe din dragoste pe tânăra spaniolo-italiană din Tarragona cu un amant blond și plăpând, devenind ea însăși, cu această ocazie, o mamă exemplară.

Marie-Juana-Pepita este crescută cu dragoste pentru credință, iar numele ei de familie nu era cel de Marana, ci de Mancini. Mama își dădea întreaga silință și pricepere femeiască pentru ca sângele destrăbălat al familiei lor să nu-și facă efectul și în această inocentă urmașă a Evei, rod al pântecelor ei. Marana nu se abținea, totuși, de la înclinația firească a temperamentului ei, ferindu-și, însă, fiica de orice pată sau exemplu greșit. Până la vârstă de șapte ei, armonia dintre fată și creatoarea ei a fost deplină, însa într-o zi mama, înțelegând fierberea amenințătoare din vinele ei, suferind, totuși, din inimă, își lasă fiica în grija celor doi spanioli cucernici, devotați Bisericii și ireproșabili moral. Bătrânul comerciant din Tarragona primește ,,dota” rezervată celei mici, iar nevasta, care nu avusese un copil vreodată, se bucură de fiica ei cea nou ivită, adusă pe aripile Providenței. Marana își revăzuse fiica de trei ori până în 1811, de fiecare dată inspirată de un presentiment de groază la gândul că fiica ei suferă. Marie-Juana-Pepita fu salvată în prima copilărie de la o boală periculoasă, a doua oară mama o urmărea în biserică la prima împărtășanie, iar a treia dată o studiase ca adolescentă modestă pe străzile din Milano.

Montefiore este captivat de relatarea lui Pérez de Lagouna, cel care înmulțise ,,dota” cu zece în tot acel răstimp, crezând că fiica lui adoptivă îi ține casa sub protecție și îi atrage, de asemenea, bogății sub acoperiș. Marchizul de Montefiore o privește pe Juana, din acest moment încolo, ca pe o pradă a unui Don Juan decepționat. Într-o noapte de pândă și febră a simțurilor, acesta îi coboară, atârnată de o sfoară, o scrisoare la geamul fetei. Misiva se lovește cu un clinchet în fereastră. Marchizul ascunsese o monedă înăuntru. Dragostea fizică și banii îl satisfac deplin pe nobil. Instinctual, virgina Juana acționează ca o femeie care-și cunoaște tăria pornirilor. Ajutată de o foarfecă (vagina dentata), adolescenta decupează hârtia sub forma unui ,,vino” ispititor. Îmbrăcat în cele mai de gală veșminte, Montefiore, călăuzit de haloul de lumină în forma unei pere cărnoase din camera ferită și întunecată a fecioarei, își declamă iubirea în dialectul toscan, ca un cântăreț de amor medieval poposit într-o chilie. Juana se confesează bărbatului de care este vrăjită. Visa și spera să devină cât mai curând femeie. Viața apatică pe care o ducea nu se potrivea cu chemările inimii și trupului ei de sirenă. Semnul dezvirginării ce va avea loc curând se comprimă în cele două inele pe care îndrăgostiții și le schimbă între ei la lumina lumânării. Zece zile la rând cei doi își dau întâlniri nocturne. În cea de-a unsprezecea zi, în noaptea când pornirile naturale aveau să-și dea frâu liber, destrăbălatul milanez îl informează premonitoriu pe negustor că familia sa i-a găsit o nevastă în Italia și, de aceea, va părăsi casa acestuia în scurt timp. În același moment în care cei doi îndrăgostiți se iubeau în iatacul Juanei, mama ei, călăuzită de presentimentul unui pericol mortal, ajunge în Tarragona, după o goană de câteva zile prin Italia, Franța și Spania. Dramatismul scenei atinge culmi în materie de patetism romantic. Când Pérez de Lagouna îi relatează despre prezența soldatului italian pe care îl găzduia, Marana este zguduită de numele lui și se repede spre odaia fiicei sale. Camera era încuiată pe dinăuntru, iar cheia fusese fixată în broască, simbol al deflorării încheiate. Montefiore este cât pe ce să fie înjunghiat de mama ultragiată, dar, la strigătele sale, căpitanul Diard îl salvează în ultima clipa. Dezonorată, dar confirmându-se încă o dată chemarea atavică a sângelui, Marana își obligă fata să se mărite cu Pierre-François Diard, răpit pe loc de frumusețea fetei. Marchizul de Montefiore recunoaște că este, în realitate, deja căsătorit, plănuind să revină înapoi în Milano. Juana devine doamna Diard, iar viața ei de femeie constituie a doua jumătate a povestirii.

Căsnicia lor este lent otrăvită de lipsa dragostei dintre cei doi: Diard își iubește adânc nevasta, dar Juana îl desconsideră pentru brutalitatea manierelor, indelebila obârșie joasă și o predispoziție colerică, dar, mai ales, slab și îngust la minte sub raportul curiozității intelectuale. Doar o nouă dragoste i-ar fi dat aripi sufletești Juanei. Aceasta nu va mai veni însă niciodată. Religia și datoria creștinească subjugă pe moment natura Juanei Marana. Ofițerul de intendență se remarcă în bătăliile din Germania, dar nu obține titlul de baron, ci o pensie oarecare. Posedând, pe de altă parte, o avere semnificativă, dar incompatibilă cu statutul său social real, Diard se mută la Paris, unde speră să obțină o numire într-o carieră publică, dar societatea distinsă îl respinge prin amabilități și curtoazie. Nevasta lui, remarcabilă prin frumusețe, este stimată mai presus decât soțul șters și rudimentar, ceea ce contribuie la înăcrirea precipitată a unei firi oricum plebee. Acesta se simțea zilnic umilit și în gospodărie, unde Juana era regina absolută. Fără a-i reproșa ceva anume, Juana este dezamăgită de neputința socială a ofițerului Diard, care, în schimb, trăia totul ca pe o jignire. Juana născuse, între timp, doi băieți: primul, Francisque, venise pe lume la șapte luni după ceremonia de căsătorie și nu-i aparținea lui Diard. Al doilea, Juan, era preferat de inima paternă, tot așa cum primul aparținea sufletește mamei. După doi de căsnicie senină, dar fără culoare, Diard recapătă gustul nesănătos pentru jocurile de noroc, devenind un vizitator zilnic al meselor de jucat cărți. Juana se ascunde în spatele obligațiilor materne, pe care le împlinea cu o dragoste perfectă. Soții sunt din ce în ce mai înstrăinați unul față de celălalt, o ura rece mocnind între cei doi. După trei ani tot trăind astfel, Diard, care câștiga și pierdea cu aceeași măsură, angajându-se, din antipatie și frustrare pentru refuzul primit din partea aristocrației, în intrigi republicane, afaceri dubioase și în susținerea unor deputați populari în parlament, se trezește cu averea nevestei risipită. Pierduse trei sute de mii de franci la cărți, dar legase amiciții cu personaje importante ale vremii. În cei cincisprezece ani de căsnicie, Juana învățase să-și privească soțul cu nepăsare, dar, de ceva vreme încoace, o stare de frică rău-prevestitoare se atașase de figura obosită și tenebroasă a unui soț cartofor, care își privea la rândul lui soția ca un condamnat securea călăului. Aproape ruinat material, Diard speră să dea o ultimă lovitură într-o stațiune cu izvoare naturale situată în munții Pirinei, unde se adunau jucători vestiți și mizele erau egale cu câteva averi. Întreaga familie se deplasează, drept urmare, în sud, soția și cei doi băieți adolescenți așteptându-și soțul și tatăl într-o casă închiriată în Bordeaux. Vreme de două luni, Diard dobândise la joc trei sute de mii de dolari, fără să trimită un ban nevestei. Întâmplarea face ca tocmai atunci marchizul de Montefiore, opulent, iscusit cartofor și căsătorit cu o englezoaică, să încrucișeze spadele cu Diard la masa de joc. Acesta pierde patru sute de mii de franci, datoria neputând fi plătită. Cu această ocazie, Diard se scuză declarând ipocrit că va face rost de bani în Bordeaux, unde familia îl aștepta.

Montefiore, curios să o revadă pe Juana, își exprimă dorința de a-și însoți vechiul prieten. Diard acceptă vizita, doar ca în Bordeaux mai pierde încă o sute de mii de franci în favoarea marchizului cel norocos. Când Montefiore iese să ia o gură de aer, Diard îl acompaniază din urmă. Marchizul avea toate câștigurile îndesate în buzunare, ceea ce echivala cu o mică avere. Diard, ticăloșit de patimă și gelos pentru cele întâmplate cu mulți ani în urmă, îl înjunghie în inimă pe Montefiore pe o uliță lăturalnică, dar acesta apucă, totuși, să strige după ajutor. După ce îl jefuiește pe cel mort, Diard se grăbește spre casă, doar pentru a fi huiduit și urmărit de către localnici, treziți de zgomot și de prezența unui leș. Ajuns în dreptul locuinței, Diard ascunde banii sub o piatră, totodată temător și prudent. Juana ascultă confesiunea soțului fugărit, înmărmurind de groază, dar presimțind sfârșitul. Polițiștii încojuraseră deja casa. Juana, demnă și stăpână pe sine, își imploră soțul să se sinucidă. Acesta nu are suficient curaj, iar Juana, abia atunci luând întreaga soartă în mâinile ei, îl ucide, după care este numaidecât pregătită ca oamenii legii, alarmați de detunătură, să pătrundă în încăpere, unde ar fi constatat cel mai probabil o sinucidere din disperare. În ciuda faptului că medicul legist capătă de la ea recunoașterea identității adevăratului făptaș, acesta declara în scris moartea ca rezultat al unui act suicidar. Juana mărturisește conținutul ultimei conversații cu soțul ei, banii fiind recuperați de sub piatra din curte. În drum spre Spania, însoțită de fii ei, Juana Marana se întâlnește cu mama ei muribundă, care era chiar atunci transportată la spital. Familia se reunește sub o arcadă prin care treceau nenumărate trăsuri, ca atâtea altele unde femeile ușoare își exercită meseria ingrată. Ultimele cuvinte ale fiicei adresate mamei, cea care voia să șteargă blestemul părintesc prin creșterea diferită dată fetei sale, dezvăluie ambivalența istoriei: Juana suferise pentru ei toți, atât în privința bărbaților detracați lăuntric, care îi provocaseră atâtea nenorociri, cât și a unei mame oarbe, care se opusese zadarnic chemărilor vitale ale unui naturi energice, libere și violente prin ea însăși, în mod ereditar.

Copilul renegat (L’enfant maudit – Studii filozofice, 1837)

Decorul acestei piese filozofice prin implicații, similare celor din Les Marana, este coasta Normandiei, bătută de valurile înghețate ale mării, asupra cărora se înalță un castel-cuib de nobili neînfricați. Anul este 1591, războaiele religioase pustiind Franța în lung și în lat. Hughenoții se lupta pentru puterea politică cu tabăra catolică. Contele de Hérouville, în vârsta de cincizeci de ani, dar arătând cu o decadă mai bătrân, o brută și un căpcăun la prima vedere, dar, în fond, un nobil fără teamă în focul bătăliei, îmbrăcat în armura pătată cu sângele atâtor dușmani de temut, fidel regelui Henric al IV-lea și urâțit de o rană pe chip în bătălia de la La Rochelle, se căsătorește din interes cu fiica unei familii vechi și bogate, Jeanne de Saint-Savin, iar aceasta este pe cale să aducă pe lume un fiu în primele pagini, lugubre și cutremurătoare, ale romanului istoric. Jeanne de Saint-Savin, mai tânără cu trei decenii decât soțul ei, distinsă și grațioasă la suflet, nu este numai veșnic mohorâtă de pe urma căsniciei cu contele d’Hérouville, ci și terorizată de acest monstru înarmat, care îi jurase că dacă primul său fiu se va naște înainte de termen, batjocorindu-i, astfel, patul și stricându-i reputația, soarta ei este pecetluită. Gândul morții o umple de atâta groază pe nefericita femeie încât atunci când aceasta intră în chinurile facerii, la șapte luni după prima consumare a căsătoriei cu hidosul conte și într-o noapte în care natura se dezlănțuia sălbatic afară, fructul pântecelor ei este un băiețel atât de firav încât aceasta putea invoca o naștere prematură fără a fi bănuită de sinistrul soț. Copilăria contesei fusese una pașnică, serenă și parțial fericită: părinții o crescuseră în iubire pentru credință, mătușa ei fiind stareța mânăstiri Clarisselor, unde nepoata învățase frica religioasă și spaima de iad, sentimente pe care soțul ei de acum i le transpusese în alte înțelesuri, pământene. Primul ei copil era rezultatul iubirii dintre contesă și vărul ei hughenot, Georges de Chaverny, un bărbat predestinat magistraturii, nu armelor, ceea ce în vremurile războaielor religioase nu însemna prea mult. Când tatăl contesei, președinte de tribunal, moare, singura protecție consta într-o căsătorie salvatoare sub raport politic pentru siguranța ei și a familiei sale. Contele d’Hérouville, avid de putere și lărgirea domeniilor sale, o cere în căsătorie pe Jeanne de Saint-Savin când aceasta era deja însărcinată. Brutalitatea primelor momente de intimitate dintre soți reverberează ca trauma unui viol legal. Jeanne era îngrozită de simpla prezență a contelui în preajma ei. În noaptea scuturată de furtună în care tânara femeie naște, soțul, care o suspectase încă de la început de infidelitate, călărește cu furie în căutarea unui doctor renumit. Nevasta și el însuși aveau să-l primească pe medic sub măști și haine de carnaval morbid, spre a nu fi recunoscuți. Bertrand, servitorul cel mai fidel al casei, scutier de gardă, fusese informat de inoportuna vizită nocturnă. Haosul domnea pe drumurile, prin pădurile sau satele franceze. Tâlhăria și crima erau aprobate și susținute social. Contele reușește să îl aducă pe un felcer, vraci sau medic tânăr, moașă ocazională, suspectat ca vrăjitor de populația simplă, necăsătorit, nespus de învățat în știintele medicale ale vremii și în ocultism, dar care se remarcase prin isprăvi de îndreptare a oaselor rupte și de aducere pe lume a pruncilor de sânge albastru din împrejurimi. Meșterul Antoine Beauvouloir era temut, detesat și admirat în același timp. În ciuda măștilor purtate pe chip și a violenției cu care fusese săltat din pat de către conte și slujitorul său, Antoine Beauvouloir recunoaște în castelul cărui nobil se afla. Mai mult de atât, doctorul o susține moral pe contesă în vreme ce noul-născut primește primele îngrijiri omenești. Contele nu îl ucide nici pe medic, nici pe mama și odorul ei. Stăpânul însetat de putere avea încă nevoie de averea nevestei sale și de urmașii lor direcți. Din acea clipă a vieții sale, dar și datorită lunilor subsecvente, în care priceperea sa nemaiauzită s-a angajat în protejarea și întărirea trupească a primului fiu născut, Antoine Beauvouloir a fost ferit atât de mâna justiției, suspectat de înlocuirea unui copil de viță nobilă chiar în clipa nașterii lui (poate la acest fapt, care apare anacronic la finele narațiunii, trimit abominațiile despre care se spune că a fost părtaș), cât și de griji materiale presante. Prietenia ce se leagă între Antoine Beauvouloir și Jeanne d’Hérouville continuă până la finalul vieții celor doi. Atât de multă considerație îi acordă contesa încât acesta se va însura cu fata unei curtezane celebre din epocă, La Belle Romaine (Frumoasa Romană), moartă timpuriu în deplină mizerie, a cărei fiică, Gertrude Marana (cf. Les Marana), era copila nelegitimă a contelui d’Hérouville însuși, concepută în prima tinerețe a năvalnicului nobil. Gertrude servea drept maică în mânăstirea în care domnea mătușa contesei. Această primă legătură de familie va declanșa sinuos sfârșitul tragic al povestirii. Fiul contesei, Étienne, semăna întru totul cu vărul iubit al contesei, amestec de tandrețe, fragilitate și strălucire sufletească. Mama îl va adora până în ceasul din urmă ca pe cel mai iubit dintre fii. Tatăl său natural va fi zdrobit de contele d’Hérouville, care, drept recompensă pentru uciderea dușmanilor calviniști, primește de la rege autoritatea în Champagne, împreună cu titlul de duce și pair al Franței. Étienne va crește într-o stare de spirit vecină cu disperarea în prezența tatălui său vitreg, în care întrevede blestemul propriei existențe. În pofida perioadelor în care contele d’Hérouville absenta de acasă, plecat în lungi campanii militare, contesa aduce pe lume un al doilea fiu, sănătos și împlinit la trup precum părintele lui. Maximilien și Étienne erau cum nu se poate mai diferiți, contrastul dintre spiritul cel mai eterat (Étienne) și materia cea mai grea (Maximilien) marcând două ordini mundane ireductibile. Unul este clerul și arta trubadurilor, iar celălalt oștirea și războiul. Contele d’Hérouville își adoră fiul ca pe el însuși. Étienne, în schimb, ajunge să trăiască într-o colibă de pe malul mării, unde părintele vitreg îl alungase pentru a uita de existența lui nedorită. Anii se scurg unul după altul. Étienne crește sub aripa unei mame protectoare, primind cea mai aleasă educație. Sensibilitatea sa fizică sporită acoperă un spirit de o finețe remarcabilă, perfect muzicală, sentimentele și ideile lui Étienne posedând strălucirea unei substanțe celești. Doctorul Antoine Beauvouloir și Pierre de Sebond îi deschid ochii asupra celor mai sacre, dar și tangibile dintre cunoașteri. Mama îl pregătește pentru altă soartă decât cea a unui cleric oarecare, cu toate că avea înzestrările intelectuale ale unui cardinal. Maximilien vânează în păduri și crește pe câmpul de luptă, în umbra tatălui său, pe care îl oglindește în purtări. Nici unul dintre frați nu știa de existența celuilalt sau de obârșia lor comună. Contesa Jeanne de Saint-Savin, chinuită de premoniții sumbre și nefericită până în fundul inimii, cade bolnavă la pat. Dușmănia acută a unui soț diform sufletește, pe care, însă, nu-l iubise și căruia nu-i arătase vreodată un sentiment uman cald, doi fii care nu se cunoscuseră până la vârsta primei tinereți, dar care s-ar fi detestat unul pe altul, Maximilien ucigându-și pesemne fratele mai slab dintr-o singură lovitură, durerea de a vedea dinastia continuată prin fiul cel mic și nu prin cel dintâi, toate aceste temeri acumulate în timp o fac pe contesă să se îmbolnăvească grav, trăgând să moară. În noaptea în care femeie își dă duhul marea se zguduie neagră de melancolie. Étienne este zdrobit sufletește, iar doliul său pare de nelecuit. Nici în fața morții, contesa nu poate scutită de ghimpii spaimei: soțul ei, sforâind impasibil într-o încăpere alăturată, putea să audă pașii și vocea fiului proscris, ceea ce ar fi însemnat condamnarea sa la moarte pentru neascultare. Étienne își va reveni cu trecerea timpului, ajutat de sufletul mării, inima sa sensibilă căutând pe nevăzute un sentiment care să pună capăt durerii celui ajuns orfan. Dragostea va coincide cu moartea și de această dată.

În 1617, ducele d’Hérouville împlinise șaptezeci și șase de ani. Fiul său, Maximilien, devenise duce de Nivron din grația reginei și a mareșalului d’Ancre. Dinastia sa părea astfel asigurată. Vestea morții tânărului Maximilien, survenită prin ordin regal, adusă de Bertrand, îl zguduie din scaunul feudal în care stătea impozant. Antoine Beauvouloir, care rămăsese un paznic devotat casei, îl consolează pe conte, deși în sinea lui găsea dreapta pedeapsa divină. Cu această cumplită ocazie, doctorul casei îi aduce aminte de Étienne, în continuare exilat pe plaja castelului părintesc și cântând ca o privighetoare. Subit înviat și restabilit sufletește, contele pornește în căutarea ultimului fiu în viață. Étienne cel regăsit își iartă părintele și începe să ducă viața potrivită unei odrasle de conte, recunoscut ca atare în fata supușilor feudali ai tatălui sau. Familia d’Hérouville era printre cele mai nobile și mai vechi neamuri din regat. Singura îngrijorare a bătrânului conte era legată de posibilitatea ca unicul său fiu să nu aibă un urmaș. Vorbele meșteșugite ale lui Antoine Beauvouloir îl conving pe asprul tată că fiul său poate fi legat de o femeie doar dacă între Étienne și acea femeie există o legătură naturală pe care rațiunea obișnuită nu o poate accepta. Considerentele de rang nu mai au aceeași greutate de această dată. Contele înclina în a fi de acord cu spusele înțelepte ale vrăjitorului exersat în atâtea taine de familie. Bătrânul satrap părăsește domeniul său pentru curtea regelui, unde avea în plan să se răzbune pe ucigasul fiului său iubit. Insistențele doctorului nu erau de prisos: soția sa murise în timp ce o năștea pe Gabrielle, fiica sa adorată, nepoata contelui d’Hérouville, căreia Étienne îi era unchi din partea tatălui. Antoine Beauvouloir își ținuse fata departe de răutățile brutale ale vremurilor, crescând-o într-o semiizolare bucolică pe moșia sa din Forcalier, paradis terestru de vegetație și viață. Gabrielle este, dacă nu era deja clar, jumătatea lui Étienne, cu care forma un androgin platonic ideal. Căsătoria dintre un aristocrat și o femeie de rând, mai ales sub domnia lui Ludovic al XIII-lea, ridica probleme nabănuite, pe care dacă natura nici nu le observa, societatea le pedepsea crud. Excepțiile erau încă mai rare și mai curioase la începutul secolului al XVII-lea decât un veac sau două mai târziu. Gabrielle semăna izbitor în trăsături cu contesa d’Hérouville, răposata Jeanne de Saint-Savin. Medicul, ,,pungaș bătrân”, își aduce pe furiș fata în castelul de la marginea mării: pe calea simpatiei active a simțurilor și a unei reciprocități fiziologice care asculta de legile universului, Étienne și Gabrielle se îndrăgostesc deplin unul de celălalt. L’enfant maudit e poate mai degrabă un basm decât o povestire istorică propriu-zisă. Idila serafică dintre cei doi iubiți nu durează în timpul pământesc, profan, mai mult de cinci luni, deși fiecare zi a adorării reciproce deschide abisuri temporale. Un oarecare nobil temerar, baronul d’Artagnon, îi spionase pe cei doi amorezi, intuind neputința înnăscută a urmașului de a purta arme și, deci, de a guverna. Strecurând bârfe în urechea venerabilului conte d’Hérouville, acesta din urma îi aranjează fiului său cel becisnic o căsătorie cu o fată din familia conților de Grandlieu. Intrigantul d’Artagnon ar fi luat-o de nevastă pe Gabrielle, care și-ar fi renegat iubitul în fața orbilului conte pentru a-și salva viața. Dacă, în plus, fiica ar fi refuzat această propunere jignitoare, atunci tatăl ei, medicul Beauvouloir, ar fi fost întemnițat, judecat sumar și executat. Contele d’Hérouville ajunge la castel în fuga cailor nădușiți. Nori grei și tulburi se așternuseră peste fortificație. Bestia feudală, suma tuturor asupririlor aristocrației medievale, această castă de nelegiuiți care sunt legea, nesocotește promisiunea dată – e adevărat – cu jumătate de gură doctorului Beauvouloir, obligându-și fiul să îi facă voia. Étienne își acuză fățiș tatăl vitreg de lipsa onoarei, o insultă greu suportabilă pentru un nobil. Când abominabilul conte, proferând injurii, ridică spada spre a-și ucide fiul și nepoata de sânge, perechea se stinge subit, ca sub efectul unei comoții, de parcă sufletele le-ar fi fost răpite în ceruri. Feudalul, care servise sub șapte regi ai Franței, se credea în vigoarea necesară a trupului pentru a mai zămisli un alt copil, pe care domnișoara de Grandlieu, impresionată de țâșnirea de sălbăticie sănătoasă, i l-ar fi oferit cu dragă inimă. Sfârșitul, simultan grotesc și diafan, nu exclude contradicția internă dintre carne și spirit care a sfâșiat până la ultima răsuflare Evul Mediu.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , , | 3 comentarii

Variațiuni balzaciene XXXII


(Romanul Micii burghezi nu a fost tradus în limba română până în anul 2019. Ne-am folosit de ediția Les petites bourgeois – La maison du chat-qui-pelote par H. de Balzac, Editions Baudelaire, 1966)

Micii burghezi (Les Petits Bourgeois – Scene din viața pariziană – 1855) 

Roman neterminat, la fel ca Deputatul din Arcis sau ȚăraniiMicii burghezi a fost definitivat de Charles Rabou[1]. Prin aglomerararea de scene dramatice și preponderența dialogului, prin profuziunea de personaje care se întâlnesc în aceleași spații domestice închise, prin recuzita previzibilă și prin decorurile urbane pariziene, Micii burghezi atestă existența spiritului de dramaturg (în proză) pe care indubitabil l-a deținut Balzac. Ritmul alert al narațiunii și complicarea intrigii din Micii burghezi originează în apetitul greu de satisfăcut pentru teatrul bulevardier pe care îl avea majoritatea parizienilor din păturile mijlocii în secolul al XIX-lea. Se poate afirma că formele exterioare ale vieții mic-burgheze se deformează firesc sub greutatea obiceiurilor, ticurilor și prejudecăților clasele medii din anii Restaurației. Atmosfera este în principial cea a camerei de oaspeți sau a cotloanelor și holurilor casei, atestând imaturitatea și rolul secund politic pe care îl juca încă, dar nu pentru mult timp, mica-burghezime în eșafodajul social al anilor 1815-1848.

Confruntarea se dă între nepotul infamului agent al poliției secrete Peyrade (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor, O afacere tenebroasă), Théodose de La Peyrade, și fiica micii-burghezii parvenite, Marie-Jeanne-Brigitte Thuillier. Primul este un alter ego al afaceristului veșnic falimentar și îndatorat Balzac, dar un personaj cameleonic precum Tartuffe ca realizare, cum este, de altfel, și tratat ca motiv literar, dar și unul înzestrat cu abilitățile unui artist care și-a greșit misiunea în viață. De cealaltă parte, Brigitte este fata bătrână econoamă, care își exercită pulsiunile sexuale reprimate în activități casnice menite să crească averea familiei Thuillier. În anul 1840, Brigitte se îndrepta cu pași măsurați spre apogeul ambițiilor ei de virtual rentier, postură din care încasa șapte mii două sute de franci pe an. Locuind la un etaj din imensele ,,falanstere” ale Parisului, un fel de blocuri de apartamente avant la lettre, după cum le ironizează retrograd Balzac, familia Thuillier visează la o casă pe pământ, supremă distincție a claselor medii (dintotdeauna). Casa apare istoric ca nucleul și soarele traiului mic-burghez. Domnișoara Brigitte Thuillier cumpărase apartamentul cu cincizeci și două de mii de franci, o afacere excelentă sub raport financiar. Vecinii ei erau un negustor de cărți, Barbet, și un alt comerciant, Metivier jr., un domn Dutocq, subordonatul unui judecător de pace, dar și alți locatari care profanau prin gusturile lor îndoielnice și grija pe care o arătau pentru încuietori, lacăte și uși duble vechea burghezie medievală, pe care Balzac o proclamă superioară în toate privințele celei recente. Brigitte Thuillier patrona un întreg clan, cuib și club de rude: primul asupra căruia își expune superioritatea este fratele ei, Louis-Jérôme Thuillier, funcționar vreme de douăzeci și șase de ani la ministerul de finanțe, chintesență a mediocrității umane ignorante, semioarbe și egotiste pe care o vedem la lucru în Slujbașii. Domnul Thuillier primea o pensie de o mie șapte sute de franci pe an și se fălea cu reputația unui fost craidon de lume. Incult, slab de înger și constitutiv laș, Thuillier se dovedește a fi un parvenit cu pretenții, detestând orice superioritate umană diferită de modelul mediu al clasei sale sociale – proprietarul cu capital. Atât el, cât și sora lui erau odraslele portarului de pe vremuri al ministerului de finanțe. Domnul Thuillier ieșise, din fericire, la pensie tocmai la timp. În 1816, copiii ruinați ai aristocrației  fugite în exil reveneau în Franța să-și recapete nu numai proprietățile, ci și sinecurile în birocrația de stat, iar șansele de avansare pe scara ierarhică nu erau doar aproape nule în situația domnului Thuillier, un funcționar șters și obedient profesional, ci se punea chiar problema reducerii personalului indezirabil al distinsei instituții. Astfel, pensionarea venea ca o binefacere pentru interesele casei Thuillier. Domnul Thuillier ajunsese, însă, din întâmplare și pentru scurt timp șef de birou la final de carieră. Dacă individul poseda vreun merit, acesta consta din avantajele neprețuite ale tinereții: un trup zvelt, maniere de filfizon și o oarecare trecere printre femeile din aceeași sferă socială cu dânsul. Figura de Don Juan-stâlp de cafenea îi iese de minune până la vârsta de treizeci de ani, după care lenea și prostia congenitale îl mențin într-o stare de conservare din ce în ce mai greu de asigurat, femeile părăsindu-l, fără să-i fie de prea mult folos, după consumarea fiecărei aventuri. Sora mai mare cu patru ani, Brigitte, își venera ca femeie fratele mai mic. De la vestimentație până la asigurarea unui buget oarecare pentru escapadele sale de burlac, domnișoara Brigitte, care se sacrificase pentru submediocritatea de Thuillier, se ocupa ca toate să fie în regulă și în ordine, cu toate că, în calitate de mic-burgheză dezamăgită de modesta sa ascensiune de până în acel moment, îl supraveghea de aproape și îi măsura bănuitor pașii fostului funcționar. Un detaliu din trecutul fetei bătrâne anticipează și circumscrie rolul acordat ei în schema romanului: de la vârsta de paisprezece ani, Brigitte Thuillier se angajase pe cont propriu în afacerea fabricării de saci pentru banii Băncii Franței, ai trezoreriei și ai altor stabilimente cu rol financiar. În anul 1814, prin muncă și dăruire nemărginite, dar și grație depozitelor sale cu dobândă sigură la termen, croitoreasa banilor altora se vede în poziția de a avea o rentă anuală de trei mii șase sute de franci. În primii ani ai Restaurației își vinde afacerea contra sumei de cincisprezece mii de franci, chestiune de care Louis-Jérôme Thuillier nu era informat, hotărând, în același timp, să țină casa fratelui său cu mână de fier. Brigitte este o verișoară Bette repusă în drepturi. Ceea ce lipsea deocamdată din gospodăria administrată de Brigitte era o cumnată pe măsura fratelui ei, supus reginei neîncoronate a casei. Fiica unui vechi plasator al Băncii și a unei fete de farmier avute, Céleste Lemprun, aduce o dotă de treizeci de mii de franci căminului Thuillier. Domnii de Billardiere și Rabourdin (cf. Slujbașii) asistă în calitate de martori la nunta din 1814. Domnul Lemprun moare curând, după ce, victimă a unei tâlhării la locul de muncă, se stinge sub efectul șocului, în ciuda faptului că banca se oferise să acopere pierderea din registrele sale. În 1817, doamna Lemprun îi donează proprietățile tatălui ei doamnei Thuillier, care, fire slabă și ușor impresionabilă, obsecvioasă, bigotă și fără altă personalitate decât cea a femeii sensibile și delicate, îi lasă totul în grijă cumnatei sale, Brigitte, care se vede în posesia a încă nouăzeci de mii de franci. Despotica Brigitte își aloca patruzeci de franci bani de buzunar pe lună, în vreme ce cumnata sa primea cincizeci și divinul frate, cinci sute, cel care, în continuare, se comporta ca un burlac degrevat de obligații serioase. Între 1813 și 1830, Brigitte reușește să acumuleze alți șaizeci de mii de franci din dobânzi, dar gurile rele aminteau că fratele ei s-ar fi ocupat și de cămătarie în acest răstimp. Pentru Brigitte, Céleste reprezenta doar o ființă stupidă și fără vlagă, dar necesară sub raportul capitalului inițial adus gospodăriei. Pentru Céleste, Brigitte apărea ca un tiran care storcea din inima ei naivă orice speranță de fericire sufletească. În plus, domnul Thuillier se dovedea pe zi ce trece un soț nepăsător, insensibil și egoist. Prezența lui acasă se realiza doar la cină, în rest craiul bătrân socializând pe propria socoteală. Céleste nu reușește să aducă pe lume un copil, sterilitatea ei confirmându-se în anul 1840, când începe acțiunea propriu-zisă, prin simplul fapt că împlinisese deja patruzeci și șase de ani. Atât Brigitte, cât și Céleste, ambele fără urmași direcți, se consolau cu dragostea lor pentru un alt copil, care era, cel mai probabil, rezultatul palpabil al unui amor clandestin din tinerețe al fratelui și soțului lor, domnul Thuillier.

În felul acesta, pe linia adulterului, ajungem la prietenul cel mai bun al domnului Thuillier, funcționarul Colleville (cf. Slujbașii). Acesta era fiul unui violonist talentat care, pe lângă munca de birou care aducea un venit sigur, dar modest, cânta la clarinet în spectacolele de la Opera-Comique. De când se căsătorise cu domnișoara Flavie, fiica naturală a unei dansatoare de la Operă și a unei antreprenor avut, Bourguier, Colleville nu mai prididea cu roboteala, nevoia împingându-l la munci de tot felul pentru a-și suplimenta veniturile, inclusiv meseria de contabil. Domnișoara Flavie nu venise cu avere proprie în căsnicie, cu toate că prințul Galathionne, un amant de-al ei din acea perioadă, îi dăruise douăzeci de mii de franci. Doamna Colleville se imagina bogată, trăind în mijlocul artiștilor de scenă, dar adevărul era cu totul altul: între 1816 și 1826, aceasta aduce pe lume cinci copii, ceea ce diminuează considerabil finanțele nu tocmai strălucite ale casei Colleville. Cu toate acestea, cei doi soți nu au recurs niciodată la împrumuturi riscante, iar doamna Colleville, cochetă, apărea veșnic la teatru sau organiza serate săptămânale apreciate în salonul ei personal. Domnul Colleville era nu numai îndrăgostit de nevasta lui după atâția ani de căsnicie zbuciumată, ci și stăpânit de o energie ieșită din comun, dar fără finalitate deosebit de lucrativă, în activitățile sale zilnice. Doamna Colleville, visând la o comoară care întârzia să vină providențial, are un copil cu sublocotenentul de dragoni, Charles de Gondreville. Amantul moare în campania din Spania. Apoi, o altă pasiune fugitivă care o mistuie este pentru bancherul Keller. Un alt băiat se naște la termen. În 1821, Flavie Colleville aduce pe lume o fetiță, care aparținea de fapt domnului de Thuillier. Acesta donează zece mii de franci familiei Colleville în doar un an și jumătate de la momentul nașterii, nașa și nașul fetiței fiind frații Thuillier, tatăl real și mătușa noului-născut. Domnul Colleville nu este afectat de acest șir de infidelități, pe care le desconsidera ca simple zvonuri și bârfe. Domnul Thuillier, deși rămâne până la capăt un prieten fidel al familiei Colleville, nu mai intră în grațiile doamnei Colleville, care, în încercarea ei disperată de a ajunge în înalta societate, îi amintește domnului Thuillier că mediocritatea persoanei lui nu îi mai rezervă nici o surpriză, preferându-l unui idiot cu personalitate. Începând din anul 1824, aventurile și tentativele de promovare sociala rapidă sunt abandonate pentru totdeauna, doamna Colleville devenind o femeie cucernică, sobră, catolică, resemnată și rezervată. Domnul Colleville ajunge director adjunct în 1826 și apoi colector de taxe în 1828 datorită familiilor puternice cu care se înrudea prin așa-numiții săi urmași. Acesta primește până și Legiunea de Onoare. Copiii săi, stipendiați de rudele părinților lor biologici, au șansa să intre ca elevi la cele mai vestite licee din Paris și să se îndrepte spre cariere în administrația de stat. În 1830, Colleville iese din câmpul constrângător al muncii. O pensie de două mii patru sute de franci pe an și o indemnizație de zece mii de franci de la succesorul lui sunt câștigurile sale financiare. În 1833, liniștea, prietenia și pacea domneau în familiile Colleville-Thuillier. Doamna Collevile împlinise deja treizeci și cinci de ani și cinci mii patru sute de franci cheltuială anuală pentru merite în domeniul vast al maternității. Visul ei de mărire socială se prelungește poate cu o generație sau mai multe.

Brigitte Thuillier avu astfel o nepoată, Céleste-Louise-Caroline-Brigitte Colleville, pentru care mătușa acumula și înmulțea bani zi de zi, împlinindu-și destinul spre binele altora din neamul ei, asemeni oricărui burghez autentic. Céleste crește la țară, în grija bătrânei doamne Lemprun, care își dă obștescul sfârșit în 1829, lăsând în urmă familiei Colleville douăzeci de mii de franci și prețul de după vânzarea casei ei, în valoare de douăzeci și opt de mii de franci. Céleste urma să împlinească douăzeci de ani în 1841, vârsta de nubilă spunându-și cuvântul în aranjamentele de după cortină ale micii-burghezii. Crescută decent, catolică, educată convenabil, Céleste îmbina cei mai bun din cele două neamuri din care își trăgea trupește seva, siguranța și bunăstarea sorții ei urmând să implice toate eforturile mătușii Brigitte pentru a-i pune la dispoziție un soț pe măsură.

În jurul acestei dileme matrimoniale se aranjează în straturi arborescente faptele care leagă strâns intriga din Micul burghez. Ca întotdeauna însă, actantul este un alt personaj, exterior dramei celor două familii. Alte neamuri de mici-burghezi, apropiați de alianța de sânge Thuillier-Colleville, sunt introduși cu migală de Balzac. Senzația de preaplin din romanele lui Balzac pornește din aglutinarea de profiluri umane diverse, care formează un ciorchine de relații și conivențe subsumate clasei lor sociale. De fiecare dată când narațiunea pare a se apropia de limita sațietății, Balzac copleșind prin dezvăluiri pedante, aceasta este împinsă înainte de intrarea în scenă a altor figuri omenești, cărând cu ele bagajul unor istorii sociale complexe. Un apropiat al familiei Thuillier-Colleville este fostul funcționar de la minister Phellion, întruchipare semiridicolă a respectabilității și onoarei mic-burgheze. Phellion are o fiică, căsătorită cu un profesor de ciclu inferior, și doi fii, unul profesor la un colegiu regal și celălalt îmbrățișând aceeași meserie într-o școală de ingineri ai statului. Matematicianul talentat figurează ca un potențial pretendent la mâna tinerei Céleste, însă singurul inconvenient în calea acestei uniri de familii constă în pensia de nouă sute de franci a domnului Phellion și într-o proprietate care valora puțin peste nouă mii de franci. Spionii familiei Phellion în casa Thuillier erau domnul Barniol, ginerele lor, și un prieten intim, Laudigeois. Pretențiile mătușii Brigitte și veleitățile doamnei Colleville începuseră să fie, însă, cu totul altele în materie de ierarhie socială. Dutocq este un alt membru tolerat în salonul domnișoarei Brigitte: dubios și fără avere, acesta fusese în trecutul apropiat funcționar la minister. Minard este o altă figura notabilă în cercul strâmt al micii-burghezii: dupa ce lucrase ca funcționar tot la minister până în anul 1827, Minard se avântase în apele tulburi ale comerțului de ciocolată și ceai, ambele produse coloniale bucurându-se de o asemenea cerere încât Minard ajunse în scurt timp cel mai bogat dintre toți foștii săi colegi. Dacă la începuturile, azi pe jumătate uitate, Minard vindea marfă contrafăcută sau adulterată intenționat, în prezent negustorul căpătase odată cu averea și cinstea cuvenită. Din 1830, Minard devenise primar de arondisment și judecător la Curtea de Comerț. Deținea o casă la țară și una în Paris, ambele largi și confortabile, maximul de distincție al burgheziei comune. Minard era nu numai ofițer al Legiunii de Onoare, ci și mândrul purtător de diamante la balurile curții. Generos și amiabil, Minard frecventa casele foștilor săi colegi și actuali prieteni dintr-un asentiment total pentru ideile și instruirea lor generale. Soția sa, Zélie Minard, care aducea cu bucătăreasa trupeșă a unui stăpân prosper, cândva florăreasă, visa să pătrundă într-o familie aristocrată. Primarul Minard înțelegea că fiul său mai mare, Jules, avocat în devenire și, pare-se, jenat de proastele obiceiuri părintești, urma să se căsătorească într-o familie cu stare, banii primând, după cum se știe, în societate. Micul Rotschild de arondisment ar fi vrut să intuiască zestrea reală a domnișoarei Céleste, pe care o estima cu tot cu casă la trei sute de mii de franci în total, pentru a-și da apoi consimțământul asupra căsătoriei cu fiul lui. Aceste măști studiate mic-burgheze își capătă importanța doar în măsura în care ele își interpretează corect rolul și funcția sociale în romanul balzacian. Ele nu înseamnă nimic mai mult de atât. Altfel, familii precum Saillard, Baudoyer sau Fallexi umplu scena cu ușurința unei recuzite vocale în dramaturgia realistă din Micii burghezi, fiecare nume putând fi înlocuit cu oricare altul din registrul civil al Parisului. Idiosincraziile acestui grup țin de registrul curiozităților semipatologice ale clasei lor: Phellion avea o considerație irațională pentru ierarhiile sociale prestabilite și o predilecție stranie pentru demolările modernizatoare din Paris, cele care anunțau auroral și resentimentar avansul Progresului. Opinile politice ale tuturor sunt ambigue și oportuniste, banale sloganuri culese din gazete matinale, individualismul amoral predominînd. Simularea demnității personale merge pas cu pas alături de cultul pentru flecăreala politică din ziare și de avântul industrial. Lași și reduși intelectual, micii burghezi au, însă, energie, forță de muncă, tenacitate și capacitatea de a dezvolta manii în direcții nebănuite și inedite. Minard e o nulitate sub raport spiritual, Phellion o caricatură a onoarei nobile, iar Thuillier calea de mijloc între tâmpenie și mândrie. Coleville, în pofida talentelor sale risipite, e un mascul obtuz, vulgar și lipsit de orice ambiție, pasionat, în chip oracular, de anagrame care anticipează și devoalează în parte sensul narațiunii. Doamna Thuillier, a cărei căsnicie fusese o lungă penitență pentru un suflet născut romantic, anticipa în Felix Phellion împlinirea iubirii la care visa Céleste Colleville. Discuțiile din salonul Brigittei Thuillier constau din autoglorficări monotone ale destinului burghez: oportunism republican, meschinărie domestică, sensibilitate exacerbată pentru orice diferențiere socială, invidia și disprețul apărând ca fețele aceleiași monede. Cel care își face intrarea în ștearsa scenă mic-burgheză, strălucind prin elocință si vervă actoricească, fiind el însuși un mic-burghez sărac, deci cea mai hulpavă dintre fiare, este protagonistul romanului, Charles-Marie-Théodose de La Peyrade, un tânăr temerar de douăzeci și șapte de ani, chipeș, catolic, avocat de meserie, dar care se oferea, cu gratitudine republicană trucată, să dea sfaturi juridice sau să apere la tribunal săracii arondismentelor pariziene. Théodose de La Peyrade provenea din sud, mai precis din Avignon, sângele său provensal îngăduindu-i înflăcări temporare, în care se acundeau speranțe înăbușite, furii reprimate și dezamăgiri amare. Dacă familia Minard ruinase orice șanse de căsătorie a tinerei Colleville cu domnul Godeschal și plănuia să procedeze la fel cu Olivier Vinet, magistrat regal, Théodose de La Peyrade, arătându-se lipsit de mijloace, nu putea periclita interesele matrimoniale existente. Săracii nu pretindeau nimic și nici nu puteau primi ceva în schimb pentru atâta lucru. Tânărul de La Peyrade fusese în ultima ani chiriașul Brigittei Thuillier și se afla în relații de colaborare cu Dutocq. Înainte de asta, Théodose de La Peyrade, nobil mărunt și scăpătat, venise în 1833 la Paris pentru moștenirea unchiului său. Acesta moare înglodat în datorii, iar, dacă nu ar fi fost pentru sprijinul financiar considerabil pus la dispoziție de un prieten intim al unchiului sau, Théodose de La Peyrade nu ar fi apucat să-și termine studiile de drept și să practice avocatura. Acesta lucrează un timp la ziarul ministerial al scriitorului ratat, lacom, desfrânat și iarăși sărac, Cérizet (cf. Iluzii pierdute), cu care întreține o slabă amiciție. Cérizet, îmbătrânit timpuriu la treizeci și opt de ani, este tipul jurnalistului-giruetă, oscilând spasmodic și zadarnic între liberali și monarhiști, de unde nu se alege decât cu reputația de personaj infam și evitabil, deși fusese subprefect vreme de șase luni. În urma unor afaceri dubioase cu bancherul Claparon, Cérizet este anchetat și arestat de poliție. Copist al lui Dutocq pentru o vreme, Cérizet se specializase în cămătaria cu populația mizeră din foburg, pe care o împrumuta săptămânal cu dobânzi nu tocmai mici, dar nici mari, dar pe care calicimea le plătea fără prea mare ostilitate. Théodose de La Peyrade dezvoltă o relație de respect și stimă unilaterale cu domnul Thuillier, căruia de La Peyrade îi flata vanitatea primind în loc o masă gratuită în casa familiei Thuillier. Întreprinzătorul tânăr îi promite bătrânului prieten vanitos crucea Legiunii de Onoare. Altă victimă a farmecului irezistibil, emanat de abilul de La Peyrade, este frivola Flavie Colleville, de care Théodose pretinde a fi îndrăgostit ca de un giuvaier regal căzut printre gloata de rând. Orgoliul erotic și cel social se completează etanș în personalitatea fostei mondene ușuratice, care se voia aristocrată prin păcate, dar și în materie de căință, ambele experimentate superficial. Discursul prefăcut al lui Théodose este media aritmetică între un anume sentimentalism dulceag în amor, slăvirea păturilor medii în politică, biciuirea verbală a frustrărilor banale și credința declarată într-un viitor al claselor noi, ridicate pe ruina evenimentelor istorice recente. Triumviratul Dutocq-Cérizet-Théodose se stabilise din timp în vederea căpătuielii comune. De La Peyrade avea în sarcină câștigarea de partea sa a familiei Thuillier. Pentru a-l salva pe Claparon, ale cărui afaceri se scufundaseră iremediabil în faliment, Théodose urma să o convingă pe Brigitte să cumpere o casă în valoare de cel puțin o sută de mii de franci, clădire care fusese ridicată de Claparon însuși în trecutul recent și care ar fi fost vândută printr-un intermediar, de meserie notar. Cérizet se aștepta la oarecare profit dacă tranzacția ar fi reușit. El și Dutocq aveau de gând să-și împartă suma de douăzeci și cinci de mii de franci, în vreme ce Théodose ar fi fost cel mai probabil răsplătit cu mâna domnișoarei Colleville. Însărcinarea sa consta întâi în mijlocirea cumpărării unei proprietăți, dobândirea Legiunii de Onoare și, reușita mic-burgheză absolută, câștigarea poziției de membru în consiliul general al Parisului. Ultimul deziderat nu putea fi realizat fără plata unui impozit de câteva sute de franci tocmai pe seama casei ce urma să fie cumpărată. Poziția de reprezentant recunoscut politic ar fi fost obținută din voturile conjugate ale unor Phellion tatăl, vecinul său Laudigeois, părintele Saint-Jaques, Dutocq, Cérizet și Colleville, în calitatea sa suplimentară de secretar la biroul primarului. În mai 1840, alegerile urmau să se desfășoare conform așteptărilor. Scaunul fusese ocupat de răposatul judecător Popinot, în vreme ce somitatea medicală Horace Bianchon renunțase benevol la candidatură. Balzac persiflează mediocritatea înfumurată a concialibulelor mic-burgheze ca au loc în urma vizitelor reciproce dintre părți. Cu toate că Phellion tatăl îl susținea în continuare pe Horace Bianchon sau pe oricare altcineva de un calibru egal, tentația averii doamnei Thuillier și a unei nore bogate este într-atât de mare încât până și onorabilul Phellion, care visa să-și trăiască bătrânețile într-o stare de aurea mediocritas zeiască, consimte pentru domnul Thuillier. Înțelegerea secretă merita confirmată printr-un dineu oficial, pe care avara Brigitte Thuillier l-ar fi dat la ea acasă. După ce fiecare invitat distins al arondismentului ține un scurt discurs grandilocvent și autoglorificator, în urma căruia candidatul Thuillier este ca și ales, opiniile politice contând mai puțin decât ambițiile personale explicite și consimțământul tacit pentru o afacere de clasă, domnișoara Brigitte, în culmea încântării, își delectează invitații cu bucate alese, ascunse cu grijă în cămară până atunci. Deși Théodose este dirijorul acestei orchestre de minți reduse și instincte brutale, acesta îi explică dezgustul său pentru adunătura aceea de suflete peticite aristocratei bovarice Flavie Colleville, care se recunoaște cucerită de farmecul acestui tânăr energic. Flavie și-ar fi dorit să aibă cu cel puțin zece ani mai puțin pentru ca natura ei feminină să reînflorească năvalnic sub razele de lumina ale unei asemenea personaj, proteic și romantic deopotrivă, un alter ego al naratorului din umbră. Felix Phellion, de față la sărbătoare, își declară indirect dragostea domnișoarei Colleville, pe care soția nefericită a viitorului deputat o apreciează ca împlinirea unui destin de care ea a fost, din nefericire, ferită. În starea de exaltare generală, micii burghezi, fericiți de împlinirea socotelilor lor, își reiau atavic obiceiurile rurale, înlănțuindu-se într-un dans țărănesc ,,vulgar” când ceasul trecuse de miezul noptii. Originile reale ale micii burghezii pariziene ies la iveală fără prea mare efort la finalul scenei. Dutocq și Théodose părăsesc petrecerea, devenită cumva câmpenească, și pleacă grabnic spre casa cămătarului de sume mici Cérizet. Problema casei se profila ca următoarea: aceasta era ipotecată și dacă notarul care o dorea ar fi fost obligat să o cumpere la licitație cu un preț mai mare decât își permitea acesta să plătească, aceasta ar fi ajuns în patrimoniul familiei Thuillier, care ar fi găsit imediat resursele necesare la sfatul picat la timp al lui Théodose de La Peyrade.

Descinderea în bârlogul fetid al lui Cérizet, care își adunase capitalul de bază pentru afacerea de cămătărie pe sume mici, rambursate săptămânal, de un la mic-comerciant de vin, Cadenet, surprinde ca o veritabilă bolgie pariziană. Scrupulos, hapsân, dar prudent, rareori îngăduitor cu debitorii săi, Cérizet își tratează clienții, sărăcimea din cartier, cu duritatea unui magistrat și răceala unui polițist. Un câștig de zece franci la cincizeci împrumutați sau o sută douăzeci pentru un împrumut de-o sută constituiau credite riscante. Atât Dutocq, cât și Cérizet îl dușmăneau și îl invidiau pe Théodose pentru virtualul său succes pe scara socială, dacă talentul său de mincinios patentat i-ar fi adus, în cele din urmă, averea domnișoarei Colleville. Théodose de La Peyrade avea să o convingă pe Brigitte Thuillier, creierul reflexiv al casei, de necesitatea și profitabilitatea cumpărării noii proprietăți. Capcana suna astfel: din înțelegerea stabilită prin viu grai dintre un arhitect și un notar, care, conform legii, nu avea voie să se lase târât în alte afaceri decât cele procedurale, strâns legate de meseria lui, se construiseră câteva case. Micii dezvoltatori imobiliari intraseră într-un apăsător impas financiar, iar acum se învoiau să vândă proprietatea la un preț sub cel al pieței, ceea ce ar fi dus numai la acoperirea parțială a creditului lor inițial. Pentru a evita complicațiile judiciare de pe urma declarării publice a falimentului, notarul, care se ascundea sub un alt nume, al unui amic de-al avocatului săracilor, de La Peyrade, intenționa să cumpere casa la un preț ceva mai scăzut, iar Brigitte să o cumpere imediat după aceea la o valoarea mai apropiată de cea reală. Interesant este că proprietatea ținea de același cartier ridicat după 1819, în care parfumierul Birroteau își investise averea, dând, fatalmente, faliment. Bancherul Du Tillet făcuse avere în urma acestei lovituri. Unitatea lumii din Comedia umană nu se dezminte nicidecum. Casa nu era încă terminată, dar, în mai puțin de un an calendaristic, ar fi putut fi închiriată la o sumă de cel puțin patruzeci de mii de franci pe an. Încântată de câștig, nu înainte de a trimite un mesaj fostei dansatoare Tullia (cf. Un prinț al boemiei), Brigitte acceptă oferă. Arhitecul Grindot (cf. César Birotteau) finalizează casa pentru suma de treizeci de mii de franci. Domnul Thuillier intră în posesia demnități publice mult râvnite, iar Brigitte își extinde domeniul de luptă și dominație. Avocatul de La Peyrade devine un apropriat intim al familiei, dar nu suficient de stimat pentru a obține și mâna domnișoarei Colleville sau un loc în testamentul Brigittei. Sincer sau nu, Théodose continuă să o flateze pe doamna Flavie Colleville și să-i mărturisească sila de a vedea mica burghezie activă și necruțătoare, sfidându-l inclusiv pe el, binefăcătorul interesat al familiei Thuillier. Abia în iulie 1840 casa urmează, într-adevăr, să revină în acte acestora contra sumei de șaptezeci și cinci de mii de franci, ca urmare a căderii pieței și instabilității politice internaționale. Théodose se angaja să găsească chiriași pe cont propriu, dacă domnul Thuillier l-ar fi ajutat cu douăzeci și cinci de mii de franci, sumă care nu pare a fi tocmai un împrumut. În felul acesta pieziș, trecutul avocatului și relația sa cu cei doi parteneri, Dutocq și Cérizet, ies la lumină.

Théodose de La Peyrade este în sine un personaj contradictoriu: sub ochii noștri, acesta reușește să tragă pe sfoară și să facă bine clanului Thuillier în același timp, dar primii săi ani de trai în Paris sunt marcați de lipsuri frapante, de pierderi și inabilități sociale specifice unui ratat sau unui pierde-vară funciarmente incapabil. Cérizet îl salvase, cu mai puțin de-un lustru în urmă, din cea mai cruntă mizerie cerându-i să semneze o serie de polițe în schimb, valorând aproximativ treizeci de mii de franci. Théodose se folosise de calitatea de membru în baroul parizian în scopuri evident ilicite, dar această atitudine este vizibilă și în trazacția imobiliară intermediată pentru domnișoara Thuillier. Escrocheria naturalizată pare a fi la ea acasă în rândurile micii burghezii. De La Peyrade spera ca, în urma căsătoriei cu domnișoara Colleville, zestrea tinerei neveste să-i acopere toate datoriile restante către cămătar și Dutocq. O parte din sumă, în valoare de douăzeci și cinci de mii de franci, fusese deja obținută de la domnișoara Thuillier. Dutocq însuși se comporta ca un ticălos sadea, posedând o datorie restantă de cincisprezece mii de franci, pe care o amâna până la calendele grecești. Drept urmare, Cérizet și Dutocq îl spionau pe Théodose, care, la rândul lui, îi studia cu atenție pe cei doi inamici și feroce rivali. Animalele de pradă, provenind din specii diferite, nu fac alianțe durabile. De La Peyrade, orgoliu și pătimaș în sinea lui, observând că viclenia sa în casa Thullier producea mai mult un câștig moderat de partea lui și unul apreciabil în tabăra gazdelor sale, îi detesta din resentiment pe protectorii săi aparenți, ceea ce nu implică faptul că bovarismele aristocratice pe care la afișa față de Flavie Colleville erau neleale. În plus, Thuillier pretindea că scrie la un tratat despre taxare și funcția capitalului amortizabil, pe care îl redacta, în realitate, destoinicul avocat. Ideile politice exprimate în fundalul acestei cărți polemice erau inspirate de socialismul lui Saint-Simon, împănate de retorica avântată a unui sudist. Între timp, sceleratul de Cérizet își însușește cincisprezece mii de franci, suma care îi revenea notarului Claparot în urma vânzării casei, acesta din urmă fiind păcălit cu închisoarea datornicilor și fugind de frică peste ocean, în prospera Americă. Desigur, Cérizet îi imputa lui de La Peyrade și această sumă, dar imaginativul avocat cerea polițele înapoi. Acesta se visa procuror general la Paris în doar câțiva ani, iar cariera sa nu voia să fie compromisă a priori de o datorie pe care o putea achita pe loc. Cérizet prefera, însă, șantajul, superioritatea morală și legală a unui creditor, chiar dacă unul fals în situația dată. Beneficiind încă de un credit moral considerabil în ochii Brigittei, Théodose apelează la ea pentru a asigura titlul de proprietate, suma de douăzeci de mii de franci fiind întrebuințată la acoperirea ultimelor creanțe. Atunci când avocații Godeschal și Desroches sunt consultați pentru stabilirea actului de vânzare-cumpărare, creditorul-paravan Sauvaignou, un antreprenor oarecare, renunță la partea sa din proprietate pentru o despăgubire de doar trei mii de franci. Viclenia ,,avocatului plebei” nu are măsură în această scenă: cei douazeci și cinci de mii de franci sunt, în sfârșit, în buzunarul său. Rămânea doar ca resentimentarul Cérizet să accepte suma în schimbul polițelor semnate de La Peyrade.

Între timp, proprietatea lui Louis-Jérôme Thuillier, viitor deputat și ideolog politic, este asigurată. Prețul final, inclusiv renovările și stingerea atâtor datorii conexe, dar ascunse, se ridică la o sută patruzeci de mii de fraci, însă casa ar fi adus o rentă din chirii de patruzeci de mii pe an. Notarii sunt mai stimați decât avocații în ochii micii burghezii, ultimii mijlocind ceea ce primii confirmă prin parafă. Théodose se imagina încasând o parte din respectiva rentă anuală, dacă sarcina de a găsi chiriași i-ar fi fost cedată lui personal, în calitate de om de încredere al familiei. Cu ajutorul a doar zece mii de franci, posibilă mită, Théodose spera ca doamna du Bruel, cunoscuta Tullia, prietena din prima tinerețe zburdalnică a doamnei Colleville, să-l pună în posesia Legiunii de Onoare pentru domnul Thuillier. Decorațiile se obțin, în definitiv, mai ușor decât casele. Faptul că Céleste Thuillier era îndrăgostită de Felix Phellion, tânărul savant naiv și afectuos, nu îi stătea în calea viitorului ginere afacerist: Felix Phellion era un voltairian, un teist sau poate un agnostic împătimit, ceea ce, în ochii inocentei Céleste Thuillier echivala cu abjurarea creștinismului și un atac direct la pudoarea ei de fecioară. În ce mod ar fi religia creștină protectoare celor mai calde sentimente feminine rămâne în sine un mister dacă nu luăm în considerare educația rigidă și intenționat semiignorantă pe care o primise domnișoara Céleste. Învățătura lui Iisus Hristos este legea iubirii dintre oameni, în care Céleste Thuillier credea – mai mult cu trupul decât în spirit – literalmente. Théodose de La Peyrade este, la prima vedere, pe cale să capete o avere, o nevastă și să achite cei douăzeci și opt de mii de franci cât datora, în total, ticălosului de Cérizet, care îl anunțase pe Desroches cu privire la urgentarea plătirii polițelor. Povestea se putea încheia aici, parvenitismul inteligent și crapulos surclasând parvenitismul econom și benedictin, ambele jumătăți închegându-se și divizându-se sub cupola casei Thuillier.

Geniul inventiv balzacian intervine cu ascuțimea tăișului unei săbii arabe. O situație încurcată se poate rezolva doar printr-o complicație suplimentară. Cérizet primește vizita neașteptată a unei cliente din cartier, doamna Cardinal, vânzătoare de pește în hale, exact atunci când acesta voia să-l mai amâne pe avocatul de La Peyrade cu patru din cele cinci polițe datorate, invocând partea lui Dutocq în afacere și necesitatea ca proprietatea să-i revină cămătarului în ceea ce privește găsirea unor chiriași solvabili. Cérizet se voia la rândul lui burghez. Oportunitatea sa era doamna Cardinal, văduva unui hamal din piață și mama unei adolescente de șaisprezece ani, Olympe Cardinal, care avusese deja parte de primele amoruri și spera să ajungă actriță de varieteu. Cérizet o curtase odinioară, dar fără sorți de izbândă pe Olympe, dar, de această dată, doamna Cardinal îi propune o căsătorie cămătarului versat și un plan de afaceri în marginea criminalității ordinare. Un unchi aparent pauper al doamnei Cardinal, starostele cerșetorilor de la Saint-Sulpice, trăgea să moară în cămăruța sa amărâtă. Acest Toupillier fusese cândva, în anii de dinaintea Revoluției, paraclisier al bisericii Saint-Sulpice (biserica unde Horace Biachon îl surprinde pe ateul Desplein în Liturghia unui ateu), funcție pe care o pierde în anii Terorii, ai Directoratului și ai Imperiului, dar pe care o reia în 1816, pierzând-o din nou și devenind un cerșetor cu rang și vechime. În prezent, Toupillier se apropia încet de suta de ani, bea zilnic o sticlă de vin Roussillon și strângea bani la chimir, ultimele sale obiceiuri omenești. Se zvonea că se ocupase după 1830 de cămătarie. Nepoata sa aflase de la vecinul acestuia, Perrachet, că bătrânul ascundea poate o oală de aur sub canapeaua sa ponosită și, văzându-se pierdută printre atâtea rude moștenitoare, pune la cale să-i șterpelească comoara din timp. Viitorul ginere Cérizet se însărcina să o ajute în acest demers melodramatic, dar cu profit considerabil. Operațiunea urma să fie îndeplinită pe timp de noapte, când ochii inchizitoriali ai vecinilor zăceau închiși. Singurul personaj relativ bizar din casa cu etaje în care locuia Toupillier era un anume domn du Portail, care locuia de ceva vreme acolo împreună cu fiica lui, Lydie, alienată mintal. Acest nou personaj deține firele acțiunii până la sfârșitul romanului. Cînd Cérizet se interesează prevăzător de ocupația și obiceiurile colocatarilor, acesta află din întâmplare că fata bogatului și ascunsului du Portail, un bărbat în vârstă care era vizitat de personaje distinse și puternice în acea șandrama obscură, purta numele de Lydie de La Peyrade. Coincidența este răsunătoare. Rezumând un șir de descrieri din care transpar viclenia, lăcomia și frica deopotrivă, Cérizet, care se pretinde când doctor, când un partener de afaceri insolit al doamnei Cardinal, și nepoata muribundului Toupillier îl droghează pe acesta din urmă cu vinul lui preferat, în care, însă, nepoata și ginerele prezumtiv fierseseră mac, bătrânul lăsându-se în voia soporificului. Același tratament periculos îl primește și vecina Perrache, portăreasa limbută. Spre stupefacția celor două secături, bătrânul nu dosise nimic în pat.

Aici se încheie manuscrisul balzacian inițial, pe care îl continuă Charles Rabou, complicându-l prin imbricări ale intrigii și dramatizări inestetice, după cum vom vedea. În delirurile sale de dinainte de a se stinge (probabil cei doi complici i-ar fi grăbit moartea, dacă nu cumva i-ar provocat-o, în cele din urmă), Toupillier bolborosea vorbe incoerente în legătură cu prezența unor diamante. Cérizet găsește, de asemenea, o cheiță într-o formă ciudată sub saltea, potrivită unor încuietori moderne de seif, ceea ce, perspicace din fire, îl îndeamnă să verifice unde s-ar potrivi în încăperea sărăcăcioasă. Ingeniozitatea îl ghidează spre un perete în care bănuie imediat că se află o cutie secretă, la care ar fi avut acces prin răsucirea cheii într-un mecanism modern. Atunci când pungașii erau pe cale să își împartă nestingheriți comoara, un vizitator nedorit ciocnește la ușa. Cérizet se vede confruntat cu o voce senină și un chip imperturbabil, care îi anunță sentențios descinderea poliției. E vorba de domnul du Portail, care îl recunoaște în mod supranatural, la acea ora târzie din noapte, pe Cérizet ca jurnalistul în jurul căruia se crease un adevărat scandal pe vremuri și-l invită scurt la o conversație a doua zi. Cérizet este înmărmurit de groază și stupefiat de prezența acelui om venit parcă de pe altă lume, căruia îi scrisese o misivă cu o zi înainte, interesându-se de coincidența numelor identice ale fetei sale și ale tovarășului său de activități nedemne, Théodose de La Peyrade. Dialogul de peste zi dintre Cérizet și du Portail decide planul de bătaie din a doua jumătate a romanului: Théodose se va căsători cu verișoara sa, nebună doar la prima vedere și vindecabilă printr-o căsătorie și maternitate grabnice, bogată și delicată la suflet, Lydie de La Peyrade, fata unchiului său, comisarul general al poliției politice în timpul Imperiului. Cérizet, lihnit de foame după lux și ros de ambiția unui alt rang social, acceptă oferta curiosului domn du Portail, protectorul neamului de La Peyrade, care dă de înțeles că ar fi plănuit totul cu tact încă de dinainte. În fond, ceea ce doamna Cardinal și Cérizet încercaseră să fure de la răposatul domn Toupillier aparținea de fapt lui du Portail și mamei Lydiei. Domnișoara Beaumesnil fusese prădată cu mulți ani în urmă de un tâlhar, Charles Crochard, care, urmărit de un agent al poliției secrete, îi dăruise cutia spre păstrare temporară lui Toupillier însuși, pe vremea aceea paraclisier la Saint-Sulpice. Toupillier o reținuse apoi pentru totdeauna după ce îi studiase conținutul. Charles Crochard este prins, execută cei șase ani de închisoare și îl denunță apoi pe Toupillier, care își pierde slujba, devenind cerșetorul de frunte al bisericii, dar rămâne cu diamantele, de care mărturisese public că nu știa nimic. Toupillier, după cum s-a observat și de pe patul lui de moarte, adora maniacal bogăția ca un bun în sine, precum Félix Grandet, nu ca o altă valoare de schimb. Numai bunăvoința naratorului nu îngăduie un final sângeros întâmplării. Du Portail reușise să-l convingă, pare-se prin șantaj, pe bătrânul cerșetor să-i dăruiască Lydiei bogățiile pe care le acumula de zor, atunci când ceasul lui din urmă va fi venit. Prin urmare, du Portail apară doar bunurile familiei sale adoptive, la care doamna Cardinal și Cérizet atentaseră ca doi pungași de duzină, ucigând cel mai probabil un bătrân neputincios. Cheia și încuietoarea secrete fuseseră ideea acestui misterios du Portail. Atunci când mecanismul era acționat de cineva oarecare, inclusiv de Toupillier, du Portail era anunțat instantaneu în camera alăturată printr-un clinchet de clopoțel. Astfel a știut acesta să-i suprindă în acțiune pe cei infractori de drept comun. Cérizet primește ca misiune să cumpere polițele restante de la Dutocq și să-l țină în șah pe tânărul de La Peyrade până când du Portail urma să-l întâlnească și sa-i dezvăluie soarta pe care i-o pregătise. Cérizet, Dutocq și Théodose de La Peyrade se regăsesc la restaurantul clasic al afacerilor din Comedia umană, Rocher de Cancale, cronotopul bogăției scandaloase și al averilor murdare (cf. Casa Nucingen). Cérizet și Dutocq își dau întâlnire cu un sfert de oră mai devreme de șase și jumătate seara, momentul rendez-vous-ului oficial, cămătarul explicându-i juristului prin ce mijloace îl pot ține legat financiar, deci moral, pe Théodose de La Peyrade. Polițele puteau fi protestate în justiție, ceea ce le-ar fi periclitat carierele celor doi apărători ai legii. Dutocq este convins de justețea argumentului, cu toate că insinuează o înțelegere mârșavă pe la spate între Théodose și Cérizet îndreptată împotriva intereselor sale. După cum s-a mai constatat de prea multe ori în trecut, suspiciunea domnește latent între ticăloși. Dutocq deținea patru cincimi din valoarea polițelor, iar Cérizet i le cumpără cu cincisprezece mii de franci (bani rezultați mârșav din tranzacția casei Thuillier), exact valoarea datoriei lui Dutocq, dar acesta se simte furat de cinci mii de franci, cu toate că Cérizet îi promitea câștiguri suplimentare dacă ar fi fost de acord să acționeze pe ascuns împotriva căsătoriei lui Théodose de La Peyrade cu Céleste Colleville. Planurile se năruie abia odată cu intrarea în restaurant a avocatului însuși. Acesta se declară exasperat de obiceiurile burgheze ale domnișoarei Brigitte Thuillier, care, deși mai credincioasă lui Pluto decât mulți alți aristocrați, se comporta meschin precum vulgul de rând și prețuia munca și economia într-un fel neadecvat pentru cineva posedând capitalurile ei. Tiradele antiburgheze sunt pentru Balzac elegia aristocrației idealizată a altor secole. Théodose de La Peyrade nu are la el cei douăzeci și cinci de mii de franci, dar nici Dutocq si Cérizet nu se prezentaseră cu polițele la purtător. Propunerea matrimonială a lui Cérizet nu numai că nu este luată în seamă de Théodose, dar acesta, într-un puseu de orgoliu nobiliar, îi părăsește pe cei doi amici, plătind sfidător masa. Théodose se imagina deja membru titular al unei clase superioare celei a cămătarului și avocatului fără mijloace. Aceștia se simt pe bună dreptate jigniți de pretențiile de parvenit ale unuia de-al lor, Cérizet resimțind acut spinul răzbunării în coastă. Acesta își risipește restul serii în fumul și pâcla cafenelor și în pocnetul bilelor de pe masa de biliard, de unde este pescuit de omniprezentul du Portail în vederea unui sumar interogatoriu. Cérizet avea să primească chiar a doua zi o altă misiune. Când cămătarul se întoarce acasă înfrânt sufletește și dă ochii cu doamna Cardinal, oripilată de amenințarea cu poliția la care fusese supusă, aceasta i se confesează ginerului dorit că fiica ei trăiește cu fiul primarului Minard, comerciantul bogat din casa familiei Thuillier. Mama era încântată de isprava fiicei și se gândea, drept urmare, să renunțe anticipativ la umila ei ocupație. Cérizet se declară excedat și scârbit de o atitudine umană atât de frecvent întâlnită în meseria sa.

În aceeași zi în care Théodose își umilește asociații și le plătește polițele restante, acesta este asaltat de o femeie simplă, slujnică după aparențe, extrem de pioasă, care îl consultă într-o problemă spinoasă juridic chiar în incinta bisericii. Indubitabil, ea îndeplinește rolul unei alte pârghii în urzeala în care du Portail dorește să-l prindă pe Théodose. Avocatul nu este, totuși, surprins și cade în plasă. Dacă o datorie fusese de-abia stinsă, alta putea să-i ia acum locul. Balzac însuși a trăit nu într-un chip diferit de cel al personajului principal din Micii burghezi. Femeia era servitoarea unui savant și academician de două decenii, matematicianul Picot, unul dintre profesorii lui Felix Phellion. Slujnica voia să câștige ,,premiul pentru virtute” creat de un anume domn de Montyon pentru persoane cucernice din comunitate. Condiția primordială era sărăcia acestor suflete alese. Cu toate că femeia își folosise, pretindea ea, banii luați de pe vânzarea casei părintești pentru a-l întreține pe stăpânul ei bătrân și cusurgiu, economiile ei modeste, pentru care încasă, totuși, o ,,dobândă compusă”, nu-i permiteau, însă, să participe la concursul domnului de Montyon. Mai mult de atât, un unchi decedat de curând în Anglia îi lăsase moștenire douăzeci și cinci de mii de franci. Dorința ei era ca această sumă să nu ajungă nici la urechile Academiei, care decerna ,,premiul pentru virtute”, nici la cele ale lunaticului ei stăpân, care i-ar fi investit în invenții, cărți și echipamente costisitoare. Soluția pe care o găsise această ființă ivită de nicăieri este ademenitoare pentru provensal: având în vedere cinstea sa de creștin practicant, probată îndeosebi prin zilnicele vizite la biserică, femeia îi dădea spre păstrare cei douăzeci și cinci de mii de franci avocatului săracilor. Găselnița ,,balzaciană” este, din punct de vedere al realismului cu care este identificat de drept opera sa, complet absurdă și necredibilă. Scamatoria intrigii, totuși, are un efect scenic cert. Théodose se interesează de reputația femeii, care era, cel mai probabil, un soi de agent secret al lui du Portail, și, constatând că unii vecini o judecă drept o sfântă, iar alții o consideră un șarpe viclean, avocatul acceptă banii, îndatorându-se pentru a doua oară unei străine necunoscute.

Charles Rabou pune capăt primei părți a romanului în punctul acesta, partea a doua având menirea să închege trama și să creeze un deznodământ fertil sub raport artistic. Tema nulității intelectuale și a onoarei ideale este reluată prin portretul lui Phellion tatăl, care ajunsese, grație prieteniei cu primarul Minard, al cărui fiu nu mai putea pretinde prea multe de la domnișoara Colleville după aventurile sale ingrate cu o femeie de condiție joasă, critic și cenzor teatral. Filistinismul și prostia groasă a micii burghezii izbucnesc la suprafață în contact nemijlocit cu tărâmul artei în general și al teatrului în special. Lipsa de gust, această obiectivitate studiată și rece a simțurilor, și prejudecățile cele mai ordinare desființează orice urmă de frumos reprezentat estetic. Din dialogul dintre domnul și doamna Minard și Phellion aflăm că Torna, contesă de Godollo, aristocrată maghiară, devenise, printr-o conjuctură inexplicabilă, cea mai intimă prietenă a familiei Thuillier, pe care rentele anuale ridicate și schimbarea cartierului îi motivaseră în încercarea târzie de a prinde un oarecare luciu aristocratic. De unde provine această anonimă contesă? La rândul ei o iscoadă a intangibilului du Portail, aceasta strălucește ca o damă răpitoare, dintre acelea care năruiesc câteva averi și adună altele la loc în haotica viață pariziană, care căpătase ascendență în casa Thuillier. Influența ei se revărsa în eleganța mobilei, pe care Brigitte o cumpărase de la contesă pe o sumă decentă (șase mii de franci), și care acum trona în salonul micilor-burghezi cărpănoși. Bârfa celor trei prieteni de familie se încheie atunci când domnul Phellion, om de onoare în felul lui, refuză să asculte câteva comentarii mușcătoare și malițoase ale soților Minard. Cu această ocazie, cititorul află ca doamna de Godollo îl antipaza pe Théodose, a cărui stea începuse să apună în casa micilor-burghezi. Contesa se opunea căsătoriei acestuia cu domnișoara Colleville, preferându-l cu obstinație pe celălalt pretendent, Felix Phellion. Pe deasupra, Théodose nu se achitase de sarcina scrierii unei lucrări care să-i aducă domnului Thuillier suficientă notorietate pentru următoarele alegeri și nici nu-i dobândise decorația Legiunii de Onoare. Un dușman invizibil îi stătea parcă în cale. Cérizet nu a mai fost ales să închirieze noua proprietate a familiei Thuillier, un motiv în plus pentru cămătar să-i dorească răul. De parcă de nu era deajuns, stupidul de domn Thuillier îi corecta pamfletul politic, care era scris pe un ton radical, vehement și ultrarepublican pe alocuri, pretinzând, cu aerul unui mic-burghez absolut, că avocatul folosește un cuvânt fără sens în viața de zi cu zi – nepotism, al cărui sens vechi se referă la situația în care un nepot de papă exercită o anumită influență în viața publică a cetății. Dinastiile sunt la fel de atractive pentru burghezi ca în clasa aristocrației, numai că de această dată banul, și nu sângele albastru, decide cine exercită puterea. Drept urmare, nervii și răbdarea tânărului de La Peyrade sunt, ca atare, întinși la maximum, acesta bănuind, de altfel, just, o forță necurată care îl împiedica la fiecare pas, complotând împotriva lui pentru nu se știe care scop. Doamna de Godollo parlamenta pe ascuns contractul de căsătorie cu familia Phellion. O decizie în legătură cu soarta lui Théodose avea să fie luată curând. Domnișoara de Colleville nu îl iubea, dar nici nu îl putea accepta pe ateul de Felix Phellion în calitate de soț preaiubit. Tăierea nodului gordian ar fi trebuit să se petreacă la o altă serată orchestrată de Brigitte Thuillier. Prietenii de familie erau cu toții invitați. Doamna de Godollo se străduiește din răsputeri să probeze bunătatea matematicianului Phellion, pentru care părintele Anselme, un alt prieten diletant al științelor, ar fi putut confirma vocația creștină. Ajuns târziu la serată, Felix Phellion reușește să facă impresia proastă a unui tânăr cu purtări nebunești, iar părerile sale agnostice o umplu de presimțiri rele pe domnișoara Colleville. Cu toate că doamna de Godollo nu dejoacă planurile lui Théodose, acesta intuiește pericolul unei asemenea inamic. Decizia de a anunța căsătoria se amână și de această dată, rezoluția urmând să fie acceptată în urma impresiei exprimate de domnișoara Colleville. Théodose este tratat cu aroganța clasică, exersată secular, a aristocrației de sânge de către contesă, care pare a se afla în legătură directă cu ministrul de externe, trăind într-un lux și bun-gust răpitoare din punctul de vedere al unui avocat cu gânduri de parvenire. Disputa verbală dintre cele două părți se termină într-un semifiasco pentru Théodose, care este flatat atunci când contesa îi declară că un bărbat cu talentele sale de intrigant și actor desăvârșit ar putea să-și găsească o soție din alte sfere decât cele ale burgheziei comerciale sau rentiere. Mai mult de atât, Théodose crede, în chip fatalmente eronat, că nobila maghiară era îndrăgostit de el, ceea ce i-ar fi garantat o ascensiune uriașă pe treptele de sus ale societății. Prudența și grijile materiale, interesul avid pentru confortul social îl țin pe loc de la orice declarație fățarnică, deși (sau poate pentru că) avocatul este cucerit de farmecul femeii fatale. Nehotărârea lui Théodose este a întregii sale clase sociale, admirând pe ascuns nobilimea, dar rămânând sceptică față de curajul și intemperanța sa manifeste. Codul etic al riscului și al acceselor iraționale de devotament este străin de universul antiidealist al unor oameni care abia au realizat un salt peste mulțimea mizeră din care se trag. Doamna de Godollo îl tentează pe avocat, de care se îndrăgostește din vanitate, rămânând etern inaccesibilă. Brigitte Thuillier nu este nici ea dispusă să-i cedeze ușor mâna nepoatei sale având în vedere întârzierea cu care era tratată chestiunea Legiunii de Onoare și neredactarea pamfletului politic care ar fi trebuit să-i aducă domnului Thuillier o oarecare faimă în societatea civilă a arondismentului. De La Peyrade finalizează lucrarea despre taxe și ierarhia impusă societății de către metodele de taxare ale statului modern, dar lansarea pamfletului declanșează un eșec comercial. Domnul Thuillier risipește o mie cinci sute de franci în cheltuieli cu editorii și tipografii, specie lacomă și chinuitoare pentru orice autor. Ocazia este oportună pentru a relua tema venalității presei cumpărate, care este inerentă unei societăți a intereselor particulare, din Iluzii pierdute. Virtualul parlamentar trebuie să investească într-un ziar oarecare care să-i facă publicitate agresiv și deplasat. Jurnaliștii sunt, din nou, descriși ca o haită de hiene famelice. O cină oferită pe gratis în oraș i-ar aduce înspre cauza politică a domnului Thuillier. Restaurantul este unul modest, al claselor de mijloc, Vefour, însă numărul burților goale care scriu în redacții de ziar se arată a fi mai mare decât se aștepta zgârcitul Thuillier. Deși presa înfulecase bucatele lui Thuillier, acesta are surprinza neplăcută de a fi repurtat un succes. Pamfletul fusese în aparență atât de repede citit încât poliția, din ordinul unor oficialități vexate, încă amatoare de cenzură, îl cheamă la secție pentru o explicație lămuritoare. Thuillier nu avea habar ce scrisese de La Peyrade în texul său cu accente socialiste, dar pusilanima mică burghezie se scutură de groază în contact cu brațul armat al statului. Când Brigitte află de incident, de La Peyrade este aproape repudiat de patronul casei. Acesta speră ca salvarea destinului său mediocru va veni din partea doamnei de Godollo. De aceea, avocatul, cel care crede într-o confirmare divină când, așteptând o întrevedere cu respectabila contesă, asiduu frecventată de diplomați și ambasadori, ochii îi cad pe o carte deschisă întâmplător pe masa din camera de așteptare. Povestea îl avea ca autor pe Scribe și era intitulată ,,Ura unei femei”. O văduvă înveninată îl oprește pe un bărbat de la o căsătorie reușită doar pentru a-l lua apoi de soț. Creierul fierbinte al lui Théodose trăiește o combustie internă de plăcere. Speranța este deșartă. Dialogul încins al celor doi relevă urmele unei conspirații. Încercările nereușite ale bietului de La Peyrade de a obține fraudulos o decorație și de a construi o butaforie de deputat din Thuillier sunt, de fapt, contracarate de intervențiile unei puteri superioare, atotveghetoare, exprimată prin voința unei femei, contesa de Gondollo. Acuza vine împreună cu o declarație de dragoste. Nobila nu refuză propunerea, dar nici o acceptă, ci doar o amână. Théodose părăsește casa nobilei încărcat de senzații și planuri noi. În pofida rolului de victimă persecutată politic doar în imaginația sa săracă, Thuillier nu-l acuză prea mult pe avocat de cele întâmplate. Acesta îl roagă pe avocat să-l apere în fața curții cu juri. Olivier Vinet, Godeschal și Minard sunt suspecți de o conjurație împotriva domnului Thuillier. Théodose, încântat că poate să se răzbune cumva pe cupida mică-burghezie, refuză ostentativ să-l ajute pe Thuillier. Discuția care urmează între avocat și Brigitte este emblematică pentru luciditatea crudă cu care ambele părți se măsuraseră de la bun-început. Brigitte pretinde cei zece mii de franci înapoi: este vorba de suma primită de Théodose pentru a putea mitui în voie funcționarii guvernului. De La Peyrade nu este nici șocat de stăruitoarea pretenție a creditorului, nici tocmai indiferent. Între timp, Théodose află că doamna Torna de Godollo părăsise dacă nu Parisul, cel puțin casa în care locuia. Dispariția ei subită îl lovește drept în inimă pe provensal, recuperându-și discernământul. El se simte iarăși fără nici un sprijin sau liman la orizont pe oceanul parizian. Hoinărd descumpănit pe străzile metropolei, Théodose este aproape salvat de la moarte de către domnul Phellion, care urmărea monomanical doborârea la pământ a unei alte clădiri din metropola dinamică. După această întâmplare aproape fatală, Théodose reușește să pună mâna pe o scrisoare de la doamna de Godollo, în care falsa contesă îi explică succint că l-a scutit de o căsătorie nefericită, iar izbăvirea sa se află în casa unui domn du Portail. Romanul capătă trepidația unei piese de teatru mediocre. Stima de sine a avocatului este, în consecință, grav afectată. Resorturile amorului-propriu sunt date peste cap. De La Peyrade datora treizeci și cinci de mii de franci în prezent. Dezabuzat, Théodose caută un sfat și o clarificare din partea lui Cérizet. Din dialogul lor reiese fără tăgadă că du Portail se află în spatele doamnei de Godollo și a tuturor necazurilor financiare cu care se confrunta de La Peyrade, cel căruia i se promisese o alță soție decât domnișoara Colleville. În timpul conversației, o clientă intră în stabilimentul cămătarului. Femeie este nimeni alta decât doamna Lambert, femeia care îi dăruise douazeci și cinci de mii de franci avocatului, bani folosiți deja o dată pentru plata altor datorii. Doamna Lambert pretinde că stăpânul ei, bătrânul Picot, o acuza pe nedrept de furt. Evident că doamna Lambert și Cérizet erau înțeleși să-i joace o festă nefericitului avocat, din ce în ce mai constrâns să accepte o nebună dovedită de nevastă. Intriga se colorează în nuanțe intense de vodevil ultrafacil din acest moment încolo. Thuillier reușește de unul singur să respingă public acuzațiile care i se aduc. Tânărul de La Peyrade află într-o zi că doamna de Gondollo, supranumită doamna Komorn, pe care o surprinde la brațul unui trecător pe un bulevard destinat divertismentului parizian, era o cocotă de lux sau cel puțin așa se prezenta privirilor iscoditoare ale lumii. Impostoarea devora averile burlacilor petrecăreți, dacă nu cumva și aceasta era o stratagemă a straniului du Portail. După ce luni la rând Théodose de La Peyrade face eforturi de a se îndepărta de vechiul său anturaj și de a-și relua activitatea de avocat, dar de data aceasta pentru clienți mai prosperi, acesta este convocat în fața biroului de disciplină al baroului. Vechile păcate ies la suprafață aproape pe neașteptate. Intempestiv, jurnalistul Étienne Lousteau îi face o vizită lui Théodose, propunându-i să devină un personaj de frunte la un ziar care să-i facă reclamă domnului Thuillier, fițuica Echo de la Bievre, ai cărei proprietari erau câțiva tăbăcari prosperi. Théodose reia amiciția cu Thuillier, animat de speranța unei noi afaceri lucrative. Președintele baroului îl scutește momentan de orice sentință definitivă de excludere din tagma avocaților, dar viitorul suna sumbra pentru Théodose, împins pe un ultim drum de planurile sale nesăbuite. Avocatul îi prezintă costurile pe care Thuillier ar fi trebuit să le suporte pentru două luni de propagandă gazetărească în vederea alegerii ca deputat. Acestea se ridicau la cincisprezece mii de franci pe lună. Du Portail este informat de către Cérizet în privința ultimei aventuri a sudistului de La Peyrade. Ziarul putea fi atacat de autorități având în vedere poziția sa republicană, de ,,extremă stângă”, apreciere vagă și folosită discreționar de reacțiune. Du Portail îi oferă îndatoratului Cérizet o sumă de câteva zeci de mii de franci pentru a se asocia cu Théodose la efemerul ziar, dar aceasta numai la final, după ce gazeta trece proba alegerilor. Astfel, Cérizet pune în mișcare capitalul său pentru un câștig egal cu suma investită. Thuillier și Brigitte, în ciuda animozităților recente și a zgârcieniei dintotdeauna, acceptă sponsorizarea măcar în parte a gazetei, unde de La Peyrade lucra acum în calitate de redactor-șef. Ridicolul de Phellion tatăl se pune la dispoziție în postura de critic de teatru. Propunerea este respinsă prin amăgiri și tergiversări politicoase, dar fără regrete, de către Théodose. Doamna Cardinal și fiica ei trec pe la redacție, așteptând un articol pozitiv pentru juna actriță de doi bani. Domnul Thuillier este, de asemenea, convins că poliția secretă a plătit douăzeci și cinci de mii de franci unui necunoscut pentru ca pamfletul lui să fie suprimat. Aceasta este o calomnie de-a lui Cérizet, directorului ziarului, îndreptată împotriva lui de La Peyrade. Acesta, iritat de acuză, o cheamă la adresa ziarului pe doamna Lambert, care mărturișește mincinos că nu i-a înmânat o asemenea suma lui Théodose de La Peyrade, bănuindu-l pe notarul Dupuis de a fi fugit cu mica ei avere, căruia avocatul pretinde a-i fi plasat banii. După această dezvăluire umilitoare, de La Peyrade nu acceptă ca Cérizet să mai participe cu treizeci de mii de franci la capitalul ziarului, ceea ce l-ar fi împovărat și mai mult pe avocat. Thuillier se înțelege în scris cu amicul Théodose să-i stingă datoria de douăzeci și cinci de mii de franci dacă acesta se va căsători cu domnișoara Colleville. Ziarul are un efect neașteptat de pozitiv asupra popularității în creștere a persecutatului Thuillier în arondismentul 12 al Parisului. Brigitte este hotărâtă să încheie contractul de căsătorie cu de La Peyrade, dar nu înaintea unei cine finale, actul de pe urmă a compoziției.

Aproape toate personajele din prima secțiune a romanului care au onorat dineul Brigittei reapar cu ocazia consemnării căsătoriei. Abatele Gondrin, confesorul doamnei Thuillier și a domnișoarei Colleville, este singura prezență relativ neobișnuită. În urma flecărelii de la masă reiese că un savant din împrejurimi, un matematician în etate, domnul Picot, descoperise un nou corp ceresc în Sistemul Solar printr-un simplu calcul matematic, motiv pentru care Academia decisese să-i acorde un premiu și o rentă viageră în valoare de o mie opt sute de franci. Acest domn Picot fusese profesorul de matematică al lui Felix Phellion. Vestea putea fi rapid publicată în ziarul domnului Thuillier, care ar fi căpătat întâietate pentru răspândirea ei promptă. Obtuzitatea și trufia grosolană a micilor-burghezi țâșnește la suprafață și în această împrejurare indescifrabilă pentru intelectul ordinar. Brigitte face observația că savanții sunt niște incapabili scoși dintre foile lor de studiu și aduc ușor cu alienații mintal. Utilitatea lor socială se apropie de zero, din punctul de vedere al stăpânei casei. Domnul Colleville se declară de acord cu aceste păreri de bun-simț. Abatele Gondrin vede, pe de altă parte, un rost adânc în orice activitate omenească. Chiar în momentul în care aceste opinii se confruntau în jurul mesei, domnul Picot Nepomucene însuși își face zgomotos apariția la ușă. Îmbrăcat excentric și cu mutra unui bătrân ridicol, matematicianul venise să se lămurească cu tânărul Phellion, doar că acesta nu fusese invitat la cină. Pricina era minciuna pe care Phellion o aruncase pe seama sa: matematicianul nu descoperise nici o stea, ci Felix Phellion însuși, care, dintr-un sentiment inefabil de gratitudine, pusese isprava genială pe seama domnului Picot. Acesta, în verva sa furibundă, clintește lustra și se înfruptă gurmand din hrana domnișoarei Thuillier, îngrozită de mânia lacomă a acestui faun la senectute. Momentul este burlesc, iar domnul Picot un veritabil picaro. Matematicianul nu se mai ocupase de astronomie din 1811, când, ca urmare a unor investigații cerești desfășurate pe pământul Spaniei, aparatele sale fusesera distruse de o bandă de țărani simpli și inepți, pe care savantul îi denumește ,,sălbatici”, în desconsiderarea sensibilităților audienței. Obiectul său actual de studiu era mecanica, în care omul de știință pretindea cu seninătate a fi redactat câteva tratate excelente, dintre care ,,Teoria mișcarii perpetue” ieșea în evidență ca o capodoperă, cea din care, din nefericire, vânduse doar câteva exemplare. Brigitte este îngrozită de cantitatea de băutură și alimente pe care le înghițea bătrânul căpcăun, de care reușește cu greu să se descotorosească, dupa ce îi răstoarnă și pătează câteva articole de mobilier. În cele din urmă, abatele Gondrin laudă generozitatea și spiritul creștinesc activ al faptei tânărului Felix Phellion în fața întregii adunări, cel care, în mod paradoxal, apare firesc la ușa doamnei Thuillier, fiind primit cu simpatie printre comeseni. Providența face în așa fel încât contractul de căsătorie să nu se semneze nici în acea seară binecuvântată. A doua zi, Phellion tatăl este copleșit de mândrie cugetând la imensa faptă nobilă a fiului său mai mic. Primarul Minard și Phellion descind la noua adresa a familiei Thuillier și îi cer domnișoarei Brigitte permisiunea pentru a oficia căsătoria dintre Phellion fiul și domnișoara Colleville, nepoata de sânge a fetei bătrâne. În paralel, datoriile neplătite ale lui de La Peyrade și deconspirarea notarului Dupuis ca posibil escroc sunt comunicate în cascadă domnișoarei Thuillier. De asemenea, Felix Phellion primește Legiunea de Onoare și promisiunea de a fi ales în Academie. Totuși, Brigitte, care nu crede în coincidențe fericite și nici în căsnicii din dragoste, se opune insistențelor doamnei Thuillier, care, pentru prima oară în viața ei, respinge o decizie capitală a cumnatei sale. Brigitte simte că asistă la un regicid. Furia și încăpățânarea ei sunt proporționale cu atacul primit, dar soarta pare a fi hotărât în locul ei. Abatele Gondrin obține, până la urmă, și mărturisirea de credință creștină a păgânului Felix Phellion. Un zeu binevoitor, sentimental și convențional domnește peste această legătură de iubire. Până și Brigitte Thuillier, învinsă în propria familie, acceptă ceea ce este prescris de legile firii, nu înainte însă de un ultim scandal. Domnul Thuillier este insultat în calitate de candidat într-o altă gazetă pariziană. Théodose de La Peyrade este uimit să vadă cum socotelile sunt date peste cap în ultima clipă: un individ cu o identitate imprecisă, numit comandorul, pe care îl observase în casa falsei contesa de Godollo, își face apariția în casa domnului Thuillier. În urma unei discuții private aprinse, dar ascultată pe la uși, domnul Thuillier acceptă să-și lase fiica naturală pe mâna lui Felix Phellion. Cât despre Théodose, secretul existenței sale se află într-o conversație, prea mult amânată, cu domnul du Portail.

Deznodamântul nu este întru totul în spiritul sensibilității balzaciene, melancolică de obicei, dacă putem spune astfel. Toate opreliștile care au stat în calea lui Théodose de La Peyrade porneau de la omnipotentul domn du Portail, care avea nu numai spioni, ci și influență în forurile superioare ale conducerii statului. Sarcina sacra era de a-i căsători pe cei doi veri între ei. În calitate de legatar moral al prietenului său, decedat cu un deceniu în urmă, se ocupase de educația și situația materială a lui Théodose de La Peyrade de tot atâta timp, veghindu-l din umbră și studiindu-i personalitatea în acțiune. Unchiul său fusese, în ciuda sărăciei în care l-a aflat moartea, șef al poliției secrete și intim al regelui Ludovic al XVIII-lea, poziție pe care o avea acum însuși domnul du Portail. Rivalii săi răzbunători și un trai necumpătat îl sărăciseră pe de La Peyrade, nu lipsa bogățiilor. Domnul du Portail, un Vautrin diminuat, îi propune lui Théodose de La Peyrade să devină ofițer în poliția secretă, unde ar fi avut parte de splendori și bucurii de tot felul și un trai mai mult decât îmbelșugat. Înzestrările naturale ale nepotului fostei căpătenii polițienești se vădeau remarcabile pentru misiunea adesea ingrată și grea, dar nu mai rea decât se crede îndeobște, a poliției secrete din orice societate civilizată. Théodose se profila ca urmașul domnului du Portail, având ca misiune înaltă protejarea societății de răutatea sa naturală și de spiritele nesubjugate care sapă la temelia ordinii unui stat modern. Zestrea verișoarei sale, talentata muziciană care era predestinată să se vindece în ziua în care păpușa de cârpă pe care o legăna obsesiv la piept ar fi devenit un copil în carne și oase, se ridica la suma impresionantă de jumătate de milion de franci. Inițial ținându-se mândru, deși răvășit pe dinăuntru de cele aflate, Théodose ezită să accepte învoială, dar, realizând că nu avea altă cale onorabilă de ieșire, se lasă în voia domnului du Portail. Starea patologică a Lydiei era rezultatul unei detenții de zece zile și a unui viol, fapte comise de dușmanii unchiului lui Théodose. Atunci când verișoara îl vede pentru prima oară, înțelegem în cele din urmă de ce avocatul se ferea de această întâlnire cu domnul du Portail: el însuși atentase la pudoarea rudei sale, provocându-i trauma de care încă suferea. Singura scăpare din acest labirint coșmaresc consta în a deveni soțul victimei sale și urmașul lui du Portail, al cărui nume real este Corentin, personajul malefic din ȘuaniiO afacere tenebroasă și Strălucirea și suferințele curtezanelor.

Cea din urmă zvâcnire a narațiunii este legată de familia Thuillier. Cérizet îi propune o ultimă afacere imobilară Brigittei Thuillier: o fermă în Beauce, pe care cei doi frați o vizitează într-o singură zi. Revenind la Paris, domnul Thuillier citește în ziarul pe care îl patrona un articol, strecurat de o pană conspirativă, în care el însuși declara public că renunță la voturile sale pentru Camera Deputaților în favoarea primarul Minard. Aceasta nu putea fi decât fantezia în acțiune a noului agent al poliției secrete, care își face apariția cu o chitanță prin care se confirmă plata tuturor datoriilor sale. Fascinația domnului Thuillier pentru domnul de La Peyrade nu scade nici în acest moment, cu toate că ruptura dintre ei este definitivă. Domnul Thuillier nu primește scaunul de deputat în simulacrul de alegeri democratice al veacului. Acesta este rezervat pentru un apropiat al regelui. Domnișoara Thuillier nu mai cumpără ferma de la țară. Ziarul lui Thuillier, despăgubit, este revendicat de către un intermediar al poliției secret. Domnul de La Peyrade nu se regăsea pe deplin în noua poziție de agent secret, deși făcea eforturi demne. Căsnicia sa mergea convenabil. Păcatul trebuia cumva expiat. Cérizet se căsătorise cu doamna Olympia Cardinal într-un sfârșit. Familia Thuillier se mutase la loc în vechea sa casă, iar pe cea nouă o vânduse domnului Picot, care se însurase cu o bogată englezoaică, admiratoare a ilustrului savant. Averea ei, compusă din optzeci de mii de lire rentă anuală și alte proprietăți în Anglia, îi va rămâne lui Felix Phellion, membru al Academiei, căsătorit cu domnișoara Colleville. De La Peyrade recunoaște în sfera socială din care ieșise vicii și calități imense, care asigurau resursa necesară de vitalitate din trupul corupt al societății, dar Corentin îi amintește superior că nimic nu se compară cu puterea eternă a poliției, insituția supremă care prezidează peste marele furnicar al intereselor politice și economice din epoca de fier a banului.

[1] Despre culisele rolului de colaborator al scriitorului Charles Rabou, a se vedea André Maurois, Prometeu sau viața lui Balzac, traducere Marcel Aderca, Editura Univers, București, 1972, pp. 671-672.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXXI


(Preotul satului nu a fost tradus în limba română până în anul 2019. Ne-am folosit de ediția gratuită în limba franceză de la adresa https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-65.pdf)

Preotul satului (Scene din viața rurală – 1841) 

Romanul Medicul de țară este versantul aceluiași munte din care face parte și Preotul satului, doar că acesta din urmă conține un plus de dramatism și emoție, subordonate, desigur, catehismului. Acțiunea se petrece în orașul Limoges, iar protagoniștii inițiali sunt soții Sauviat, țărani simpli care, de la o anumită vârstă, se ocupau de comerțul cu fier vechi. Domnul Jérôme-Baptist Sauviat fusese între 1786 și 1793 un comerciant ambulant de veselă, dar după ce se căsătorește în 1797 cu o văduvă zdravănă, numită Champagnac, acesta se așează definitiv în Limoges. Soțul avea cincizeci de ani, dar nevasta era cu câteva decenii mai tânără – diferența de vârstă dintre părinții lui Balzac însuși. Deși amândoi analfabeți, perechea știa să socotească cu o precizie uluitoare dobânzile pe care alții le datorau și erau meșteri neîntrecuți în socoteli. Domnul Sauviat fusese cât pe ce să fie ghilotinat în anii Terorii pentru faptul că ajutase un preot care nu jurase credință guvernului revoluționar. Zgârcenia și credința vegheau conștiințele grosolane, înveșmântate în fierărie, ale familiei Sauviat, fără ca una din însușiri să o domine pe cealaltă. Ca din întâmplare, în anul 1802 se naște Véronique Sauviat, singura ființă în care cei doi părinți rigizi mental își puteau exterioriza iubirea și sentimentele omenești. Véronique învață să scrie, să citească și să socotească de la o călugăriță bătrână. Sora Martha o va veghea și atunci când se îmbolnăvește de variolă, boală care-i va urâți chipul frumos. Tatăl își va îndrăgi și mai mult singura fiică de acum încolo. Iubită cu adorație, părinții îi decorează camera altfel decât trăiau ei, după cum fata, devenită adolescentă, se bucura de toate binefacerile unei mici-burgheze. Tocmai această pregătire pentru obiceiurile și ideile altei clase sociale decât cea în care a fost crescută de genitori va conduce la destrămarea destinului tinerei femei. Véronique căpătase darul lecturii, de care se bucura pentru că era stăpâna unei inteligențe vibrante și a unei simțiri capabile de trăiri înalte. Véronique iubea Biserica și învățătura creștină cu o intensitate medievală, pe care doar viața de țară o mai putea păstra naturală în secolul al XIX-lea. Melancolică și singuratică din natură, adolescenta se cufunda în reverii romantice, pe care romanul Paul și Virginia al lui Bernardin de St. Pierre le întețea cu ardoare. Religia contribuia la îngemănarea unui corp eteric sacru și erotic pe care imatura femeie îl va absorbi în subconștientul ei incandescent. De aici izvorăște fantezia unei lumi paradisiace, tropicale, a unei grădini a Edenului pe care tânara o plasa pe o insuliță de pe râul Vienne, pe care tot Véronique o supranumise Île-de-France, precum vechea denumire a insulei-colonie Mauritius. Véronique era naivă și inocentă, dar iscoditoare și vie, prin urmare instinctuală. Tocmai de aceea, când într-o zi preotul, căruia fata Sauviat îi încredința confesiunile, îl anunță pe domnul Sauviat că a sosit timpul ca fiica să se căsătorească, bătrânul e lovit de greutatea sarcinii delicate pe care o avea de înfăptuit. Întâi își refuză vecinul, un pălărier modest, dar cu ceva capital strâns. Apoi înțelegem din desele sale vizite la Paris, unde își aduna în straturi banii, că domnul Sauviat avea alte aspirații sociale pentru fiica sa, conform rangului și reușitelor sale recente, dat fiind că era doar un fost țăran îmbogățit.

La douăzeci de ani ai fetei, bătrânul Sauviat își dă fiica pe mâna unui alter ego al lui însuși, dar unul superior social, bancherul de patruzeci și sapte de ani Pierre Graslin. Consecințele sunt fatale. Pierre Graslin avea o avere de șase sute de mii de franci, pe care o adunase printr-un efort și zgârcenie colosale. În primăvara anului 1822, Pierre Graslin se căsătorește cu Véronique, a cărei dotă se ridică la valoarea de șapte sute cincizeci de mii de franci. Familia Sauviat deținea un milion de franci în total, în bani și proprietăți. Afacerea burgheza se dovedește a fi un spectaculos succes social. Domnul Graslin reface casa, redecorează încăperile, iar semne imprevizibile de opulență se întrezăresc în viața unei bancher parvenit și a unei fete de comerciant ridicat din țărână. Cu toate acestea, cei doi soți sunt cum nu se poate mai diferiți. Cu fața brăzdată de pete și, în general, urât, Pierre Graslin nu-i spunea nimic tinerei Véronique, care, deprinsă cu obediența și răbdarea creștine, își acceptă soțul dacă nu cu încântare, cel puțin cu bunăvoință. În 1823, bancherul intră în posesia unei manufacturi de porțelan, pe care i-o cedează socrului spre administrare. Acesta o transformă într-o afacere profitabilă, însă, în 1827, la aproape optzeci de ani, bătrânul suferă un accident, de pe urma căruia se alege cu o cangrenă la unul dintre picioare. Refuzând amputarea urgentă, bătrânul Sauviat moare.

Anii trec, dar nimic nu înveselește căminul burghez al familiei Graslin. Soțul revine la existența austeră și nesănătoasă de burlac, adunând imense mormane de bani, în vreme ce soția se ofilea pe altarul credinței, slăbiciunea ei dintotdeauna, motiv pentru ca întreaga lume bună invidioasă ajunge să o acuze de ipocrizie sau chiar prostie. Al doilea mod de a umple timpul neocupat cu alte activități domestice era acela de a citi, doamna Graslin acumulând cunoștințe și formându-și un intelect și o sensibilitate deasupra oricărui alt locuitor al orășelului Limoges. Soții trăiau în realitate separați, Véronique rămând cel mai probabil virgină. Domnul Graslin nu era interesat de asemenea mărunțișuri care îi stăteau în calea creșterii avuției personale. Patologiile psihice ale celor doi soți solitari sunt pe deplin încurajate și justificate de cutumele și prejudecățile sociale comme il faut. Dacă doamna Graslin își consuma resursele de bunătate împărțind bani și produse la cei sărmani, domnul Graslin îi tăia fondurile până la limita suportabilității, preferând să economisească sau să reinvestească profitabil diferența. Véronique se împrietenește și cu domnul Grossetête, un personaj bogat și influent prin alianțele din ținut, și cu alte fețe bisericești: abatele Dutheil, un bărbat superior, dar ale cărui calități erau pizmuite de frații săi din biserică, motiv pentru care acesta se arăta smerit și fără pretenții, dar și abatele de Grancour, un preot mai aproape de media bisericii, dar care îl admira mai mult sau mai puțin pe ascuns pe abatele Dutheil. Singurul bărbat care arătase oarecare înclinație spre a o curta pe Véronique este un oarecare viconte de Grandville, ale cărui conexiuni suspuse la Paris îi garantează curând postul de procuror general în ținut. Vincontele de Grandville era cucerit de inteligența și sensibilitatea nefiresc de accentuate ale doamnei Graslin, iar aceasta cu atât mai mult într-un oraș de provincie, inferior ca varietate și strălucire umană Parisului. Doamna Graslin ajunge în anul 1828 una dintre cele mai respectate femei din Limoges, întreținând serate rafinate în casa ei, unde oaspeți de vază locală erau deseori prezenți. Frumusețea ei atinsese zenitul în 1829. Acesta-i anul în care Véronique rămâne însărcinată, aducând pe lume un băiețel, dar și cel al începutului sfârșitului fericirii ei lumești.

Declinul începe în ziua în care un cultivator de legume avar, bătrânul Pingret, este găsit mort în grădina de zarzavaturi alături de una din slugile sale. Pingret locuia aproape singur într-un cartier mărginaș al orășelului, preocuparea sa de căpătâi constând din a economisi pe ascuns cât mai mulți galbeni, pe care, după ce îi depozita în câteva ulcele, avea grijă să-i îngroape în câmpul de trifoi din fundul curții. Hoțul sau hoții îl tâlhăresc pe Pingret. Constrânși de împrejurări imprevizibile, aceștia îl ucid atât pe bătrân, cât și pe slujnica sa, Jeanne Malassis. Cele patru ulcele conțineau fiecare câte o mie de monede de aur. Ce valoare avea însă o monedă, toată mica-burghezie din Limoges putea doar specula cu părere de rău pentru furt. Nepoata acestui Pingret, o doamnă des Vanneaulx, nu era atât de cutremurată de dimensiunea crimei, ci frământată de ideea că, în cazul în care ucigașul sau ucigașii nu vor fi descoperiți, averea înghesuită în acele ulcele urma să se piardă definitiv. Din fericire sau nu, poliția îl identifică pe un muncitor, Jean-François Tacheron, ca pe un posibil suspect. Acesta lucrase într-o vreme în făbricuța de porțelanuri a răposatului Graslin. Fiu de țărani, Tascheron era cunoscut drept un om cumsecade, bun creștin, de origine din cel mai rău-famat arondisment al departamentului, Montegnac. Deși un loc sărac, Montegnac începe să cunoască o oarecare îndreptare de când, în 1816, domnul Bonnet devine preotul parohiei. Jean-François Tacheron se bucură, în plus, de o reputație ireproșabilă. Însă dovezile de la fața locului, obiectele uitate pe câmp, îl indicau pe Tacheron ca posibil tâlhar și ucigaș. Faptul că bătrânul și sluga fuseseră uciși cu o cazma sugera că faptașul acționase nepremeditat când îi omorâse pe cei doi. Atunci când un pașaport pentru America e găsit în posesia lui Tacheron, misterul se adâncește periculos pentru societatea din Limoges: de aici rezultă că acest fiu de țărani era în relație cu o doamnă din înalta societate a provinciei, cu care plănuia să fugă peste ocean, unde și-ar fi început o viață nouă, în calitate de soț și soție. Crima și furtul apar ca rezultatele nedorite ale unei povești de amor nefericite. Tacheron este găsit vinovat la judecată, iar pedeapsa capitală îl aștepta drept răsplată. Singura condiție, din care ar fi rezultat o oarecare scădere a pedepsei, care ar fi fost luată în seamă, era dacă Tacheron ar fi recunoscut numele misterioasei femei pe care o proteja cu un asemenea fanatism. Jean-François Tacheron, un bărbat sănătos, plin de vigoare de numai douăzeci și cinci de ani, mima nebunia și refuza orice contact amical cu autoritățile, ceea ce îi înăsprea condiția de achetat. Unele voci pretindeau că dovezile nu sunt convingătoare, altele, cum ar cele ale progresiștilor saint-simonieni, mergeau până într-acolo încât susțineau că bătrânul Pingret era vinovat pentru tot, banii aceia meritând a fi investiți în comerț, nu îngropați. Balzac nu ezită să ironizeze falanga democratică a epocii Restaurației.

Între timp, suma depozitată în ulcele se estima a se ridica la o sută de de mii de franci. Urmașii des Vanneaulx erau dispuși să renunțe la orice acuzație dacă Tacheron ar fi recunoscut fapta, returnând nouăzeci de mii de franci moștenitorilor de drept. Atunci când Tacheron respinge această propunere mârșavă, familia des Vanneaulx se declară scârbită de lipsa de decență și onoare a acestui ucigaș de drept comun. În cele din urmă, sarcina dezvăluirii adevărului revine Bisericii, care putea, prin mijloacele sale persuasive, să extragă confesiunea de la condamnat. În iulie 1829 execuția era programată să aiba loc curând. Liberalii voiau moartea criminalului doar pentru că aripa legitimistă tărăgăna punerea în aplicare a verdictului. Tacheron profera blasfemii pentru a ține preoțimea la distanță. Secretul și motivele sale păreau absolute. Abatele Gabriel de Rastignac, fratele mai mic al ministrului de mai târziu, spera să obțină o promovare ierarhică ca episcop după rezolvarea amiabilă a acestui caz. Gabriel de Rastignac se ajuta de influența și puterea spirituală a preotului de țară, domnul Bonnet. În acest punct de cotitură a romanului, Balzac oferă o explicație politică a societății care îi împinge pe inși precum Tacheron să comită atrocități de nevoie sau nu: câmpiile sterpe fără irigații din împrejurul satului Montegnac sunt folosite necorespunzător de către autorități sau de orășenii sfidători, populația rurală confruntându-se cu asemenea lipsuri încât fie emigrare, fie banditismul le oferea o scăpare din condiția socială tristă în care se aflau. Din felul în care abatele Gabriel de Rastignac, în care doar latura administrativă, nu simplu creștină a Bisericii Romano-Catolice se observă, privește condescendent atât parohia săracă, cât și felul sincer, deschis, profund și omenesc al parohului Bonnet, deducem dimensiunea prăpastiei care se căsca între clase, pe care Balzac o vrea umplută la loc de prudența creștină a unor oameni de stat luminați. Parțialitatea sa salvatoare nu exclude estimarea corectă a circumstanțelor reale. Voința apostolică a domnului Bonnet, fiul unui tată aspru și al unei mame care și-ar fi dorit mai mult pentru odrasla ei în lume, revitalizează întregul ținut. Preotul e, totuși, un medic Benassis diminuat. Populația din Montegnac, deși rămânând la fel de săracă, își schimbă deprinderile după 1816, grație forței sufletești superioare a preotului de țară și a ideilor sale obstinate. Contrastul dintre domnul Bonnet, o lumânare arzând ca în primele secole ale creștinătății, și abatele de Rastignac, un om al anticamerelor bisericești, intrigant și înfumurat, nu poate fi mai izbitor. Bonnet era iubit și respectat de comunitatea enoriașilor din Montegnac. Preotul este mai mult al sărăcimii decât al Bisericii, dacă nu cumva primii sunt corpul și sufletul veritabilei biserici. Familia Tascheron încă mai spera ca fiul lor să fie iertat de către autorități, ceea ce Biserica nu va reuși să îndeplinească, slăbită de necredință și de individualismul modern, în care interesul personal e cultivat ca o realizare psihologică în sine, înaintea celei materiale, mult așteptată. Denise Tascheron, sora condamnatului, fratele Louis și părinții lor părăsesc Franța pentru America de Nord. Parintele Bonnet îl spovedește și împărtășește pentru ultima oară pe deținut, dar pedeapsa finală nu mai îndură amânare. O afacere politică se țesuse pe fundal: Biserica și-ar fi dovedit eficiența intrinsecă, iar mica-burghezie păgubită, odată restituită averea furată, s-ar fi declarat mulțumită. Vicontele de Grandville se achită de obligațiile finale. Părintele Bonnet primește o mie de franci de la Denise Tascheron, banii proveniți de la necunoscuta din spatele întregii crime. Suma va merge la săracii din parohia preotului de țară. Cât despre comoară, ea este scoasă de pe fundul apei de către Denise și Louis Tascheron, fratele și sora celui mort. Procurorul regal de Grandville își îndeplinise datoria. Familia des Vanneaulx îl declară pe Tascheron un om onest pentru că nu comisese crima din lăcomie, ci din dragoste pentru femeia anonimă. Amoralitatea cupidă a micii-burghezii este mai criminală decât adevăratul făptaș, care își primise pedeapsa meritată în această lume. În ziua execuției, doamna Granslin dă naștere unui băiat, ocazie cu care începe a treia perioadă din viața ei. Pentru orice cititor lipsit de naivitate, este cât se poate de evident că Véronique Graslin comisese un adulter cu tânărul Tascheron, rodul iubirii lor consumate rezultând în fiul nou-născut. Acesta este nadirul vieții doamnei Graslin, ultima treime a romanului constând dintr-o meditație morală și o descriere a dezvoltării fără precedent a existenței sociale din arondisment și canton.

În 1829, domnul de Graslin, mulțumit că are un urmaș, cumpără pădurea și domeniul din Montegnac de la familia ducală de Navarreins la prețul de jumătate de milion de franci. Doamna de Graslin, îmbolnăvită după sarcină, nu împlinise treizeci de ani, dar arăta deja ca o femeie cu un deceniu mai în vârstă. O tristețe fără cauze clare se așternuse pe chipul ei palid, de sfântă. În august 1830, bancherul Graslin suferă o serie de falimente, ceea ce, în lumina diferitelor boli ascunse ale unui trup obișnuit cu sedentarismul și o muncă obositoare sub aspect nervos, duce la moartea sa în aprilie 1831. Văduva Graslin se retrage definitiv pe moșia de la Montegnac. Francisc Graslin, fiul, primește o moștenire de o sută de mii de franci, iar mama este posesoarea a șase sute de mii. Dobânzile la titluri de stat pe care le încasau cei doi urmași anual erau de șase mii pentru Francisc și patruzeci de mii pentru încă tânara văduvă. Sfetnicul lor era cumpătatul Grossetête. Stabilindu-se în Montegnac, doamna Graslin se retrase ca într-un cimitir. Regretul și pedeapsa primită pentru păcatele ei o torturau pe ascuns. Cufundată în rugăciune și reculegere mare parte din zi, mâncând puțin, doamna Graslin risca să se sinucidă lent insistând asupra acestui mod de viață mortifiant. Slujnica Aline și bătrâna ei mamă anticipau un sfârșit timpuriu dacă nu se producea curând o schimbare. Vocația creștină și ura de sine se dublau una pe cealaltă în sufletul unei ființe cu o voință de fier, dăruită de la tatăl ei, răposatul Sauviat. Din nou, preotul Bonnet, servitor al Domnului, sare în ajutor, după puterile sale omenești. Atenția stăpânei ar fi trebuit dirijată înspre activități intense și variate care nu numai să-i consume atenția diurnă, ci să ofere o satisfacție în plan moral nefericitei femei. Religia, față de caritatea oarbă și domnia amorală a legii, este panaceul domnului Bonnet. Doamna de Graslin își va obține iertarea divină prin muncile ei mundane. După cum orașele medievale sunt produsele vieții mânăstirești, tot astfel averea celei pedepsite pentru păcatul ei de sânge se va investi în ridicarea pașnică a regiunii. Dacă râurile care curgeau din muntele învecinat ar fi dirijate printr-un sistem ingineresc de canale de irigații în râul Gabou, atunci valea ar fi fost udată regulat în timpul anului, ducând la recolte bogate și la posibilitatea creșterii vitelor, ambele sporind bogăția sătenilor din arondisment, care ar putea, astfel, începe un negoț susținut cu orașele din apropiere. Jérôme Colorat era pădurarul proprietarei, un fost sergent de cavalerie nu prea isteț de fire, dar onest, iar Champion omul care avea în grijă grajdurile de cai. Cei doi o ajutau pe doamna Graslin să-și inspecteze ținutul și pământurile. Cu această ocazie, doamna Graslin îl cunoaște din întâmplare pe un țăran hirsut din regiune, cu figură respingătoare de ucigaș, condamnat la zece ani de închisoare pe galere pentru tâlhărie și crimă (acuzat și dovedit de a fi un chaffeur, hoț la drumul mare), pedeapsă pe care o ispășise deja, dar care, grație părintelui Bonnet, se reabilitase parțial și ducea o viață creștină împreună cu fiul lui, izolați de restul satului și de privirile sale străpungătoare și incriminante. Numele lui era Farrabesche, o reîncarnare la altă vârstă a bietului Tacheron, tristul iubit, devotat până la capăt, al doamnei Graslin. Aceasta îl primește cu prietenie și milă în rândul cunoscuților ei. Farrabesche este uimit, onorat și, în cele din urmă, câștigat de bunătatea și schimnicia vizibilă a stăpânei sale, pe care o va sluji cu pioasă credință. Catherine Curieux era mama băiatului fostului ocnaș Farrabesche, o tânără cândva inocentă, care, după încarcerarea soțului ei, fugise la Paris, de unde nu se mai întorsese de peste un deceniu, trimițând în schimb suma de o mie de franci. Farrabesche încă o iubea și, dacă ar fi putut ieși legal din regiune, ar fi mers să-și caute nevasta. Simpatia pentru acest sărman nefericit este atât de mare din partea doamnei Graslin încât aceasta îi promite deplina reabilitare în fața legii și sprijin material suplimentar. Farrabesche, legat sufletește de părintele Bonnet și acum de stăpâna moșiei, îi expune curioasa curgere a râurilor din ținut, care, ajutate de o compoziția geologică anumită și de malurile săpate secole la rând de cursul apelor, chestiuni descrise cu minuție geografică de către Balzac, irigau doar jumătate din proprietate, cealaltă fiind secetoasă, deșertică și stearpă. Această scindare a moșiei într-o parte vie și alta moartă este o alegorie a sufletului doamnei Graslin. Întreaga investiție avea să creeze rezerve de apă pe întreaga durată a anului în câmpia și valea din împrejurimile Montegnacului. Pentru realizarea acestei intenții nobile, dar costisitoare, planul trebuie gândit de un inginer briliant. Doamna Graslin îi scrie înțeleptului Grossetête, care îi recomandă pe un absolvent summa cum laude al politehnicii din Paris, Grégoire Gérard. Scrisoarea acestuia către domnul Grossetête e anexată răspunsului domnului Grossetête către doamna de Graslin.

Din misivă rezultă fără drept de apel valoarea și originalitatea domnului inginer Grégoire Gérard, care pune la dispoziție o critică politică a școlilor superioare de poduri și șosele din Franța prin efectele pe care le creează în societate. Șarja este ilustrativă pentru latura superficial birocratică de care a fost acuzat statul francez încă din secolul al XIX-lea, în comparație cu interesele organice ale comunității nord-americane sau chiar engleze exprimate printr-un aparat de stat mai puțin intruziv, ramificat, greoi și, mai ales, scump. În primul rând, examenele de intrare la școala politehnică și munca intelectuală intensă aferentă îl obosesc, îl golesc de energia vitală a vârstei pe tânărul student, expert în matematici superioare și în mecanică. O parte semnificativă din învățăcei abandonează curând, obosiți și doborâți de greutatea probelor prin care sunt nevoiți să treacă. Adolescenți săraci sau provenind din păturile joase adoptă practicile de învățare nu numai din devotament, ci și pentru că alt viitor social, unul mai bun, nu-i așteaptă decât în calitate de absolvenți. Surmenarea, reușita sau abandonul sunt inextricabile legate în formula academică de stat. La douăzeci și patru de ani, cu un venit lunar de o sută cincizeci de franci, un proaspăt inginer câștiga mai puțin decât un contabil de prăvălie la optsprezece ani. Domnul Gérard a preferat un salaru dublu, lucrând într-un subdepartament, unde, în pofida studiilor sale avansate, se ocupa de activități de rutină, care nu necesitau atâta studiu anterior. În plus, promovarea era anevoioasă și nu întotdeauna pe merit: ingineri ale căror poduri se prăbușiseră se treziră ridicați în grad, plătiți semnificativ mai bine decât alți ingineri merituoși. Specializarea exagerată e o altă problemă: facultățile intelectuale și morale se atrofiază prin îngustimea și monotonia activității prestate. Administrația centrală a statului se comporta irațional în raport cu cerințele presante ale provinciei în materie de drumuri sau poduri. Din cei șase sute de ingineri pe care statul îi arunca anual înapoi în societate, puțini sunt cei care nu se ,,demonetizează” la lucru. Încă tânărul Gérard își declara indignarea pentru această meserie fără satisfacții față de majoritatea colegilor muți, gândindu-se chiar că ideile socialiste îl vor atrage în situația dată sau că ar prefera să-și schimbe complet ocupația cu aceea de comerciant. Nici o căsătorie convenabilă nu-l tentează în condițiile amintite. Doar o lucrare măreață, ceva imperial, l-ar stârni și i-ar folosi toate resursele spirituale și fizice deopotrivă. Statul are instituții care ar trebui complet reformate. Acesta nu fucționează în nici o direcție pozitivă, iar orice talent sau geniu sunt știrbite, reduse în valoare de disciplina dură, dar stupidă, a institutelor sale sufocante. Prin urmare, Grégoire Gérard, prin elanul și dorința de a face bine Franței, adică locuitorilor săi, era omul potrivit pentru muncile gigantice din Montegnac. Doamna de Graslin îl va angaja pe acest personaj curios de implicat în binele comun. Grégoire Gérard face impresia un bărbat îmbătrânit timpuriu și consumat fizic de un efort intelectual prelungit, deși trăsăturile sale generale sunt simple și din popor.

O discuție politică interesantă, mai ales prin implicațiile ei revelatoare, are loc între câțiva distinși domni odată cu sosirea inginerului în Montegnac. Participanții sunt Grossetête, doctorul Roubaud, un om cumsecade, dar areligios, spre groaza preotului de țară, la rândul lui prezent, judecătorul de pace Clousier, odinioară avocat, care locuia de douăzeci și unu de ani în acel sat, condiția sa materială fiind veșnic modestă, dar care înțelegea societatea în maniera unui ideolog modern, dar și nepotul judecătorului de pace, viitor membru al baroului. Domnul Clousier judeca Revoluția din Iulie ca efectul istoric al individualismului, asociat cu utilitarismul pecuniar, creat de ideile și viața modernă. Legislația recentă le stimulează egoismul micilor proprietari de pământ și orășenilor implicați în micul comerț. Părintele Bonnet susținea restabilirea dreptului primogeniturii, cenzura presei, a puterilor familiei romano-catolice, a monarhiei absolutiste. Toate frânturile de judecăți debitate până în acest punct sunt decupaje ale unui ziar legitimist din epocă. Inginerul socotește că în ideile de conducere a imperiului Napoleon a prefigurat statul francez actual. Clousie nu face concesii în afirmațiile sale retrograde: viitorul aparține regimurilor politice din Rusia Țaristă și Imperiul Habsburgic, iar un popor înflăcărat și aplecat spre nestatornicie precum cel francez prosperă atunci când statul e condus de o mână forte. Grossetête este îngrozit de divizarea la infinit a proprietăților de pământ, fapt care, după părerea lui, va ruina Franța în câteva decenii: prețurile la alimente se vor fi ridicat pe fondul creșterii populației. Aceste reflecții sunt într-o oarecare măsură corecte în pesimismul lor într-o societate încă predominant agrară, preindustrială cum era Franța la 1830. Soluția lui Grossetête este tot restrângerea dreptului celor de jos, proletarii, de a putea achiziționa liber pământ. În felul acesta, economiile lor ar merge înspre consum, nu ar fi adunate pentru a fi lăsate inactive, imobile în rezerve ascunse, iar apoi să ajungă să fie utilizate în vederea cumpărării de parcele de pământ din ce în ce mai mici. Latura morală este devastatoare: țăranul și proletarul ar sucomba la starea celei mai crude cupidități, fără ca sărăcia lor apăsătoare să se diminueze în genere. Un conducător providențial este o soluție încurajată ca ideală de către preotul paroh. Exemplul englez este luat în considerare ca superior, cu toate că acolo spiritul mercantil și-a atins apogeul, ceea ce e uimitor pentru un popor cu un temperament mai liniștit decât cel francez. Zgârcenia țăranului francez și patima pământului hiperparcelat se fac vinovate de încetineala cu care pătrund căile ferate în provincia franceză. Preotul concluzionează că abandonarea creștinismului în familia franceză a dus la atâtea fracturi și fisuri în popor, dar cei de față, supralicitând, se declară dezamăgiți că Iisus Hristos nu a fost și un legislator pe măsura cerințelor cetății temporale, precum Confucius sau Mahomed. Singura care vede încăpățânarea egoismului fioros în spatele fiecărei idei aruncată în discuție este doamna Graslin, pentru care speranța dată de creștinism e splendidă în sine. Domnul Bonnet promite solemn că îi va converti pe acei bărbați sceptici la beneficiile aduse de un creștinism practic, luminat și material.

Este ceea ce se va întâmpla în penultima scenă a romanului, de împliniri, când doamna de Graslin împrumută două sute cincizeci de mii de franci de la bancă, garantate de averea ei, și minunile inginerești coboară pe moșia pe jumătate moartă din Montegnac. În aprilie, 1832, inginerul Gérard și ajutorul lui, Fresquin, deja realizară mare parte din opera lor revitalizatoare. Domnul Grossetête o găseste pe Catherine Curieux într-un spital din Paris și o aduce înapoi în provincie. Faptele și trecutul recent al femeii sunt neașteptat de impecabile, aceasta ducându-i dorul fiului și iubindu-l încă pe Farrabesche. Familia este reunită, această dovadă de bunătate fiind înfierată de preotul Bonnet ca o plăcere nepermisă pentru sufletul unei creștine frenetice ca doamna Graslin. Farrabesche nu este un Tascheron fericit, cum poate credea în sinea ei doamna Graslin. Lupta cu diavolul e confruntarea permanentă cu tentațiile acestei lumi, până și în clipele de veselie. La șase ani după operațiunea declanșată de fata batranului Sauviat, care avea să schimbe fața ținutului, patru ferme îmbelșugate se ridicaseră și mii de copaci modificară pustiul într-o grădină eflorescentă. În 1843, comerțul extins și intens își făcea simțit efectul binefăcător: o mană de prosperitate se așternuse peste sat. Un nou post de diligență și un notariat se înființară, de asemenea, între timp.

Cu cât sănătatea doamnei Graslin se îndrepta spre amurg, consumată de posturi prelungite și de fiorul aspru al căinței, care o împingea să poarte hainele cernite ale unei călugărițe, cu atât comunitatea trăiește mai omenește. Creștinismul îmbogățește materia, pe care o respinge ideatic. Moșia ei se apropie de o abație prosperă. Munca domnului Bonnet inundă fiecare colț de suflet în Montegnac. În 1844, după ce apropiații ei îi ridicaseră o colibă pe insula în care se ascundea fosta adolescentă cu iubitul ei sacrificat pe eșafod, doamna Graslin se stinge. Trupul și sufletul nu se mai înțelegeau unul cu celălalt, nemaipotrivindu-se. Întoarcerea Denisei Tascheron din America din Nord declanșează ultima ruptură din inima doamnei Graslin. Trecutul își aruncă năvodul în prezent. Ultima dorință a matroanei din Montegnac era să împlinească binele creștin. Denise Tascheron se va căsători de aceea cu inginerul Grégoire Gérard. Doctorii Roubaud și Horace Bianchon vin de grabă de la Paris la căpătâiul muribundei. Întreaga comunitate de țărani creștini suferă și plânge, tânguindu-se. Stăpâna îi părăsește pentru ceruri, nu înainte de ultima ei spovedanie, colectivă, asemenea celei populare în primele secole creștine, una la care asistă și procurorul general, vicontele de Grandville. Confesiunea publică este sublimă și cu desăvârșire hristică, aproape epifanică. Doamna Graslin își trăiește apoteoza în ultimele sale clipe de viață. După moartea sa, Véronique Sauviat este îngropată lângă Jean-François Tacheron, pe vecie alături. Din dispozițiile testamentare rezultate, averea ei mergea în stipendii pentru școlari eminenți și ridicarea unui spital destinat muncitorilor simpli. Francis Sauviat avea să cunoască iubirea și protecția mătușii lui după tată, Denise Tacheron. În felul acesta se termină romanul instructiv al creștinismului aplicat în Franța rurală și evanghelică a secolului al XIX-lea.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXX


(Dedesubturile istoriei contemporane nu a fost tradus în limba română până în anul 2020. Ne-am folosit de ediția gratuită în limba franceză de la adresa https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-60.pdf)

Dedesubturile istoriei contemporane (L’envers de l’histoire contemporaine – Scene din viața pariziană – 1848)

Dacă în Istoria celor treisprezece, frăția este un beneficiu al celor puternici care urmăresc doar satisfacerea capriciilor de orice soi și a setei nesfârșite de dominare, răul asociindu-se cu tot ceea ce este secret și ferit aproape de la sine, L’envers de l’histoire contemporaine este versiunea răsturnată, în răspăr, a acestui scenariu, mărturia binelui făcut în taină. Acțiunea se leagă în pași mici, navigând printre descrieri de locuri și așezări care alimentează fluidul vital al relațiilor sociale istoric date, începând cu luna septembrie 1836, când un tânăr de treizeci de ani, visător, falit, fără perspective, Godefroid pe numele său, flanează îngândurat pe străzile centrale ale Parisului, în apropierea catedralei Notre-Dame, inima medievalității franceze, locul unde straturile geologice ale istoriei naționale sunt vizibile cu ochiul liber (cf. Proscrișii pentru o altă dimensionare a aceluiași spațiu simbolic). Godefroid este un Raphaël de Valentin fără talisman, ceva mai șters și molcom sufletește, dar pe care soarta îl aduce cu greu pe drumul cel bun. Odrasla unui proprietar modest de prăvălie, Godefroid urma să devină notar sau măcar avocat, dar așteptările înalte ale familiei dau greș în cazul lui particular. Godefroid fusese educat la școlile aristocrației, dar condiția sa socială umilă îl obliga la o inferioritatea de clasă pe care firea sa superioară și mândră nu o îngăduia. De aceea acesta își încearcă norocul în literatură, apoi în presă, unde este pentru scurt timp proprietarul unei gazete oarecare. Incapabil de cupiditatea și manevrele machiavelice de culise ale lumii afacerilor, tânărul dă faliment, ajungând aproape sărac, consumându-și averea în tentative eșuate de a-și obține intrarea în lumea celor avuți și cu conexiuni. Augurii nu sunt de partea lui. Opiniile sale republicane, antiaristocratice în această etapă, mai degrabă resentimentare decât autentice, primesc cu această ocazie o nouă viață, dar în zadar, incapacitatea sa în materie de rostuire a existenței sale sociale este copleșitoare. Nici măcar o căsătorie salvatoare de conveniență, cu o fată din clasa lui socială, nu reușește, Godefroid însușindu-și o stare de spirit mohorâtă, de om veșnic abătut, marginal, mizantrop și depresiv după și această ultimă dovadă de ratare. Balzac îi identifică salvarea în credința sa în morala creștină, în puritatea sa absolutistă și în căutarea medicamentului sufletesc salvator pe care doar fanteziile religioase îl pot pune la dispoziție. Godefroid află găzduire, la un preț mai mult decât modic și în condiții de simplitate monahală, în casa unei proprietare distincte, doamna de La Chanterie, o femeie în vârstă de șaizeci de ani, cu înfățișare de stareță și maniere austere, dar trădând spița aristocratică. De ce și cum ajunge Godefroid tocmai în acest loc? Singură doar chemarea sufletului său îndurerat poate explica atracția spre dăruire și pioșenie. În mașinăria de motive balzaciene, încăperile și casa în care locuiesc personajele sale sunt fațete ale ideologiei sociale pe care locatarii o ipostaziază existențial, trăită fără autoreflecție. Casa respiră uzanțele și practicile proprietarului printr-un tropism involuntar. Reședința doamnei de La Chanterie seamănă cu o mănăstire discretă, ascunsă în umbra ilustrei catedrale, iar locatarii săi sunt redați ca reprezentând încrucișarea spirituală dintre un călugar dârz și un cavaler cruciat la senectute. În afara slujnicei devotate Manon, societatea doamnei de La Chanterie, al cărei trecut va izbucni ca o lumină cerească în mijlocul romanului, se compune din câteva figuri atipice, relicve ale Vechiului Regim, expuse în splendoarea lor apusă, dar nu mai puțin intensă prin subtilitate: domnul Nicolas (marchizul de Montauran bătrân și reînviat pe neașteptate din Șuanii), domnul Joseph (Lecamus, baron de Tresnes, fost consilier regal), domnul Alain și abatele de Vèze. Modul în care aceste măști venerabile îl înconjoară și îl acceptă pe Godefroid ține de resorturi care scapă puterii de interpretare și discernere obișnuită și până și calculului rațional cumpănit. Tânărul, vanitos și visând luxul ca pe o valoare socială indiscutabilă, este mai degrabă ales decât pregătit, pregătit mai curând decât potrivit pentru rolul căruia i se atribuie, pare-se, încă de la început: el este neofitul, ucenicul arhetipal, situat pe primele trepte, indelebile, ale maestrului din viitor.

Ceea ce-l surprinde pe curiosul Godefroid este suprapunerea fizică dintre casa-mănâstire a doamnei de La Chanterie și sediul băncii Mongenod, una dintre cele mai respectabile instituții financiare ale Parisului. Cumnatul vincontelui de Fontaine este Frederic Mongenod, creierul afacerii bănești, iar relațiile în aristocrație ale familiei Mongenod nu merg până acolo încât bancherul să facă politica unui partid anume. Godefroid aude din întâmplare o frântură din dialogul purtat între doamna de La Chanterie și Frederic Mongenod, din care reiese că devotata lui Iisus Hristos deținea un cont bancar în valoare de o sută șaizeci de mii de franci. Suma îl suprinde pe îndatoratul Godefroid, pentru care banii nu însemnau mai mult decât dorința vie de a se dedica unei misiuni nobile, spirituale, subordonate cerințelor celui care simte și gândește ca sine autonom. Mongenod îl sfătuiește cu temperanță să rămână în casa doamnei, să-și plătească datoriile la intervale regulate, stabilite cu precizie și să nu vândă nici o proprietate moștenită. Înainte de orice probă inițiatică, slăbiciunea sentimentală a demoralizatului Godefroid îl împinge să adopte ipotetic simplitatea și abstinența impuse de adunarea stranie din strada Chanoinesse. O viață de meditație și de recluziune autoimpusă îl întâmpină în sihăstria noii sale case. Trecutul, nedemn de prezent, nu mai conta, meritând să fie îngropat în uitare. Locatarii acelui lăcaș de cult nu erau numai ramuri ale nobilimii doborâte la 1789, dar și atleți ai filantropiei și urmași ai samarineanului cel milostiv. Casa de binefacere pe care o păstoreau își întindea rețeaua în toate colțurile și prin orice cotlon murdar al Parisului. Creștinismul practic este lecția pe care ne-o predă Balzac prin mijlocirea unei societăți secrete aristocratice. Partea solară a Evului Mediu izbucnește tardiv, la mijlocul secolului al XIX-lea, când privirile creștinătății sunt dirijate spre orizonturi fundamental alterate de schimbare și schimburi comerciale neabătute. Urmele epocii marchează, cu toate acestea, și limitele acestor utopii reacționare. Cartea de căpătâi a doamnei de La Chanterie, din care absorbea roua vieții de mai bine de un sfert de secol, era lucrarea olandezului Thomas a Kempis, De imitatione Christi, pe care Godefroid învață să o citească cu privirea caldă a celui îndrăgostit de mirajul sfințeniei și de bunătatea stăpânei sale aristocratice. În semn de recunoștință sau poate chiar anunțând debutul unei adorări juvenile, tânărul îi cumpără doamnei de La Chanterie un exemplar legat somptuos din această lucrare, chintesență a romano-catolicismului pentru Balzac, dar acest gest hazardat o convinge pe venerabila sexagenară că Godefroid e încă la început pe urcușul devenirii sale creștine. Aceeași impresie de nepricepere o arată începătorul Godefroid când, deși rugat de doamna La Chanterie să se reculeagă pentru un ceas în compania tămăduitoare a manualului lui Thomas a Kempis, acesta îl surprinde pe poetul nobil Victor de Vernisse primind bani din partea doamnei de La Chanterie și a domnului Alain. Vremea unor explicații se anunță amenințătoare, mai ales când alți vizitatori aflați în restriște, deși din vechi familii aristocratice, trec pragul casei de caritate creștină. Alain, contabilul firmei de binefacere, își povestește parcursul biografic. Misiunea vieții sale devine certă începând cu anul 1798, când un prieten din prima tinerețe, reputat ca un caracter cinstit, dar căzut în sărăcie, îi cere împrumut o sumă apreciabilă de bani. Alain îi oferă o sută de ludovici, un venit imens pentru acele vremuri. Prietenul este un oarecare Mongenod, progenitura unor părinți avuți, dar care, după 1789, decade în neagra mizerie, ajungând să cocheteze cu ideea înrolării în armată doar pentru siguranța soldei regulate și riscul aferent al pierderii vieții. Mongenod plănuia să dea lovitura ca dramaturg, piesele sale de teatru având un succes pur ipotetic la public și îmbogățindu-l pe curajosul autor. Alain își vizitează debitorul la câteva zile după aceea, descoperindu-i soția, o brunetă sănătoasă și frumoasă, care își ascunde părul lipsă din cap sub un acoperământ oarecare. Sărăcia familiei Mongenod era într-atât de accentuată încât stăpâna casei își vânduse podoaba capilară pentru a avea de-ale gurii. Alain începe să se îndoiască (din lăcomie, din frica de a nu sărăci, din părere de rău pentru ce ar fi putut întreprinde, în beneficiu personal, cu acei bani) de onestitatea lui Mongenod în momentul în care un cunoscut, cetățeanul Barillaud, îl informează că autorul Mongenod nu își returnează datoriile pe care le-a căpătat de la alți și alți creditori. Mongenod e descris ca un nebun și un aventurier inocent, necinstit din nebunie, nu cu premeditare. Din acea clipă, Alain își suspectează cu perfidie tovarășul, atribuindu-i vicii și păcate germinate de propria sa maliție și imaginație pervertită. Nimic creștinesc în această reacție crudă. Pe de altă parte, Mongenod se ferește de creditorul lui cel mai milos, ceea ce îl determină pe Alain să se încreadă în zvonurile negre legate de reputația de datornic incurabil a fostului camarad de școală medie. Prudența unui Bordin, care îl sfătuiește pe Alain să renunțe la orice speranță de a-și mai recupera banii întregi, pare a fi una întemeiată pe experiență: familia Mongenod pleacă în Statele Unite, unde se așteaptă să strângă o avere. Alain se angajează pe un salariu modest de conțopist. Anii trec, iar acesta nici nu se căsătorește, nici nu reușește să depășească veniturile unui funcționar mărunt. În inima sa, Alain îl acuză pe nerecunoscătorul de Mongenod pentru neîmplinirile vieții sale de adult. Abia în luna ianuarie 1816, Alain primește vizita intempestivă a aceluiași Mongenod, neuitatul. Charlotte și fiul său îi erau alături. O sută cincizeci de mii de franci erau puși într-o casetă. Datoria era astfel returnată cu întârziere. În plus, bărbatul de cincizeci de ani Alain putea să o ia în căsătorie pe fiica de șaptesprezece ani a familiei Mogenod, care se va mărită, însă, cu vicontele de Fontaine. Alain refuză cu discreție, devenind în loc un prieten apropiat al familiei de bancheri Mongenod. După ce bătrânul Mongenod moare milionar 1827, la vârsta de șaizeci și trei de ani, Alain își perfecționează înzestrările de contabil al celor săraci și înglodați în datorii. Acesta se împrietenește și cu judecătorul celibatar Jean-Jules Popinot (cf. Punerea sub interdicție), amândoi pasionați în a-și oferi averile și iscusința celor năpăstuiți. Binele poate fi la fel de interesant ca răul – pare a sugera Balzac. Confesiunea lui Alain se vrea o pledoarie pentru bunătatea de a te dărui din dragoste pentru ceilalți, fără vanitate și căutarea unor plăceri lumești, fie și acestea spirituale, contrare spiritului pesimist al creștinismului în această lume. Alain însuși se judecă aspru pentru gândurile rele pe care le-a nutrit pentru Mongenod, iar bătrânețea sa se voia expierea acesui fapt. Godefroid este înmărmurit de această istorie personală. Ascensiunea lui spre culmile creștine se afla, cu toate acestea, de-abia la început.

A doua etapă a inițierii constă din o alta probă teoretică. Trecutul doamnei de La Chaterie devine obiectul interesului lui Godefroid. Într-o discuție cu domnii Nicolas, Joseph și Alain despre criminalitate și dreptul punitiv al societății, pornită de la un caz judiciar faimos pe atunci, cei trei creștini susțin cauza îndreptării prin și întru Biserica a celor căzuți în păcate, dintre care sunt atâția care ascund mari energii latente. Sufletele mai pot fi salvate de la ravagiile ateismului de care suferă ca de o boală distrugătoare. Omul de lume Godefroid pledează pentru utilitatea pedepsei capitale și calitățile purificatoare ale securii sau ghilotinei. În acea clipă doamna de La Chanterie, surprinzând crâmpeie din conversația lor, dar suficiente să capteze însemnătatea ultimelor cuvinte, leșină subit. Anumite cuvinte erau interzise în casa ei, printre care și cel de ghilotină. Alain este din nou călăuza spre lumină a lui Godefroid. Dacă tatăl domnului de La Chanterie adunase o avere de un milion de franci ca furnizor al armatelor regale, ceea ce era contrar uzanțelor clasei sale, fiul său, Henri, se remarca prin desfrâu și purtări nebunești. Tatăl hotărăște ca odrasla să se însoare cu o femeie cinstită, normadă. Domnișoara Champignelles, cucernică, se trăgea dintr-un neam ales, dar sărac, fără mijlace de a încropi o zestre oarecare. Aceasta se reculegea la mânăstire în plină adolescență. Destrăbalarea și pietatea se îndrăgostesc una de alta, cei doi tineri zămislind din dragoste o fată, Henriette. În anii tulburi de după 1789, Henri de La Chanterie ajunge președintele unor tribunale revoluționare. Cruzimea și poftele sale își găsesc aici un debușeu excelent. Soția sa, sărăcită brusc sub noul regim, se întreținea din munca de croitoreasă, realizând corsete. Henri este încarcerat după 1795, condamnat la moarte, salvat de nevasta lui și de îngăduința unei părți a autorităților. Bigam, risipitor, impasibil la cerințele unei vieți de familie, domnul de La Chanterie moare timpuriu. Chinurile doamnei de la Chanterie nu se încheie însă aici: în 1807, fiica ilustrei nobile se mărită cu o alta întrupare a domnului de La Chanterie, un scelerat înglodat în datorii, dar odrasla va primi adevărata lovitură fatală din partea Împăratului Napoleon. Ginerele, în ciuda probelor strivitoare ale lipsei crunte de caracter, se vede susținut de tânara nevastă și de multe alte familii nobiliare, nu numai în ideile contrarevoluționare, ci și-n cele ale restaurației aristocrației pe tronul privilegiilor doborâte violent în 1789. Șuanii le erau aliați în campaniile sângeroase din nord-vestul Franței. Răzmerița și brigandajul erau folosite ca arme de clasă în speranța aprinderii unui nou război civil. Restul vieții acestor agenți politici antiimperiali îl va citi Godefroid în rechizitoriul detaliat lăsat în urma procesului lor. Jafurile și crimele comise de acești nobili și țărani răzvrătiți conduc la căutari ale poliției si la prinderea lor. Ginerele doamnei de La Chanterie se preschimbase într-un hoț la drumul mare. Numele unor Cibot, Lisieux, Grenier, Bruce, Horeau, Cabot și Minard sunt cele ale acoliților săi. O anume Bryond și un notar Leveille îi ajutau pe acești soldați antinapoleonieni. Multe ale personaje de rând sunt asociate acestor grave acțiuni de dereglare a ordinii în stat. Raportul incriminatoriu este semnat de un anume baron Bourlac, procuror general. În spatele acestor pseudonime se află aristocratul Bernard-Polydor Bryond des Tours-Miniers, informatorul și spionul poliției Contenson de mai târziu (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor). Acesta este nimeni altul decât soțul Henriettei, pe care o fură, o trădează și îi contrasemnează condamnarea la moarte. Deznodământul dramei fiicei doamnei de La Chanterie îl află Godefroid din gura bunul Alain: mama primește douăzeci de ani de închisoare și fata ei este decapitată. Legile Imperiului sunt cele militare. Înainte de a fi executată, Henriette scrie douăzeci de scrisori antedatate din care reiese că suferă de o boală fatală de care probabil va muri în cele din urmă. Doamna de La Chanterie află târziu de finalul real al urmașei sale directe, care era însărcinată în momentul condamnării. După 1815, Ludovic al XVIII-lea o despăgubește pe doamna de La Chanterie cu două sute de mii de franci, regele folosindu-se, totuși, în continuare de serviciile lui Contenson, ginerele sinistru al victimei. După cei câțiva ani de prizonierat, în care reușește să aducă pe linia salvării creștine femei de cea mai joasă condiție, doamna de La Chanterie își începe opera filantropică secretă abia după 1819. Se împlineau în curând două decenii de la primul pas făcut pe muntele căinței și al faptelor de milostivire. O nouă treaptă în purificarea egolui a fost urcată de tânărul urmaș.

Astfel are loc cea de-a treia parte a romanului, în care Godefroid trece prin proba de foc a calfei care se cuvine să-și împlinească prima lucrare divină. Patru luni s-au scurs de la șederea sa în casa doamnei de La Chanterie. Devotamentul și starea sa generală de grație erau impenetrabile la orice tentații exterioare. Mai mult curios și arzând de dorința de a înfăptui binele decât plin de fervoare catolică, Godefroid urmează să dea primul examen sufletesc. Lumea subterană a acestor făcători de bine este copia în oglindă a grupurilor interlope. Transire benefaciendo – acesta este motto-ul mișcării fraților binefăcători. Alain însuși urma să preia o altă misiune grea, aceea de a deveni funcționar într-o fabrică unde ideile comuniste ale lui Saint-Simon făceau ravagii. Creștinismul urma să fie medicamentul tămăduitor, nu socialismul utopic, grevele și sindicatele democratice. Individualismul modern, coroziv și agresiv, se opune oricărui spirit de dăruire și sacrificiu în numele unui principiu general, născând, în schimb, un monstru antisocial: gloata, norodul primitiv care urlă după egalitate. Între timp, asociația secretă plătea, printre multe cheltuieli, trei mii de franci anuali fiecărui doctor în vederea inspecției medicale îndeplinită în cartierele sărace ale Parisului. Unul dintre acești medici este un oarecare Berton, care avea în grijă o pacientă la pat, suferind de o boală inexplicabilă medical. Tatăl și fiul ei, un adolescent la vârsta liceului, trăiau pentru a-i menține firava sănătate pe linia de plutire. Sărăcia pe care o ascundeau era inimaginabilă. Godefroid, incognito și smerit, urma să studieze caracterele acestor oameni pentru care, în situația unui răspuns afirmativ, va găsi o soluție de a-i scoate din mizeria în care se aflau cufundați. Casa acestor nobili ajunși pe marginea prăpastiei, adică la un pas de cerșetorie, era o colecție de camere de închiriat, una mai deplorabilă decât cealaltă. Chiriașii erau, nu întâmplător pentru un autor care și-a petrecut o parte din tinerețe în circumstanțe similare, scriitori, studenți sau profesioniști ai scrisului pauperi. Casa se afla în grija unui femei simple, lacomă, pizmașă, avară, doamna Vauthier, o alta întruchipare a doamnei Vauquer din Moș Goriot. Doamna Vauthier nu era adevărata proprietară, deși se comporta ca atare, ci ajutorul domnului Barbet, tipograf de meserie. Servitorul tâmp și exploatat al acestei mic-burgheze era vlăjganul Nepomucene. Bătrâna Vauthier îl acceptă pe Godefroid ca pe un posibil chiriaș. Suntem într-o reluare ironică a primelor pagini din roman. Domnul Bernard era personajul pe care Godefroid urma să-l ajute creștinește. Acesta, un bătrân mândru, cu un aer de Don Quijote lucid, dar care respira modestie în veșminte, nu neapărat sărăcia lucie de care realmente suferea, încearcă să-l îndepărteze pe necunoscut din casa unde avea să stea. Domnul Bernard, volubil din fire, își redă balzacian trecutul: locuia sub acel acoperiș trist din 1830, an fatidic pentru năzuințele aristocrației, alături de nepot și fiica sa bolnavă. Aceasta nu se mai ridicase din pat după ce pierduse a doua ei sarcină. Boala este una curioasă, de parcă ar fi un soi de blestem cu autor necunoscut: femeia slăbise până la os, suferea de crize nervoase atroce, dar, în pofida oricăror examinări riguroase, nici nu murea, nici nu dădea semne de întremare. Sistemul osos era de o fragilitate incalculabilă, iar pacienta se afla sub cleștele unei pareze. Vanda trecuse și prin câteva episoade clinice de somnambulism. Medicii Desplein, Bianchon sau Haudry se lăsaseră păgubași puși în fața unui asemenea caz ce ținea de resorturi obscure. Domnul Bernard începuse să-și primească pensia abia în ultima jumătate de an, deși servise treizeci de ani în magistratură. Cu toate că fusese de partea aripii familii Bourbon, vârstnicul magistrat se ascunde sub un nume de împrumut. Nepotul lui, în vârstă de șaisprezece ani, era încă elev la liceul Louis-le-Grand. Prost hrănit, îmbrăcat sărăcăcios și ponosit, băiatul Auguste spera să urmeze dreptul. Bunicul său nu avea banii necesari decât în imaginație, iar și aceștia doar pentru fata lui bolnavă, pe care spera să o vindece cu ajutorul unui medic evreu polonez, Halpersohn, a cărui faimă de vindecător îl apropia mai mult de un vraci naufragiat la Paris decât de un medic în toată regula. Între timp, Godefroid îi plătește pe ascuns domnului Bernard lemnele pentru iarnă și alte datorii de subzistență, inclusiv pe cele realizate față de un florar de lux, Cartier, care le livra zilnic buchete și ghivece pentru bolnavă. Cartier și doamna Vauthier își numărau banii cu grijă, din care aveau destui, dar se declarau siderați de ritmul năuc de muncă al domnului Bernard și de cheltuielile sale extravagante. Nici faptul că bolnava nu se mai stingea de ani de zile, cum era și firesc, îi îndemna să vadă în această întâmplare o surdă condamnare a modului lor frugal de viață, de cărpănoși ahtiați după economii. Domnul Bernard acumulase datorii în valoare de trei mii de franci. Acesta era un avans dat în schimbul unui tratat de drept, în cinci volume, care urmărea să schimbe codurile existente. Spiritul noilor legi era ceea ce experiența acumulată până în 1825 de domnul Bernard îl convisese că era necesar de tratat cu distanță științifică. Dreptul de primogenitură se cuvenea reabilitat și consfințit politic. Lucrarea fusese deja finalizată, doar că domnul Bernard, deși debitor lui Barbet, se ferea să o predea, crezând că valoarea ei autentică pe piața cărții urca la peste zece mii de franci. Godefroid de Bouillon promite că îl va ajuta și în acest sens pe domnul Bernard, de inocența și bunătatea căruia este pe deplin convins. Înainte de comorile carității, totuși, Godefroid face cunoștință cu mama și fiica bolnavă, Vanda. Pe lângă flori și cărți, camera ei era decorată luxos, săraca femeie neștiind în ce hal de sărăcie trăiau de fapt rudele ei protectoare. Contrastele excesive sunt figurații și butaforii romantice. Vanda era îndrăgostită de muzica de operă și de ultimele romane apărute, părând, în ciuda surescitării, o doamnă din înalta societate căzută la pat. Godefroid promite că îi va cumpăra bolnavei un acordeon, instrument la modă pe atunci, valorând câteva sute de franci. Prin maniere, capricii și idei, Vanda este o altă aristocrată retrogradă. Aparența de nebunie a unui muribund este mai apăsătoare decât manierele și atitudinile de clasă. După această vizită în decor gotic, Godefroid îl cunoaște pe vrăjitorul-doctor Moise Halpersohn, un bărbat de cincizeci și șase, lacom după bani, proprietar de spital și de o bogăție fabuloasă. Câinos și cinic, Halpersohn, un Gobseck reînviat, posedă caracterul fabulos al unui demon. Acesta cere trei mii de franci pentru consultație și tratament. Godefroid socotește suma de șase mii de franci cheltuiți până atunci ca rezonabilă, dar când discută cu doamna de La Chanterie despre costurile acestei afaceri stranii, în care sărăcia și dorința de lux se întrepătrund ca vicile și virtuțile în inima lui Godefroid, aceasta devine prudentă ca un bancher: filantropia practicată de ea nu implica și afaceri de încă nouă mii de franci, cheltuieli de tipărire a unui tratat de drept cu șanse îndoielnice de succes financiar. Acum înțelegem că așa-numita caritate este o chestiune falimentară dacă familia de bancheri Mongenod nu ar fi primit în schimbul banilor cheltuiți garanția că acei săraci ridicați din strâmorare nu vor contribui în loc cu donații similare, din pur spirit creștinesc. Prin urmare, tratatul domnului Bernard urma să mai aștepte apariția în librării. Mii de credite întârziau, totodată, să fie rambursate pe străzile Parisului. Biserica vie este, în secolul lui Balzac, organizată ca o instituție financiară modernă, o imensă întreprindere speculativă de ordin moral. La fel și pseudomedicina fabuloasă a unui Halpersohn, care promite să o vindece pe Vanda – nepoata unui lider polonez nationalist – de plica polonica, o maladie cu denumire fantastică, dacă tatăl și fiul i-o vor lăsa sub observație măcar jumătate de an. Părintele se învoiește cu greu, dar Godefroid insistă. Vanda este transportată la clinica privată a demonicului Halpersohn, timp în care Auguste este asaltat de către poliție pentru datoriile restante ale bunicului. Manuscrisele tratatului sunt aruncat în flăcările șemineului de către impenitentului nepot. Cealaltă copie se afla depozitată în siguranță. Oamenii legii veniseră să confiște lucrarea domnului Bernard. Speriat, năuc, fără să știe unde se aflau mama și bunicul, Auguste îl vizitează pe doctorul-vrăjitor Halpersohn, căruia îi fură de pe masa de lucru patru mii de franci, așezați ostentativ și ispititor, bani cu care spera să stingă datoriile acumulate de cartea nepublicată a bunicului său, dar fără ca adolescentul să bănuiască că suma fusese acoperită deja de străinul Godefroid. Căindu-se pentru fapta nelegiuită imediat după ce o înfăptuise, Auguste trimite furibundului Halpersohn tabachera-bijuterie cu diamante a bunicului și un rest de șapte sute de franci. În același moment când familia domnului Bernard era pe punctul destrămării, Godefroid află de la domnul Joseph, care urma să examineze valoarea intrinsecă a tratatului de drept, numele adevărat și complet al straniului domn Bernard: Bernard-Jean-Baptiste Macloud, baron Bourlac, magistratul vinovat de a fi aplicat cu duritate legea imperială, condamnând-o la moarte prin decapitare pe fiica doamnei de La Chanterie. Providența veghease asupra păcatelor tuturor cu minuția unui mașinării de calcul: morbul inexplicabil al Vandei și sărăcia domnului Bernard nu erau decât expresia unor pedepse divine.

Godefroid este informat că datoria lui fusese deja îndeplinită, prima sa faptă de filantropie luând astfel sfârșit. În septembrie 1838, Godefroid se întâlnește pe bulevardul Champs-Élysées cu Vanda, aproape complet vindecată. Tatăl ei avea să predea curând un curs de drept internațional la Sorbona, pensia i se restabilise la douăsprezece mii de franci pe an, iar tratatul său de drept urma să fie publicat la firma Cavalier et co., de unde primise deja treizeci de mii de franci. Fericirea se socotește și-n franci pentru finalul unui roman creștin. Singurul nor pe cer se referă la răceala aspră resimțită pentru nepotul potlogar, reabilitat după două zile de carceră, dar încă nu iertat de către fostul magistrat. Nimic din toate acestea nu s-ar fi realizat în afara celor cincisprezece mii de franci dăruiți pe ascuns de doamna de La Chanterie. Răzbunarea unui creștin este iertarea și mărinimia, după cum pare a ne sugera naratorul entuziast, într-un exces de optimism tezist, istoria fiind bogată în exemple contrare. Godefroid îl aduce pe baronul Bourlac, care află identitatea binefăcătoarei sale, în fața doamnei de La Chanterie. Scena finală este sublimă, patetică cu măsură, deși rațiunea s-ar putea declara, ca întotdeauna, dezamăgită de fanteziile paradisiace ale inimii: doamna de La Chanterie, tremurând de emoție, îl iartă pe baronul Bourlac în numele lui Ludovic al XVI-lea, al Mariei-Antoinette și al fiicei pierdute, dar și de dragul Mântuitorului. Godefroid, uns maestru regular al creștinității active, este primit, nu mult după acest eveniment, în confreria consolatorilor.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXIX


(Deputatul din Arcis nu a fost tradus în limba română până în anul 2019. Ne-am folosit de ediția gratuită în limba franceză de la adresa

https://fr.wikisource.org/wiki/Le_D%C3%A9put%C3%A9_d%E2%80%99Arcis sau la https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-61.pdf)

Deputatul din Arcis (Scene din viața politică – 1847) 

În aprilie 1839, arondismentul din Arcis urmează să-și voteze deputatul în Bar-sur-Aube. Sunt peste treizeci și cinci de ani de când ,,afacerea Gondreville” (cf. O afacere tenebroasă) avusese loc, iar viața politică din mica localitate cunoscuse puține modificări emblematice, în ciuda Restaurației și a Monarhiei din Iulie. Contele de Gondreville, infamul Malin, nu-și pierduse influența copleșitoare în regiune, cu toate că, după 1815, contesa de Cinq-Cygne reușișe să adune nobilimea în jurul ei sub forma unui partid politic sui generis. Totuși, mica-burghezie, în ebuliție politică incipientă, începe să pună presiune pe afacerile publice și tocmai de aceea prima scenă are loc în casa doamnei Marion, văduva bătrână și tenace a unui funcționar de rang înalt. În odaia principală a doamnei Marion urma să se întâlnească protipendada mic-burgheză a localității modeste pentru aranjarea unei cariere politice în viitoarele alegeri de deputați în parlament. Tabăra intriganților parlamentari indeciși consta din Antonin Goulard, subprefect, Frederic Marest, procuror regal, înlocuitorul lui, Olivier Vinet și domnul Martener, judecător de instrucție și alte câteva notabilități respectabile. Fratele doamnei Marion era colonelul Giguet, fiul acestuia, Simon Giguet, figurând în rolul virtualului deputat de Arcis. Vârstnicul colonel se distinsese prin curaj și onoarea în anii Imperiului, calități care nu mai foloseau prea mult în deceniile de pace și comerț universal ce aveau să urmeze. Un fost cumnat al doamnei Marion îl ajutase pe Malin să intre in posesia moșiei Gondreville. În prezent, doamna Marion, care revenise în Arcis încă din anul 1814, avea o rentă de cincisprezece mii de franci pe an. Împreună cu colonelul Giguet, notarul Grévin, ginerele acestuia, Beauvisage și Varlet junior, medicul principal din Arcis, doamna Marion susținea facțiunea liberală, republicană, ,,progresistă” din localitate. Încă din primele schimburi de replici eliptice suntem puși în temă cu privire la necesitate unui mariaj de succes între Simon Giguet și fiica neamului Beauvisage, Cécile, pe cât de frumoasă și sfidătoare cu pețitorii ei de până atunci, pe atât de bogată. Cécile refuzase câteva partide locale ,,bune”. Viața politică din Arcis se situase între 1816 și 1836 sub singulara dominație a contelui de Gondreville, ticălosul de Malin guvernînd ca regele neîncoronat, dar real din regiune. Ginerele sau, Charles Keller, fusese ales deputat în toată această perioadă. Fiul de treizeci de ani al acestuia, François Keller, din familia de bancheri omonimi, recent ridicat la rangul de conte și pair al Franței, urma să continue dinastia politică de partea partidului democraților, ceea ce nemulțumea familiile mic-burgheze, care până atunci se dovediseră devotate combinațiilor administrative ale lui Malin. Votul era încă cel cenzitar, iar în spatele oricărui drept de a alege liber se afla o oarecare avere. De altfel, reiese destul de clar, din întreaga arhitectură economico-politică a orășelului, că fiecare încrengătură familială de mic-burghezi avuți se ridicase cu sprijinul și consimțământul contelui de Gondreville. Dacă notarul Grevin încă partizana cu vechiul sau aliat de afaceri, acum patron venerabil, primarul Philéas Beauvisage, tatăl Cécilei, dădea semne de îndoială față de relațiile de putere existente, sugerând pe ascuns o pactizare cu Simon Giguet și anturajul său social. Balzac nu judecă această schimbare de atitudine ca o alta probă a oportunismului mic-burghez. Vina generală o poartă pasiunea pentru egalitate a republicanilor, care, după ce dărâmaseră regalitatea și apoi o contrafăcuseră după 1830, visau dominația totală legală a partidei lor politice și a clasei pe care o reprezentau cu abnegație. Onorabilitatea căpătată prin stăruință mercantilă neobosită își cerea legitimitatea politică pentru a intra în normalitatea istoriei cotidiene.

Tânărul Giguet, cu o rentă de zece mii de franci pe an, era avocat de meserie și un republican agresiv, demagogic și gălăgios, incult și plictisitor în cuvântările sale publice, un produs mediocru al lumii ariviste din care se trăgea. Disprețul lui Balzac este același dintotdeauna când vine vorba de credințele sale politice legitimiste. Dacă în anii Imperiului populația taxa lipsa de calitate prin acuza de lașitate, blândețea noului regim acuza lipsa de onestitate ca tară capitală. Simon Giguet poseda defectele unui trișor și farsor politic. Achille Pigoult, la fel de tânărul notar din Arcis, loial, pentru moment, contelui Malin, nu se deosebea prea mult de acest anturaj uman de joasă speță. Poupart, hangiul cel mai prosper din Arcis, sau Fromaget, farmacistului locului, deși erau apropiați ai casei de Cing-Cygne, credeau că votul lor în favoarea lui Simon Giguet va nărui continuitatea politică a contelui de Gondreville. Până și primarul, Philéas Beauvisage, cel mai bogat ins din Arcis, nu făcea notă discordantă: ignorant și fără însușiri notabile, acesta era dirijat din culise de istețimea aplicată a nevestei sale, Séverine Grévin, cea mai inteligentă membră a clasei ei sociale. Toți acești oameni ai claselor de mijloc, alături de alți republicani mai de rând, se adunaseră să dezbată în salonul doamnei Marion. Șaizeci de parveniți înverșunați își confruntau interesele într-un spațiu care nu îngăduia decât o comedie cu degradeuri caricaturale. Primarul declamează cu emfază inepții sau locuri comune, în aplauzele entuziaste ale galeriei. Simon Giguet excelează prin găunoșenie, cauza sa fiind cea ,,ultraliberală” a progresului și a comerțului, a celor care sunt activi și harnici, muncind de partea viitorului. Familia Keller fusese înnobilată și aparținea, prin urmare, fie trecutului, fie status quo-ului existent. Mentalitatea practică a notarului Pigoult pune degetul pe rană atunci când acesta îl chestionează cu privire la avantajele materiale pe care cei adunați în acest parlament ad hoc le-ar fi dobândit din momentul în care ar fi rupt contractul nescris pe care îl aveau cu contele de Gondreviile, frații Keller sau mareșalul de Carigliano. Zeul la care se închinau clasele medii de atunci era exclusiv banul, iar Simon Giguet nu strălucea prin opulență sau dărnicie. Ipocrizia principiilor iese la iveală cu această ocazie, demnitatea de deputat nefiind decât trazacționabilă în Champagne. Concluzia întrunirii apare ca tragică: în confruntarea dintre ideile anului 1789 și puterea finanțelor de orice natură, primele au sens numai în măsura în care ultimele sunt satisfăcute cu promptitudine. Speranțele junelui republican Giguet par fără rost. Seara nu este în întregime irosită în dialoguri astuțioase pentru că vestea morții candidatului oficial François Keller în urma bătăliei coloniale de la Abdel-Kader declanșează o stare de spaimă și curiozitate în susținătorii nehotărâți ai lui Simon Giguet. Antonin Goulard, Olivier Vinet și Frederic Marest, oamenii justiției din Arcis, dintre care Goulard și Marest primiseră deja refuzul din partea domnișoarei de Beauvisage, nutreau o antipatie personală față de Simon Giguet, nu neapărat și una împotriva ideilor sale zgomotoase. Vinet îl considera, de aceea, un idiot guraliv. Magistrații se doreau și ei deputați la Paris. În cele din urmă, doar câțiva dintre mic-burghezii adunați în conclav susțin candidatura lui Simon Giguet, dar, prin simpla acuzare publică a mașinațiunile și a lungii stăpâniri politice a contelui de Gondreville, răul era deja împlinit: cu sau fără Simon Giguet, mica-burghezie lasă de bănuit că se poate smulge din lanțurile unui pseudoaristocrat în numele unui republicanism burghez tout court. 

Ascensiunea primarului Philéas Beauvisage în lumea comerțului cu articole de vestimentație feminină este răsunătoare și exemplară pentru începutul de secol al XIX-lea în Franța. Comparat cu Napoleon sau Atilla în materie de negoț, blândul fanfaron Philéas Beauvisage își începuse afacerea cu puținul capital moștenit de la mama sa și ajunsese la peste patruzeci de ani să doarmă în medie, la insistențele snoabe și prefăcute ale soției, câte o jumătate de zi. Profitând de cererea uriașă de produse vestimentare ieftine din bumbac, care nu se mai găseau decât pe sub mână din pricina blocadei continentale, un individ ca Beauvisage are un succes răsunător în ultimii ani ai Imperiului, stabilind prețuri medii și sporind cantitățile de marfă cu fiecare altă vânzare. Posedând o avere inițială de trei sute de mii de franci, viitorul primar trăia din renta sa anuală de cincisprezece mii de franci. Nevasta contribuise cu o dotă în valoare de șaizeci de mii de franci. Séverine Grévin, care prin naștere ținea de o familie de țărani înstăriți legați de familia de Simeuse, era nu numai inteligentă, ci și mai destoinică decât soțul ei. Comerciantul ,,genial” ascundea, în realitate, o inteligență măruntă dublată de o voință slabă. Circulau zvonuri conform cărora preafrumoasa Cécile Beauvisage nu era de fapt fiica naturală a primarului, ci rezultatul unei aventuri galante a doamnei Beauvisage cu un subprefect temporar de origine nobilă, vicontele de Chargeboeuf. De aici rezultă că disprețul afișat de Cécile, în vârstă de nouăsprezece ani, pentru pretendenții ei pornea de la ambiția secretă a mamei ei de a o căsători tot în rândul aristocrației vechi, o căsătorie ,,din dragoste”, aparent liber consimțită. Averea din anul 1839 a urmașei neamului Beauvisage se ridica la jumătate de milion de franci, renta anuală atingând cuantumul de treizeci de mii de franci. Bunicul matern i-ar fi pus la dispoziție o sumă de două sute de mii de franci ca dar de nuntă. O casa fastuoasă, cumpărată de la familia Beausant, aparținea ei tocmai la Paris. Séverine Beauvisage, născută Grévin, își manipula și persuada necontenit soțul în orice acțiune sau apariție publicăa a acestuia. Charles Keller ar fi trebuit să îi fie soț Cécilei, dacă soartă ar fi fost mai îngăduitoare. Simon Giguet nu putea fi o opțiune de mariaj decât in extremis.

Pentru a nărui acest castel de cărți de joc burghez și mic-burghez, Balzac recurge la un procedeu cu rol catartic, prin introducerea picată parcă din cer a unui alt personaj, deux ex machina în angrenajul narațiunii. Alegerea sa este una convențională, aristocrația pariziană urmând să desfacă ițele intrigilor mărunte și meschine ale unui colț oarecare de provincie franceză. Un străin cu aura de bogat aventurier englez poposește neanunțat și neinvitat în regiune. Acesta era un tip uman deosebit, în ciuda faptului că se apropia de cincizeci de ani. Hangiul Mulet îl spiona și îl admira pentru caleașca tilbury pe care o conducea. Sluga necunoscutului era un majordom impertinent și lăudăros cu banii săi, supranumit Paradise, de-abia adolescent ca vârstă. Saloanele din Arcis vuiau de bârfe și presupuneri fanteziste. Străinul era primit cu îngăduință atât în casa contelui de Gondreville, cât și în cea a contesei de Cinq-Cygne. Se spunea că era un acționar majoritar în afacerea căilor ferate, idealul omului de afaceri realizat de pe atunci. Steaua demagogului Simon Giguet dădea semne că apune când doamna Beauvisage nu cade de acord cu doamna Marion în privința virtualei alianțe matrimoniale. Nobilul își dezvăluie identitatea în fața subprefectului Antonin Goulard atunci când acesta primește o misivă secretă de la prefectul din Aube în care superiorul îl recomandă pe străin ca pe un personaj de vază în alegerile electorale ce urmau să aibă loc curând. Oficial, contele Maxime inspecta zona pentru identificarea unui izvoare de apă minerală. Ce urmărea acest personaj iscusit și rafinat în Champagne?

Maxime de Trailles, prieten apropiat al ,,tigrului” Henry de Marsay, șeful cabinetului de miniștrii, dandy reputat, de curând trecut la cele veșnice, își căuta un rost în viață la vârsta maturității depline. Contele Maxime este un desfrânat notoriu (cf. Gobseck sau Moș Goriot), un scelerat risipitor fără pereche, dar un om de încredere în solda răposatului Henry de Marsay și a protipendadei din casa marchizei d’Espard. Contele Rastignac, ajuns ministru de interne între timp, pair al Franței, îi dă o ultimă șansă contelui Maxime: acesta își putea face un rost dacă ajungea deputat de Arcis. Aristocrația ar fi avut ca misiune dominarea din culise a Camerei Deputaților, care, după Revoluția din iulie 1830, amenința familia regală și privilegiile marilor case nobiliare, iar contele Maxime, bonapartist, monarhist, burlac ajuns la fundul sacului ar fi fost omul potrivit la locul potrivit. Dârz și încăpățânat, Maxime de Trailles avea faima unui nemernic sentimental cu vocație, dar și capacitatea unui agent de influență a păturii nobiliare în mâzga insalubră a ,,democrației” incipiente. Contele Maxime primește douăzeci și cinci de mii de franci din partea ministrului Rastignac ca bani de drum și alte cheltuieli. Scopul său era unul dublu: locul de deputat și mâna unei domnișoare bogate din Arcis. Departamentul avea, prin urmare, trei candidați distincți social: Simon Giguet, copilul micii-burghezii, primarul Beauvisage, expresia marii burghezii locale și, nu în ultimul rând, pe contele Maxime de Trailles, care putea obține voturi atât de la familia de Cing-Cygne, cât și de la grupurile apropiate contelui de Gondreville. Din nefericire, Balzac nu a mai apucat să termine de unul singur romanul, fragmentele rămase constituind materia unei alte cărți, pe care o scrie totuși legatarul său, Charles Rabou.

Rabou reușește să lege o intrigă complicată cu o trecere în revistă a altora personaje din Comedia umană într-un mod ingenios, dar silit și artificial[1]. Secțiunea a doua este un roman epistolar în toată regula: contele de L’Estorade îi scrie domnului de Marin-Gaston, un văduv decepționat și depresiv, care urma să-i ridice un mausoleu soției sale, Louise de Chalieu (cf. Memoriile a două tinere căsătorite), în parcul din Ville d’Avray. Din misivă reiese că sculptorul care urma să o eternizeze pe fosta iubită este domnul Dorlange, un tânăr de mare talent și strălucite perspective. O alta scrisoare provine de sub pana contesei de L’Estorade către doamna Octave de Camp, din care rezultă, fără drept de apel, că aceasta, nefericită în dragoste, mamă a trei copii și soția unui bărbat gelos, stupid și trecut de timpuriu, este urmărită de un tânăr de treizeci și ceva de ani, care pare a fi cumplit de îndrăgostit de ea. Dintr-o a treia scrisoare dintre contele de L’Estorade și domnul de Marin-Gaston aflăm că sculptorul Charles Dorlange se duelează cu domnul Rethore, pentru simplul motiv că acesta din urma îl bârfește în mod scandalos pe domnul de Marin-Gaston. Între sculptor și văduv exista deci o prietenie veche și sacră. Dorlange este doar rănit ușor, dar primește laurii unui erou devotat prietenei și onoarei în cercurile aristocratice. Din conversațiile acide ale unor Joseph Bridau, flegmaticul ratat Bixiou și Emile Blondet, relatate de conte, descoperim trecutul artistului Dorlange, un spirit ales, înaripat, devotat absolut artei și respingând tumultul hâd al vieții moderne, dar care, în același timp, visează la o carieră politică din partea celei mai radicale tabere republicane. Un artist iacobin, fervent catolic, este descris indirect, dar sec și rece. Personajul este unul funciarmente neverosimil. Din altă scrisoare a contesei de L’Estorade către aceeași confidentă se poate trage concluzia că doamna este îndrăgostită de acel necunoscut, străin și insistent. În următoarea misivă contesa redă, printr-o anamneză balzaciană, viața sculptorului Dorlange, cel care trăise în sărăcie și fusese stipendiat de către un bătrân straniu până când talentul și caracterul îl ridicaseră din anonimat. Între el și Marie-Gaston se legase o prietenie din anii primei tinereți. Marie-Gaston este salvat de câteva ori de către prietenul său de la închisoarea datornicilor. O mulțime de calități și nestemate morale zac în sufletul artistului. Necunoscutul care o bântuia pe contesă, trezindu-i simțurile amorțite, este, firește, același Dorlange, care era îndrăgostit de frumusețea sculpturală a doamnei de L’Estorade, cea care aducea cu statuia Sfintei Ursula, o operă realizată de infatigabilul Dorlange în trecutului apropiat. Sculptorul se împrietenește cu familia L’Estorade. Contesa este fermecată în secret de admiratorul ei, iar contele îi detestă ideile politice plebee și alura de cuceritor. În prima scrisoare a artistului Dorlange către Marie-Gaston trecutul său capătă contururi suplimentare: bătrânul pitic care îl susținuse financiar prin școli de artă era un anume Jacques Bricheteau, un emisar al tatălui său, nobil ambasador, plecat ani lungi la Stockholm, care își păstra secretă obârșia. Acesta îi trimite o scrisoare prin care îi trasează viitoarea carieră politică: sculptorul primește două sute cincizeci de mii de franci de la banca Mongenod (mai puțin lacomă decât cea a fraților Keller, a baronului Nucingen sau a monstrului du Tillet), bani pe care îi va investi într-o proprietate și-n acțiunile unui ziar antimonarhic, național. Apoi, tânărul artist se va prezenta într-o localitate oarecare, cum ar fi orășelul Arcis, unde va candida de partea partidului republican, obținând cu brio voturile burgheziei de toate culorile. Abia acum înțelegem cum scriitorul Charles Rabou leagă proza sa de romanul neterminat Deputatul din Arcis. Dorlange este al patrulea candidat și deputat potențial. Din alte epistole de-ale sculptorului aflăm în ce fel se îndrăgostise de doamna de L’Estorade, pe care o asemăna cu iubita sa Marianina, cunoscută din stagiul lui artistic în Italia, unde fusese îndrumat de artistul Desroziers. Biografia lui Dorlange este un autentic carusel balzacian. Sculptura dedicată Sfintei Ursula ascundea pe Galateea acestui nou Pygmalion, doar că Marianina și doamna contesă de L’Estorade avuseseră și ele o contribuție de oarecare însemnătate la operă. Marianina de Lanty (cf. Sarrasine) nu îi împărtășise sentimentele, ci dimpotrivă, se folosise de numele bietului sculptor într-o afacere amoroasă străină de cunoașterea sa. Obsesia erotică se transferase la contesa de L’Estorade, care urmărea acum cu emoție tentativa politică riscantă a preferatului ei admirator. Contele de L’Estorade, de două ori gelos pe prietenul soției sale, îi sugerează sculptorului, politician veleitar, că reputația sa publică poate fi pătată dacă viața sa particulară nu este în regulă. Candidatura se poate dovedi astfel un eșec. Dușmanii din umbră ai artistului – figură exemplară în atâtea romane balzaciene – îi păteaza reputația printr-o calomnie de natură imund-erotică, nu înainte ca Dorlange să descopere că este fiul natural al lui François-Henri-Pantaleon Dumirail, marchiz de Sallenauve. Prin urmare, calitățile sufletești alese și originea înaltă se dezvăluie la timp pentru a împrospăta personalitatea construită din petice balzaciene a artistului-aristocrat-republican-deputat de provincie. Tânărul de Sallenauve se putea baza deci pe sprijinul clerului, prin stareța Marie-des-Anges, și a aristocrației din Arcis în vederea câștigării alegerilor. Un anume republican bogat, Laurent Goussard, îi promite voturile sale în Arcis doar pentru că fiul marchizului de Sallenauve semăna la înfățișare cu iacobinul Danton, originar din Champagne. Recomandările se obțin greu și pe căi lăturalnice, dar în cele din urmă fostul Dorlange, actual marchiz, triumfă atât în inima femeii din Paris, contesa de L’Estorade, cât și în cea a micii-burghezii periferice din ținut. Îmbinând salutar pasiunea egalitară a maselor revoltate cu ținuta nobilă a tradiției nobiliare, artistul de Sallenauve își răpune adversarii politici în disputele publice din Arcis.

În cea de-a treia și cea din urmă secțiune a romanului, Charles Rabou surprinde combinațiile nedemne ale taberei aristocratice care trage sfori pentru nerecunoașterea câștigarii scaunului de deputat de către sculptorul revoluționar, ivit parcă de nicăieri, din infernul societății. Maxime de Trailles se dovedește un maestru al bârfei și calomniei abjecte. Nimic nobil în acreala acestui os domensc resentimentar și falit, un munte al putrefacției aristocratice. Contele de Rastiganc, iritat de un dialog aprins purtat cu cioplitorul în piatră și republicanul înfocat de Sallenauve, și colonelul Franchessini, membru al Parlamentului, participă la manevrele rapace de pătare a reputației tânărului marchiz de Sallenauve. Poliția secretă este instrumentul malefic și damnat[2] prin care conspiratorii promonarhici își țes pânza de păianjen. Domnul de Saint-Esteve este cel căruia i se încredințează sarcina maculării și alegerii unui agent de încredere. Trama ia o turnură artificială și neserioasă din punct de vedere estetic începând cu această cotitură a romanului. Contele de L’Estorade își dorește umilirea rivalului său mai tânăr. Polițistul pe umerii căruia cade dezonoranta misiune este urmașul lui Bibi-Lupin, colosul de cinism și inteligență Jacques Collin sau Vautrin, cap luminat al poliției secrete din 1830, seducătorul din tinerețe al lui Rastignac. Din păcate, Jacques Collin este copia infidelă și inferioară a ceea ce Balzac plămădise odinioară. Marin-Gaston intenționează să se sinucidă, lovit fiind de o cruntă depresie. Acesta pleacă la Londra, unde tânărul de Sallenauve, prieten devotat, îl urmează. Tot aceasta este oportunitatea de a lovi în proaspătul deputat ales, cel mai probabil absent de la deschiderea noii sesiuni parlamentare. Denigrarea originii nobile a sculptorului, bastard prin naștere, urma să se înfăptuiască printr-o mărturie falsă a unei țărănci analfabete din Romilly. Apoi, printr-o interpretare forțată și iscusită a legii, la care participa cu un sfat avocatul Desroches, impecabil în Colonelul Chabert, sculptorul și-ar fi pierdut poziția de deputat dacă nu s-ar fi prezentat la inaugurarea noii adunări parlamentare. În al treilea rând, o fostă slujnică a domnului de Sallenauve, o femeie tânără cu voce de soprană, salvată de sculptor în Italia din ghearele unui soț cu apucături de pezevenghi, Signora Luigia, urma să-și facă debutul la Londra, unde de Sallenauve se afla. Astfel, acesta avea să fie acuzat că și-a părăsit sarcinile politice și partidul pentru o aventură de iubire din prima tinerețe. Este greu de imaginat o intrigă mai forțată, mai puțin realistă, sufocată de decorațiuni baroce sub aspectul referințelor la alte personaje din Comedia umană și cu ruperi ratate de ritm, pe care Vautrin, redus în grandoare, o coordonează din penumbră. Revenit în grabă în capitala Franței, deputatul de Sallenauve, după ce este apărat de legitimistul Daniel d’Arthez, alter ego-ul lui Balzac însuși în Iluzii pierdute, urcă la tribună în ședința din 28 mai, de unde, în văzul familiei de L’Estorade și a celor două camere adunate în plen, își pledează strălucit cauza, demolând acuzațiile scandaloase care i se aduseseră ca fiind produsul unor minți vicioase și vulgare, a unei prese plătite de interese obscure și a unei poliții secrete la cheremul intereselor particulare și nu a celor de stat. Aceasta este încheierea fericită unui roman neterminat de adevăratul său autor.

[1] Despre misiunea de ,,legatar” a lui Charles Rabou, a se vedea André Maurois, Prometeu sau viața lui Balzac, traducere Marcel Aderca, Editura Univers, București, 1972, pp. 671-672.

[2] Dacă Charles Rabou plasează siguranța statului într-un rol politic de căpătâi în partea neterminată din Micii burghezi și Deputatul din Arcis, Balzac face același lucru în deznodământul romanelor Strălucirea și suferințele curtezanelor și O afacere tenebroasă. Poliția secretă este garda pretoriană a elitelor funcționale și aceasta poate oricând să capete atâta autonomie încât să influențeze decisiv natura elitelor oricărei societăți.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXVIII


(Séraphîta, Editura Aion, Oradea, 2006, traducere Daniela Vereș)

(1835 – Studii filosofice)

Planșă de arhitectură excepțională a francmasonului Balzac, Séraphîta se situează între basm, povestire fantastică și declamație filosofică cu nuanțe metafizice. Cea mai puțin realistă dintre compozițiile balzaciene, Séraphîta poate fi, totuși, încadrată, prin contrast, în catedrala Comediei umana ca piatra sa unghiulară, fragmentul răzleț care solidifică întregul. În anul considerat de trecere, cel care în care se naște și Balzac, mai exact în iarna dintre 1799 și 1800, pe țărmurile întrețesute de fiorduri ale Norvegiei[1], printre egrete și gnais, două ființe zboară peste mările înghețate. Golful din Stromfiord este aproape. Muntele Falberg se înalță pleșuv alături, iar valea Jarvis sapă larg printre munții cu același nume. Peisajul este unul smuls din pânzele romantice ale lui Casper David Friedrich, natura excesivă, rebelă, aspră și rece amintind de profunzimea primelor zile ale genezei. Peisajul deține cota ridicată a primordialității, a amorficului cosmogonic. Minna Becker, fiica pastorului Becker, un bătrân patriarhal ca mai toți locuitorii liniștiți din satele de pescari norvegieni, călătorește în zbor cu cel pe care îl iubește, Séraphîtuscreatură ambigenă mai degrabă decât androgină, după cum poate părea la prima vedere. ,,Corpul său, subțire și zvelt precum acela al unei femei, dovedea una dintre firile acelea aparent slabe, dar a căror putere egalează de fiecare dată dorința și care sunt puternice la trup.”[2]

Trupul îi strălucea fosforescent din când în când, semn al unei anumite elecțiuni și predestinări. Din dialogul vaporos purtat cu Minna, care-l dorea ca bărbat, reținem spiritualitatea bizară, neortodoxă a lui Séraphîtus, din a cărui vorbire reiese disprețul radical pentru carne, pasiuni și finitudinea existenței umane, o roată ca oricare alta în univers. Minnei-i este destinat un pământean, un anume Wilfrid, tânăr chipeș de treizeci și șase de ani, războinic din fire, stăpân al cetății prin vocație, cavaler neîntrecut. Capitolul se încheie atunci când Minna este adusă acasă de Séraphîtus, care la rândul lui se retrage la castelul său, unde David, un slujitor devotat trecut de optzeci de ani, îl așteaptă matern. Suntem în compozițiile intense, veterotestamentare ale unui Delacroix septentrional, o făptură din ținutul ghețurilor. Fabulosul exclude verosimilul, dar povestirea are suficiente nervuri epice pentru a se menține în viață. După ce străbat fiordul împreună și urcă pe Falberg, Séraphîta primește vizita lui Wilfrid, care este egal de îndrăgostit de ea precum Minna de Séraphîtus. E limpede că muritorii Minna și Wilfrid proiectează în această creatură neutră ca gen, dar care poate deservi toate genurile, propriile lor dorințe și visuri sexuale de neîmplinit. Firește că în deznodământul narațiunii fantastice, Minna și Wilfrid se vor regăsi ca o altă pereche primordială, dar Séraphîtus-Séraphîta concentrează și sublimează acel alt eu al lor la câre râvnesc libidinal. Séraphîtus-Séraphîta se află într-o stază care prevestește o transcendere ontologică. ,,Conflictul acestor două forțe, Trupul și Spiritul, dintre care unul ia parte la acțiunea nevăzută a trăsnetului, iar celălalt împarte cu natura sensibilă această rezistență slabă care sfidează pe moment distrugerea; aceasta luptă, sau mai bine zis această îngemănare oribilă dă naștere unor suferințe nemaiauzite. Trupul a cerut din nou flacăra ce-l mistuie, iar flacăra și-a înhățat din nou prada. Dar această contopire nu se produce fără frământările, fără exploziile și fără chinurile ale căror mărturii vizibile ni le oferă Chimia, atunci când separă două principii vrăjmașe pe care s-a amuzat unindu-le.”[3]

Cine era Séraphîtus-Séraphîta? Fiica baronului Séraphîtz, mort de ceva vreme, orfană de șaptesprezece ani, de care se ocupă cu devotament benedictin David. Séraphîta este un personaj atât de straniu încât pastroul Becker citea cărți mistice, precum Tratatul incantațiilor al medicului vrăjitor și demonolog Jean Wier, pentru a încerca o descifrare a misterului. Becker, deși creștin, se încrede în puterea forțelor oculte din sfera aparițiilor nonmateriale. ,,Se găsesc în natura neexplorată a Lumii Spirituale anumite ființe înzestrate cu aceste capacități nemaiauzite, comparabile cu teribila putere pe care o posedă gazele în lumea fizică și care se combină cu alte ființe, le pătrund precum o cauză activă, produc în ele farmece în fața cărora acești bieți iloți sunt lipsiți de apărare: îi farmecă, îi domină, îi reduc la o îngrozitoare servitute și apasă asupra lor mărețiile și sceptrul unei naturi superioare, acționând când aidoma unui pește-torpilă care-l electrizează și amorțește pe pescar; când aidoma unei doze de fosfor care exaltează viața sau o accelerează; când aidoma opiumului care adoarme natura corporală, eliberează spiritul, îl lasă să plutească deasupra lumii, i-o arată printr-o prismă și extrage din ea hrana care-i place cel mai mult; în sfârșit, când aidoma catalepsiei care anulează toate capacitățile în avantajul unei singure viziuni.”[4] Pentru a pătrunde natura flotantă a fiicei baronului Séraphîtz, viața misticului și magicianului Emmanuel de Swedenborg, vărul tatălui Séraphîtei, se impune într-un alt capitol al poveștii. Magul suedez fusese până la vârsta de cincizeci și trei de ani un savant reputat în materia științelor naturale, până când acesta are revelația divinității. Un înger coboară și îl încredințează cu o misiune sacră pe vizionar.

Swedenborg călătorește prin pământurile astrale, capătă proprietatea de a vedea viitorul și de a anticipa, precum Lodovico Ruggieri din Catherine de Médicis, ziua și ora morții sale sau a altora. În plus, Swedenborg, spion prin lumi siderale și trimis al lui Dumnezeu printre oameni, afirmă posibilitatea ca orice ființă omenească să se poată înălța, prin iubire și credință, la un stadiu superior celui uman, prima treaptă constând în transformarea într-un ,,angel radios”. Iubirea de sine, iubirea lumii și iubirea cerului sunt treptele prin care ființa interioară iese la suprafață, speranța, mila, credința și rugăciunea figurând între instrumentele acestei divine și supranaturale transfigurări. Spiritul Angelic calcă pe simțurile brute și transcende animalitatea din om. Chintesența swedenborgismul, căruia Immanuel Kant i-a dedicat un volum de critici și aprecieri, este adunată în opera de față, dar trebuie amintit că inspiratul Swedenborg a dat naștere și unui cult în America de Nord și nu numai acolo, baronul Séraphîtz, printre alții, practicând învățăturile adunate în mii de pagini de geniul suedez.

După moartea baronului și a soției sale, care a fost mai mult o izbăvire decât o pedeapsă, Séraphîta, născută angelică, rămâne între oameni ca un vestitor și o pildă de urmat. ,,Avem un dinte de aur la Jarvis, asta e tot. Astfel, pescarul Dunker spune că a văzut-o ba cufundându-se în Fiordul din care ieșea la suprafață sub forma unei rațe, ba pășind pe valuri în timpul unei furtuni. Fergus, care mână turmele pe soeler, spune că a văzut, pe vreme ploioasă, cerul mereu senin deasupra castelului suedez și mereu albastru deasupra capului Séraphîtei, atunci când aceasta iese. Mai multe femei aud sunetele unei orgi imense atunci când vine Séraphîta la templu și le întreabă serioase pe vecinele lor dacă nu le aud și ele.”[5] Când Wilfrid, brusc pasionat de lectura din Swedenborg, și Minna discută cu preotul Becker, David se repede în încăpere vestindu-le că ființe demonice, ca, de pildă Adoniți, Vertumnuși și Sirene, o ispitesc pe Séraphîta. Surprinsă în cea mai adâncă rugăciune, Séraphîta își mărturisește crezul și forța. Înzestrată cu darul specialității, altfel spus, o privire interioară care pătrunde totul, Séraphîta vede chemarea din sufletului oricărui muritor. Wilfrid si Minna sunt vrăjiți de frumusețea, înțeleasă diferit, a Séraphîtei. Acesteia i se arătase sferele cerești și relațiile gradate, trecerile subtile între Natură și Supranatural.

Raportul ambiguu dintre materie și spirit e explorat in extenso în cuvântarea Séraphîtei. Logica separă în chip uman ceea ce, în sine, este unit și de nedespărțit. Fie natura îl cuprinde pe Dumnezeu, a cărui slavă este dincolo de legile naturii, așa cum îl înțeleg oamenii, fie Dumnezeu nu există. Dacă Dumnezeu este totuna cu natura, atunci perfecțiunea sa omniscientă și omnipotentă nu mai are nici un sens, natura abundând în dezordini, incosecvență și arbitrar. Staticul și devenirea nu se pot afla simultan în facerea de fiece clipă a naturii și în El. Natura ar avea întâietate în fața unui Dumnezeu diminuat până la insignifianță. ,,Fie că Materia este co-eternă prin voința divină neapărat asemănătoare cu ea însăși în orice moment, fie că Materia este co-eternă prin ea însăși, puterea lui Dumnezeu trebuind să fie absolută, piere odată cu Liberul său Arbitru; ar găsi mereu în el o rațiune determinantă care l-ar fi dominat.”[6]

Antinomia devine cristalină: fie Dumnezeu este suma atributelor sale și ceva în plus, care îi alcătuiește desăvârșirea, dar atunci prezența naturii îi anulează existența, fie Dumnezeu este tot una cu natura, într-un panteism care face posibilitatea aceluiași Dumnezeu superfluă. De aceea, iubirea este temelia credinței, nu rațiunea care ridică totul la absurd. De unitatea universului, adunată în Dumnezeu, depinde numărul, zeitatea rațiunii (calculul și fracția ca Mani și Lari ai studiului naturii) prin care omul explică totul în științele naturale. ,,Mișcarea și Numărul sunt zămislite de Cuvânt”[7] Finitul este afirmat prin Număr, dar natura este în esență infinită. ,,Omul care concepe Infinitul prin inteligența sa n-ar putea să-l manipuleze în totalitatea sa; altfel, ar fi Dumnezeu. Numerația voastră, aplicată lucrurilor finite și nu Infinitului, este adevărată în raport cu detaliile pe care le percepeți, însă falsă în raport cu ansamblul pe care nu-l percepeți. Dacă natura se aseamănă cu ea însăși privind forțele organizatoare sau principiile care sunt infinite, ea nu se aseamănă niciodată cu ea însăși în ceea ce privește efectele sale finite; astfel, nu veți găsi nicăieri în natură două obiecte identice: în Ordinea Naturală, doi și cu doi nu pot face niciodată patru, căci ar trebui să se adune unități absolut identice, și știți că este imposibil să găsești două frunze asemănătoare pe același copac, sau doi copaci asemănători în aceeași specie.”[8]

Orice lege naturală, fie că se referă la compoziții geologice sau la astronomie, este corectă doar în subdomeniul său, dar ansamblul fragmentării naturii din științele naturale ascultă de alte legi, oculte, clădite pe afinități spirituale, care leagă lucrurilor între ele cu o pecete hieratică. ,,Vizionarul și Credinciosul găsesc în ei ochi mai pătrunzători decât ochii folosiți pentru lucrurile de pe pământ și zăresc o Auroră. Auziți adevărul acesta? Științele voastre cele mai exacte, meditațiile voastre cele mai cutezătoare, cunoștințele voastre fundamentale sunt Nori. Deasupra lor se afla sanctuarul din care țâșnește adevărata lumină.”[9] Misticismul triumfător o îndeamnă pe Séraphîta să își suspende învățăturile de inspirație hermetică. Tot ce-i mai rămâne de îndeplinit acestei ființe serafice este ultima transgresare a limitelor carnale, urcușul pe scara misterelor lui Iacob: metamorfoza sublimă într-un înger, ceea ce se și întâmplă, nu înainte ca Minna și Wilfrid să accepte că iubirea fiecăruia pentru el-ea este imposibilă, Séraphîta cunoscând și încercând tot ce este pe măsura speciei umană, atât voluptatea de a domni peste semenii sai (dorința lui Wilfrid), cât și voluptățile dragostei împlinite (Minna). Transcenderea materialității implică moartea în trup și renașterea în duh. Calea este iubirea pentru Dumnezeu prin rugăciune. ,,Există ființe privilegiate, Profeții, Vizionarii, Vestitorii, Martirii, toti cei care au suferit pentru Cuvânt sau care l-au proclamat; aceste suflete depășesc dintr-un salt sferele omenești și se ridică brusc la Rugăciune. La fel și cei care sunt mistuiți de focul Credinței.”[10] Séraphîta moare în mijlocul unei poeme către Dumnezeu, spiritul bătea la poarta sfântă, fostul om devenind înger. Minna și Wilfrid sunt legați prin această minune desfășurată sub ochii lor spirituali. ,,Lacrimile Serafimului se ridicară în jurul lor sub formă de vapori care le ascunseră lumile inferioare, îi învăluiră, îi purtară, le transmiseră uitarea semnificațiilor pământești și le dădură puterea de a înțelege sensul lucrurilor divine.”[11]

Unitatea dintre microcosmos, fiecare individ în parte, și marcocosmos, marele univers, formează întregul. Suntem pe treptele Empireului dantesc în această ultimă viziune în care serafimul ia loc printre ierarhiile cerești, unde beatitudinea domnea neîntreruptă de nimeni și nimic. Wilfrid și Minna se întorc pe pământ, rostogolindu-se în abisuri, coborând gnostic dintr-o treaptă mai ușoară în alta mai grea a Ființei, în sfera cea mai de jos, a impurității, a morții și a zavistiei sociale. Cei doi sunt legați prin acea dragoste care le îngăduia ca, prin taina rugăciunii necontenite, să încerce să depășească spațiile și să ajungă, iarăși, la Dumnezeu. Cadavrul Séraphîtei, lestul serafimului etern, fu îngropat în taină de bătrânul David. Experiența extazului suprem s-a încheiat, iar un nou veac o ia de la început.

Note: 

[1] Peisajul este inspirat de discuțiile lui Balzac cu botanistul elvețian, Pyrame de Candolle, cf. Graham Robb, Balzac. A Biography, W. W. Norton & Company, New York/London, 1994, p. 302.

[2] Idem, p. 25.

[3] Idem, p. 46.

[4] Idem, p. 52.

[5] Idem, p. 88.

[6] Idem, p. 116.

[7] Idem, p. 128.

[8] Idem, p. 129.

[9] Idem, p. 139.

[10] Idem, pp. 165-166.

[11] Idem, p. 176.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , | Lasă un comentariu