Narghilele de cuvinte


                        Angelo Mitchievici face parte din categoria acelor intelectuali români rafinați în materie de filologie și cultură literară care, atunci când nu luptă futil și retrospectiv cu vechiul și apusul regim comunist, se ocupă de decadență în arta scrisă, cu spiritul aristocratic melancolic și depresiv, cu pustiul existențial și bucuria de a trăi estetic în film, poezie și roman. Cu alte cuvinte, vorbim de un critic literar reflexiv si interiorizat, un practician al eseisticii marilor tristeți poetice, sub învelișul umbroaselor reflecții existențialiste. În ultima sa lucrare, Farmecul vieților distruse. Câteva reflecții despre ratare (Editura Humanitas, 2022), profesorul universitar de literatură apare încrucișat cu un discipol al eseisticii confesionale de tipul ilustrului Gabriel Liiceanu. Deși titlul sună amenințător, de parcă valea plângerii ar aduna de-a valma, în mizericordie universală, săraci, șomeri, bolnavi cronici și suflete detracate sub tratament medicamentos, ratarea înseamnă, totuși, altceva, înalt și umil deopotrivă, pentru Angelo Mitchievici, și anume o escapadă în bolgiile sinelui mofturos, pregătit să adopte anumite posturi artistice. ,,Dar poate că acest gust, sentiment al ratării l-am simțit, l-am trăit în diferite momente ale vieții mele, justificat de un eșec sau, paradoxal, în tinerețe, ca orizont de posibilitate, ca deschidere către perspectiva neîmplinirii, a refuzului ei. Ultima atitudine regăsea fără s-o știu o poză romantic-decadentă a unei damnări facile, a unui profil de inconsolat nervalian, adesea lovită de facilul investirilor revoluționare ale unui eu rebel, un Coriolan al cărui revers derizoriu, Drăgănescu, era pregătit să preia conducerea”.[1] Nu știm care dintre cele două euri predomină în lumea profană, dar nici nu are prea multă importanță la urma urmei.

                     Exercițiile eseistice îl au în orizontul lor de lucru pe inegalabilul moralist francez Emil Cioran, spiritus rector al experimentelor apoftegmatice în materie de ,,ratare”. Angelo Mitchievici nu-și risipește energia conspectând sârguincios și comentând cu lentoare ce au spus alții despre Emil Cioran, ci se sprijină pe o bibliografie sumară, aleasă ad libitum. Punerea în contextul influențelor intelectuale și al cadrului istoric contează prea puțin, pana eseistică înlocuind cu grație temperata pedanterie benedictină. Angelo Mitchievici punctează ,,raptul dionisiac” valorizat de Emil Cioran în figura țăranului român ratat, bețiv, petrecăreț și curvar până la implozia anatomică finală. A te rata prin declasare este o supremă izbândă. ,,Cioran va reveni asupra acestei puteri de a rata, a determinării care are drept scop falimentul, decizia de a te irosi, de a te instala în eșec, de a savura gustul actelor care-ți proiectează existența în irelevant”.[2] După cum țăranul desfrânat, dar metonimic, se consumă fizic în petreceri otrăvitoare, parcă pentru a-l înfrunta pe Dumnezeu, tot la fel țărănimea română se ratează grandios nefăcând nimic de anvergură și de durată în istorie. Vegetarea națională este un subiect arhicunoscut în opera lui Emil Cioran, care o vede când ca pe o mare irosire, când ca pe o supremă realizare întru irosire, într-un fel de olimpiadă a celor care pierd pe linie, rând pe rând, totul, dobândind, fatalmente, libertatea deplină. ,,Ratarea este o sursă de autenticitate, în detrimental eului-social și acționismului sociabilității, recte al hiperactivității. Exercițiul necesar, sanitar al discernământului, acest mecanism frenator pe care îl reprezintă această potență negativă în fața activismului incontinent constituie o clauză esențială a libertății”.[3] Validarea în ratarea organelor și a rațiunii formează și imprimă țesătura de cuvinte cioraniană. Ce atâta efort de a-ți arăta lumii geniul când ratarea în inactivitatea devenirii trecătoare probează doar inutilitatea geniului? Aceasta ar fi soluția excelenței europene care întoarce spatele spiritului concurențial american. Angelo Mitchieivici nu nimerește nuanța politică, de adâncime cioraniană, până la capăt: se spărgem zidul ratării în România de până la 1945, dar ce dulce și divină este aceeași ratare după acest fatidic an al deznodământului beligerant, dincolo de care orice înfrângere este superioară taberei învingătorilor. Departe de inocență, Emil Cioran rămâne fidel crezului de tinerețe, pe care îl înlătură imprecativ, printr-o negare traumatică, tocmai pentru că a dat greș la momentul decisiv. ,,Forma vieții se particularizează ca formă a eșecului ei, eșecul devine un efect de stil, o stilizare a oricărei existențe. Orice existență propune un stil al ratării, dar nu numai existențiale, ci și imperiile sau marile culturi și civilizații determină un stil al ratării”.[4] Rămâne de căutat în opera post-1945 a lui Emil Cioran dacă stilul ratării germane în istorie s-a consumat în viața de supermarket capitalist, deplorată și de John Steinbeck în The Winter of Our Discontent, sau în penuria abstinenței ero(t)ice de prin tranșee și buncăre. Probabil că ambele variante se apropie asimptotic de adevăr, cu mențiunea că ultima pare a fi cauza primeia. Oare se poate vorbi și de-o condiție apriorică a rezistenței prin cultură, minus actele morale, parcimonioase ca prezență, la teroarea istoriei în spațiul românesc? Așa se pare: ,,Seria de paradoxuri fondatoare care fac din ratare nu doar un mod de viață, ci și o formă de excelență de-a-ndoaselea, relevă o temă obsesivă pentru cultura română, și anume convertirea neșansei, a terorii istoriei, printr-o sublimare, printr-o transfigurare într-o categorie pozitivă, una etică, una estetică”.[5] Cultura și psihologia pretinsă a popoarelor au drept de întâietate în cetate, iar frivolitatea și gândirea fără certitudini (sau fără căutarea unora) câștig de cauză în România. Eternitatea efemerului invită la piroteală, superficialitate și lânceda contemplație în gol. Fatalismul fanariot și drojdia balcanică ne marchează implacabil. ,,În orice caz, filozoful insistă în stabilirea unei excelențe negative pentru care are la îndemână o serie de paradoxuri: măreția lipsei de măreție, realizarea întru ratare, transformarea nenorocului în farmec, a creativității în urgisire, o ascendență în rău, o înălțare în înfrângere etc., care configurează toate un profil identitar al ratării”. Ca de obicei în reprezentările sastisite ale intelectualității de dreapta lipsesc plictisitoarele motivații materiale ale ratării. Asemenea cerințe sunt sub demnitatea căutătorilor de îngeri și demoni prin ceruri, de Sherlock Holmeși care investighează fantoma celor decedați, nu criminalii și victimele din carne și oase. Acuitatea simțurilor cercetătoare se vacantează pentru somnolența fantasmelor greoaie, mucede și învăluitoare, ale dictonului omne animal post coitum triste est.  

Propedeutica cioraniană este prolepsa incursiunilor de critică literară în The Great Gatsby, suma ratărilor spirituale ale anilor nebuni din America epocii jazzului. Preluând inconștient sau poate doar fortuit (nimic stoic în esență aici) tema hegeliană a momentului apogetic ca identic cu momentul declanșării dispariției, a fadorii declinului irepresibil, a morții mărunte provocate de orice orgasm al naturii, Angelo Mitchievici poetizează crepuscularitatea din firea sportiv-agresivă a lui Tom Buchanan, blazarea distant-nobiliară (,,voluptatea dizolvantă”) a naratorului Nick Carraway (the one carried away by events), a visului american orientat spre modificarea din rădăcini a unui trecut inexorabil din imaginația naivă, de pionier sălbatic american, a tragicului Jay Gatsby (acest self-made man care vrea to unmake himself/his self din trecut), cufundându-se melancolic ,,în spațiul de incertitudine  al unei aureole”[6].

                       Nuvela cehoviană Profesorul de literatură, centrată pe anxietățile de Ivan Ilici fericit ale intelectualului didactic și mic-burghez Nikitin, este o altă incursiune-plonjeu în ratare: ,,Nikitin face parte din intelighenția rusă, dar fără a fi un slavofil pasionat, un nihilist, lipsit de orice propensiune pentru o filozofie sau alta. Nikitin resimte doar nevoia acestui acționism, a unei intensități, a unui angajament vertiginos, a unei redispuneri de sine turnată în formele pe care societatea le oferă. Ieșit din starea de narcoză a fericirii conjugale, Nikitin caută una încă și mai puternică, cea a investirii totale a ființei sale până la uitarea de sine”.[7] Mergând în siajul mefienței cioraniene vizavi de soarta romanului, ajuns depozitar al nimicului și nimicniciei în a doua jumătate a secolului al XX-lea, complex de stileme fără suflu epic, Angelo Mitchievici explicitează golul de sine al personajului Giovanni Drogo, protagonistul din Deșertul tătarilor, romanul ratării întâlnirii cu Marele Eveniment metafizic sau belicos din opera lui Dino Buzzati, dar o ratare sub auspiciile unei vieți contemplative pe metereze. ,,Toate aceste existențe solitare se predau iluziei”.[8] Non-evenimențialul preia controlul odată petrecută evacuarea din istorie a acestui inutil și ineficace homo faber războinic și lacom. Reveriile de spleen și acedie sunt de savurat în elanul frenator al gândirii celui aplecat peste prăpastia pasivității fără speranță și fără instrument. ,,Paradoxal, drumețul este imobilizat în drumeția sa, proiectând-o în inerție, de așteptarea concretizării unei virtualități, a ceva ce refuză să ia formă, ca proiecție în orizontul de posibilitate. Paradoxul ține de faptul că această neașezare a sa provoacă o așezare mobilă, aceea a vânării de vânt, a distragerii, a urmăririi cu privire la ceva ce rămâne mereu neprecizat, o inconsistență.”[9]

                        Nici Candid al lui Voltaire nu este ocolit de ratare, dar nu una a personajelor Candid și Pangloss, ci a filozofiei sub specia unei mathesis universalis, a theoriei ca sistem filozofic complet, moment de deliciu cioranian din partea lui Angelo Mitchievici, care nu merge pe drumul greu al raționamentului ticăit, ci al relativismului spontan, al incertitudinilor antiutopice care țâșnesc precum șampania din sticlă. E ceva comunist-insurecțional în rațiunea cu sistem – unul din articolele vestimentare clasice ale gândirii conservatoare de manual, adepta destructurării în fărâme de gânduri a realității. ,,Voltaire invalidează sistematic filozofia în confruntarea sa cu realul, însă eșecul pe care-l urmărește scriitorul francez nu este al omului, ci al filozofiei în general, al filozofiei lui Leibniz în particular, de a explica lumea. A acționa în lume cu bagajul filozofiei, condus de filozofie, conduce la eșec.”[10] Nici ratarea întru transcendent al regelui Macbeth din capodopera lui Shakespeare nu putea lipsi din panopolie. Degeaba Macbeth și-a confirmat noblețea cavalerească pe câmpul de luptă la începutul piesei, dacă a pierdut-o în urma poftelor lumești ale măririi sociale. Otium este sacru, negotium impudic și plebeu, iar politica ca mecanică a puterii trage balanța înspre plebeism. Înveșmântarea în aura transcendentului cuprinde și o negare dură a materialității, ceea ce îi conferă aplomb și condescendență lui Angelo Mitchievici, brusc săltat în sfera înalte, de necuprins cu vederea ca simț al raționalității primare. De aici până la elogiul dezinteresului superior princiar din Locul unde nu s-a întâmplat nimic al lui Mihail Sadoveanu nu mai e decât un pas, repede pus în faptă. Lai Cantacuzin este un soi de prințul Salina valah, dar a cărui ratare deține gustul dulceag al inadecvării la contemporaneitate. Oficiantul artei ca întruchipare a ,,sufletelor frumoase” din La țigănci este acuzat de ambivalențe impure, iar dascălul de pian Gavrilescu nu convine decât prin delicatețea urbană a resemnării: ,,Profesorul se afla într-un raport tensional cu ambele extreme, ,,trăiește pentru suflet”, nedespărțit cu totul de precaritatea boemei, dar fără libertățile ei, însă departe de consacrarea aspirației vocaționale pe care o încoronează ,,puritatea artei”.[11] Doar ratarea spirituală în modernitate garantează contactul cu tărâmul de dincolo al Ideilor idoli, nu al icoanelor lumești. Suntem în alt capitol, mai în aval, în plin delir de doxă cărtăresciană: ,,Texistența este cea care asigură nemurirea, dar instanțele care prezidează acest contract de lectură sunt un Autor învăluit în anonimat, creator de lumi-texte, și un misterios Public-cititor care deține bagheta magică cu care reînsuflețește opera”.[12]

                   Periplul nu se putea încheia fără un elogiu adus spiritului burghez, a cărui mărginire conține proprietățile echilibrului ideal, acel aurea mediocritas care nu are nimic de-a face cu burghezia ascensională, dinamică, energică, violentă, acaparatoare, expansivă, excesivă, în ciuda practicii de a-și tăinui discursiv excesele de fond, consemnate în ferecate registre de contabilitate minuțioasă, dar care, într-adevăr, împărtășește atâtea cu momentele sale de descompunere, de spirit aflat pe panta descendentă de dinaintea marilor cataclisme istorice, de pildă, crize economice răsunătoare sau războaie interimperialiste de dimensiunea hecatombelor aduse zeului capitalist al Banului. Marea crăpelniță (La Grande bouffe – 1973) a regizorului Marco Ferreri nu e un manifest antiburghez și anticonsumerist, ci oda închinată gratuității estetice, a ratării cu panaș și șarm, a încununării succesului ca eșec transfigurat, după cum unii eroi de benzi desenate ai lui Hugo Pratt sunt cavalerii cauzelor pierdute, dar nu complet uitate, așa cum în eroina Anna Barton din Damage (1992) se întrezărește femeia pasională care promite un fel de mântuire păgână prin posesia absolută a misterului feminin, cu cât mai alunecos, cu atât mai de neatins. Această atingere a intușabilului împinge sexualitatea consumată în derizoriu. Depășirea mercantilismului, a măsurării adevăratelor ne-măsuri divine, cele care refuză dintru început comensurabilul, rotunjește pleșian cartea de eseuri a lui Angelo Mitchievici: pilda fiului risipitor se focalizează pe prezența Tatălui ceresc, căruia nu-i plac nici poveștile de succes, nici chiverniseala, o zeitate tutelară straniu de antiburgheză în modalitatea ei de a gândi și a înfăptui intramundan.

                  Una peste alta, Farmecul vieților distruse este o altă carte românească scrisă cu osârdie de bijutier, dar complet de prisos, simplu divertisment arogant pentru snobi, însă fără să te alegi cu ceva de folos dintr-o asemenea întreprindere. În pofida eleganței căutate a frazei de chihlimbar, Angelo Mitchievici nu crede în nimic altceva decât în a-și procura plăceri intelectuale diverse, eseurile sale având caracterul unor mângăieri fine, vlăguite, dar golite de învățăminte substanțiale. A scrie pentru un cerc închis de spirite afine și greu de mulțumit, din pricina toanelor celor mai egolatre dintre ele, nu este decât o formă superioară de a pierde infatuat și îmbufnat timpul, inferioară în valoare unei plimbări în parc după o ploaie de primăvară. Pe lângă toate acestea, trecând de pojghița de dezabuzare agnostică și de suspinele pierdute cioranian, Angelo Mitchievici reșapează interioarele artificiale ale unor boieri decadenți, interioare care miros a azil și a muzeu încremenit într-un trecut prăfuit de fumuri conservatoare de mult răsfirate.

Note:


[1] Angelo Mitchievici, Farmecul vieților distruse. Câteva reflecții despre ratare, Editura Humanitas, București, 2022, p. 11.

[2] Idem, p. 20.

[3] Idem, p. 40.

[4] Idem, p. 63.

[5] Idem, p. 64.

[6] Idem, p. 151.

[7] Idem, p. 167.

[8] Idem, p. 186.

[9] Idem, p. 197.

[10] Idem, p. 210.

[11] Idem, p. 272.

[12] Idem, p. 303.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Iarmarocul medioeuropenismului


O stafie umblă prin capul intelectualilor români de dreapta: culturalismul esențialist și avatarurile sale etnice. Cartea istoricului, eseistului, romancierului, poetului și, nu în ultimul rând, profesorului universitar Ovidiu Pecican, Românii și Europa Mediană. Contribuții la tipologia culturală a Europei (Editura Polirom, Iași, 2021) este a case in point în materie de idiosincrasii de dreapta, în general,,conservator-liberale”, topite în pasta unei discurs eseistic pe alocuri pretențios, fără să cadă în pelteaua metaforismului abundent, specific atâtor filologi români, reprofilați gazetărește în comentatori de ,,științe politice”, dar evitând spornicul contact dur cu solul realității sociale, așa cum este aceasta reflectată în științele sociale. Presupunând că există o câtime de merit, cuprindere intelectuală și adevăr în discursul baroc al dreptei intelectuale românești, eseul ideologico-cultural al intelectualului Ovidiu Pecican apare ca o etapă de încercare sau o priză de conștiință. Autorul nu-și ascunde predispoziția personală, în sensul de neștiințifică și neaplicată, a ,,întreprinderii” sale intelectuale, și recunoaște caracterul aproape arbitrar, adică de gustibus, al selecției autorilor citați, prezenți din abundență pe fiecare pagină a lucrării sale: ,,mă gândesc dacă nu cumva ceea ce am izbutit a fost o sinteză – desigur, subiectivă, personală – a unei părți din gândirea și arta românească din ultimul secol și jumătate, o iscodire a mai vechilor și mai noilor autori preocupați de descifrarea modului nostru de a fi, în această parte a Europei, în legătură cu teritoriul pe care îl ocupăm. Pe de altă parte, se prea poate să fi răstălmăcit, inserându-le într-o textură eseistică elaborată după bunul meu plac, toate referințele. Sau, poate, fără să o fi urmărit în mod special, să fi făcut și una, și alta”.[1] Ovidiu Pecican, ardelean prin stare, nu se folosește nici de cârja celei de-A Treia Europă, atât de uzată de unii intelectuali bănățeni în anii 1990-2000, nici de ardelenism, concept-umbrelă conotat ca șovin și ceaușist după 1989, deci antieuropean, nici de cel de Mitteleuropa, care sună, în primul rând, a pangermanism, ci de o versiune mai flexibilă a ceea ce au în comun aceste conceptualizări diverse: Europa mediană, Marele Intermarium, bucata de pământ și civilizație cuprinsă, cu oarecare imprecizie în clipa exemplificărilor[2], de-a parte și de alta a bazinului dunărean, dar și între Marea Baltică, pornind de pe litoralul polonez, și Marea Neagră, stăvilită de teritoriile molcome ale Bulgariei de est. Cu alte cuvinte, Europa medie indică, fără doar și poate, cordonul sanitar ce separă țările mici, desenate pe hartă, cu circumspecție și reversibil, în ultimele două sute de ani, de marile puteri regionale, îndeobște concentrate în lumea rusă la răsărit și arealul german la vest. Hinterlandul fragil, flancat de dominația imperialistă și imperială germano-rusă, este ceea ce surprinde Ovidiu Pecican.

                    Medioeuropenii sunt, rând pe rând, polonezii, cehii, slovacii, croații, ungurii, românii, bulgarii, deși nu ne-am putut dumiri de la Ovidiu Pecican dacă această categorie fuzzy îi conține și pe sârbi, muntenegreni, bosniaci sau ucrainenii de vest, galițieni. Codului genetic slav s-ar putea să i se interzică apartenența la Europa mediană, în ciuda poziționării geografice generoase și fără echivoc. Oricum ar fi, exactitatea nefiind prin excelență punctul forte al unui eseist, din pricina sorții istorice triste, a dezechilibrelor geopolitice constante, omul medioeuropean este, conform multcitatului teoretician politic István Bibó, isteric, anxios cultural, nevropat în raport cu politica domestică și externă (,,politica mare”), brăzdat de îndoieli cu privire la propria sa identitate. Trecem cu vederea că fiecare națiune central- și est-europeană a reușit să dezvolte nu numai o cultură scrisă proprie, puternic individualizată ca veleități, ci și ideologii de sine stătătoare, neconcesive la ,,amenințarea” alterității, finalizate, după cum citim din cărțile de istorie recente, în episoade de pogrom și ethnic cleansing în secolul al XX-lea, până și în perioada postcomunistă (dar Iugoslavia nu era, probabil, aflată în fabuloasa Europa medie, deși suferea de pe urma acelorași granițe mobile, de aceleași tribulații etnocentrice și de aceleași excese de fanatism politic ca oricare altă țară din proximitatea ei). ,,În concluzie, izvorul relelor ar fi, în cazul cetățeanului Europei mediene, constelația deficiențelor de maturizare, insuficienta ,,dospire” și ,,coacere” interioară, cantonarea într-un stadiu prealabil deplinei conturări interioare, psihologic vorbind, a ființei”.[3] Ovidiu Pecican, marșând pe reperele nouăzeciste ale culturii de revistă literară românească, îi citează cu admirație neascunsă, dar soft, pe Vasile Băncilă, Nicolae Iorga, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Lucian Blaga etc., uitând sau edulcorând convingerile politice ale acestora sau nemenționând nimic din vecinătățile lor politice, care nu au fost nici democratice, nici liberale în contemporaneitatea lor, pe vremea când fascismul rodise una și mai multe tulpini în Europa, nu doar cea mediană. Găsim, totuși, nuanțe de îndoială privitoare la relativismul urbi et orbi al omului mediu european[4]. Această tăcere nu este una strategică, cât superficială, Ovidiu Pecican crezând din toate inima că se ocupă de cultura înaltă, de marile idei ale spiritului, de psihologia popoarelor, de metafizica turmentată a unor specii antropologice sublime și contradictorii, de chintesența omului mediu european, de dincolo de spațiu și timpuri. E istoria scrisă din ceruri către pământ, cădelnițată cu aroma numelor mari și a uriașilor gânditori emblematici, nu a privirii omenești, măsurate și atente, care urcă spre culmi pentru a reveni apoi calmă pe pământ. Parcă pentru a mai dilua românismul destul de pregnant al insului mediu european, Ovidiu Pecican îi convoacă de-a valma pe Păcală și Tândală, Mateaș Gâscarul, Till Eulenspiegel și soldatul Švejk, pe Robert Musil, Bogumil Hrabal, în vederea creionării unei fizionomii incerte, balansând între viclenie și tâmpenie, între braggadocio și lașitate, între căutarea unui punct de echilibru transcendent și jubilația sublunară de a nu deține niciunul epistemologic. Dacă românii suferă de o neașezare în vatra istoriei, voilà, ei se află într-o companie bună, ilustrată de toposul medioeuropean. Efectul nu este, însă, unul verosimil, excerptele probatoare însăilându-se ca peticile pe uniforma de spectacol a unui arlechin. ,,Umorul valah”, ,,batjocul”, ,,râsuplânsul” românești nu (de)curg natural alături de sau din comicul adesea tragic al soldatului K.u.k. Švejk sau din volatilitatea criteriilor din trama Omului fără însușiri. Derizoriul, cinic, golănesc și obraznic, al românității putregăite din sfera noastră publică nu are nici în clin, nici în mânecă de-a face cu surpările abisale din Castelul kafkian, din planurile Diotimei de salvare a dinastiei habsburgice sau din distopia cecității intelectuale canettiene. Omul mediu european de spiță românească nu se îmbucă în ansamblul tragicomicului ceh, polonez sau maghiar, care este mult mai păstos, apăsător și tulbure decât veselia, sinistră prin consecințe, dar trăită rustic și tâmp, cu obrajii roșii de sănătate, a românismului dezlănțuit. Presupunând minimal că există o psihologie a popoarelor, cristalizată în creațiile unor literați emblematici, ceea ce Ovidiu Pecican crede fără tăgadă, aceasta este policromă și incoerentă în Europa medie, dar prea putin contează această considerație sceptică în arhitectura gotică a eseului de față.

                       Devotat, fără să crâcnească, mitologiilor naționale călinesciene, fabricate în anii tulburi ai interbelicului românesc, citându-l la tot pasul omagios pe romancierul Petru Popescu din poziția acestuia de eseist, Ovidiu Pecican rămâne tributar până la encomion ,,clasicilor noștri”, pretinzând că spiritul public românesc stă la umbra romantismului coleric eminescian, fără să menționeze proiecțiile politice naționaliste, paseiste, xenofobe și, pe alocuri, antisemite ale poetului național, și a devergondajului caragialian din Subcarpații valahi, dar neamintind nimic de latura profund tragică, virând spre absurd, a imaginarului celebrului dramaturg de șes, descifrată de Eugen Ionescu. Manevrând o mână de clișee regionale cunoscute de un secol, în care lirismul retro și vintage se concentrează în Moldova, iar construcția sobră, austeră, prozaică, nițel monotonă, dar solidă a națiunii se realizează – cum altfel? – în Ardeal, Ovidiu Pecican amendează pe alocuri pe acei transilvăneni care cad în viciul neseriozității regățene, de care sunt atrași ca de-un viciu de tripou: ,,În fine, rămâne de notat și observația – excedată, oarecum – a poetului și eseistului Alexandru Mușina: ,,La noi, filosoful e greoiul Blaga, cu tratatele-i nesfârșite, cu seriozitatea-i în toate, inclusiv în aventurile extraconjugale (vezi și Luntrea lui Caron)”. Mușina, exponent al spiritului brașovean – provenind așadar dintr-un oraș transilvan cu privirile îndreptate, prin destinul lui istoric, mai ales înspre sudul țării, deci receptiv la spiritul vivace și ludic al acestuia –, descifrează în seriozitatea blagiană tedescă nu spiritul constructiv, ci opinteala lipsită de lejeritate”.[5] În sumă, tabloul națiunii române moderne se decupează în câteva secvențe de expoziție culturală: ardeleanul muncitor, tenace și plictisitor (Ioan Slavici), moldoveanul liric (Mihai Eminescu) sau pus pe șotii (Ion Creangă), regățeanul vesel, saltimbanc și funciarmente nestatornic și dezechilibrat (Ioan Luca Caragiale). Filozofia românească – whatever that means – izvorăște și ea din preaplinul celor patru clasici români, însă prin încrucișarea urmașilor: ,,Tendințele trecute aici în revistă nu au rămas astfel, în ,,puritatea lor”, pentru totdeauna. Când, conștientă de sine și de ce putea fi una din misiunile sale, filosofia românească a ajuns la formularea unei viziuni sistematice asupra lumii, dând totodată și o perspectivă sintetică și originală asupra modului românesc de a fi în lume, în perioada interbelică, ea se cristaliza într-o formă ce întruchipa două dintre tendințele afirmate anterior. Gândirea metafizică a lui Lucian Blaga pare expresia întâlnirii eminescianismului cu slavicismul, o proiecție idealistă sudată de un realism de fond, o speculație de altitudine și de mare expresivitate artistică survenită pe date selectate dintr-o realitate elocventă. Contraponderea acesteia, sarcastică, tragică și minimizantă, fragmentaristă și cinică, se regăsește în paginile semnate de Cioran, inspirat mai curând și exprimând mai probabil impulsurile critice eminesciano-caragialești. Nu este de mirare că, în câteva pagini regretabile ca expresie a presiunilor totalitare asupra poetului-gânditor, recuperate postum, Blaga polemiza acid cu mai tânărul său coleg transilvănean, refugiat între timp în Franța, dar rămânând credincios până la capăt impulsurilor sale creatoare de tipul deja menționat, dincolo de schimbarea limbii și, în parte, a temelor. Cât despre paginile de filosofare pe seama condiției românești semnate de Vasile Băncilă, de Mircea Vulcănescu, de Mircea Eliade în publicistica lui și de câteva cărți memorabile, acestea s-au alăturat, cu nuanțe particulare ce oscilau între polii Blaga-Cioran”.[6] Adevărul este că gândirea filosofică românească nu a evoluat cu nimic sau nu a cunoscut alternative fericite din interbelic încoace, coborând până în literatură ca manifestare primă a spiritului etnic românesc – asta ne sugerează Ovidiu Pecican, inspirat de proiecțiile culturaliste inconfundabile în care își pune nădejdea sa analitică.

                          Partea de mijloc a volumului, dar și cea mai consistentă în ceea ce privește preconcepțiile de adâncime ale autorului, are în centru Bucureștiul, capitala regățismului ca modus vivendi/modus operandi, dar și a României, axul central al unei societăți descentrate și fără cârmă. Ovidiu Pecican potrivește contrastele necreditabil: fie Bucureștii sunt laboratorul grandorii regiunilor românești, deși este situat pe drumul Țarigradului, în câmp deschis în calea invadatorului, oricare ar fi acesta, fie orașul e un conglomerat colțuros de sate, cu o viață urbană nestratificată suficient de corespunzător, dar sufocată ba de țărani, ba de postulanți provinciali care aspiră la o leafă din bugetul statului, peisaj uman nelipsit de spații închise ale desfrâului luxos. Melting pot-ul bucureștean nu se adresează, însă, națiunii, ci unui demos cârpit prost, plebeu, de haimanale și parveniți, de mitocani sadea și petrecăreți zbanghii, de caragialeni dincoace și dincolo de orice tegument. Suburbanii flecari și mahalagii caută să câștige ușor bani și să piardă toată ziua timpul cu distracții facile. Sunt inculți, dar bine informați cu faptul divers, agresivi, dar plângăcioși la nevoie, sentimentali, dar brutali și scandalagii oricând li se pune pata sau le sare smalțul. Suferă cu toții de flencăneala de care îi acuza criticul Mircea Iorgulescu pe oamenii din cuvinte ai scriitorului Caragiale și sunt răzvrătiți, gata să ridice baricada lângă berărie, ca lumpenii occidentali identificați, pare-se, de Karl Marx, de parcă aceasta ar fi fost preocuparea de căpătâi a economistului german. Ovidiu Pecican nu își propune să-i facă pe mahalagii interlopi sau mafioți de cartier, deși, prin neașezarea lor socială și lipsa completă de valori solide, suburbanii nu pot fi cetățeni respectabili, nici mic-burghezi, nici burghezi. În schimb, cu firea lor tranzacțională și deschisă la stratul de gazetă, de suprafață, al cotidianului cosmopolit, mârlănismul urban fermentează mai aprig decât spiritul țărănesc așezat. Ceea ce atrage atenția ochiului la aceste reflecții de moravuri, în stilul cunoscut al moralistului fără morală Andrei Pleșu, se referă la mahalaua imposibilă dintre rânduri, care, deloc uimitor venind din partea lui Ovidiu Pecican, nu poate fi plasată nicidecum în Transilvania. Aici avem burguri medievale, nu mahalale fetide, trosnind a cărbuni înciși sub grătare și sfârâind îmbietor a cărnuri piperate. București este orașul central-european pe dos, un Istanbul în miniatură, care se chinuie să acceadă gureș la a fi micul Paris. Ovidiu Pecican validează, fără știrea sa neapărat, criticile de stânga la adresa orientalismului și a coloniei ca spațiu inferior centrului, un topos al micimii umane, pasibilă de subumanitate. Ambițiile de high-life și amărăciunea de a fi un român neterminat sunt placate pe homo medioeuropaeus, concept operațional care s-a golit de miză după incursiunea autorului în regățism, de mână cu eseistica spumantă, dar amară, a unor Dan C. Mihăilescu sau Virgil Nemoianu, dar și cu jetul vitriolant din jurnalismul romancierului Stelian Tănase sau cu înțepăturile filosofului Andrei Marga. Cu ambiț și arțag deopotrivă, Mitică, pișichierul moftangiu de la Bucale, devine pricina unor pagini de cioranism, în stadiul sau fascizant, însă în notă epigonă. Ovidiu Pecican depune eforturi vane de a construi punți de legătură între mitică valah și absurdul lui Alfred Jarry sau analitica foucaultiană, doar că rezultatul apare ca îndoielnic prin analogia forțată. Soluția pentru miticism se află în paideia: muntenii, oltenii și moldovenii, dar, mai ales, bucureștenii merită o porție zdravană de… educație, de care, firește, nu au avut parte. Există oare ardeleni needucați? Desigur, dar nu cu nările dilatate după orice chiolhan, zbenguindu-se semibeți pe lângă sau sub mese, amuzându-se neîncetat și locvace, pironiți de stâlpul cafenelei în posturi ridicole și stânjenitoare. Aceștia nu pot fi decât sudiștii de dincolo de Carpați, locuitorii maidanelor și iubitorii șanțurilor, prietenii corturilor de bâlci. Se poate trăncăni cu dileme și paradoxuri șugubețe în Valahia, dar fiorul tragic al existenței a ocolit aceste plaiuri în care poate înflori doar o abație din Thélème turco-bizantină. Parcă numai interpretarea miticismului propusă de Mihail Sebastian, citat elogios și cu multă morgă admirativă de Ovidiu Pecican (de altfel, ideile autorului decurg, s-ar putea spune, din admirația/venerația pentru capitalul simbolic al unor splendizi intelectuali naționali și, mai rar, ce-i drept, mondiali), mai șterge ceva din aerul de paraghelie balcanică dată pe rewind a miticului român: ,,Amestec de scepticism, intransigență și instinct dominator, Mitică al lui Mihail Sebastian și-a expandat sfera de manifestări și influența, dobândind acces și la alte poziții decât cele rezervate lui Caragiale, la nivelul străzii și al cafenelei. Pe aceste liniamente, el și-a pierdut umorul și spontaneitatea și nu a mai rămas deloc simpatic. Privat de farsă și de calambur, Mitică se dezvăluie ca personaj imperativ, iritabil, reprimant la adresa celorlați, autoritar fără autoritate. Rămâne din el doar cabotinul, marțafoiul, omul golit de substanță și refugiat de-a gata. Egocentrismul său, camuflat în faza comicului bulevardier, se dezvăluie dezagreabil la nivelurile unde se poate dispensa de ,,zorzoanele” și de masca omului de spirit”.[7] Mizeria socială și groaznicele samavolnicii elitare, grefate pe un stat pipernicit cu instituții sfrijite, ajung sublimate în gura intelectualului de dreapta paradigmatic ca miticism, blestem valah, incapacitatea transcendentă a poporului de a se ridica stihial din inferioritatea sa funciară. E și aceasta o compensație ficțională pentru subdezvoltarea politică și minoratul material ale societății românești, însă, în loc să caute progresul și devenirea salutare, filologul spiritualist român, cititor încăpățânat de metafizică în literatură, preferă să nu vadă nimic schimbat pentru că românismul are stil și farmec ,,instantaneist” ca în momentele caragialene, dar poate reprezenta obiectul unei investigații de ,,moftanologie”, recuperând scolastic ,,mofteme” românești. Nu este atât de rău pe cât ne-am putea imagina în a fi mahalagiu, marginal și chefliu. ,,Atât Steinhardt, prin problematizarea Scrisorii pierdute în linia creștinismului, cât și Alexandru Dragomir, prin discutarea raporturilor dintre capitală și provincie, ca preambul al redefinirilor culturii autentice față de cea provincială, au operat deschideri în direcția unei hermeneutici filosofice a operei caragialești, chiar dacă au utilizat, deopotrivă, această operă ca fantă prin care observau alte lucruri (,,esența românismului” și dimensiunea lui paradiziacă, provincialismul cultural și raporturile lui cu realitatea)”.[8] Prin caragialism nu spre universal, ci, repetată tânguire, spre fiasco (prin Fiesco, protagonistul indecis, ducele republican și revoltat, al piesei de teatru omonime, aparținând lui Friedrich Schiller), ne spune pe final de eseu Ovidiu Pecican, românii fiind ,,bolnavi ontologic”. Dar, nici o grijă, la fel sunt, în grade diferite, natural, și ceilalți locuitori, nu ai planetei, ci ai Europei mediane. Acest circulus in probando (homo medioeuropaeus, valahul deșucheat, din nou homo medioeuropaeus) se înfiripă în osatura cărții eseistului Ovidiu Pecican, filosof al culturii diletant, dar însuflețit de căutări neostoite în arcanele etnoculturii.

                     Paseismul și anacronismul unui asemenea demers interpretativ nu mai suportă dubiu, ci doar comparație – ce-i drept, una de la șoarece la elefant – cu unii ideologi ruși care sapă în mina de comori a panslavismului euroasiatic. Ovidiu Pecican, în pofida lecturilor și a ușurinței de a scrie savant, umblă după potcoave de cai morți: ,,modul de a fi român”, ,,punctele cardinale” ale românismului, tipuri culturale ale Europei centrale etc., o gamă de teme revolute, iraționale, absurde ca pretenții, care nu corespunde deloc subiectelor mult mai arzătoare și mai angajante ale științelor sociale din prezent, care ridică probleme, dar nu le caută rezolvări retorice întru liniștirea analgezică a cugetului, înainte ca discernământul să-și dea duhul.

Note:


[1] Ovidiu Pecican, Românii și Europa Mediană. Contribuții la tipologia culturală a Europei, Editura Polirom, Iași, 2021, p. 9.

[2] La pagina 39 suntem informați că Friedrich Engels și Karl Marx, odrasle ale Europei Centrale, dețin sămânța imaginației lor rebel-fertile din creuzetul Europei mediane.  

[3] Idem, p. 26.

[4] Idem, p. 54.

[5] Idem, p. 121.

[6] Idem, p. 169.

[7] Idem, p. 336.

[8] Idem, pp. 366-367.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Nothing to rescue


Subiectul educației de stat, publice și naționale este, prin natura sa anacronică, neinteresant. Situația pare să fi fost tranșată de mult: economia României este atât de blocată în locuri de muncă de mâna a doua, populația angajată atât de stabilizată la cota de 2/3 din forța de muncă reală de pe piață (fără a le socoti pe cele câteva de milioane de imigranți, flotanți sau stabiliți definitiv, în Occident) încât a discuta despre eficiența reală a ceea ce se studiază în școli devine, pe bună dreptate, un subiect absurd și gratuit. Ministerul Educației peticește an de an un sistem cu care nu știe cum să procedeze sau de care ar vrea să se descotorosească parcă fără știrea sa: îl menține în subfinanțare până se tocește de tot ori îl privatizează pe bucăți, școală publică cu școală publică, clădirile fiind mai importante pentru investitorul privat decât posibilitatea de acces la o educație de calitate a majorității populației României? În definitiv, fără o infrastructură serioasă din punct de vedere economic, școala poate pregăti astronauți, creative writers, astrofizicieni sau, cum se întâmplă de prea multe ori, semianalfabeți pe bandă rulantă fiindcă tot shaormari și angajați cu salariul minim pe economie într-un supermarket, retailer străin, vor ajunge cei mai mulți dintre absolvenți. Într-un cuvânt, școala nu contează mai deloc în România decât pentru câțiva băștinași de middle class, o frântură de câteva, puține, procente din populația totală a țării. De la interlopi la senatori, trecând prin liderii de sindicat din învățământ, toți știu sau măcar simt această realitate, pe care o privesc cu dispreț și indiferență.

În acest formidabil context național, din 2016 începând, dar fără nici o regularitate anterioară, se organizează o dată la cinci ani un concurs național de directori și directori adjuncți pentru managementul din grădinițele, școlile și liceele patriei române. Înainte de anul 2016, Ministerul Educației a mai organizat un concurs similar în 2006, dar înainte de această dată se zvonește că nu a existat nimic, însă nu are, oricum, prea multă importanță, anii 1990-2000 încadrându-se în epoca descompunerii incipiente. Succint spus, în cele peste trei decenii de la căderea sistemului socialist, conducerea sistemului preuniversitar românesc a trecut prin 3 concursuri organizate la nivel național, în medie, unul la zece ani, aproape aleatoriu desfășurate și neavând ca obiectiv central ceva limpede și rațional. Pentru ce sunt aceste examene naționale organizate? Cel mai probabil e vorba de a flata orgoliul unui ministru vremelnic sau pentru a bifa simularea unei ,,reforme în spirit european”. Cei de la Uniunea Europeană aplaudă ceea ce localnicii ipocriți și venali pretind că realizează în rapoarte de zeci de pagini, înțesate de statistici aranjate modern în pies și histograms, despre care nu se poate spune cu certitudine cât de reale sau ireale sunt.

De regulă, directorii de școală nu au o imagine pozitivă în România. Cei de la țară sunt văzuți ca fiind posibili agenți electorali pentru primarul în funcție, iar cei de la oraș figurează ca birocrați obedienți cu proptele politice sau administrative dubioase, toți protejați ba de un partid, ba de o figură obscură și ștearsă de la departamentul de învățământ din primărie sau de la inspectorat, în general, cei care rămân mult timp în funcție, iar aceștia sunt, de obicei, cei mai mulți, aceiași care intră sub incidența unor bănuieli legitime de neonestitate sau chiar ilegalitate. Sistemul de învățământ preuniversitar rămânând sărac în resurse, inclusiv umane, zeci de ani la rând, nu se poate vorbi decât cel mult de rare furtișaguri din chiriile sălilor de sport, acolo unde acestea există, sau din însușirea unor părți din achizițiile publice, umflate la preț, dar acestea sunt mizilicuri pe lângă jafurile de proporții pe care aleșii românilor le-au dus la îndeplinire în tot acest răstimp. Românii sunt un popor subdezvoltat în orice plan antropologic și ahtiat după înavuțire rapidă prin orice mijloace, nimic diferit de nivelul social al statele africane sau asiatice în curs de dezvoltare, altele decât China, Japonia și vecinii lor proximi. Deși indignarea este licoarea magică din sufletul oricărui ,,progresist” european, se poate spune că fatalismul conservator își are miza lui aici, având câștig de cauză: din moment ce nu protestează și nu se opun, românii caută să sufere și să fie înjosiți de autoritățile statului pe care-l susțin din taxele și impozitele muncii lor prost plătite și desconsiderate. Acest masochism colectiv îndreptățește cinismul indivizilor de succes din România, dar și al stratului social fin de politicieni businessmeni care conduce sinucigaș, iresponsabil și cu impunitate statul, sub oblăduirea concernurilor de afaceri vest-europene.

Anul trecut s-a organizat din nou concursul de directori. Jonglând cu o grilă de întrebări specifică unui test IQ, tivit de câteva întrebări irelevante pentru haosul legislativ și vidul de management profesionist din școli, directorii vechi s-au menținut în funcție în cel puțin 50% din cazuri. Este ca și cum experiența lor de ani întregi la conducerea școlii nu le-a folosit prea mult, ceea ce nu-i de mirare având în vedere că, pe de o parte, aproape orice adult cu un IQ mediu ar fi putut lua peste nota 7 dacă ar fi petrecut două săptămâni de efort susținut realizând teste și memorând câteva elemente de legislație, iar, pe de altă parte, creatorii testului au aceeași experiență de conducere a școlii sau de cunoaștere a experienței reale din unitățile de învățământ românesc precum un profesor finlandez aterizat în Ferentari de pe o zi pe alta, prins în afacerea ,,schimburilor educaționale”, acest turism european cu aere de multiculturalism răsuflat. E adevărat că toți inspectorii din sistem, care au participat la concurs, au reușit performanța de a lua punctaje pozitive de trecere, cu toate că despre corectitudinea acestor reușite pregătite din timp se poate discuta în fel și chip. Probele de interviu au fost, în stilul unei republici bananiere clasice, aranjate sau măcar trucate, cu conivența membrilor comisiei, într-un număr suficient de mare pentru a confirma locul României în Europa, cu alte cuvinte, țară third hand din estul Europei, bază militară îndoielnică din NATO și magazin de desfacere second hand în Uniunea Europeană.

Ce va urma după această tragicomică deplasare a publicului de pe un scaun la altul în sala de spectacol coșcovită? Nimic diferit de ce a fost până acum. Proliferarea legislativă nu va conteni în aberanta sa luxurianță, totul fără urmări practice folositoare. Hoțiile pe scară mică își vor vedea înainte de treabă. Românul s-a născut ciubucar, chiar și când a terminat o facultate. Semianalfabetismul nu se va contracta nici cu un milimetru în sistemul preuniversitar. Combinațiile și aranjamentele de culise, proasta selecție a cadrelor, încălcarea voită și premeditată a legii în inspectorate și în minister – nimic nu va fi mai asemănător în materie de mizerie cotidiană cu ceea ce deja a fost trăit.

Soluția de ieșire din criza perpetuă include, deloc uimitor, accentuarea stării de lucruri din prezent. Când nimic nu va mai putea fi salvat, atunci totul va urma să fie realizat.

Publicat în Triviale | Lasă un comentariu

Modernizarea eșuată în România


                      De la romantism la național-comunism (Editura Institutul European, Iași, 2021) a istoricului ideilor Gelu Sabău este una din cele mai ambițioase genealogii de istoria ideilor sociale din spațiul românesc imaginate și scrise vreodată. Analizând pe larg o suită lungă de gânditori români reputați, oprindu-se strategic în anul 1989, Gelu Sabău își construiește cartea sub forma unei antiteze care își epuizează energia lăuntrică în sinteza național-ceaușistă (vezi socialismul etnicizat, protocronist, expresie a leninismului romantic, din cărțile istoricului și academicianului Ilie Bădescu de dinainte de 1989): România industrială, suverană, dar de un etnonaționalism care să ne individualizeze global ca unici și absoluți din punct de vedere cultural. Antiteza pornește din forțele intelectuale antimoderne, romantice, etnocentrice (Mihai Eminescu ca eminența cenușie cea mai înaltă, Nicolae Iorga, Aurel C. Popovici, Constantin Rădulescu-Motru, A.C. Cuza, Nicolae Paulescu, Nichifor Crainic și legionarii interbelici) și cele modernizatoare, dar nu neapărat liberale, cum sunt adepții occidentalizării României (Ștefan Zeletin, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Constantin Stere, Eugen Lovinescu, inclusiv simpatizantul legionar, tânărul Emil Cioran, sau Mihail Manoilescu, adeptul unui fascism original). Rezultatul este, în ceea ce ne privește, unul nu numai îndoielnic ca program sustenabil de dezvoltare socială, ci și complet depășit după piatra de hotar a Revoluției din 1989. Gelu Sabău trasează contururile unei tradiții de gândire mult mai unitare decât se putea anticipa, ancorate în nevoile apăsătoare și în urgențele sociale ale României de la 1848 până la 1990. Rămâne de studiat în ce măsură deceniile care definesc contemporaneitatea noastră nu antamează aceleași teme românești revolute, dar într-un decor globalizat, accelerat ca ritm al dezvoltării, dar nu mai puțin cunoscut în structurile sale adânci (centru-periferie economică, semicolonialism, colonialism mascat, subdezvoltare accentuată ca ecart de piață al inegalității materiale). Semne în această direcție sunt puține, fondul naționalist existent supraviețuind, epuizat și osificat, din reiterarea unor clișee ceaușiste târzii, dublate de un ortodoxism dacopat absurd și adesea comic prin exagerările sofistice la care, uneori, se pretează.

                   Ca întotdeauna în sarcina scrierii unei istorii intelectuale se ridică problema cadrelor epistemice cu care operează autorul. Neutralitatea lor poate fi estimată numai prin intermediul criticii deschise și neconcesive. În ceea ce privește studiul De la romantism la naționalism-comunism sunt câteva strategii argumentative care, dacă nu slăbesc argumentul central (proiectul naționalist român ca reacție modernă la concurența dintre state, acestea rivalizând în vederea dominării pașnice a altora, mai slab organizate intern), cel puțin ridică o serie de dubii cu privire la rezistența întregului schelet pe care Gelu Sabău se sprijină în întreprinderea sa intelectuală. Prima închegare de sensuri, care se expune la câteva intervenții critice, se referă la conceptele de antimodernitate și antimodernism. Acestea sunt împrumutate din teoria literară (Antoine Compagnon, via Oana Soare), nu din instrumentarul politologiei cunoscute, ceea ce este destul de bizar. Antimodernismul este un curent de gândire paradoxal, estetic, metafizic, haloul unei anumite atmosfere sufletești inefabile, în care artistul se opune lumii moderne, percepută exclusiv ca mecanizare industrială a naturii umane ingenue, înzestrate de la sine cu geniu spontan incomensurabil, dar și ca tiranie a principiilor egalitariste, artificiale, care au culminat cu redactarea Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului în febra Revoluției Franceze din 1789[1]. Antimodernul, ,,ocazionalist” și antidogmatic, non-determinist, adeptul liberului arbitru necondiționat[2], nu dorește reîntoarcerea la starea de ordine socială anterioară, ci își pune credința într-o modernitate alternativă, poate chiar un plus de modernitate față de cea existentă. Gelu Sabău se folosește de dubletul antimodernitate-antimodernism, inspirat și de voluntarismul demiurgic al curentelor romantice europene, pentru a-i individualiza pe antimoderni ca fiind altceva decât mult mai prăfuiții, dogmaticii conservatori, eventual iezuiți sau membrii ai clerului ortodox pravoslavnic. Aici se poate vorbi de o cotitură a definițiilor care mai mult acoperă sensuri decât își propune aceasta să descopere. Conservatorismul este la rândul său o școală de gândire cu multe încrengături și filiații, maeștrii și discipoli, putându-se lesne vorbi de expresii ideatice similare, oscilând de la cele mai rigide poziționări tradiționale, inventându-se și inventariindu-se un trecut idealizat, până la respingerea cu mijloace moderne a societății capitaliste seculare și reificate. Antimodernii sunt o parte, probabil cei mai originali, dintre conservatori. În fond, Joseph de Maistre dorea nu revenirea la Vechiul Regim absolutist, ci o contrarevoluție care să înglobeze experiența iacobină revoluționară. Idealiștii germani precum Schelling, artiști ca Novalis sau poeți romantici ca Friedrich Hölderlin scriau în numele unei noi mitologii și unei religiozități moderne, care să nu mai păstreze nici măcar învelișul imagistic din vechiul creștinism. Subiectul conservatorismelor moderne a fost deja tratat exhaustiv în cele mai importante istorii intelectuale existente, pornind de la Russell Kirk sau Michael Oakeshott și ajungând la ,,retorica reacțiunii” a economistului Albert Hirschman. Deși Gelu Sabău amintește ori de câte ori are ocazia de filonul conservator care a produs refuzarea modernității, antimodernii sunt distanțați strategic de conservatori. Încercarea dă roade și sudează argumentarea, însă atât antimodernii români, cât și cei din alte culturi și societăți, pe care îi studiază Gelu Sabău aparțin, în fapt, de ideologia conservatoare paneuropeană, la fel de unitară ca și socialismele epocii, așa cum s-a dezvoltat ea în decursul secolului al XIX-lea, continuată până recent. Deși conservatorii neagă posibilitatea de a schematiza propria lor familie de gândire, diversă și bogată contextual, considerând că ei resping raționalitatea modernă, șablonardă, pozitivistă, practică, empirică și săracă în semnificații (doar liberalii și socialiștii își creează ideologii protectoare, false religii de fabrică sau de prăvălie), elementele ideatice sunt comune: anticapitaliști, contrarevoluționari, religioși (cel puțin ca sentiment metafizic atotocuprinzător, dacă nu și ca practică doctrinară de viață), antiegalitariști, crezând în organicitatea structurilor sociale, în evoluții graduale și într-o natură umană eternă, fie veșnic păcătoasă în damnarea ei, fie de un voluntarism imprevizibil, bazat pe energii vitale care coboară în ancestralitatea barbară sau în fondul nestrunit al unui popor/rase, conservatorii refuză cu obstinație, furie și indignare Rațiunea iluministă limitativă, materialistă, cu alte cuvinte, acel tip de rațiune generică care se face responsabilă de cunoașterea și manipularea antropică eficientă a resurselor naturale prin intermediul științei moderne și a tehnologiilor sale aferente.

                   Antidemocratismul și apelul la cauze transcendente sau de dincolo de experiența cotidiană, pentru a explica viața socială în mari tablouri de focuri și lumini, fac deliciul conservatorilor dintotdeauna, antimodernii numărându-se printre ei ca excentrici, deși cultivarea excentricității aristocrate, snoabe, sfidătoare, dandy constituie o altă componentă a gândirii conservatoare. Gelu Sabău cunoaște temeinic aceste detalii, dar, dacă în loc de ,,antimodern” ar fi întrebuințat mai prudentul ,,conservator” romantic, atunci cititorul deprins cu bătăliile ideologice ale ultimelor veacuri ar fi intuit cu rapiditate în ce constă finalmente conflictul de mindset. Conservatorii antimoderni, îmbibați de un idealism al voinței tutelare, nu diferă fundamental de retrograzii, reacționarii, ,,fasciștii” de pe urma cărora se tânguie sau se distanțează, cu o stilistică la rândul ei specifică, blocul progresist occidental, care cuprinde atât liberali și libertarieni de toate nuanțele, cât și multitudinea de socialiști, anarhosindicaliști, comuniști, anarhiști etc. din ultima jumătate de secol (dacă nu chiar încă de acum două veacuri). Prin alăturarea explicită a antimodernismului romantic conservatorismului oficial, Gelu Sabău ar fi atenuat câte ceva din alura antimodernă radicală a ideologilor romantici. De ce nu procedează, totuși, autorul astfel? Nu putem decât specula cu privire la motivațiile acestei alegeri: pesemne că filozoful iraționalității cel mai distanțat de conservatorism, dar păstrând aceeași patimă antimodernă de demolare a logosului socratic ca ei, este Friedrich Nietzsche, care, pe o cale indirectă, devine un soi de prototip din umbră al antimodernismul romantic, cu toate că antimodernii studiați de Gelu Sabău nu înclină spre manifestări iraționale ale voinței de putere, ci înspre unele acomodante și de examinat factual din punct de vedere al întrupării ei istorice. De asemenea, contaminând leninismul, care este o practică a puterii aplicată pe cazul unic al Rusiei țariste destrămate, cu duhul romantic (leninismul romantic, structura ideatică inventată de politologul Emanuel Copilaș pentru a se referi la guvernarea ceaușistă din România, constă din elanul individului care conduce partidul unic teofor înspre împlinirea dorinței de a modifica ,,poietic” societatea în scopuri care îi satisfac artistului-dictator elanurile creatoare, societatea supunându-se, pare-se, ca o masă de plastilină), Gelu Sabău acreditează ideea că atât marxismul (într-o măsură mai mică), cât și leninismul (într-una mai mare) nu sunt neapărat urmașele Iluminismului rațional, decantat de dialectica hegeliană, ci expresii ale potențialului uman prometeic ilustrat de literații romantici[3]. Lenin se iluziona vorbind că o teorie corectă este o recunoaștere aproximativă a unei realități obiective, date din afară, modelată sau nu de voința umană (vezi partea finală din Capitolul V.2, Materialism și empiriocriticism): în cele din urmă, această iluzie întemeietoare, la fel ca reflecțiile lui Friedrich Nietzsche care deschid primul capitol din Dincolo de bine și de rău, exprimă psihologia de culise și de budoar a filosofului propriu-zis, emițător hormonal de ,,idei” și ,,idealuri” vitaliste, dincolo de care se află impulsurile sale voliționale, guvernate de eros și de mărunte frustrări personale.

                    Dacă idealurile romantice se topesc în avântul cuceritor al extremei drepte moderne, dar și al celei stângi, ideologiile fasciste și comuniste ridicându-se din același trunchi al voinței de a schimba lumea din temelii, liberalismul (sau liberalismele) nu cunoaște aceleași necazuri politice excesive. Preluând distincția dintre libertatea pozitivă și cea negativă de la Isaiah Berlin, ale cărui vederi ideologice erau și încă sunt subsumabile unui liberalism conservator britanic, Gelu Sabău definește romantismul politic (curente etnonaționaliste, xenofobe, rasiste, antisemite, războinice, dar și altele dezvoltaționiste în marș colectiv forțat, sub supravegherea unui stat supradimensionat și despotic, spre exemplu, cel din societățile comuniste) ca afirmare agresivă a organicului, a colectivității, a rasei superioare, a clasei proletare împotriva nu atât a dușmanilor lor declarați, cât a unității de bază a societății, anume individul liber lăuntric, conștient de sine, eliberat de constrângeri sociale exterioare, de intruziuni care să-l afecteze direct din punct de vedere fizic și mental. Libertatea pozitivă este logica maselor largi, adunate sub steagul clasei, națiunii unitare sau sub cel al rasei, care strivește creator individualitatea singulară, beneficiarul libertății negative, insul care nu vrea să fie deranjat de un stat atotputernic, un partid totalitar sau un caudillo naționalist și clica lui de adepți fanatici. Pășind dincolo de caracterul aproape metafizic al confruntării dintre cele două libertăți – atât de spectrale încât par apanajul unei dezbateri scolastice desprinse de istorie –, Isaiah Berlin își redactează eseurile despre libertate în ultima parte a anilor 1950-1960, când Războiul Rece se afla la zenit, statul sovietic (dar și umbra apăsătoare a celui de-Al Treilea Reich dispărut) se face automat vinovat de practicarea la dimensiuni utopice a libertății pozitive, ,,marxist-leniniste”, în vreme ce garantul libertății consumatorului fericit de îndestulare rămâne ansamblul statelor capitaliste dezvoltate. Gelu Sabău practică indirect un discurs ideologic anticomunist deja clasicizat, paradigmatic.

                       Având în vedere că De la romantism la național-comunism este, mai presus de orice, o istorie a ideilor politice și mai puțin una a practicii politice reale, testate cu vârf și îndesat, ideile ajung un bun în sine, sfârșind prin a fi fetișizate sub forma unor catalizatori autonomi de fapte și întâmplări istorice. Libertatea pozitivă implică nu numai chemarea la arme a principilor moderni care practică arta politicii, electrizată de romantism, ci și deschiderea unor piețe noi, unde se pot realiza, prin vânzare, noi și noi mărfuri, se cumpără la vrac resurse materiale, se trafichează forță de muncă liberă și ieftină, se impune un regim constituțional în care proprietatea privată a deținătorilor celor mai importante mijloace de producție este sanctificată, iar cei care nu dețin mijloace minimale de supraviețuire au obligația de a-și găsi un loc de muncă pentru a supraviețui (moartea lor rămâne o chestiune de viață privată, la fel ca salariul de subzistență pe care îl obțin), se plătesc taxe puține sau deloc pe profituri, se controlează sau se vânează organizațiile sindicale, se exploatează munca minorilor pe sume derizorii, se defrișează păduri și se distrug ecosisteme, se fură și se risipesc averi în consum individual haotic, iar, în tot acest timp, competiția pentru extragerea resurselor între câțiva deținători de capital (corporații, firme internaționale independente, capitalul financiar etc.) transgresează de departe politica domestică a unor țări neputincioase politic, atât domestic, cât și internațional. În fața intereselor economice capitaliste, libertatea negativă a muncitorului disponibilizat sau remunerat defectuos nu înseamnă absolut nimic, mai cu seamă când angajatul trăiește într-o societate subdezvoltată, din categoria ,,țărilor în curs de dezvoltare” sau ,,subdezvoltate” și nu se bucură de beneficiile protectoare ale unui stat al bunăstării. Odată adusă în discuție materia antagonistă, stranie, greu elucidabilă a practicii sociale reale, a intereselor economice aprinse, a rivalității lucide în numele banilor și al confortului personal, a bătăliilor politice pentru controlul statului, parcă subit opoziția dintre libertatea pozitivă și cea negativă își trădează limitele de cabinet filozofic exemplar, în care se exersează ruminația intelectuală salubră, dar ferită de rumoarea străzii și a marilor tensiuni omenești. În pofida acestor elementare precizări, care subminează ego-ul cartezian, redus la statutul de salaragiu anonim și semidoct, Gelu Sabău își articulează cartea pornind de la cele două tipuri de libertate imaginate de Isaiah Berlin ca cerințe de luptă, în câmpul tactic al ideilor, contra reprezentanților intelectuali destalinizați ai golemului sovietic. 

                    Încrucișarea dintre ideologiile politice romantice – de fapt, vorbim de diverse curente conservatoare la nivel ideologic, unele profund antiliberale și radical modernizatoare în acțiune – și o viziune standard a liberalismului de piață burghez, tipic societății americane din secolul al XX-lea, asigură pledoaria finală a autorului: democrația liberală e singura soluție admisibilă și asimilabilă, deși adversarii ei, revoluționari în materie de contrarevoluții antimoderne, se pot dovedi fascinanți ca subiecți de cercetare într-un volum de istoria ideilor. Trecând în revistă contribuția românească la fenomenul dreptei intelectuale antiliberale, se pot decela câteva critici îndreptățite ale modernității, așa cum au fost exprimate de personalitățile studiate de Gelu Sabău. Disfuncțiile economice din România Regelui Carol I sunt prezente și-n filipicele antisemite și xenofobe ale publicistului Mihai Eminescu, inamic al contractualismul englez sau al filozofilor iluminiști: în ciuda cadrului legal vest-european, care era, pur și simplu, o minciună sfruntată ca exercițiu pragmatic al puterii în stat, țărănimea românească era tratată ca niște peoni chinuiți pe latifundiile unor boieri parazitari și cruzi până la indiferență, dublați de agenți comerciali și alți afaceriști veroși străini, orientați spre câștiguri rapide și consistente. Faptul că Mihai Eminescu discerne aceeași structură socială nemiloasă și rudimentară în plan economic ca socialistul Constantin Dobrogeanu-Gherea din Neoiobăgia nu-l exonerează de diatribele sale antimodernizatoare sau de simpatia pentru scenarii sociopolitice regresive, feudale. Aceeași constatare poate fi făcută și în privința naționalistului, antidemocratic și antiegalitarist, Aurel C. Popovici: indiferent de situația politică și economică a românilor ca etnie fără drepturi și fără demnitate în cadrul coroanei austro-ungare, respingerea drepturilor fundamentale ale omului ca abstractizări revoluționare franceze și a sufragiului universal ca pură demagogie sau sminteală populistă nu este de luat în seamă. ,,În cazul lui Popovici, nu numai că autorul recunoaște opoziția dintre forma democratică și fondul național, dar el vede aici o opoziție imposibil de reconciliat. Chiar dacă cadrul democratic este cel care-i permite lui Popovici revendicarea drepturilor naționale pentru românii din Imperiu, el vede totuși în formalismul democratic un inamic implacabil la adresa principiului calitativ, pe care-l identifică cu națiunea. În cele din urmă Popovici alege fără echivoc: națiunea împotriva democrației, opțiune semnificativă pentru maniera antimodernă în care a fost receptată la noi modernitatea politică”.[4] Slaba și generalista metodă a istoriei, așa cum a fost instrumentată romantic de Nicolae Iorga, nu echilibrează delirul retoric naționalist și normativitatea utopic-conservatoare a cărților sale de maturitate, iar izbucnirile antisemite ale tinereții gazetare, pe aceeași baricadă cu un rasist de talia profesorului A.C. Cuza, nu-i fac cinste atunci, acum și în vecii vecilor. Este inimaginabil că în jurul prolificității remarcabile a istoricului Nicolae Iorga nu s-a ridicat și o școală matură și lucidă de istoriografi care să examineze derapajele politice, ideologice și filosofice ale ,,apostolului neamului”, multe din aceste abateri de la linia raționalității științifice revărsându-se, sub forme vulgarizate, în frazeologia legionară. Psihologia națiunii române, esența culturală a neamului românesc, prostul raport dintre materie și spirit pentru viața economică din ortodoxism nu schimbă în sens pozitiv spiritul antidemocratic și autarhic, anti-universal, naționalist totalitar, al scrierilor filosofului și psihologului Constantin Rădulescu-Motru. Democrația rurală propusă de Constantin Stere – un spirit luminat față de linia tenebroasă a reacțiunii antimoderne din cultura română –, închistată într-un stadiu economic al micii proprietăți agricole pe model utopic danez, se aseamănă cu o proiecție tolstoiană târzie și anacronică la scară redusă a regatului României. Citindu-i pe intelectualii români clasicizați nu poți să te abții de la a constata gradul de superficialitate agresivă, parcă intenționat ancorată în opinii și fulgurații nihiliste, cu care acești jurnaliști de opinie, fără o pregătire serioasă în economie politică, statistică, filozofie politică etc. și afișând un dispreț triumfal pentru orice specializare universitară occidentală din vremea lor, emit judecăți de valoare implacabile cu privire la ,,destinul neamului”, ,,conștiința națională” sau ,,conducerea statului”. Nichifor Crainic, Nicolae Roșu, Petre Pandrea, junele Emil Cioran sunt, în stadii diferite și în conformitate cu propria formație academică și talent intelectual, pătrunși de spiritul fascismului, dar fără organizarea și metoda crispante ale ideologilor naziști. Capitolul VII, care explorează avatarurile antisemitismului românesc în rândul elitelor intelectuale, nu tulbură și nu uimește, ci doar confirmă cum deficitul grav de modernizare instituțională și de reforme economice din România de la 1859 până în 1940 își găsește compensația morală în practicarea limbajului urii împotriva agenților comerțului românesc de prin sate, târguri și orașe. Negoțul este detestat de pătura educată a românilor, iar antisemitismul apare ca paravanul util dincolo de care se ascund antipatia viscerală pentru schimbul comercial și disprețul pentru munca organizată în etapa sa meșteșugărească, de industrie neputându-se încă vorbi verosimil. Inflamările în presă ale unor ideologi antisemiți și conspiraționiști, operând cu un discurs pseudoștiințific, ca Nicolae Paulescu și A.C. Cuza se pot descifra ca o invitație liberă la etnicid. Holocaustul a fost nutrit și pregătit cu migală și de munca spirituală a unor intelectuali români reprezentativi. Ortodoxismul încastrat etnic al fascistului Nae Ionescu virează în direcția unei teocrații românești sui generis. Devierile legionare ale teologului Dumitru Stăniloae sunt surprinse ca temperate pe lângă statul etnocratic preconizat de jurnalismul fulminant al lui Nichifor Crainic, care, fără a fi legionar, vorbește în termenii generici ai fascismului italian sau spaniol.

                      Pe parcursul a sute de pagini dense, Gelu Sabău indică albia în care se vor vărsa apele antimodernisumului românesc, dincolo de faptul că acesta este când predominant naționalist xenofob, când antisemit reacționar, când ortodoxist feudal și paseist mistificator: fenomenul legionar, această expresie de masă a ceea ce de jumătate de secol secreta în tomuri de hârtie intelectualitatea românească antimodernă și antioccidentală. ,,Deși filiația nu este evidentă în sine, atunci când legionarii vorbesc despre ,,revoluție spirituală”, ,,revoluție morală”, ,,revoluție națională”, sau ,,revoluție de dreapta”, ei se referă la sensul revoluției conservatoare, așa cum a fost elaborată la începuturile regimului fascist. Concepția a fost preluată și adaptată condițiilor culturale și politice ale societății românești. Revoluția morală a legionarilor presupunea, pe lângă lupta totală împotriva regimului democratic, și educarea populației, în special a tinerilor, în spiritul noilor valori ale naționalismului totalitar”.[5] Violența bezmetică, nulitatea măsurilor socio-economice din viitor și ritualistica păgân-ortodoxistă scot în evidență spiritul legionar de partid, dar și succesul său de popularitate electorală.

                      Ideologii modernizării României și liberalii credincioși ai occidentalismului local nu se înscriu nici ei în ,,școala” libertății negative, ci tot în termeni colectiviști și oligarhici gândesc, elitele suprapunându-se pe neam, poporul de jos având rolul unui fond în care se pot turna variate forme, de această dată ,,liberale”. Ștefan Zeletin merge pe cartea naționalismului oligarhic neoliberal, statul fiind agentul modernizării României. Industrializarea centralizată, realizată mai târziu de liderii comuniști, se află aici in nuce. Populația poate suferi oricâte privațiuni materiale posibile până când starea economică a națiunii se va îmbunătăți îndeajuns pentru a consolida puterea statului român în interior și în afara țării. Absolutismul politic și centralizarea administrativă anticipează ceaușismul în ultima sa fază autarhică. Altminteri, Ștefan Zeletin crede în lupta de clasă marxistă și în exploatarea muncitorilor agricoli și industriali, dar tratează cu un cinism fatalist acest proces istoric contingent: din moment ce orice țară bogată a trecut prin această dureroasă etapă de reașezare socială, de ce românii ar fi scutiți de proba de foc și sânge a modernizării forțate? Se pot, prin urmare, estima, conform politologului Cristian Preda, trăsăturile intelectuale ale demersului lui Ștefan Zeletin: ,,antisentimentalismul ideologizant, relativismul holist și istoricismul optimist”.[6] Oasele celor oprimați contează mai puțin decât eșafodajul României burgheze și industriale. ,,Putem afirma deci că Zeletin se inspira din istoricismul marxist pentru a justifica însă edificarea unui liberalism economic național. Iar accentul în această sintagmă cade mai mult asupra lui național, decât asupra liberalismului, deoarece naționalismul economic este pentru Zeletin scopul acțiunii burgheziei românești”.[7] Criticile întemeiate ale unor economiști ca Șerban Voinea și Lothar Rădăceanu la proiecțiile pseudomarxiste ale ideologului Ștefan Zeletin nu reduc din tăria proiectului său naționalist burghez.

                          Nici liberalismul idealist promovat de Eugen Lovinescu ca metamorfoză culturală burgheză ineluctabilă nu este unul centrat pe drepturile și libertățile individului: legile sincronismului și ale imitației sunt parte din procesul de globalizare occidentală la care se supune, venind din urmă, și estul Europei. Deși fidel tot unui esențialism etnic ,,de rasă”, Eugen Lovinescu nu asociază ,,românitatea” cu ortodoxia sau cu blocajul etern în viața rurală. El aparține categoriei hegelienilor de stânga, după Gelu Sabău: ,,Lovinescu, cu credința sa în puterea formelor de a-și crea propriul fond, se afla de partea celor care cred că raționalul va deveni la un moment dat real. De aceea, pentru el democrația burgheză occidentală are ceva din certitudinea formei platoniciene, care urmează să se întrupeze și la noi într-o manieră necesară, similară modului în care se împlinește hegelian istoria. De aici și mersul necesar al modernității, cu toate neajunsurile ei, în numele idealului pe care-l are de urmat”.[8] Statul național burghez, liberal, deși este mai degrabă un construct cultural decât unul economic și sociologic, îl preocupă, de asemenea, și pe Eugen Lovinescu. Ceea ce rămâne viu până astăzi din Istoria civilizației române moderne și Istoria literaturii române moderne include, în mod special, critica demolatoare a antimodernismelor pernicioase din spațiul românesc.

                        Studiind curentele predominante, naționalist oligarhice, din interiorul Partidului Național Liberal, Gelu Sabău concluzionează: ,,Astfel, după cum observăm, liberalismului românesc îi este constitutivă noțiunea de libertate pozitivă, înțeleasă ca suveranitate sau libertate colectivă, care, de mult ori, este tocmai opusul libertății negative. Or, dacă libertatea negativă este esențială construirii liberalismului modern, atunci lipsa ei din cadrul liberalismului românesc, combinată cu susținerea de libertate pozitivă, ne face să constatăm existența unei doze consistente de anti-liberalism în cadrul liberalismului românesc”.[9] Românitatea și statul puternic figurează ca idealurile liberalismului românesc, civismul și drepturile inalienabile ale individului, în calitatea sa de cetățean, sunt reductibile la definiția totalizatoare acordată interesului național românesc. Binele general este, de asemenea, o noțiune încadrabilă doar unității etnice și puterii militare a statului român. România a fost un stat creat din rudimente idealiste de gândire antimodernă până în anul 1948, iar această ideologie, dizolvantă într-o societate înapoiată, în curs de trecere la sistemul economic de piață, va lăsa urme și-n proiectul național-comunist. Poate cel care anticipează vizionar modelul de stat național imaginat de dictatura lui Nicolae Ceaușescu este economistul fascist Mihail Manoilescu, al cărui proiect de suveranitate națională politico-economică, înrădăcinat în industrializarea protecționistă, centralizată de stat, însă una înfăptuită de către și pentru clasa burgheză, va deveni realitate abia sub auspiciile Partidului Comunist Român între anii 1960-1989. ,,De asemenea și organizarea socială din comunism avea puncte de asemănare cu corporatismul manoilescian. Atât comunismul, cât și corporatismul nu admit societatea bazată pe clase și, în timp ce comuniștii își propun să elimine stratificarea socială bazată pe clase, corporatismul își propune să integreze clasele sociale în organizații construite pe verticală, în funcție de specificul profesional. În realitate, organizarea societății comuniste seamănă mai mult cu modelul propus de Manoilescu, decât cu o societate în care au dispărut clasele sociale. Spre exemplu, în agricultură, Cooperativele Agricole de Producție funcționează ca ferme de stat, astfel încât activitatea lor să fie integrată sistemului de planificare și producție național. Activitățile industriale sunt organizate și ele pe mai multe nivele, local, regional și național, în funcție de importanța domeniului de activitate în ansamblul economiei naționale. Fiecare grup corporatist (domeniu de activitate) oferă anumite facilități angajaților, cum ar fi magazine speciale, restaurante, școli, facilități medicale etc., în funcție de importanța domeniului respectiv. Fiecare ramură economică își negociază obținerea de resurse de la centru, pentru organizarea activității sale pe viitor. Lupta pentru resurse nu se dă între diverse clase sociale, ci negocierile au loc între diverse ramuri de activitate și conducerea centrală a partidului. Căci, în fruntea tuturor ramurilor de activitate se găsește Partidul Comunist, care are statutul unei super-corporații, ce coordonează și supraveghează de la centru activitatea celorlalte corporații”.[10] Ceea ce, în definitiv, nu ne pune pe gânduri, fiind vorba de o necesitate istorică, este similitudinea dintre dezvoltaționismul industrialist al economistului Mihail Manoilescu și planificarea industrială ceaușistă. Pe deasupra, puținii gânditori marxiști români interbelici, cei social-democrați, inclusiv, până la un punct, și Lucrețiu Pătrășcanu, un comunist român veritabil, susțineau tot un proiect de dezvoltare economică modernă a României într-o netă etapă burgheză, înaintea oricărei revoluții socialiste. Iată că până și o istorie națională modernă, ca, de pildă, cea a României, străbătută de falii și rupturi politico-economice majore între generații, demonstrează continuități ideologice de adâncime.

                         În lumina faptului că De la romantism la național-comunism este o carte de istoria ideilor politice românești, probabil că un unghi marxist-,,ortodox” de a o aprecia nu ar fi chiar neindicat: Gelu Sabău se ocupă excesiv de suportul filozofic, adesea idealist, luciferic, nebulos, abstract, prezumțios și încărcat moral, al ideologiilor sociale moderne, însă ele ar trebui privite și examinate în raport cu dorințele, mai mult sau mai puțin lămurite, ale unor intelectuali expresivi, care dau astfel glas aspirațiilor unora sau altora din clasele sociale ale timpurilor lor. Unii dintre acești savanți exprimă crezul și rațiunea de a fi ale clasei sociale din care fac sau au făcut parte prin formație sau orbită biografică. Antimodernismul intelectual românesc este cel mai probabil verbalizarea, nu întotdeauna rațională sau logică, a neputinței de a se adapta – schimbându-se, pierzându-și condiția socială deținută inițial – la modul de producție capitalist a celor mai multe clase sociale din România în intervalul 1848-1948. Lipsa de considerație sau absența respectului legalist pentru drepturile omului, ca individ singular, în istoria României moderne provine și din contradicțiile dure dintre clasele sociale, țărănimea română trăind într-o mizerie materială cumplită timp de aproape o sută de ani, parte din această condiție de robi maltrați datorându-se claselor avute, de la boieri și clerul ortodox până la birocrați potentați ai statului roman, care o duceau bine, în disprețul public și ura latentă a celor de jos, pe spezele suferințelor unei majorități uriașe dintre semenii lor. În mod poate surprinzător, perioadele de războaie sau conflicte armate deschise din istoria României nu au fost atât de periculoase pentru stabilitatea statului ca diviziunea economică dintre români pe timp de pace, mai ales când vorbim de una îndelungată și stabilă, clasele stăpânitoare, ineficiente în materie de guvernare și obscurantiste ideologic, așezându-se împotriva șanselor de emancipare economică și politică reală pe care le aveau țărănimea, muncitorimea și mica-burghezie române în relație cu standardele și cerințele de clasă ale epocii lor. Într-o considerație istoriosofică interesantă din Caietele sale de închisoare (Caietul 8, §<40>), Antonio Gramsci povestește că, vizitând odată regale Vittorio Emmanuele II orașul Cuneo, autoritățile locale au găsit de cuviință să-i ascundă în temniță pe săracii și nebunii urbei, iar, simulând pompa imperială romană, câțiva bărbați tineri și chipeși din localitate au fost obligați să se urce pe piedestale, văruiți din cap până în picioare, pretextând că sunt statui antice. Astfel fusese stăpânul Italiei primit de către locuitorii din Cuneo, plebea închisă urlând în zadar că ei ar fi fost adevăratul popor. Gramsci nu uita să amintească în această evocare rolul jucat în Rusia sălbatic-feudală de satele lui Grigori Potiomkin, dar adăugând că se poate uneori vorbi de întregi perioade istorice care reproduc modelul satelor curteanului rus. Istoria intelectuală românească pare, privind retrospectiv, un imens sat al lui Potiomkin, deși printre bârnele lucioase și aleile cu prundiș dintre casele cu aspect central-european se pot bănui câmpul deschis, golaș și nelucrat, fețele emaciate ale românilor de rând și rânjetul nu tocmai satisfăcut al celor care, deși au puterea în stat, nu sunt în stare să facă nimic folositor cu ea pentru societatea românească.

Note:


[1] Gelu Sabău, De la romantism la național-comunism. Încercare asupra modernității românești, Editura Institutul European, Iași, 2021, pp. 21-22.

[2] Ibidem, pp. 32-35.

[3] Ibidem, pp. 398-408.

[4] Ibidem, p. 86.

[5] Ibidem, p. 219.

[6] Ibidem, p. 255.

[7] Ibidem, p. 257.

[8] Ibidem, p. 274.

[9] Ibidem, p. 306.

[10] Ibidem, pp. 353-354.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Fericirea primitivilor


Amintirile etnologului Claude Karnoouh au apărut cu puțin timp înaintea momentului în care autorul lor a încetat din viață. Tribulațiile unui călător străin în România (1971-2017). Reflecții și amintiri (Editura SEDCOM LIBRIS, Iași, 2020) cucerește prin farmecul scriiturii, dar și prin autenticitatea relatărilor. Claude Karnoouh și-a construit în România – cel puțin pe final de drum – imaginea unui stângist intransigent. Deși a cochetat ani de-a rândul cu intelectuali titrați, de dreapta, monopolizatori ai discursului public în primele decenii de după 1989, Claude Karnoouh, orgolios, impulsiv, moștenind viziunea de stânga a intelectualului francez crescut în atmosfera anilor 1950-1970, s-a rupt de aceștia incomod, polemizând acerb atunci când a fost cazul cu fiecare dintre ei sau cu toți luați ca întreg. Nici cu grupurile firave de stânga nu a reușit să coabiteze prea mult: deși în 2010, imediat după declanșarea Marii Recesiuni, se putea vorbi de prezența sa ca a unui magistru iscusit, după 2015, până la dispariția lui în 2021, Claude Karnoouh s-a aflat într-un relativ con de umbră. Motivul acestei imposibilități de a cădea de acord cu extremele taberelor intelectuale românești se găsește în atitudinea antifeministă, contrară Identity Politics, grupurilor LGTBQ+, pe care o propaga eseistul francez în social media, în complet dezacord cu stânga progresistă de ultimă generație. Claude Karnoouh nu a fost nici marxist, nici leninist, iar concepțiile sale de stânga, atunci când se manifestau vocal în opoziție cu neoliberalismul predominant, aparțin mai degrabă luptei sindicale sau, pur și simplu, revoltei de clasă încă la modă și oarecum presantă în Europa Occidentală până la jumătatea anilor 1970.

Citindu-i memoriile, devine transparent din ce motiv Claude Karnoouh nu a fost niciodată adeptul jargoanelor postmoderne, al raționalității cantitativiste sau a colectării pozitiviste, seci de date, a căror interpretare se amână în indefinit. Perspectiva lui a rămas una a judecăților calitative, a marilor narațiuni filosofice, în parte inspirate dintr-un cult antimodern, anticapitalist, al arhaicității autentice, al vieții umane trăite în contact deplin cu natura. Spiritualitatea nu este refuzată, ci sporită ca relevanță a diversității gândirii umane, iraționale sau, oricum, nonraționale în chip occidental, pentru antropologul francez. ,,În definitiv, ,,istoria orală” nu e decât istoria brută a oricărei abordări antropologice. Ce înseamnă să culegi mituri dacă nu a căuta să surprinzi un mod singular de enunțare a cotidianului sau a supranaturalului (unii ar spune – a imaginarului) specifice popoarelor fără filosofie, fără istorie sacră, fără literatură?”[1] În același timp, Claude Karnoouh persiflează ,,noile metodologii ale oralității”[2] ca pe niște simulacre retorice, dincolo de care se profilează un câmp larg de banalități științifice. Pe deasupra, gândirea totalizatoare europeană, care are obiceiul de a norma și rigidiza experiența cunoscută, apare ca o cușcă din care antropologul francez a încercat să se elibereze, ajungând în satul maramureșean Breb la începutului anilor 1970. Gândirea indigenă, confuză sau nu, înfundată în propriile sale aporii, îl interesează în mod deosebit pe autor. Vorbind de antropologia recentă, Claude Karnoouh afirmă următoarele: ,,De fapt, singura coerență care îi interesează este logica internă a propriilor lor discursuri, adaptată la discursurile universitare și politice ale momentului. În fond, contribuțiile lor decurg dintr-o epistemologie care nu are nimic de-a face cu gândirea indigenă. Or, epistemologiile occidentale, indiferent că sunt de inspirație neoplatoniciană, neoaristotelică, augustiniană, neotomistă, neocarteziană, neokantiană, hegeliană, marxistă sau husserliană, nu sunt, nici pe departe, preocuparea unei gândiri indigene care nu a cunoscut niciodată, înainte de colonialism și de avatarurile creștinismului – sau, în cazul Europei rurale arhaice, înaintea de nașterea statului național modern, birocrat, centralizat și școlarizat –, acest mod de a gândi universul uman și supranatural!”.[3] Birocrații universitari, care cred în avansul științelor omului, total ancorate în hermeneutică și numai atât, conform etnologului francez, asfixiază prin insistențele lor pozitiviste adevărata răsuflare care poate ajunge la alteritate.

Indubitabil că antropologul Claude Karnoouh a studiat și a trăit în România pentru a scăpa de zgura modernității paralizante și a pătrunde în cosmosul rural, oarecum milenar în substanța sa, al țărănimii românești ardelene, în curs de extincție în România anilor 1970-1990. Această regresie într-o arhaicitate spirituală nu exclude cosmopolitismul și alura elegantă, de boier aventurier și diletant, pentru cei care l-au cunoscut, ale omului de lume Claude Karnoouh. Deși mai apropiat prin stilul de viață de dulcegăriile și picanteriile confortului urban, Claude Karnoouh respinge cu indignare obiceiurile barbare, prostești, imitative și contraproductive ale claselor occidentalizate românești, în rândurile cărora îi trece pe intelectualii români ca exponenți ai ratării modernizării autohtone. Universitățile românești de după 1989 sunt pepiniere de impostură și ilegalități, de management defectuos care dăunează societății în ansamblu, contribuind la bunăstarea unor indivizi avari: ,,Singura preocupare care îi însuflețea, imprimându-le o frenezie aproape isterică, era aceea de a-și umple cât mai repede buzunarele”.[4] Învățământul universitar deversează în stradă șomeri sau forță de muncă de duzină: ,,Cât despre studenți, ei furnizau o masă de manevră (ca și părinții lor) pentru legitimarea și legalizarea noilor departamente ,,umaniste”, de științe politice, administrație publică, jurnalism, asistență socială, studii europene, surse de noi venituri pentru acești negustori de diplome. Astfel, părinții și studenții erau înșelați fără rușine în privința mărfii propuse, pentru că aceste facultăți și departamente nu ofereau aproape niciun debușeu profesional în afară de acela de vânzător sau de vânzătoare de haine sau de încălțăminte în hipermarketuri, de chelnerițe și de chelneri în bistrouri, de funcționari și de funcționare pentru furnizorii de televizoare mobile, de casiere la supermarketuri”.[5] Cum funcționează în interior statul român? Claude Karnoouh nu observă o schimbare de adâncime între ceaușism și capitalismul neoliberal, dirijat de capitalul vest-european: ,,Mecanismul administrativ real a fost și rămâne același: servili în fața șefilor mari, dar mici șefi aroganți și vulgare canalii cu subordonații și studenții”.[6] Mai mult de atât, omagierea necritică a intelectualilor străluciți din interbelic și, implicit, a întregii lor generații fasciste, legionare și naționalist șovine este realizată în vederea escamotării meritelor reale de modernizare socială din primele decenii ale modelului dezvoltaționist sovietic aplicat în România, pe lângă care Regatul României se desprinde ca un peisaj interesant social, dar de Lumea a Treia. Simultan, prin lipsa evidentă de interes pentru studierea problemelor de bază ale societății românești, intelectualitatea savantă din România interpretează rolul unor flașnete ideologice ieftine, teleghidate aproape conspiraționist de agenții capitalului global: ,,În plus, dacă școala Gusti-Stahl nu revine în forță ca practică de teren, cu problematicile contemporane specifice, asta se întâmplă, deoarece comanditarii din Statele Unite, mediatorul Soros, Uniunea Europeană sau serviciile culturale ale țărilor bogate din Uniunea Europeană nu îngăduie acest lucru, pentru că specialiștii români trebuie să se conformeze, sub amenințarea marginalizării, rolului de proletari ai cercetării pe care Vestul li-l atribuie. Ca atare, ei sunt, mai degrabă, furnizori de materii prime brute – sociologice, politologice sau literare – pentru comanditarii care le impun teme și metodologii fără a ține seama de specificitățile locale trecute sau contemporane. Occidentul cere de la ei, în general, o imitație servilă, la care majoritatea se pretează, adesea, cu convingere, ba chiar cu entuziasm”.[7] Vârsta de Aur interbelică este un mit intenționat astfel încât să cauționeze ura împotriva săracilor și să sprijine subdezvoltarea socială cronică.[8] Amnezia jucată a colaboratorilor fasciști, apoi ai celor comuniști, tovarăși de drum oportuniști, apare ca trăsătura centrală a intelectualității românești moderne. Obsedați doar de persoana lor, intelectualii români trec pe lângă istorie fără să înțeleagă nimic din legitățile ei specifice, din curentele sale majore, adâncindu-și starea acută de provincialism și mediocritate ternă.

Evadarea din grotescul și absurdul modernizării șchioape românești are loc pentru Claude Karnoouh prin explorarea țăranilor maramureșeni, martorii unei lumi europene apuse: ,,…înaintea oricărei metode conceptuale generalizate, să înțelegem cum anume subiectul se înțelege pe sine însuși – ceea ce înseamnă, în cazul societăților primitive sau arhaice, cum anume acest subiect se autochestionează în termeni non-filosofici, dar în termenii mitului sau ai ritualului. Nu avem de căutat un adevăr mai adevărat în spatele enunțurilor, al actelor rituale și al comentariilor indigene, cum ne învață filozofia de după Socrate – Platon (ceea ce se numește metafizică), ci se cuvine să acceptăm că esența unei culturi și a unei gândiri se dezvăluie plenar în imediatețea enunțării sale și în praxis, celui pregătit să înțeleagă. Esența se găsește în prezența a ceea ce se oferă percepției și înțelegerii oamenilor care constituie o comunitate, forma și substanța fiind, aici, congruente”.[9] Primitivismul țăranilor maramureșeni, credincioși vechilor datini creștine în plin ceaușism reformator, îl mângâie la inimă pe Claude Karnoouh, care rămâne, totuși, străinul, Celălalt care privește și distinge. Preotul, învățătorul, profesorul și până și organele de partid din lumea satului practicau un limbaj și un mod de a vedea lumea care nu aveau nimic de împărțit cu ideologia comunistă. Dimpotrivă, Claude Karnoouh accentuează că el însuși, prin agnosticismul său vocal și ironic, lasă impresia unui occidental secularizat mai apropiat de preceptele socialismului științific decât superstițioșii cetățeni ai României socialiste. Puterea la sat a Partidului Comunist Român era, în anii ceaușismului, de natura asamblării unei butaforii kitsch: ,,Aș spune însă, mai degrabă, că la țară (ca și în cercurile intelectuale), această putere făcuse, de la alegerea lui Ceaușescu în funcția de secretar general al PCR, un compromis istoric și intelectual cu forțele politice dominante în perioada interbelică, altfel spus, cu dreapta mai mult sau mai puțin legionară”.[10] Procesele verbale ale organizației de partid locale erau utilizate pe post de hârtie igienică în closetul șubred din fundul curții. Nici judecata modernă nu pătrunsese prea mult în Maramureș: ,,Tensiunile, disputele, conflictele strict legate de sat se reglau, în general, într-un mod mult mai arhaic: se constituia un fel de sfat al bătrânilor care rezolva problemele în virtutea unui drept cutumiar imemorial. Când era vorba despre conflicte la nivelul raionului sau al comunei, instanța de consiliere și de judecată era organizația PCR de nivel superior”.[11] Bătăile și vendetele mărunte se reglau cutumiar, după practici arhaice. Organele de Securitatea ale statului îl percep pe Claude Karnoouh, în rapoartele lor interne, ca suferind de ,,o agitație evreiască de extremă stânga”, probând măcar minimal acel melanj românesc fascist cu centralismul leninist în cadrul PCR. ,,Se observă că în cea de-a treia perioadă a comunismului românesc, aceea cuprinsă între 1964 și decembrie 1989, relațiile dintre cetățeni și putere nu erau atât de monolitice și univoce cum afirmă unii politologi total înfeudați luptei ideologice occidentale de război rece. Trebuie subliniat încă o dată că țara reală trăia sub umbrela unui compromis istoric cu intelectualii de extremă dreaptă, încheiat la eliberarea lor din închisoare sau din domiciliu obligatoriu, moment când unor foști campioni ai legionarismului (poeți, romancieri, filologi, filosofi, etnografi, sociologi și economiști) li s-au încredințat din nou posturi de cercetători și posibilitatea de a publica în diverse reviste și la diferite edituri. Compromisul i-a fost de folos și poporului, luând forme și conținuturi diferite, în funcție de regiunile istorice ale țării și de dezvoltarea economică. În general, însă, asta a dus la înflorirea comerțului ilicit și a corupției celei mai banale, la fel ca în timpul Vârstei de Aur de dinaintea instaurării comunismului, ceea ce a dus la sporirea bunăstării cotidiene, pe de o parte, iar pe de altă parte, la presiunea pusă pe muncitorii din uzine pentru a face față ritmului din ce în ce mai accelerat al dezvoltării producției și urbanizării”.[12]

Coborând din nou la temelia societății, etnologul Claude Karnoouh se simte, în plin ceaușism avântat, descins în Evul Mediu cu ocazia sărbătorilor de iarnă, comunitatea din Breb practicând un creștinism uimitor de străvechi, spre deliciul străinului și al nevestei sale, purtați prin sat într-o sanie de boieri slavi, nu de francezi moderni, maturizați pe deplin în preajma lunii mai a anului 1968.[13] România modernizată precar reiese, în schimb, ca o dezamăgire oarecare, tipică statelor subdezvoltate din Asia și Africa: ospătari cu școală care șterg degajat scrumierele cu draperiile de la restaurant, căpitani de vas beți și orientați înspre speculă și tranzacții ilicite, polițiști și securiști delăsători care nu pricep deloc sensul codului penal și posedând un respect îndoielnic pentru lege, în general, se poate trage concluzia că vorbim de un stat sălbatic și rămas mult în urma centrelor de civilizație. Cetățenia nu înseamnă nimic pentru români, inculți, ignoranți, anomici atât înainte, cât și după momentul de ruptură din decembrie 1989. Prostituția și sărăcia înfloresc exuberant și nu dau semne că s-ar retrage după atâtea generații.

Claude Karnoouh păstrează viu un filon antimodern, puternic din punct de vedere sentimental, dublat, însă, de conștiința practică că elitele capitaliste, cu influență globală, sunt vinovate de mizeria în care se zbat societăți încă nemercantilizate complet precum România. ,,Îmi urâsc epoca, simulacrele ei de umanism ce maschează cinismul traficanților de armament și al bancherilor”.[14] Departe de a fi un stângist al timpurilor noastre sau măcar unul al vremurilor apuse, Claude Karnoouh a întrupat viziunea unui francez hipereducat, crescut într-o familie burgheză, dar mai aproape de spiritul generației sale, una care descoperă atât consumerismul, cât și lupta ideologică de emancipare morală de după încheierea Celui de-Al Doilea Război Mondial. Pentru Claude Karnoouh, România a însemnat o legătură personală cu Franța străbunicilor săi sau cu Ucraina prebolșevică a bunicilor săi karaiți și mai puțin un spațiu cultural valoros prin ceea ce poate oferi în sine.

Note:


[1] Claude Karnoouh, Tribulațiile unui călător străin în România (1971-2017). Reflecții și amintiri, Editura SEDCOM LIBRIS, Iași, 2020, p. 19.

[2] Idem.

[3] Ibidem, p. 24.

[4] Ibidem, p. 31.

[5] Idem.

[6] Ibidem, p. 30.

[7] Ibidem, p. 46.

[8] Ibidem, p. 49.

[9] Ibidem, p. 77.

[10] Ibidem, p. 110.

[11] Ibidem, p. 117.

[12] Ibidem, p. 123.

[13] Ibidem, p. 139.

[14] Ibidem, pp. 207-208.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Noile distopii ale capitalului


Florin Georgescu este din anul 2004 prim-viceguvernator al Băncii Naționale a României. De meserie economist și profesor universitar (fără o prezență minimal notabilă în topurile cercetării economice din lume), Florin Georgescu deține, conform Declarației de avere[1], o casă de vacanță cu teren (care este construită, pentru a suna mai modest și mai chivernisit, deși nu se impune situația, ,,din panouri de lemn”) și un apartament în județul Ilfov și București, bunuri sub formă de metale prețioase, bijuterii, obiecte de artă și de cult în valoare de 38,800 euro, dar și active financiare adunate de 30,000 euro și de 3,357,267 de lei (în total, 678,235 de euro la cursul valutar din data de 2.11.2021). Acesta încasează, în plus, un salariu anual de 910,319 lei (183,902 euro pe an, ceea ce reprezintă 15,325 de euro pe lună la cursul valutar enunțat mai sus) de la Banca Națională a României și 1065 de lei (cadru universitar colaborator) de la Academia de Studii Economice din București. De asemenea, acesta primește o chirie de 6290 de lei pe an dintr-un apartament, proprietate personală. Pe deasupra, Florin Georgescu este și pensionar: conform legii, acestuia îi revin o pensie anuală de 158,236 de lei (13,186 lei pe lună) și o indemnizație de fost parlamentar pentru limita de vârstă de 100,682 de lei (8390 de lei lunar). Din drepturi de autor Florin Georgescu mai economisește 3424 lei pe an, ceea ce ne arată că nu din vânzări de cărți academice poate trăi decent un profesor universitar și economist autohton reputat. Cei 1860 de lei, cuantumul Premiului ,,Petre S. Aurelian” al Academiei Române pentru lucrarea sa în trei volume din 2018, Capitalul în România postcomunistă, indică o fracțiune nesemnificativă din sumele menționate mai sus. În sumă, Florin Georgescu posedă conturi și proprietăți estimate la peste un milion de euro la zi și venituri totale anuale de 1,173,726 lei (237,116 de euro la data de 2.11.2021), ceea ce îl plasează cu siguranță în primii 1% dintre români în termeni de avuție. Având în vedere că vorbim de un cetățean fără urmași direcți sau măcar soție, Florin Georgescu este un om indubitabil bogat pentru standardele de viață joase din România: acesta câștigă per annum de 256 de ori salariul mediu net pe economie din luna octombrie 2021 (în valoare de 3545 lei, cu mențiunea că salariul mediu net ecranează diferențele majore de distribuție salarială reală pe decile și percentile) și o pensie calculată anual de 258,918 de lei, de 155 ori mai mare decât pensia medie din România, în valoare de numai 1661 de lei la nivelul lunii octombrie 2021. Toate aceste sume provin, în proporție zdrobitoare, din bugetul statului sau din capacitatea intrinsecă BNR-ului de a tipări bani pentru proprii angajați, în caz de criză economică majoră, în așa măsură încât rata inflației să fie afectată all in all cu aproximativ 0,000000001%. Florin Georgescu este un înalt funcționar al statului nostru și fost politician român, ministru în câteva guverne, nicidecum un capitalist productiv sau un finanțist de geniu, în ciuda faptului că a încasat peste un milion de dolari americani în anul 2000, în calitate de reprezentant al României cu ocazia privatizării Băncii Române de Dezvoltare (Grup Société Générale), sumă care s-a evaporat din declarația sa de avere în câteva decenii. În mod curios, această contabilitate seacă și fastidioasă este chiar modul de lucru în ultima carte a economistului Florin Georgescu, Capitalism și capitaliști fără capital în România (Editura Academiei Române, 2021, două volume), amestec de anuar statistic riguros și opinii generale de natură morală asupra cărora vom zăbovi la momentul potrivit.

Cinstit ar fi ca fiecare argument central din capitolele cărții să fie rezumat și redat fidel alături de alte considerații critice auxiliare. Primul capitol al volumului Capitalism și capitaliști fără capital în România suplimentează analizele din Capitalul în România postcomunistă (Editura Academiei Române, 2018). După 1989, cetățenii români cu drept de vot s-au aflat într-o confuzie majoră, de care nu s-au lecuit nici până astăzi: ,,românii sancționau la fiecare patru ani efectele reformelor economice, dar nu și ideea de tranziție către lumea occidentală, această contradicție demonstrând insuficienta cunoaștere de către cetățeni a drumului care urma să fie parcurs de România spre democrația veritabilă și economia de piață funcțională”.[2] Prin urmare, sacrificiile materiale imense pe care au trebuit să le facă românii în prima decadă de tranziție sunt puse pe seama ignoranței și credulității, de parcă șomajul alarmant și privatizările ilegale, devalizările activelor de stat sunt chestiuni de cunoaștere și nu de practică social nemijlocită, oricum impermeabilă la cunoașterea științifică și critica academică în societățile subdezvoltate. Răul se trage și din ,,vechile elite politice”, foștii comuniști neavând capacitatea spirituală de a crea un capitalism sănătos, ci doar unul real, dur și nedrept[3]. De altminteri, anii 1980-1989 nu au fost mai blânzi în materie de austeritate, cu toate că politicile ceaușiste târzii sunt intenționat gândite, nefiind deloc involuntare, și mai puțin determinate de mecanismele de funcționare a pieței libere: ,,decizia politică arbitrară adoptată de autorități în perioada plății integrale, inclusiv anticipate, a datoriei externe a țării ca, în condițiile unor bugete de maximă austeritate, întreprinderile de stat să sprijine din punct de vedere material unitățile social-culturale amplasate pe raza teritorial-administrativă a acestora”.[4] Nu credem că adunarea tuturor acestor cheltuieli, privite ca inutile de Florin Georgescu, reprezenta mai mult de câteva zecimi de procent din PNB-ul Republicii Socialiste România. Florin Georgescu consideră necesară economia de piață, doar că, asemenea politicilor dezvoltaționiste scheletice ale guvernului Nicolae Văcăroiu din anii 1992-1996, nu sub forma ,,terapiei de șoc”, preferată de FMI, Banca Mondială și Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii la începutul anilor 1990 și aduse la îndeplinire între 1997 și 2000, ci a unui stat puternic, în condițiile în care tocmai autoritatea statului se spulberase politic și economic în decembrie 1989. ,,Este evident că sectorul industrial, supradimensionat în perioada comunistă, cu probleme privind tehnologizarea și productivitatea, se impunea a fi restructurat și modernizat, îndeosebi prin privatizare, prin punerea în valoare a potențialului segmentelor viabile ale acestuia, însă aceste reforme era necesar să fie administrate eficient de către stat, așa cum s-a procedat în țările foste socialiste menționate mai sus, și nu lăsate, în mod arbitrar, exclusiv la nivelul acțiunii pieței libere, urmărindu-se concomitent minimizarea importantelor costuri sociale generate de acest proces complex”.[5] Problema este ilegalitatea generală din România anilor 1990, domnia fărădelegii, ale cărei cauze profunde sunt mereu cultural-mentalitare pentru Florin Georgescu, dar nu ale funcționării pieței libere, asociată favorabil cu piața neagră din comunism de către partenerii strategici ai României postceaușiste. Nu reușim să înțelegem de la economistul român dacă nu cumva statul minimal implică de la sine, prin natura sa instituțională, ca societățile comerciale de orice mărime ,,să reducă valoarea adăugată raportată și, implicit, profitul net în favoarea altor tipuri de remunerări, în general avantajele materiale și financiare de care beneficiază proprietarii și administratorii români și străini ai firmelor, prin practicarea de multiple <<artificii fiscal-contabile>>”.[6] Mai mult de atât, aceste artificii contabile, legale, sunt practicate până în prezent de mari companii transfrontaliere. ,,Pe lângă caracterul simplist al activităților desfășurate de firmele de tip ISD din aceste subsectoare ale industriei (mijloace de transport și prelucrare țiței, produse chimice, cauciuc și mase plastice) care generează un VAB (Venit Național Brut) foarte scăzut, având în vedere ponderea ridicată a importurilor în structura de fabricație a societăților comerciale reprezentative din cele două domenii de activitate, apare ca probabilă practicarea prețurilor de transfer al profiturilor către acționarii externi, prin supraevaluarea costurilor cu materiile prime, materialele, subansamblele aduse din străinătate și utilizate în producție”.[7]

Trecerea de la ,,ineficiența” energofagă ceaușistă la statul minimal, cu acumulări modice de capital nou și externalizări apreciabile cantitativ, s-a realizat într-un sfert de secol. Nici autarhia, nici globalismul nu-l mulțumesc pe Florin Georgescu.[8] ,,Situația României referitoare la raportul în dinamica dintre VNB și PIB demonstrează că atât în cursul reformelor economice specifice tranziției, cât și după aderarea la UE, prin politicile macroeconomice și cele sectoriale aplicate, țara noastră a eșuat în a-și consolida forța factorilor economici proprii în raport cu cei aparținând nerezidenților, capitalul străin obținând dominația financiară în economia de piață a României”.[9] Până și PIB-ul României în anul 2019, însumând 223 miliarde de euro, trebuie ajustat la ce rămâne literalmente în țară, anume 186 de miliarde de euro, PIB-ul pe anul 2017. Peisajul economic general se reduce la ponderi mult mai scăzute, iar natura de expert contabil a lui Florin Georgescu își spune salvator cuvântul: ,,Pentru PIB-ul României pe locuitor exprimat în euro, în anul 2019, aplicarea ajustării acestuia în scopul determinării părții ce revine efectiv rezidenților români conduce efectiv la o reducere semnificativă a valorii indicatorului, respectiv de la 11.530 euro la numai 9.638 euro (-16,4%, respectiv -1.892 euro/locuitor). În cazul parametrului PIB/locuitor la PPS, valoarea acestuia, de 21.728, aferentă anului 2019 se diminuează în urma corecției efectuate pentru partea care revine rezidenților la doar 18.163 (-16,4%). Din comparația acestui nivel astfel determinat cu PIB/locuitor al UE28 la PPS, de 31.351 în anul 2019, rezultă faptul că România nu se mai situează la 69,3% din media europeană, ci la numai 57,9% din aceasta (-11,4%, p.p.), această valoare reprezentând, în fapt, media realizată în anii 2015-2016. Decalajul temporal rezultat din calcul, care retrogradează nivelul convergenței reale a economiei autohtone la cel înregistrat în urmă cu aproximativ trei ani și jumătate, constituie o creștere a ecartului negativ față de țările europene dezvoltate, care îndepărtează România de orizontul accesului în anticamera euro (Mecanismul cursului de schimb II) și al aderării ulterioare la zona euro. Față de aceste constatări negative privind funcționalitatea economiei reale autohtone, se impune adăugat faptul că, deși firmele cu capital străin din România sunt în număr foarte redus (în 2019 doar 41,1 mii de companii din 689,7 mii de firme care raportează situația financiară la MFP, respectiv 6,0%), iar salariații nerezidenți au o pondere de numai 0,4% în totalul angajaților, aceste persoane juridice și fizice obțin și transferă în afara României circa 20% din excedentul brut de exploatare și remunerarea muncii realizate de economia autohtonă, ceea ce provoacă o distorsionare puternică a distribuției veniturilor individuale și ale societăților economice, accentuând astfel, în mod semnificativ, inegalitățile și polarizarea socială din România”.[10]

Toate aceste fenomene sociale au loc pe fondul realității că România a pierdut 1,9 mld. USD, creanțe externe ale R.S.R.-ului, în anul 1990, nerecuperate nici în prezent.[11] Despre creșterea vertiginoasă a pensionarilor și scăderea numărului de angajați, dar și a emigrației masive de după anul 2000, Florin Georgescu pune la dispoziție statistici alarmante.[12] Ecartul dintre productivitatea muncii și câștigul mediu net al angajaților a scăzut în perioada 2016-2019.[13] Spațiul locativ pe cap de locuitor este printre cele mai mici din Europa, deși românii sunt procentual cei mai numeroși proprietari de apartamente și case din UE.[14] Dacă din socialismul ceaușist înrobitor, majoritatea românilor s-a ales cu un apartament modest, nivelul de trai al anilor 1990-2000 este ferit de acuze moralizatoare, spre deosebire de cel anterior, când populația ,,a suportat privațiuni materiale și spirituale greu de imaginat pentru o țară europeană la sfârșitul secolului al XX-lea”.[15] De ce au dus-o esticii atât de greu în anii 1990-2000? Europa de Vest, neoliberală, nu a aplicat un Plan Marshall postcomunist, deși tot Florin Georgescu ne aduce aminte că Blocul Estic pierduse Războiul Rece. În altă ordine de idei, marii creditori internaționali pedepseau oarecum poporul român post festum, neinjectând bani în incipienta economie de piață românească, pentru nebunia de a nesocoti o ,,lege sacră” a instituțiilor financiare cu impact global, anume de a rambursa ,,în avans totalul obligațiilor externe”. Legea sacră la care se referă explicit Florin Georgescu este următoarea: ,,plățile anticipate sunt acceptate doar cu rare excepții, deoarece generează, pe fondul reducerii ratelor dobânzilor pe plan internațional, cum era cazul în perioada respectivă, excedente de lichiditate și pierderi de profitabilitate creditorilor externi”.[16] Este ca și cum un debitor care își achită creditul bancar în timp record, la rate ale dobânzii nefavorabile istoric băncii, este considerat un client periculos, căruia nu i se va mai acord în veci credit. Această gândire de cămătari mondiali, cu poleială legală, nu îl indignează deloc pe Florin Georgescu, mai ales că tot el adaugă ulterior ce strategii macroeconomice neocoloniale s-au aplicat în România: ,,Astfel, între 1991 și 2004, România a beneficiat de o finanțare modestă din partea IFI raportată la dimensiunea țării și la necesitățile de fonduri corespunzătoare amplorii transformărilor politico-economice realizate, respectiv o medie de numai 190 mil. euro pe an (0,5% din PIB mediu al anilor respectivi), când proprietatea de stat reprezenta circa 90% din economia autohtonă, putând fi parțial restructurată și eficientizată cu sprijin extern. Gestionarea crizei declanșate în anul 2008, când deja capitalul străin avea o pondere substanțială (48% din capitalul privat), a beneficiat însă de un sprijin financiar consistent din partea IFI, respectiv 5,9 mld. euro medie anuală în perioada 2009-2011 (4,7% din PIB mediu al intervalului respectiv), ceea ce a reprezentat o finanțare anuală de 31 de ori mai mare decât în perioada 1991-2004, când România avea nevoie acută de sprijin extern pentru restructurarea și capitalizarea unor întreprinderi de stat care erau viabile pe piața internă și externă”.[17] Nu are importanță morală această evidentă disparitate în politicile financiare ale unei țări. În schimb, Florin Georgescu produce fraze precum următoarea: ,,Prin comparație cu ,,societatea tâlharilor”, care a fost regimul sovietic, sistemul postcomunist a asistat la intrarea în scenă a oligarhilor și cleptocraților, autorii marilor furturi de active publice”.[18] De regulă, hoții acționează pentru a acumula capital, inima economiei de piață, indiferent dacă acesta este folosit productiv sau ținut în bancă pentru a produce de la sine dobândă sau dacă este ,,îngropat” în metale prețioase. Furtul este o acumulare de capital la fel de reală ca oricare altă – ce-i drept, neproductivă –, natura sa penală necontând în plan material, ci în planul conviețuirii politice. E de neînțeles de ce societatea sovietică, axată pe proprietatea comună a mijloacelor de producție și a rezultatelor muncii omenești, ar fi una a tâlharilor. Activele publice, înstrăinate prin rapt de capitaliștii est-europeni după 1990, devin proprietate privată abia în anii 1990-2020, nu înainte. Nici un secretar general sau anturajul său special, parte din marea nomenclatură, nu pot fi descriși în acești termeni economici exacți, de deținători legali ai unor proprietăți fabuloase, rezultatul unor acțiuni lucrative în afara legii: ,,Particularitatea în unele țări, îndeosebi în Rusia (precum și în România, Bulgaria, Ucraina, Republica Moldova etc., n.n.), din anii 2000-2020 constă în aceea că statele respective și bogățiile acestora sunt în bună măsură deținute de un mic grup de proprietari foarte bogați, care locuiesc parțial în țările în cauză și parțial la Londra, Monaco, Paris sau în Elveția. Averile lor se organizează în structuri juridice (firme fantomă, trusturi etc.) localizate în paradisuri fiscale, astfel încât scapă de sistemul juridic și fiscal, de altfel slab organizat din punct de vedere legislativ și instituțional”.[19] Iar apoi ne mirăm că Europa de Est se zbate sub ,,deziluzia postcomunistă”.[20] În altă ordine de idei, Florin Georgescu gândește, dacă ne-am permite o comparație, în următorii termeni generali: așa cum un istoric creștin ar interpreta ororile militare și materiale ale Evului Mediu, generate de confruntări religioase, ca abateri de la dreapta doctrină a Bisericii, altfel impecabilă ca dogma și ideologia lumii terestre, tot la fel procedează economistul Florin Georgescu când acuză capitaliștii români din carne și oase de infidelitate față de capitalismul teoretic[21], obligatoriu generator de bunăstare din abundență pentru întreaga omenire (nici socialiștii nu procedează altminteri cu experiența socialismelor reale). Deși Florin Georgescu inventariază contabil acumularea de capital din socialismul anilor 1950-1989, aceasta nu se datorează doctrinei politico-economice sau regimului, ci românilor de rând: ,,Ele nu sunt însă realizările comunismului, care a fost falimentar, ci ale oamenilor, ale românilor. Ei au trăit, au sperat, au muncit, au inventat și atunci, chiar dacă regimul devenea tot mai apăsător”.[22] Dacă vreodată se va întoarce un regim socialist atât de serios organizat ca acela sovietic, istoricii de mâine vor aminti că nimic din împlinirile trecutului recent nu se trage din dezvoltarea capitalului privat, ci din natura umană dintotdeauna, care muncește și inventează mereu. Dar nici gând de o asemenea revenire în forță câtă vreme suntem în NATO și UE.[23] Între timp, sub ochii oftalmici ai ,,poporului muncitor”, industria românească, construită în anii 1918-1989, a fost complet desființată în anii 1990-2004.[24]

Capitolul 2 se ocupă de capitalul economiei reale din România ultimilor trei decenii. Aflăm de la început că există cinci SIF-uri (Societăți de Investiții Financiare), ,,însumând 182 mil. euro la nivelul anului 2016”[25], care deși aparțin milioanelor de acționari români, sunt la mâna unor clici mafiote (capitaliste?) care încasează ilegal dividende sau drenează bani din ele, fără ca Autoritatea de Supraveghere Financiară să facă nimic. Nici anii 1990-2000 nu erau mult prea diferiți la acest capitol, gândindu-ne la falimentele de proporții, printre alte instituții financiare private, ale băncilor de stat Bancorex și Banca Agricolă, care deveniseră scheme piramidale clasice, prin intermediul cărora statul credita în neștire, preferențial și corupt, oameni de afaceri români și străini, care nu își rambursau vreodată datoriile la bănci, dar rămâneau cu împrumuturile, declanșându-le băncilor cu capital majoritar de stat decăderea fatală. Pierderile au fost suportate de populație, nu de noii îmbogățiți ai tranziției[26]. Această minunată lume nouă a haiduciei bancare nouăzeciste și-a realizat misiunea istorică cu girul Băncii Naționale a României. În pofida faptului că se susține ideea conform căreia exista un vid legislativ în România perioadei istorice respective, iar BNR-ul nu are nicio responsabilitate[27], lucrurile sunt la fel de convingătoare ca spusele acelui ministru al educației, Ecaterina Andronescu pe numele său, care, în încercarea rizibilă de a scuza doctoratele plagiate ale unor interlopi academici, dar și demnitari ai statului român, invoca scuza barbară și deplasată că notele de subsol și semnele citării nu se inventaseră înainte de anul 2000. Nici faptul că fondurile Partidului Comunist Român, ale Uniunii Tinerilor Comuniști, ale Uniunii Generale a Sindicatelor etc. s-au volatilizat subit în anul 1990 nu a dus la căutarea în justiție a făptașilor. Explicația lui Florin Georgescu este puerilă și sofistică. Vinovat este impersonalul sistem, care era unul ,,politico-economic hibrid, având ca motor o combinație anormală între liberalismul economic (drepturi individuale neîngrădite) și un tip de comunism economic adaptat parțial la cerințele economiei de piață (socializarea răspunderilor)”.[28] Dacă și-n cazul îmbogățirii prin furt din bunuri publice se poate vorbi de ,,comunism economic”, atunci orice borfaș mărunt poate susține că vina lui cea dintâi sunt convingerile sale comuniste, care l-au îndemnat să șterpelească ce i-a ieșit în cale. Lenin nu ar fi deloc de acord cu această poziție hilară și, deloc bizar, ar avea dreptate[29], iar orice stat de drept minimal funcțional ar decide la fel. Asemenea interpretări simpliste nu ajută la creșterea cotei academice a economistului Florin Georgescu.

Punctul capital al lucrării de față îl constituie, totuși, insistența ad nauseam a autorului pe precaritatea capitalului național. ,,Din examinarea pilonului fundamental al economiei de piață, și anume capitalul, rezultă că numeroase societăți comerciale, respectiv 244,1 mii de unități (35,4% din numărul total al companiilor existente în economia autohtonă), nu respectă cerințele legale privind dotarea cu surse proprii. De subliniat că majoritatea covârșitoare a acestora (97%, reprezentând 237 de mii de companii) înregistrează capitaluri negative care însumează 28,2 mld. euro (active mai reduse decât datoriile, ceea ce echivalează, în fapt, cu starea de faliment a societăților comerciale respective)”.[30] Supărarea lui Florin Georgescu este că acești o treime de antreprenori români nu acționează în conformitate cu ,,teoria și principiile economiei capitaliste”, genul de comentariu etic pe care îl auzim la acei stângiști de școală nouă sau veche care resping din start posibilitatea ca Uniunea Sovietica să fie altceva decât o altă ,,întinare a înaltelor idealuri socialiste”. Nu contează aici valoarea de adevăr a acestor spuse, cât similaritatea lor logică dezarmantă. Capitalismul utopic spală rănile capitalismului experimentat cotidian. Mai mult de atât, în decila 10, a companiilor înzestrate cu cel mai mare capital din România, aproape 60% din acesta este localizat în cele câteva sute de companii multinaționale. Doar companiile de stat românești dețin capital consistent, deși nu se fac deloc investiții.[31] ,,În concluzie, în condițiile în care societățile comerciale cuprinse în decilele 1-3 (cuprinzând 207 mii de firme cu cele mai reduse 30% surse proprii) înregistrează un minus de capital însumând 28,2 mld. euro, iar firmele situate în decilele 4-9 (60% dintre companiile din țara noastră, respectiv 414 mii de unități) cumulează un volum total de surse proprii de finanțare de numai 10,6 mld. euro, rezultă ca 90% (în număr de aproape 621 mii de unități) dintre companii totalizează, per ansamblu, un volum negativ al capitalurilor proprii de 17,6 mld euro. Această echivalează cu faptul că datoriile acumulate la nivelul a 90% dintre societățile comerciale care activează în țara noastră sunt mai ridicate decât activele firmelor respective cu 17,6 mld. euro (circa 8% din PIB al anului 2019). Deci, prin excluderea din calcul a companiilor din decila 10 (69 mii de unități cu cele mai ridicate 10% surse proprii), se constată situația financiară dezastruoasă a sectorului economiei reale din România”.[32] În termeni rudimentari, fără primele 3% din cele mai capitalizate companii din România, economia locală ar intra momentan în colaps[33], având datorii estimate la -3,8 mld. euro sau 1,7% din PIB. ,,Cele mai performante 1.000 de societăți comerciale în ordinea descrescătoare a nivelului surselor proprii, deși ca număr reprezintă numai 0,14% din totalul companiilor, dețin 67% (85,1 mld. euro) din capitalul economiei reale”.[34] Dacă se compară capitalizările medii ale corporațiilor din România cu cele ale IMM-urilor ajungem la dezechilibre tulburătoare: ,,Rezultă o capitalizare medie a categoriei corporațiilor de 39,4 mil. euro/unitate, nivel de aproape 460 ori mai ridicat față de volumul mediu al capitalului în cazul IMM (86 mii euro/unitate)”.[35]

Ajunși în acest punct, Florin Georgescu îmbracă uniforma inspectorului de control fiscal. Finanțarea firmei prin împrumut, în loc de aport sau injecție de capital, este strategia cel mai frecvent întrebuințată de patronatul român, dar și de acționariatul multinațional. Nici ,,întocmirea unui dosar de prețuri de transfer” nu este privită ca altceva decât tot o evaziune fiscală mascată.[36] Acționarii treimii de firme falimentare din România ,,dispun de sursele bănești necesare capitalizării propriilor companii, dar, atât timp cât legea nu-i obligă, nu manifestă voința necesară pentru a investi în capital”.[37] Companiile subcapitalizate sunt utilizate preponderent ca ,,vehicule de obținere a profiturilor (special purpose vehicles – SPV), prin acordarea în mod repetat de împrumuturi de la acționari, care, la finalul unei afaceri, își retrag creditul din firmă, încasând profitul operațiunii comerciale respective, ceea ce provoacă decapitalizarea suplimentară a societăților comerciale pe seama celorlalți creditori”.[38] Florin Georgescu respinge sumar posibilitatea ,,impredictibilității legislative” ca factorul motrice din spatele acestor practici pentru că s-au acordat deja semnificative facilități fiscale. Capitaliștii sabotori ai legilor economiei capitaliste deranjează armonia prestabilită a capitalului cinstit, productiv și cu taxele plătite la zi. În confruntarea pe piață dintre capitalul național și cel internațional, primul este de 5,8 ori mai mare ca cifră de afaceri decât al doilea și are indicatorul VAB (Valoarea Adăugată Brută) de 5,7 ori mai mare (4,9 mil. euro/unitate vs. 0,9 mil. euro/unitate). ,,Faptul că firmele private din Top 3% (numai 20,3 mii de societăți comerciale) dețin 69% din activele sectorului privat, 71% din cifra de afaceri, 66% din VAB și 48% din salariați (1,8 mil. de persoane), ponderea în indicatorii aferenți decilei 10 variind între 75% și 90%, confirmă că adevăratul pilon de susținere a economiei reale autohtone este reprezentat de respectivele 3 percentile din vârful distribuției capitalului”.[39] Treimea neagră, vinovată de evaziune și rele practici economice (deși nicăieri nu aflăm de ce se comportă astfel acești mici capitaliști de câteva mii de euro cifra de afaceri, probabil aventurieri, fără ajutor de șomaj, pe piața liberă, în afara asumpției de incultură economică și aplecarea mentalitară spre ilegalități), trage după sine în genuni mulți alți agenți economici, dăunând statului: ,,Mai mult, aceste societăți comerciale decapitalizate provoacă plăți restante în sumă de 10,8 mld. euro, respectiv 64% din totalul arieratelor din economie, din care 4,9 mld. euro către furnizori (52% din total) și 2,8 mld. euro față de bugetele statului (ceea ce reprezintă un nivel foarte ridicat, echivalând cu 79% din arieratele ansamblului sectorului companiilor în raport cu statul)”.[40] Soluția vine dintr-o grabnică asanare a economiei românești, statul ajutând darwinist natura să scape de aceste specimene capitaliste suboptimale. Numai 10% din totalul societățile comerciale (70,7 mii) din România merită să trăiască, fiindcă au capital, restul meritând să moară cât mai repede. Desigur că nivelul mediu al capitalului propriu al firmelor din Romania este printre cele mai mici din Europa, de câteva zeci de ori mai redus decât primele trei țări dezvoltate. 42% din firmele românești nu raportează nici un angajat în anul 2019. Probabil că aceste așa-zise firme sunt create, reiterăm, de marea masă a șomerilor neînregistrați de sistem și care fac un efort de a subzista individual dintr-un PFA amărât, acțiune tipică economiei de penurie, prezentă încă masiv în România. Florin Georgescu, angajat de superlux al statului român, vrea dispariția lor fizică (botezată schumpeterian ,,distrugere creatoare”) din piață românească pentru ca propriul model de capitalist, ordoliberal, prudențial și nord-european, să triumfe neabătut de musculițele antreprenoriale, în dauna interesului personal, dar în favoarea sfintei firme, ceea ce este ridicol si absurd deopotrivă.[41] Modelul nec plus ultra al capitalismului lanțurilor de producție globale este multinaționala[42]. În România, deși 5% din totalul firmelor existente este străin, ,,companiile cu capital străin dețin o pondere de 43% din cifra de afaceri, 35% din VAB, 25% din activele totale și 20% din numărul de salariați la nivelul firmelor nou înființate”.[43] Capitalul românesc, în schimb, este localizat în industrii cu VAB redus, precum comerțul, construcții și imobiliare, servicii cu calificare redusă, fără producție de tehnologie.[44] Raportul dintre datorii și capitaluri aferent firmelor (2019) este supraunitar, de 1,81, printre cele mai proaste din UE. Datornicii sunt capabili să-și falimenteze singuri firmele, ,,păgubind astfel mulți parteneri comerciali și bugetul statului, pentru ca apoi să-și înființeze noi societăți comerciale (cadrul juridic nu prezintă interdicții în acest sens) și să reia acest circuit economic vicios, profund costisitor pentru economia românească”.[45] Multe firme de acest fel sunt în întârziere cu plata restanțelor și a datoriilor (7,8% din PIB) și au un grad scăzut de bancabilitate[46]. Prezența scăzută a marilor firme de pe piață la Bursa de Valori București este interpretată ca o altă invitație la lipsa de transparență și indisciplină financiară.[47] Investițiile străine directe (ISD) au început să scadă în ultimii ani față de intervalul 2004-2008, iar ieșirile de capital din România sunt mai mari decât ISD-urile începând cu 2015. Balanța comercială negativă a statului român provine din importul de produse agroalimentare, ceea ce este nefiresc, deși perfect explicabil, având în vedere potențialul agricol al României.[48]

Capitalizarea facilă a unui SRL în România îl îngrijorează pe Florin Georgescu, care își dorește creșterea sumei la cote favorabile apariției unor antreprenori de calitate. La un moment dat, acesta recomandă senin măsurile draconice din Codul comercial ,,Carol al II-lea”, uitând însă că în anul 1938 dispare democrația reprezentativă din România, instaurându-se dictatura regală. Capitalistul român este un individ care își confundă gospodăria cu firma, iar statul trebuie să intervină în forță. Propuneri legislative de modificare a Legii societăților nr. 31/1990 au fost respinse de grupuri de interese din Parlament în 2020, coterii nu numai imorale, ci și ilegale.[49] Luat pe sus de intensitatea recomandărilor lui, Florin Georgescu ajunge să vorbească la pagina 345 de ,,privatizări ineficace” ale proprietății de stat înainte de 1989. Capitalul oneros acumulat în anii 1990-2000 este asociat cu indolența și parazitismul, de parcă orice capitalist este înainte de toate îmbogățit numai prin muncă, merite proprii și disciplină de plăți, Florin Georgescu arătându-se a fi un weberian radical. Necesitatea unui ,,adevărat cazier economic”[50] se impune în România. Îmbogății frauduloși de război din 1916-1918 sunt asociați incriminant cu plutocrații apăruți în deceniul 1991-2001 în țara noastră. Parafrazând formula trinitară marxistă capital/profit-muncă/salarii-pământ/renta agrară, care are o semnificație plină de sens, Florin Georgescu se joacă pleonastic cu trei instanțe ale aceleiași monezi: capitalism-capital-capitaliști, ajungând să ne explice de ce și-a numit cartea cum scrie explicit pe copertă. Capitalistul român este sărac în capital, iresponsabil și hoț, evitând ,,în mod sistematic asumarea riscului comercial specific capitalismului”[51]. Caracterul așa-numit hibrid al capitalismului românesc îl conduce pe Florin Georgescu la concluzia că, prin socializarea răspunderilor individuale, capitalistul român este un comunist din punct de vedere economic, în vreme ce comuniștii chinezi sunt capitaliști când fac afaceri[52]. Jongleriile falacioase învălmășesc distincția conceptelor cu care operăm: comunismul teoretic nu a indicat niciodată sensul aberant, distorsionat de practica de viață a birocratului Florin Georgescu, de asumare, eminamente colectivă, a risipei individuale. Politicile staliniste împotriva sabotorilor din economie în anii 1928-1941 arată o cu totul altă experiență istorică, după cum comunismul ca antiliberalism politic nu formează nucleul dur al doctrinarilor de stânga. Aceste artificii retorice găunoase sunt arme ruginite în panoplia anticomunismului sectar românesc, dar pe care Florin Georgescu le mânuiește ca un soldat oarecare, veteran, situat pe frontul ideologic șablonard din primii ani de după 1989.

Capitolul trei, cu care se deschide volumul al II-lea, se centrează pe structura de finanțare a firmelor și pe formarea capitalului fix în economie. Datoriile sunt preeminente în raport cu dotarea cu capital în majoritatea firmelor românești. Acumulările socialiste de capital fix, parțial uzat moral, dar nu și de capital rulant, deficitar la începutul anilor 1990, au fost șterse de valul privatizărilor și de falimentarea imediată a întreprinderilor de stat. De atunci încoace, firmele românești, mici, îndatorate, necreditate bancar, fără prea mulți angajați, cu VAB mic, evazioniste, trăiesc greu de la un trimestru la altul. ,,Autonomia financiară redusă a firmelor, calitatea slabă a procesului investițional și gradul relativ scăzut de utilizare a capacităților de producție care se manifestă în România inhibă în mod accentuat forța factorului capital de a potența creșterea economică”.[53] Florin Georgescu demonstrează statistic că, cel puțin pe termen lung, îndatorarea ridicată scade potențialul formării de capital nou. 21% din PIB-ul României era nefiscalizat în 2017, compus numai din piața neagră. Economia informală a crescut la 26,9% în 2019. Politica fiscal-bugetară lasă și ea de dorit în România. Florin Georgescu pledează pentru impozitări și taxări susținute în anii de creștere economică și redistribuire în cei de criză economică, însă statul roman duce o politică facilă, prociclică, nesustenabilă. Facilitățile fiscale pentru antreprenori au fost de 16,7 miliarde euro în perioada 2013-2019[54], dar și măsuri utile aplicate consumatorilor în valoare de 17,2 mld. euro[55]. Salariile au crescut substanțial între 2013 și 2019, ,,situate la 107% în privința salariului minim, la 80% pentru câștigul salarial mediu net, la 78% pentru pensia minimă și la 48% pentru pensia medie”.[56] Reducerea cotei de CAS plătite de angajatori nu a avut efectele scontate asupra creșterii numărului de angajați.[57] ,,Contrar teoriei economice clasice, evoluțiile recente în cazul României arată că, prin relaxarea politicii fiscale cu scopul de a stimula comportamentul pozitiv al antreprenorilor privind investirea în propriile afaceri, nu s-au realizat progrese substanțiale referitoare la performanțele economice, capitalizarea și disciplina de plăți la nivelul firmelor. Aceasta deoarece antreprenorii nu au folosit resursele suplimentare (cca 70,3 mld. lei sau 15,5 mld. euro) avute la dispoziție ca efect al aplicării facilităților fiscale în scopul ameliorării situației financiare a propriilor firme sau pentru adoptarea unor decizii economice benefice (de exemplu, extinderea și modernizarea echipamentelor, achiziția de noi tehnologii etc.)”.[58] Piața liberă funcționează defectuos în România, suficient pentru ca Florin Georgescu să conchidă că discutăm în termenii unei piețe libere îndoielnice.[59] Raționamentul nu este veridic: un elev indisciplinat și cu performanțe școlare reduse nu rămâne mai puțin elev pentru atâta lucru. Soluția este taxarea progresivă a populației. Redistribuirea apare ca necesară în circumstanțele date: ,,În România, veniturile totale s-au ridicat la 31,8% din PIB în anul 2019, iar cheltuielile au reprezentat 36,2% din PIB. Spre comparație, sectorul public în Uniunea Europeană prezintă o importantă semnificativă mai ridicată, fapt reflectat de ponderea în PIB mult mai înaltă atât a veniturilor guvernamentale (46,1%, respective +14,3 p.p. față de România), cât și a cheltuielilor publice (46,6% din PIB, adică +10,4% comparativ cu nivelul înregistrat în țara noastră)”.[60] Capitalul se taxează puțin în România. Veniturile bugetare sunt modeste. Evaziunea fiscală nu are limite decât estimative. Transferurile și subvențiile sunt printre cele mai scăzute din Europa. România numără cei mai mulți locuitori europeni în risc de sărăcie gravă, aproximativ 28,1%. După redistribuire, procentul scade la doar 23,8%, cel mai mare din UE. Transferurile sociale, estimate la 0,4%, mult sub media europeană, ajung la categorii sociale favorizate în comparație cu cei mai săraci 20% dintre români. Primii 20% români ca venituri câștigă de peste șapte ori mai mult în medie față de ultimii 20% dintre români. Cheltuielile publice cu sănătatea și educația sunt de cinci ori mai mici decât media europeană și de zece ori inferioare țărilor bogate precum Danemarca și Suedia. Inegalitatea ne plasează în topurile negative ale Europei. Salarizarea este fundamental polarizată și mizeria materială distribuită aberant pe largi porțiuni sociale: ,,De asemenea, la începutul anului 2021, conform calculelor CNS Cartel Alfa, jumătate (50,3%) dintre contractele de muncă înregistrate în baza de date Revisal prevedeau salarii nete lunare de sub 1600 lei, în timp ce 36,9% din total stipulau salarii nete între 1600 și 3200 lei și numai 12,8% din contractele de muncă înregistrate legal ofereau salarii de peste 3200 de lei pe lună”.[61] Oscilând între keynesism (latura de consum agregat) și ordo-liberalism (partea de ofertă productivă), Florin Georgescu afirmă: ,,Este o prostie să spui că declararea veniturilor și averilor este de sorginte socialistă”.[62] Așa este, dar merită adăugat că nu este o prostie să declari că ascunderea veniturilor și averilor aparține comportamentului capitalist dintotdeauna, neoliberalismul actual aducând cu sine o revenire la principiile sociale brutale și inumane ale capitalului din secolul al XIX-lea. E ceea ce constată până și Florin Georgescu: ,,Ideologia neoliberală promovează opacitatea și ascunderea averilor, pentru evitarea impozitării în scopul reducerii inegalității”.[63]

În ultimul capitol al lucrării sale, Florin Georgescu își dezvăluie atât limitele ideologice, cât și pe cele intelectuale. Este derutant și întristător că un intelect capabil de a condensa informație statistică abundentă și de a o narativiza minimal poate să dovedească atâta rudimentaritate culturală, politologică și sociologică încât să ajungă a conspecta școlărește, prin notații precedate de liniuțe, teorii normative de tipul psihologiilor popoarelor, specifice anilor 1900 în spațiul german, dar și celor mai obscurantiste curente ideologice de dreapta, sau să redeschidă necritic cufărul ponosit al teoriei idealiste a ,,formelor fără fond”. Funcționarismul, mita, lenea, treaba prost făcută, lipsa de continuitate istorică, solidaritatea socială absentă, performanțele slabe ale modernizării sunt puse pe seama unui fond românesc inscrutabil și încăpățânat. Acesta ar fi esența românească, pe care se grefează chinuita formă occidentală de stat și de societate. Un naționalism ultragiat pe invers se poate bănui în spatele acestor dezamăgiri de inspirație morală, concentrate în contraperformanța gregară și subalternitatea neotribală de netăgăduit ale societății românești actuale. Eșecul societății românești de a atinge măcar nivelul de dezvoltare mediu european îl îndeamnă pe Florin Georgescu să caute un proiect de țară, care este unul previzibil și deja cunoscut: adoptarea monedei euro și subordonarea statului din prezent, firav, eșuat și neputincios, mecanismelor regulative paneuropene, inspirate de centrii nervoși funcționali ai Uniunii. Soluția confirmă verdictul de inferioritate politică și economică a societății românești. Proiectul românesc de existență comunitară nu are nici un sens în clipa istorică actuală, identitatea românească neavând capacitatea de a se depăși pe sine în orice direcție constructivă. Capitalismul poate fi reglat de stat, dar capitaliștii români sunt un grup de presiune pernicios și atroce, care trebuie cauterizat de suprastatul UE, ceea ce se și petrece grație concurenței pe piață.[64] Marele neajuns al oricărei cărți scrise de Florin Georgescu constă din pendularea între un raport contabil minuțios lucrat, cu zoom in-uri pe amănunte demne de întreaga atenție a cititorului, și generalizări pripite, ratate epistemic, de un amatorism metodologic total, de zoom out-uri în marginea jurnalismului de opinie de duzină, în care rigoarea analitică a cifrelor se izbește irațional de constructe fantomatice precum ,,profilul psihocultural al românilor”. Imaginea unui calculator de ultimă generație așezat pe prispa unei case țărănești cochete din curtea Muzeului Satului se șterge greu din minte după asemenea lectură.  

Note:


[1] Vezi documentul oficial din 15.06.2021, https://www.bnr.ro/Declaratii-de-avere-si-de-interese-1379-Mobile.aspx, accesat la data de 2.11.2021.

[2] Florin Georgescu, Capitalism și capitaliști fără capital în România, Volumul 1, Editura Academiei Române, 2021, p. 7.

[3] Ibid., p. 146: ,,Pe de altă parte, dezvoltarea unei burghezii autohtone proprietare a fost relativ lentă, iar proiectul transformării capitaliste a fost condus de foștii tehnocrați și manageri comuniști în cooperare cu foștii disidenți intelectuali, care, împreună, controlau instituțiile de stat și capitalul productiv”. De reținut este faptul că îl controlau sub oblăduirea instituțiilor internaționale ale Lumii Occidentale. Se pare că ideea de capitalism dirijat ,,de sus în jos” anima planurile noii lume postcomuniste în direcții antropologice tipice lui homo economicus din capitalism, fără a se folosi neapărat de bișnițarii locali, ,,populiști”, dezvoltați deseori ilegal (excepție făcând experiența comanditarilor din 1967-1969) în porii societății românești dinainte de 1989, Ibid., p. 147: ,,După 1989, accentul managerilor pe privatizare și dorința intelectualilor de a-i purifica și a-i reeduca pe oamenii care au trăit în comunism s-au combinat pentru a genera <<capitalismul de sus în jos>>. Teama comună a acestor două categorii sociale față de <<capitalismul de jos în sus>> , construit de mica burghezie de pe vremea socialismului, a întărit alianța dintre manageri și intelectuali. Aceștia nu vedeau rostul <<capitalismului de jos în sus>>, care nu creează condițiile unei economii pe scară largă, micii producători nedispunând de resursele necesare pentru a concura pe piața mondială, iar afacerile lor, de dimensiuni reduce, fiind prea riscante pentru investiții și împrumuturi”. Astfel, Blocul Estic s-a populat, conform lui Florin Georgescu, de un capitalism ,,planificat” și construit, nu format organic în timp, cum ar fi trebuit, precum s-a întâmplat în țările dezvoltate ale continentului. Nici procesul de acumulare din centrele capitalului european nu a fost, însă, atât de organic și încet pe cât îl acreditează Florin Georgescu, ci adesea brusc, rezultat al unor mutații generaționale, și violent, dacă ne uităm doar la relațiile de muncă din secolul al XIX-lea și la coloniile vechilor imperii globale, sursă de muncă ieftină și de resurse materiale la prețuri derizorii. Devalorizarea intenționată a activului net, neîncasarea taxelor de la fostele întreprinderi de stat, acum privatizate, anularea obligațiilor bănești ale noilor proprietari către furnizorii de energie electrică, gaze naturale, energie termică, apă și canalizare, cum s-a petrecut în anii 1990-2000, nu sunt acte lipsite de costuri interne majore.

[4] Ibid., p. 15.

[5] Ibid., p. 17.

[6] Ibid., p. 25.

[7] Ibid., p. 32.

[8] Ibid., p. 50.

[9] Ibid., p. 65.

[10] Ibid., p. 75.

[11] Ibid., p. 78.

[12] Ibid., pp. 83-84.

[13] Ibid., p. 89.

[14] Ibid., pp. 96-98.

[15] Ibid., p. 104.

[16] Ibid., p. 111.

[17] Ibid., p. 112.

[18] Ibid., p. 113.

[19] Ibid., p. 114.

[20] Ibid., p. 116.

[21] Ibid., p. 143: ,,Așadar, Smith înțelege funcționarea <<mâinii invizibile>> a pieței și realizarea interesului personal în capitalism numai în condiții de deplină corectitudine, respectiv cinste, și pe baza aplicării unor norme juridice ferme”. Suntem siguri că celebrii robber barons Henry Ford, Andrew Carnegie, Cornelius Vanderbilt și John D. Rockefeller ar aproba nobil din cap la auzul acestor cuvinte, mulți dintre aceștia ajungând filantropi la bătrânețe, după o tinerețe de ,,oameni de afaceri creativi”.

[22] Ibid., p. 117.

[23] Ibid., p. 129.

[24] Ibid., p. 130.

[25] Ibid., p. 156.

[26] Ibid., p. 157.

[27] Ibid., p. 159: ,,băncile populare din perioada noului capitalism românesc au funcționat fără nicio reglementare și supraveghere din partea băncii centrale…”. E vorba de Legea Nr. 34 din 1991 privind Statutul Băncii Naționale a României. Schemele Ponzi s-au perpetuat însă până în anul 2000, după ce se adoptaseră legi care reglementau supravegherea de către BNR a instituțiilor de credit din România (a se vedea Legea Nr. 101 din 1998).  

[28] Ibid., p. 163.

[29] E adevărat ca V.I. Lenin își administra financiar Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia (PSDMR), înainte de 1914, cu bani din jafuri din bănci și din alte surse dubioase, dar, oricât de greu e de crezut de către un politican român, banii nu mergeau aproape niciodată, poate doar accidental, spre huzurul sau îmbogățirea conducerii de partid.

[30] Ibid., p. 165.

[31] Ibid., p. 172. Despre reușitele reale ale companiilor de stat, vezi și p. 219.

[32] Idem. Vezi și pp. 223-224: ,,Rezultă că restul de 97% dintre societățile comerciale (669,0 mii de unități) dețin active însumând numai 97,8 mld. euro, respectiv doar 27% din total, în pofida numărului de firme extrem de ridicat (…) [P]rin excluderea celor 3% companii performante, restul firmelor înregistrează surse proprii de finanțare negative de 3,8 mld. euro (-3% din total). În aceste condiții, este de subliniat că activele deținute de cele 97% companii sunt în medie de numai 146 mii euro/unitate, nivel de 86 ori mai redus decât indicatorul aferent societăților comerciale din Top 3% (respectiv 12,6 mil. euro/unitate)”.

[33] Ibid., p. 188: ,,Acest fapt a fost constatat și de Mereuță (2019), care estimează că, fără companiile străine, economia s-ar <<prăbuși>> cu 30%, iar exporturile cu 70%”.

[34] Ibid., p. 180.

[35] Ibid., p. 186.

[36] Ibid., p. 193.

[37] Ibid., p. 195.

[38] Idem.

[39] Ibid., p. 205.

[40] Ibid., p. 216.

[41] Ibid., p. 232.

[42] Ibid., p. 239: ,,După originea acționariatului, se constată că sporul stocului de capital din perioada 2017-2019 a fost concentrat în proporție de 40% (17,4 mld. euro) la nivelul companiilor străine, deși acestea reprezintă sub 6% (14,8 mii raportat la 257,1 mii de unități) din numărul firmelor cu evoluții pozitive ale capitalizării în intervalul analizat. Creșterea medie a capitalului propriu pentru aceste companii a fost de 1,2 mil. euro pe unitate, respectiv de aproape 12 ori mai ridicată decât avansul mediu al capitalului pentru firmele cu acționariat românesc, care s-a situat la numai 102 mii euro, rezultând o majorare a capitalului însumând 24,5 mld. euro, aferent unui număr de 240,3 mii de societăți comerciale autohtone”.

[43] Ibid., p. 235.

[44] Ibid., p. 242.

[45] Ibid., p. 251.

[46] Ibid., p. 388: ,,Numai 1,5% (9,2 mii) dintre firme sunt bancabile, restul prezentând situații financiare extrem de precare, neeligibile pentru creditare”.

[47] Ibid., p. 274: ,,O constatare esențială privind spiritul antreprenorial, asumarea riscului și transparența în afaceri a întreprinzătorilor se referă la faptul că majoritatea covârșitoare (91%) a societăților comerciale private listate la bursă provin din foste întreprinderi socialiste de stat (transformate după 1990 în societăți pe acțiuni). Mai mult, de menționat că toate companiile de stat listate la bursă (nouă unități) fac parte din categoria întreprinderilor socialiste înființate înainte de anul 1989”. Cele mai mari și mai profitabile companii românești autohtone aparțin statului român.

[48] Ibid., p. 307: ,,…productivitatea pe lucrător agricol în România este mai mică de 15 ori decât cea din Olanda, de 4 ori mai redusă față de Ungaria, de 3 ori mai slabă în raport cu Grecia și cu Polonia”. Cf., de asemenea, pagina 496 din volumul 2 pentru subdezvoltarea comparativă cu statele din regiune a ponderii agroindustriale românești.

[49] Ibid., p. 343.

[50] Ibid., p. 359.

[51] Ibid., p. 372.

[52] Ibid., p. 375.

[53] Florin Georgescu, Capitalism și capitaliști fără capital în România, Volumul 2, Editura Academiei Române, 2021, p. 434.

[54] Ibid., p. 465: ,,Rezultă că, pe ansamblul perioadei 2013-2019, cele 16 măsuri fiscale care au vizat antreprenorii, din care zece măsuri favorabile (75,9 mld. lei, respectiv 16,7 mld. euro) și șase măsuri restrictive (-5,6 mld. lei, respectiv -1,2 mld. euro) au avut un impact favorabil net asupra capacității financiare a acestora de 70,3 mld. lei (15,5 mld. euro), ceea ce corespunde unei reduceri a veniturilor fiscale ale statului în sumă echivalentă”.

[55] Ibid., p. 470.

[56] Ibid., p. 473.

[57] Ibid., p. 479: ,,Efectele sociale limitate ale reducerii cotei de CAS plătite de angajatori sunt vizibile și din analiza ponderii cheltuielilor cu personalul (salarii, indemnizații, asigurări și protecție socială) în totalul vânzărilor firmelor, acest indicator menținându-se scăzut și sporind cu numai 0,3 p.p. în 2015 comparativ cu 2014 (de la 10,7% la 11%)”.

[58] Ibid., p. 487.

[59] Ibid., p. 499.

[60] Ibid., p. 520.

[61] Ibid., p. 540.

[62] Ibid., p. 543.

[63] Ibid., p. 547. Adeptul unor teorii liberale antidemocratice este Friedrich August von Hayek, așa cum observă și Florin Georgescu la pp. 548-549.

[64] Ibid., pp. 601-602.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Educația națională – etapa 2020


În cele ce urmează, deși prezența datelor brute va fi absentă, vom expune pe scurt punctele slabe ale sistemului de învățământ românesc, dar și cauzele ineficienței sale publice. Metoda noastră va consta, grosso modo, din izolarea de sus în jos a instituțiilor majore care compun și decid funcționarea din interior a structurii de învățământ din România. Întâi vom expune problema, iar apoi vom propune dedesubt soluțiile de moment, căci soarta învățământului depinde, în definitiv, de puterea politică și de dezvoltarea materială a societății pe termen mediu și lung. Cititorul este invitat să ia cum grano salis unele rezolvări ipotetice, autorul exagerând acolo unde realitatea de zi cu zi se face răspunzătoare de contradicții mult mai serioase decât puterea de scrutare a minții sale.

Ministerul

Este o instituție necontrolată politic și, în același timp, fără răspundere democratică. Acumulând un munte haotic de hârtii sub variate forme, ministerul trăiește din a raporta și a da ordine, ambele activități derulându-se din birouri incoerent coordonate, unde se face administrație pe hârtie. Birocratismul cel mai ineficient dublează alte activități în afara legii, care au loc în spatele ușilor închise, deși, dacă procuratura ar fi realmente interesată, aceste uși sunt fie întredeschise, fie nu dețin deloc încuietori sau au unele stricate. Ministrul este mai slab decât un director de departament, iar secretarele au adesea mai multă putere de influență decât acesta. Munca ministerială se desfășoară într-o stare de lâncezeală și incompetență copleșitoare, cei mai abili birocrați fiind cei care scriu și ștampilează cele mai multe hârtii în cea mai scurtă unitate de timp, conținutul real al acestor documente nepreocupând în mod serios pe nimeni.

Soluție: Politizarea serioasă, pe fundamente ideologice și de politici publice, și restabilirea ierarhiei interne, în conformitate cu organigrama existentă. Din cei mai efemeri și mai slabi, ministrul, consilierii și secretarii de stat trebuie să redevină vocea politică a alegătorilor, plătind la urne pentru deciziile lor greșite și să nu fie doar apendicele unor afaceri private sau masa de manevră a unor birocrați ministeriali semiobscuri, inamovibili timp de câteva decenii din posturile de decizie și control pe care le-au căpătat in illo tempore.

Academia Română

O gaură neagră de sinecuri, fonduri puține și cercetare modestă, în ciuda tirajelor relativ ridicate de publicații sau a frecvenței conferințelor, colocviilor etc. interminabile. Academia Română este atât de deficitar reprezentată la nivel social încât simpla ei inexistență nu ar deranja decât pe angajații instituției și pe academicienii înșiși.

Soluție: Eliminarea din Academia Română a celor mai mulți academicieni, nuli la nivel internațional și exemple de impostură și corupție în plan național. Concursuri reale, transparente în institutele Academiei, obligativitatea unor standarde internaționale în evaluarea muncii de cercetare se impun en force și en marche în România. Cercetarea trebuie să creeze politici publice solid argumentate științific pentru ministere, dar și instituții din subordinea acestora, în vederea îmbunătățirii vieții materiale a tuturor cetățenilor României.  

Universitatea

Universitățile private funcționează de zeci de ani ca tarabe de vândut diplome, unele mai puțin întemeiate decât altele. Absolvenții acestora se folosesc de diplomele universitare dobândite pentru obținerea sau conservarea unui post în aparatul de stat românesc și mai rar pe piața muncii, în domeniul în care au căpătat certificarea universitară. Universitățile de stat au adesea mai mulți studenți la taxă decât bugetați, deși sunt instituții ale statului român. Este impropriu să le separăm cu strictețe: atât cele de stat, cât și cele private se bucură de principiul legal al autonomiei universitare, utilizat pentru crearea unor afaceri de familie/i în marginea legii sau deseori dincolo de lege. Abuzul acestui principiu a creat o universitate submediocră, pepinieră de șomeri și subangajați (diploma universitară nu are de-a face cu locul de muncă real în cele mai multe cazuri), fără cercetare notabilă și fără prestigiu universitar credibil (locul 1000 în topurile academice globale nu reprezintă aproape nimic notabil în câmpul cunoașterii științifice).

Soluție: Retragerea ștampilei Ministerului Educației Naționale de pe diplomele emise de universitățile private în prezent. Reacreditarea acestora ca afaceri educaționale pentru publicul larg se va face la un nivel al standardelor de calitate mai apropiat de realitate. O afacere educațională este mai degrabă o afacere decât educație, indiferent de excelența sa dovedită în alte locuri din lume, iar clientul student alege liber ce dorește să studieze, asumându-și riscurile ce se impun în orice tranzacție. Statul poate oferi consiliere, dar nu parafează activități educaționale care au loc pe piața liberă, organizate de persoane private. Universitățile de stat, în schimb, trebuie să elimine prin lege învățământul cu taxă din interiorul lor. Autonomia universitară nu are sens câtă vreme rectoratele depind financiar și politic de Ministerul Învățământului și de puterea executivă a statului, iar ingerința politico-administrativă există deja în grade considerabile la orice nivel ministerial. Facultățile care au un număr redus de studenți se reduc la nivelul cerințelor sociale reale, conform datelor furnizate de INS, ICCV și Ministerul Muncii. Se impune corelarea între numărul de locuri în universitate cu numărul de dosare depuse de către candidați la admitere: facultățile cu cerere ridicată organizează un examen eliminatoriu. Celelalte facultăți își acoperă posturile disponibile, urmând să se contracte în cazul unor cereri repetate scăzute (3 ani la rând) sau să ceară suplimentare de locuri de la un an universitar la altul, dacă este cazul unei cereri educaționale crescute. Un rector ales nu poate conduce pe parcursul întregii sale vieți profesionale decât într-un singur mandat de 5 ani. Un decan ales nu are dreptul la mai mult de un mandat de 5 ani în timpul vieții. Un rector și un decan nu pot ocupa poziții politice și administrative înalte (ministru, senator, deputat, judecător la ICJC, CCR, primar, consilier local, director de spital, policlinică sau orice altă instituție a statului român) în timpul consumării mandatelor lor. Senatul Universității are obligația legală să își înlocuiască în întregime membrii o dată la zece ani de activitate continuă. Evaluarea universităților de stat, de care depinde bugetarea lor, va depinde de doi factori: 1) rata de integrare pe piața muncii a absolvenților, sfera economică în conformitate cu domeniul de pe diplomele de licență și masterat aparținând de drept absolvenților, salariul mediu brut al absolvenților la cinci, zece și respectiv cincisprezece ani de la data absolvirii studiilor universitare și 2) prestigiul academic global al cadrelor academice existente, măsurat după parametrii celor mai bine clasate o sută de universități globale în cele mai prestigioase trei topuri la scară planetară. Universitățile de stat care nu îndeplinesc cele două condiții sunt desființate prin lege în termeni de zece ani de la emiterea unei noi legi a educației, în care să se prevadă punctele 1) și 2) mai sus amintite. Școlile doctorale funcționează cu condiția angajării viitorilor doctori în științe în institutele de cercetare ale Academiei Române ca cercetător debutant sau pe posturi didactice de asistent în universitățile de stat existente. Prin urmare, numărul doctoranzilor este condiționat de numărul de posturi disponibile conform prognozelor stabilite de Ministerul Educației Naționale. Lucrările de doctorat se publică obligatoriu la o editură academică recunoscută ca prestigiu și valoare între primele trei din România. Este interzis prin lege rudelor de gradul I, II și III să lucreze în aceeași universitate de stat, indiferent de postul ocupat sau funcția de conducere deținută.

Palate de cultură/Cluburi sportive de stat/Casele Corpului Didactic din reședințele de județ și Municipiul București/Centrul Municipal București de Resurse și Asistență Educațională, Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională/Institutul de Științe ale Educației/ Unitatea pentru Finanțarea Învățământului Preuniversitar/ Centrul Național de Instruire Diferențiată.

Palatele de cultura activează cu precădere în relație cu liceele vocaționale și oferă logistică și spațiu de desfășurare pentru elevii acestor licee. Cluburile sportive de stat colaborează intens și programat cu liceele de profil sportiv din țară. Se organizează concursuri județene, naționale și internaționale. Bugetarea acestor instituții se realizează în raport cu rezultatele notabile din ultimii cinci ani de activitate. În absența acestora din urmă, palatele de cultură și cluburile sportive sunt comasate și bugetate corespunzător, managementul eliberat din funcție și înlocuit prin concurs public cu unul nou. Mandatele conducerii nu pot depăși cinci ani, prelungindu-se doar în situația în care se obțin rezultate excepționale la nivel internațional.

Caselor Corpului Didactic din țară le este interzisă prin lege perceperea de taxe în schimbul desfășurării oricăror tipuri de cursuri de formare continuă pentru cadrele didactice. Cursurile vor fi astfel împărțite: 80% constau din pregătirea pentru definitivat, gradul II și gradul I, 20% din cursuri legate de funcționarea diverselor compartimente școlare (comisiile din școală). Conducerea CCD-urilor se schimbă obligatoriu o dată la cinci ani.

CMBRAE și CJRAE-urile vor deveni Centre de sprijin și asistență educațională pentru copii cu nevoi speciale (CSAECNS). Psihologii instituției sunt testați anual la nivel de cunoștințe de specialitate și primesc un feedback sub formă de chestionar din partea profesorilor diriginți din liceele și școlile gimnaziale în care personalul centrelor activează.

Institutul de Științe ale Educației este reînființat prin încorporarea/contopirea sa în Academia Română. Institutele cu profil asemănător din cadrul Academiei Romane (ICCV etc.) preiau parte din sarcinile de lucru ale vechiului Institut de Științe ale Educației. Cele mai înalt cotate Facultăți de Psihologie și Științele Educației din România colaborează strâns cu ISE la un raport decenal asupra stării educației din țară, în care se expun toate problemele sistemice ale infrastructurii naționale în ultimul deceniu de funcționare și se propun soluții solid argumentate științific.

Unitatea pentru Finanțarea Învățământului Preuniversitar trece în subordinea Ministerului de Finanțe.

Centrul Național de Instruire Diferențiată, instituție fără nici un rezultat pozitiv de anvergură încă de la apariție, se desființează prin lege.

ARACIP/ARACIS

ARACIP-ul devine instituția cheie în monitorizarea sistemului preuniversitar, având sediu și angajați în fiecare reședință de județ din țară, dar și în municipiul București. Angajații au statut de inspectori instituționali, aceștia realizând anual o inspecție de natură juridic-administrativă în unitățile școlare din teritoriu, aplicând sancțiuni ușoare la nevoie sau înaintând rapoarte procuratorii, atunci când este cazul. ARACIP-ul are dreptul legal și obligația ca în raportările sale către procuratură să includă activitățile de natură penală ale primăriei de comună, oraș, sector sau municipiu în chestiuni privitoare la legalitatea activităților din instituțiile de învățământ raportate.

ARACIS-ul monitorizează universitățile private și de stat sub aspectul legalității funcționării lor interne. Angajații aflați în control și supraveghere au statut de inspectori instituționali. ARACIS-ul poate suspenda temporar dreptul de funcționare al oricărei universități în situația constatării unor fapte penale sau a unor abuzuri grave. Colaborarea cu angajații procuratorii este una permanentă.

Inspectoratele județene și de sector din Municipiul București

Neservindu-și misiunea pentru care există, inspectoratul școlar este în România filtrul ineficient și îmbâcsit dintre ordonanțele și hotărârile guvernamentale și unitățile școlare propriu-zise. Îngropați și sufocați de raportări serbede și fără finalitate reală, una care, într-adevăr, să ridice calitatea învățământului, inspectorii școlari sunt nu numai străini de corpul profesoral, ci și de viața instituțională cotidiană a unităților școlare pe care le au nu doar în subordine, ci și în grijă. Inspectorii nu au calități profesionale recomandabile, iar performanțele lor nu sunt măsurate niciodată cu o minimă obiectivitate. Inspectorul școlar român nu depășește maturitatea profesională și conștiința misiunii sale sociale pe care le deține un șef de birou anonim din Ministerul Educației.

Soluție: Inspectoratele se definesc în mod esențial prin munca de inspecție a activității la catedra ce aparține profesorilor de gimnaziu și liceu teoretic, profesional și tehnologic, vocațional din România. Fiecare disciplină școlară, în funcție de numărul de unități școlare arondate inspectoratului, va fi reprezentată de un număr proporțional de inspectori școlari, care efectuează personal inspecțiile curente și speciale de grad (II, I) și definitivat din fiecare unitate de învățământ preșcolar, primar, gimnazial și liceal. Funcția metodistului dispare, acesta devenind automat inspector școlar, în conformitate cu activitatea sa de bază, cea de examinare periodică și formare continuă a cadrelor didactice. Inspectorul școlar este degrevat de 75% din activitatea de predare în clasă, având un spor de 50% la plata salarială. Fiecare inspecție finalizată cu o notă sau un calificativ este suma aritmetică dintre nota sau calificativul inspectorului școlar și a directorului/directorului adjunct al școlii. Inspectoratele dețin un inspector școlar șef pentru fiecare disciplină de studiu din trunchiul comun, acesta monitorizând munca echipei de inspectori școlari pe care o coordonează, aprobând, de asemenea, CDȘ-urile. Inspectoratul are doar secretariat și departamente organizate pe disciplinele din curriculum național. Chestiunile juridice sau cele legate de posibilele probleme de personal revin exclusiv ARACIP-ului județean/din municipiul București. Inspectoratul Școlar al Municipiului București dispare instituțional, inspectoratele de sector acoperind nevoile locale de îmbunătățire a pregătirii profesionale didactice.

Creșe și grădinițe

Învățământul antepreșcolar și preșcolar este tratat convenabil în Legea Educației Naționale nr. 1/2011. În plus, se impune colaborarea instituțională strânsă între școlile gimnaziale și grădinițele care au în comun (aproximativ) aceeași circumscripție școlară arondată. Pentru a preveni orice posibilă scădere a efectivelor antepreșcolare și preșcolare sub 100, respectiv 150 de antepreșcolari și preșcolari în unitățile de învățământ preșcolare, inclusiv cele speciale, părinții pot cere transferul cu aprobarea Consiliului de Administrație al unității la care se face transferul și cu luarea la cunoștință a C.A. al unității de învățământ de le care se realizează transferul numai dacă unitatea de învățământ de la care se cere transferul îndeplinește condiția de a avea un număr de antepreșcolari și preșcolari cu 50% mai mare decât numărul de efective școlare necesare pentru funcționarea unității de învățământ. Baza materială a creșelor și grădinițelor se impune a fi avizată la standardele de siguranță și curățenie impuse de DSP și Ministerul Sănătății.

De asemenea, orice post întreg sau număr de ore vacante din unitatea antepreșcolară și preșcolară se anunță ARACIP-ului în luna ianuarie a fiecărui an. ARACIP-ul are sarcina de a verifica valabilitatea acestui post conform înștiințării unității respective. Orice încercare de a zădărnici sau a falsifica anunțarea postului/normei/orelor vacant(e) cade în responsabilitatea Președintelui Consiliului de Administrație din fiecare unitate școlară, cel care își asumă legal sancțiunea profesională în acest sens, inclusiv desfacerea contractului de muncă în situația constatării unor false patente în acte.

Învățământul primar și gimnazial

Problema fundamentală a învățământului primar și gimnazial din România se reduce la slaba calitate a 1) absolvenților de învățământ obligatoriu și 2) a cadrelor didactice, inclusiv a celor de conducere. Dincolo de scăderea demografică, abandonul școlar pe fond de emigrare și a prezenței resurselor bugetare, relativ puține, educația deficitară perpetuează un cerc vicios al subdezvoltării.

Segregarea pe criterii de venit pune presiuni suplimentare pe învățământul de masă din România. Învățământul primar și gimnazial se divide între cele rural și cel urban într-un mod imposibil de recunoscut ca având ceva în comun: în vreme ce în mediul rural elevii vin la școală subnutriți și îmbrăcați în hăinuțe uzate, străbat zilnic pe jos kilometri întregi pentru a ajunge la școală într-o clădire dărăpănată și cu toalete insalubre, unde îi așteaptă cadre didactice de cele mai multe ori necalificate, școlile centrale din capitală și alte reședințe de județ sunt dotate cu table inteligente, toalete pentru persoanele cu dizabilități și calculatoare performante în fiecare sală de clasă. Diferențele de nivel de trai între cele două medii sociale nu sunt doar acute, ci în continuă creștere, existând riscul de a ajunge să discutăm de două sisteme paralele în învățământul românesc: unul al elevilor provenind din categorii sociale aflate la marginea supraviețuirii și altul în care elevii învață oricum pe cont propriu acasă cu ajutorul profesorilor meditatori sau privați, având rezultate pozitive notabile în școli de stat dotate material la un nivel corespunzător Europei dezvoltate. Abandonul școlar calculat anual și rezultatele slabe la examenele naționale de la sfârșitul ciclurilor gimnaziale și liceale provin în general din medii rurale defavorizate material. Soluția de a bugeta suplimentar școlile din mediul rural se impune ca o urgență de interes național. E nevoie de burse sociale direcționate strategic în zonele defavorizate și de investiții semnificative în infrastructura școlară din județele cu mari dificultăți economice (șomaj, venituri medii de subzistență etc.).

Cu toate acestea, calitatea îndoielnică a absolvenților de gimnaziu și a cadrelor didactice nu încetează să apese pe umerii învățământului nici în zonele urbane dezvoltate ale României. Din pricina inflației constante a notelor, chestiune care se poate observa încă și mai ușor odată cu funcționarea formei de învățământ online, începând cu martie 2020, există diferențe notabile de evaluare între nota obținută la examenul scris de Evaluare Națională de la sfârșitul clasei a VIII-a și media generală la învățătură din cei patru ani de învățământ gimnazial. Testele PISA identifică aceeași problemă, însă pusă în alți termeni: în ciuda notelor decente obținute în școala gimnazială, elevul român nu depășește un standard specific țărilor subdezvoltate ale Africii sau centrului Asiei atunci când este testat conform unui test standard internațional, care verifică mai puțin materia școlară, cât abilitatea de a înțelege, în contexte informale cotidiene diverse, ceea ce se presupune că elevul are deja competența necesară de a înțelege la un înalt nivel teoretic.

Profesorul român trece printr-un Examen de Titularizare Națională care nu reflectă calitatea sa de actual sau viitor profesor, ci pe cea de fost student la universitate sau la liceele pedagogice de profil pentru învățământul primar și preșcolar. Aceeași situație neconcludentă se repetă la examenele de definitivat și gradul II din învățământ. Examenul de gradul I impune o lucrare scrisă, care adesea are aspectul unei compilații sau al unei lucrări plagiate de licență. Majoritatea cursurilor de perfecționare oferite de CCD din țară sau de alte firme private nu contribuie semnificativ la creșterea calității actului de predare-învățare-evaluare. Examinarea este nu numai superficială, ci și fără feedback din partea cursantului după încheierea cursului: la ce folosește în realitate, în activitatea zilnică profesională, un anume curs la câteva luni după absolvire?

Examenele pentru alegerea directorilor unităților școlare gimnaziale și liceale au loc la intervale de timp neregulate (două sau trei în trei decenii) și nu sunt în nici un fel asociate cu performanțele de management existente în România, atât cât există acestea. În locul unui director de școală ireal-ideal, prototip al unor viziuni de management specifice unor societăți dezvoltate și puternice, cu o cultură publică și o istorie instituțională diferite, este nevoie de un director a cărui misiune instituțională este incluzivă și axată pe îmbunătățirea rezultatelor școlare în unitatea sa de învățământ. Colaborarea cu ceilalți membrii ai Consiliului de Administrație duce la alte situații problematice din punct de vedere deontologic și neprofesioniste în România: fie directorul este constrâns să accepte cerințele reprezentanților părinților din școală în dauna intereselor tuturor părților implicate din școală, fie directorul se supune presiunilor informale venite din partea consilierilor locali și ale reprezentantului primarului, fie ambele cazuri au loc simultan. În același timp, același director român, care este agresat și hărțuit psihologic de autoritățile publice, reprezentanții părinților și de inspectorii școlari actuali, se comportă discreționar, jignitor și autoritar cu cadrele didactice din școală. Amestecul de neputință în actul conducerii și putere aparent nelimitată cu subordonații are ca rezultat un management contraproductiv, samavolnic și retrograd.

Soluții:

Evaluările de la finalul clasei a VIII-a se vor asocia și corela cu testele de nivel similar din majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene. Diferențele de cel puțin două puncte între media generală din cei patru ani de gimnaziu și media celor două examene de la Evaluarea Națională, atunci când numărul de cazuri depășește 25% din elevii absolvenți ai unei unități de învățământ, intră sub incidența inspectoratele școlare din teritoriu, cadrele didactice și cele de conducere din școală fiind supuse unei examinări instituționale.

Examenul Național de Titularizare dispare sub forma sa actuală. El redevine Examenul Național pentru Cadrele Didactice Nedefinitive. Metodologia examenului se decide de către Inspectoratele școlare și este aprobată de către Academia Română. Existența posturilor vacantate la concurs este obligatorie prin lege, iar prezentarea posturilor vacante se va realiza cu maximă rigoare. Orice cadru didactic care promovează concursul este nedefinitiv până la promovarea examenului de definitivat și până când nu acumulează o experiență la catedră de un an. Dacă un cadru didactic promovează examenul de definitivat (minim nota 7) și există un post vacant de 18 ore în unitatea/unitățile de învățământ unde deja a predat, acesta devine cadru didactic definitiv al sistemului, având catedra în școala unde predă în momentul promovării definitivatului. Un cadru didactic nedefinitiv depune dosar pentru examenul de definitivat. ARACIP-ul are obligația de a emite o adeverință conform căreia există un post de 18 ore, cu valabilitatea de cel puțin cinci ani, în școala/școlile unde cadrul didactic predă. Dacă acest ore nu există, ARACIP-ul are obligația legală de a identifica alte ore în zona în care cadrul didactic predă. Un cadru didactic definitiv se poate transfera în sistem doar dacă postul unde cere transferul este eliberat în urma altui transfer în curs de realizare. Detașarea au loc, în schimb, în condițiile legale deja existente. Examenul de gradul II constă din media aritmetică a șase inspecții curente și trei speciale, derulate pe perioada a trei ani școlari. Examenul de gradul I constă din media aritmetică a patru inspecții curente și două speciale, derulate în intervalul temporal a doi ani școlari. De asemenea, profesorul înscris la gradul I urmează un curs special gratuit la CCD-ul de care unitatea sa școlară aparține, pe care îl promovează prin elaborarea unei lucrări cu specific didactic bazată pe lucrul de la clasă cu elevii.

Directorul și directorul adjunct nu pot avea mai mult de două mandate în timpul carierei. Un mandat durează cinci ani școlari. Directorul și directorul adjunct sunt obligatoriu cadre didactice definitive cu gradul I în sistemul de învățământ. Ei sunt aleși, la propunerea Consiliului Profesoral, de către totalitatea angajaților din unitatea școlară. Votul se face în secret. În caz de egalitate de voturi între doi candidați, pentru oricare din cele două poziții de conducere, se reia procesul de vot până când unul din cei doi candidați câștigă majoritatea simplă a voturilor. Directorii școlii sunt obligați să urmeze un master de resurse umane sau de management în primii doi ani de la obținerea mandatului. Consiliul de Administrație al Școlii și Consiliul Profesoral sunt organele de conducere ale unității de învățământ de stat din România. Consiliul Profesoral propune, dar nu decide, Consiliul de Administrație decide, dar nu propune, conform propunerilor din Consiliul Profesoral, în măsura în care acestea sunt în acord cu legea existentă. Componența C.A. și C.P. este cea prevăzută deja în Legea Educației nr. 1/2011.

Elevii care se prezintă la școală și au uriașe dificultăți de învățare (cel puțin 3 corigențe pe semestrul I) primesc sprijin didactic diferențiat și intră automat în cadrul unor programe de remediere. Dacă, în urma unui al doilea semestru de lucru diferențiat, elevul nu face progrese de remediere minimale, consecutiv evaluării și redactării unui raport de către profesorul cu pregătirea de remediere, acesta poate rămâne corigent la nu mai mult de două materii și urmează să fie examinat în vară, înaintea încheierii anului școlar în curs.

Liceu Teoretic/Profesional și Tehnic/Vocațional

Intrarea la liceu presupune deja o orientare profesională viitoare minimală. Din nefericire, nici examenul de admitere la liceu (Evaluarea Națională), nici cei mai mulți profesori de liceu nu-l ajută pe elevul de liceu să-și descopere însușirile morale, tehnice și intelectuale care s-ar potrivi pentru anumite meserii mai mult decât pentru altele. În liceele teoretice de top, unde elevii admiși au ultima medie cu câteva zeci de sutimi sub media 10, absolventul cu examenul de Bacalaureat promovat nu știe de cele mai multe ori înspre ce facultate să se orienteze. Pe fundalul crizelor economice repetate prin care trece România în ultimele decenii, elevii de elită ai liceelor românești părăsesc țara pentru a studia la universități de prestigiu din afară. Parcursul lor educațional în anii de liceu nu are nici o miză, promovarea examenului de Bacalaureat ajungând o formalitate de etapă pentru elevii de la profilurile real, filologie, științele naturii, pedagogie etc. de cel puțin două decenii încoace (2001-2021). În liceele profesionale și tehnice elevii sunt admiși cu medii mult mai mici decât în liceele teoretice, iar în intervalul 2014-2020 media de admitere în acest tip de licee nu a fost doar una scăzută, ci sub pragul de trecere al notei 5, aruncând în derizoriu însăși ideea de promovare și evaluare școlară stipulate în Legea Educației Naționale nr. 1/2011. Elevul de la liceele profesionale și tehnice se așteaptă să fie preluat de un posibil angajator, să-și execute stagiul de lucru și să fie apoi angajat. Posibilii angajatori nu sunt niciodată verificați de Inspectoratele Teritoriale de Muncă din țară și, în plus, exercită o influență covârșitoare în Consiliile de Administrație ale liceelor profesionale și tehnice. Rata angajaților, în urma absolvirii unui liceu profesional și tehnic, nu este niciodată discutată și analizata public, în complet dezacord cu cerințele interne de autoevaluare ale sistemului de învățământ. Sindicatele, organisme parazitare, clientelare și ineficiente care se impun a fi reformate din temelii, nu își iau niciodată în serios misiunea, dincolo de declarații de presă neputincioase, de a apăra atât interesele personalul didactic și nedidactic, cât și pe cele ale elevilor cu stagii de muncă din liceele profesionale. În afară oportunității de a lucra într-un atelier auto, brutării, bucătăria și sala de mese ale unui restaurant, hotel, motel etc., liceanul de la liceele profesionale și de servicii nu se alege cu nimic substanțial la nivel intelectual din parcursul său în ciclul de învățământ superior preuniversitar. Cu excepția liceelor cu profil economic, de arte plastice sau de muzică, aceeași situație de inutilitatea a cunoașterii teoretice se poate observa în celelalte licee vocaționale. Sigurele profiluri de liceu din România care corespund atât la nivel de curriculum, cât și ca practică reală cu meseriile la care se aspiră sunt cel de religie ortodoxă și cel militar, deși, în absența unor date lămuritoare cu privire la calitatea integrării sociale a absolvenților acestora, nu ne putem hazarda în a fi prea optimiști în privința estimărilor generale.

Soluții: Liceele de stat trebuie corelate cu numărul de studenți prevăzut în primul an de studenție în universitățile de stat din România. Coordonarea între profiluri și studenții așteptați la anumite facultăți de stat este nu doar impusă de lege, ci și de starea de fapt. Dificultatea examenului național de Bacalaureat pentru profilurile teoretice și vocaționale trebuie să crească, având în vedere că media generala obținută în urma acestui examen de finalizare a învățământului preuniversitar este deja întrebuințată în locul probei de admitere la facultate de câțiva ani, atât în învățământul universitar de stat, cât și în cel privat. Liceele profesionale și tehnice trebuie să se afle, de asemenea, în responsabilitatea Ministerului Muncii și a Ministerului Dezvoltării, calificarea forței de muncă superioară necesitând un efort financiar din partea statului – și, implicit, a cetățeanului român plătitor de taxe și impozite – care nu trebuie risipit în fenomene necontrolate de șomaj sau de subangajare ulterioare. Pe lângă cele deja amintite, alegerea directorilor și directorilor adjuncți în licee, metodologia de funcționare a Consiliului de Administrație și a Consiliului Profesoral, gradele și cursurile unui profesor definitiv sau nedefinitiv sunt identice cu cele din școlile gimnaziale.

Direcția de Administrație a Domeniului Public reface, consolidează, reabilitează, construiește etc., printre altele, unități școlare. Avizul C.A.-ului din unitatea de învățământ este consultativ în orice proiect public. Administratorul unității școlare nu elaborează proiecte de refacere, consolidare și construcție etc. pentru unitatea școlară, ci își dă avizul consultativ pe un proiect elaborat de DADP județean sau de sector sau de altă instituție publică din cadrul primăriei. Aceeași situație este prevăzută pentru contabilul școlii. Orice proces în justiție legat de refacerea, consolidarea, ridicarea etc. unei unități școlare sau a unei clădiri din perimetrul școlii are ca parte implicată DADP, C.A.-ul unității școlare nefiind implicat legal decât ca parte pasivă în lucrări publice a căror sursă de finanțare provine majoritar sau exclusiv din bugetul consiliului local al primăriei de care unitatea de învățământ ține. Unitatea de învățământ cere bugetul anual și suplimentarea acestuia în caz de nevoie, dar acestea se aprobă de consiliul local al primăriei și de către ARACIP.

Publicat în Politice | Lasă un comentariu

Contemporaneitatea literaturii – o chestiune de metodă


(Versiunea de mai jos o reproduce cu adăugiri apreciabile pe cea publicată în Revista Transilvania, Nr. 7-8, 2021, pp. 90-102, disponibilă online https://revistatransilvania.ro/wp-content/uploads/2021/10/Transilvania-7-8.2021-Neuman.pdf).

Abstract: The following article critically deals with Mihai Iovănel’s book Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020 (Editura Polirom, 2021) from three different, yet intertwined, perspectives, namely 1) the methodological turn, highlighted by an overt post-Marxist attempt at interpreting contemporary Romanian literature, 2) the question of what is – or if there is any – literariness in Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020, 3) the issue of transcending normative aesthetics into post-aestheticism as a last resort or perhaps as a new dead-end. Finally, the ideological threshold that divides – or rather emphasis – local national literature as substantially distinct from global literature will be tentatively broached.

Tags: Romanian literature, post-Marxism, literary criticism, ideology.

Recalibrări metodologice

Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020 este continuarea și extinderea pe paliere diverse a ideilor deja formulate într-o carte care nu a beneficiat de atenția ce i s-ar fi cuvenit la momentul apariției[1], Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc[2]. Istoria… topește, fuzionează și completează, reașază și stabilește documentar un material istoric pe cât de larg cu putință, pe atât de maleabil pentru a umple crevasele rămase de pe urma Ideologiilor… Adesea, Istoria… este o operațiune de tip drag and drop din Ideologiile literaturii…, deși masa documentară și părțile trei și patru din Istoria… („Evoluția ficțiunii” și „Evoluția poeziei”) depășesc cu mult, atât intensiv, cât și extensiv, orice eboșă din studiul Ideologiilor… („Capitolul 4. Evoluția literaturii”). Dacă s-ar invoca – cum nu poate fi mai firesc în context – faptul că vorbim, în definitiv, de două cărți distincte și cu mize fundamental diferite, atunci ar rămâne, totuși, de explorat alte dimensiuni ale evidentei comparații, cum ar fi simpla constatare că, de pildă, Capitolul 2 din Ideologiile… primește un face-lift în partea întâi din Istoria… sau că din Capitolul 3 al Ideologiilor…, intitulat „Instituții”, se recuperează și se reconfigurează narativ aproape tot ceea ce găsim în Capitolul 4 din Istoria…. Miturile culturale din Istoria… (Capitolul 7) continuă la un nivel superior, dar nu mai puțin similar, incluzând o secțiune nouă, dedicată „mitului modernității mașiniste”, Capitolul 5 al Ideologiilor…. Până și ironic-călinesciana parte a cincea, cea care încheie salutar Istoria…, „Specificul transnațional”, căreia i se adaugă un capitol dedicat „hărților transnaționale”, recuperează salvator ultimul capitol, al șaselea, din Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc. Această comunicare subcutanată dintre cele două cărți, dar nu numai, căci Roman polițist[3] ascunde coloana vertebrală din care crește organic trunchiul dedicat literaturii SF, romanului polițist, genurilor fantasy și thriller (totuși, în mai puțină măsură ultimele două) din Istoria…, dar și din Ideologiile…, nu indică nimic altceva decât travaliul de lungă durată, perfect consonant cu interesele profesionale la fel de îndelungate ale istoricului și criticului Mihai Iovănel, care a dus la Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020.

Articolul de față își propune să parcurgă în trei etape succesive câteva probleme pe care le ridică istoria literară scrisă de Mihai Iovănel: metoda de lucru, pe care o vom discuta pe larg mai jos, în această primă secțiune, literaritatea ca nexus normativ pentru o istorie de acest gen și abandonarea esteticului în direcții inovatoare în critica literară românească. Metodologia este rădăcina din care cresc tulpinile analizei ce urmează.

Întâi de toate, Mihai Iovănel demonstrează și demontează câteva marote ale spațiului cultural românesc pe care generațiile mai vârstnice de critici și istorici literari le întrețin, nu de puține ori în dauna lor și a posterității lor imediate. Prima idee fixă a acestora este că literatura se prizează înmănușat și exclusiv estetic. Nu estetismul este problema cu care se confruntă în realitate congenerii lui Mihai Iovănel – sau, concedem, cei mai mulți dintre ei –, ci estetocrația, dominația de facto în care esteticul nu este nicăieri conturat cu precizie[4], aducând aminte de golul din steagul Revoluției române în 1989, dar care funcționează eficient ca ideologie de castă și balama instituțională utilă între rolul simbolic al intelectualului umanist și funcțiile instituționalizate ale acestuia, condiționate de alianțe politice, atunci când acesta administrează, prin natura reușitelor personale (sau de partid) în carieră, fonduri publice. A doua destabilizare de câmp cultural provine din dezvelirea parcului de statui încă în viață, care, în conformitate retrospectivă cu întreaga tradiție românească de până la 1948, atunci când aceste biete monumente se mișcă și se transformă ca oameni vii, scriu ideologie, cuvânt reabilitat de Mihai Iovănel de pe propriile poziții ideologice, dar nu unele lipsite de ecumenism și toleranță. În realitate, cei mai ideologizați critici literari români, întreținând un corpus de idei conservator, uneori etnicist și rasist, alteori clasist și sexist, dar întotdeauna elitist, sunt tocmai aceia care rejectează cu furie pamfletară, nici măcar polemică, preluând o distincție din monografia târziului Eugen Lovinescu dedicată lui Titu Maiorescu, orice coordonate ideologice. Acesta este și un mod de a șterge urmele, interpretate drept rușinoase și nedemne, de a elimina probele unei adeziuni subiective, de a exclude ex officio partizanatul în chestiuni care nu pot fi decât circumscrise la o secțiune din realitate, nu și la totalitatea realității, pretențiile de universalitate ale criticului român estetocrat fiind trădate de fiecare dată de suma ideilor întreținute vocal și nu de puțin ori de implicațiile sale politice în poziții de decizie în instituții culturale cheie ale statului român. De aici rezultă cumva, dar nu obligatoriu, predilecția lui Mihai Iovănel pentru opera asumată ideologic, de factură liberală, a lui Eugen Lovinescu[5]. Mihai Iovănel nu este și nici nu se consideră însă un discipol al său[6], ci un critic care acceptă realist ca un dat elementar al oricărui câmp cultural (sau al oricărei piețe de idei, după o formulă popularizată de eseistul conservator-neoliberal Horia-Roman Patapievici) sciziunea și opoziția. În al treilea rând, Mihai Iovănel leagă trecutul de prezent prin scrierea unei istorii a literaturii, demers tipic pentru spațiul cultural românesc, dar straniu sau chiar privit cu ostilitate în „culturile mari”, cu alte cuvinte mai ales în arealul anglo-american, unde asemenea cărți sunt elaborate pe o temă dată de către un grup de autori specializați în compartimente academice contigue. Dincolo de distanța epistemologică pe care putem să o luăm față de o asemenea încercare de a face istorie pe mari spații și pe perioade relativ scurte de timp, avem realizarea epistemică a acestui istoric încă tânăr, însuși Mihai Iovănel: istoria literaturii române contemporane s-a scris, iată, și nu avem nici un motiv în întregime rațional de a crede că nu se vor mai scrie și altele, oricare având dreptul de a fi completate, aduse la zi, refăcute, reșapate și puse sub lupa criticii pozitiviste. În al patrulea rând, Mihai Iovănel probează câteva abilități exegetice atât de firești și la locul lor în spații culturale centrale, dar tot pe atât de rare și ieșite din comun în culturile literare periferice: ton egal în analiză, luciditate rece, erudiție filigranată printr-o tehnică de asortare a citatului revelator cu raționamentul cristalin și, pe deasupra, o compartimentare clasică a temelor tratate, dar fără derapaje acide sau facondă prolixă.

Cu toate acestea, metoda după care operează pe sute de pagini Mihai Iovănel nu convinge, dacă putem spune așa, până la capăt. Primează pe de o parte un concept difuz, strict cronologic, de generație[7], pe de altă parte umbrela unui realism neproblematic și neproblematizat convenabil. Este generația o chestiune de markeri tematici și stilistici adunați decenal sau ceva mai puțin sau mai mult de atât? Cât privește realismul, acesta este mai mult un suport decât o teorie: Mihai Iovănel arată că încercarea criticii literare mainstream de a expurga literatura de orice ingerință metaestetică provoacă o reacție inevitabilă; esteticul este corupt din cap până în picioare, chiar și când interpretează partituri evazioniste, solipsiste, metafizice, de obsesiile, umorile și grijile unei realități escamotate programatic, dar niciodată surmontate în mod serios. Însă tot acest realism apare ca o umbră inconsistentă, definindu-se doar printr-o negare a unui model antirealist. În cel mai optimist caz, realismul la care face trimitere permanent Mihai Iovănel este cel al traiului cotidian, care are portanța istoriei politice și economice a României ultimelor decenii. În spatele fanteziilor postmoderne, lasă a se subînțelege Mihai Iovănel, se află un mimesis refulat. Ceea ce instanțele estetice înalte interzic devine maniacala gaură neagră în care se aglomerează dense cantități de text literar. Ascunderea unei realități materiale grosolane și „primitive” (singurul epitet folosit dezaprobator din start de către Mihai Iovănel) formează unica preocupare rafinată, esopică și sublimă a literaturii române contemporane de până în anul 1990 ori chiar mai încoace, după borna anului 2000. Or, realitatea nu este de la sine transparentă nici când scriitori își asumă cel mai brutal realism. Inefabilul unui roman realist-socialist reușit ca Pământ desțelenit al lui Mihail Șolohov, bunăoară, se referă mai ales la aporiile realității redate – se presupune – minuțios. Fotografierea realității poate fi excelentă tehnic, dar asta nu înseamnă că misterul și nereprezentabilul nu se află în chiar cadrul și interiorul fotografiei. Mihai Iovănel glisează cu folos între o realitate tare, expres socio-economică, care nici ea nu este săracă în ambiguități și contradicții pe față, dar care plutește pe fundal în Istoria… sa, și un mimesis slab, instanța secundară, de un relativism și o policromie reduse la artificii de limbaj omologabile semiotic. Complexitatea nu se pierde astfel, dar peisajul nu se rezolvă într-o veritabilă explicație: „Am rezolvat aceste dificultăți nu punând în paranteză problema generațiilor (ele rămân un marker cronologic util), ci găsind suplimentar în realism un operator capabil să sugereze transgenerațional referința comună – raportarea scriitorilor la realitate printr-un set de convenții teoretice, retorice etc”.[8]

„Romanul de uzină” nu are pretenția de a epuiza în stil lexicografic toți scriitorii români contemporani, cu toate că, de cele mai multe ori, Istoria… se relevă ca o aglutinare de fișe de dicționar[9] în care criticul își injectează subtil, din loc în loc, comentariul personal, dar, din fericire, și acela la temperaturi glaciale până și când argumentează împotriva ierarhiilor prestabilite. Din această slăbiciune profesională spre fișa de dicționar provine și accentuata erudiție deconcertantă a Istoriei…, vizibilă oricărui cititor, indiferent de gradul său de profesionalism și – dacă se poate spune așa – de răbdare. Dincolo de căutarea „polifoniei” vocilor narative, citatul, care parcă demască îndeajuns de mult încât să nu mai fie nevoie de explicații suplimentare, originează în tehnica de lucru a unui autor căruia, expunând exoscheletul unei creații sau unei întregi opera literare, i se impune și proba imediată, fără drept de apel, pentru ca oasele teoretice să se întărească printr-un fragment verosimil, dovada inexpugnabilă a prezenței adevărului. Fără a ține obligatoriu seama de cele spuse anterior, hiba capitală a Istoriei… este centrul său de greutate, partea invizibilă, nu informațională, imperceptibilă altfel decât sub chipul unor legături și raporturi, anume metoda explicită de lucru: „materialismul contingenței”[10]. Într-un extras din Louis Althusser, în care strălucește figura unui aventurier flanând între șinele de cale ferată și locomotivele energice ale universului antropic, Mihai Iovănel identifică filozofia materialistă ca direcția sa mentală preferată de operare cu ființele și lucrurile, una nearbitrară, însă nesistematică. E dificil de afirmat dacă discutăm în termenii unei filozofii materialiste relativiste și fără reguli de ordonare clare sau dacă nucleul materialist necontigent și nearbitrar se comprimă într-un subtext coerent nediscutat, căci Mihail Iovănel nu-și elaborează intuiția și nici nu-i delimitează câmpul ocular. E suficient numai faptul că acest „materialism contigent” nu se întâlnește decât în opoziție cu critica literară mainstream: „Critica literară din România se exersase și înainte de comunism în zona ambiguă dintre etnicism/naționalism și teorii idealiste asupra autonomiei esteticului – acesta fiind modelul pe care nici comunismul nu a reușit să-l disloce, ba chiar l-a încurajat în anii ’60-’80, marcați de întoarcerea naționalismului în alianță cu autonomia esteticului”.[11] Antiidealismul și globalismul nationless fac parte, presupunem, din „materialismul contigent”. Pe latura sa pozitivă, acesta se poziționează în răspăr cu ideologia dominantă, dar și cu practicile puterii ce decurg mediat din punct de vedere istoric de aici: „Liberalismul, forma politică îmbrăcată de capitalismul occidental («centrul» capitalismului global), este de fapt, încă din anii ’70, un neoliberalism care acționează antisocial prin dereglementarea pieței, prin anularea welfare state și prin suprimarea sindicatelor”.[12] România contemporană, nu (doar) cea literară, convulsionează de câteva decenii sub „discursul darwinist al dreptei libertariene”.[13] Iluzia unei „perfecțiuni eterne” tranchilizase mersul istoriei în ultimul deceniu al secolului XX. Anii ’90 sunt pe cale să ajungă în România, dacă, între timp, nu au devenit deja, „obsedantul deceniu” al vremurilor noastre. Un conservatorism mistificator istoric, întrucât reabilita moral o generație interbelică românească de coloratură preponderent fascistă și un liberalism economic deșucheat, consolidează grupurile politice și intelectuale în primii ani de după 1990: „Filozofia intelectualității cristalizate în «societatea civilă» este fondată pe opoziția simplă dintre elitele luminate și populația ignară care poartă toate racilele comunismului”.[14] Între avangarda proletariatului și a țărănimii muncitoare din anii 1950-1960 și cea a afaceriștilor iliciți și a conchistadorilor vestici, dar „liberi”, din 1990-2000 se stabilesc conexiuni care astăzi par și sunt ironic de asemănătoare ca angajament emoțional și repercusiuni materiale subsecvente[15]. Acestea se pot stabili până și la nivelul limbajului pătimaș în care se scăldau psihologii diverse, practicând maniheisme noi: „un discurs simplist de autolegitimare care opune în mod uniform comunismul cel rău capitalismului cel bun. El va legitima o serie de politici antisociale, va legitima privatizări frauduloase, va legitima retrocedări la o scară de negăsit în restul Europei ex-comuniste; nu în ultimul rând, va legitima reconfigurarea/actualizarea privilegiilor deținute de intelectuali în comunism și va contribui la polarizarea valorică a războaielor culturale din postcomunism, distingând falacios între neocomuniști și anticomuniști”.[16] Un vârf printre altele al reacționarismului anticomunist este Alexandru Paleologu, unul dintre pontifii „conservatorismului neointerbelic”, de care alți intelectuali, precum Adrian Marino, Alina Mungiu-Pippidi, Sorin Antohi, Ion Bogdan Lefter, se distanțează verbal, dar nu și de cei cu opinii ideologice cvasiidentice – sau nu „întotdeauna de reprezentanții lor individuali”.[17] Mihai Iovănel subliniază corect că până și curente asociate stângii occidentale precum feminismul sau ecologismul baleiază în România anilor ’90 înspre zona dreptei anticomuniste[18]. La un scriitor al mizeriei lumpenproletare, atât de nouăzecistă în esența și fenomenalizarea sa, ca Radu Aldulescu „nu capitalismul sălbatic este vinovat de brutalitatea tranziției, ci comunismul”.[19] Indiferent de stilistica, numitorul comun anticomunist înregimentează cu facilitate conștiințe variate, mimând intransigența ritoasă parcă pentru a echilibra oportunismul biografic tacit[20]: „Metamorfozele sunt multiple. Foștii comuniști devin anticomuniști intransigenți. Autorii de literatura omagială se respecializează în literatura dedicată noilor figuri politice: unii devin monarhiști, alții cântă victimele închisorilor. Parabolicul face loc realismului «curajos»”.[21] În această citoplasmă clocotitoare se deplasează, în sensul dobândirii hegemoniei ideologice, grupuri intelectuale subsumate unor ideologii, dacă nu, cum se întâmplă de cele mai multe dăți, uneia singure. Mihai Iovănel dedică un subcapitol „polului neoconservator”. Andrei Pleșu, lansat în plin misticism eseistic în cărțile sale care nu adună articole, conferințe și interviuri după anul 2000, „caută mai întotdeauna compromisul, zona de întâlnire în care poziții ireconciliabile pot sta la taifas”, deși, dincolo de carura stilistică[22], aceleași poncife conservator-capitaliste abundă în orice text marca Andrei Pleșu. Horia-Roman Patapievici,[23] enfant terrible al dreptei nouăzeciste, rămâne adeptul pe vecie al necesității „votului cenzitar”[24] din Politice, al „neoconservatorismului cultural, asociat cu un libertarianism dezlănțuit”[25] din Omul recent și al autoadulării rizibile[26] din Zbor în bătaia săgeții. Sorin Antohi, al cărui parcurs academic fisurat moral nu este amintit nici măcar în treacăt în Istoria…, mimează centrismul și neutralitatea în postcomunism, inima bătându-i cu avânt pentru credința neoconservatoare.[27] În tabăra „medierilor liberale” mai intră Alina Mungiu-Pippidi, care, totuși, nu a deținut niciodată capitalul simbolic autohton al dreptei de sușă Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici etc. Mungiu-Pippidi este posesoarea unui „portofoliu profesional” mai persuasiv decât cei amintiți mai sus, inclusiv în calitate de eminență cenușie a multor think tank-uri de dreapta postcomuniste. Sorin Adam Matei este introdus mai mult pentru nota discordantă și critica timpurie a „paramodernității” românești postcomuniste, cu toate că alura sa critica a fost tratată ca secundară și mai mult în registru coroziv de către majoritatea celor vizați. O apariție insolită este stânga marxistă prin vocea lui Alex Cistelecan,[28] însă și aici deceniul 2010-2020 cuprinde mai multe direcții intelectuale de stânga, relativ influente prin reprezentanții lor, de la Florin Poenaru la Cornel Ban sau de la Ciprian Șiulea la Ovidiu Țichindeleanu. Alex Cistelecan este introdus în discuție mai degrabă pentru marxismul său afișat decât pentru utilitatea nemijlocită a volumului De la stânga la stânga. Lecturi critice în câmpul progresist (2019).[29] La fel de interesantă este prezența criticilor de film Alex Leo Șerban și Andrei Gorzo, cu mențiunea că primul intră de pe o poziție ceva mai open-minded în grupul dreptei neoliberal-neoconservator, iar al doilea, cel puțin până în 2014, șarja orice „stângism” mai apăsat pe linie în paginile Dilemei Vechi de pe baricade fortificate tehnico-profesional, dar, în realitate, cât se poate de condescendent-elitiste.

După acest periplu de medalioane – simililexicografice și critice deopotrivă –, Mihai Iovănel atacă frontal bazele realismului-socialist, expunând didactic atât raportul infrastructură-suprastructură din clasicii socialismului, Marx și Engels, cât și tipicitatea jdanovistă, de o simplitate dezarmantă, primară, în marginea conspiraționalismului rudimentar.[30] Împotriva ultimei manifestări ideologice critica literară românească a reacționat înarmată fie cu doctrina estetismului purificat, fie cu un naționalism protocronist de sorginte interbelică, marxismul – atâta cât (și cum) exista – fiind abandonat după 1989 de critici probi ca Paul Cornea și Zigu Ornea. „Autoevaluarea și autosupralicitarea” ajung ultimele soluții-proiecte la o globalizare culturală refuzată: „Naționalismul este chemat să compenseze lipsa de eficiență economică. Protocronismul apare ca un mijloc simplu de a crea valoare cu costuri minime, precum inflația”.[31] După 1989, facțiunea estetocentrică preia curând monopolul în România, orice alt grup intelectual decât cel radical anticomunist devalorizându-se instantaneu în sintagma de „foști comuniști”. Protocroniștii și intelectualii apropiați de primul președinte ales democratic, Ion Iliescu, poartă stigmatul „stângii”, operațiune de denigrare golită de orice bun-simț rațional.[32] În schimb, perioada interbelică, privită ca teritoriu sinistru al extremismelor de dreapta, este ocultată în fel și chip odată cu descoperirea Jurnalului lui Mihail Sebastian: ori fascismul real este tratat ca o conspirație ocultă de mediile extremei drepte contemporane, ori lectura rămâne la nivel de empatie naivă, ori aceasta este utilizată interesat (cazul Gabriel Liiceanu), ori interbelicul se lasă pătruns critic, dar aici cazurile sunt marginale. Critica estetică, așa cum constată și Mihai Iovănel, se află pe nisipuri mișcătoare: „lipsa de elaborare a teoriei va determina reproducerea ei după principiul telefonului fără fir – fiecare va lua din ea ce va dori, în ce formă îi va fi inteligibilă sau necesară”.[33] Mai mult decât atât, în confruntarea dintre criticii marxiști, cei naționaliști, culturali, structuraliști, pozitivist-universitari, mitocritici și cei foiletoniști – categoriile inventate de Mihail Iovănel duc la o suprareprezentare cantitativă a tagmei celor care se lăsau în voia impresionismului cu accente (post)structuraliste –, ultimii câștigă bătălii după bătălii la masa verde. După 1989, anticomunismul ajută la configurarea unor poziționări banale și grosolane în intenții (inchiziție morala, politizări acute etc.)[34], în care așa-numitul canon estetic servește la valorizări lucrative extraestetice. „Caracterul fetișist al canonului estetic apare în substituirea pe care autorii lui au făcut-o între valorile sociale și valorile estetice”.[35]

Cum se prezintă ieșirea din impas, dacă există una? Mihai Iovănel plutește în recomandări și judecăți rapide. Deși refuzat, esteticul nu cedează până la capăt, în fond.[36] Și astăzi se mai găsesc scriitori tineri care încă mai cred că, în dauna lor, din a scrie se mai pot obține un oarecare prestigiu simbolic și o minimă siguranță financiară. Nimic mai departe de realitate în primul sfert al secolului XXI. Cartea-marfă, eventual sub formă de ebook, pustiește orice model înalt de Carte, de literatură ca surogat de mântuire individuală, iar un scriitor ca Mircea Cărtărescu[37] figurează asemenea unui ultim mohican al unei lumi revolute ca imaginar religios, una, de altminteri, conservată, sporită și solidificată în regimul comunist de până la 1989. Totuși, inerția din comunism omologhează atât editurile, cât și revistele de literatură până după anul 2000, pozițiile naționalist-conservatoare cantonându-se în interiorul Academiei Române și mai puțin în centrele universitare semnificative[38]. Aici Mihai Iovănel trece în revistă bogata istorie locală de după 1989, punctând anecdotic sau subliniind conceptualizări orientate spre trecut.[39] Secțiunile despre cenacluri și uniuni de creație sunt o mină de aur informațională, însă ele se înscriu în schema analitică a lui Mihai Iovănel, rezumabilă la un enunț care nu indică paradoxul, ci incompletitudinea difuză a demersului lui general: știm instinctiv cum, unde, când și de ce greșesc conservatori liberali și reacționarii, dar, în afară de invocarea realității și a unui oarecare materialism istoric recesiv, nu găsim nici măcar promisiunea unei metodologii. Mihai Iovănel se apropie tangențial de liberalismul nord-american prezent în marile universități globale, dar reperele sale sunt mai accentuate social și mai atenuate cultural decât media acestuia. 

Ce mai înseamnă literatura?

Dacă pentru critica estetică, asumat conservator-naționalistă sau doar conservator-liberală, literaritatea unui text constă dintr-o ficțiune care deține atributele de a fi înalt-moralizatoare, perenă și redactată într-o altă limbă decât cea comună, pentru ca astfel să atingă piscul estetic mult anticipat, ceea ce constituie un rețetar fragil din punct de vedere al oricărei teorii asupra artei, Mihai Iovănel procedează altminteri: orice text care are pretenția de a fi ficțiune, dar și orice comentariu asupra unui text ficțional, constă fie în literatură, fie în marginalia literare. Pe de o parte ne confruntăm cu un sens îngust, normativ, agresiv în plan epistemologic al literaturii, dar, de altfel, supus unei mulțimi de posibile critici demolatoare, pe de altă parte, literatura cuprinde tematica generică a câmpului cultural socio-umanist, iar specificul ei pare a se fi diluat destul de semnificativ. Astfel, dacă monumentalizarea ceaușistă a personalităților literaturii române a dus la închiderea operei lor într-un sarcofag sterilizat, ajungându-se la situația în care critica realist-socialistă a clasicilor să fie mai plină de viață și mai captivantă prin simpla prezență a unor liminare contradicții, anii 1990-2000 navighează printre stânci abrupte și teoretizări ideologizate. „Postmodernismului” românesc i se refuză un contact veridic sub raportul sincronismului cu cel din spațiul nord-american.[40] De aceea, teorii ca postcolonialismul sunt intruvabile în critica literară mainstream, preferându-se, în schimb, autocolonizarea occidentală cu măsură, scriitori români conservatori și fasciști trecând în recenta categorie salvatoare de „antimoderni”, racordați la o presupusă mare tradiție antimodernă, pretins apolitică și antiideologică. Corectitudinea politică este execrată si anatemizată vitriolant.[41] Se caută „insularitatea defazată”, iar discuțiile despre „canonul estetic” nu sunt atât de contestare a acestei paradigme desuete de gândire, cât de împrospătare a ei prin includerea unor membrii ai generațiilor încă în viață. Ergo, scriitori lansați în jurul anului 2000 nu pot face literatură după gusturile celor care impuseseră setul de convenții canonice[42].

Dar cum arată acestea? Mihai Iovănel atrage atenția în privința est-eticii din exil, hrănită de politica anticomunistă, practicată ca meserie la postul Radio Europa Liberă, în rândul căreia Monica Lovinescu pronunță adevărul, dar unul care „nu era de multe ori decât suma unor calcule tactice, a căror rațiune nu a supraviețuit contextului”.[43] Eugen Simion își începe activitatea de critic literar sub auspiciile lovinescianismului, trecut prin etapa istorică experimentală a Franței anilor 1960-1970, pentru a se crispa într-un naționalism conservator, având în prezent multe în comun cu „protocroniștii din anii ’80”.[44] Nicolae Manolescu este foiletonistul cel mai titrat al perioadei, oscilând sau poate îmbinând „discursul autorității” cu cel al „convivialității”.[45] În latura „științifică” a operei sale, Mihai Iovănel amintește de eliminarea oricăror sociologisme sau influențe marxiste din Arca lui Noe după 1989: „istoria literară este o istorie a conversației estetice. Ce iese în afara acesteia (de pildă, realismul socialist, dar și critica lui Gherea; sau, nu mai puțin, aberațiile heteronomist-naționaliste ale protocroniștilor, dar și ale lui Iorga s.a.) este deplorat sau considerat irelevant (deși – altă inconsecvență – Manolescu nu ezita să apeleze la factori extraestetici pentru a explica/problematiza o operă sau un autor)”.[46] Nicolae Manolescu, Eugen Simion sau Ion Pop fac impresie de exponate de muzeu în anul 2021, opera lor, deși, fără îndoială, valoroasă pentru o epocă și o anume școală de critică, nedepășind metodele și stilemele de dinainte de 1989. Literatura contemporană le este ca și necunoscută. Marian Popa, Marin Mincu sau Mircea Martin, deși în felul lor tributari unor patternuri mentale croite în anii 1970-1990, sunt ceva mai racordați la dilemele criticii literare de după 1970 decât cei deja menționați, cărora li se pot alătura critici precum Mihai Zamfir, Mircea Iorgulescu și Eugen Negrici. Florin Manolescu și Laurențiu Ulici, în schimb, sunt, prin comparație, tratați cu amenitate. Paginile rezervate criticilor plecați în exil, Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu și Virgil Nemoianu seamănă cu o intrare de dicționar, doar Nemoianu fiind înglobat într-un conservatorism care urmărește numai prezervarea unui „sistem instituțional” eurocetric și patriarhal.[47] Impresia de survol documentarist nu încetează citind despre Ion Simuț, Monica Spiridon („imaginea de ansamblu a operei rămâne mai curând precară”)[48]. Senzația de arierplan este una de eșec sau de împlinire mediocră, de provincialism și îngustime imaginativă larg răspândite. Dan C. Mihăilescu surprinde prin prolixitatea prețioasă, picanteriile de uliță și un conservatorism coleric. Ion Bogdan Lefter se lansează în teoretizări care îi depășesc puterile de abstractizare. Al. Cistelecan recuperează necritic exilul și literatura anticomunistă, alunecând în paternalism. Mircea Mihăieș este antistângistul furibund al criticii românești, iar critica sa probează un romancier neîmplinit. Dan Petrescu e relativistul mușcător și erudit. Luca Pițu atacă orice formă de stânga ca stalinism „în același tip de repetiție (stilistică și tematică) și de mare dezordine”.[49] Despre Marta Petreu aflăm, fără mai multe comentarii, că și-a scris cea mai bună carte de mult timp – Un trecut deocheat sau „Schimbarea la față a României”. Christian Moraru merită apreciat pentru viziunea sa legată de postmodernism, deja depășit după 2010, pe cale să fie înlocuit de cosmodernism. Dan-Silviu Boerescu, Ion Manolescu, Caius Dobrescu, Sanda Cordoș și Nicoleta Sălcudeanu beneficiază de sumare utile, străbătute de câteva judecăți de valoare opace fără o prealabilă lectură a celor investigați. La categoria „comparatism clujean”, Corin Braga e taxat ca misticoid și eclectic, anarhia arhetipală, supranumită anarhetip, legând firele operei sale diverse. Ștefan Borbély confuzează, în maniera unui diletant, prin sincretismul său metodologic, destul de fanat, dintre „hermeneutică, psihocritică și mitocritică”.[50] Criticii iviți în anii 2000 sunt Paul Cernat (literaturocetric și din ce în ce mai apropiat în spirit, dacă nu și-n literă, de Eugen Simion, amândoi adepții purității estetice necontrafăcute ideologic), Costi Rogozanu (abraziv, original, anticonservator), Cătălin Ghiță, Andrei Terian (liderul generației lui, cel care face trecerea la critica literară academică și la globalizarea critică a literaturii române), Ioana Macrea-Toma (autoarea celei mai percutante critici literare de factură sociologică din ultimele două decenii), Alex Goldiș (versat în istoria luptelor interne ale generațiilor de critici literari estetocentriști), Claudiu Turcuș, Teodora Dumitru (monografia ei despre Eugen Lovinescu delimitează cu maximă rigoare conceptuală zonele de interferență dintre critica literară și domeniile de cercetare conexe, nu întotdeauna clare și logice, iar tocmai de aceea ușor de întrebuințat sofistic cu scopul epatării publicului nu chiar adecvat educat), Adrian Tudurachi (estetica trunchiată nu a fost singura voce din cultura română în secolul al XIX-lea), Doris Mironescu, Andreea Mironescu, Adriana Stan (afină cu cercetările lui Alex Goldiș, dar pe subiectul structuralismului românesc șaizecist), Bogdan Crețu (o versiune eterogenă și mai aplicată a criticului Daniel Cristea-Enache), Bianca Burța-Cernat (nereușind în studiile ei de istorie literară să depășească „regulile patriarhale și adesea misogine ce au stat la baza canonului interbelic și postbelic”[51]) și Cosmin Borza (un critic indecis ideologic, dar înclinând momentan spre conservatorism și, eventual, idealism[52])

Mihai Iovănel realizează un tur de forță în care inserțiile lexicografice și cravașarea critică aduc aminte de G. Călinescu, dar fără jetul spumant al idiolectului acestuia, care, între altele, nu e decât o contrareferință în Istoria literaturii contemporane. 1990-2020. Miturile etnocratice ale lui G. Călinescu (mitul jertfei pentru creație, mitul mioritic, mitul puberal și mitul etnogenezei) trec printr-o metamorfoză sardonică în mâinile lui Mihai Iovănel: conspiraționismul românesc (și versiunea sa meta-) consistă în antisemitism, comploturi masonice, fosta Securitate și schimbări istorice aranjate în culisele unor puteri obscure. Dacopatia și protocronismul decurg firesc de aici, întregindu-se într-un mit compensativ falimentar în cele din urmă. Ultimul deceniu comunist resuscitează fantome legionare. „Moștenirea traco-dacă asigură istoriei românești principiul unificator – substanța etnică: prin redescoperirea esențialismului etnic interbelic, comunismul târziu își dă mâna cu fascismul”.[53] Comunismul emfatic și cultul mitologic, în marginea esoterismului, al unei țărănimi ancestrale, în curs de proletarizare, definesc poezia lui Ion Gheorghe, cândva maoist și, cel puțin pentru Mihai Iovănel, „poetul paradigmatic al comunismului românesc”[54]: „Ion Gheorghe imaginează o macronarațiune mitologică avându-și originea în substratul păgân tracic și care strânge aluviuni din zona apocrifă a creștinismului cristalizat în cultura populară”.[55] Tracismul și tracologia câștigă adepți de toate soiurile. Mitul lui Dracula, decăzut în comercialism global, este înregistrat de Mihai Iovănel în diferite opere literare și studiat ca parte din mentalitățile politice influente de la o generație la alta. Mașinismul și tehnologia ajung obiect de fobie sau de deriziune în anii regimului comunist: robotul anulează munca preindustrială, dar, de asemenea, în versiunea sa românească prin scrierile lui Ioan Groșan, acesta eșuează hilar într-o societate încă subtehnologizată. 

Despre continuitățile întrerupte din literatura română contemporană și în privința fenomenului caducității a ceea ce este neconvențional doar diacronic, Mihai Iovănel scrie iluminator: „ceea ce astăzi pare obscen mâine devine conformism burghez, iar ceea ce ieri părea nou azi nu mai provoacă nicio uimire”.[56] Textualismul și esopismul anilor ’80 se anulează în voluptatea de a epuiza narativ turpitudinea și sexualitatea dezinhibată ale anilor ’90[57]. Cenzura cuvântului scris se sfârșește într-un realism brutal după 1989, cenzura economică luându-i rapid locul. Din pricina dispariției instanțelor de control comuniste, realismul anilor ’90 bântuie brownian și limitativ, egotistic, îngust și încuiat antobiografic, printr-o societate lichefiată și volatilă: „O încercare de cartografiere a structurii sociale din proza postcomunistă va avea de consemnat surprinzător de puține forme de relief în raport cu ceea ce se poate observa în realitate. Nu există romane care să reflecte vârful piramidei sociale: nu există romane dedicate marii finanțe, nu există romane dedicate aparatului birocratic al Armatei, nu există romane dedicate înalților prelați ai Bisericii Ortodoxe, nu există romane dedicate funcționării macrosistemului politic postcomunist (și nu doar biografiilor individuale ale câte unui senator sau magnat local) ș.a.m.d”.[58] Ratații lumpenproletari nu pot ieși din cercul propriei existențe mizere, generalul, atunci când nu este caricaturizat într-un tezism anticomunist șablonard, fiindu-le interzis la nivelul înțelegerii. Refugiul în nombrilismul auctorial și în senzorialitatea acefală se proiectează ca singura soluție de evadare.[59] De aici decurge eșecul repetat de a produce un roman realist de mare anvergură despre societatea românească recentă. „Din romanul anticomunist lipsește materialitatea, lumea lui este populată doar de fantoșe”.[60] Mai mult de atât, anticomunismul, asumat ca model de lucru absolut, înăbușe filonul realist. „Alegoria simbolică ia locul explicației raționale”.[61] Mutatis mutandis, aceeași boală de imaginație nouăzecistă revine în scenă la poeții milenariști de după 2010. Marius Ianuș ajunge să producă versificație legionară după 2011. Ironia merge dincolo de literatură, disciplina istoriei, atât de ideologizată în anii ceaușismului, duce la impenetrabilitatea realității fără asumarea unei poziții partizane. „De aici și constatarea că cele mai bune istorii ale românilor au fost scrise de străini, datorită nu neapărat unei informații mai bune, cât mai ales unei neutralități epistemice superioare”.[62] Chestiunea genului în literatura română traversează un teritoriu minat de misoginism și proiecții patriarhale până în zilele noastre, excepțiile constând din lirica feministă a ultimului deceniu. Tabuurile sexuale sunt dinamitate abia după 1989, nu de puține ori în moduri care frizează pornografia kitsch. Homofobia și machismul se ridicau la temperaturi înalte. Rasismul antiroma este reprezentat de fragmente șocante din Mihai Sin sau criticul Răzvan Voncu.[63] Clasismul își găsește neofiți furibunzi, practicând un discurs social-darwinist din punct de vedere al politicilor sociale declamate, în rândul cremei intelectualilor conservatori, neoliberali, conservatori-neoliberali din România.[64] „A fi muncitor înseamnă a te zbate în zone subumane”.[65] Mihai Iovănel trece în revistă imaginea țăranilor, emigranților, regionalilor, subculturilor (antimanelismul se asociază cu rasismul antirroma), nuanțând înapoierea necivilizată a elitelor intelectuale românești.

În ceea ce privește evoluția ficțiunii după 1990, aceasta este pusă în primejdie pentru o perioadă de „gazetăria și nonficțiunea autobiografică”.[66] Înainte, realitatea era filtrată de instanțe textualist-metarealiste, așa cum se întâmplă la generația optzeci. „Așadar, metarealismul optzeciștilor ia forma predilectă a metaficțiunii. Însă, spre deosebire de membrii Școlii de la Târgoviște, care celebrau autarhia livrescă, izolarea evazionista în labirinturile pline de ecouri ale literaturii, optzeciștii își atribuie o conștiință politică. Ei nu mai practică metaficțiunea doar evazionist, ci – pretind ei – subversiv”.[67] Mircea Nedelciu, Ion Iovan, Gheorghe Crăciun și Mircea Cărtărescu sunt prozatorii emblematici ai metarealismului postmodern.[68] Mircea Cărtărescu este cel căruia i se rezervă cele mai multe pagini din autorii generației sale: ficțiunile acestuia din Nostalgia, trilogia Orbitor, Solenoid etc., care încearcă să înțeleagă realitatea comunistă printr-un mecanism metarealist sunt tentative „de a găsi o cheie de descifrare a comunismului. În compoziția binară a textelor sale (realism-fantastic, camuflare-dezvrăjire), realismul corespunde unei mișcări critice, iar fantasticul unei mișcări evazioniste; de aceea, comunismul are parte atât de idealizare/mitologizare, cât și de demascare”.[69] Redundanța la nivel de conținut nu slăbește „creativitatea stilistică neobosită a lui Cărtărescu”.[70] Bucureștiul este întotdeauna transfigurat „într-o serie de topoi arhetipali: labirinturi subterane, conspirații planetare, scenarii mesianice sau apocaliptice”.[71] Intriga pălește prin analogie cu spațiul larg dedicat descrierilor, iar metaforele sunt datate. Dincolo de nivelul lexical și tematica în cerc, publicul-țintă al scriitorului Mircea Cărtărescu nu este un consumator de literatură atât de rafinată pe cât își închipuie acesta. „Coroborând acest aspect cu senzația frecventă de kitsch produsă de fuziunea stilemelor (scenarii biblice, autoficțiune, metaficțiunea modernistă a Cărții) ori cu prolixitatea autorului, se poate ajunge la concluzia că proza lui Cărtărescu este adesea un caz de ficțiune middlebrow (literatură accesibilă pentru clasa de mijloc cu pretenții culturale) care se prezintă ca highbrow (literatura înaltă)”. Impresia pe care o lasă medalioanele altor scriitori (Cristian Tudor Popescu, Răzvan Petrescu, Petru Cimpoeșu etc.) realizate de Mihai Iovănel este cea de scanare rapidă, precisă a punctelor slabe din opera lor în raport cu pretențiile acestora de a reprezenta polimorf realitatea: atunci când scriitorul mizează pe univocitatea anticomunistă (Cristian Tudor Popescu), criticul surprinde natura neevoluată a perspectivei lor, iar când creatorul se crede o portavoce a unei mulțimi de conștiințe semiautonome (Mircea Cărtărescu), caracterul monocord al reprezentării nu este ocolit. Romanele lui Ion Manolescu și Caius Dobrescu sunt mai putin atinse de razele x ale criticului. Dincolo de expunerea pe repede înainte a conținutului, Mihai Iovănel plasează considerații de tip blurb[72]. De departe cel mai interesant și mai recomandabil romancier din Istoria… este Sebastian Corn, pe numele său real, Florin Chirculescu. În general, literatura SF este – mai mult decât cea policier și fantasy – cea mai recomandabilă ca Zeitgeist actual pentru Mihai Iovănel: „Florin Chirculescu este unul dintre foarte puținii autori români cu capacitatea de a gândi la scară planetară. (…) Fără a renunța la accesoriile baroce ale metarealismului postmodern, literatura lui este capabilă să focalizeze și să proiecteze machete credibile ale realității”.[73] Romanul istoric postmodern este ilustrat de Ștefan Agopian, Horia Ursu, Ioan Groșan, Gheorghe Schwartz. Opus universului postmodern se află realismul gros mizerabilist. Detracarea postcomunistă și sărăcirea multor categorii sociale naște autori comerciali fără un deosebit succes la publicul larg (Emil Mladin, Cornel George Popa), însă și pe prozatorul de forță Radu Aldulescu, căruia îi lipsește capacitatea de a panorama și de a depăși cinismul, acceptat și încurajat la nivel general, conform căruia realizarea socială este direct proporțională cu numărul de articole încălcate ale codului penal (cu referire la fosta elită PCR, ofițerii poliției secrete și, desigur, oamenii de afaceri mafioți, atunci când, firește, cele trei specii sociale enumerate nu se întretaie anomic). Nici romanele lui Petre Barbu, mai puțin naturaliste ca ale maestrului genului, Radu Aldulescu, nu străbat cu privirea mai departe de atât. Abia după anul 2000, peisajul prozei românești începe să parcurgă câteva etape noi, deși modurile anterioare de a face literatură nu se vor devaloriza instantaneu. Realitatea capitalistă începe să fie interiorizată pozitiv prin prisma faptului că economia începe să crească, provocând apariția unor straturi sociale relativ stabile, care pot comunica în alta notă decât cea sumbru mizerabilistă: „Realismul capitalist poate fi identificat nu atât printr-un repertoriu stilistic, retoric sau narativ, cât printr-o relaxare ideologic-filozofică. Comunismul nu mai este alfa și omega, experiența lui nu mai filtrează orice altă experiență (deși continuă să fie relevantă), se transformă într-o referință secundară, mediată de orizontul neoliberal. Debarasată de experimentalismul narativ postmodern (care devenise din ce în ce mai formalist), povestea recapătă importanță și expoziția ei evită complicațiile metaficționale gratuite. Sociograma devine mai diversă, deși continuă să fie modelată de experiența autobiografică a autorilor. De regulă, acești autori fac parte (sau aspiră să facă parte) din clasa de mijloc, mai bine zis, din partea ei inferioară”.[74] Dan Lungu, cu romanele sale anticomuniste, marșând pe ruptura dintre rural și urban în cheie tehnologică, realismul compus[75] al lui Sorin Stoica, Ovidiu Verdeș, privind relaxat și microistoric spre anii ’70 din comunism, Florin Lăzărescu, cu „umorul mizerabilist” original, sunt primii autorii ai „realismului capitalist”, conform lui Mihai Iovănel. După ei, nihilismul destructurat, cu accente de virtuoz al scrisului, al lui Ionuț Chiva, gândirea arogantă de clasă medie, însa impregnată feminist, a Ioanei Bradea, romanele istorice ale lui Radu Pavel Gheo, surprinzând fracturile identitare ale românilor în raport cu Occidentul luxos și cu ei înșiși, „precariatul postindustrial” din cărțile Lavinei Braniște adaugă straturi de sens realismului anilor 2000-2020. Lumea brutală, pauperă și însingurată șochează sadomasochist în romanele lui Iulian Bocai. Alături de cei deja numiți mai sus îi mai putem aminti pe Bogdan Răileanu, Dan Alexe și Mihai Radu. La categoria autoficțiuni intră Adrian Schiop, autorul „capodoperei” Soldații. Poveste din Ferentari, povestea unei ratări sociale descompusă și apoi asumată narativ, dar și anecdotica rebelă a lui Alexandru Vakulovski. Romanul istoric nepostmodern nu este nici el ignorat.

Subiectul „paraliteraturii” ocupă un spațiu larg în Istoria… lui Mihai Iovănel[76]. Acesta remarcă decăderea romanului polițist după 1989[77], dar și marginalitatea genului fantasy (scriitorul român Costi Gurgu e în pole position la acest capitol) în favoarea traducerilor străine. Scurta istorie a SF-ului românesc se individualizează prin profuziunea de detalii istorice, iar rolul său este legat de avangarda tehnică și de sincronizarea dorită cu Occidentul dezvoltat din anii 1980-2000. Dincolo de postmodernism, SF-ul are o întâietate mai convingătoare ca adevărat gen contemporan în literatura română, însă acesta nu a înregistrat vânzări și validări interne apreciabile: „Îi lipsește în primul rând o piață reală, pe care comunitatea semnificativă de fani nu o poate substitui”.[78] Mircea Cărtărescu încorporează omagiativ convențiile SF-ului în romanul Solenoid. Pe de altă parte, literatura Science Fiction românească nu este pe deplin armonizată cu „formula comercială occidentală”[79], păstrând specificitatea livrescă a semiperiferiei românești. Genul thriller se laudă cu Pavel Coruț și Eugen Ovidiu Chirovici ca demni de a fi remarcați, ultimul scriind un soi de proză globalistă neutră și sofisticată compozițional. Benzile desenate, literatura pentru copii, romancerul sunt suprinse pe scurt, însă deloc dramaturgia recentă. Romanele de consum ale Irinei Binder primesc o critică tranșantă ideologic: creștinismul materialist cu alură de soft porn în decor de mall definește producția autoarei.

Poezia ultimei jumătăți de veac s-a consumat ca validare publică între postmoderni, reprezentați și apărați ca grup de Mircea Cărtărescu, Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun și Ion Bogdan Lefter – și neoexpresioniștii șaizeciști – Nichita Stănescu, Marin Sorescu și Ion Gheorghe. „În linii mari, modelul optzecist a fost construit prin rețeaua conceptuală realism-narativism-biografism-autenticism-tranzitivitate-contingență-urbanism-postmodernism, opusă rețelei șaizeciste metafizică-metaforism-arhaicitate-ruralism-(neo)modernism”.[80] Mircea Ivănescu și Leonid Dimov sunt recunoscuți ca predecesori, cu toate că Mihai Iovănel atrage atenția asupra înrudirilor postmoderne între grupări, înlăturând faliile clamate ferm. Mircea Cărtărescu pare poetul de vârf, dar și judecătorul de direcție al optzecismului. Magda Cârneci, Liviu Ioan Stoiciu, redus valoric la primele două volume, Florin Iaru, căruia i se dedică o suită de pagini memorabile[81], dezalienantul Alexandru Mușina, metatextualul Bogdan Ghiu, Viorel Padina sunt consemnați pe meterezele optzecismului. Nouăzecismul liric preia câte ceva din haosul în descompunere – așchii de realitate – al României postcomuniste: Cristian Popescu își împinge cititorii „în plin kitsch morbid și feeric”[82], Simona Popescu uzează până la sațietate de funcția fatică a limbii, Caius Dobrescu cultivă „un realism trivial, dublat de o reflecție poetică”[83], Iustin Panța scrie poezii care „conțin nuclee narative încetinite semantic de indeterminări”[84], Daniel Bănulescu își exhibă autotelic „machismul, cinismul, blazarea”[85], T.O. Bobe „construiește o mitologie burlescă, o biografie fantastă și comică, parazitând, pe de o parte, limbajul infantil al compunerilor școlare”.[86] Neoexpresionismul, definit ca visceralitate lugubră, pe fond de „metaforism abundent” și puseuri retorice irepresibile, îi include pe poeți/e precum Angela Marinescu („o corporalitate feminină ofensivă și vulnerabilă”[87]), Petru Romoșan, Ioan Moldovan („melanj de melancolie și ironie”[88]), Mariana Marin („violent anticomunistă”[89]), Ion Mureșan, Marta Petreu, Eugen Cioclea. Între neoexpresioniștii nouăzeciști Emilian Galaicu-Păun și Ionel Ciupureanu duc intensitatea existențială neagră – preluând o formulă de la Mihai Iovănel – over the top. Douămiismul îi adună împreună pe ivănescianul Adrian Urmanov, Ruxandra Novac, Teodor Dună, Dan Coman, Claudiu Komartin. Minimalismul biografist, determinat ca „brutalitate autodescriptivă” (în siajul fracturiștilor Marius Ianuș, Elena Vlădăreanu, Dan Sociu, Domnica Drumea), îi include pe Andrei Bodiu, Dumitru Crudu, Constantin Acosmei, Mihail Vakulovski, vârful de lance promițător, dar fatalmente ratat ca detentă ideologică, Marius Ianuș, Elena Vlădăreanu, Dan Sociu, poate cel mai important poet al generației 2000, Răzvan Țupa, Ștefan Manasia, V. Leac, T. S. Khasis, Dmitri Miticov, Nicoleta Esinencu, Andrei Doboș, M. Duțescu, Bogdan Lipcanu, Radu Nițescu, douămiistul neoclasic Bogdan Alexandru-Stănescu, Vlad Drăgoi, pulsând pseudoludic de misoginism și violență, Ștefan Baghiu, Yigru Zeltil, Ovio Olaru, nu mult diferit de Vlad Drăgoi prin agresivitate, Medeea Iancu, Iuliana Lungu, Ciprian Popescu, demitizând liric Occidentul de aur al optzeciștilor, Anastasia Gavrilovici etc. Pe fondul unei pierderi de speranță în vechea umanitate, oricum rebarbativă, apare „direcția postumană a poeziei din anii 2010”.[90] Omul tehnologic sau tehnologia umanizată, de această data pe fundalul revoluției digitale desfășurate în România anilor 2000-2010, ajunge în prim-plan. Hipsterul eco-friendly, corporatist, alienat și digitalizat ia locul filologului dezesperant de pe vremuri. Tehnofilii Gabi Eftimie, Vlad Moldovan, mixând stileme retro, Val Chimic, Alex Văsieș, Florentin Popa, Cosmina Moroșanu, Tudor Pop, Mircea Andrei Florea, Deniz Otay se disting în generația lor, deși, în ciuda eforturilor de exegeză, tocmai indistincția pare a fi reala distincție aici: „Stilemele poeziei postumane celebrează, într-o manieră adesea esoterică și glacială, încărcată de referințe din zona SF, în care până și intertextul cu poezia română clasică are un aspect de mutant, decuplarea noilor identități de la sensurile antropocentrice ale vechiului umanism”.[91] Într-un mod care nu mai surprinde după câteva sute de pagini dense, Mihai Iovănel imaginează traiectoria literaturii ca pe o meditație, cutremurată de anxietate și tribulații existențiale, asupra individului contorsionat în rețeaua de păianjen a realității sociale. Scriitorul este strigătul unei epoci, dar unul care execută un mixaj superior retoric a ceea ce conțin câteva istorii economice la zi, un manual de psihologie clinică și altul de psihoterapie, câteva volume de vulgarizare a științelor naturale și un curs intensiv de computer sciences. Literatura este ca praful stelar din coada unei comete istorice, dar nu energia care propulsează solar corpul ceresc. Literaritatea se perpetuează din tehnici discursive abandonate și reimaginate cu fiecare generație în parte. Există o estetică în ceață, dar una databilă, a efemerității contemporane, care integrează nonficționalul în cadrul unei ficționalizări cu reguli variabile. Materialistă, idealistă, marxistă sau postmarxistă, Mihai Iovănel nu zăbovește prea mult pe tema ficționalizării ca primum movens al literaturii.

Globalismul – evadarea din estetica anonimatului

Dat fiind minoratul social-politic, pașnic și conformist, al României în Europa și, implicit, în lume, nici literatura națională nu poate fi altfel. Sentimentul vinovat al inferiorității și al insignifianței își caută debușee în mituri compensatorii ridicole și absurde: „Spectrul variază între vechi complexe de inferioritate (cunoscutul fatalism al autoderiziunii semicoloniale) și la fel de vechi complexe de superioritate (în special provenind din zona protocronist-naționalistă, dar nu numai – Constantin Noica lansase deja în anii ’80 expresia „Germania untului”, prin care înțelegea depreciativ Occidentul materialist, opus României, în care, după Noica, se putea face cu adevărat cultură)”.[92] Ieșirea la liman se realizează prin exportul unei excelențe eurocentriste grație lui Mircea Cărtărescu, beneficiarul unei notorietăți sensibil mai mari în Europa decât majoritatea zdrobitoare a scriitorilor de limba română. Totuși, asocierea de pe poziții ancilare cu „marile culturi” mizează pe raporturi „rectilinii și uniforme”[93] între centru și periferii care nu sunt nicidecum mecanice[94], „toate depinzând de macrocontextul social, economic, politic și ideologic”.[95] Atunci când ceva din trecutul sau prezentul literaturii române va corespunde cu macrocontextul global, rezolvându-i pentru moment dilemele sau măcar surprinzându-i ontologic antinomiile, scriitorii români vor fi metabolizați ca fiind de relevanță mondială (Norman Manea, Paul Goma și Andrei Codrescu au reușit parțial să se intersecteze cu circumstanțe temporale favorabile lor). Mimetismul involuntar sau căutat al modelelor occidentale nu garantează nici o ascensiune care să confirme acest scenariu. De aceea, indiferent dacă Mircea Cărtărescu va câștiga sau nu Premiul Nobel, forța de iradiere și de contaminare epistemică a literaturii sale nu va înceta să fie minoră din simplul motiv că nici el, printre atâția alții, nu propune o alternativă egal de originală și grandioasă la tensiunile lumii de azi.[96] Ceea ce pune la dispoziție România literaturii globale sunt romanele dure, depresive, distopice ale Hertei Müller, în care societatea românească, dincolo de rama anticomunistă, se recunoaște așa cum este, ca un spațiu al unor conservatorisme europene intrate în stadii diferite de putrefacție. Noua identitate europeană a scriitorului etnic român se va realiza, cel mai probabil, prin refuzul de a scrie în limba română. Înainte de a asista la mutațiile ce se anunță deja ca majore, Mihai Iovănel redactează istoria unor vremuri care, într-adevăr, au apus. Dacă metoda sa de interpretare alunecă în fuzziness, aceasta se întâmplă doar pentru că nu se poate anticipa clar ce va urma[97], însă cu siguranță nimic nu va mai fi la fel după Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020, un work in progress care nu și-a încheiat încă drumul. Însă a te afla pe drum este mai semnificativ decât putem bănui.

Bibliography

Axinte, Șerban. “O tentativă de reideologizare a literaturii” [An Attempt at Re-ideologizing Literature], Observator cultural, no. 1067, 2021. Online https://www.observatorcultural.ro/articol/o-tentativa-de-reideologizare-a-literaturii/. Accessed on 22.07.2021.

Badea-Gheracostea, Cătălin. “Fantastica românească văzută de Mihai Iovănel” [The Romanian SF Literature as seen by Mihai Iovănel], Observator cultural, no. 1067, 2021. Online https://www.observatorcultural.ro/articol/fantastica-romaneasca-vazuta-de-mihai-iovanel/. Accessed on 22.07.2021.

Cernat, Paul. “O istorie progresistă a literaturii române recente” [A Progressist History of Recent Romanian Literature], Observator cultural, no. 1067 and no. 1068, 2021. Online https://www.observatorcultural.ro/articol/o-istorie-progresista-a-literaturii-romane-recente-i/ și https://www.observatorcultural.ro/articol/o-istorie-progresista-a-literaturii-romane-recente-ii/. Accessed on 22.07.2021.

Crețu, Bogdan. “O istorie (post)marxistă a literaturii contemporane” [A (Post-)Marxist History of Contemporary Literature], Observator cultural, no. 1067 and no. 1068, 2021. Online https://www.observatorcultural.ro/articol/o-istorie-postmarxista-a-literaturii-contemporane-i/ și https://www.observatorcultural.ro/articol/o-istorie-postmarxista-a-literaturii-contemporane-ii/. Accessed on 22.07.2021.

Cistelecan, Alex. De la stânga la stânga. Lecturi critice în câmpul progresist. Cluj-Napoca: Tact, 2019.

Dumitru, Teodora. Modernitatea politică și literară în gândirea lui E. Lovinescu [The Political and Literary Modernity in E. Lovinescu’s Thought]. Bucharest: Editura MLNR, 2016.

Dună, Raluca. “Mărfarul, personalul și fetișul” [The Goods Train, the Slow Train and the Fetish], Observator cultural, no. 1067, 2021. Online https://www.observatorcultural.ro/articol/marfarul-personalul-si-fetisul/. Accessed on 22.07.2021.

Iovănel, Mihai. Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc [The Ideologies of Literature in Romanian Postcommunism]. Bucharest: Muzeul Literaturii Române, 2017.

Iovănel, Mihail. Roman polițist [Policier]. Cluj-Napoca: Editura Tact, 2015.

Lovinescu, E. Istoria civilizației române moderne [The History of Modern Romanian Civilization]. Bucharest: Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Române, 2016.

Moraru, Christian. “Către o nouă tectonică literară. Istorie și analiză ideologică după 1989” [Towards a New Literary Tectonic. History and Ideological Analysis after 1989]. Observator cultural, no. 886, 2017. Online: https://www.observatorcultural.ro/articol/catre-o-noua-tectonica-literara/. Accessed June 25, 2021.

Mureșan, Adrian. “O anatomie (literară) a răului politic” [A (Literary) Anatomy of Political Evil]. Observator cultural, no. 1046, 2021. Online https://www.observatorcultural.ro/articol/o-anatomie-literara-a-raului-politic/. Accessed June 25, 2021.

Poenaru, Florin. “Istoria lui Iovanel – epitaful optzecismului” [Iovănel’s History – The Epitaph of the 80s], Criticatac, May 14 2021. Online: https://www.criticatac.ro/istoria-lui-iovanel-un-eveniment/. Accessed June 25, 2021.

Racu, Alexandru. Apostolatul antisocial. Cluj-Napoca: Editura Tact, 2017.

Rizescu, Victor. Canonul și vocile uitate [The Canon and the Forgotten Voices]. Bucharest: Editura Pro Universitaria, 2020.

Rogozanu, Costi. “Când totul e pierdut, ai grijă să cazi cu stil. Istoria lui Iovănel. Note, completări, provocări” [When Everything Is Lost, Be Careful To fall In Style. Iovănelʼs History: Notes, Additions, Challenges], Revista Transilvania, Nr. 7-9, 2021. Online https://revistatransilvania.ro/wp-content/uploads/2021/10/Transilvania-7-8.2021-Rogozanu.pdf Accessed on 28.10.2021.

Simuț, Ion. “O istorie ideologică, progresistă, douămiistă” [An Ideological, Progressist, Millennial History], Observator cultural, no. 1067, 2021. Online https://www.observatorcultural.ro/articol/o-istorie-ideologica-progresista-douamiista/. Accessed on 22.07.2021.

Note:


[1] Cu excepțiile notabile, deși desincronizate, ale criticilor Christian Moraru, „Către o nouă tectonică literară. Istorie și analiză ideologică după 1989”, Observator Cultural, Nr. 886, 2017, versiunea online https://www.observatorcultural.ro/articol/catre-o-noua-tectonica-literara/ și Adrian Mureșan, „O anatomie (literară) a răului politic”, Observator Cultural, Nr. 1046, 2021, versiunea online https://www.observatorcultural.ro/articol/o-anatomie-literara-a-raului-politic/. Dacă articolul lui Christian Moraru punctează apreciativ direcțiile de gândire deschise în critica literară contemporană de Mihai Iovănel, Adrian Mureșan, fără a se ocupa de mizele mai înalte ale volumului, observă în primul rând lipsurile sau slăbiciunile sale, care sunt, în principal, de elaborare a unor puncte de vedere mai curând schițate și de întărire argumentativă suplimentară.

[2] Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (București: Muzeul Literaturii Române, 2017).

[3] Aici aflăm prima incursiune în literatura SF și în romanele lui Sebastian A. Corn. Vezi Mihail Iovănel, Roman polițist (Cluj-Napoca: Editura Tact, 2015), 144-151.

[4] Încă de la Junimea, esteticul joacă un rol ambiguu și versatil, Titu Maiorescu încarnându-l cu succes. Ibid., 85: „Politicianismul junimistului este singura lui atitudine consecventă. Estetica lui și-a schimbat adesea, din rațiuni tactice, punctele de vedere – către sfârșitul vieții, de pildă, recomandă ca o scriere să nu fie premiată de Academie pentru că înfățișa armata română în nuanțe morale dezagreabile (argument prea puțin estetic); sau justifica naționalismul din poeziile lui Octavian Goga. De asemenea, cine citește azi articolele lui Maiorescu constată cu ușurință cât de partizane îi erau poziționările. În fond, Maiorescu a validat estetic doar autori din zona lui ideologică. Faptul că printre aceștia s-au numărat Eminescu, Slavici, Caragiale ține în mare parte de întâmplare”.

[5] În pofida bogăției de referințe ideologice din Istoria civilizației române moderne și din partea dedicată criticii literare de până atunci din Istoria literaturii române contemporane, Eugen Lovinescu nu este atât în eroare ca sociolog, economist și teoretician politic, cum s-a afirmat încă din epocă – vezi excelentul dosar critic exhaustiv din E. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne (București: Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Române, 2016, 714-895) –, cât ambiguu, neclar, abstras, idealist, cultivând o prețiozitate de ansamblu, de aură culturală enigmatică, în materie de înțelegere punctuală, empirică, a unor realități sociale date. S-ar putea ca acest refuz al exactității explicite să fie din pricina liberalismul difuz local, dar generos în privința progresismului occidental, burghez, care îl face pe Eugen Lovinescu fragil în ochii unor istorici ai ideologiilor de meserie. Costi Rogozanu, într-un articol din prezentul volum (,,Când totul e pierdut, ai grijă să cazi cu stil. Istoria lui Iovănel. Note, completări, provocări”, 67-79, citatul este la pagina 69), susține, mai mult de atât, că Eugen Lovinescu aplica cu intenție un program liberal-burghez de depășire superioară a adversarilor ideologici în plan local: ,,În fond, ce făcea criticul acum un secol, în anii ʼ20? Nu denunța, ci anunța o hegemonie, aceea a unghiului liberal de citire a istoriei. Perspectiva poate părea revoluționară, venind la câțiva ani după unirea cu Transilvania, ani în care naționalismul avea rol de coagulant forțat al ,,României mari”. Asupra „raționalității procesului istoric” la Eugen Lovinescu, întrupat zeletinian în Partidul Național Liberal, vezi Victor Rizescu, Canonul și vocile uitate (București: Editura Pro Universitaria, 2020, 209-216), dar și Teodora Dumitru, Modernitatea politică și literară în gândirea lui E. Lovinescu (București: Editura MLNR, 2016, 44-65), care pune la dispoziție o analiză în detaliu – mai favorabilă ca demers ancorat științific – a concepției ideologice specifice lui Eugen Lovinescu, în care vede un amestec dialectic de idealism și pragmatism localist (Ibid., p. 77, p. 92). În altă ordine de idei, Mihai Iovănel citește în Lovinescu pe cel care, în încercarea sa de a disocia esteticul de etic și etnic, se lovește inevitabil de aluviuni sociologice și materialiste care lărgesc orizontul interpretării. Pe de altă parte, G. Călinescu se încadrează „în zona unui etnocentrism cu accente rasiste și antisemite”, recognoscibile în ultimul capitol din Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941). Vezi Iovănel, Istoria, 92.

[6] Iovănel, Istoria, 10.

[7] Este ceea ce observă cu sagacitate Florin Poenaru într-o cronică destul de critică a cărții: „Fără o teoretizare sui generis a limitelor temporale și ale contemporaneității, Iovănel este forțat să lucreze cu instrumente gata formate. Mă refer aici la împărțirea pe «generații literare», care nu are nici un sens din punct de vedere sociologic, dar s-a împământenit ca urmare a luptelor culturale și literare din anii 60 încoace: șaizeciști, optzeciști, nouăzeciști etc”. Vezi Florin Poenaru, „Istoria lui Iovănel – epitaful optzecismului”, Criticatac, 14 mai 2021, online la https://www.criticatac.ro/istoria-lui-iovanel-un-eveniment/.

[8] Iovănel, Istoria, 11.

[9] Ibid., 15. „Dar DGLR rămâne șantierul pe care am deprins bazele istoriei literare”.

[10] Ibid., 12.

[11] Ibid., 13.

[12] Ibid., 21.

[13] Ibid., 24.

[14] Ibid., 36.

[15] Ibid., 41. „Oricum, ține de ironia istoriei simetria dintre intelectualii/ideologii marxiști care de-a lungul perioadei 1948-1989 încearcă să-și imagineze cum va arăta România după ce, tratată prin terapia modernizării și industrializării forțate, va fi atins stadiul utopic al comunismului și intelectualii/ideologii dreptei după 1989 care încearcă să imagineze un viitor liberal al României, un viitor în care piața liberă va funcționa ca în teoria liberală, ridicând populația la stadii de bunăstare nemaiatinse. Această simetrie poate fi dusă mai departe: dacă comuniștii dădeau vina pentru dificultățile de parcurs pe greaua moștenire lăsată de sistemul burghezo-moșieresc, ideologii dreptei post-1989 au recurs constant, în încercarea de a explica întârzierea procesului de construcție a României capitaliste, la greaua moștenire comunistă, rezistentă la anticorpii pieței libere”.

[16] Ibid., 37.

[17] Ibid., 39.

[18] Ibid., 42.

[19] Ibid., 

[20] Ibid., 47: „Astfel, un fost nomenclaturist ca Octavian Paler, membru al CC al PMR și șef al Televiziunii și al celui de-al doilea ziar ca importanță, România liberă, dar trecut în ultimii șapte ani de comunism într-o zonă gri (scos de la România liberă, unde totuși excelase prin zel propagandistic, refuză o altă poziție «inferioară», de pildă redactor-șef la revista Magazin, preferând să se pensioneze), ajunge să joace un rol de justițiar anticomunist. În primele numere postcomuniste din România literară, el face interviuri cu membri ai diasporei anticomuniste – Monica Lovinescu, Virgil Ierunca – cu aerul că suferiseră împreună”.

[21] Ibid

[22] Ibid., 50: „De la Caragiale, proza românească a cunoscut puțini autori cu un control atât de fin al frazei, instrumentat cu efecte devastatoare sau, după caz, înălțătoare în special în texte satirice, în pamflete și în portretistică. Un volum de memorii semnat de Pleșu ar deveni probabil capodopera vieții lui de autor”.

[23] Ibid., 52: „Dincolo de calitățile sale reale (erudiție, șarm speculativ și stilistic), eseistul a beneficiat de o agresivă expunere mediatică, fie ca erou civilizator, fie ca «victimă exponențială»”.

[24] Ibid., 54.

[25] Pentru un exeget atât de curios și scrupulos cu tot ce se scrie în România ultimei generații de autori este de-a dreptul surprinzător că Mihai Iovănel nu citează nicăieri, într-o istorie de șapte sute de pagini care înoată în mii de note de subsol prezente sau doar de ghicit, cartea lui Alexandru Racu, Apostolatul antisocial (Cluj-Napoca: Editura Tact, 2017), studiu de referință pentru incoerențele neoliberale ale dreptei neoconservatoare românești. E cu atât mai curios cu cât primele trei capitole din Istoria… merg paralel, deși la o rezoluție redusă, cu tezele și demonstrațiile din Apostolatul antisocial.

[26] Ibid., 53: „În absența unei autoironii rezonabile, cartea suferă de prețiozitate stilistică cu accente de superbie juvenilă, de verbozitate filozofică, de mobilizarea subiectului narator sub mistica unui destin, a unei «viziuni»”.

[27] Ibid., 55.

[28] Vezi Alex Cistelecan, De la stânga la stânga. Lecturi critice în câmpul progresist (Cluj-Napoca: Tact, 2019).

[29] Iovănel, Istoria, 57. Mihai Iovănel plasează cumva eficiența teoriei marxiste tot în trecut – e adevărat –, unul apropriat calendaristic, vorbind chiar despre „principala problemă ridicată de comunismul real unei interpretări marxiste (se raportează aceasta recuperator, fie și critic, la moștenirea comunismului? sau îl respinge integral ca abominație?)”. Având în vedere că Alex Cistelecan amintește în De la stânga la stânga de rezolvarea celor mai multe probleme ecologice, sociale și politice din prezent tocmai prin desființarea proprietății private a mijloacelor de producție, oricum concentrate la vârf, și consideră mai fezabil calculul economic centralizat decât politicile macroeconomice ale băncilor centrale din zilele noastre, cred că este limpede de care parte a baricadei se plasează acesta, indiferent că, în afara acestei adeziuni principale, nu găsim și o argumentație științifică credibilă la Alex Cistelecan în acest sens. Vezi Cistelecan, De la stânga la stânga, 416.

[30] Ibid., 67-68. „Formulată brut, ideea unor clase sus-puse care conspiră să-și reproducă dominația asupra claselor dominate nu poate evita un anumit aspect conspiraționist. (…) Însă de-a lungul perioadei în care realismul socialist a constituit doctrina artistică a regimului, ideea unei conspirații a claselor sus-puse pentru menținerea claselor paupere în sărăcie și ignoranță a reprezentat teoria ideală. În această cheie este văzută în anii ’50, de pildă, Junimea”. Mihai Iovănel nu intră în mai multe amănunte în acest loc – degenerarea sau aplicarea „corectă” a marxismului este problema pe care Mihai Iovănel o interpretează ca nerezolvată și în cartea lui Alex Cistelecan. De altfel, Mihai Iovănel introduce cele câteva pagini despre marxism fără ca acesta să fie pus la treabă de criticul și istoricul literar. Relația sa cu estetica marxistă, dincolo de citarea adecvată a lui Raymond Williams la locul potrivit sau a lui Frederic Jameson în contexte care nu ridică probleme teoretice serioase, este una cât se poate de ambivalentă: deși tratat cu interes, aplicațiile sale lipsesc aproape cu desăvârșire. Materialismul lui Mihai Iovănel înregistrează ecouri marxiste, dar nu mai mult de atât.

[31] Ibid., 72.

[32] Ibid., 73. „Prin autori ca Nicolae Manolescu, critica estetică își convertește în regim de urgență discursul autonomiei estetice (prin care rezistase în comunism atât presiunii modelului marxist, cât și presiunii modelului naționalist) într-un discurs anticomunist (ceea ce nu fusese niciodată) și, mai mult, liberal (deși cultura politică a scriitorilor români, dincolo de cateheza vulgatei socialismului științific, rămăsese precară.)”. Cât privește stânga postcomunistă, ea se prezintă în termenii următori la pagina 75: „Toți aceștia sunt mai curând conservatori decât intelectuali de stânga în sens marxist, critici literari care îl admiră pe Dostoievski și predică sensibilitatea socială creștină (Valeriu Cristea), neoconservatori al căror naționalism se va acutiza cu timpul (cazul lui Eugen Simion), însă eticheta de stânga reprezintă o indexare infamantă utilă celor care se poziționează la dreapta în contextul anticomunist al primilor ani de postcomunism”.

[33] Ibid., 86.

[34] Din rândul criticilor literari lansați după anul 2000, primul tratat cu ceva mai mare precizie critică este Daniel Cristea-Enache, respins sumar pentru modul „empiric-dogmatic care se dispensează de orice problematizare teoretică”. Ibid., 104-105.

[35] Ibid., 105.

[36] Teorii materialiste, cu privire la care nu suntem informați prea mult, vor regla lipsurile presante ale „fetișismului” estetic, însă următoarele aprecieri, emise în trecere, oricât de degajate și certe par, nu se pot clădi decât tot pe o estetică, fie și una materialistă: „procesul de educație va trebui să includă evaluarea operelor de artă ca artefacte, să distingă între un pasaj bine scris și unul prost scris, între un roman bine construit și unul rău construit”. În plus, atemporalitatea metafizică căutată a criticilor literari români (dar oare așa de înalt să fie ea intenționată?) face ca o „bună parte a criticii românești” să merite a fi aruncată la coș. Sentința sună incitant, dar probatoriul e de negăsit. Aceste puncte albe, la fel ca în cazul teoriei marxiste/marxiene, ar merita să fie umplute cu sens într-o ediție viitoare.

[37] Ibid., 155.

[38] Ibid., 147: „În mai multe rânduri, Academia s-a trezit în mijlocul unor scandaluri legate de refuzul de a(-și) asuma trecutul (relativizarea Holocaustului fiind o atitudine caracteristică), de colaborarea unor membri cu Securitatea comunistă, de corupție ș.a.m.d. Academia rămâne fundamental o instituție conservatoare și naționalistă, fără un impact real în spațiul public”.

[39] Despre Gabriel Liiceanu citim următoarele, la pagina 120: „publicarea unui roman de Alex Mihai Stoenescu, Patimile Sfântului Tommaso D’Aquino (1995), însoțit de o prezentare a lui Liiceanu, care îl declară capodoperă; sau a unui prim volum dintr-un roman de Mihai Sin – Quo vadis, Domine? (1993) -, care avea să fie acuzat de critici că reabilitează Securitatea (al doilea volum nu a mai fost publicat la Humanitas)”. Alex Ștefănescu este menționat ca „primitiv” în contexte dezonorante, la pagina 124. USR-ul (Uniunea Scriitorilor din România) cade sub incidența unui tot mai accentuat „reacționarism”, vezi pagina 125. Revista de cultură Observator Cultural se branșează la un progresism liberal de inspirație nord-americană încă de la apariție, intrând în scurt timp în conflict deschis cu păltinișenii neointerbelici

[40] România nu atinsese nivelul de dezvoltare necesar în 1980 pentru a-și pune problemele culturale ale postindustrializării în cadrul postmodernismului, așa cum este definit acesta la sursă. Mai mult de atât, postmodernii din campusurile americane adoptă valori de stânga și nu bifează cu entuziasm obedient credințe neoliberale în plan socio-economic. Vezi, în acest sens, cazul cvasiridicol al lui Mircea Cărtărescu. Ibid., 155.

[41] Ibid., 165. „Însă în România compararea „corectitudinii politice” (amalgamate/confundată cel mai adesea cu acțiunile afirmative) cu realismul socialist se produce la un nivel sensibil mai primitiv și, de fapt, pur retoric, unde referința „realism socialist” semnalează dorința utilizatorului de a înfățișa subiectul discuției (progresismul american) în cele mai sumbre culori și de a bloca orice discuție despre reformarea sau revizitarea sistemului patriarhal. De altfel, spaima de corectitudinea politică, cu toate formele stilistice și ideologice diferite pe care le îmbracă această spaimă, este markerul cel mai sigur al apartenenței la tabăra conservatorismului”.

[42] Ibid., 175. „Literatura lor se naște la limita dintre comercial, existențial, mediatic. Nu cunoaște reguli, nu impune reguli”. Este limpede de ce douămiiștii nu ating cote simbolice minimale pentru criticii cu sistemul de operare instalat acum jumătate de secol. Ibid., 182: „Din punct de vedere ideologic, de-a lungul anilor 1990-2000 paradigma dominantă ține de un neoliberalism generic. Autorii marxiști (Paul Cornea, Z. Ornea) renunță cu totul la marxism după 1989, ba chiar caută o discreditare retrospectivă a lui, iar autorii naționaliști din aripa protocronistă (Edgar Papu, Mihai Ungheanu) sunt cu totul discreditați. Postmoderniștii ca Mircea Cărtărescu se declară fără ezitare neoliberali. Abia prin generația 2000 se produce depășirea acestui neoliberalism generic, prin intermediul unor metodologii precum Critique, New Historicism, analiza cantitativă, gender studies etc., în ale căror bibliografii intră și autori marxiști. Dar prea puțini autori douămiiști par să fie totuși conștienți sau interesați de emfatizarea acestei poziționări materialiste sau marxiste”.

[43] Ibid., 185. O pagină mai devreme, Mihai Iovănel afirmă subtil: „Criticarea lui Ceaușescu, de exemplu, depindea de fluctuațiile relațiilor acestuia cu Statele Unite”.

[44] Ibid., 191.

[45] Ibid., 192.

[46] Ibid., 194.

[47] Ibid., 211.

[48] Ibid., 214.

[49] Ibid., 221.

[50] Ibid., 229.

[51] Ibid., 241.

[52] Idem, ,,Totuși, în partida dintre apărătorii ,,conservatori’’ ai canonului (critici șaizeciști în principal) și asalturile postmoderniștilor optzeciști sau ale revizionismelor est-etice patronate de Monica Lovinescu, Borza se situează de partea celor care tind să conserve ordinea de tip canonic (chiar și relativizând criteriul estetic)’’.

[53] Ibid., 250. Sau, o pagină mai târziu: „Pot fi amintite încurajările lui Mircea Eliade pentru proiectul lui Paul Anghel de istorie protocronistă. (…) Ironia face ca Vintilă Horia, anticomunist visceral, să practice o literatură mizând pe aceleași resorturi naționaliste ca autorii din țară. Poate fi adăugat, din aceeași generație interbelică în sânul căreia a fost elaborat de fapt corpusul ce urma să stea la baza protocronismului, Constantin Noica, care a manifestat de asemenea simpatie față de protocroniști”.

[54] Ibid., 256.

[55] Ibid., 255.

[56] Ibid., 274.

[57] Ibid., 279-280.

[58] Ibid., 287.

[59] Ibid., 291. „Ca și în proza lui Mircea Cărtărescu, utopia literaturii nu doar că substituie la el orice schemă socială veridică, ci și maschează orice comportament minim integrat în social. Singura formă de socializare pentru personajele lui Mălaicu-Hondrari, pe lângă discuțiile despre literatură, este să fumeze și să bea cafea”.

[60] Ibid., 291.

[61] Ibid., 295.

[62] Ibid., 302.

[63] Ibid., 324.

[64] Ibid., 328. Referitor la aceștia, Mihai Iovănel surprinde esențialul: „Calitatea lor este una preponderent egotistă, egoistă și mioapă. Activitatea lor îmbracă un aspect de clasă. Cine va frunzări colecția 22, oficiosul GDS, va găsi cu precădere discursuri despre elite și anticomunism și zero interes pentru cei mulți – clasa celor aruncați în afara sistemului după prăbușirea comunismului. Acestora le sunt alocate roluri negative – votanți PSD, braț al reacțiunii, frâna României în drumul spre Europa etc. Deși ei nu există pe agenda dreptei neoliberale, inexistența lor este de mai multe feluri – în funcție de clasele mai mult sau mai puțin mobile pe care le formează”.

[65] Ibid., 329.

[66] Ibid., 347.

[67] Ibid., 358-359.

[68] Interesantă este deconstruirea clișeelor realist-socialiste la Ioan Groșan, unul dintre autorii citiți și interpretați care aduc un plus de vitalitate istoriei de față. Ibid., 370: „Literatura autorului indică astfel cât se poate de elocvent originile dialectice ale metarealismului, care s-a format istoric în literatura română prin disocierea ironică de realismul socialist”.

[69] Ibid., 376.

[70] Ibid., 377.

[71] Ibid., 378.

[72] Ibid., 396. De pildă, dar nu numai aici, romanul lui Răzvan Rădulescu, considerat capodopera sa (termen utilizat de mai multe ori în Istoria…, fără prea multe explicații), Teodosie cel Mic este prezentat în felul următor: „Teodosie cel Mic oferă, într-o elegantă și subtilă calibrare a tuturor acestor registre, o metaficțiune postmodernă etalând comploturi și complotiști, tabere polarizate moral (deși răii sunt la fel de simpatici precum pozitivii), uneltiri, evadări spectaculoase, bătălii finale grandioase, vorbe înțelepte, dragoni, idile telenovelistice, o largă ilustrare a regnurilor biologice (furnici, pești, oameni)”.

[73] Ibid., 394.

[74] Ibid., 409.

[75] Ibid., 413. „Un realism care face transferul la stadiul Simbolicului (în sens lacanian), care introduce în social experiențele individuale ale postmodernismului (stadiul Imaginarului) și realismului mizerabilist (stadiul imposibil de atins al Realului)”.

[76] Ibid., 445. De unde interesul pentru genuri „inferioare” de literatură? „Pentru a atinge o concluzie de etapă, în istoria de aproape un secol și jumătate a literaturii române moderne, ficțiunea populară a însoțit fără întrerupere literatura mainstream, adică acea literatură care a reușit să se „instituționalizeze” prin câștigarea jocurilor de formulare a criteriilor (estetice, etice, etnice, de gen etc.), care vor reglementa până în prezent canonul literar”. Oare nu există SF-uri care se ridică la un nivel estetic cel puțin egal sau chiar superior romanelor „canonice”?

[77] O remarcă inteligentă este aceea conform căreia romanul polițist autohton nu a putut să prindă la publicul educat în România perioadei 1850-1900 pentru că statul subdezvoltat, corupt și haotic românesc nu avea mecanisme de identificare și valorizare a culpelor penale mici și medii. Ibid., 473: „Or, școala romanului detectivistic din Franța și Anglia se consolidase tocmai sub influența unor sisteme penale fluente”. Ibid., 475: „În fond, sistemul legal-penal oficial este aproape cu totul absent”.

[78] Ibid., 461.

[79] Ibid., 462.

[80] Ibid., 496.

[81] Ibid., 517. Florin Iaru, deși mut ca poet câteva decenii după 1990, situație de paralizie momentană experimentată și de alți scriitori români, își schimbă destul de mult perspectiva: „Iaru se plânge că a primit exact ce visase în comunism: mărfuri occidentale sau japoneze. Punctele de rezistență și-au schimbat polaritatea: înainte ofertei abundente i se ducea dorul, acum i se duce grija”. Pe lângă „nostalgia pentru vremurile în care realitatea obișnuia să fie unică și mai simplă”, Florin Iaru face uz de tropi sexuali misogini și machiști în 2010 de parcă încă se află blocat în primii ani postcomuniști, când se exersa în spirit occidental violentarea simbolică a pudorii promovate de defunctul PCR, ajungând, într-o etapă mai adusă la zi, chiar la ironizarea „corectitudinii politice”.

[82] Ibid., 526.

[83] Ibid., 529.

[84] Ibid., 531.

[85] Ibid., 532.

[86] Ibid., 534.

[87] Ibid., 537.

[88] Ibid., 543.

[89] Ibid.

[90] Ibid., 617.

[91] Ibid., 638.

[92] Ibid., 650.

[93] Ibid., 661.

[94] Ibid., 662: „scriitorul care inovează într-o literatură centrală aduce din cultura periferică de origine material specific culturii de origine; acesta poate ține fie de formă (oralitatea romanului african), fie de una din componentele fondului (bunăoară o anumită atmosferă realist-fantastică, precum în literatura latino-americană a realismului magic)”.

[95] Ibid., 663.

[96] Ibid., 679: Literatura română se definește ca având grosso modo „o creativitate modestă, incapabilă să rețină atenția planetară prin ceva de felul romanului polițist nordic sau al realismului magic sud-american”.

[97] În numărul 1067 din 25.06.2021, revista Observator Cultural dedică o serie de recenzii Istoriei… lui Mihai Iovănel. Acestea aparțin criticilor Ion Simuț (,,O istorie ideologică, progresistă, douămiistă”), Raluca Dună (,,Mărfarul, personalul și fetișul’’), Șerban Axinte (,,O tentativă de reideologizare a literaturii’’), Cătălin Badea-Gheracostea (,,Fantastica românească văzută de Mihai Iovănel’’), Paul Cernat (,,O istorie progresistă a literaturii române recente’’, în două episoade, al doilea continuat în nr. 1068 din 29.06.2021) și Bogdan Crețu (,,O istorie (post)marxistă a literaturii române’’, cu o continuare în nr. 1068 al hebdomadarului). Articolul lui Ion Simuț este unul decent ca ton, deși nu am înțeles ușurința acestuia de a plasa pe unii filosofi contemporani între ,,neomarxiști”. Nu suntem siguri că Slavoj Žižek, destul de eclectic, e neomarxist. Ion Simuț crede că știe mai bine, așa cum a citit pe Wikipedia, după cum el însuși recunoaște, că Alex Cistelecan și Mihai Iovănel s-au retras de pe platforma Criticatac. ,,Autorul nu este un critic imparțial’’. Nu avem idee care sunt trăsăturile obiective ale criticii imparțiale pe care Mihai Iovănel să nu le fi respectat în istoria lui. Printre altele, Mihai Iovănel tocmai asta se străduiește să ne arate – critica literară nu poate fi obiectivă decât dacă se ocupă arid de cronologii. Orice interpretare schimbă totul. Nu intrăm în polemica dificilă G. Călinescu – naționalist sau naționalist rasist?, deși limbajul fascist este prezent, ticăit și molcom, în admirata sa istorie. Nu am înțeles afirmația ,,Noutatea punctului de vedere, ingenios articulat și convingător argumentat în Istoria… lui Mihai Iovănel, provine nu atît din relevarea funcției ideologice în configurarea valorii literare, deși acest aspect pare cel mai important la prima vedere, cît din alte două surse: atitudinea anticonservatoare, adică progresistă, și perspectiva generației douămiiste asupra literaturii”. Nu ideologia e importantă, ci ideologiile ei. Nu contează bani, ci valoarea monetară. Credem că acestea sunt pasaje destul de comice. Sau, alte aserțiuni, mustrări în surdină, ca de pildă: ,,Mă tem că antitradiționalismul metodologic, preferința pentru metodele la modă și antinaționalismul sever să nu fie un simptom de cancel culture, de refuz sau respingere a tradiției”. ,,Sper ca Mihai Iovănel să nu sufere de un radicalism de opinie ce s-ar îndrepta spre o ștergere nihilistă a tradiției, invocînd imperativele și suveranitatea prezentului”. Degetul ridicat dumnezeiește nu îl poate ajuta nicidecum pe Mihai Iovănel. Nici sintagme ca ,,nihilismul extremist”. Victimizările, care vin cu etichete de tip uppercut, nu cadrează. Nu știm unde vorbește Mihai Iovănel de ,,canon transnațional” în contextul lipsei de credință în existența oricărui canon, cu atât mai mult în unul absolut. În rest, poate din prudență sau calm interior, cronica e destul de utilă. Pentru Raluca Dună, Mihai Iovănel este un caz simplu, cu toate că debutul se anunța promițător: ,,Ce înseamnă marxismul pentru Mihai Iovănel nu e însă foarte clar, dacă aderă sau nu la teoriile prezentate în propria carte, la capitolul dedicat marxismului: sistemul antagonic al claselor sociale (cu reciproca ură de clasă care decurge din această împărțire), baza economică cu supra-baza ideologică, determinîndu-se reciproc, rolul oamenilor de cultură de a anticipa și direcționa revoluția socială, literatura ca mecanism etc. etc.”. Totul o irită după o scurtă vreme pe recenzentă, iar Iovănel e un marxist cu ,,limbaj de lemn”. Prea mulți autori uitați, prea mult Christian Moraru: ,,rămîne de văzut dacă nu e un tren cam… personal, în care a ratat „întîlniri“ cu autori relevanți (fie și pentru un compartiment al trenului) sau cu opere (deja) relevante pentru întreg trenul, minimalizând importanța întîlnirilor cu unii, dînd nas în nas – deloc aleatoriu – cu aceiași camarazi ai stîngii progresiste”. Nu se cade să punem în loc de Versailles Casa Poporului. Tonul coboară spre genuni care fierb: ,,700 de pagini stahanoviste de parodie gratuită la adresa instituției criticii literare, a ideii de însăși istorie și critică literară (dintre criticii de stânga doar Ștefan Baghiu ar avea talentul literar necesar unei critici metacritice)”. Nici vorbă de nevoia talentului literar – cel puțin așa rezultă din Istoria… – în critica academică a unuia dintre cei mai branșați la reviste de specialitate internaționale, aride, din criticii literari tineri români. Ralucă Dună crede că Mihai Iovănel este de părere că opera lui M. Cărtărescu e ,,marxistă ca structură”: ceva esențial s-a pierdut pe drum în acest telefon fără fir. Prin aplicarea scannerului de reacționari în literatura română, Mihai Iovănel și-ar arăta bicepșii de fontă granzilor în transă estetică: ,,Prin aplicarea unui șablon uniformizant, pe baza cărora distribuie condamnări și gratificații, se repoziționează însă în contextul paternalist și datat pe care îl deconspiră”. Măcar se recunoaște voalat ce fac de fapt marii critici antiprogresiști. Finalul e pe măsura nemulțumirii ca stare de spirit generală: ,,Dar ce înseamnă pînă la urmă literatura, în concepție marxizantă? Este ceva care ne interesează? Ne amenință? Ne împlinește? Întrebări, recunosc, animate de un anume idealism politic. Se spune că un ins, conservator de profesie, întrebat nu demult despre Istoria lui Iovănel, ar fi răspuns la modul cel mai crud-capitalist: „N-am primit-o, n-am citit-o, n-am comandat-o“. Nici Caesar nu ar fi dat un răspuns mai istoric”. No comment. Șerban Axinte pune benzină peste vâlvătaia critică de mai sus. ,,Punctual însă, istoricul literar manipulează informațiile după cum îi dictează grila sa ideologică. Termenul de fetișizare este peste tot asociat abuziv cu cel de autonomie a esteticului. Nu mi se pare deloc că acest al doilea concept ar însemna o idolatrizare irațională a literaturii neangajate politic. Chiar dacă unii scriitori au avut o tangență mai mică sau mai mare cu politica, operele lor literare nu au fost marcate decisiv de aceasta”. Degeaba s-a străduit Iovănel să demaște pretenția antiideologică a literaturii, în zadar s-au scris fluvii de studii pe subiect în limbile ,,marilor culturi”: ,,Nu mi se pare deloc…”. Acesta e argumentul fatal. ,,Ca să ajungi la ideea exportării literaturii române, ca să susții intrarea României pe piața de carte occidentală, nu văd de ce trebuie renunțat la conceptul de autonomie a esteticului, un concept deschis, dinamic, care, deși nu acceptă subordonarea ideologică a literaturii, rămîne permisiv la dialogul acesteia cu întreaga arie a realului, inclusiv cea politică”. ,,Nu văd de ce” – altă formulă rațională și gândită cu profunzime. Înfierarea ultragiată nu putea lipsi: ,,Revin la starea de beligeranță în care criticul se află cu autonomia esteticului. Acest concept e unul dintre puținele care au acoperire pe mai multe paliere. El nu trebuie să rămînă însă datat. Despre el se poate vorbi fără tușe îngroșate ideologic. El trebuie mereu înnoit prin nuanțele pe care le capătă în timp. Autonomia esteticului este un concept deschis/extins prin el însuși. Mihai Iovănel doar spune că se revendică de la E. Lovinescu, în realitate, rădăcinile sale sînt în stînga universitară, plină de idei marxiste, care s-au perpetuat, necritic, ba chiar s-au transformat în apologii”. Iovănel nu știe să nuanțeze pe gustul lui Șerban Axinte. Măcar atâta lucru reiese în mod clar din intervenția autorului de la Observator cultural. Singurul articol pozitiv este cel al lui Cătălin Badea-Gheracostea și asta pentru că subiectul nu e unul angajant polemic, literatura SF. Bogdan Crețu începe prin desenarea curentului marxist, căruia îi aparține Iovănel (chiar așa să fie?), pentru a reveni la inestetica viziune marxistă: ,,Iovănel își asumă însă aceste poziții. Opțiunile lui pot contraria numai raportate la titlul cărții, care provoacă, promite, pretinde o responsabilitate a distanței critice. Or, aceasta nu există decît pe porțiuni specifice, atunci cînd criticul se întoarce la primele instrumente ale meseriei și face analize de text. Altfel, se străduiește să folosească limbajul rebarbativ, lemnos al discursului ideologic; uneori instrumentele conceptuale îl ajută, alteori efectul este de tot hazul”. Intrarea despre Mircea Cărtărescu este o ,,savanterie eronat plasată”. Prea ,,simplist” totul. Noroc că Iovănel renunță la savantlâcurile nord-americane și face muncă de alchimie estetică. Doar asta îl mai salvează pe ici-pe colo. Mai prudent, Paul Cernat vorbește de ,,coordonate materialiste, eventual marxiste” și admiră Istoria… lui Iovănel, dar fără empatie. Unele aprecieri arată o înțelegere inteligentă, nu emoțională, a criticii ideologice, deși tentația de downgrading se întrevede: ,,totuși, a include la capitolul „teorii și poziții“ postcolonialismul într-o poziție privilegiată, alături de postmodernism, political correctness și revizuirile (anti)canonice e excesiv, tema fiind, în context românesc, încă marginală, mai slab reprezentată decît postumanismul (care, ciudat, e discutat doar în poezie, nu și în plan teoretic)”. Totuși, avem nevoie de patrimonialism critic: ,,Cît despre „patrimonialismul“, cîtă vreme nu devine o formă de închidere metodologică necritică, el e necesar în asigurarea „infrastructurii“ oricărei culturi mature profesional, fără de care demersurile radicale riscă să se transforme în amatorism și impostură cu pretenții”. Se ajunge repede și la cuiul lui Pepelea: ,,Pericolul dogmatizării propriilor opțiuni ideo-intelectuale există. Atunci cînd deplînge caracterul localist al istoriografiei literare autohtone cu argumentul că proiectul Romanian Literature as World Literature ar fi fost atacat de critici din generații diferite de pe poziții conservatoare și naționaliste, Iovănel evită dialogul critic prin metoda facilă a etichetării infamante și ignorarea (voită?) a celei mai consistente critici la adresa proiectului: cea a lui Ștefan Borbély din Contemporanul. Autocolonizarea (concept elaborat de bulgarul Alexandr Kiossev) e taxată drept „concept de fapt reacționar“, care, interesant, „poate fi regăsit în spirit și la critici patrimoniali precum Eugen Simion“ (p. 162)”. Avem și sentințe fără amănunte: ,,Taxonomia nu e întotdeauna un punct forte al autorului”. Deși unele observații, îndeosebi cele aparținînd criticilor Paul Cernat și Bogdan Crețu sunt întemeiate, finalitatea Istoriei… lui Mihai Iovănel este tratată de pe poziții diametral opuse, însă unele surescitate.


Lasă un comentariu

Nevoi speciale la tinerețe


Interior zero, romanul Laviniei Braniște din 2016, vizează prin titlu câteva sensuri finite: garsonierele mizere, igrasioase și învechite, în care se plimbă an de an prin București antieroina, sufletul vidat de prezența cotidianului al Cristinei, vocea narațiunii, sau banalul cod telefonic de uz intern din compania multinațională unde aceasta lucrează. De ce nu tunsoarea periuță, aproape de zero, ca semn al purificării, al suferinței sau al remușcarii, pe care o preferă protagonista la un moment dat? Cristina are treizeci de ani și este corporatistă în Bucureștiul anilor 2010-2015. A terminat litere sau limbi străine și lucrează ca o secretară ,,la o firmă de proiectare pentru inginerie civilă”.[1] Cristina nu are casa ei și își duce viața dintr-un salariu mediu sau puțin peste medie, fără de care supraviețuirea în capitala României ar fi aproape imposibilă sau măcar indecentă. Firma este deținută în parte de șefa, Liliana, și de soțul ei, iar celelalte două treimi revin unui holding spaniol. Cristina ar fi vrut să lucreze ca traducătoare profesionistă sau într-o editură, însă din ,,cultură” se poate trăi doar dacă ai deja pe cineva în familie, care să te ajute financiar o vreme, sau dacă nu ești doar în etapa de entry-level. Lipsa banilor îi dă stări de amețeală Cristinei. Colegii acesteia de la firmă ocupă un loc important în economia romanului: Mona, surprinsă inițial ca ingineră de șantier, construind un spațiu comercial, câștigă mulți bani, își permite vacanțe exotice, dar este limitată intelectual, vulgară, agresivă și primitivă, atribute necesare supraviețuirii pe șantierul clisos sau în viața socială gelatinoasă. Lavinia Braniște ne pune la dispoziție nu atât un roman realist, în care capitalismul sălbatic și ilegal roade societatea, cât unul al alienării și al unei psihologii viciate de contactul inuman cu ceilalți din jur. Subiectivismul/subiectivitatea sângereză din găurile unui infern social.[2] Indiferent că lucrările din zona construcțiilor sunt de mântuială sau sub pretențiile din pliantele publicitare (sau că firmele primarului cu mutră de șofer sau ale consilierilor locali din Brăila drenează bani publici în servicii ulterioare, controlate de propriile lor firme), ceea ce primează sunt stările de conștiință și emoțiile imediate lor și nu problematica socială. Liliana, managerul firmei, este principalul recipient din care se injectează otrava psihică: moartă după bani, autoritară, abuzivă, dezorganizată, exploatatoare, rasistă, meschină, invidioasă, mincinoasă, un adevărat calup de defecte ale omului de afaceri de succes e conturat cu minuție. ,,Șefa îi urăște pe spanioli. Dar și pe evrei, unguri, homosexuali, toate secretarele, toți funcționarii și toți țiganii de muncitori de la ,,Dinamic”. Și pe ,,câcata de avocată” a clientului. O câcată de douășase de ani.”[3] Liliana își manevrează soțul ca pe coada măturii, se învârte în medii dubioase politice, îl are ca ajutor pe Traian, probabil colonel de Securitate în rezervă și sigur director de închisoare pe vremea lui Ceaușescu, face economie la sânge la consumabilele din firmă, urlă descurajant la toți angajații, se folosește de Cristina ca de sclava ei personală și trăiește numai și numai pentru a face bani și a-i împărți cât mai în folosul ei cu partenerii spanioli. Liliana simulează un creștinism ortodoxit oribil atunci când își pomenește anual rudele moarte. Creștinul cu abilități evidente de carnasier descumpănește. Lipsa de minimă umanitate nu devine, însă, nicăieri în roman modul normal de a se purta al unui om de afaceri din România secolului al XXI-lea, cât parte din bagajul imoral al unei românce realizate financiar. Dacă Liliana ar fi fost bărbat, atunci machismul și misoginia s-ar fi adăugat ca un strat gros la profilul abjecției vesele și împlinite social. În acest loc se poate observa ambiția cuminte și modestă a Laviniei Braniște: romanul ei nu face politică și nici ideologie, nu lansează episteme balzaciene în eter, ci examinări psihologice cu abuzatori și abuzați. Dacă Liliana ar fi decentă, harnică, relativ calmă, protocolară, politicoasă, întocmai ca partenerii de afaceri spanioli, Cristina ar veni mai liniștită la serviciu, însă mersul afacerii ar fi fost absolut același, regulile pieței neintegrând caracterul sau personalitatea ca deosebit de utile în funcționarea ei. De aceea, tonul narațiunii se mișcă în contrasens cu conținutul ei: deși ironia și autoironia cinică sunt omniprezente în text, de parcă Cristina este un soi de Wednesday Addams care a absolvit filologia, ceea ce se vede, dincolo de lamentările, deznădejdile și ipohondria Cristinei, câtă vreme interacționează cu semenii ei, este o firmă în care se întâmplă lucruri ce ar trebui să ne îngrijoreze pe noi toți. Dar acest fapt de-o luciditate minimală nu apare în Interior zero. Generalul, comunul, spațiul public, ceea ce se întâmplă în afara intimității casei sau a apartamentului sau a sufletului nu se lasă detectat pe radarul Laviniei Braniște, deși toate ingredientele și dovezile sunt la îndemână în text. Spațiul public se înghesuie în bucătării și sufragerii și nu iese de acolo în România decât până la terasă.

Relația Cristinei cu mama ei, care lucrează de mulți ani în turismul spaniol, traversează aceleași orbite. Aceasta vine doar iarna, în extrasezon, în România. Nu știm cât câștigă, dar suficient cât să poată trăi la limita decenței în Spania. Își iubește stăruitor fiica, face economii și o poate ajuta cu bani pentru cumpărarea unui apartament sau a unei garsoniere, dacă oferta merită sacrificiul. Cristina câștigă prea puțin pentru a putea lua un credit mare, deși vârsta îi permite să își lege o ghiulea bancară la gleznă. Căutarea unei case la marginea Berceniului, unde se dezvoltă cartiere rezidențiale în mijlocul câmpului, în condiții urbanistice ilegale și pseudomoderne, surprinde echivocul proletariatului intelectual tânăr din România: cumpărarea sau moștenirea unei proprietăți e ultima protecție socială la care râvnește cu disperare un român cu mijloace materiale reduse. Demnitatea și cetățenia încep de la statutul de proprietar în sus, societatea fiind, ca într-o frescă neagră de secolul al XIX-lea, una a proprietarilor, nu a celor fără nimic pe lume. Cetățenia fără proprietate nu înseamnă nimic. Până și relația dintre mamă și fiică este una asocială, dacă nu chiar antisocială: Cristina nu este un adult, ci încă un copil neajutorat, care are nevoie de un înger păzitor și de mâncarea bună de la sânul mamei. Raportul organic, morfologic, filogenetic, dintre mamă și fiică este unul atât de puternic și emoționant pentru că de altceva nu poate fi vorba, cele două plutind în cerul unei relativism social total (,,foarte departe de orice certitudine utilă”[4]). Cristina nu este matură, femeie, fostă studentă, poate soție și mamă, angajată, ci un etern copil vulnerabil și delicat. Interiorizarea acestei stări mentale induse din afară este într-atât de acaparatoare încât sensibilitatea excesivă a Cristinei, codată fără ironie ca parte a feminității ei, o târăște în situații de victimă la locul de muncă, unde colegii profită minimal sau mojicește de ea. ,,Sunt un sac în care se deversează toate bârfele și nemulțumirile colegilor”.[5] Al doilea personaj ca grad de turpitudine în birou este Ursu, cel care îi închiriază o garsonieră murdară, din acelea care arată de parcă tocmai au murit un bătrân sau ,,o babă” în ele, cu igrasie în baie și materiale electorale uzate pe balcon. ,,Ursu face din astea, cumpără apartamente, dă cu var și apoi le dă în chirie. Și după un timp le vinde și cumpără altele și tot așa, are vreo cinci-șase apartamente în București, face credit după credit, refinanțează, toată ziua bună ziua sună câte unii de la bancă să-l verifice de angajat”[6]. Ursu nu face mai nimic la serviciu în afară de a lua salariu. Poziția sa socială este a unui rentier în devenire, deși atunci când își plantează borcanele cu murături pe balconul Cristinei sau când încearcă să o convingă să își pună plasă de țânțari din banii ei, cu toate că el era proprietarul care încasa opt sute de lei de la ea în fiecare lună, înțelegem că discutăm despre un zgârcit și un ciubucar mărunt, mândru că știe ,,să se descurce” în viață fără să încalce flagrant legea. Între Liliana, a cărei avere lichidă și imobilă este invizibilă în roman, deși o putem bănui după zecile de milioane de euro care se vântură în contractele firmei și după plata universității private din Statele Unite a fiicei ei, și Ursu cel jigărit, rentierul este cel care, tăcut și calculat ca o cârtiță, pare a câștiga jocul fără prea mare bătaie de cap. Faptul că pe seama proprietății private ca avuție încearcă să își introducă fiul în lumea politică bucureșteană din jurul primăriilor spune multe despre relația dintre, pe de o parte, puterea politică și, pe de altă parte, conservarea și întărirea economică a clasei sale sociale. Mergem, însă, prea departe cu speculațiile noastre de sociogramă deoarece Lavinia Braniște se oprește la bariera impusă de psihologia afectelor. Însă sursa umilințelor psihologice pornește tocmai din lipsurile materiale. De exemplu, petrecerea mascată de Crăciun, în care Cristina se travestește-n Oliver Twist, personaj pe care ignarii din birou nu-l recunosc ca atare, doar pentru că nu are bani decât de niște mănuși cu degetele tăiate, duce la pasaje precum acesta: ,,Prețuri între 50 și 450 de lei. Lentile de contact profesionale: ochi de drac, de zombi, de vrăjitoare, de dragon, de pisică. Între 150 și 300 de lei”.[7] Dacă mimarea inocenței emoționale este mai mult decât atât sau sensibilitatea e îmbrățișată ca pe ceva firesc nu putem stabili cu siguranță, dar cel mai probabil, din pasaje singulare ca acesta, deducem că violentarea morală la care este obligată vulnerabila Cristina provine și din lipsa de educație academică adecvată a colegilor ei: ,,Doamna Cati lucrează în departamentul structură și e cea mai articulată dintre toți. Și vorbește fără greșeli de gramatică nu numai în română, ci și în spaniolă, mă întreb de unde o fi învățat. Când am probleme de traducere, o întreb pe ea, e singura care nu și-a pierdut răbdarea cu mine până acum”.[8] Combinația de sărăcie și educație solidă traversează ca un curent oceanic conștiința de sine a Cristinei. De asemenea, vila închiriată de firmă, metroul răsucit pe dedesubt, Mega Image-ul și barul Control sunt puncte terminale, zone sigure într-un univers ostil din rețeaua neuronală a protagonistei.

Prietenia cu Otilia, o hipsteriță de aceeași vârstă cu ea, amorezată de personaje care încalcă media românească (la început un homosexual de treabă, Coco, la final un peruan incert, Carlos), este fundamental una evazionistă, ambele tinere căutând în amiciția lor ieșirea din cotidianul infect românesc, din jobul închisoare. Atunci când Cristina o caută pe net pe Antonia, olimpica la matematică, studentă în Statele Unite, cu un destin reușit, fostă colegă de liceu și fiica primarului din Brăila, înțelegem ce soartă a ocolit-o pe secretara poliglotă, blocată la nord de Dunăre, dincoace și dincolo de munții Carpați. Nici relația la distanță cu Mihai nu reprezintă o scăpare, ci constatarea eșecului într-o viață plată, într-o singurătate stranie, inexplicabilă, derutantă, dincolo de raritatea actelor sexuale, căci de dragoste nu putem aminti. Mihai muncește din greu: are cearcăne și multe fire de păr alb ivite timpuriu. Visează să devină bogat și să aibă o firmă de IT profitabilă în Cluj, acolo unde lucrează. Cristina se autocondamnă la limita plutirii sociale deasupra hăului: ,,Banul la ban trage, noi avem sărăcia în ADN, e nevoie de instrumente fine, care se vor inventa peste generații, ca s-o scoată de acolo. Ne-am născut modești și o să rămânem așa. Adică ne luptăm să rămânem așa, să nu cădem și mai jos”.[9] Atât de străpunsă de resemnare este Cristina încât acceptă jocul erotic degradant și penibil al lui Mihai, onanistul care nu o sună niciodată, de a se uita împreuna la un film porno pe skype cu femei tinere, naive, la început de drum și disperate după bani, alte proiecții ale Cristinei. Până și colecția de National Geographic în toate limbile pământului articulează sentimentul claustrării în ratarea românească. Cursurile de limba germană după program, de care Cristina se lasă în cele din urmă, sunt iarăși parte din evadarea în afara României. Atunci când își face extracția de polip uterin la o clinică privată, Cristina constată că nu este stăpână nici pe măruntaiele trupului ei, devenit parte dintr-un meniu cu prețuri mai mari decât puterea ei de cumpărare. ,,Intrăm în spital și mama e uimită că arată ca-n filme. Ea e obișnuită cu Spitalul Județean din Brăila, unde curge tencuiala de pe pereți și la toalete sunt bălți de urină pe jos. Asta e imaginea ei despre România, iar acum eu am adus-o într-un balon de săpun, unul în care nu e grav dacă te-mbolnăvești aici”.[10] Se poate muri omenește și-n România dacă ai bani. Dacă nu ai, repetăm, condiția umană îți este interzisă. Aceasta este țara capitalistă și democrată pe care Uniunea Europeană o preferă, statul în care mama ei ia o pensie din care nu poate literalmente subzista.

Experiența afectivă cu Dan o reproduce pe cea cu Mihai, la care Cristina revine, în definitiv, când se deplasează pentru concertul Electric Castle: Dan caută și el o carieră, un rost profesional și pentru asta Cristina, săracă și ștearsă, nu conteaza mai mult decât o aventură sexuală pasageră. Dan are o prietenă plecată în Statele Unite cu un program MBA. Din nou, Lavinia Braniște constată punctual motivele materiale ale nefericirii psihice de pe urma căreia se perpelește Cristina, dar aceasta își înghite în sec statutul și se acuză de platitudine, de supușenie, de bun-simț, de slăbiciunea de a îi ajuta pe cei amărâți (la un moment dat, ea se gândește să-i cumpere o mașină de spălat lui tanti Oara, o femeie de serviciu romă care apela din când în când la Cristina pentru coli de hârtie A4 sau pentru a-i transcrie sau compune cereri la calculator, însă colegii ei, de la Timea, Paul Dobre la Mona, nu ar fi dat doi lei pentru bătrâna săracă în curs de pensionare, pe care, de altminteri, o detestau de departe), de orice, visând în cerc la o căsuță cu flori în curte și liniște în suflet, la diplome, la ce oferă nou platforma Coursera. Între timp, după câteva contracte bănoase, firma se micșorează de la douăzeci la cinci angajați, bestia de Liliana temându-se să nu dispară din peisaj la presiunea companiei mamă, dar batjocorindu-și financiar angajații: ,,Moreno vine cu alaiul, ca să-l pună șef peste Europa de Est pe Enrique Bernabeu. Europa de Est suntem noi, care eram douăzeci când m-am angajat eu și acum suntem zece. Unii au plecat de bunăvoie, alții siliți”.[11] Apariția șefului de la HR din Madrid, un bărbat chipeș și ultracivilizat de vârstă mijlocie, dă trepidații firmei. Liliana îl detestă pe Miguel Angel Monroy pentru că o poate schimba din funcție sau crea probleme. Adevărata rupere de ritm are loc când aflăm că personajul câștigă zece mii de euro lunar, probabil patru-cincimi din suma salariilor tuturor angajaților inițiali din firmă, incluzând-o aici și pe Liliana. A se observa cum absența înapoierii comportamentale a Lilianei nu ar face viața de firmă mai eficientă, ci mai respirabilă, dacă în locul ei s-ar afla o mașinărie de aroganță, tăioasă și ascuțită, ca Miguel Angel Monroy. ,,Îi urăsc pe toți bogătașii ăștia pe care banii lor îi fac frumoși. Care secretă putere de cumpărare”.[12] Există atât canalii rapace, cât și bonzi plătiți regește în capitalismul corporate. ,,Pentru mine e tot un drac dacă trag la xerox aici sau la Madrid, numai că acolo aș câștiga mai mult, aș fi mileurista, cum le spun ei amărăștenilor cu salariu minim, ceea ce ar însemna totuși o viață de două ori mai bună decât în România”.[13]

Viața personală a Cristinei e vraiște. Când vizitează Fortul 14, o paragină de importanță istorică din Jilava, descoperă că nu poate rezona de nici o culoare cu trecutul României, viața ei coordonându-se după targeturi și fluxuri globale, neavând nici în clin, nici în mânecă cu sistemul de fortificații al regelui Carol I sau cu închisorile de tranzit comuniste. Având în vedere că istoria modernă a României este străbătută de fracturi uriașe de natură politică și economică, nu-i de mirare că ultima revoluție și globalizarea ce i-a urmat au inaugurat o altă falie de lume-monolit la nivel temporal, dereglând tranzitul cultural intergenerațional. Doar locul de muncă mai leagă cât de cât realitatea într-un țesut, totuși, neregulat și apăsător: ,,E sfârșit de iulie în orașul București și noi n-avem aer la serviciu. Sunt instalații peste tot, dar nu funcționează decât cea din biroul șefilor și cea de la mansardă, motiv de ură între doamna Cati și Florin Ivanciuc, care a început în ultima lună să vină mai devreme la lucru numai ca să apuce el primul telecomanda și să deschidă clima”.[14] Viața Cristinei se precipitează fără izbândă: rămâne însărcinată cu Mihai cel indiferent, dar trece printr-un avort spontan după numai câteva săptămâni, iar șefa, Liliana, o înjură de la obraz pentru că a semnat de primire un plic cu documente, în care aceasta era notificată formal în legătură cu o problemă judiciară pe care dorea s-o eludeze la infinit. Cristina își caută un cămin, un refugiu, un apartament decent, o intimitate domestică a ei, unde să fugă de Ursu și de colegii ei idioți și siniștri, dar nu reușește. Într-un final, firma se închide, iar Cristina rămâne în aer, așa cum se aștepta de la bun început. ,,Sunt un om la care furia izbucnește târziu. După rușine, vinovăție și resemnare, în această ordine. Și izbucnește ca un vulcan noroios. Nu scuipă lavă încinsă, ci bolborosește rece în mâlul ei”.[15]

Își vizitează mama în Alicante, care lucra la un camping de rulote. Cele două se relaxează împreună simbolic: pestișorii Garra rufa îi mănâncă din bătăturile de pe tălpi, carnea ei moartă, celulele ei decedate în pârjolitorul București, dispărând în stomacul unor peștișori binecuvântați. Dacă întreaga țară ar fi macerată în acest mod de sanitari ai apelor sau ai pădurilor, viața socială din România ar fi suportabilă. E visul secret al clasei de mijloc condensat în această scenă de melancolie și furie, de neputință politică și economică explicită, de inconștiență vindicativă anticorupție. Din păcate, parveniți calici ca Mona și Timea, secături orientate pe jumuleală ca Ursu, zgripțuroaice naziste ca Liliana etc. distrug încet totul în jurul lor fiindcă fiecare știe ce vrea de la viață. ,,Toți de-aici au un scop precis în viață. Scopul de a culca copilul. De a colecta chiria. De a licita încă un picior de pod”.[16] Nu se poate identifica ieșirea izbăvitoare din labirint. Cufundarea în sine, întoarcerea defetistă în matca primordială, singurul exist este în tine însuți, în culoarele netraumatizate ale psihicului, în gustul sălciu al morții: ,,Abia aștept Crăciunul, să vină mama acasă. Uneori, când dormim amândouă în camera noastră de la Brăila, am impresia că nu mai respiră și atunci îmi țin și eu respirația ca să fie liniște completă și să pot auzi. Și asta e iubirea, e liniștea asta în care-ți ții respirația, ușor îngrozit, ca să auzi dacă îngerul tău păzitor mai e acolo”.[17]

***

Sonia ridică mâna nu face decât să aprofundeze mlaștina psihologică din Interior zero. Tensiunea dintre un psihic predispus la depresie și autominimalizarea socială repetată provoacă introspecții și căutări după limanul certitudinii, acestea având sarcina nu neapărat de a furniza un adevăr, cât de a echilibra emoțional o moliciune sufletească aflată pe buza prăpastiei. Sonia Mihalache e un alt fel de Cristina, utilizarea persoanei a treia în Sonia ridică mâna dovedindu-se inutilă, întrucât narațiunea curge în aval prin ochii Soniei și a gândirii ei complicate și anxioase. Sonia nu are un job stabil, lucrează prin colaborare în cadrul a tot felul de proiecte (fie la radio, fie redactează reviewuri online la produse de supermarket sub nume false), ultimul fiind legat de scrierea unui scenariu de film vandabil despre Elena și Zoe Ceaușescu din care să reiasă oprimarea sexuală a Zoei sub tirania unei mame sufocante și viclene. În plan personal, Sonia locuiește cu un bărbat de aproape un an. Paul a urmat studii în Anglia, iar acum e pe cale să-și termine doctoratul în istoria artei (moderne)[18]. ,,Predă la universitate cursuri despre interpretare”.[19] Paul nu are nici o siguranță a locului de muncă, viitorul sunând la fel de spart. În plan intim, el nu dă semne că o iubește pe Sonia, relațiile lor sexuale reducându-se la strictul necesar, dar fără o minimă pasiune. Paul e feminist și stângist cultural de ultimă generație, văzând în orice instanță social clasică un construct politico-ideologic oarecare. Sonia caricaturizează de câteva ori poncifele acestuia, șarjându-l ca personaj. Inteligența pretențioasă și aerul său, superior prin discreție, atrăgătoare în primă instanță, se dovedesc a fi rezultatul unor mode cool care nu acoperă nimic altceva decât sterilitate, conformism și egoism în cantități apreciabile. Paul și Cristina locuiesc pe gratis într-o garsonieră de bloc cu bulină roșie chiar în Piața Romană, garsoniera-cușcă care aparține fostei iubite a lui Paul, despre care suntem informați spre finalul romanului că este soția lui de care este pe cale să divorțeze. Al doilea bărbat din viața Soniei este Vlad Petre, un regizor de patruzeci și cinci de ani care îi dă sarcina de a scrie scenariul la un alt film cu familia Ceaușescu. Vlad Petre este și el un soi de Paul realizat, însă unul cu ticurile meseriei sale: îi respinge Soniei multe din propunerile de scenarii pe motiv că nu se încheagă o acțiune palpitantă sau ceva descărcare de emoție care să atragă spectatorii la cinema, însă este limpede că Paul nu are niciun sfat real de dat Soniei[20], iar atunci când începe să flirteze grobian cu ea (întrebarea despre aspectul labiilor ei pune capac la toate) pricepem numaidecat că mai există și alte scenariste pe fir, unele deja amante sau nu încă. Întârzierea semnării unui contract de prestări servicii merge în direcția unei înșelătorii, iar, în cele din urmă, nu știm dacă labila Sonia, devenită brusc un cetățean cu simpatii pentru cei ,,descurcăreți”, îi cedează fizic sau îl respinge fără milă pe bădăran. Vlad și Paul sunt ca fețele unei singure monede, falsă în fond și de valoare îndoielnică până și la prima vedere. Al treilea bărbat este Dani, un homosexual care urmează un doctorat ,,despre stilistica notelor informative în anii ’80”.[21] Dani este confidentul și prietenul Soniei, cel alături de care încearcă să clădească un mozaic de lecturi istorice pentru a înțelege perioada ceaușistă. Rezultatul întârzie să apară, în ciuda lecturilor întinse pe care le face Sonia, inteligentă, sârguincioasă, dar mai ales submisivă ca o școlăriță. Sonia nu caută un sens rațional al vieții sub comunism și după căderea regimului, ci un feeling de adâncime, o stare de spirit care să unifice frânturile de memorie neînchegată ale propriei biografii cu nota dominantă a unei epoci din istoria României. Și aici dă greș, apelul la terapie psihologică lărgind abisul irecuperabil din egoul ei fracturat. Psiholoaga Ioana nu o ajută să se reclădească, să se reconstituie interior, cioburile rămând cioburi. ,,Conștiința socială, această măsea de minte care se trezește cu trosnet de oase într-un colț întunecat și umed al gurii”.[22]

Cum se prezintă, inevitabil disparat, vechea Românie în urma cercetărilor Soniei? E țara în care academicienii se lasă transformați instituțional, după reforma educației din 1976, în anexa Secției de Agitație și Propagandă. Sau societatea în care tatăl năistului Gheorghe Zamfir se laudă public că a dezvirginat-o pe Elena Ceaușescu în tinerețe. Sau cea în care un securist recalibrat în mafiot imobiliar și fotbalistic după 1989, precum mitocanul de Mitică Dragomir, își poate scrie memoriile incoerente, vulgare și slinoase fără niciun fel de jenă sau considerație pentru faptele sale penale la vedere. Sau cea în care intelectuali de dreapta reputați urcă pe scenă unde fac glume proaste despre comunism, îngropându-l simbolic și rupând astfel legătura sa solidă cu prezentul. Ori despre dosare arse în gropi comune după 1989 sau despre toalete înfundate cu bani în zilele revoluției. Aceștia au fost oamenii de top ai generației istorice de atunci: ,,Și cât de umilitor pentru toți ceilalți că oamenii valoroși erau aceștia”[23]. Aceeași depravare morală se poate identifica și-n familia Soniei: când tatăl îi moare la șaizeci de ani, aceasta se revede numaidecât cu Claudia, sora ei din a doua căsnicie a tatălui, pentru a discuta o posibilă avere, fructele unei succesiuni. Tatăl Soniei fusese alungat din copilăria ei de către prezența protectoare a mamei, femeie singură, care o crescuse în ideea că tatăl ei, Sandu, căsătorit de patru ori la rând, este un demon de mult mort. Riscând o paralelă, Sonia are mai multe în comun decât pare cu Zoe Ceaușescu și mama-tiran Elena, care îi controlează și îi verifică iubiții, discreditându-i apoi, corespunzând, dincolo de blândețea iubirii materne, cu cea din existența ei. Bărbatul malefic din trecutul matern trezește curiozitatea frământată a Soniei, pentru care bărbații cunoscuți sunt departe de figura patriarhală a capului familiei, viril și dușmănos, zeul temut de femei. Sonia nu înțelege trecutul istoriei recente din simplul motiv că prezentul îi seamănă atât de puțin în planul vieții materiale de zi cu zi. Soluția la această problemă existențială vine abia în ultimele cincizeci de pagini din Sonia ridică mâna.

Cealaltă sursă de confuzie psihică este orașul București, murdar, agitat, torid, promiscuu, crud și urât. E capitala în care copii cerșetori sunt tratați cu dispreț de clasă de către angajata unei bănci comerciale, dar și locul care permite ca o colaborare la radio, în valoare de opt sute de lei pe lună, atunci când venea, să ajungă a fi percepută de aceeași bancă ca un salariu în toată regula. Sau centrul instituțiilor statului român, pentru care un cetățean fără casă ca Sonia figurează în evidența ANAF ca trebuind să plătească impozite pentru venituri realizate din chirii. Atunci când vizitează câteva celule de tortură ale Securității, aflate în buricul Bucureștiului, Sonia constată: ,,O celulă de detenție a devenit spațiu de reclamă pentru obiecte sanitare”.[24] Acest sordid display de putere, la fel ca în cazul istoriei comunismului, este o minciună pe care o țară săracă precum România nu și-o poate permite. O anumită seriozitate morală, nouăzecistă, însă fără vlagă, deloc vehementă, se desprinde din cogitațiile răzlețe ale Soniei.

Interviurile ei și materialul adunat în sute de notițe nu o ajută prea mult la descoperirea acelei viziuni unitare a scenariului. Nici nota depresivă a postărilor semnate cu identități false de pe blog, pentru care e aproape sancționată de conducere, nu este de vreun folos. Sonia suferă, pe fond de stres, și de tahicardii și de atacuri de panică, pe care starea socială precară din România, detestată maladiv de mama ei, le dilată periculos de mult. Ceea ce extrage literata Sonia din investigațiile ei gratuite se lovește de coabitarea dintre lingușeala ticăloasă a foștilor membrii de partid și habotnicia superstițioasă a acelorași de astăzi, de parcă zbirii de ieri ajung epave mâhnite, salvate de mătănii, în capitalismul democratic.

Sonia se confruntă cu propria feminitate conservatoare în moduri când jenante, când revoltate: învață să-și accepte corpul cu lipsa sa de frumusețe standard, heterosexuală, încearcă să nu se jeneze de sângele menstrual care pătează din greșeala o canapea uzată (dar cu care va mânji o cămașă a lui Paul atunci când are loc ruptura finală dintre ei), însă bărbatul-animal totemic al tribului îi scapă încă pentru că acesta nu mai ființează decisiv în postmodernitatea capitalistă. Ea caută protecție din partea unei masculinități defuncte, paterne, așa cum își propune să surprindă forța simbolică, magică a ,,totalitarismului” comunist. La sugestia mamei, Sonia merge să stea o vreme cu bunicul de la țară din partea tatălui. Despre acesta se zvonea sau se știa – greu de cuantificat echilibrul între ficțiune și realitatea documentată în societățile predominant orale – că fusese securist înainte de 1989, racola tineri, îi agresa psihologic până când pe unul l-a adus în pragul sinuciderii, trimitea voci dizidente în clinici de tratament psihiatric, locuia într-o casă retrocedată, se zicea, ilegal după 1989, doar că, în prezentul anilor 2010-2020, încasează o pensie considerabilă, citește rugăciuni toată ziua, îngroapă anafură arsă în curte și merge obsesiv la biserică. Bunicul deținea o armă de foc cu care trăsese la revoluție, pe care, însă, o cumpărase abia în primăvara anului 1992. Bărbăția este, iată, o altă ficțiune politică. Nici trupul nu impune prea mult, ceea ce este firesc, deși bătrânul mai are suficientă forță în el, la cei optzeci și șase de ani ai săi, pentru a fi măcar bunic: ,,Și atunci vede că bunicul e încălțat cu adidași albi și șosete albe și are și niște pantaloni scurți și foarte largi, din care se revarsă pe un crac o carne moale și ciudată. Bunicul stă foarte crăcănat. Atârnă toate din el”.[25] Nașa de vizavi de casa bunicului îl consideră un monstru în curs de căire, care merită din plin să fie purificat prin foc și pucioasă. Vreme de câteva săptămâni, poate mai bine de-o lună, Sonia îi gătește bunicului, având grijă de el. E un joc de rol asumat conștient. A experimenta la fața locului, în barbaria mediului rural, condiția de femeie tradițională îi poate îngădui în sfârșit să înțeleagă nemijlocit trecutul ei și al țării deopotrivă. Dar nu reușește prea multe în acest sens: bunicul, ,,Sfântul Nectarie”, este un bătrân relativ avar, însingurat, ursuz și nu prea afectuos. Rezultatul se reduce la o recădere în ritualistica ortodoxă, în bolboroseli religioase și ritualuri păgâne, ca atunci când sparge două ouă crude pe mormântul tatălui ,,nesimțit”, mort cu un an în urmă, sugerând împlinirea unor farmece. Accesul la o cunoaștere suprarațională, de edificare psihologică, nu se îndeplinește decât antinomic: fără masca ironiei, experiențele de căutare febrilă a unui sens istoric ar fi exerciții subiective de iraționalitate misticoidă, ale căror rezultate pozitive, dacă acestea n-ar întârzia să apară, ar vindeca-o totodată pe Sonia de tulburările ei interioare, de umoarea ei neagră. De aceea, Sonia ridică mâna e o cale personală cu unghi închis, presărată de aporii istoriografice, a ceea ce nu fusese încă realizat, dar se anticipa a fi, în Interior zero, unde realitatea se afla încă în viață la răspântia dintre un eu comprimat și o alteritate impersonală expansivă.   

Note:


[1] Lavinia Braniște, Interior zero, Polirom, Iași, 2018, p. 8.

[2] E ceea ce studiază și Teona Farmatu în ,,Ficțiune identitară, anticapitalism și post-tranziție incipientă. Cazul Interior zero”, vezi Sociologia romanului românesc contemporan (IX), https://revistavatra.org/2021/08/16/sociologia-romanului-romanesc-contemporan-ix/, accesat la data de 25.08.2021.

[3] Lavinia Braniște, Interior zero, Polirom, Iași, 2018, pp. 17-18.

[4] Ibid., p. 33.

[5] Ibid., p. 31.

[6] Ibid., p. 32.

[7] Ibid., p. 35.

[8] Ibid., p. 39.

[9] Ibid., p. 64.

[10] Ibid., p. 87.

[11] Ibid., p. 173.

[12] Ibid., p. 177.

[13] Ibid., p. 179.

[14] Ibid., p. 219.

[15] Ibid., p. 253.

[16] Ibid., p. 267.

[17] Ibid., p. 273.

[18] Lavinia Braniște, Sonia ridică mâna, Editura Polirom, Iași, 2019, p. 57: ,,Paul și-a făcut teza despre industria operelor de artă, cu un studiu de caz despre Dafen Village, un sat din Shenzhen plin de ateliere unde se fac reproduceri după opere celebre la prețuri cuprinse între treizeci și două sute de dolari. Cu cât mai celebru (și mai cerut) tabloul, cu atât mai ieftină reproducerea. Angajații vin din toate zonele: de la localnici care nu și-au permis să lucreze în agricultură și până la absolvenți de arte plastice”.

[19] Ibid., p. 8.

[20] Ibid., p. 104. Trecutul său academic e mai degrabă de un eclectism diletant: ,,Și el începe și spune că a făcut doi ani de teologie și apoi trei de medicină și apoi s-a apucat de cinematografie, a absolvit facultatea în urmă cu puțin timp”.

[21] Ibid., p. 21.

[22] Ibid., p. 83.

[23] Ibid., p. 158.

[24] Ibid., p. 96.

[25] Ibid., p. 192.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

La umbra fetelor bătrâne


Să ne fie la toți la fel de rău[1] nu e nicidecum o continuare a Soldaților, însă similitudinile care se pot stabili provin din repetarea schemei generale a bestsellerului autorului Adrian Schiop: un homosexual singur, anxios, singuratic, oarecum alcoolic, care caută, fără costuri suplimentare, acea atingere omenească de sexualitate tandră care să îl scoată din stările psihice de angoasă fără ajutorul medicamentelor. Angoasele sunt declanșate dintr-o frică tipică societății românești: teama de a nu rămâne singur pe lume după o anumită vârstă, fără soț, nevastă și copii, un orfan al unei societăți care trata (și încă o mai face, dar fără energia distructivă de odinioară) pe cei neisprăviți cu duritatea unui stigmat mut, dar nu mai puțin dureros pentru ambele părți. În viață trebuie să plantezi un copac, să clădești o casă și să faci un copil – acestea erau în ordinea tradițională românească, semiurbanizată în anii regimului socialist, norme morale. Ele sună decent la prima vedere, dacă nu ar veni însoțite de dispreț și distanță socială vizavi de aceia care trăiau alternativ, musai inferiori. Adi Schiop a crescut în Țara Făgărașului, unde comportamentul oamenilor este mai rugos și mai colțos decât în sud, în care o anumită compansiune pentru necăjiții cu ghinion – luată drept delăsare de regățeni de către ardeleni și bănățeni – îndulcește interacțiunile cotidiene, luminându-le. Deosebirea majoră față de Soldații constă din ceea ce a dispărut din obiectiv: cartierul Ferentari mizer, foiala bețivilor, forfota șmecherilor care se sparg zgomotos în figuri la terasă, glasurile tânguitoare, de muezini, ale cerșetorilor, șuieratul molcom al drogaților, într-un cuvânt, modul de viață al lumpenilor, clasa cea de mai jos a societății. Să ne fie la toți la fel de rău se compune ca o memorialistică de apartament, degresată de viață necioplită a străzii, ceea ce scade din relevanța mesajului cu bătaie politică al cărții. Cu toate acestea, Să ne fie la toți la fel de rău este o carte, după cum vom încerca să demonstrăm, mai atent, mai relevant și mai inteligent scrisă decât Soldații.

În loc de umflatul de Alberto cel vesel, libidinos și manipulativ îl avem pe Florin Prodan, polițist la Tâlhării și furturi, un tip la patruzeci și trei de ani. Florin e pe picioarele lui: câștigă mia de euro, are propria garsonieră. Homosexual de la paisprezece ani, când, vreme de încă șase ani, a fost inițiat și iubit de un antrenor de fotbal căsătorit și cu copii, Florin e un playboy cu răsfățuri de macho. O constantă în Să ne fie la toți la fel de rău este ipocrizia homosexuală: de altfel, Florin, căsătorit ani de zile până să divorțeze de o nevastă moartă după aparatele de jocuri de noroc, intră în această categorie până la un punct. O bună parte din homosexualii români, care se caută avid pe siteurile de profil, sunt fie bisexuali, fie homosexuali în faza de negare, mulți dintre ei familiști în sensul tare al cuvântului. Florin suferă de câteva traume din copilărie, pe care Adrian Schiop se tot străduiește să le psihanalizeze în decursul narării, însă reușita e una forțată și contraproductivă, parcă intenționată mai degrabă ca o patologizare a lui Florin decât ca o înțelegere matură a personajului. Rana afectivă care pulsează dureros e relația lui Florin cu tatăl lui, un bețiv sărac, bătăuș și neica-nimeni, acum bătrân și decrepit, care și-a părăsit nevasta și copiii pe când aceștia aveau nevoie urgentă de bani și protecție[2]. Taică-său trăise și pe străzi la un moment dat și se poate bănui că făcuse tot felul de prostii pentru zece lei cu diferiți bărbați.[3] Mama lui Florin, Maria, bolnavă, murise de curând, găsită moartă de frig sub un pod după ce plecase de acasă și uitase drumul înapoi. Amândoi părinții îl marchează până în măruntaie pe Florin, băiatul care făcuse pipi în pat până la treisprezece ani, cu toate că strădania lui de a fi un fiu bun și iubitor e văzută de Schiop ca una de dependență emoțională morbidă. Schiop îl găsește pe Florin pe platforma Romeo. Beau amândoi nu la Boieru sau Zeicani, ci la mama Jana, patroană de magazin la colț de stradă cu bar alături, dar care locuia în Drumul Taberei, un indiciu clar că viața materială a Ferentarilor se mai îmbunătățise de la atâția muncitori plecați la muncă în afară sau cu treabă prin țară, nu numai în București. Florin se ține bățos, obsedat de detalii ca un detectiv, ordonat și curat ca o farmacie până se îmbăta, moment în care redevenea adolescentul cocalar și fără o lețcaie în buzunar, care se prostitua pentru a-și întreține decent mama și frații mai mici pe vremuri. În pat, Florin e de aceeași brutalitate de pârnăiaș ca Alberto, cu deosebirea că polițistul venea și cu o bogată experiență de escort la activ, ceea ce îl încântă masiv pe Adrian Schiop. Însă acesta umblă după potcoave de cai morți în comportamentul cu Florin și nu-i de mirare că le găsește, ca un iezuit, după ceva vreme: autodisciplinarea vădită a lui Florin devine semn de OCD (tulburarea obsesiv-compulsivă), iar sexul sportiv, fără atingeri pe corp sau față cu mâinile, este catalogat drept harfe în cap de macho care nu se poate lipi emoțional de nimeni. Până și ,,ordinea și siguranța” lui Florin, masca polițistului cinstit, sunt conotate negativ, în sensul în care dubioșenia milităroasă a majorității polițiștilor s-a imprimat ca timbrul de plic pe o heterosexualitate răstită și grobiană.[4]

De cealaltă parte a balansoarului, nici Adrian Schiop nu mai moare de foame ca pe vremuri: din filmul realizat după Soldații, din proiecte AFCN și alte daraveri, deși nu muncește de se sparge ca un hamster în cubicle-ul corporatist, ajunge să adune și 6000 de lei pe lună, cu mențiunea că veniturile-i sunt lovite de fluctuații meteo mult mai păguboase decât leafa stabilă a unui polițist român. Schiop stă în apartamentul personal, într-o margine mai răsărită a Ferentarilor, de unde se poate sfătui ușor cu doamna Jana sau să asculte glumele istețe, cu direcție lungă și fără acreli fâsâite, ale muncitorilor și pensionarilor din cartier. Viața de gay singur e posomorâtă când ești la vârsta medie, bați spre cincizeci și te lași iubit pasiv, fiindcă homosexualii, spre deosebire de cuplurile de lesbiene, sunt prădători și instabili sau/și fățarnici, însurați și divorțați. Tovarășii mai de inimă ai lui Schiop sunt Luci, bossul de la Asociația MozaiQ, Vlad Levente Viski, pasionat de ideologie, și Rareș, un corporatist efeminat la departamentul HR. Ca structură pshihologică, traducând în termeni heterosexuali, Adi Schiop e o femeie năzuroasă, cu multe aere de superioritate intelectuală, care vrea măcar să fie regulată ca la carte. Pentru că Florin e un tip de treabă, mai bun decât el, Adi Schiop îi caută necontenit nod în papură, în speranța perversă de a-l micșora ca persoană. Problema e că Schiop nu se poate așeza într-o relație de durată cu cineva, așa că face apel ba la dăscălelile prietenilor de stânga, ba la Mihai, psihiatru plecat în Elveția pentru o căruță de bani, realizat, care îi dă de înțeles din discuții că, după o vârstă, conștientizarea unor conflicte psihologice nu duce la rezolvarea lor, ci la conservarea acestora ca mărci distincte ale personalității.[5] Florin trece cu brio testele lui Adi Schiop: în pofida aurei de macho sever, nu e nici vreun tablagiu fascist, nici dezechilibrat psihic. E, cel mult, insipid și comme il faut, iar, pe deasupra, iubește pisicile și câinii vagabonzi din cartier, pe care-i hrănește ca pe feblețea lui. Florin rămâne, totuși, un playboy care joacă pe mai multe fronturi. Nevoia lui de a fi servit cu un pachet de țigări, o sticlă ieftină de vin și una de Pepsi, când mai dădea o tură de noapte pe la Schiop în apartament, eveniment terminat cu mult sex, arată că Florin, maniacul obsedat de control și dominare, își înțelege atuurile pe piața homosexualilor, una cu mari dezechilibre între cererea uriașă și oferta slabă, monopolizată de pasivi care nu își asumă pe față homosexualitatea, băltind pe un spectru intermediar necinstit. Din această încrengătură de nemulțumiri sociale reiese și antipatia și gelozia gaylor, puse pe seama femeilor hetero, care se bucură pe gratis de ceea ce ei capătă cu greu și în condiții second hand. Florin fusese învățat să fie servit și adulat ca un mic potentat încă din adolescență, când homosexuali pasivi și cu bani, unii veniți din străinătate, nu ca antrenorul de fotbal zgârcit și cu nevastă și copii, deveniseră dependenți de el ca de heroină. Adi Schiop îi amintește lui Florin de primul său partener sexual.[6] Florin nu este doar un superman în pat cu tabieturi de copoi: ,,Vroia de fapt liniște, un buncăr antifonic în care să se simtă în siguranță și departe de zgomotele agresive ale orașului – lângă cineva care-l sedează prin calm și nu încearcă să-l acapareze”.[7] În plus, polițistul gay își umpluse garsoniera de jucării din pluș ca pentru a pune comprese pe o leziune nevindecată a copilăriei pierdute. Aceste detalii fac parte din portretul psihologic nu tocmai sănătos pe care îl creionează necredibil naratorul, orientat – e adevărat – pe o înțelegere empatică, însă condescendentă, a lui Florin, care, dincolo de tușele agresiv-defensive ale lui Adi Schiop, pare un om normal și echilibrat în comportamentul lui social. Fie că mama ocupă un loc prea important în ochii lui Florin, membru al underclassului prin creștere, fie că mângâierea absentă a părinților – bucuria de a fi iubit – are loc odată cu primul contact sexual gay, Adi Schiop îi înfinge ace în pântece ca pentru un insectar partenerului Florin, care bea ca un polițist obișnuit[8], muncește cu osârdie, împrumută bani cui are nevoie (inclusiv o mie de euro femeii de serviciu din scara blocului, deși Adi nu îl crede în stare, judecându-l mereu de ,,chitros”), economisește când e cazul, dovadă că a reușit astfel să-și crească frații stabiliți în Marea Britanie, Matei și Dani, și pe Dragoș, plecat în Danemarca. Caracterul tare și ferm, mândru și onest al lui Florin îl irită grozav pe Adrian Schiop, care din calic, lumpen, sărăcan în mentalitate, complexat în raport cu părinții, de care nu se poate desprinde emoțional, nu-l scoate. Ba chiar amintește calm și senin că Florin și-a ,,violat” din întâmplare, într-o hârjoană, unul din frați, pe Gilu, cel distant, când era încă elev de școală și mergea la antrenamentele de fotbal. La un moment dat, Florin dispare din peisaj câteva zeci de pagini, atât de oprimantă e ținuta lui cinstită și prea morală de polițai, apărând doar cu puțin înainte de finalul cărții, când Adrian Schiop, iarăși falit pentru o lună, pleacă în provincie în anul pandemic 2020, pentru a-și reface forțele interioare și a pune ceva mai consistent pe hârtie, altfel spus manuscrisul de la Să ne fie la toți la fel de rău.

Ajuns în Arpaș, unde locuiau părinții săi, Adi Șchiop zace mai mult în casă, respectând condițiile exasperante impuse de autorități. Cu ocazia aceasta suntem puși în temă cu meseriile părinților săi pensionari: altfel decât majoritatea septuagenarilor și octogenarilor din România zilele noastre, Adrian Schiop vine din pătura educată academic a României comuniste. Tata a fost medic de țară, nițel aplecat spre băutură, și mama juristă, șefă de promoție la absolvire, deci, cum ar veni, proletariatul intelectual înalt cu ceva statut financiar asigurat. Aflăm și câte ceva din mentalitățile locului și cum se diferențiază sibienii de făgăreșeni din punct de vedere al experienței istorice materiale: primii sunt încrezuți și harnici, ultimii sunt pragmatici, agresivi și drepți, orientați capitalist pe făcut bani încă din vremea când emigrau pe capete la 1900 în America. Din păcate, tot făgăreșenii sunt, de asemenea, vindicativi și poartă pică decenii la rând oricui îi supără cu ceva la chimir, iar din această atitudine verticală și individualistă se trage și legionarismul accentuat al regiunii în interbelic. Altfel, timpul se scurge mai ales în discuții cu Andreea la telefon și prin mesaje, absolventă de liceu sanitar, fostă soră medicală, angajată la un cabinet școlar, detașată provizoriu pe timp de pandemie la DSP-ul din județ. Andreea e colega de gimnaziu a lui Adi Schiop, o tipă inteligentă, descurcăreață, tenace și ambițioasă. Lucrase la începutul anilor 2000 în Vest, adunase bani cât să-și cumpere un apartament și îi detesta în prezent pe bătrânii care au avut șansa de o casă de la stat, cumpărată pe nimic după 1989, mai ușor decât a trebuit ea să se zbată pentru o locuință, muncind pe rupte în țări străine. De asemenea, are opinii ferme cu privire la doctorii în vârstă arghirofili și ramoliți din sistemul sanitar românesc, corupt până în măduva oaselor, sistem pe care îl execută în doi timpi și trei mișcări. Andreea e și mama cloșcă care își asfixiază puii: are un băiat răzgâiat din prima căsnicie, soțul inițial, afacerist prosper în construcții, totul pe spinarea muncitorilor aduși la muncă din România, părăsind-o pentru o nemțoaică în Germania, unde acesta rămăsese. Alex e student la Drept, nu învață mai nimic printre multe alte restanțe, deși îl duce mintea, și are opinii maoiste radical-infantile, susținând cauza pauperilor și a încălzirii globale și lansându-se adesea în ditirambi pentru China comunistă, care, crede el, își va reveni la vechile dogme, de dinaintea sistemului chinezesc de capitalism controlat de stat, când era rău pentru cei mai mulți chinezi, dar măcar răul se împărțea egalitarist. E fraza care dă titlul cărții, printre altele, viitorul global aparținând unei mizerii distribuite în părți egale. Andreea e căsătorită cu un șofer de tir calin, Radu, care câștigă puțin peste o mie de euro pe lună într-o companie deținută de un milionar escroc și patibular. Radu lucrase ca grădinar prin Elveția, unde o cunoscuse pe Andreea. Plictisit și sictirit de condițiile izolării, Adi Schiop se amuză de sus, pe sfert iritat, ori de ideile trăznite ale lui Alex legate de o extinction rebellion, urmată de o globalizare chinezească en marche, ori de prietenii de stânga de pe Facebook, ,,zânele bune din ONG-uri”[9] care dau like și atât, monștrii de falsitate în materie de indignare moralistă, începută și finalizată pe Facebook. Dincolo de prietenie, se vede că Andreea caută și ceva consiliere din vorbele lui Adrian Schiop: fiul ei prea alintat este un homosexual obez, îndrăgostit de pisici și de bărbați căsătoriți, care, când nu suferă de depresie, se visează femeie și cochetează cu ideea schimbării de sex. Andreea îi plătește ședințe de psihoterapie la Cluj, însă se îndoiește de eficacitatea lor. Până la urmă, recuperat mental, Adi Schiop revine în București.

Blocajul din viața sa se repară rapid: pe de o parte își pune în sfârșit gresie și parchet laminat în apartament, ca urmare a insistențele repetate ale mamei, după ce mai făcuse praf pe băutură un ajutor financiar venit de la ea, pe de altă parte are câteva aventuri cu homosexuali agățați pe internet. Adi Schiop ne mărturisește la un moment dat că sexul vine după înot în preferințele sale personale. Când îl revede pe Florin, ceva se rupsese între ei, probabil că miștourile și dușul rece pe care le administra cu răutate Adi Schiop își spuneau cuvântul, narcisismul și faptul că era vătămat psihic de părinți, regresând extatic și bovin în copilărie, constituind capetele de acuzare. Amurgul relației nu întârzie să apară, iar nota naturalistă a simptomelor taie ca briciul de la frizerie: ,,muia e marasmul în care sfârșesc de obicei cuplurile gay, semnul că relația a ars, că masculinitatea s-a erodat, diferențele de putere pe care s-a sprijinit atracția s-au tocit, pe scurt, că relația aia băltește ca universul în moarte termică și tot că universul în faza aia călâie poa s-o țină în eternitate așa, pe mui diafane și o frumoasă prietenie”.[10] Băiatul bun din Florin îl are în îngrijire pe tatăl lui, care e luat de ,,atârnache” în gura lui Adrian Schiop. Tatăl lui Florin nu poate ieși decât cu greu la pensie, adeverințele de vechime în muncă făcând parte din activul unui patron care cerea bani în schimbul accesului la arhiva foștilor angajați din defuncta ITB, iar polițistul trece printr-o perioadă de stres și agitație, întrucât se schimbau șefii cei mari, lacheii politici, mai ceva ca șosetele. Prietenia se rupe în clipa în care ,,văduva” neconsolată (Adi Schiop) se simte țepuită cu un pachet de țigări – o scuză comodă și venită la țanc – de către polițistul sentimental, ,,flăcăul tomnatec” care asculta muzica latino sentimentală de duzină.

Florin nu furnizează nici anecdote cu stăpâni și slugi, nici bârfe scandaloase, material rulant numai pentru un roman mai puțin de atmosferă decât este Soldații: el apasă burghez pe butonul freeze în compania prietenilor intelectuali ai lui Adrian Schiop, tăcea, asculta, se controla la băutură și intra pe frecvența medie a grupului, ceea ce nu-i place scriitorului, un cocalar isteric, cu spume la gură ca Alberto, câștigând simpatia cititorilor sau privitorilor și producând vibrații noi publicului consumator de așa delicii, rare în bulele lor sociale cuminți. Dificultatea de a scrie o carte cu derbedei interesanți și cu povești de viață captivante se vede în Să ne fie la toți la fel de rău, Adrian Schiop încercând să tatoneze un teritoriu cunoscut, deja încercat, cu aplauze la rampă, în Soldații, însă dezabuzarea și meschinăria totale, de la coituri sacadate până la socoteli cu consumul zilnic, sunt specifice cuiva care s-a despărțit social de lumpeni, dar încă nu s-a instalat decis în straturile middle classului, tipicurile și comoditățile acesteia deranjând la coate ca o haină în care te simți prea mare ca să intri din prima la fix.

Note:


[1] Adrian Schiop, Să ne fie la toți la fel de rău, Editura Polirom, Iași, 2021.

[2] Ibid., pp. 152-153: ,,Omul ăla părea chiar o infecție – când îi sucise mințile mamei lui Florin, o copilă de 18 ani, o convinsese să fure banii pe care părinții ei îi doseau prin casă (erau cojocari și ca antreprenori clandestini lucrau doar cu cash la negru) și fata fugise de acasă cu 20.000 de lei – și după ce s-au terminat banii a bătut-o ca-n romanul Ion să se ducă să ceară alții”.

[3] Ibid., p. 10.

[4] Ibid., pp. 66-67.

[5] Ibid., p. 51.

[6] Ibid., p. 71.

[7] Ibid., p. 72.

[8] Ibid., p. 85: ,,Minerii mor de silicoză – polițaii și apeviștii de ciroză, nu e un secret pentru nimeni”.

[9] Ibid., p. 124.

[10] Ibid., p. 157.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Soldățeii de plumb ai capitalului de periferie


Citind Soldații. Poveste din Ferentari[1] a scriitorului Adrian Schiop ne întrebăm ce înțelege cetățeanul român mediu din acest roman în anii 2020-2030, care e, în realitate, un jurnal rece, sec, rareori poetic, de cele mai multe ori brutal și direct. Care român mediu, de fapt? Dacă vorbim de românul rural, Soldații e o carte posedată de diavol, cu gunoaie sociale și păcătoși blestemați să ajungă în iad. Homofobia religioasă este agresată pe fiecare pagină, iar ulcerațiile ei vor duce curând la abandonarea furioasă a cărții. Dacă ne referim la cel urban, oarecum secularizat, mai înțelegător cu libertatea de a face ce vrei cu sexualitatea ta, termenii nu se schimbă drastic: în loc de afurisenie va fi vorba de golăneala unor bolnavi psihici nebăgați încă în ospiciu sau la pușcărie. Dacă însă apreciem publicul țintă ca fiind compus din orășeni de până în vârsta de patruzeci de ani, cu un job bunicel, depășind cu 50% un salariu mediu sau urcând chiar spre straturi sociale relativ confortabile financiar, homosexualitatea pe față a lui Adrian Schiop va produce reacții ceva mai temperate: familiștii cu urmași o vor arunca la coș una-două ca pornografie cu săraci semianalfabeți, iar cei singuri sau în relații pasajere nonhomosexuale, cu un lifestyle mai dezangajant psihologic în ceea ce privește triada casă-mașină-vacanțe, toate plătite pe credit sau din economii greu strânse, o vor aprecia ca depoziția unui alt homosexual progresist, plătit de fundațiile occidentale să ne facă praf creierii naționali. O franjură nesemnificativă statistic din această categorie medie o va considera cu o privire echilibrată și unii, încă și mai puțini, o vor citi ca un obiect literar interesant, valoros, deschizător de drumuri. Foarte puțini din aceștia, experimentați cu lecturi grele, o vor cataloga ,,capodoperă”, cum se întâmplă cu Mihai Iovănel.[2] Peisajul este, cu toate acestea, destul de străveziu: Soldații poate să vândă bine, atât cât este permis de disponibilitățile de gust ale publicul cititor român, dar este o carte în afara curentului dominant actual.

Ca într-o mașinărie cu mai multe roți dințate, Soldații stă la mijloc între tot atâtea direcții. Pentru cine a copilărit într-un cartier muncitoresc bucureștean de anii ’90 și a ieșit afară la joacă cu puștimea mai departe de ,,curtea” din fața sau din spatele blocului, machismul a fost mestecat pe toate părțile precum guma Turbo a perioadei. În lumea străzilor, șmechereala însemna să ai bani fără o sursă clară de venit, să te îmbraci amenințător, cu trening Adidas, Reebok etc. și adidași de firmă, să dai în cap la nevoie sau din capriciu, să regulezi ,,cele mai tari gagici”, care nu puteau fi ,,bagaboante” așa ușor și în nici un caz nu le făcea nimeni ,,poștă” sau le viola, să chemi lumea la bairamuri monstru în noua ta viloaie – nimic nu trebuia să indice fraiereala. Acesta era binomul existenței sociale în cartier: haladiții, boșii, șmecherii, baștanii, barosanii și smardoii versus gherțoii, cocalarii, fraierii, pielea pulii, bulangii, muiștii, rochiștii și punkiștii de cealaltă parte a luptei de recunoaștere în București. Fie că ieșeai din oul familiei în cartierul Labirint, la o aruncătură de băț de magazinul Unirea, fie că o ,,ardeai” pe Prelungirea Ferentari sau pe Sălaj, adică la câteva stații de autobuz de același centru paradit, standardele nu variau până la nerecunoaștere. Această suprastructură de moravuri era încurajată în general de adolescenți sau tineri de douăzeci de ani ai căror părinți trăiau din ce în ce mai la limită, mame angajate la aprozar pe trei lei, tați, decăzuți la statutul incert de șomeri, care mai reparau mașini la negru lângă centrala de căldură sau care mai făceau te miri ce ,,combinație” pe ici-pe colo, cărând marfă noaptea. În jungla fără stăpâni a anilor ’90, nici nu se putea altfel, iar mărturia vremurilor s-a adunat în muzica rap. Machismul de șmecher era agrementat masiv de rasism antiroma, cu toate că – deloc paradoxal – tocmai clanurile de țigani interlopi, la mare căutare pentru cei mai faliți, fără lichidități, impuseseră reprezentările simbolice la care facem aluzie. Lumpenproletarizarea tranziției crease lumpenismul ca mod de viață, iar mafiotul țigan era zeul tutelar al României urbane postcomuniste, însă unul urât și temut: ceea ce nu puteau face băiețașii cu pantalonii pungă, vocali și bătăuși minori, era închisoarea grea, locul de unde ieșeai ,,fetiță”, ,,gaură ambulantă”, ,,drogalău”, cazierul pătat însemnând calificarea în ratare. Copiii de ,,familie bună”, cu ambii părinți angajați decent, deși modest pe atunci față de corporatiștii de astăzi, absolvenți șaptezeciști sau optzeciști cu diplome universitare, erau ținuți în frâu să nu se joace cu băiatul lu’ Nelu taximetristul de la etajul doi sau al lu’ Vasile șoferul de basculantă de la parter pentru că erau repetenți la școală, iar tații lor treceau drept alcooliștii, violenți în căsnicie, de pe scara blocului. Dacă își pierduseră între timp locurile de muncă, deși lumea îi numea în continuare după vechile meserii, interdicția creștea în intensitate. Desigur, toate acestea nu însemnau că, până la începutul anilor 2000, băieții și fetele, de până în cincisprezece-șaisprezece ani, nu vorbeau, nu se jucau, nu se confruntau și nu se distrau unii cu alții, indiferent de zvonurile, temerile și prejudecățile părinților. Până și tații mai apelau unii la alții când li se strica ceva sub capotă sau anvelopele nu se umflau cum trebuie, iar mamele făceau schimb de ulei sau făină atunci când nu le aveau la îndemână în bucătărie, însă socializarea dezinvoltă, atât de firească în viața la bloc din perioada ceaușistă, se crăpase de sus până jos. Zonele bucureștene care au dus la perfecțiune acest mod de trai în comun, cu rupturi groaznice între venituri și moduri de a le procura, au fost Ferentari și Rahova, tot de aici trăgându-li-se reputația proastă. Ambele au fost și sunt cartiere cu procentaj semnificativ de etnici romi. Neintegrați convenabil în economia socialistă nici înainte de 1989, zorii capitalismului au adus prăbușirea lor completă ca minoritate cu propriile tradiții și cutume, în mare măsură creștin-conservatoare, dar nu numai. Vechile obiceiuri s-au alterat anamorfotic: țigănimea s-a scindat într-un grup larg de săraci, mizeri și răpănoși, fără loc de muncă, fără școală, fără documente minimale (certificat de naștere, buletin etc.), desconsiderați de statul român, detestați de majoritatea populației pe considerente sociale dublate, pe treapta culturală, de rasism, și o castă privilegiată a romilor, alcătuită dintr-o peliculă fină din lăutari și maneliști, simpatizați de largi categorii sociale din România, și un snop solid de mafioți (proxeneți, cămătari, recuperatori, comercianți de droguri, spărgători de case, hoți de mașini, faraoni pe cioporuri de cerșetori), care, dacă înainte de anul 2000, terorizau mai mult de unii singuri cartiere și orășele întregi, în conivență cu liderii politici ai momentului și funcționarii înalți sau magistrații statului roman (chestori, judecători, procurori etc.), ajung să-și împartă mai echilibrat puterea și să se rafineze în materie de criminalitate după 2010. Unii dintre acești mafioți au devenit mai respectabili, mai ,,albi” și mai abili ca oameni de afaceri decât mulți buticari sau afaceriști obișnuiți din prezent[3]. Ceea ce nu se spune suficient de tare și de cinstit de către majoritatea ONG-urilor care apără minoritatea romă în România, îndestulate de banii Uniunii Europene, falsând la mandolina spartă un progresism cultural de import, se referă la barbaria toxică și inumană la care îi supun, de cele mai multe ori, liderii romi interlopi pe țiganii de rând, ajunși sclavii personali ai primilor: copii de cinci-zece ani mutilați intenționat și obligați să practice cerșetoria, să fure din buzunare sau să se prostitueze în fel și chip, inclusiv în case de toleranță vizitate de vest-europeni cu dare de mână, adolescenți tranformați în ,,soldați” în munca de jos a criminalității organizate, bătrâni și bătrâne, fără pensii, forțați să presteze munci de bucătărese, personal de serviciu sau slugi pe gratis – blidul de orez și pâine nu ne interesează aici – în casele șmecherilor din comunitatea lor. Scandalurile din presă pe aceste subiecte grave au existat și nu vor dispărea prea curând, dar stânga progresistă tace chitic, de teamă să nu fie bântuită cu baubaul rasismului, permițând, în numele unei toleranțe multiculturale de fațadă, ca dezumanizarea să-și vadă bine mersi de lucru. Prin urmare, Adrian Schiop a ales să locuiască în anii 2000 în Ferentari, cartier paradigmatic pentru așezarea socială deja expusă în liniile ei mari.

Schiop este un triplu intrus în Ferentari: intelectual și scriitor, homosexual cu episoade hetero ratate (iubita băiețoasă Ana), fost profesor, jurnalist și doctorand la momentul scrierii Soldaților (cu o teză publicată despre manele, Șmecherie și lume rea, Editura Cartier, 2017). Deși Adrian Schiop locuiește cu chirie în Ferentari împreună cu un moldovean sărac și fricos, Vasi, pentru că nu are bani de altceva mai bun (câștigă, dintr-o bursă doctorală venită de la UE, 2200 de lei prin 2013, ceea ce era o sumă mică, un salariu de subzistență pentru o singură persoană, chiriaș, în capitală), acesta își motivează atât antropologic, cât și spiritual traiul în cartier: îi plac libertatea și mizeria nouăzeciste, magnific conservate în peisaj, și îi poate studia de aproape pe cei despre care scrie la lucrarea sa de doctorat. Un alt motiv este legat de homosexualitatea lui: recunoscându-se ca partea ,,feminină” din cuplu, punctată de intimități de nevastă care face mâncarea în casă și care vrea căldura unei îmbrățișări ,,masculine” seara, Adi Schiop e în locul potrivit, cartierul de interlopi și șmecheri definindu-se ideal prin masculinitate alpha în stare pură. Precum o femeie hetero, singură, depresivă, nesigură pe ea și cu stima de sine în picaj, în căutare de bărbați vânjoși, capabili să ducă un act sexual până la orgasm sau măcar să dea impresia că pot fi afectuoși, Adi Schiop vânează un partener pe măsură, ,,un pulărău”. Acesta nu întârzie să apară sub chipul unui urangutan cu burtă, Alberto, cunoscut la cârciuma de cartier Zeicani, punct nodal de socializare în Ferentari. Sătul să dea bani la escorți hetero sau să întrețină frugal acte sexuale cu bărbați distanți, Alberto e the genuine article, deși nici organul genital, nici atitudinea lui în lume nu-l recomandă ca pe o mașină 4×4 a sexului. Comesenii de la Zeicani sunt vai de mama lor: boschetari, cerșetori, șomeri, interlopi periculoși sau doar zdrențe și clănțăi, toată gama cartierului. Poveștile lor de viață sunt despre traume și umilințe, ale lor sau ale altora. Relația cu Alberto este un succes în plan sexual și sentimental: Adrian Schiop scapă de izolare și de nevoia alcoolului și antidepresivelor ca soluție la amărăciune. Actele sexuale cu Alberto sunt primitive și fără menajamente: seamănă cu ceea ce fac mulți heterosexuali triști când merg la prostituate. Trag o dușcă înainte, se încălzesc cu un film porno și urmează o serie de penetrari ostășești, furate din filmele de gen. Nivelul de fantezie erotică e la cote joase pe lângă scenele colorate hedonist ale unui Michel Houellebecq. Alberto, de cealaltă parte, e sarea și piperul volumului: țigan oropsit, abandonat de un tată plecat în Danemarca, crescut de o bunică cu inima de aur, cu sentimente materne necurmate de nouăzecism, Alberto n-are decât cinci clase, paisprezece ani de închisoare, începuți pe când era un adolescent pricăjit și nu are nimic de aștepat la orizont. Lucrase ca parcagiu la Gara de Nord, unde trăise cu o boschetară pe post de soție. Violat, înjosit și traumatizat psihologic la închisoare, Alberto devenise homosexual de nevoie. Nu are act de identitate și stă la mila vărului sau, Borcan, un interlop care, conform anilor 2010, se ascundea fițos low profile, nevasta lui ocupându-se aparent de afaceri. Fără legătura de rudenie, probabil că Alberto, delirând cu mintea la milioane de euro, ar fi fost un alt sclav în casa lui Borcan. Alberto e prost făcut grămadă, lăudăros cât cuprinde, mincinos pe stil macho, cârpa șmecherilor și nemesisul fraierilor, suficient de abil ca să înțeleagă că nici gura, nici curul nu te scot la suprafață, ci banii ca expresie a puterii sociale. Mascul în pat, dar slab și în bătaia vântului din punct de vedere social, Alberto e surclasat pe latura economică și de integrare în lume de Adrian Schiop, care profita într-un fel de labilitatea psihică și vulnerabilitatea socială maximă a lui Alberto. Însă Alberto pricepe că, orice ar fi, într-o societate în care puterea vine din bani, tot banul te scoate din budă în cele din urmă. Dacă inițial este plătit când face sex, ulterior Alberto, fals amorezat, îi cere lui Adi reabilitarea: un buletin și un loc de muncă ca bodyguard l-ar spăla și l-ar salva pe viață. ,,El făcea ce-a învățat la pușcărie, să se dea pe lângă unul mai descurcăreț ca să-și facă viața dulce. Prin urmare, în capul lui, eu trebuia să fiu stăpânul, ăla de la butoane – dar, pentru că nu am putut să mă impun sau să-l refuz, nu am reușit să-l fac să mă creadă. N-aveam tupeu și mândrie, nu semănam cu șefii lui de cameră din închisoare, comportamentul meu îi deruta instinctele de soldat; cu siguranță, dacă aveam s-o mai țin așa, romantic și împleticit, deruta avea să coacă în dispreț, dă-l în mă-sa de lache prost. Nu mai mergea așa, trebuia să fac ceva.”[4] Firește că Adi nu e în stare de așa ceva, iar relația cu Alberto devine din ce în ce mai abuzivă: ocupând tot apartamentul, băgând groaza în Vasi, Alberto îi toacă banii aiurea la păcănele, îl amenință cu bătaia și expulzarea din cartier cu sprijin de la Borcan, îi face cu o mie de lei și, într-un final, îi șterpelește, sub amenințări, și o gioarsă de bicicletă lui Adi Schiop. Povestea de dragoste a murit. Nimic mai previzibil, date fiind condițiile inițiale. Populația cartierului are povești interlope sau ratate de spus: de la Florică la Bibi, ,,pula și banii” se contopesc ca ștreangul și călușul pe capul condamnatului. Adi se sperie la un moment dat că are SIDA, că a luat sifilis sau gonoree, dar teama sa de băiat de medic din județul Sibiu nu-l reține de la alte împreunări de bulău cu borfașul de Alberto, care nici nu pare atât de convins, dincolo de teatrul manelist cu iubirea și ,,să-mi fac viața cu tine”, de homosexualitatea sa, pe care o îndura ca pe datoria unui sclav. Alte femei îi fac mereu cu ochiul. Asta a fost aventura cu Alberto din Soldații.

Schiop nu se simte ca peștele în apă făcând pe stângistul, dar câtă vreme chestia asta scoate bani, nu are nimic împotrivă: ,,Dar hai să nu fiu ipocrit, făcând gura mare cu radicalismul lu pește, fiindcă erau lucruri, în prezent, între care mă simțeam bine – și cel mai mult îmi plăcea confortul pe care îl aduceau banii; or, din punctul asta de vedere, puteam să mă consider un privilegiat: prezentul îmi băga lună de lună bani în cont, fără să fac mare lucru, iar eu îi cheltuiam în Ferentari și-n trecut”[5]. Pușculița goală ducea imediat la o retragere strategică pentru câteva luni, de preferință vara, întrucât iarna îi provoacă depresie, în Porumbacu de Jos, de unde este de fel. În rest, Adi Schiop nu crede în egalitate[6], cel mult dreptate, căci șmecherii și fraierii se caută reciproc de când lumea, și nici ongismul prominorități și heirupul diferențelor multiculturale nu-l conving decât ca o altă falsificare, utilă pentru el și alții, fiindcă se poate profita pecuniar din așa ceva. De altminteri, toți prietenii lui stângiști sunt schițați ca niște poltroni parveniți[7], chiar dacă sunt cumsecade și bineintenționați în sinea lor. Cinic, Adrian Schiop crede că sărăntocii nu fac revoluții, ci doar mafii.[8] Aici e punctul de torsiune al Soldaților: spre deosebire de stângismul light, praf în ochi plătit regește, Adrian Schiop nu-și face iluzii în legătură cu problemele uriașe ale vieții sociale din România, însă, hei!, nici dezvoltarea societății în altă direcție decât groapa de gunoi nouăzecistă nu-i place. Ferentariul cu complexe rezidențiale, cu mall, străzi pavate și curate, oameni așezați, blânzi, docili, fără șmechereală și damf de penitenciar îl sperie mai tare decât o revoluție comunistă, în care interlopii ar fi băgați la închisoare, bătuți zdravăn periodic, și toată lumea ar fi pusă la muncă în folosul avutului obștesc. Capitalismul de periferie riscă să sfâșie feng shui-ul nouăzecist, o boschetăreală de cea mai joasă speță, dar savuroasă pentru papilele gustative familiarizate cu gustul tare al excrementelor în curs de descompunere.

Note:


[1] Adrian Schiop, Soldații. Poveste din Ferentari, ediția a II-a, Editura Polirom, 2014.

[2] Mihai Iovănel, Istoria literaturii române: 1990-2020, Editura Polirom, 2020, p. 431. Entuziasmul lui Mihai Iovănel în legătură cu Adrian Schiop nu este, totuși, absolut: acesta aminteste en passant, neutru și fără aprecieri suplimentare, că există și un ,,filon pedofil” într-un roman de primă tinerețe a scriitorului.

[3] Ibid., pp. 176-177, p. 221.

[4] Ibid., p. 97.

[5] Ibid., p. 151.

[6] Ibid., p. 161.

[7] Ibid., pp. 171-173.

[8] Ibid., p. 234.

Publicat în Lecturi | Etichetat , | 2 comentarii

Familia la țară în România capitalistă


Cât de aproape sunt ploile reci[1] de Bogdan Coșa nu e decât la prima vedere un roman rural sau realist social. Nu găsim panoramări sociale largi aici, nici personaje diverse, provenind din medii diferite și greu compatibile, iar ruralitatea nu mai este conotată țărănesc, țărănimea apărând cel mult ca o relicvă sau un artefact de pe vremuri. Satul e o închegare fără identitate, mult mai sărac decât un oraș, dar mai apropiată ca stil de viață de un târg săptămânal la marginea unui drum național. Deși acțiunea – dacă se poate vorbi de așa ceva – are loc în Dumbrava Frumoasă, un sat transilvănean de munte cu o semnificativă populație maghiară în care plouă ca în Rashōmon, ceea ce distinge din punct de vedere cultural satul față de orice altă așezare similară din Moldova sau Oltenia sunt accentul, mutrele taciturne și o lipsă completă de veselie (tâmpă) în priviri. Nici măcar accentul local nu mai are cine știe ce influență pentru că se poate observa cum privitul la televizor atenuează mărcile lingvistice regionale. Cât de aproape sunt ploile reci e povestea decăderii și fărâmițării unei familii, dar una urmărită nu de la o generație la alta, ci în cadrul contemporan: ceva se întâmplă după anul 2000 care duce la prăbușirea totală a unor repere comportamentale care, deși fuseseră afectate de colectivizare și migrația la oraș impuse de industrializarea socialistă, încă mai subzistau în forme dătătoare de speranță. Nu și în capitalismul de șoc postdecembrist și cu siguranță deloc după integrarea României în Uniunea Europeană din 2007, căreia îi revine misiunea de a termina treaba începută de modernizarea Vechiului Regim.

Înainte de a încerca să emitem câteva considerații generale, personajele s-ar cuveni precizate în datele lor elementare. La fel ca în Ioșca, romanul lui Cristian Fulaș, vorbim în general de oameni simpli, cu puțină școală, executând munci modeste, ducând o viață monotonă, din care nu poți scoate nici lupte interioare, nici antieroi. Ei reprezentă majoritatea populației României, însă, dacă nu sunt puși în contrast cu alte voci, provenind din clase sociale superioare sau inferioare, mesajul lor este unul difuz, banal sau, tocmai pentru a depăși sărăcia reală de sensuri, mistic. În literatură, evadarea în misticism, subiectivism traumatic sau într-o senzorialitate transcendentă dovedește imposibilitatea sau greutatea uriașă a înțelegerii raționale a realității materiale și a relațiilor, adesea absurde, între semeni. Nu este cazul în Cât de aproape sunt ploile reci, unde misticitățile sunt reduse la zero, iar raporturile sociale sunt atât de clare încât nici nu merită explicate sau analizate.

Primul membru al familiei Toader, în ordinea narațiunii, este Nuțu, un fost tractorist, zilier, de meserie pădurar. Alcoolic, murdar, Nuțu va ajunge la finalul vieții în sanatoriul de alienați mintal din zonă. Nu știm de ce Nuțu bea în halul în care o face: deși sărac, acesta nu se plânge de lipsa cruntă a banilor. E împăcat cu soarta sa socială mizeră. Nuțu bea atavic, semănând cu tatăl său, Ionică, mort de două decenii[2]. Nuțu e căsătorit cu Casiana, soră medicală la sanatoriu, o femeie supusă, harnică, fără ambiții, tipică pentru rolurile de gen din mediul rural românesc. Mama Casianei, Camelia, tot asistentă medicală, își învață fiica să se despartă de Nuțu, inferior atât ca bărbat, cât și social, ceea ce se va și întâmpla. Casiana se va recăsători nu tocmai strălucit cu un bărbat din orașul Pitești. Nuțu și Casiana au împreună un băiețel, de curând născut când părinții se hotărăsc să se despartă. Fiul lui Nuțu, Ionel, va deveni medic stomatolog într-o bună zi, împlinind dorințele bunicii Camelia. Nuțu face doi ani de închisoare după ce, în cadrul unei beții macho cu bărbații din neam, conducând băut, omoară un băiat din sat într-un accident de mașină (de aici pesemne titlul primei părți a romanului, Moartea nu este modernă). Până la disoluția completă, Nuțu mai încearcă să trăiască, fără izbândă, cu o vânzătoare din sat, Eva. Într-un cuvânt, Nuțu e un ratat cu potențial violent, deși rar afirmat. Înainte de a o lua complet razna și a-și pierde în întregime dinții, Nuțu se culcă simbolic în cușca câinelui bătrân și ponosit, eliberat, ultimul paznic lucid și treaz al vieții de familie.

Dana e sora lui Nuțu, mama unui copil din flori, necăsătorită. Dana lucrează ca vânzătoare la magazinul din sat la începutul romanului pentru ca la final să o găsim tot ca vânzătoare într-un supermarket. Dana e gospodină și legată de familie și de locul ei de baștină în prima fază. Nu fumează din teamă sau din respect în preajma mamei, bătrâna Aurelia, dar nici nu vrea ,,să intre în rândul lumii”, recăsătorindu-se. Își îngrijește ca o sclavă fratele, după ce Nuțu suferă un accident la beție. Dana își suportă și șeful pervers și onanist, care se masturba de față cu ea în mașină atunci când călătoreau împreună cu sarcini de serviciu. Fiica Danei, Mădălina, o fată blândă și silitoare în prima parte a vieții, emigrează în Anglia, unde lucrează la un depozit. Dana cea submisivă va pleca în cele din urmă tot în Anglia, traiul chinuit cu frații ei bețivi și bolnavi nemaiputând continua fără ca ea însăși să își piardă mințile.

Doina e altă soră a Danei și a lui Nuțu, dar una mai puțin prezentă în roman decât ceilalți. Știm că e măritată cu Puiu, electrician, și locuiesc în Italia. Doina voise să dea la medicină, dar Puiu, ins fără tărie de caracter și primitiv din punct de vedere mentalitar, o reține. Nici el nu urmează politehnica, așa cum se dusese vorba în neam.

Centrul familiei e bătrâna Aurelia, păstrătoarea tradiției, dar una de rău augur. Dacă Aurelia ar putea vorbi, dar este încă prea încăpățânată pentru confesiuni, atunci relatarea ei tragică ar fi la fel de măreață precum cea a sclavei afro-americane Dilsey din The Sound and the Fury. Aurelia moare la optzeci de ani, locuind în aceeași casă dărăpănată cu fiii ei bețivi, Nae și Nuțu, și fiica cea supusă, Dana, care are grijă de ei toți. Aurelia e bisericoasă, tiranică în chip egoist cu copiii ei și vorbește – poate intenționat – numai cu un accent ardelenesc pronunțat, cu toate că băieții și fetele ei îi provoacă pe de o parte conștiința, în sensul în care la mijloc e vorba de manifestarea unui păcat, iar, pe de altă parte, nu se poate separa de ei, mai ales de latura masculină a neamului, indiferent cât de destrăbălați și deplorabili sunt. Aurelia muncește în grădină vara și zace, copleșită de dureri de stomac și mustrări mute de conștiință, iarna, uitându-se la televizor. Televizorul, izvor de veselie artificială, ajunge să fie la un moment dat singurul liant al familiei, cocon de mohorâre. A ține cu orice preț unită familia în aceeași ogradă – acesta este principiul de viață al Aureliei, cu toate că, odată moartă, familia se va destrăma ineluctabil. Aurelia știe vechea morală și uzatele datini, dar este incapabilă de a le aplica creativ, în forță sau măcar inteligent cu urmașii ei, pe care îi înghite în casa ei sufocantă. Neputința ei e feminină, impusă de codul de gen patriarhal, la fel ca în cazul fiicei ei, Dana. Aurelia este și copilul din flori al mamei ei Florica: rămasă singură în anii războiului (1941-1945), Florica, deja cu doi băieți, comite un adulter cu un soldat oarecare, deși Grigore, soțul, încă trăia și avea să se întoarcă teafăr de pe front. Acesta își bate nevasta, se desparte de ea, dar o crește și pe Aurelia în noua lui familie, dar pe poziții inferioare la masa mamei ei vitregi. Nu altfel decât ca-n Vechiul Testament, Aurelia interiorizează probabil această culpă morală a originii ei nelegitime și socotește, în străfundurile inimii ei, că destinul odraslelor ei este atât de deprimant pentru a stinge vreo vină, o datorie mai veche a strămoșilor mârșavi. Însă Aurelia nu face nimic pentru a îndrepta greșeala, ci așteaptă împlinirea pedepsei divine. Odată cu dispariția ei fizică – fără lumânare la creștetul capului și fără ca urmașii să fie siguri de etatea ei sau măcar să vină cu toții la înmormântare –, care va marca capătul de drum al familiei, aflăm că până și biserica veche din sat și-a închis porțile. Nici vatra casei nu o ducea mai bine: ,,Bucătăria fusese centrul lumii până atunci, dar devenise un loc ostil.”[3]

Nae este alt fiu al Aureliei, nu mult diferit de Nuțu: alcoolic, leneș, fost muncitor pe șantier, acesta trăiește într-un cămin de nefamiliști în orășelul ex-industrial din apropiere. El este căsătorit cu Sanda, o femeie cândva frumoasă și ațâțătoare, pe care o bănuiește că îl înșela. Are un fiu adolescent, Petru, un alter ego al naratorului, fără de care ratarea familiei nu ar avea acea privire dulceagă, afectuoasă în care este înveșmântată salvator. Petru, Sanda și Nae sunt complet alienați unul de altul. Sanda, ajunsă călugăriță la bătrânețe, se va despărți în cele din urmă de Nae, care se retrage în casa bătrânească, unde bea și se ceartă la sânge cu fratele lui mai mic, Nuțu, pe seama casei părintești. Zavistia este tristă prin consecințe, fiecare revendicând ceva la a cărei distrugere – măcinare lentă – contribuise.  

Alta fiică este Dumitrița, mezina, căsătorită cu Bebe, amândoi plecați o vreme în Italia. Bebe e mereu cu țigara în colțul gurii, la volan, stăpân peste o mașină-pat de viteză, ,,futelniță”, în care se regula cu alte femei decât Dumitrița. Se zvonea că o chelneriță din stațiunea montană vecină îi cerea un test de paternitate, iar pe Dumitrița o mai caftea din când în când. De altfel, și fratele Nae o bătuse pe Sanda până ce aceasta pierduse o sarcină. Nu suntem informați cu ce se ocupă Bebe, în afara faptului că repara obiecte casnice aruncate la gunoi în Italia, pe care le vindea apoi în bâlciurile din satele României. Dumitrița e șomeră de ani buni. Într-o zi oarecare revine în sat. Se desparte de soțul ei. E primul semn de independență modernă din familia Toaderilor. Al doilea are loc atunci când Dumitrița, scârbită și sătulă de închisoarea îngălată în care trăia, casa părintească, își ia lumea în cap și pleacă de una singură înapoi în Italia. Lasă în urmă cinci sute de euro, pe care nenorocitul de Nuțu îi găsește și îi dă pe băutură. Dumitrița este un fel de mama Aurelia cu alt destin.

Nici nepoții Toaderilor nu sunt mai fericiți: dacă despre Mădălina știm că este aranjată minimal în Anglia, unde se îngrașă de la prea mult fast food, Petru, cel care, ca adolescent, se masturba în veceul din curte cu bunica Aurelia de față, locuia la oraș într-un apartament cu chirie, pe care îl împărțea volens nolens cu încă doi tineri dezabuzați și fără resurse financiare, Silviu și Cosmin. Muncea de acasă, subtitrând filme în limba română, activitate din care abia putea trăi, limba română având o valoarea de schimb de mâna a doua. La un moment dat se vorbește de un tânăr de seama lui, Marius, pocăit, pe care familia, alta decât cea ortodoxă, îl ajutase suficient încât să aibă un loc de muncă decent și ducea o viață așezată. Petru îl tratează pe Nae ca pe un străin, deși cu mila unui fiu rătăcit față de un posibil tată. În meciul lor psihologic, în care Petru e mai tare, căci mai educat și mai sigur pe el, Nae iese cumva învingător, tocmai pentru că nu are mentalitatea unuia. Disputa lor seamănă cu victoria neverosimilă a echipei de fotbal a Mexicului în fața mult mai organizatei Germanii, meci care se derula la televizor. Estul sentimental își ia revanșa doar psihologic asupra vestului dominant.

Cât de aproape sunt ploile reci e mai mult despre umbra bunicii Aurelia și ratații ei de copii decât despre societatea românească în ansamblu. Chiar dacă, pe alocuri, aflăm că Nuțu – unul dintre mulți alții – lucra ilegal la gater, asigurându-și pâinea cea de toate zilele, trimiterea e accidentală și ambiguă: industria coruptă a tăierii de păduri asigură o brumă de venit localnicilor amărâți. Nicăieri și niciodată nu-i vedem pe cei de deasupra celor ca Nuțu: avem victimele economice, dar unde sunt călăii lor și cum gândesc și trăiesc ei? Nu știm nimic în privința lor. De asemenea, când Nae deplânge conspiraționist moartea lui Nicolae Ceaușescu, care i-ar fi ,,dat” un apartament cu trei camere de mai trăia și s-ar fi întors din refugiul cubanez, nu doar garsoniera de la căminul de familiști, înțelegem că ne vorbește un alt sacrificat al tranziției, însă semnalul se consumă în câteva rânduri. Nici Sulică, muncitor, tovarășul de amărăciune al lui Nae cu dioptrii imense, deși obligat să-și crească singur progenitura după ce îi plecase nevasta în Spania, nu beneficiază de mai multă considerație. Nici Mitică, proprietarul barului din comună, abandonat de nevastă, nu-și spune pe deplin partea sa de adevăr. De fapt, Cât de aproape sunt ploile reci e mai ales despre masculii eviscerați economic și emasculați din cadrul familiei și despre femei slabe care devin tari luându-și lumea în cap, în pofida faptului că forța lor de ființe libere este una în continuare îndoielnică. Figura bunicii Aurelia rămâne pregnant în memoria lectorului, însă ea însăși este ipocrită în raport cu comandamentele tradiției rurale: degeaba locuiesc băieții ei alcoolici și impotenți sufletește sub același acoperiș, dacă nu au femei, copii și nu muncesc, inutil că fetele ei sunt pe acasă, când nu dețin soți serioși și solizi, reali stăpâni. Vecinătățile, în schimb, se epuizează în bârfe și batjocuri de peste gard, iar a fi român nu mai înseamnă nimic de stimă. Dimpotrivă. A fi fericit începe undeva la granița României. Demolarea din interior a satului românesc se realizează prin castrarea simbolică a bărbatului tradițional. Fără acesta, nimic nu mai are sens, iar lumea se fragmentează într-o pâclă de melancolie umedă, ca întreaga carte a lui Bogdan Coșa.

Note


[1] Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci, Editura Trei, București, 2020.

[2] Tatăl este însă stâlpul familiei, iar dispariția sa declanșează destrămarea familiei, Ibid., p. 63: ,,După moartea bărbatului, gospodăria își pierduse din farmec: pomii nu mai rodeau aproape deloc, boii fuseseră vânduți, ordinea și curățenia din atelier se risipiseră, lăsând o podea unsuroasă, plină de grăunțe și rumeguș; geamul care dădea spre grădină era acoperit de fiare ruginite peste care domneau dinastii de păianjeni.”

[3] Ibid., p. 203.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Călătorie la capătul nopții bucureștene


Când scriitorul român contemporan mușcă din realitate auzi cum îi trosnește mandibula la încheieturi, atât de neîncercat este maxilarul acestuia cu masticația gurii. Ai zice că este prima arătare umană care a deschis ochii asupra lumii și nimeni până la el nu a încercat gustul și dezgustul vieții. Nici Bogdan-Alexandru Stănescu nu face excepție de la ordinea șubredă în care conștiința absoarbe obiectele și ființele exterioare ei. În Copilăria lui Kasper Hauser[1], fiecare reminisciență afectivă trezește la viață un cronotop singular.

În Tătuțu, prima povestire din serie, timpul e-n copilăria unui puști de clasa a doua care ține locul naratorului (sau invers), iar spațiul e cartierul Vatra Luminoasă, dincolo de fostul Parc 23 August, unde băiatul mărturisește antrifrastic că nu văzuse nici un orb. Dacă vârsta ar fi fost ceva mai înaintată, inocența jucată și prelucrată a relatării și-ar fi pierdut suflul interior. Dacă locul era mahalaua Ferentari, fascinația s-ar fi risipit la rândul ei. Însoțit de Luluța, cățeaua mai mult albă decât neagră, sub umbra protectoare a Mamei, copilul merge în vizită în casa, supranumită opulent vilă, a bunicilor din partea tatălui. În Tătuțu, tatăl are până în patruzeci de ani și nu e cel biologic. Mama se recăsătorește la insistențele rudelor și mânată de propriile interese. Copilul trebuia să aibă parte de the father figure, iar, în plus, Tătuțu, căci așa i se zice, este un mic combinator cu un dinte de aur și priviri de pirat, pescar în timpul liber, prieten de pahar cu toată muncitorimea vicioasă, dar posedând atâta șarm masculin încât să-i ambaleze atât pe Mama, cât și pe cel mic. Mama și fiul ei locuiau într-un apartament în Berceni, așa că vizita în Vatra Luminoasă, cartier de vile, de familii așezate, e ca un mers pe tabla de șah, printre căsuțe albe și negre. Victoria prin mat ar fi însemnat că Tătuțu cel chipeș, și cu atitudine de clanul Soprano, să devină stâpănul casei, deși Mama, de care puștiul, labil în plan psihic, este prins ca într-un multstudiat complex al lui Oedip, fusese învățată să-l țină la respect – în gardă. Nu știm încă nimic în privința primul soț, amant, iubit, cuceritor sau înfrânt, tatăl natural, absent, însă Tătuțu putea, pilos de felul lui, exact ca în comuna primitivă, să le asigure ,,mâncare mai multă și mai bună”.[2] Băiatul este completamente cucerit de Tătuțu cel burtos și flecar, veșnic cu testiculele la vedere prin chiloții largi, capabil să scoată de pe mânecă salam de Sibiu, mere de Băneasa, glume deocheate, anecdote cu înginerul-șef Caisân care își teroriza cretinopat subordonații, spre deliciul mamei și al fiului adoptiv. Încă din scena în care Tătuțu sparge demonstrativ pahare groase de cristal, intitulate ,,ale lui Vlad Țepeș’’, anticipăm că într-o bună zi Tătuțu cel bețivan va fi tras în țeapă de Penelopa cea abstinentă sau că rațiunea lui se va fisura. Nu știm precis aici dacă mama era pricina stării de teroare în care se zbătea micuțul, dar tovărașa învățătoare Pop reprezintă obiectul urii infantile. Suntem în anul de grație 1987, când mâncarea lipsea din galantare și o căsnicie cu Tătuțu nu strica la casa omului. Ceea ce aflăm întâia oară este meseria mamei, profesoară, obiectul ,,urii de clasă”[3] a învățătoarei Pop, o bestie care nu îi permitea micului Stănescu, îndopat nesănătos de Mami la micul-dejun, să-și facă nevoile urgente la școală și care îl depuncta intenționat ca să nu capete Premiul I. Când elevul se scapă pe el în clasă, fiind trimis grabnic acasă, batjocorit de întreaga suflare a școlarilor, inclusiv de Florentina, fata de care se amorezase puștiul căcăcios, acesta regresează sufletește într-o furie cvasipatologică: ,,Pe holul blocului pâlpâie un neon stricat, iar copilul se ghemuiește în fața ușii, ca un șobolan bolnav, și așteaptă să vină mama.”[4] Treaba face că atunci când apare în ușa liftului chipul radios al mamei, doamna Mirela, micul Stănescu gemea maniacal câteva ,,Futu-ți morții mă-tii! Futu-ți morții mă-tii!”. În fine, revenind la vila din Vatra Luminoasă, aflam că Tătuțu mai avusese o primă nevastă, care fugise din te miri ce motiv cu un alt bărbat. Tătuțu avea și-un fiu din prima căsnicie, Georgică, care fusese ,,furat” într-o zi oarecare de maică-sa Gabriela și de soțul ei, Flocea. Bunicul este oripilat când află că nepotul lipsea de la jocul cu indieni și suferă o criză care îl paralizează la pat pentru totdeauna. Gabriela și Flocea devin, vorba vine, ,,curva” și ,,bulachele”. Dacă bunica murise după șapte ani de chin și amărăciune, bunicului îi iau doisprezece ani de bâlbâieli barbare, defecări spontane, bale și mizerie, redate naturalist de copilul-narator, fascinat de morbidețea bunicului, care îl confunda traumatic cu nepotul său de sânge. Deși cu mințile rătăcite și vorbirea încâlcită a dracului, bătrânul paralitic mai are forța să-l înjure printre dinți pe ,,satana” de Ceaușescu. Imaginea casei din Vatra Luminoasă, în care Mama încetase să mai meargă săptămână de săptămână după o vreme, e cea a unei căzi în care plutește și se revarsă negreala infernală a unor insecte cu aspect de șopârle, ce se răsucesc lasciv și amenințător și care plesnesc într-o pălălaie de gaz sau benzină. După ce se stinge bunicul și moare și Luluța, viața merge tot înainte, copilul crește și are deja cheia la gât. Aflăm și de meseria lui Tătuțu, din ce în ce mai cartofor și băutor de șprițuri, și mai șmecher în legea lui: muncea în ,,secția mecanică greă de la IMGB”[5], iar în timpul liber procura mâncare (porc sângerând în plastic, carcase de porc și iarăși carne grasă) prin alimentare, unde îi speria pe vânzători cu o Legitimație fictivă de ștab în control. Suntem în iarna anului 1989, când cade regimul. Doamna profesoară și domnul muncitor nu se mai înțelegeau, iar Tătuță se retrăsese într-un caiet, unde desena caricaturi și lua notițe în care desfăcea în bucăți ultimul scandal. Despărțirea survine după o vacanță la Eforie Nord. Între timp aflăm că Georgică, complet sălbăticit, abandonat de familia Flocea într-un internat din Bușteni, este recuperat de la pierzanie de Tătuțu. Povestirea se termină cu Tătuțu și Stănescu junior, care se regăsesc într-un apartament din Militari. Amândoi îmbătrâniseră. Tatăl substitut își făcuse datoria sau poate nu în întregime: ,,Te-am privit în ochi, încercând să fac abstracție de toți cei din jur, de acei oameni care forfoteau prin casa ta, în timp ce negociai cu o tânără țigancă ,,să i-o sugă lu’ ăsta micu”.[6]

Coda 1: În afara mamei, rece, inabordabilă, verticală, superioară și apărată din oficiu, în Tătuțu toate personajele întâlnite suferă de un șancru moral sau fizic. Tătuțu este un terchea-berchea cu apucături de escroc simpatic, dar a cărui golănie cucerește prin masculinitatea sigură pe sine a ipochimenului. Se poate spune că puștiul-narator este fermecat tocmai de dezinhibarea de haimana a tatălui vitreg, cea care intră în coliziune cu învățătoarea Pop și Nicolae Ceaușescu, tiranul de la televizor, cu lipsa de hrană abundentă din galantere și atmosfera sufocantă a ultimei jumătăți din anii ’80. Comunismul este odios ca un tată sadic, castrator, iar anticomunismul rupe rândurile, normalizând psihicul prin imoralitatea și nepăsarea sa asumate liber. Dar libertatea este la vânzare, incertă, instabilă, nevrotică, iar tatăl de împrumut un pezevenghi oarecare de ocazie, însă copilul preferă finalmente o viață fără super ego-ul rânduielii din Republica Socialistă România.

În Ion Maiorescu ramura maternă a familiei este fotografiată ca în romanele lui G. Călinescu din interbelic și ca în povestirile debilitante din Dubliners a lui James Joyce din prebelic, dar cu un plus de melancolie circumscrisă egoului de fost copil cuminte și silitor. Familia este ca circul de pe lângă Piața Obor, străjuită de statuile unor țărani împușcați la 1907. Tema constă din imposibilitatea traiului comunitar la români și, în plan secund, din nereușita totală a comunismului. Casa vagon este locul în care se dă bătălia ratării colective. Strada vibrează de meschinărie, pizmă și antipatie. Doamna Petculescu, fostă croitoreasă, văduvă, șade pe fotoliul de răchită în casa ei cu marchiză și supraveghează strada cu răutatea sadică a soțului ei dispărut de mult, fost securist, aducând cu o cârtiță hidoasă. Nea Mircea, tatăl lui Gabi și al Mihaelei, cu care se juca naratorul-copil, este un bețiv obosit despre care Tătuțu bârfea că ar fi fost un pârnăiaș ordinar, și care, într-o bună zi, muncitor alcoolic, va rămâne fără ambele picioare. Bona tovarășului de joacă Gabriel era invidiată pentru presupunerea că ar fi avut bani mulți. ,,Toți oamenii ăștia care se salutau de fiecare dată când se întâlneau, care-și zâmbeau cu toți dinții și-și spuneau Doamna sau Domnule se urau de moarte.”[7] Scandalurile puteau izbucni din te miri ce. Bunica maternă a copilului-narator, Doamna Colonel, este la fel de pornită ca oricare alt vecin cu inima otrăvită. Bunicul murise la timp, astfel că imaginea lui înseninează strada. Rușinea familiei este Unchiul Dan, fratele mamei, poreclită Grasa de fratele rudimentar, cel care nu intrase la facultate, se lăsase de baschet, invocând o hepatită. Mâncând ciorba ,,din gheare și capete de pui”[8], familia dă impresia de unitate, însă Unchiul, vulgar, violent, cu dinții stricați într-un galben de cimitir, dedat sticlei, muncind aiurea pe șantiere și preacurvind cu îndârjire este stinghia din ochiul bunicii, Doamna Colonel, după cum glumele lui Tătuțu cu mătușa sa ardeleancă sunt mici pozne rabelaisene grosolane. ,,Gagica” lui nea Dan, Tante Nuți, se bucură de un portret pe măsură: ,,Avea și un frate fugit în Germania și tot ce-i trimitea ăla ea transforma în aur pe care-l purta. În afară de dinți, era încovoiată de greutatea unor lanțuri masive, ca de cavaler teuton, și pe degete numai ghiuluri masive.”[9] Ochiul de pui sticlind în farfurie și julitura în care sângele, chiar familia, și smoala, răutatea neagră a lumii, se contopesc, sunt reprezentari simbolice apăsătoare. Stănescu premiantul este agresat de un Unchi frustrat și incapabil să-și mistuie soarta de înfrânt, sufocat de o familie românească infestată de neașezare morală.

Coda 2: Cu toate acestea, copilul-narator se autocompătimește îndeajuns de mult încât chipul unchiului să se umanizeze prin contagiune cu individualitatea nepotului melancolizând: acesta îi va purta coșciugul de la Alexandria la București peste zece ani, iar scurgerea lină a anotimpurilor petrecute împreună, mâncând mere și citind cărți într-o odaie din tulburata casă vagon, adaugă o tușă de mister Unchiului Dan.

Balkan e o incursiune în mijlocul anilor 1990, pe vremea când Bercenii, la fel ca orice cartier proletar din București, era înțesat de păcănele și aparate care luau mințile tuturor puțoilor în ajun de a-și lua buletinul. Adolescentul-narator e prins undeva între infantilism și primele semne de golăneală și curiozitate erotică. Băieții de cartier încă nu-și scriseseră textele rap și nu-și exersaseră balansul hip-hop. Stănescu ieșea la pubertate cu tatăl natural numai pe final de săptămână, care îi dădea bani de filme cool la cinema și jocuri de fotbal arcade la aparate. Instigat de Mama și Doamna Colonel, acesta își jignește părintele gratulându-l miștocărește cu formula ,,tată de duminică”, dar, sensibil la nedreptatea comisă, își regretă gestul. Își cumpără cinci fise a câte un leu fiecare, pe care le introduce într-un aparat tiribombă, unde trage de manete fără rost, în jurul unui meci de fotbal la care, în mod clar, nu se pricepe. Entuziasmul este deplin, dar nu dureaza mult: Balkan, Coreea și gemenii Petrică și Cristi vin să se hlizească tembel. Homofobia și rasismul bagabonților mărunți și imaturi sunt explicite. Adolescentul-narator își ia un cap în gură de la Balkan în urma unui schimb de replici dure legate de homosexualitate. Apoi, Balkan rămâne să joace ultimele trei fise neîntrebuințate. Ura de moment se disipează în sentimentul de apartenență la gașcă. Mârlania și înjurăturile delimitează turma adolescenților machiști de vârsta adultă. Vârsta, în schimb, nu este ocolită de cruzime: bărbătușii au obiceiul de a juca fotbal în spatele blocurilor cu șobolani morți, încercând să își șuteze rozătoarele moarte unii înspre fața celorlalți jucători, sau mutilează broaște țestoase, omorându-le cu sadism, când dau întâmplător peste ele. Ajunși la scăldătoare, Balkan este privit ca un fel de mascul alpha al găștii atunci când își arată penisul unei bătrâne trecătoare. Lacul îl sperie pe Stănescu, care încă este legat mental de sfaturile și lichidele amniotice ale mamei: ,,Mama mi-a povestit că pe fundul lacului a fost un cimitir și că mai iese din când în când un craniu la suprafață sau că sunt pe acolo mașini Dacia aruncate de bandiți, ruginite, cu portierele deschise, gata să te înhațe, așa că rămân îmbrăcat…”.[10] Scrisă dintr-o suflare, ca lungile fraze din ultimul capitol al Uliselui joycean, Balkan se încheie pe o notă de dramă a morții: cu mutra de ,,miel belit”, Balkan se aruncă demonstrativ în lac, lăsând în urmă o apă roșie și ceva alb-gălbui în rest. Toate semnele indică faptul că Balkan s-a aruncat în cap într-un loc unde apa nu era poate adâncă, ci dimpotriva, spărgându-și astfel capul, curmându-și nesăbuit viața sau rănindu-se cumplit. Adolescentul Stănescu, derutat, cutremurat, evadeză într-o referință verniană din Copiii căpitanului Grant: furtuna, deci rebeliunea fără cauză a adolescenței, nu poate fi stăpânită împrăștiind uleiul din butoaie în spuma mușcătoare a valurilor. Zeii l-au pedepsit pentru hybris pe persanul Xerxes atunci când a dat ordin ca marea să primească trei sute de bice când nu a putut s-o treacă, natura dărâmând podul cetluit peste Hellespont, prin acest gest al regelui trufaș războiul împotriva elenilor fiind deja sortit pierzaniei.

Coda 3: Două suflete se zbat în adolescentul Stănescu: glasul pur și grav al unei copilării nemistuite până la capăt și dizolvarea omogenizatoare în ritualurile sociale ale generației sale.

Barbut surprinde katabasisul în pântecele Leviathanului, also known as cartierul Berceni nouăzecist. Dacă Magic Johnson își încheia cariera baschetbalistă în S.U.A., iar frații Michael & Janet Jackson cântau pe ecranele televizoarelor color Scream, putem presupune că suntem precis în anii 1995-1996. Bucureștiul arată ca în primul lustru de devastare postcomunistă, când chioșcurile, talciocurile, șomajul, alba-neagră, Caritasul, Bancorexul, sexy barurile, jocurile de noroc etc. erau la apogeu. Stănescu se înălțase solar în crugul adolescenței. Fumează țigări Viceroy la bucată, ascultă Ride On de AC/DC la căștile unui Walkman în curs de descompunere și pierde timpul cu fratele lui vitreg, Georgică, care își dregea zilele cu una bucată sticlă de Cola la un litru, juca baschet, se uita mesmerizat la MTV și nu era departe de repetenție. Oala cu sarmale pusă la ușă, găurile din adidași completează dezolarea materială. Tătuțu se simțea neglijat și sfidat de fiul lui, amândoi abandonați emoțional. Incapabil să ducă ceva până la capăt, începând cu căsnicia și terminând cu șmechereala, Tătuțu împărtășește cu motanul slăbănog și nițel cotonogit, Pulică Frânaru, dar pus pe cordeală prin balcoane și pe sub pubelele de gunoi, un destin comun. Tătuțu îl suna pe fiul lui vitreg seara, pe la opt-nouă, pretextând că i-e rău și dă să moară. Prefecătorie sau nu, Tătuțu își aprindea singur lumânarea pe piept. Fiu-său apărea până la urmă în Metalurgiei: ,,Vizitele la mormântul lui temporar îmi prindeau bine în vremea aia, tocmai descoperisem farmecul nopții și prinsesem dispreț pentru cei care dormeau liniștiți, la fel cum mă dezgustau pofta de mâncare, farmecul discret al burgheziei și duminicile liniștite în familie.”[11] O durere în cot à la Philip Roth se poate detecta în unele încordări psihice. La invitația fiului, Tătuțu merge să joace barbut în spate la măcelărie, unde tipi de vârsta lui, cu faciesuri de viețași, în frunte cu un căpcăun rrom, se ploconeau în fața unui țăcănit furios de babaroase. Băieții acestor șuți și borfași băgau spaima la rândul lor în tinerii din cartier. Adolescentul Stănescu e cât pe ce să își ia omor de la gașca lui Muncitoru, care, după ce îi încearcă Walkman-ul lipit cu scotch, îl returnează scârbit ca unui sărăcan. Între timp, Tătuțu, de la atâta bănet câștigat gârlă, ajunge cu nasul umflat și sângerând, cât pe ce să fie tăiat de țigănoiul cu șiș. Cei doi, precum Stephen Dedalus și părintele lui, Leopold Bloom, în capitolul 17, Ithaca, revin acasă veseli și oleaca abătuți. Tătuțu se comportă, într-adevăr, ca unul mușcat în cot de cal când era mic. Adolescentul-narator este ceva mai rezervat, preferând un părinte comod și previzibil, cu program fix și tabieturi pe măsură, ca în lecția stupidă din manualul de limba română.

Coda 4: Nesiguranța, lașitatea, presentimentul durității vieții mature, urâțenia și speranța de mai bine ale existenței sociale românești se adună în obiectele moarte din birtul de lângă măcelărie: ,,Deasupra barului din lemn de brad, nelăcuit, tronează un cap de cerb, împăiat, cu ochi sticloși. Tot părul de pe fălci i-a fost mâncat de molii și parcă cere ajutor din priviri. Mă uit la ochii lui și încerc să-mi imaginez animalul care, cu ani în urmă, privea curios printre ramuri spre o oarecare așezare umană.”[12]

Crematoriul e versiunea odiseică a Hadesului corcită cu seducțiile animalice ale vrăjitoarei Circe. Nu ne dăm încă seama cât este bravada adolescentină, cât este realitate din felul în care povestește naratorul, care fusese exmatriculat de la fosta școală, ,,de fițe”, trecuse printr-un episod de comă alcoolică, vomase pe directoarea școlii anterioare și se făcuse ,,vinovat” de o escapadă homosexuală, însă din toate reiese numai un psihic excitat. Aflăm și de o încercare de a fugi în Thailanda direct prin portul Constanța. Rasismul antirroma și homofobia se subînțeleg în viața de cartier din limbajul umflat în pene al relatării. Noua dirigintă de desen este cu mințile duse, iar bunicul îl transferase la noua școală după ce mituise conducerea cu whisky și un pic de bani. Autoritatea este sfidată de la sine. Pauzele sunt ocazia pentru masturbări colective la toalete. Taberele de vară din clasa a șasea – vârsta este neverosimil de fragedă – se lasă nu numai cu lecturi în turmă din reviste porno (scrise ,,de Boerescu, de Gârbea”), ci și cu momente ca acestea: ,,Chiflă și Găină au început să-și frece penisurile unul de altul, fără a înceta să râdă și să vorbească tare, ca și cum ceea ce făceau nu ar fi fost deloc ieșit din comun. (…) rețin uimirea lui Chiflă (,,Fii antenă ce pulă mare are Bobiță al nostru!”)”.[13] Bobiță e chiar naratorul, la fel de fraier și de sensibil pe dinăuntru cum îl știm, rockerizat, recent, până la falsitate, care este chemat subit acasă pentru că îi murise bunica. Cât e dorință, fapt real, delir, prea puțin contează. Spiritul de gașcă îi efasează personalitatea: se fumează More, se bea vodkă de proastă calitate, se ascultă muzică rock până la vertij, se poartă tricouri și geci de blugi cu Sepultura, Slayer, se merge la concert la Polivalentă fără bilet, se pipăie fetele sau se pretinde că se petrece astfel, nimic nu e uitat din prostiile la modă printre liceeni în tulburii ani 1990-2000. Doi tovarăși, porecliți șui Vampiru și Pahar, se laudă că au văzut o moartă clipind la Crematoriul din Parcul Tineretului, ceea ce îi stârnește atenția și admirația lui Bobiță cel morbid. Însoțit de Ochilă, cei doi merg până la casa celor doi grifoni malefici și siniștri. Nici vorbă de cele două ferestre înguste prin care puteai privi în sala Crematoriului, unde morții își așteptau cea din urmă combustie metabolică. Până la urmă, adolescenții dau peste un bărbat ciudat și cu aspect dubios. Ochilă pretextează că își caută ceasul prin scaieții din fața clădirii. Din vorbă în vorbă, individul mărturișește că își vizitează mama arsă cu ceva timp în urmă. Pentru a-i speria pe tineri, acesta susține că i-ar fi împrăștiat cenușa prin iarba din împrejurimi. Ochilă dă bir cu fugiții, dar Bobiță rămâne locului după ce tipul, cu ghiul țigănesc pe deget, le propune o felație. Bobiță are apoi o mântuitoare criză de nervi și de plâns. Să fie aceasta aventura homosexuală de la începutul povestirii? Bărbatul, totuși, pleacă în clipa în care Bobiță izbucnește isteric în lacrimi. Întâmplarea aduce aminte puternic de An Encounter din Dubliners.

Coda 5: Conștiința lipsei unui sine întreg și predominanța instinctului sunt conștientizate narativ: ,,Era ca și cum natura ar fi delimitat, într-o încercare de cucerire, spațiul cel mai vulnerabil lăsat de om, îmbinarea, limitele, fantele”.[14]

Spre Ciocănești, Călărași cuprinde un alt moment din adolescența damblagie a lui Bobiță, trimis la țară cu Unchiul Dan și Tante Nuți, ,,circarul și maimuța vorbitoare”. Unchiul e la fel de bețiv, falit și good for nothing cum îl știm. Cerșea indirect, deși țanțoș, banii de buzunar ai nepotului, dați de soră-sa, profesoara, doar că protagonistul îi pierduse bând o bere cu băieții pe Cuza Voda. Bobiță, zis și Bobete, purta mănuși de piele și se spărgea în figuri ca rocker de rocker, suficient pentru a atrage disprețul și poate chiar un strop de invidie din partea băieților de cartier: întâi, de la Grasu, probabil ,,romulan”, care se freacă la organele genitale, în semn de dominație, cu mănușile naratorului, apoi de la un interlop mărunt, dar nu mai puțin periculos pentru Bobiță, Sulă și Juravle, gașca incapabilă să se impună în jungla de beton a marelui oraș. Giani e un smardoi cu bani, care se lăuda că face afaceri cu cumnata-său, Marian, ieșit de curând de la închisoare, însă, la final, se vede că escrocul era un pește mic care vâna fitoplancton de teapa lui Bobiță, scuturat de o bancnotă în valoare de zece mii de lei, o sumă modică pe la sfârșitul anilor ’90, când salariul mediu, dincolo de flagelul inflației, oscila între unu și două milioane de lei în România. Ce se întrevede este doar mizeria și neputința pe toate planurile ale unei adolescențe agresate de presiunile străzii.

Coda 6: Starea mentală a lui Bobiță amintește de universul sordid, făcut pulbere, al personajului Mite Cafanu din romanul lui Radu Aldulescu, Amantul Colivăresei.  

Judecând după hitul pop al Christinei Aguilera, Genie in a Bottle, pe post de cântecel la trezirea de dimineață, acțiunea trebuie să se desfășoare în vara anului 1990 sau 2000. Duhul din lampă se petrece prin ochii lui Bogdan-Alexandru, monitor est-european într-o tabără americană, Camp Nubar, situată la câteva sute de mile nord-vest de New York, organizată militar, fără sensibilități, visări și dezorganizare internă ca în Europa de Est. Populația taberei funcționează mașinal, impersonal, unidimensional: colegul de muncă, culturistul canadian James, un pachet de mușchi, bun la toate exercițiile fizice extenuante, este un cretin placid sau ceva în acest gen. Ahmad, bucătarul destoinic de la cantină, funcționează precum o mașină de făcut mâncare fără gust și suflet. O babă răsuflată, DJ-ul taberei lagăr, impune mișcare și iarăși mișcare pe un ton de un optimism dobitoc, iar directoarea Helen este un roboțel cu newspeak motivațional pe buze. Alex se simte mic și neputincios pe lângă funcția de cabin leader pe care și-a asumat-o pentru bani, pentru bacșișul de 20 de dolari din partea părinților middle-class. Teama că ceva ar fi în neregulă și că, drept represalii, ar fi împachetat una-două și trimis în cala unui avion înapoi în România, no man’s land pentru cei mai mulți americani, crește nivelul lui de stres. Fiecare zi de tabără nu permite nici zece minute de răsuflare. Când Tom și Jim, doi gemeni americano-armeni, sunt aduși în tabără, iar când tatăl, domnul avocat, îi strecoară o hârtie de o sută de dolari în palmă, Bogdan-Alexandru înțelege că vigilența nu poate fi decât maximă. Cei doi sunt crescuți cu jocuri pe calculator, competitivitate în orice întreprind și lipsă de curiozitate pentru lumea exterioară. Singura legătură spirituală și, deci, umană pe care tânărul român o poate stabili cu gemenii adolescenți, pe care îi are sub supraveghere, este de a le povesti din Edgar Allan Poe și de insulele cu comori ale lui Robert Louis Stevenson sub forma unui desen animat SF japonez de la TVR, urmărit pe vremea copilăriei, Aventurierii Spațiului, difuzat în România începând cu vara-toamna anului 1991. Gemenii nu sunt decât într-o oarecare măsură interesați de persoana monitorului lor, care parcă degeaba face cursuri de tehnică fotografică cu ei și cu alți copii, de care el, într-un fel, se ferește. Orice contact afectiv și erotic este interzis în tabără. De fapt, developarea îi produce lui Bogdan-Alexandru o coborâre în timp, pe firul memoriei. Tatul natural divorțase de mama pe când el era un bebeluș de un anișor, Tătuțu abandonase medicina după un an de studiu, spre deosebire de fratele său, Puiu, dentist de succes în Craiova, un motiv suplimentar pentru ca Tătuțu să își amintească, dacă nu să inventeze, traiul în beție al fratelui cu nevasta lui, Tanti Gina, supranumită Cântăreața Cheală, dar și apucăturile anormale ale studentului Puiu, care pierduse o carieră de prestigiu și o căsnicie în cadrul nomenklaturii. Frustrările și eșecul personal se camuflează la români în bârfe resentimentare spuse pe seama celorlalți. În rest, garnizoana din Camp Nabur organizează Color Wars, competiții de mare angajament fizic, pigmentate de pozne și glume proaste, iar gemenii Tom și Jim trag într-atât de mult echipa în jos, și îi creează asemenea probleme monitorului român, încât sunt trimiși acasă, ocazie cu care Bogdan-Alexandru returnează cei o sută de dolari tatălui care plătise pentru o grijă suplimentară. Cei doi îi oferă un joc pe calculator, Guild Wars, în semn de afecțiune, în vreme ce restul adolescenților îi joacă feste românului îndrăgostit de America eternă, cea din literatură, cea care nu contează: o antologie de trei romane scurte faulkneriene, care ajunge la closet, nu are nimic de-a face cu America vie, în care staționezi în trecerea destinului, gata să mai împuști lihnit un franc.

Coda 7: Monitorul s-ar dori Călugărul Alb din mit, ucigașul sfânt, răzbunător, dacă, la rândul lui, ar mai avea puterea de a crede în el: ,,Îmi amintesc de anul trecut legenda Călugărului Alb, legat de pădurile astea printr-o crimă îngrozitoare ce ar fi avut loc acum două decenii în capela ortodoxă ascunsă printre copaci undeva, la o oră de urcuș abrupt printre brazi. Noaptea vine la geamurile cabanei și privește înăuntru până când un copil se trezește, iar când ochii li se întâlnesc, Călugărul Alb îi fură privirea, îl lasă orb, marcat pe vecie de contactul cu sacrul. Bineînțeles că toate astea nu erau decât invențiile generațiilor trecute de monitori, menite să-i sperie pe puștanii care noaptea găseau căi miraculoase de a evada din cabane ca să fumeze, să tragă câte-un joint sau să se-ntâlnească cu fetele din vale”.[15]

Scriu despre Ashbery are loc în 2001, după cum, cu o dificultate studiată, ne spune și naratorul, același Bogdan-Alexandru, dar student, snob, cufundat în poezie, luat pe sus de musculatura senzuală din pictura lui Parmigianino, dar și lucrând de mână la lucrarea de licență despre poetul american, cel premiat, cel greu de înțeles, cel american, care dă titlul povestirii. Deși locuia cu Mama în Berceni, Bogdan are o relație cu o tipă care ocupă o garsonieră în Titan împreună cu sora ei și o prietenă bună (probabil Tania și Ioana). Camera, închiriată de proprietar, Cezar, un alcoolist la 35 de ani care lucra la un call-center Connex, arată mereu ca după o noapte de petrecere, dar tocmai boemia pe bază de bere, vin, sex la grămadă, nicotină, adică ingredientele poeziei, îl atrage și-l înnebunește de încântare, nu una în întregime sinceră, pe Bogdan, care se simte liber ca pasărea cerului, deși cele două joburi prost plătite ne indică altceva și anume opusul. În sfârșit, garsoniera, peșteră înghesuită de dezmăț eleusin, se acoperă pe toți pereții, plus tavanul, de excrețiile poetice ale lui Bogdan, pe care, din păcate, obtuzul angajat la Connex, care nu gustă poezia, le șterge. Chiriașii trag un strat gros de var peste izbucnirile creatoare. Asta-i viața de adult, dar una pe care Bogdan o refuză interior. Refugiul e în Judas Priest, alcool, Club A, Sovata și, desigur, multă, multă poezie. Nici când își face o nouă prietenă, Irina, studentă la Geografie venită din provincie, care locuia la fratele ei, într-un căsoi din centrul Bucureștiului, nimic nu se schimbă. Sfidător, deranjat de moaca bleagă, obișnuită, a fetei, dar bucuros să aibă pe cine tapa sau cu cine ieși la distracții pe timp de noapte, Bogdan marșează. ,,Subiecte de discuție nu prea avem, dar ne plăcea să ne matolim prin Club și să dansăm în contratimp cu ceilalți, să ne izbim de cuplurile frumoase. Era o poză asumată, depravații urâți care epatează studentul de provincie curat și bine aranjat. Era din Vălenii de Munte și gluma mea proastă preferată era că se trage din locul unde-a murit Iorga cu pula-n gură, ceea ce nu era foarte exact, dar o făcea să râdă și să-mi dea câte una în joacă”.[16] În aburii etilici de poezie, stoarsă dintr-o sticlă de Fernet, Bogdan scrie cât să-și mențină locul de muncă la revistă. Firul se rupe atunci când rolul de poet damnat, care nu cuprindea și relații intime cu Irina, se deșiră în clipa în care Bogdan o cunoaște pe Tania, o studentă tunsă zero și cam socialistă: ,,…ea era cam socialistă și eu am o problemă cu ăștia, mi se pare că seamănă cu alea două ciori, Heckle și Jeckle, stau și comentează pe margine. Era și o problemă de orgoliu, adică tipa era studentă în ultimul an la Mate, mai mare decât mine, și trăia din ce-i trimiteau ai ei, care erau țărani de prin Moreni, iar aici o futea grija muncitorimii, dar eu eram ăla care alerga între două redacții și se chinuia să nu piardă bursa.”[17] După un quest cu trenul, vodkă și ia-mă nene spre Sibiu, Bogdan, în compania Taniei, Irinei, sora ei și un coleg, își ia inima în dinți și îi dă papucii Irinei, cuplându-se cu Tania. Între timp, garsoniera este înlocuită cu un apartament de trei camere, unul suprarealist, umplut vârf cu sticle de alcool de Filip, tot de 35 de ani, the age of no return, a cărui nevastă, îmbătrânită prematur față de soțul ei cel bahic, urma să nască. Bineînțeles că utilitatea ,,falansterului” hipiot din garsonieră venea din disconfort și îngrămădeală, sau poate din altceva, așa că relația cu Tania s-a încheiat de la sine, fiecare, cum se spune la gazetă sau în filmele proaste, mergând pe alt drum.

Coda 8: Bețivăneala și Ashbury sunt îmbibate în preșul de la intrare pe care Bogdan se așază dimineața, după o noapte de amețelea prelungă, gata să fie alungat de Tania, însă, vorba naratorului, acesta oricând poate intra în recuperare pentru două-trei zile la mama acasă.

În Popa Mihai îl auzim întâi pe Tătuțu, domnul Făgădău, care ,,e piele”, ducând după el o pungă de medicamente și ochelari de diferite dioptrii, cum țipă la doamna Nuți și nu ,,la oha”, care vindea dintr-un chioșc din clădirea tribunalului mare al Bucureștilor. Doamna Nuți, învățată cu lecția, îi dă până la urmă o sută de mii de lei scandalagiului șantajist, partener de afaceri cu un italian pe nume Pepino. Cu mințile deja avariate, excesiv de ipohondru, Tătuțu e în plin proces de degradare, pensionarea sa pe caz de boală psihică nevenind ca o întâmplare. Vitalitatea nu-l abandonează, totuși, iar droaia de câini și pisici sunt precum o compresă pe creier. Plin de fler, dar confuz și împrăștiat, banii din combinații i se scurg printre degete, căci, după cum se zice, de haram a fost, de haram s-a dus. ,,După plecarea lui Georgică la mănăstire, s-a mutat într-un apartament în Militari, ca să fie mai aproape de Pepino, pe care-l conduce o dată la două zile la Drăgănești-Vlașca, unde-au pus de-o moară de făină. Pe lângă Steculucu, mai are trei câini vagabonzi care ies din casa odată cu el și care intră în casa odată cu el: Fetița, o cățea cu țâțele până la pământ, Golanu, un câine diabolic cu dinți de vampir, și un alt câine cu nume variabile, când Pulea, când Băiatu sau, dacă pare noaptea târziu femelă, Mijaretă.”[18] Avea să moară peste cațiva ani, îmbălsămat în jeg și boală, înconjurat de potăile lui, tocmai într-o cocioabă din Drăgănești-Vale. Apartamentul în care trăia în Militari era de-o murdărie dubioasă și Tătuțu trăia acum – sau cel puțin așa se lasă să se înțeleagă – cu o adolescentă de etnie rromă. Bogdan, în schimb, lucrează într-o redacție de supliment de cultură (expresia spune totul cu privire la efemeritatea genului) alături de Sava, un poet bețiv care se chinuie să pară normal în societate, și Mircea, ,,graficianul-critic de artă”, copil de poet cu trecere în anii comunismului, răstit, alcoolist, agresiv, dar, în fond, om cu tabieturi reglate fin la cei cincizeci de ani ai lui. Mircea aduce de departe cu Tătuțu, adică ridicol ,,la modul înduioșător”. Mircea, Sava și Bogdan beau după muncă la o terasă împuțită de pe Calea Moșilor, Local Familial, care miroase a hazna și unde servește cuplul nea Matei-tanti Simina, cea care avea deplorabilul obicei de a mânca semințe, a bea resturi de halbă și a se uita încordat la știri pe mute. Deseori Bogdan-Alexandru Stănescu ne face să râdem. În delirurile impuse de regimul alcoolului, Bogdan are, totuși, flashbackuri din copilăria în Berceni: cum el și băieții de la scările vecine torturau, în ritm fotbalistic, șobolani înainte de a-i zdrobi cu picioarele până le ieșau creierii pe gură, cum curgea mereu o dâră de lichid scârbos unde jucau ei fotbal sau cum lumea puțoilor dintre blocuri regresa la stadiul de hoardă vânătorească și cum își împărțeau ei trofeele, adică teritoriile și sclavii. Cu această ocazie, cuplul de eroi legendari, parcă ramaianici, Suraj și Atofane este prins într-o încleștare epocală de tip Rahan. Suraj e un țigan smardoi flexibil și atletic, cu stil, copil de boxor fugit în Germania Federală. Atofane e o namilă de adolescent, mucos, despre care circula zvonul că era ,,poponar”, fiul unui camionagiu bețiv și idiot. Mereu plasat în postura de damsel in distress, Bogdan se trezește că Atofane îi confiscă toată colecția de surprize cu fotbaliști. Urmează bătălia epică în urma căreia, deși mototolit zdravăn și cu un dinte mai puțin, iese triumfător Atofane, a cărui perioadă de a cere tribut nu durează prea mult, căci Traian și Sergiu, alți șmecheri de scara blocului, îi scurtează aripile. Revenind din aiurarea down the rabbit hole, Bogdan ne mărturisește, nu la plesneală, că până și lumea scriitorilor din România, de care el personal se ține la distanță, e ca ,,după blocurile gri…”. Între timp, Vasia și Mircea se chercheliseră zdravan, după care se hotărăsc să meargă în vizită la un popă congenital matolit din Ciorogârla, chiar cel care dă titlul întâmplării. Iarăși amețit de beție, Bogdan se întoarce în trecutul îndepărtat, înaintea lui Tătuțu, pe vremea lui Fram, primul mascul cu rol patern din viața lui, un burlac cu delegații în Occident în anii comunismului, ,,poate ziarist la Scânteia”, finuț, cu păr alb ca blana ursului polar, citit, dar despre care mama bănuia că se regulează cu vecina de la etaj, o femeie de șaizeci de ani. Fram îl proteja de pretențiile materne, pe care Bogdan, altfel răsfățat, adorat, maternal, descoperind precoce literatura, învățând bulgara din desene animate, adora să le provoace. Cu ocazia asta aflăm că mama, masiv estompată ca peste tot, nu este (încă) profesoară, ci funcționară la un centru de calcul. Până la urmă, ,,tăticul” Fram dispare în neant. Ieșit la suprafață din vertijul nostalgic, Bogdan se trezește într-un taxi, condus de un șofer paralizat de groază, în Ciorogârla, la popa Mihai. Vasia, avocatul de mafioți, și Mircea (Mirciolone), intelectualul mahalagiu beau cot la cot cu preotul, care, în timpul liber, cioplea din lemn o sumedenie de statuete urâte, de la hristoși până la naiade. Popa Mihai are și el o nevastă, dar nu știm de ce preoteasa amintește ca prezență de țiganca adolescentă cu care se culca Tătuțu. La finalul nopții de paraghelie, Bogdan fuge de la fața locului cu taximetristul timorat, pe care-l chema, culmea, conjurație a învinșilor genialoizi, Elvis Stănescu. Ajunge în Militari, unde-l vizitează pe Tătuțu, dormind între jigodiile sale și de gât cu țigăncușa. După câțiva ani, Tătuțul, tatăl tuturor taților din lumea largă, moare exuberant și lamentabil, după cum fusese învățat să trăiască. Bogdan nu merge la înmormântare, sub motivul de a nu auzi babele exclamând ,,ce mort frumos!”, pesemne ca el însuși să nu se recunoască pe undeva și cumva în mentorii săi masculini.

Coda 9: Despre nesiguranța de sine a celui care citește poezie modernă în spelunci rockerizate, încadrat de consumatori de spike și alte drăcii, citim următoarele revelații identitare: ,,Deși ieșisem din adolescență, o prelungeam oarecum estetic, dar în direcția unei estetici a mizeriei în care mă bălăceam. Câteodată, la salariu, mă adânceam în propriul meu iad, mergeam pe Mătăsari, la curve, unde bravam recitând Verlaine și Ioan Es. Pop, în timp ce vreo moldoveancă de 15 ani, furată de acasă, din satul ei, încerca să-mi sugă pula. Eram ridicol, patetic și nefericit”.[19]

În Ninge în Tyria, Bogdan joacă – ca sursă de evadare din cotidianul românesc – Guild Wars, probabil versiunea Eye of the North și este imersat în joc până la gât, deși aceeași lipsă de încredere dintre oamenii reali bușește și gameplayul din când în când. La fel de insomniac, fumător și alcoolic cum îl știm, Bogdan se îndreaptă spre treizeci de ani și spectrul ratării îl bântuie. Ne putem imagina că joacă Guild Wars cu gemenii armeni dilimaci din tabăra nord-americană. Se simte ca un șobolan chel cu început de paradontoză. Ziua lucra la redacție, iar noaptea monta emisiunea unei vedete Tv. Stă singur într-un apartament de-al tatălui său (nu știm care dintre ei) și se simte ca hamsterii lui blănoși. Se înfundase într-o relație cu Alina, fata unui politician bogat, care îl înșela sau simula că ar face-o, suficient ca între ei doi să existe un love-hate relationship din care ies sticle de vin, înjurături, bătăi și partide de sex furtunoase. Alina se îmbraca și se purta ca ,,un clovn porno”, meseria ei rezumându-se la a-și pierde toată ziua timpul prin terase, restaurante, cluburi, atunci când, mă rog, nu studia arhitectura în anul cinci. Se prea poate ca tot Alina să fie cea care se află în spatele unui contract pe termen limitat, dar plătit regește, pe care-l obține pe nepusă masă Bogdan. Acesta se referă la o campanie de PR în regim de urgență, compusă din doi angajați pe presă scrisă, doi cameramani și încă doi pe editare video, pentru unul din candidații la președinție. ,,E vorba de un fost ministru de Externe pe care nu-l suport, un rârâit care-și ascunde prostia sub o poleială de diplomație vetustă”.[20] Bănuim că e vorba de Mircea Geoana în anul 2009. Alina și Bogdan sunt relativ împăcați cu hipstăreala existenței lor: ,,Suntem minunați, frumoși, urbani și mândri unul de celălalt, chiar de mizeria în care trăim.”[21] Munca cu campania prezidențială consumă toată ziua, Bogdan locuind mai mult în vila unde își face treaba de propagandă și manipulare sub coordonarea șefului de campanie, misteriosul MIR. În fine, candidatul este un securist bănos care joacă teatru că se trage din popor, motiv suplimentar de a crea scârbă. Acesta pierde alegerile în cele din urmă, așa cum Bogdan se desparte (poate) definitiv de Alina. Cu plicul plin de bani dat de Ivan, Bogdan merge să se îmbete într-un bar din centru, unde se laudă că dă de băut la toată lumea, dar, alcoolizat intens, pleacă din timp acasă. Înainte să-și adune puterile să iasă din locantă, două prostituate cu chipuri de vulpe și motan își prezintă marfa pe care o puneau la vânzare: ,,100 de lei scurtu’, 150 cu finalizare.”[22]

Coda 10: Nevoia de a da un sens existenței adulte declanșează un mecanism de neîmplinire cotidiană atipică: cu cât este mai cufundat în cele factuale, cu atât naratorul se simte mai singur și fragil.

Playing it Hard e ca o creastă a valului pentru un surfer australian, cu alte cuvinte, momentul de ascensiune în carieră a lui Bogdan, ajuns ceva între editor și agent literar. Acesta călătorește la Guadalajara pentru a participa la un eveniment important din piața editorială globală. Cocktailuri, mese festive, lampioane de grădină, impresia de călătorie exotică la un campionat mondial de fotbal – iată componentele unei succes social recunoscut de toată globalitatea. Bogdan bea și schimbă păreri cu Clarice și Jones, doi anglo-americani cu mutre încercate, sclipiri agere în ochi și cu zece ani mai în vârstă decât naratorul. ,,Nici unul dintre noi nu aveam mari șanse să vândă sau să cumpere ceva la acel târg unde ne izbeam de aceiași mari agenți europeni sau de reprezentanții marilor edituri spaniole, care făceau regula pe piața comercială.”[23] Bogdan se ascunde într-un cocon de cinism și blazare houellebecqiene: bea, fumează, bea, se simte tratat ca un siberian ignar (dată fiind bogăția neexploatată suficient a Siberiei, nu ar fi rău să fie așa) de o altă agentă literară, are fantezii vomitive, se crede inteligent în ,,spectacolul alcoolic al lumii”[24], plin de profesioniști reci și scandinavi. ,,Miroase a tequila și a vomă, dar și a apă sărată”.[25] Omul nostru din Mexic se simte într-un deșert uman marin: singura pată de viață este atunci când Clarice, agentul literar care milita pentru eliberarea Palestinei, îl sărută pe Jones pe buze, un munte de sictir și gheață. Tough luck: Jones nu era omul unei aventuri, ci soțul unei asiatice cu trup perfect și cu douăzeci de ani mai tânăr decât al lui.  

Coda 11: Premonițiile din Duhul din lampă devin realitate în Playing it hard: globalizarea conduce la plastifierea sinelui din care doar alcoolul și smârcul amărăciunii ne mai pot scoate.

În Knossos, Bogdan, alcoolistul cu tuse tabacică de patruzeci de ani, proaspăt divorțat, de-abia sau pe cale de a-și reveni din boala alcoolului, își odihnește oasele și nervii scrum într-o stațiune de familiști din Creta. Călătoria este sponsorizată de fosta soție, Ioana, și un scriitor prieten, pe care Bogdan l-a îmbogățit cu schemele sale de agent literar. Bogdan este – cum altfel? – depresiv și are străfulgerări suicidare. Se gândește ocazional la fiica lui de șase ani, Mara, de care se agață ca de o parâmă legată de țărm. E fascinat de latura dionisiacă a culturii eline: ,,Am copilărit cu miturile Greciei Antice, m-am scufundat în filosofia pre- și socratică în liceu și facultate, însă ceea ce m-a atras cu adevărat înspre pietrele albe și imaginare ale Eladei a fost substratul irațional al religiei antice, zona întunecată, misterele eleusine, Dionysos, criminalul trac, labirintul subteran, plaja cufundată în noapte, luminată doar de o lună însângerată pe care joacă apariții teratomorfe, Pasiphae înfiptă în pula noduroasă a taurului divin”.[26] Bogdan se crede un mare talent, o cremă intelectuală de dat bani pe ea, un virtual cadru academic, de n-ar fi fost pentru aplecarea spre risc, alcool, aventură și pofta nebună de jackpot. După ce îl transformă pe Paul, homosexual alcoolic, scriitor de policier existențialist (detectivul protagonist se chema Sergiu Pascal), într-un autor scos la cele mai bogate edituri din lume, înțelegem că Tătuțu se reîncarnase într-o oarecare măsură în fiul vitreg, cu deosebirea că Bogdan nu vinde cărți și mărfuri, ci, mai mult de atât, bruhaha, bruhaha, el face comerț cu scriitori. Paul fusese cumpărat cu un milion și jumătate de euro de cele mai vestite și puternice grupuri editoriale la nivel mondial: Bogdan își luase o casă pe pământ lângă Parcul Carol, iar Paul se mutase în localitatea bulgărească Krapeț, unde lua bătaie și se bețivănea 24 din 7. Paul nu mai scria nimic, îi amorțise mâna, dar încasa din plin, inclusiv dintr-un serial HBO care-i ecranizase cartea sub formă de serial. Din fericire, scriitori români periferici, provinciali, conservatori și necitiți de nimeni nu știau în ce impas se afla Paul, așa că nu conteneau să-i scoată în evidență nenumăratele scăpări estetice, de compoziție, de gândire, defectele artistice fatale etc. Mai mult de atât, după ce Paul dăduse un interviu în emisiunea cutrei de Camelia Străjeru (un nickname al Eugeniei Vodă din realitate), ura se întețește: acest intrus, care delecta occidentul decadent cu dejecțiile românești cele mai ordinare (viața cotidiană fiind cea mai vandabilă dintre ele), deranja codul genetic românesc, stors din aparatul reproducător eminescian. Presupunem că Bogdan și Paul sunt un fel de gemeni antidivini, unul posedând ceea ce celălalt nu are: Bogdan, inteligență, înzestrare de scriitor, depresie, spirit de afacerist, Paul, celebritate, bani, viață sexuală dinamică, sterilitate. În Creta, Bogdan, amorțit și neurastenic, dar sigur pe șarmul lui de bețiv (cel responsabil de divorțul său), o cunoaște din întâmplare pe Siri, o norvegiană divorțată, la patruzeci de ani, mama unei fetițe bolnave de sindromul Down. Siri are farmecul unei zeițe vikinge cât de cât fanată și numele unei voci liniștitoare de smartphone și tabletă Apple. Cei trei, reconstituiți în imaginea unei familii middle class paneuropene, vizitează ruinele de la Knossos. Bogdan are momente în care alunecă la fund în burduful cu tristețe, simțindu-se ca un schelet de dinozaur: ,,Am devenit pasionat de monștri, de sexualitatea deviantă, de crime, de incesturi, malformații, mi-am construit propriul cer mânjit de căcat, prin care lumina moartă a stelelor nu poate intra”.[27] Bogdan, deși nu o recunoaște, se simte atras de Siri: are impulsul de a-i depănă amintiri extatice din studenție cu pictori amnezici și se gândește chiar că ar vrea să mai fie încă o dată tată. Până și caietul în care își nota strategiile de marketing devine locul de scrijelire a unui poem de două pagini. Între timp, se ia la bătaie cu un englez beat de pe plajă, beat ca orice englez, dar nu atât de nimeni încât să se declară slovac în loc de român, cum e cazul lui Bogdan, când e întrebat din ce țară vine. Bogdan cade într-o piroteală bântuită de posomărâri, păreri de rău și resemnare.

Coda 12: Avem motive să credem că Bogdan se crede taurul în care se întrupase Zeus când se iubise cu Pasiphae, Siri din nordul Europei. ,,M-am gândit la Pasiphae, vrăjitorea îndrăgostită de taurul alb al lui Poseidon, și la curajul ei de a-și asculta sângele, la picioarele ei mici, delicate, prinse în carcasa de lemn a unui aparat gigantic de reproducere”.[28] În antiteză cu opinia sa, strecurată, în treacăt, conform căreia suferă psihologic pentru faptul că a crescut cu mai mulți tați vitregi și că reține în el o ură neconsumată față de tatăl natural, Bogdan ia mereu partea unor bărbați efeminați, slabi, suferinzi, pe care îi iubește cu milă, și se ferește să ne supună privirii sale scrutătoare pe mama lui, a cărei autoritate paternă este infinit mai presantă prin însăși nechestionarea ei imediată.

Suma summarum: Bildungsroman-ul fără morală a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, aparent la fel de fantezist și instabil lăuntric ca adevăratul Kasper Hauser, celebru doar prin moarte, geniu prezumtiv și prin mistificarea de a fi un copil crescut de lupi, cade la mijloc între realismul mizerabilist (deși mizeria post-comunistă colcăie de farmec) și cel capitalist (curat ca un frigorifer de morgă)[29], cu mențiunea că autorul se scaldă în două ape tulburi, nu atât de diferit de autorii generației sale, însă cu mai mult gust literar decât majoritatea lor: pe de o parte o subiectivitate pe vine, mereu la pândă, dar a cărei autoreferențialitate aparține unui poseur intelectual, unui ucenic ce face pe eternul poète maudit din cursurile de literatură, la urma urmei, neimportant și găunos în materie de introspecții, pe de altă parte o societate românească în curs de bulversare capitalistă, în care suferința și brutalitatea sunt surprinse pitoresc și cu un realism dozat eficient și inteligent. Așa s-a trăit în cartierele bucureștene din anii 1990-2000. Așa s-a impus consumerismul urban în Europa de Est. Bogdan-Alexandru Stănescu se avântă pe teritoriul celorlalți atât cât îi permit experiența de viață, dar și membrana variabilă a conștiinței sale: se conturează câțiva bărbați cu trăsături marcate de viața grea, dar ele rămân strict psihologice și atât, se surprind conflictele sociale, dar ele sunt explicitate prin lupta pentru supraviețuire sau prin voința mistuitoare de putere și de afirmare, se subliniază meseriile puține și prost plătite, ascensiunea socială nulă, dar greutatea schimbării sau a ratării cade pe umerii personalității ambițioase, tenace, fanatice sau slabe, necrozate și autodistructive etc. Dacă cineva suferă până la sfâșiere în Copilăria lui Kaspar Hauser, aceea este familia detracată, ghidată de o masculinitate patriarhală decadentă și de repere comportamentale care generează noi și noi discontinuități pe orice plan, psihologic, profesional, educațional, sexual etc. E o lume de cârpe devenite zdrențe, fluturând în the wind of change.  

Note:


[1] Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kasper Hauser, editia a II-a revăzută, Editura Polirom, Iași, 2021.

[2] Ibid., p. 10.

[3] Ibid., p. 18.

[4] Ibid., p. 21.

[5] Ibid., p. 32.

[6] Ibid., p. 35.

[7] Ibid., p. 39.

[8] Ibid., p. 47.

[9] Idem.

[10] Ibid., p. 57.

[11] Ibid., p. 61.

[12] Ibid., p. 64.

[13] Ibid., p. 70.

[14] Ibid., p. 79.

[15] Ibid., p. 95.

[16] Ibid., p. 132.

[17] Ibid., p. 135.

[18] Ibid., p. 144

[19] Ibid., p. 165.

[20] Ibid., p. 194.

[21] Ibid., p. 199.

[22] Ibid., p. 209.

[23] Ibid., p. 213.

[24] Ibid., p. 217.

[25] Ibid., p. 219.

[26] Ibid., p. 225.

[27] Ibid., p. 259.

[28] Ibid., p. 272.

[29] Categoriile de realism mizerabilist și capitalist, cu accentul pus de autobiografic și deschiderea spre capitalismul global, sunt preluate de la Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contempoane: 1990-2020, Editura Polirom, Iași, 2021, p. 403, pp. 408-409.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Valea lui Dionysos


Ioșca nu e un roman românesc dintre cele obișnuite, care, în ciuda a tot și a toate, apar regulat și cu oarecare spornicie pe piață românească de carte. Rodul a patru ani de muncă, Ioșca a fost apreciat – cu toate că apofatic – ca o ,,capodoperă”.[1] Cristian Fulaș, traducător experimentat, stăpânește arta cuvântului. Ioșca nu abundă, totuși, în figuri de stil: scriitura este întotdeauna transparentă, curată și curgătoare. Nu întâlnim subordonate kilometrice, nu ne izbim de paranteze care șerpuiesc alene în mijlocul frazelor. Metaforele, chiasmele și metonimiile nu dănțuiesc în pagină pentru a zădărnici lectura fără popasuri și reveniri. Naratorul nu ne izbește cu meșteșugul lui de a scrie: molcom, așezat, nuanțat, textul are fluiditate și captează cititorul. În ciuda acestor aprecieri, Ioșca nu e o lectură ușoară, iar motivul pentru care se întâmplă asta are de-a face nu atât cu conținutul, cât tot cu forma: Cristian Fulaș (sau vocea care îi maschează prezența) face uz excesiv de polysyndeton (iar alteori, dar cu mai puțină risipă, de opusul său, asyndeton), care este o simplă schemă, omniprezentă în Biblie, de a lega propozițiile prin și-uri, sau-uri, dar-uri etc. nesfârșite. Conjuncția și este preferata sa. Rezultatul de ansamblu al polysyndetonului – atât de des folosit de William Faulkner, Ernest Hemingway sau Cormac McCarthy în proza ultimului secol – este unul cunoscut din vechime: lectura antrenează obligatoriu atenția pentru că nararea devine una lentă, cleioasă, dar, în același timp, emfatică prin solemnitate. A povesti se transformă intenționat în ceva pâclos, profund și abstrus prin chiar acest ,,semnificant” al tehnicii retorice, lăsând la o parte orice semnificație[2]. De altfel, Cristian Fulaș este un obișnuit al literaturii române vechi, de unde bănuim că a preluat această stratagemă discursivă care nu poate da greș.

Ce cuprinde însă Ioșca? Preferăm să privim romanul dinspre sfârșit înspre început din două pricini: prima este aceea de a diminua inevitabilul efect de spoiler, iar a doua se referă la cronologia narațiunii, scurtcircuitată de o analepsă biografică pe cât de interesantă, pe atât de necesară pentru efectul estetic general. Ioșca își revine dintr-o depresie cruntă, căpătată de pe urma morții nevestei sale, Ilona. Starea sa de nebunie se spulberă atunci când retrăiește coșmaresc o scenă bizară de război, la care participase ca soldat în anii 1941-1945, în care, în chip expresionist, munți de cadavre și valuri de sânge se contopesc sinistru. Copilul lui nu putea rămâne orfan de ambii părinți. Ioșca este un fost fierar, magaziner, paznic de șantier, urmaș epigonic al unor făuritori de slove vechi, locuind într-o vale magică, atemporală, situată nu departe de Brașov, într-un peisaj de munte vrăjit. Zona sa tarkovskiană, care nu seamănă cu Macondo decât prin calitatea sa de timp inițial suspendat, este subdezvoltată, uitată de industria turismului de la începutul veacului al XXI-lea: săraci, dar impasibili la schimbare și străini de consumerism, puținii locuitori ai văii descind prin statura lor de uriași din genunile timpului. Numai că aceștia sunt încadrați istoric cu maximă precizie, după cum vom vedea. Cum reușește Cristian Fulaș să declanșeze această stare de evadare aparentă din tiparul cronometric al modernității? Prin lungi descrieri, nu neapărat poetice, de momente psihologice evanescente, senzații diverse și de relief montan, folosindu-se de funcțiile polysyndetonului deja amintit. În zona lui Ioșca există încă din anii 1950-1960 două tipuri de clădiri productive, din care derivă istoria săracă a locului: un spital de nebuni, încă funcțional, în care femei fantasmatice au halucinații erotico-antropofage[3], și câteva barăci dărăpănate, unde au locuit, până să-și închege gospodării modeste, muncitorii colonizați în anii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru a tăia din pădure și – mai cu seamă – a construi calea ferată. Muncitorii feroviari și forestieri sunt bovini și bețivani, oricând gata să sară la bătaie și omor, dar naratorul ia lucrurile așa cum sunt[4]. Nu judecă, ci mai degrabă redă criptoadmirativ robustețea lor animalică. De fapt, pentru Cristian Fulaș, acești oameni nu sunt muncitori, adică nu sunt realmente integrați în societate (sau dacă sunt, acest fapt are loc împotriva voinței lor), ci sălbatici sănătoși, cu umerii largi, cu pumnii cât barosul, cu stomacele încăpătoare și labele picioarelor de Yeti. Ioșca nu se remarcă de specia lui decât prin penisul gigant, care ne este amintit din când în când prin funcționalitatea sa prelungită și ieșită din comun. Lipsa completă de vulnerabilitate și variabilitate interioare ale acestei umanități prepolitice, nici țărănești, nici proletare, pornește din portretul lor anatomic arhetipal. Noi nu vedem oameni, ci proiecții anistorice: cerebelul acestei populații parcă voit ancestrale, deși atât de decrepită în plan social, este unul închistat în vid. Tăcerea le sugrumă gândurile din fașă, iar ideile le ocolesc frunțile lor înguste. În mod curios, deși Cristian Fulaș își propune să ne arate păturile de jos din comunism așa cum erau de fapt, nu cum cred intelectualii visători de stânga, copii frivoli, crescuți în puful de la oraș, care, neștiutori, le iau apărarea prin Occident și alte locuri opulente, ceea ce se realizează este o caricatură psihologică a temerilor clasei medii procapitaliste (funcționari de rând, profesorime, avocați, medici etc.) față de proletariat, văzut ca violent, primitiv, incontrolabil, bestial și de neschimbat pentru că așa este natura umană și firea celor mai mulți oameni nemodernizați corespunzător. Avem și doctrina păcatului originar care ne întărește în acest sens, umanitatea autocondamnându-se la păcat prin dorințe, deci la suferință. Cristian Fulaș vorbește despre personajele sale cu oarecare admirație, însă una care nu depășește planul prejudecăților supraistorice: dacă omul simplu nu are darul gândirii și al vorbirii, aceasta se întâmplă pentru că nici nu avem nevoie de logosul exprimat, care e zădărnicie și trăncăneală. Tăcerea lasă ființa inexprimabilă să se dezvăluie ca într-o ἀλήθεια heideggeriană[5]. Deci Ioșca și maistrul Vasile sunt mai aproape de lucrurile prime decât își poate imagina un intelectual cu carte și cu ifose, deopotrivă înșelat și înșelător. Dacă ideea poate, prin urmare, lipsi, căci ea nu are noimă, forța fizica îi poate ține ușor locul, însă nu isprăvile de prieteni ai lui Harap-Alb ies în evidență la oamenii dintr-o bucata ai lui Cristian Fulaș, ci respectul acestuia pentru puterea lor de a trage la măsea, de a înfuleca, de a izbi și, nu în ultimul rând, de a regula voinicește muieri. E vorba de un Schlaraffenland cu mulți priapici. Uneori cititorul poate crede că ,,dețul de horincă” desface limbile sadovenian, doar că personajele masculine au privirea împăienjenită de alcool tocmai pentru a-și amorți nervii întinși și a-și curma pofta de a vorbi, care adesea bate într-o înjurătură acră. Alcoolul este modul sigur de socializare fără a sări la bătaie. Ea atenuează sudălmile celor simpli, atunci când aceștia mai și găvăresc, nu doar beau mutește[6]. Deosebirea între tăcerea muncitorilor și aiureala zănăticilor de la balamuc nu este prea mare.[7] Deasupra acestei umanități comune se ridică stăpânii politici, cei puternici sau cei care caută să dobândească, prin orice mijloace imaginabile, puterea, conotată întotdeauna negativ la Cristian Fulaș, care vede orice proiect social colectiv sub specia damnării malefice a unei oligarhii sadice: ,,Un program privat prin care un procent din populație era dus la Abator pentru a fi sacrificat; de ce? Nimeni nu putea spune cu precizie, nimeni nu reușea să înțeleagă unde era explicația pentru nevoia de a sacrifica oameni ca pe vite.’’[8] Anomia naturală, individualistă, este preferabilă ierarhiilor istorice scornite de oameni[9]: ,,căci mereu se uită că asuprirea nu vine-ntotdeauna dinspre cei mari, ea alcătuindu-se pe niveluri din ce în ce mai mici, iar dacă un satrap stăpânește peste miniștrii săi cu neînduplecată trufie, la fel miniștrii stăpânesc peste cei de sub ei și tot așa, până la opincă”.[10] Perioada anilor 1948-1964 este descompusă în biografii cu mesaj anticomunist clasic[11], însă cea de după anul 1989 este cântărită în mod ambivalent[12].

Înainte de pasa sa de nebunie, în care ajunge să se masturbeze obsesiv și androginic seară de seară, îmbăindu-se în ligheanul în care obișnuia să se spele bolnava de Ilona înainte de moarte, Ioșca asistă și participă la crizele de muribundă ale soției sale. Dacă bărbații sunt introvertiți și goi lăuntric, senini și tâmpi, robi fricii, foamei, tăcerii, muncii, sexului, dar virili în toate cele, femeile nu pot fi decât perechea lor ontologic: ele sunt un soi de bărbați cu vagin. Poate că formularea zgârie urechea, dar cum altfel să exprimăm ceea ce surprinde mereu și mereu la Ilona, Ileana și alte femei care vin ocazional pe vale? Femeia este umedă, accesibilă, furtunoasă, înhățând și consumând cu plăcere falusuri. Ea este fericită umplând golul vaginal, iar încântarea de a fi constă în penetrarea repetată și continuă[13]. După fiecare act sexual se instalează acalmia, slăbirea tihnită a simțurilor, care amintește iarăși de moarte. Invocarea hipolirică a formulei omne animalum post coitum triste est nu este atât de convingătoare sau atașantă ca schițarea fulgerătoare, dar percutantă, a coitului propriu-zis, unde Cristian Fulaș excelează fără sforțare și farafastâc. Dacă se poate vorbi de talent în materie de scriitură pornografică, Cristian Fulaș îl are cu prisosință, iar o carte de futaiuri ar fi cu siguranță o splendoare pentru amatorii genului. Problema este rizibilitatea acestor scene în Ioșca, care se vor a fi extatice și pe jumătate metafizice. Combinația de experiență mistică și de sex încarnat naturalist nu se potrivește. A fute și a se ruga sunt nemiscibile în tradiția creștină răsăriteană și nu numai în ortodoxie. A muri de viață intensă și a fute în același timp nu se armonizează convingător în Ioșca. Parafrazându-l pe Cristian Fulaș, moartea nu este un foc îndrăgostit. Efectul este, uneori, de-a dreptul hilar, dacă nu grotesc pentru cititorii mai sensibili la tradiția liturgică: pe masa doctorului ginecolog, unde este examinată timp de o oră, aflând apoi că suferă de un cancer terminal, din Ilona se scurg vinovat zemurile plăcerii. În ultimele luni de dinaintea crizei fatale și finale, Ilona, femeie între două vârste cu copil de grădiniță, redevine, în chip mistic, tânăra ispititoare de odinioară, întinerind. Intenția renașterii de dinaintea morții este nobilă, dar să studiem realizarea: Ilona cauzează decesul unor muncitori hipersexualizați de umorile ei satanice, originea atâtor orgasme neîmplinite: Sile se aruncă în gol, Nelu se spânzură, iar Ghiță se lasă călcat de o basculantă. Alți proletari zombificați aproape că își iau viața, cu bare de fier pe post de măciuci, de la atâta febră excitantă. Ioșca este sleit de plăceri și snagă în toate nopțile până la cea din urmă: ,,femeia-și muta enorma bărbăție în toate găurile fără a părea să se sature vreodată”[14], iar un tânăr cu mințile rătăcite de vrăjitoarea Ilona se masturba seară de seară la fereastra celor doi soți, ejaculând în același timp cu soțul. Înainte să cadă leșinată pe prag, distrusă de tumoare, Ilona de-abia se împreunase pentru ultima oară. În vremea aceasta, tânărul sucombase subit în urma unei alte ejaculări, spermă pe care Ilona o gustă: ,,Cu ochii lucindu-i, știind în sinea ei că ea fusese pricina acelei lucitoare și ucigașe spume, a gustat-o cu vârful limbii. S-a șters apoi cu antebrațul, gustul morții i-a stăruit o vreme în minte.’’[15] Dublarea unor scene erotice reușite de miasmele cadaverice ale dispariției fizice nu conferă profunzime poetică textului, ci fie îi crispează pe cititori, fie îi determină să neglijeze lamento-ul, demn de îngânările din Eclesiastul, în favoarea sexualității răscoapte, acut pornografice. Iubirea este în Ioșca act sexual total și nimic mai mult de atât. Misticismul (comoara din valijoara de sub pat, icoana popii ca dar de nuntă, Ilona rebotezată Magdalena etc.) distruge izbucnirile de testosteron și estrogen, releele dintre momentele de erotism din roman. Alt factor artificios se referă la reflecțiile depresive ale naratorului, care nu vede nici un înțeles în existența speciei, altul decât cel al prezenței egalizatoare a morții, și care suferă melancolic în imperiul aparențelor. Oceanul sentimentelor abisale nu constă în meditație, de altfel, nereușită, neverosimilă și joasă ca valoare în Ioșca, ci în pasajele fruste de natură strict somatică. Graiul ortodoxist, cu accente de limbă slavonă veche, sau sinonimia metafizică dintre primul născut-primul mort îngreunează ca un balast Ioșca. Pur și simplu, Cristian Fulaș este un scriitor al senzorialității străvezii, nu al contemplării esoterice. Bucătăreasa Ileana, nevasta maistrului Vasile, este de o mie de ori mai vie pe hârtie[16] atunci când, înstrăinată de lume după moartea tatălui și peregrinându-se prin munți ca membră într-o ceată de haiduci (legionarii din rezistență?), ajunge să se lase ,,dezvirginată” de un lup, decât slujbele preotului din sat, bețivan cultivat, ascetic[17] și motociclist sporadic sau decât certurile dintre sapientul doctor psihiatru (pasionat și citit, cel care afirmă psihanalitic că ,,sufletul e ca valurile de la malul mării”), apostrofat ca păgân satanizat, și popa Andrei cel mintos, ahtiat după imprecații și pahar[18].

De altminteri, preotul și doctorul, secondați de maistrul Vasile, sunt stâlpii puterii terestre în vale, toți portretizați ca o șleahtă de cheflii îmbătați de o înțelepciune mai veche decât timpul cunoscut. Darnici cu Ioșca și Ilona când s-au căsătorit și la fel de generoși cu economiile lor neîntrebuințate când însurățeilor li se naște un urmaș, înțelegători și toleranți în plan religios (preotul ține la ortodoxie, dar nu înfierează ritualic, ci doar din gură, romano-catolicismul), păstrând ordinea și disciplina strânse, cei trei bărbați consolidează societatea satului de munte – mai degrabă absentă decât diversă. Mergând în trecut cu povestirea, firul vieții lui Vasile, nașul micului Ioșca și protectorul lui din umbră, este ca o scurtă panoramă istorică, întreruptă imediat după decembrie 1989[19]. Discontinuitățile temporale din Ioșca își au logica lor proprie: dacă prima parte a romanului surprinde începuturile, momentul poposirii Ilonei în vale, dar și desfrâurile ei mesalinice anterioare, viața de după moartea ei, a doua, cea a traiului cotidian, a morții Ilonei și a nebuniei de moment a lui Ioșca, se desparte de prima prin episodul destinului maistrului Vasile. Arhitectura este asimetrică din punct de vedere compozițional, dar și la nivel cantitativ: aproape o treime din roman revine primei părți, celelalte două treimi rămase completând golul. Adevărul este că tragismul morții Ilonei și pierderea temporară a minților lui Ioșca ar fi fost puternic estompate dacă naratorul ar fi aranjat totul cronologic: aproape deodată, bătrânul Ioșca, soldat și prizonier de război în infernul de pe frontul de est între 1941 și 1952, pripășit sub munți încă din august 1958, surprins să observe nebunia oamenilor de la oraș de după 1989, care veneau în vale pentru orgii terminate cu îngurgitat de balegă sau cărora le vindea cărbune de grătar special pregătit într-o piramidă de lut în care ardeau gătejele (amintind parcă de Dersu Uzala al lui Akira Kurosawa)[20], se metamorfozează într-un satir fără voie. Urlătorii, Holbații și Posedații, după cum îi poreclește popa Andrei, sunt în genere femei singure de la oraș, cu joburi convenabil plătite, dezamăgite, curioase, dornice de plăceri trupești, care vin rând pe rând, uneori câte două deodată, pentru a se înfrupta din mădularul gigantesc și nesățios al bătrânului Ioșca, căzut în reverii și nostalgii după Ilona, himera sa sexuală. Paginile de erotism arzând[21] din Ioșca sunt singurele care nu au aerul postiș al cugetărilor poetice de mâna a doua, al crochiului istoric sumar cu reverberații de evanghelie reconstituită, al filozofiei de Schopenhauer descins în parcul Cișmigiu din restul romanului. Cristian Fulaș este realmente priceput acolo unde personajele lui sunt tari: în dezlănțuiri carnale nefardate.

Note:


[1] ,,(…) o reușită rară (evit termenul demonetizat „capodoperă”, deși flerul îmi șoptește că nu aș greși).’’ Bogdan Crețu, ,,Ieșirea din timp’’, Observator Cultural, Nr. 1051, 25.02.2021. Online: https://www.observatorcultural.ro/articol/iesirea-din-timp/. Accesat în data de 1.08.2021

[2] O altă caracteristică a stilului narațiunii se referă la descompunerea activităților cotidiene în algoritmi care răsucesc banalul ca pe ceva insolit. ,,Și-a scos bocancii, apoi șosetele, și-a privit îndelung picioarele murate în apa rece ca gheața și acum, privind-o, din nou cristalină a pârâului, a legat încălțările între ele cu șireturile, a îndesat ciorapii înăuntrul lor, le-a ridicat și a pornit cu pași aproape vioi către barăci”. Cristian Fulaș, Ioșca, Editura Polirom, Iași, 2021, p. 328.

[3] Cristian Fulaș, Ioșca, Editura Polirom, Iași, 2021, pp. 397-398.

[4] Ibid., p. 43: ,,Oamenii aceștia care veneau și plecau de pe vale nu știau mai nimic despre modernizare, despre marile realizări ale societății, despre viața la oraș sau alte lucruri asemănătoare și de o mare importanță pentru restul lumii. Erau țărani aduși de cele mai multe ori în concentrare, un cuvânt inventat pentru a înlocui munca semisilnică pe care trebuiau să o facă zi de zi, inclusiv duminicile”. Ibid., p. 44: ,,Trei lucruri erau sursa temerilor de pe vale: animalele sălbatice, oamenii de la oraș, ziși și domni, și necunoscutul”.

[5] Ibid., p. 267: ,,lucrurile care nu se spun nu mor niciodată”.

[6] Poporul român se distinge printr-o analfabetism intrinsec (Ibid., p. 245) și prin blestemul înapoierii veșnice (Ibid., p. 233: ,,singura posibilitate a binelui stătea în râul celorlalți”). În acest context de resemnare teologică în care doar lumea de dincolo ne mai poate salva, îl avem pe politicianul venal Peter, care făcuse multe rele în lume, fiind primar al Brașovului, om de afaceri hoț, curvar, bețiv etc., dar care se retrage în vale, unde devine un soi de Peter cel Milostiv, ferindu-i pe locuitorii așezării de vicisitudinile istoriei, adică menținându-i, conform vrerii lor, în sălbăticie. Pustiul fericit nu merită a fi înlocuit de restaurante, cazinouri, hoteluri, spa-uri, terenuri de tenis etc. Mai mult, Peter, dedat la politică în stil mare cu securiștii patriei, ceilalți stăpâni ai României, acoperă și urmele căii ferate neterminate din vale, abolind reperele modernității materiale.  

[7] Ibid., p. 395.

[8] Ibid., p. 389. Despre libertate văzută exclusiv ca libertate ,,pozitivă” de a ucide, vezi, de asemenea, pp. 129-130.

[9] Ibid., p. 38, pp. 49-51. p. 245, p. 246.

[10] Ibid., p. 270.

[11] De pildă, prezența unor anchete ale securității pe vale, în care un tânăr este cât pe ce să fie ucis. Securiștii amenință și se folosesc de pistoale cu ușurința funcției sau poate cu cea a ghearelor de fiară. Altă biografie frântă este a unui dizident anticomunist, fost profesor, care înnebunește de pe urma bătăilor și torturilor repetate la care este supus în beciurile Securității, ajuns la azilul de alienați din aceeași vale (Ibid., p. 261).

[12] Dacă înainte de 1989, muncitorii se prefăceau că munceau, văzându-și în voie de beția lor zilnică, și se maimuțăreau cu ipocrizie când s-a nimerit să-i viziteze o dată tovarășul Secretar General Nicolae Ceușescu, anii postrevoluționari aduc divertisment și lene continue, totul suportat de stat și de buzunarele vilegiaturiștilor. Ibid., pp. 95-96.

[13] Ibid., p. 314: ,,(…) când fața bărbatului s-a apropiat de acel gol căscat în ea, de acel gol plin care era ea însăși fără de ea, i s-a tăiat respirația. Plăcere. Aiurare. Moarte. Ea nu mai era ea, ea doar un corp care-și dorea ca acel cap uriaș să intre în ea și să umple acel nimic, să-i aducă alinarea, să încheie odată acel chin care nu se mai sfârșea și care era dorință.’’

[14] Ibid., p. 339.

[15] Ibid., p. 340.

[16] Iată cum se iubește Ileana cu maistrul imediat după cununia religioasă, frizând epifania, a Ilonei cu Ioșca. Ibid., pp. 192-193: ,,(…) ea s-a aplecat lacomă deasupra lui și și-a deschis gura știrbă și l-a înfulecat, l-a înghițit hulpavă, gâfâind de o plăcere nespusă, nelăsând nici măcar un strop să ajungă pe podea sau în altă parte decât în ea…”.

[17] Ibid., p. 205.

[18] Ciondănelile complexe, de tip Settembrini-Naphta, dintre preot, vraci popular, și doctor, popă modern, se reduc la chestiunea îngropării creștinește a alienaților mintal sau la natura sufletului, însă, deși cele două personaje superioare intelectual sunt necesare numai pentru a echilibra visceralitatea muncitorimii de rând, nimic nou sub raport epistemic nu reiese din pseudopoliloghiile lor. Ibid., p. 249: ,,Popa, om al dogmei și credincios peste măsură, susținea că sufletul era Duh sfânt pogorât în om și orice discuție despre acesta era în capul lui blasfemie. Doctorul, la fel de credincios ca o buturugă, cum atât de plastic îl descrisese o dată prietenul lui, avea o teorie mai alambicată, poate mai științifică, dar în orice caz opusă celei mereu exprimate de popă: pe scurt, sufletul era tocmai liberul-arbitru lăsat omului și, prin aceasta, străin de Dumnezeu și de voința divină la fel ca orice lucru de pe pământ”. Popa este, în două locuri, atunci când se adresează Ilonei și lui Ioșca, de-a dreptul gnostic. Ibid., pp. 125-126: ,,Tu trebuie să știi că Dumnezeu e în două forme: unul bun și unul inferior, drept, dar nu bun, zis și Demiurg. Iar Dumnezeu cel bun nu se luptă cu Demiurgul, ci cu lucrurile lumii acesteia. Și Răul, în mâinile căruia voiai să te pierzi, e tovarășul lucrurilor și stă separat în lume sub forma Diavolului. Trebuie să înțelegi că lucrurile sunt rele de la sine tocmai pentru că sunt ale Diavolului, păcătoase fiind”.

[19] Maistrul Vasile fusese ilegalist în anii interbelici, apoi omorâse oameni pe fronturile Celui de-Al Doilea Război Mondial (o făcuse, în limbajul de lemn al epocii, pentru ,,o cauză dreaptă”), s-a căsătorit și a zămislit doi feciori după ce i-a ucis bestial – comunist fidel fiind, legea ,,totalitară” l-a ocolit – pe tatăl și frații nevestei sale, chiabură prin neam, căreia îi era interzis în mod cutumiar să se căsătorească cu un sărăntoc al satului. Soția nu-i poate ierta vărsarea de sânge din familia ei și îl alungă de acasă după nici doi ani. Autoexilat pe vale, unde conducea populația teromorfă a barăcilor vesele și triste, Vasile trăiește în pace cu bucătăreasa Ileana, întreținându-și de la distanță vechea familie. În 1989, Vasile participă la violențele de stradă din capitală, eliberând România de comunism, doar pentru ca să aleagă moartea prin îngheț la munte după ce descoperă cadavrul mutilat al unuia dintre băieții lui, răpus la revoluție. Viața sa este un șir de întâmplări normale și nefirești deopotrivă, subliniind nonsensul sau absurdul istoric.

[20] Ibid., pp. 31-32.

[21] Ibid., pp. 137-147.

Publicat în Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Dialectica materialistă marxistă și idealismul hegelian


(Articolul de mai jos a apărut în volumul coordonat de Emanuel Copilaș, Aventurile posibilului. Două secole de filosofie politică hegeliană, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2021, pp. 107-119. Am respectat convențiile de citare impuse de coordonatorul volumului.)

Abstract: The following article deals with the Marxist critique of Hegel’s idealism found in The Economic and Philosophical Manuscripts of 1844, including both the broad features of the Hegelian system, namely his theory on the subject-object relation, and the main lines of Hegel’s political theory as presented in Outlines of the Philosophy of Right. Marx’s criticism has a long and intricate history behind it, which we will highlight in hindsight by pointing out the most relevant stances. Finally, the Hegelian legacy to Marx’s largely economic theory, encompassing both a philosophy and a science of history, is going to be approached as a testimony of Hegel’s most obtrusive and brilliant disciple.

Key words: philosophy of right, subject-object relation, Marxism, dialectical materialism, historical materialism, Hegelian idealism.

Cu toate că sunt gânditori hegelieni care refuză să recunoască în opera lui Hegel doar chipurile marcante ale idealismului absolut profesat de ,,prințul filosofiei”, Lucio Colletti (Colletti, 1973, pp. 40-52), care, totuși, nu infirmă latura materialistă a sistemului hegelian, confirmă net idealismul operei hegeliene: ,,Pentru Hegel, procesul vital al creierului uman, cu alte cuvinte, procesul gândirii, pe care, sub denumirea de ,,Idee”, îl transformă chiar într-un subiect autonom, este demiurgul lumii reale, iar lumea reală este doar forma fenomenală, exterioară a ,,Ideii” (Colletti, 1973, p. 125). Gândul ființei, care se află la începutul Logicii, se neagă pe sine în materie, dar aceasta constituie doar un moment în devenirea Spiritului, cel care distruge și conservă Natura în transformările ei necesare. Pentru Marx, așa cum sunt criticate etapele logicii demonstrației hegeliene în Mizeria filozofiei, dacă metoda dialecticii hegeline are sens, acesta constă în redescoperirea pe tărâmul nesenzorialității, adică cel al rațiunii, a unor pași logici care aparțin nu atât abstracțiunii, cum este cazul în sistemul hegelian, ci înseși senzorialității negate de Hegel. Hegel redevine materialist atunci când demască etapele în și pentru sine ale Spiritului ca expresia însăși neputinței imanente abstracțiunii, luată în sine și epurată de contactul senzorial, de a refonda creator lumea (Moseley, Smith et alia, 2014, pp. 106-107).

În ciuda multitudinii de poziționări vizavi de falia ideatică care îl separă pe Marx de Hegel, parte dintre care sunt integrate în țesătura discursivă a ceea ce urmează, locul primordial de la care se începe discuția se referă la ultima secțiune din Manuscrisele economico-filozofice din 1844. În acest loc, Marx separă apele între vechea filozofie, căreia îi erau aserviți tinerii hegelieni în primele două decenii de după moartea maestrului, și limitele sale idealiste, care nu fac altceva, dacă este să-l urmărim pe Marx parafrazându-l polemic pe Feuerbach, decât să restabilească grandoarea șifonată a religiei și a teologiei în veșmântul modern al științelor naturale. Marx socotește că acest drum al gândirii, care nu eliberează decât în mod fals conștiința de nălucile sale alienante, nu duce decât într-o altă fundătură metafizică. ,,Dat fiind că Enciclopedia lui Hegel începe cu logica, cu gândul pur speculativ, și se sfârșește cu cunoașterea absolută, cu spiritul filozofic sau absolut, adică tot cu spiritul abstract suprauman conștient de sine și sesizându-se pe sine, întreaga Enciclopedie nu este altceva decât esența desfășurată a spiritului filozofic, autoobiectivarea sa; iar spiritul filozofic nu este altceva decât spiritul înstrăinat al lumii care se sesizează pe sine însuși în gândire, adică în mod abstract, înăuntrul autoînstrăinării sale.” (Marx, 1968, pp. 610-611) De aici rezulta că, pe de altă parte, acest spirit, care emană din ființa umană vie și este expresia ființei speciei (Gattungswesen), construct antropologic împrumutat de la încă nematerialistul Ludwig Feuerbach, este decuplat de la senzorialitate, pe care o reflectă într-un mod mijlocit ca spirit al înstrăinării. Pentru ca omul să sesizeze ceea ce îi este propriu lui, altfel spus, pentru a avea acces la subiectivitatea sa nemijlocită, acesta se dedublează într-un obiect exterior, înstrăinat, căruia îi atribuie, cum observa deja Ludwig Feuerbach în Esența creștinismului, proprietățile unei divinități inaccesibile chiar și când se pune la dispoziția muritorilor, granița dintre însumarea tuturor atributelor omenești idealizate și animalul din carne și oase care poartă numele de om fiind una ontologică până și atunci când manifestarea sacrului în profan este atât de pregnant ontică, după cum se întâmplă în dogmatica creștină. Zoologia este negată fără rest de teologie în trupul lui Iisus Hristos, sublimând-o prin santificare.

,,Logica este banul spiritului”, cum afirmă Marx, iar banul este zeitatea tutelară care leagă toate activitățile omenești conștiente în societatea capitalistă. Banul este el însuși abstracție față de subiectivitatea activă, dinamică, biologică a omului, pe care banul, în calitatea sa de valoare universală și echivalent absolut, o domină și o manipulează ca pe un obiect al său, abstractul reificând concretul. Însă logica face mai puțin pentru spirit, care este în sine reprezentare și nimic mai mult de atât, decât ne-am aștepta. ,,În sfârșit, spiritul, această gândire ce se întoarce la locul său de baștină și care, ca spirit antropologic, fenomenologic, psihologic, etic, artistic, religios nu este încă pentru sine el însuși până ce, în sfârșit, în calitate de cunoaștere absolută, se regăsește și se raportează numai la sine ca spirit devenit acum absolut, adică abstract, și capătă forma sa de existență conștientă și adecvată. Căci adevărata lui formă de existență este abstracția.” (Marx, 1968, p. 611) Ceea ce Marx îi reproșează în mod atât subiacent, cât și fățiș filozofului Hegel constă tocmai în cultivarea logicii de dragul conceptelor și în acțiunea de a introduce sub mecanica logicii dialectice conținuturile sensibile ca moduri create și apoi suprimate de logica Spiritului. În locul înstrăinării monstruoase a esenței umane în fetișizări idealiste, cele pe care le deplânge argumentația marxistă ca grave, Hegel le subsumează ca forme inferioare și temporare ale unor momente opuse gândirii abstracte, cea din care izvorăsc alienările autonegatoare ale acestei esențe umane. Orice proces natural, ce implică raporturi diverse între ființa umană și mediul său înconjurător, organic și anorganic deopotrivă, capătă semnificație, în sistemul hegelian, doar prin prelucrarea idealistă, adică dematerializată, –  materia însăși fiind întruchiparea contradictorie a Spiritului ce se neagă pe sine însuși în devenire – a acestuia în modurile logicii acceptabile de către dialectica hegeliană. Astfel, ,,revendicarea de a i se reda omului lumea obiectuală – de exemplu recunoașterea faptului că conștiința senzorială nu este o conștiință senzorială abstractă, ci o conștiință senzorială omenească, că religia, avuția etc. nu sunt altceva decât realitatea înstrăinată a obiectivării umane, a forțelor esențiale umane întruchipate în creații, și că de aceea, ele nu sunt decât o cale spre realitatea cu adevărat umană –, această însușire a forțelor esențiale ale omului sau intuirea acestui proces îmbracă, prin urmare, la Hegel o asemenea formă, că lumea sensibilă, religia, puterea de stat etc. sunt esențe spirituale, căci numai spiritul reprezintă adevărata esență a omului, iar adevărata formă a spiritului este spiritul care gândește, spiritul logic, speculativ. Umanitatea naturii și a naturii create de procesul istoric, a produselor omului, se manifestă deci în faptul că ele sunt produse ale spiritului abstract, și, ca atare, momente ale spiritului, esențe ideale.” (Marx, 1963, p. 612). Cunoașterea absolută, această identitate dintre conștiința de sine și conștiință în Fenomenologia spiritului, formează pentru Marx solipsismul panlogic al hegelianismului. Faptul că omul obiectual sau adevărat apare, însă, la Hegel ca rezultat al muncii sale și că omul se creează pe el însuși în munca milenilor, distrugând și prezervând creația generațiilor anterioare, îl determină pe Karl Marx să admire strădania filozofiei hegeliene ca recunoaștere – e adevărat, alienată idealist – a forțelor generice ale speciei, pe care Hegel le traduce în ierarhia concentrică a logicii sale sistematice. ,,El concepe munca ca esență, ca esență a omului care se confirmă pe sine însuși; el vede numai latura pozitivă a muncii, nu și pe cea negativă. Munca este procesul prin care omul devine o ființă pentru sine, însă înăuntrul înstrăinării sau ca om înstrăinat. Hegel nu cunoaște și nu recunoaște altă formă de muncă decât cea abstract-spirituală.” (Marx, 1968, p. 613) Nu contra readucerii la sine a obiectului, prin identificarea dintre conștiință și conștiința de sine, ca anihiliare a alienării, cum se întâmplă numai în plan spiritual la Hegel, polemizează Marx, întrucât înstrăinarea omului în obiectele gândite și apoi plămădite de sine însuși este cum nu se poate mai firească, ci împotriva reducerii acestui proces la unul pur epistemologic, ca depășire a obiectualității la nivel logic și doar atât, în vreme ce natura obiectuală din capul locului a ființei umane este obnubilată în numele proprietăților sale de ființă gânditoare, singurele considerate demne de apreciere și, astfel, de afirmat. Natura senzorială a gândirii omenești primează genetic, iar gândirea pură, rațiunea, desprinsă de rădăcinile sale organice, întipărite în aparatul senzorial omenesc, este o manifestare blândă a confabulației.

Marx amintește în acest loc de însușirea naturală, comună tuturor animalelor, de a suferi condiționările și limitările atât ale mediului lor înconjurător, cât și ale organelor și substanțelor din care sunt alcătuite. Foamea este o stare consubstanțială întregului regn animal, dar însăși starea de foame trimite la un obiect exterior (sau la o altă ființă), real, indispensabil în relația dintre vietate și habitatul său, ambele egal de naturale. ,,O ființă non-obiectuală este o non-ființă, o ființă care nu poate exista.” (Marx, 1968, p. 617) Sau, cu alte cuvinte, sortite să stabilească ruptura față de hegelianism: ,,A fi sensibil, adică a fi real, înseamnă a fi obiect al simțurilor, a fi un obiect sensibil și, deci, a avea în afara sa obiecte sensibile, obiecte ale sensibilității sale. A fi sensibil înseamnă a suferi.” (Marx, 1968, p. 618) Alungarea și nimicirea caracterului obiectual al lucrurilor – o sarcină filozofică prin excelență –, nu și a determinațiilor reale ale obiectului, cad în sarcina travaliului hegelian. Actul de cunoaștere a obiectului provoacă autoînstrăinare, cea care îi conferă conștiinței de sine sentimentul și starea conștientă de a fi stăpâna obiectului. Mai mult decât atât, conștiința de sine capătă prin cunoașterea unui obiect certitudinea că, în afara acelei cunoașteri care se exercită astfel, obiectul nu există în sine, fiind nimicnicie și neființă. Dacă luarea în stăpânire a obiectului în gândire deține și o parte pozitivă, aceasta se mărginește la realizarea că măcar înțelegerea ca muncă a rațiunii face parte din sine ca proprietate a conștiinței gânditoare. Strădaniile cunoașterii mediază din alteritate, id est din obiectul exterior, o prezență, fie și una ireală. ,,Modul în care există conștiința și în care există ceva pentru ea este cunoașterea. Cunoașterea este singurul ei act. Prin urmare, ceva începe să existe pentru conștiință în măsura în care ea cunoaște acest ceva. Cunoașterea este singurul raport al conștiinței cu obiectul. Dar conștiința cunoaște nimicnicia obiectului, adică știe că obiectul nu este ceva diferit de ea, neființa obiectului pentru ea, întrucât știe că obiectul este propria ei autoînstrăinare, cu alte cuvinte conștiința se cunoaște pe sine – cunoașterea ca obiect – prin aceea că obiectul este numai aparența unui obiect, este o mistificare, iar prin esența sa el nu este altceva decât cunoașterea însăși, care se opune ei însăși și care prin aceasta și-a opus un nimic, ceva care nu are nicio obiectivitate în afara conștiinței; cu alte cuvinte, conștiința știe că, atunci când se raportează la un obiect, ea este doar în afară de sine, se înstrăinează de sine, că ea însăși este cea care își apare ca obiect, sau că ceea ce îi apare ca obiect nu este decât ea însăși.” (Marx, 1968, p. 619) Impresia că prin luarea la sine a unui obiect, adică prin eliminarea obiectualității în actul înțelegerii, acel obiect își pierde existența sa naturală, neautonomă de faptul gândirii și, ca atare, inexistentă, este, cel puțin pentru Marx, mistificarea generică a hegelianismului, păcatul său capital, idealismului său ambiguu, dar nu mai puțin închinat, până la aservire, cultului Rațiunii.

Marx susține că acolo unde Hegel neagă negația și reîncorporează opusul negativ în unitatea dialectica a unui întreg care acoperă și adăpostește în sine ambivalența fertilă a contradicției, în realitate filozoful german neagă în spirit, nu și în realitatea sensibilă, o înstrăinare care este de două ori prezentă: în gândire, ca parte suprimată și conservată a unui nou întreg, scindat în sine după alte determinații, și în realitatea sensibilă, unde opoziția s-a menținut întreagă și, în consecință, fără a fi fost cu adevărat negată. ,,De aceea, la Hegel negarea negației nu este afirmarea adevăratei esențe prin negarea esenței aparente, ci afirmarea esenței aparente, adică a esenței înstrăinate de sine, în însăși negarea ei, adică negarea acestei esențe aparente ca esență obiectuală, care sălășluiește în afara omului și e independentă de el, și transformarea ei în subiect.” (Marx, 1968, p. 620) Concatenările hegeliene dintre dreptul privat, morală, familie, societatea civilă, stat și, nu în ultimul rând, istoria universală din Principiile filosofiei dreptului sunt, pentru Marx, relevante ca momente ale mișcării dialectice, dar esența lor rămâne ascunsă dincolo de panaceul panlogic al esenței adevărate, concentrate în filozofia religiei, filozofia dreptului, filozofia naturii, filozofia artei, fiindcă, după Hegel, ,,adevărata mea ființare omenească este ființarea mea în filozofie”. (Marx, 1968, p. 621) Dacă obiectul apare în afara mea atunci prezența lui se justifică doar prin dezînstrăinarea sa prin aducerea sa acasă, cu alte cuvinte, întru filozofie. Riscul este ca Hegel să apară ininteligibil până și pentru aceia care practică nefilozofic, neabstractizat până la capăt, religia, dreptul sau științele naturii. Cu toate acestea, funcția suprimării, ca piatră de temelie metodologică, este apreciată și însușită de Marx în virtutea unui umanism care încorporează zestrea culturală a umanității, prin cultură înțelegându-se și experiența materială a speciei. Trecutul ca istorie divină, idealistă și înalt speculativă a gândirii în desfășurarea sa înstrăinată reprezintă mai cu seamă opera teoretică hegeliană. Denaturalizarea omului pare a fi rezultatul fără sfârșit, prins într-o ,,infinitate rea”, al sistemului hegelian, devotat spiritului absolut ca idee care se cunoaște perfect pe sine: ,,Omul real și natura reală devin simple predicate, simboluri ale acestui om ascuns, nereal și ale acestei naturi nereale. De aceea subiectul și predicatul se află, unul față de celălalt, într-o relație complet răsturnată: este subiectul-obiect mistic sau o subiectivitate care se revarsă dincolo de obiect, subiectul absolut ca un proces, un subiect care se înstrăinează de sine și se reîntoarce în sine din această înstrăinare și o reia totuși în sine, și subiectul ca acest proces; este învârtirea pură, neîncetată în sine însuși.” (Marx, 1968, p. 623) Hegel este, însă, magistral în adevărul mersului gândirii, indiferent că aceasta este golită de un conținut real, ca atare unul parțial fals (Smith, 1990, pp. 8-13). Plictiseala împinge Spiritul să treacă de la gândire în natură prin mijlocirea intuiției, dovedind încă o dată abstracțiunea absolută a demersului hegelian, căci ,,gândurile sale sunt niște spirite încremenite” (Marx, 1968, p. 625) Natura este, în sine, nimic pentru Hegel, afirmă Marx, în afara abstractizării determinațiilor naturii, expuse în Filozofia naturii, partea a doua din Enciclopedia științelor filozofice. ,,Natura este doar forma alterității sale. Și cum gândirea abstractă este esența, tot ce este exterior ei nu este, prin însăși esența sa, decât ceva exterior.” (Marx, 1968, p. 627) Cu un an înainte de fragmentul criticii idealismului hegelian din Manuscrisele economico-filozofice din 1844, Karl Marx elaborase o critică similară, dar mai puțin acidă, în studiul său rămas neterminat, Contribuții la critica filozofiei hegeliene a dreptului, unde Marx decelează inconsistențele interne ale sistemului logic hegelian în studierea minuțioasă a câtorva zeci de paragrafe hegeliene privitoare la natura societății civile ca agregare de stări, a statului legal și a celui real, a monarhului și a suveranității sale contrânse, afirmând încă o dată că latura empirică a analizei sale este abstractizată până la nerecunoaștere, în vreme ce abstracțiunile se substituie realității empirice, cu toate că această abordare critică a primit la rândul ei o replică solidă, Hegel demonstrând mai multă profunzime decât i-a îngăduit refutația materialistă a tânărului Karl Marx, deși acesta nu-l acuză pe filosoful german nicăieri de apologie a ordinii sociale existente sau de schematism dialectic nongenerativ, ci de postularea speculativului deasupra și împotriva sensibilului în prima și fatala lor instanță (Buchwalter, 2012, pp. 41-61). Dincolo de aceste aspecte secundare, se poate vorbi de faptul că relațiile sociale germinate de crearea plusvalorii în teoria economică marxistă din Das Kapital se aseamănă în mișcarea lor lăuntrică cu raporturile care există în Știința logicii între categoriile de universalitate, particularitate și individualitate. Schemele materialiste marxiste indică un demers al gândirii analog celui al triadelor hegeliene încrucișate din magnum opus-ul său, după cum arată Fred Moseley (Moseley, Smith et alia, 2014, p. 139). În plus față de aceste similarități exterioare, Roberto Fineschi opinează în sprijinul unui hegelianism încorporat în marxism care este încă valabil științific, în pofida lui Marx însuși: ,,Ce este hegelian în legătură cu acest fapt? În primul rând ideea că o necesitate intrinsecă zace în lucrurile înseși; dacă un om de știință vrea să le clarifice, acesta trebuie să îngăduie dezvoltarea logicii lor imanente, acel die Auslegung der Sache selbst. Marx credea, asemeni multor altora din generația lui, că, în conformitate cu Hegel, aceasta este calea prin care Ideea creează lumea materială; acesta era ,,idealismul”; pentru Marx, în schimb, era doar calea prin care legile științifice se reproduceau în gândire. Astăzi știm că această critică a lui Marx este de nesusținut și că această traducere a realului în gând este mult mai apropriată de modul de a gândi al lui Hegel decât putea el să-și imagineze” (Moseley, Smith et alia, 2014, p. 162) Capitalul acționează în ansamblul social cu aceeași cutezanță și adaptabilitate negatoare precum Spiritul în hegelianism, deosebirea constând în aserțiunea lui Marx conform căreia lumea capitalului este una contradictorie, irațională și mistificatoare față de realitatea materială propriu-zisă, pe care capitalul o privește răsturnat, cu capul în jos (Moseley, Smith et alia, 2014, pp. 184-188). Cristopher J. Arthur merge mai departe de atât și expune modalitatea grație căreia primele trei capitole din Das Kapital, volumul I, reproduc prin forma-valoare etapele necesare ale transformării din sine în afară a Spiritului hegelian, cel care se neagă în exteriorizare. ,,Faptul practic că toate ,,valorile” se pot uni într-o sumă de bani indică faptul că toate valorile sunt o singură substanță și nu o clasă de substanțe existente în mod independent. Valoarea este o substanță, încarnată în bani, și este substanță (socială) a mărfurilor. Având în vedere că valoarea este o substanță, atunci Marx poate vorbi corespunzător de ,,metamorfozele” mărfii (despre felul în care o substanță, de pildă valoarea, își schimbă forma în mod finit), care, de asemenea, caracterizează capitalul drept ,,substanță ce se mișcă pe sine”.” (Moseley, Smith et alia, 2014, pp. 290-291, Tony Burns, Ian Frasers et alia, 2000, pp. 105-131)

O alta contribuție în discuția legăturile de adâncime dintre Hegel și Marx, de data aceasta venind din partea criticii antihegeliene și antimarxiste a subiectului, se poate identifica la nivelul viziunii asupra sfârșitului Istoriei, cu mențiunea că adesea, nu și în articolul lui Howard Williams la care facem trimitere, perspectiva teleologică și optimistă, împărtășită aparent de către cei doi gânditori, este instrumentalizată politic în versiunea nefastă a ,,Weltanschauungului totalitar” și a luptei, astăzi desuetă, împotriva statelor autointitulate drept socialiste din secolul al XX-lea (Burns, Frasers et alia, 2000, pp. 198-216). Pe deasupră, s-a vorbit pe larg despre ,,paricidul eșuat” al junelui Marx, care, prin însușirea lecției antropocentrismului feurbachian, preia, pe căi lăturalnice și în chip pieziș, zestrea idealistă a bătrânului Hegel, nemistuit în întregime, și o continuă, sub o formă greu recognoscibilă, dar încă prezentă, în doctrina sa a materialismului dialectic, dacă, într-adevăr, se poate discuta în acest loc în termenii unui corpus doctrinar coerent. Roberto Finelli îl plasează fără doar și poate pe Marx în rândurile idealiștilor germani, Hegel fiind limita dincolo de care acesta nu trece, în ciuda afirmațiilor contrare: ,,Tânărul Marx a preluat în mod substanțial înțelesul și funcția ideologică a conceptului de abstracțiune, din care a făcut tema principală a interpretării sale a lumii contemporane, a Criticii sale, atât în termeni politico-instituționali, cât și în cei filozofici și culturali. Pe seama unui subiect universal precum specia umană, el a interpretat și a definit ca abstracte toate acele realități în care universalitatea adevăratului subiect, denegat și reprimat, sunt proiectate și doar juxtapuse oricărui conținut particular, care, în cadrul acestei operațiuni ideologice, preia reprezentarea și (plus)valoarea simbolică a întregului. În cadrul acestei analize critice a proceselor imaginației individuale și colective, în această analiză a reprezentărilor ideologice la care s-a ajuns prin intermediul unei cercetari a mecanismelor mentale de reprimare-deplasare-proiecție, declanșate de către abstracție qua alienare, el a demonstrat fără îndoială întregul potențial creativ al gândirii sale. Indubitabil, el atinge exactitatea și profunzimea extreme inaugurate în prealabil și dezvoltate de maestrul său Hegel ca parte a descoperirii și criticii proceselor infinitizării false a finitului”. (Finelli, p. 246, 2016)

Problema îndatorării și revoltei lui Marx față de Hegel rămâne una spinoasă, majoritatea exegeților temei propunând și luând poziții care decurg din însăși antinomia subiectului în discuție: fie că vorbim de cei care îl curăță pe Marx de latura negativă a hegelianismului, apărând un materialism dialectic nu întotdeauna clar și convingător în așa-zisa sa puritate antiidealistă, fie de alții care îl subsumează pe Marx unui proiect hegelian din capul locului utopic, acuzat de ontoteologie și de riscurile vulgarizării în ideologia ,,totalitară” marxist-leninistă predată în școlile de profil din fosta Uniune Sovietică, fie de aceia, nu în ultimul rând, care îl tratează pe Marx ca fiind un hegelian eretic, care nu și-a înțeles în mod satisfăcător maestrul, și care a sfârșit prin a simplifica fraudulos ambiguitatea creatoare a sistemului hegelian, raportul dintre Marx și Hegel, deși explorat și cartografiat minuțios până în prezent, nu se poate încheia printr-o soluționare definitivă. Unul dintre cei mai originali filozofi care a repus în discuție proiectul filozofic marxist în secolul al XX-lea, filtrat prin prisma criticii teoriei economiei clasice, este francezul Michel Henry, a cărui contribuție la dezbatere, dacă se poate aprecia astfel, este una demnă de amintit aici. Pentru acesta din urmă locul de început și de final al gândirii marxiste constă în subiectivitatea individului și nicidecum în obiectivitatea falsificatoare a clasei sociale, a mărfurilor, a banilor sau a omnipotentei valori de schimb. Contrar celor mai multe opinii, Marx încearcă să-l salveze pe individ de obiectivările sale înrobitoare, ca subiect creator în praxisul cotidian, de sub oprimarea religiei, a fetișismului mărfii și de despotismul crud al legilor instituite ale pieței, care se vădește mai irațională și inumană în momentele sale de criză internă. Pentru Michel Henry, eliberarea de obiectivare, a cărei primă expresie este recuzată de Marx în critica sa la adresa momentelor Ideii din sistemul hegelian, conține adevărata misiune a concepției marxiste. Critica medierilor hegeliene este obiectul studiului aplicat a unei părți din Principiile filozofiei dreptului pentru Marx. Mai mult de atât, Michel Henry înțelege prin elaborarea criticii marxiste a economiei politice însăși falsitatea ontologică, fără fundament, a economiei ca bază a vieții, când viață însăși este cea din care se dezvoltă, prin opoziție, piața și relațiile de schimb. ,,Elementul economic nu este esența, nu este realitatea și nu o poate nici defini, nici determina, elementul economic neputând fi un principiu al determinării. Departe de a constitui realitatea, elementul economic este, dimpotrivă, pierderea și privarea de realitate, alienarea de realitate.” (Henry, 1983, 40) În plus, după cum se prezintă critica din 1843 a tânărului Marx la adresa sociologiei și teoriei politice hegeliene, elementul economic înstrăinează politicul de natura sa comunitară. Regăsirea acestui individ care nu este încă obiectivat într-un concept, căci nu posedă individualitate fără o prealabilă înstrăinare, este parte din respingerea idealismului ca abstractizare a vieții imediate și a practicii vii și vitale a muncii omenești, întotdeauna pornind de la individ, comunitatea neexistând în primă fază decât tot ca obiectivare. Michel Henry întrevede evoluția gândirii lui Marx în respingerea influenței antropologiei feuerbachiene: ,,Abadonarea lui Marx a conceptului feuerbachian de gen, de specie umană, de universal ca subiect al istoriei care se realizează pe sine ca obiectivare în istorie, abandonarea conceptului de Gattungswesen nu înseamnă nicidecum renunțarea corelativă la conceptul de individ, ci, dimpotrivă, emergența sa, plasarea sa conștientă, deliberată și explicită în centrul problematicii în calitate de concept care orientează cercetarea și, mai presus de toate, înțelegerea și elaborarea conceptului de istorie.” (Henry, 1983, 91) Fenomenologia vieții individuale, constând din repetarea dorințelor, nevoilor și a muncii ca expresie a activității ființei umane, este cea pe care o așază Michel Henry la temelia marxismului nonhegelian și anticapitalist. A produce și a consuma viață, a se reproduce ca singularitate creatoare sunt acțiunile reale ale individului și nu configurațiile abstracte, alienante, ale speciei ca universal concret. ,,Un atribut personal nu încetează de a fi personal în momentul în care devine general; această devenire este complet exterioară acestuia și nu-l afectează nicidecum, nu schimbă în nici un fel structura monadică a experienței cu care este îngemănat, nici nu alterează conținutul specific al acestei experiențe.” (Henry, 1983, 101). Originea tuturor obiectivărilor ca mistificații se regăsește în acest individ fenomenal, carnal, creator de valoare, singurul care muncește în univers și prototipul tuturor reprezentărilor sale mentale obiectivante. ,,Dacă susținem că munca sintetică globală nu poate fi identificată cu mașina, după cum elementele fragmentate ale muncii nu pot fi identificate cu componentele care constituie diversele părți ale mașinii, acest lucru se întâmplă datorita faptului că munca în general, indiferent de modul în care este realizată – fie că este vorba de realizarea unei potențialități subiective, fie că implică o sinteză a acestor potențialități – este în ea însăși și în esență subiectivă.” (Henry, 1983, 116) Teoretizarea în gândire a obiectului nu șterge senzorialitatea de facto a gândirii, reflexia ca efect și cauză a praxisului. ,,Acțiunea este posibilă doar în măsura în care nu este totuna cu intuiția, după cum nu este nici o intuiție a ei înseși și nici a unui alt fel de obiect.” (Henry, 1983, 43) Desfășurarea sau dezvăluirea empirică a senzorialității este cea pe care Hegel o îngroapă în mișcările dialectice ale gândirii care abstractizează în sine, ale ideologiei Rațiunii eliberate de carnalitatea subiectului uman. Pentru Michel Henry, ideea nu poate surprinde niciodată esența senzorialității, dar se poate studia și institui pe sine ca înstrăinare obiectivată. ,,Reprezentarea care se autorevelează ca nefiind pe măsura pretențiilor sale ontologice, ce, atunci când ne pune la dispoziție ființa exterioară, nu ne poate oferi ființa, ci doar o biată reprezentare a sa, această reprezentare se numește conștiință.” (Henry, 1983, 161) Iată și expresia ad verbum a lui Marx din Ideologia germană care întărește afirmațiile filozofului francez: ,,Das Bewusstsein kann nie etwas Andres sein als das bewusste Sein.” Atunci când Michel Henry ajunge la analiza categoriilor economice din Das Kapital, acesta ne aduce aminte că armătura conceptuală marxistă este tot atât de reală și efectivă pe cât este procesul alienant al abstractizării, din care se desprinde valoarea de schimb ca situare inversă a lumii reale, sensibile, în care se poate discuta doar de prezența valorii de întrebuințare, ce, fără contrariul său exprimat prin bani, nici nu ar căpăta concretețea unei idei. Unitatea de măsură a acestei calități abstracte, care este valoarea de schimb, se regăsește în cantități de timp oarecare pentru Marx, deși forța de muncă este o însușire materială a cărei obiectivare în unități de timp constituie propria sa înstrăinare inumană, abstractă, ireală, nonmaterială. Procesul economic joacă rolul abstractizării realității din sistemul hegelian. În felul acesta contorsionat, individual carnal și dinamic este pas cu pas și ceas de ceas înlocuit de proiecția acaparatoare a unei individualități abstracte. Dincolo de exagerata aplecare a filozofului Michel Henry către clarificarea unei subiectivități materializate în praxis, căci aceasta nu este doar viață, ci și natură biologică determinată, acesta îl eliberează, însă, pe Marx de chingile pozitivismului său economic, care este adevărata suprastructură capitalistă, deci fără temei ontologic, pe care critica sa a economiei politice o demască în cele din urmă. ,,Realitatea, care este în sine noneconomică, este realitatea realității economice.” (Henry, 1983, 230) Indiferent de fundamentele filozofice ale interpretării teoriei economice marxiste, Michel Henry îi recunoaște lui Marx puternica înrâurire hegeliană, deoarece tocmai dialectica hegeliană este pentru prima oară consecvent aplicată de Marx în Grundrisse și, mai târziu, în Das Kapital ca critică a economiei politice (Breckmann, 1999, pp. 284-292), dovedind că adevărul sistemului hegelian își află împlinirea ca Nemesis în minciuna mistificării idealiste a vieții sociale moderne. 

Referințe:

Arthur, Cristopher J. (2014) ‘Marx, Hegel and the Value-Form’ în Moseley, Fred, Smith, Tony (eds.), Marx’s Capital and Hegel’s Logic. A Reexamination. Brill: London, Boston, pp. 269-292.

Arthur, Cristopher J. (2000) ‘From the Critique of Hegel to the Critique of Capital’ în Burns, Tony, Fraser, Ian (eds.), The Hegel-Marx Connection. Palgrave Macmillan: London.

Bellofiore, Riccardo (2014) ‘Lost in Translation: Once Again on the Hegel-Marx Connection’ în Moseley, Fred, Smith, Tony (eds.), Marx’s Capital and Hegel’s Logic. A Reexamination. Brill: London, Boston, pp. 164-189.

Breckmann, W. (1999) Marx, the Young Hegelians, and the Origins of Radical Social Theory. Dethroning the Self, Cambridge University Press: Cambridge.

Buchwalter, A. (2014) Dialectics, Politics, and the Contemporary Value of Hegel’s Practical Philosophy. Routledge: New York, London.

Caligaris, G., Starosta, G. (2014) ‘Which ‘Rational Kernel’? Which ‘Mystical Shell’? A Contribution to the Debate on the Connection between Hegel’s Logic and Marx’s Capital’ în Moseley, Fred, Smith, Tony (eds.), Marx’s Capital and Hegel’s Logic. A Reexamination. Brill: London, Boston, pp. 89-113.

Colletti, L. (1973) Marxism and Hegel. New Left Books: London.

Finelli, R. (2016) A Failed Parricide. Hegel and the Young Marx. Brill: Leiden, Boston. 

Henry, M. (1986) Marx: A Philosophy of Human Reality. Indiana University Press: Bloomington.

Marx, K., Engels, Fr. (1968) Scrieri din tinerețe. Editura Politică: București.

Moseley, Fred (2014) ‘The Universal and the Particulars in Hegel’s Logic and Marx’s Capital’ în Moseley, Fred, Smith, Tony (eds.), Marx’s Capital and Hegel’s Logic. A Reexamination. Brill: London, Boston, pp. 115-140.

Smith, T. (1990) The Logic of Marx’s Capital. Replies to Hegelian Criticisms. State University of New York Press: Albany.

Williams, Howard (2000) ‘The End of History in Hegel and Marx’ în Burns, Tony, Fraser, Ian (eds.), The Hegel-Marx Connection. Palgrave Macmillan: London.

Publicat în Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Filologii la răscruce


Filologii (instituționalizarea studiului literar în Europa) este o carte inexplicabilă în peisajul publicistic românesc: alonja de sinteză și teorie nu poate fi decât remarcabilă pentru un istoric al ideilor român. Același lucru îl suprinde admirativ, pe alocuri agasat de generalizările autorului, și Mircea Martin în prefața studiului. Ce își propune Iulian Bocai, romancier înaintea acestei lucrări academice? Un răspuns simplu ar suna astfel: dezvoltarea filologiei ca domeniu de cercetare distinct în Europa. Cultura română în curs de maturizare – cu predispoziția ei recunoscută spre beletristică și critică literară – se înscrie în ordinea reformelor universității moderne. Firește, specificul local prezentându-se medieval și premodern oriental în anul 1848, dinamica epistemologică este cu totul alta decât în alte părți mai răsărite ale continentului european. Iulian Bocai, filolog la origine, încearcă să răspundă unei întrebări care plutește în decorul cărții lui: ce îi aseamănă și îi deosebește pe filologii români, surprinși într-o durată lungă de aproape două secole, de corespondenții lor din ,,marile culturi’’ occidentale? Rezultatul este unul care demistifică ,,drumul specific’’ românesc: în realitate, cultura română se înscrie pe traiectoria disputelor și aporiilor filologiei ca practică universitară modernă. ,,Secolul XIX este cel mai potrivit pentru a urmări evoluția instituțională a studiilor literare; este secolul în care acestea își definesc cel mai bine domeniul și în care își găsesc loc în universitățile de cercetare. Înainte de 1820, existența instituțională a studiului literar este modestă, dar nu lipsește cu totul, căci vechile universități sunt prinse – chiar și la 1790 – în inerții scolastice, iar teologia va renunța cu greu la locul său de cinste printre discipline.’’[1]  

Iulian Bocai stabilește cu claritatea unei fișe de dicționar originea filologiei ca domeniu de studiu inițial: clasicismul elino-latin. Acesta era tratat drept etern ca valoare artistică[2], întărind – de pe poziții subordonate – învățătura creștină, purificată de achizițiile interpretative ale Antichității ,,păgâne’’. În termeni practici, universitățile occidentale creează avocați atunci când nu varsă lumii feudale reprezentanți fideli ai clerului. Gramatica, retorica și dialectica (celebrul trivium) se desprind din trunchiul antic, însă utilizările lor depind de dogmele Bisericii Romano-Catolice. Nu același lucru poate fi spus despre Biserica Răsăriteană, ortodoxă: ,,Contrastul față de clerul est-european analfabet, chiar și cel din secolul al XVIII-lea, e marcant, deși clerul foarte înalt din Constantinopol va fi și el destul de bine educat, nu de puține ori la universități italiene.’’[3] În ansamblu, universitatea europeană se subordonează ocârmuirii, indiferent de ce factură este stăpânirea sau regimul politic predominant: ,,Trebuie spus că în afara celor câteva de secole de început – a căror autonomie n-a reușit s-o păstreze – universitatea a fost, cu sincope, de partea puterii, și asta a făcut-o sensibilă la orice părea să contrazică ideologiile oficiale. Chiar și cand n-a fost susținută de stat și plătită din bugetul acestuia, cum s-a întâmplat cu universitățile engleze până la începutul secolului XIX, ea tot a cerut de la studenții și profesorii ei obediență în fața puterii statale și ecleziastice, care-i garantau privilegiile.’’[4] Reîntorcându-ne în Evul Mediu, pe care îl reconstituie din bibliografia apuseană pe subiect, Iulian Bocai notează succint: ,,Când scopul lecturii însă este cât mai fidela imitație retorică, atunci atenția pentru mecanism e la fel de îndreptățită ca cea pentru mesaj.’’[5] Forma era întâmpinată nu numai cu venerație, ci și reluată ca model imitativ. Fondul se îmbibă de cutume intelectuale fixe și intenționat fixiste. Talentul și geniul medievalilor se mulau pe modelul suprem al anticilor sau, altminteri, nu meritau cinstire. Abia când zorii științei naturii, care caută regularități măsurabile, vor roade la temelia nemișcării de nedepășit a culturii antice, Iulian Bocai amintește numai tangențial de ,,epoca clasică’’ a economiei europene și de prefacerile ei în era industrialismului comercial: ,,Conflictul dintre ideea unui set de texte care, pentru a fi durabil, trebuie să stea măcar parțial dincolo de îndoială și nevoia unei filosofii a cercetării care să se întoarcă în permanență inclusiv asupra lucrurilor care sunt dincolo de îndoială va arunca universitatea europeană din ultimele două sute de ani în crize canonice care revin cu regularitatea celor economice.’’[6] O oarecare decădere a universității după anul 1700 se resimte pe fondul unui dinamism social în mare măsură străin de aula academică: ,,În fapt, la trecerea în secolul al XVIII-lea, apartenența la o universitate garanta, cu excepții, mai degrabă o carieră mediocră în umanioare și aproape inexistentă în științe.’’[7] Cu alte cuvinte, abia după 1800, poate chiar 1850, centrele universitare europene de tradiție suportă o kenoză laică, pretențiile teologiei și ale umanismului supunându-se ambițiilor oamenilor de știință moderni. Procesul este unul aneveios și plin de cotituri, umanioarele devenind – până la apariția științelor sociale, care vor dizolva ce mai rămăsese de consumat – lăcașul de veci al scolasticii erudite. Universitatea, înrădăcinată în religia oficială a Europei feudale, își înțelege sarcina ca făcând parte din salvgardarea trecutului de aur al umanității superioare: ,,Rolul universității a fost parțial unul de conservare – așa cum a fost parțial unul de propagandă religioasă sau de instrument pedagogic al puterii ori de important actor economic sau de centru de activitate intelectuală; dar tocmai acest din urma rol, cu care suntem învățați să o asociem, începe să decadă la sfârșitul secolului XVII, odată cu accelerarea revoluției științifice moderne.’’[8] În jurul anului 1800, universitatea, din ce în ce mai izolată social, cedează interior: reașezarea domenială, apariția unor noi științe și discipline științifice, intensitatea cercetării naturii cu mijloace experimentale de mare finețe matematică, uniformizarea curriculumului și impunerea unor norme de examinare măsurabile, toate acestea acordă vechilor metode filologice o patină istorică depășită. Universitarii, organizați ca o breaslă medievală, se vor opune cu obstinație deschiderii studiului pentru mase și vor respinge proiectele politice moderne. Cercetarea și inovarea au loc în afara zidurilor universitare. Privilegiile și conservatorismul rigid, agresiv și reacționar, se adăpostesc sub cupola universității: ,,Vor exista serioase opoziții filosofice și religioase în fața ideii că cetățeanul e menit pentru stat, mai ales printre antiiluminiștii germani cu pregătire teologică: pentru mulți, acest civism docil va fi de neconceput; ideea că școala cade în sarcina statului și nu a comunității locale sau a bisericii este nouă, cu obârșii într-o formă de politică socializantă, care încă nu fusese bine articulată.’’[9] Perioada de mari schimbări sociale coincide cu cea în care scriitorul – instanță laică a spiritului –  capătă mai multă importanță în ochii marelui public, nou și expansiv, decât teologul versat. Totuși, universitatea se comportă pentru o vreme ca o altă biserică: ,,Universitatea europeană a știut întotdeauna să-și asume propria istorie și această fidelitate rigidă față de propriul trecut – prezentată mereu cu mândrie – e unul din lucrurile care au făcut-o rezistentă la modernizare.’’[10] Primele încercări de reformă au loc întâi în Franța, imediat după 1789[11], însă universitatea franceză, centralizată ca autoritate în Sorbona, este încă mult prea ancorată în datinile străvechi pentru a face mari pași în vederea schimbării atât de necesare. Academiile, asociațiile științifice, saloanele, cluburile de lectură și discuții etc. ale Franței iluministe discreditaseră modelul sorbonard. Germania realizează cele mai profunde reforme academice în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În schimb, spațiul britanic se distinge printr-un conservatorism accentuat, ceea ce pare paradoxal pentru că Anglia era locul de derulare al așa-numitei Revoluții Industriale. Nici pe departe nu a fost vorba de ceva asemănător unei revoluții în celebrele universități din Marea Britanie: ,,Indiferent de numărul înscrișilor, universitățile engleze sunt profund confesionale, lucru care nu rămâne fără rezultat dacă ne gândim că una dintre sarcinile zilnice ale tutorelului era să țină rugăciunea cu studenții, că arderea de cărți contrare religiei era încă o practică obișnuită, că cei din jurisdicția universităților puteau fi închiși pentru ateism ori că profesorii își pierdeau funcția dacă se căsătoreau. Cum era o cvasicertitudine că cei ce vin la universitate o fac pentru a fi trimiși mai apoi în țară în slujba Bisericii Anglicane, absolvirea facultății era condiționată de un jurământ pe cele 39 de articole de credință ale bisericii și de recunoașterea obedienței față de monarh, la care s-a renunțat foarte târziu.’’[12] Nu se poate vorbi de standarde de cercetare în acest context, repetarea cu arguție a celor deja spuse constituind preocuparea de căpătâi a universității premoderne. Simultan cu toate acestea, profesorul universitar juca rolul unui instructor în arcanele textelor sacre sau al marilor cărți ale Antichității.

Abia modificarea apreciabilă a organizării disciplinelor în spațiul universitar german declanșează debutul universității moderne, deși preocuparea tipic germană de a subsuma științele naturale orizontului de sinteză universală a filosofiei[13] trădează căutarea unei clavis universalis. ,,Cert este însă că, dacă le comparăm cu catalogul din 1784, în cele de după 1808 schimbările sunt drastice și – mai important – ele se anunță înainte de înființarea universității din Berlin, care găsește câmpul disciplinar deja scindat și situat. Învățământul filologic, filozofic și științific nu numai că se disjung unele din altele, dar iau fiecare amploare, cunoscând alte disjungeri interne și, dacă nu se profesionalizează definitiv, măcar încep să-și pregătească de-acum acea specializare pe care intelectualul contemporan pretinde atât de des că o regretă.’’[14] Mai mult de atât, detronarea teologiei duce la împingerea înainte a umanioarelor, cu mențiunea că acestea sunt, la rândul lor, pas cu pas subminate de statutul încă nesigur al oamenilor de știință, care încă ,,nu se legitimează de la un titlu sau o pregătire.’’[15] ,,Clasicii și filozofia ocupă de-acum rolul central, dacă înțelegem filozofia în sensul ei extins, de știință-umbrelă sub care se adună laolaltă și filozofiile speculative ale idealismului german, și fizica, și analiza comparată a organismelor vii.’’[16] Însă în deceniile de după 1850, când necesitatea unei educații de bază universale, și de specializări universitare care să corespundă cu nevoile industriei moderne, își face simțită prezența, nici clasicismul universitar nu are o soartă mai fericită. ,,Când însă devine evident pentru politicienii acestor țări că o educație de masă nu poate să fie decât o educație neclasică, căci majoritatea claselor muncitoare, negustorești și mica burghezie nu sunt interesate să ofere copiilor lor instrumentele să parcurgă Republica în original sau să fie spirituali citând din Marțial și când, pe deasupra, statele încep să se prindă în disputele naționaliste de la sfârșitul secolului, studiului literaturii naționale i se descoperă utilități suplimentare: el trebuie în primul rând să pregătească cohorte de profesori care vor preda literatura națională în școlile țării și reprezintă în plus o modalitate de propagandă naționalistă la îndemână.’’[17]

Ceea ce se desprinde numaidecât de aici este faptul că predarea literaturii naționale nu intră în componența educației clasice. De altminteri, însăși ideea de literatură modernă, a limbilor vernaculare, impietează asupra clasicismului. ,,Literatura națională în educație este o invenție atât de recentă istoric, încât trebuie bănuit că, dacă nu li părea complet inutilă pentru omul educat (și știm că nu li se părea, căci mulți erau cititori și comentatori ai ei), nu se poate spune că îi ofereau un prea mare merit pedagogic.’’[18] Universalismul elino-roman nu contenește să acționeze însă în sistemele filozofice ale idealismului german. Cu toate acestea, latina era mai ales instrumentalizată în meseriile juridice, pe care un segment al burgheziei le practica cu vădit interes pecuniar. Nici vorbă de puritatea absolută a unui model paideic și numai atât. ,,Așadar lumea universității europene la începutul secolului XIX, chiar și după reformele graduale și imperfecte, chiar și după specializarea incipientă pe care am descris-o, chiar și după implicarea statului în organizarea fiecărei etape a învățământului, această lume a universității rămâne îndatorată clasicilor și nu rămâne astfel pentru că nu ar reuși să se scoată din inerția curriculară a universității medievale și renascentiste, ci pentru că așa vrea, dar și pentru că încă nu există o serioasă alternativă pedagogică care să fie și ușor de instituționalizat.’’[19] Educația formală era inaccesibilă claselor de jos și celor medii – țărănimea, muncitorimea și parte din meseriași fiind condamnați la analfabetism – de teamă că scânteia învățăturii va declanșa răzmerițe intelectuale, urmate curând de revoluții în stratificarea socială, dezavantajoase claselor înstărite și dominante. Mai mult de atât, tratatele de pedagogie și intervențiile privitoare la educația modernă ale iluminiștilor nu privesc școlarizarea în condiții instituționalizate ca un deziderat demn de urmat. ,,Și el, și Rousseau, și Kant se vor gândi la educație mai degrabă ca la o metodă completă pentru o viață mai bună și autonomă, și nu ca la un parcurs curricular printr-un aparat de stat. De fapt, oriunde menționează forme instituționalizate de instrucție, Locke își exprimă dezacordul.’’[20] Beletristica atrage oprobriul moral general din partea minților emancipate și al claselor superioare (teama de bovarismul mic-burghez, printre alte rele, e latentă): ,,Lectura de literatură e, aici, derută, după ce a fost pe rând, timp de mai multe secole, patimă (și ca atare asociată eroticului, în celebra scena dantescă din Infern); viciu, exercițiu în imoralitate, catalizatoare de varii maladii mentale și deci nechibzuită (ca-n acel holocaust al cărților din Don Quijote…) sau simplă pierdere de timp.’’[21] Agenții moralității publice încetaseră să mai fie membrii ai clerului. Rațiunea e înălțată pe un piedestal în dauna credinței. Filozofiei – sub veșmânt german – îi revine sarcina sublimă de a supraveghea științele naturii și pe cele ale spiritului. Modelul humboltdian îl anticipează de departe pe cel funcțional încă din prezent: ,,Cel mai important aspect al acestei structuri este că exista licențe separate în științe și umanioare încă de la 1808; în vreme ce licența în litere rămâne generică (compoziții în latină, greacă și franceză pe un subiect dat), cea în științe variază în funcție de știința specializării (matematică, fizică, chimie sau istorie naturală).’’[22] Procesul de demitizare a teologiei se reproduce și în avatarul său clasicist: ,,cu alte cuvinte, istorizarea a făcut în ultimă instanță pentru înțelegerea literaturii același lucru pe care l-a provocat și-n teologie: a introdus în centrul acestor discipline premisele relativizării și-a făcut ca insistența umanistă pe limbă și pe texte izolate, ca și cum cultura antică nu era decât gând fără istorie, să pară insuficientă.’’[23] Literatura e sinonimă până la un punct cu Bildung. De la texte filosofice clasice până la eseuri iluministe, de la pictură la muzica de orchestră, totul intră în aria vastă a culturii pentru intelectualul de la începuturile secolului al XIX-lea. Arta literară se supune teoretic unor reguli canonice. Geniul, creație a imaginarului romantic, este mai puțin semnificativ decât practicarea normelor estetice clasice. ,,Regulile generale ale artei sunt, de fapt, pentru cei din lumea intelectuală clasică, o degajare a realităților intrinseci ale obiectului artistic ideal și, apoi, o explicare a modului în care frumusețea obiectului frumos respectă niște norme universale, care – transpuse cu gust în alta parte – ar putea genera frumusețe în orice alt obiect potrivit. În rezumat, regulile clasice sunt o poetică. Cele romantice, unde criticii sunt mai degrabă interesați de influențe, evoluție, context și biografie, se reunesc într-o filosofie a istoriei artei, căci acolo unde clasiciștii vorbesc despre precepte, romanticii vorbesc mai ales despre evoluții.”[24] Clasic înseamnă, pe scurt, ordine în compoziție, stil simplu, limbă pretențioasă. Clasicismul caută exemplaritatea anistorică.

În această notă gravă, renașterea națională românească în secolul al XIX-lea se plasează la încrucișarea unor drumuri și metode opuse: pe de o parte latinismul ardelenesc există pentru a justifica proiectul național românesc, încă de înfăptuit politic și economic la 1820-1850, dar nu avem de-a face aici cu un clasicism academic surprins în contrast direct cu modernitatea științifică, pe de altă parte, școlile valaho-moldovenești sunt atât de precare și fără durabilitate în țările române încât proiectul universitar, pe model humboldtian, debutează relativ târziu la nord de Dunăre. Cele doua universități întemeiate imediat după 1860, din București și Iași, copiază forma occidentală, însă fondul social local este mai blocat în repere feudal-otomane decât permite curriculum vestic. De parcă nu ar fi fost de ajuns, numărul de absolvenți în studii filologice se numără cu zecile până la 1900, majoritatea cadrelor didactice universitare școlarizându-se în centre academice franceze și germane. Prin urmare, tensiunea disputelor vest-europene este inexistentă în context românesc. Modernitatea este slăvită discursiv și sub forma educației academice, dar rezultatele practice ale acestor politici modernizatoare abia de ajung, după un veac de occidentalizare, să elimine o treime din rata analfabetismului. Între timp, universitatea germană – cea mai eficientă la anul 1900 din Europa – nu funcționează în afara statului și a elitelor politice: ,,Idealul humboldtian de a transforma universitatea într-un loc al meditației umaniste și gândirii științifice se confruntă sau cu conservatorismul statului, care-și recâștigă teritoriile pierdute și, odată cu ele, o parte din curaj, sau cu tot mai marea nevoie de profesionalizare, de care nici Germania, cu universitățile ei puriste, nu e străină.’’[25] În Franța se fac pași în direcția specializării și a profesionalismului de sorginte germană: unitatea cunoașterii, sub egida filozofiei, încetase să mai reprezinte o năzuință legitimă după 1850. Cele mai puțin deschise la modernitate sunt instituțiile de profil britanice. ,,Universitățile engleze sunt reacționare și nu vor să renunțe la niciuna dintre vechile prejudecăți. Rămân confesionale până la sfârșitul secolului.’’[26] Școlile medii engleze nu sunt neapărat superioare din acest punct de vedere: ,,La 1866, din 650 de grammar schools, 550 nu trimiteau niciun elev la universitate și până târziu majoritatea fondurilor pentru educația copiilor n-au venit de la stat: la 1869, două treimi dintre fondurile școlilor erau particulare, făcând din Anglia o țară foarte aparte în dinamica modernizării și – în ochii unora – și înapoiată. Costul educației era ridicat, iar corpul profesoral conservator, gândindu-se la instituțiile de care se ocupă ca la niște spații de edificare morală mai degrabă decât cognitivă.’’[27] Studiul literaturii, deși mai apropiat ca metode de lucru de vechiul clasicism, este încă socotit ca mai puțin serios decât practicarea științelor naturale: ,,Vechea prejudecată cum că studiul literar n-ar fi fost un studiu serios sau cuantificabil supraviețuiește multă vreme, până târziu în secolul XX, nu doar în Anglia. Ea venea din convingerea că nu e un mare merit intelectual să studiezi literatura limbii natale, care nu punea mari dificultăți de învățare, și nici alte literaturi moderne, ale căror limbi le puteai la fel de bine învăța la fața locului, cu atât mai mult dacă erai aristocrat britanic.’’[28] În altă ordine de idei, filologia este chemată să întărească, sub aspectul unor mitologii naționale de inspirație folclorică, noile state-națiuni fondate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Eficiența acestei planificări a identității colective se vede pretutindeni în Europa în conținutul unor materii școlare precum istoria sau literatura națională. Clasicismul antic intangibil se află într-un dublu impas, de nedepășit în ultimul secol: ,,Primul șoc al celor care promovau acest set de certitudini a venit cu revoluția științifică și cu primele generații de savanți care au început să înțeleagă lumea naturală în termeni mai originali și mai corecți decât ai vechii filozofii. Al doilea a venit de la revoluțiile politice care au dislocat imagini moștenite despre dreptate și naționalitate, regândind relațiile dintre individ și autoritate.”[29]

De cealaltă parte a baricadei, în subdezvoltata Europă de Est, sărăcia și analfabetismul copleșitor împiedică și decalează declanșarea unor dezacorduri epistemice similiare celor occidentale. Școlile medii și universitățile românești, de pildă, rămân eclipsate de amatorism și pseudoștiință mult după 1918[30]. Teama clasei conducătoare că educația seculară poate duce la pierderea privilegiilor și la antielitista democrație de masă era resimțită însă la fel de acut ca în Franța, Germania sau Anglia. De asemenea, Iulian Bocai surprinde sagace critica culturală mai degrabă decât una strict literară a unui intelectual public atât de influent ca Titu Maiorescu. Idealismul fără energie al criticii estetice este amintit în cadrul încleștării ideologice, reputate doar pentru istoriografia românească, dintre același Maiorescu și Constantin Dobrogeanu-Gherea, asociat cu un materialism tautologic simplist. Ceea ce predomină este nu numai un anume diletantism, ci și o viziune de secolul al XVIII-lea asupra științelor spiritului. ,,De la prăbușirea clasicismului la sfârșitul secolului XVIII și până la normarea pozitivistă a istoriei literare și a comparatismului, care i-au dat în sfârșit, dacă nu metode, atunci măcar direcție, literaților nu le-a fost mereu clar ce anume studiază.’’[31] Literatura ultimului secol nu a mai ținut cont decât în chip ironic și demolator de tradiție. Clasicismul a ajuns muzeal: ,,nu degeaba pare literatura secolului XX că suferă de o lipsă acută de modele și repere și caută să se reinventeze negând întregi tradiții literare, nu – așa cum se presupune – pentru că acestea deveniseră oprimante cultural, ci pentru că deveniseră inesențiale.’’[32] Operând în mod paralel cu spațiul românesc, Iulian Bocai constată o dilema din care nu părem să fi ieșit nici măcar astăzi: ,,Principatele trăiesc, cultural, până târziu în umbra Occidentului, și România, statul lor succesor, nu pare să-și fi stabilit o logică culturală proprie, care să nu fie nici declarat adversativă, nici dezabuzată.’’[33]

După cum aminteam încă de la început, Iulian Bocai baleiază între notația concluzivă, care deschide un câmp larg privirii, și consemnări istorice la obiect, din care reies lecturile aplicate ale autorului, îngropate în note de subsol. Priveliștea este, panoramic vobind, una domoală și previzibilă. Parcursul universității moderne în raportul său cu studiile filologice nu îngăduie prea multe speranțe de viață pentru tradițiile milenare din umanioare, dar acesta face parte, până la urmă, din însăși dinamica științei moderne. Cazul românesc, deși examinat în câteva capitole de Iulian Bocai, pune probleme suplimentare de analiză. Filologii conține o întrebare finală: ce dorește Iulian Bocai să spună cu această carte cititorilor săi de astăzi, pentru care filologia, așa cum este înțeleasă și predată în universitățile românești, pare situată între un dead-end profesional și rutine metodologice de secolul al XIX-lea? Cartea de față lasă impresia de a fi fost scrisă tocmai pentru a ameliora o stare de spirit dezolantă, rezultată din inadecvarea unor facultăți de filologie românești la cerințele societății moderne, inclusiv una cu decalaje de dezvoltare majore.  

Note:


[1] Iulian Bocai, Filologii (instituționalizarea studiului literar în Europa), Editura Tractus Arte, București, 2020, p. 11.

[2] Ibidem, p. 27: ,,Umanismul, ca și scolasticismul înaintea lui, încurajase față de textul antic o obediență aproape religioasă.’’

[3] Ibidem, p. 21.

[4] Ibidem, p. 23.

[5] Ibidem, p. 29.

[6] Ibidem, p. 33.

[7] Idem.

[8] Ibidem, p. 38.

[9] Ibidem, p. 43.

[10] Ibidem, p. 50.

[11] Ibidem, p. 95: ,,Dar deja la 1791 în Franța era clar nu numai că educația trebuia să pregătească cetățeni informați și egali, dar că statul trebuie să se implice în educație, pentru că educația universală este singura care-l poate salva de la tiranie, formând o masă de oameni suficienți de informați cât să poată rezista derapajelor politice; deși, într-un final, mult mai bine educata Germanie nazistă n-a putut să confirme acest optimism.’’

[12] Ibidem, p. 52.

[13] Ibidem, pp. 106-107: ,,El perpetuează credința că o singură disciplină poate să fie poarta de intrare spre toate celelalte, că există o știință șibolet care deschide calea spre cuprinsul cunoașterii, antrenându-ți mintea la un nivel atât de general încât te pregătește să confrunți oricare altă ramură a științei sau orice diviziune culturală, indiferent dacă sunt de natură matematică sau nu. (…) Existaseră multe asemenea științe șibolet în trecutul universității europene, fie că fusese vorba de teologie, de dialectică, de studiul filologic al clasicilor, iar acum de matematici și filosofie, așadar e de înțeles nevoia poate inerțială de a păstra mereu o asemenea disciplină în centrul canonului, o nevoie care – după ce toate aceste discipline eșuează în rolul lor de călăuze – avea să-și găsească o formă finală, mai ales în lumea anglo-saxonă, în ideea unui canon al marilor cărți, o colecție a tot ce fusese mai frumos și mai însemnat în istoria Vestului și ce-ar fi putut, odată citit, să transforme mintea nu doar în abilități intelective, ci și a unei absconse transfigurări morale; vechiul umanism supraviețuia încă, ascuns în acest deziderat.”

[14] Ibidem, p. 60.

[15] Ibidem, p. 69.

[16] Ibidem, p. 68.

[17] Ibidem, p. 69.

[18] Ibidem, p. 72.

[19] Ibidem, p. 75.

[20] Ibidem, p. 80.

[21] Ibidem, p. 85.

[22] Ibidem, p. 100.

[23] Ibidem, p. 123.

[24] Ibidem, p. 130.

[25] Ibidem, p. 221.

[26] Ibidem, p. 230.

[27] Ibidem, pp. 234-235.

[28] Ibidem, p. 235.

[29] Ibidem, p. 240.

[30] Un pasaj printre altele surprinde hăul dintre așteptări și realitate. Ibidem, pp. 255-256: ,,Adevărul este că Universitatea din Iași n-a avut nici profesori, nici studenți, deși în 1863, Hasdeu striga entuziasmat în Lumina că orașul era noua Atenă a României. Anuarul universității din 1896 dă 82 de licențiați în litere pentru o perioadă de 35 de ani (1860-1895), o medie de doi studenți pe an. Erau de patru sau cinci ori mai puțini absolvenți decât profesori, așadar. În științe, situația este și mai deplorabilă – pentru aceeași perioadă există doar 40 de licențiați, căci în științe primele licențe încep să se acorde în anii ’70. Facultatea de medicină începe să funcționeze târziu și e închisă după numai cinci ani. Chiar și aceste cifre trebuie privite cu scepticism, căci surse alternative spun că la Iași n-ar fi existat licențiați în litere până la 1890.’’

[31] Ibidem, p. 336.

[32] Ibidem, p. 342.

[33] Ibidem, p. 348.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | 1 comentariu

Morfologia ideologiilor moderne din România


,,Ce tip de ambianță socială și morală creează această conduită a guvernării? Răspunsul nu este greu de dat. Într-o țară în care grupurile de putere adaptează și readaptează permanent instituțiile pentru satisfacerea unor interese speciale, comportamentul omului obișnuit nu poate fi decât cel bazat pe ultra-adaptabilitate. Fluiditatea instituțională, întreținută în scopuri inavuabile, generează un spațiu public fragil, aflat la cheremul spiritului discreționar al focarelor de putere și al acțiunii arbitrare a tuturor autorităților, iar ambianța discreționară, încărcată de arbitrar, nu poate conduce decât la o estompare a normativității. Răspunsul individului la provocările acestui tip de mediu social nu poate fi decât unul oportunist.” (Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, 2005, p. 113).

Victor Rizescu, istoric al ideilor politice românești, publică Canonul și vocile uitate. Secvențe dintr-o tipologie a gândirii politice românești (Editura Universității din București, 2015), reluând, la o altă scară, ceva mai ridicată din punct de vedere academic, subiecte din volumul Tranziții discursive[1] (Editura Corint, București, 2012). Din primul moment, câteva mențiuni legate de metodologia lui Victor Rizescu se impun amintite din pricina faptului că acestea comportă o prevalență universală în tipul său de investigație genealogică a istoriei ideilor: 1) teoreticianul nu reușește să confere disputelor de idei analizate o solidă bază materială, factuală sau empirică: cititorul neavizat sau chiar și cel în temă nu poate verifica minimal dacă dezbaterea despre modernizare și modernitate în spațiul românesc se articulează cu sens în viață cotidiană a contemporanilor, a celor care trăiesc nemijlocit ceea ce confruntarea complexă de idei doar indică (o descriere de ansamblu, fără prea multe detalii sau pretenții, privitoare la gradul de urbanizare, diviziunea muncii, mortalitate infantilă și durata de viață medie, inegalitatea proprietății și veniturilor, gradul de educație formală dobândită de un adult, defalcate sincronic-diacronic pe diferite generații istorice, ar fi fost nu numai necesară, ci și utilă pentru ancorarea adecvată, adică efectivă, a discursurilor), 2) pornind la cele de-abia afirmate, Victor Rizescu practică un soi de relativism istoriograf disimulat: fiecare gânditor în parte pare a veni în continuarea celorlalți de dinainte, anticipând oarecum pe cei din viitor, de parcă o abordare este egal de îndreptățită și justificată ca oricare alta, dată fiind aceeași realitate socială comună tuturor (însă invizibilă aici), concatenările de tratări asigurând liantul și misiunea de survol a cărții și 3) în spatele paravanului istoriografic generos, critica lui Victor Rizescu merge în direcția în care, inspirat de un liberalism idealist, tributar anilor 1990-2000, atât de omniprezent și influent în spațiul central și est-european pe atunci (de altfel, Victor Rizescu este un intelectual format în școala de liberalism anglo-saxon post-sovietic al Universității Central Europene – C.E.U.), ajunge să nege orice înrudire credibilă a liberalismul postcomunist cu tradiția interbelică românească (ceea ce este corect), dar, în același timp, să ridice dubii cu privire la proiectul emancipator de altoire a liberalismului occidental (prototipic, arhetipal pentru Victor Rizescu) pe trunchiul corupt al tradițiilor politice românești (ceea ce declanșează un pesimism adânc cu privire la posibilitatea de realizare a unor regimuri democratice mature în această parte a continentului). În absența oricărei legături dintre gradul de dezvoltare civilizațională, strict (sau nu doar) capitalistă, și orizontul larg al ideilor sociale, nu este decât firesc ca Victor Rizescu să ajungă la acest deznodământ analitic totalizator: presupunând că reprezentarea calitativă a realității sociale este mai relevantă decât cea cantitativă, Victor Rizescu constată cu tristețe hăul care separă liberalismul occidental (nicăieri definit, deconstruit sau măcar prezentat descriptiv, însă puternic mitologizat ca bine universal) de alte manifestări ale gândirii politice, cum sunt cele românești; ideile politice românești sunt, prin urmare, transparent de iliberale față de cele vestice, până și înainte de sovietizarea forțată a țării, ceea ce consolidează starea de melancolie din fundal.

Date fiind aceste limitări autoimpuse, Victor Rizescu demistifică numai canonizarea post-1989 a unei tradiții liberale interbelice, împlinită de către o parte a intelectualității românești contemporane. Din păcate, Victor Rizescu nu polemizează cordial cu nimeni pe acest subiect, dar afirmă distanța critică. În afara susținerii publice – totuși, sporadice – a unor figuri pozitive ca Eugen Lovinescu și Ștefan Zeletin – iar aceasta din pricina anticomunismului lor doctrinar – prin articole de hebdomadar cultural sau prin prefețe și capitole de cărți recuperatorii din deceniul 1990-2000, nu suntem de părere că se poate discuta de o eligibilitate vie sau tonică a acestor intelectuali clasicizați în sfera dreptei intelectuale românești. În genere, dreapta conservatoare, ortodoxistă, naționalistă, în măsura în care aceste facțiuni își reactualizează permanent referințele ideologice, se revendică fiecare din alte surse de inspirație. Perioada interbelică a fost nimbată fastuos cu precădere în intervalul 1990-2000, dar până și această perspectivă eronată a jucat un rol de legitimare simbolică a unui discurs anticomunist subliniat, oficializat printr-o condamnare a regimurilor 1948-1989 în Parlamentului României odată cu luna decembrie a anului 2006, momentul de condamnare oficială a perioadei ,,comuniste’’. De atunci încoace, discursul public a evoluat, iar, deși faliile săpate în anii 1990-2000 au rămas la fel de tranșante, urgența discursului anticomunist a devenit nu numai caducă, ci însăși narațiunea anticomunistă pare vizibil muzeală. De aceea, putem afirma că Victor Rizescu este încă prizonierul unor poziționări politice față de trecutul românesc care nu mai sunt aduse la zi în datele lor imediate. Acestea nu mai răspund nemulțumirilor sociale și politice de acum. Ceea ce sună natural ca narațiune politică prodemocratică în anul 1996 nu mai are nici același tâlc, nici aceeași misiune reformatoare după 2020, când, în ciuda gravelor probleme sociale cu care se confruntă țara și a unor tendințe de conservatorism ong-ist pancreștin (bunăoară, activitatea Coaliției pentru Familie din ultimii ani), democrația românească se poate lăuda cu mai mult de o generație biologică de existență.

Figura ideologului Ștefan Zeletin este prima pe care o decelează Victor Rizescu. Autorul Neoliberalismului și a Burgheziei române își începe cariera publicistică în anii 1920 cu o critică neconcesivă la adresa drumului parcurs de modernizarea românească, în particular cea concentrată în activitatea guvernamentală a Partidului Național Liberal. ,,Reproșurile pe care Zeletin le face elitei liberale derivă, toate, din constatarea unei neconcordanțe esențiale între pretenții și realitate. Liberalii se recomandă ca reprezentanți ai clasei burgheze, agenții capitalismului în România, care acționează în sensul unei dezvoltări sociale românești după modelul societăților occidentale. Așa-zisa burghezie românească este însă o clasă de birocrați, ce își extrag veniturile din exploatarea bugetului și a căror influență se bazează nu pe excelența economică, ci pe manipularea aparatului de stat în propriul folos.”[2] Oligarhia de ,,funcționari ai statului” creează o lume după chipul și asemănarea sa: un regim pseudoparlamentar într-o țară pseudocapitalistă. Victor Rizescu nu ia poziție critică – nici măcar nu privește cu scepticism considerațiile publicistului – față de aceste considerații vaste, dar remarcă inconsecvențele terminologice ale lui Zeletin, care acuză oligarhia de stat ori de feudalism arhaic, ori o intitulează din greșeală burghezie. Ștefan Zeletin pune la temelia societății românești clasa țărănească, elementul sănătos al națiunii. De altminteri, împotriva burgheziei ,,bugetivore” se ridică țărănismul interbelic, versantul ,,de stânga” al naționalismului românesc. Nici cel de dreapta, înflorit în gazetăria înfierbântată a lui Mihai Eminescu, nu este respins de Ștefan Zeletin. Victor Rizescu observă că poziționarea critică a lui Ștefan Zeletin se inspiră din teoria junimistă a ,,formelor fără fond”, doar că, în acest stadiu al gândirii sale, Zeletin susține un țărănism democratic modernizator. ,,Critica socială a primului Zeletin se prezintă, deci, ca o altă variațiune pe binecunoscuta temă a formelor fără fond. Am văzut că el nu distinge în mod clar între cele patru ideologii de opoziție, plasându-le pe trei dintre ele – junimismul, naționalismul și țărănismul (poporanismul) – sub aceeași rubrică. Însă, chiar fără a fi perfect conștient de sursele lor diferite, Zeletin se face ecoul principalelor idei ale culturii critice. Spre deosebire de reprezentanții celor patru ideologii, pentru Zeletin critica elitei liberale reprezintă punctul final al întregii argumentații.”[3] Se mai poate vorbi și de critica intelectualului român într-o asemenea ordine socială superficială, de suprafață: bugetar prin vocație, intelectualul român deservește în scris interesele oligarhiei de stat, oricare denominație de partid politic ar avea aceasta. Un an mai târziu, în 1921, același Ștefan Zeletin realizează o piruetă și își neagă parcursul anterior. Deplânsa oligarhie liberală redevine normală, previzibilă, aflată încă sub legitățile istoriei. ,,Există o singură traiectorie a modernizării, iar România o urmează, asemeni tuturor celorlalte țări înapoiate. Capitalismul trebuie înțeles, consideră el, nu ca o configurație socială statică, ci ca un proces evolutiv. România s-a alăturat acestei traiectorii de evoluție mai târziu decât Occidentul, sub influența Occidentului și într-un cadru internațional determinat de transformările anterioare din Occident. Ea trece prin aceleași stadii de evoluție ca și țările occidentale, parcurgându-le însă într-un ritm mult accelerat, ocazional sărind peste unele dintre ele pentru a se alătura procesului evolutiv în stadiile ulterioare.”[4] Printr-o aberantă utilizare teleologică a modurilor de producție marxiste, inspirat de socialistul austriac Rudolf Hilferding, Zeletin vede în stadiul ultim, cel al capitalismului financiar, acela în care se va plasa obligatoriu și România, indiferent că societatea românească nu a parcurs etapele mercantilistă, industrială sau monopolistă. Victor Rizescu constată, dar nu se distanțează apăsat[5] față de aceste mutații imaginative antimarxiste, pe care, pe urma lui Joseph Love, le tratează ca încă marxiste. Pentru Zeletin, critica junimiștilor este una retrogradă: statul este expresia organizată a oligarhiei economice și așa au stat lucrurile în evoluția statelor occidentale, formele fără fond având un sens limitat în contextul dat, doar în măsura în care România poate sări, fără urmări, peste episodul liberal. ,,Nu a existat deci nici urmă de laissez faire sau de democrație politică în România condusă de Brătieni și de clientela lor. Pentru că nu există loc pentru ele în faza respectivă a dezvoltării sociale și economice. Reforma electorală postbelică a început să transforme România într-o democrație politică. Dar nu trebuie să ne așteptăm ca liberalismul politic să apară și el în urma acestor transformări. Căci, încă o dată, de la mercantilism, România trece direct la stadiul imperialismului – sau al ,,neoliberalismului” – sărind peste etapa liberală. Autoritarismul politic și intervenționismul economic sunt menținute în noua fază de evoluție. România va fi în continuare condusă de o oligarhie. Cu toate acestea, greșesc cei care cred că nu s-a schimbat nimic în tiparele politicii oligarhice.”[6] Proiectul zeletinian de modernizare capătă nuanțe autohtoniste, conform lozincii ,,prin noi înșine”, care nu-l deosebește prea mult de naționalismul Partidului Național Liberal, pentru care scria apologetic Zeletin: ,,Pentru că dizarmonia existentă în societatea românească – și rezultată din procesul de modernizare – să dispară, naționalizarea capitalului va trebui să fie urmată de o alta, tot la fel de importantă: anume ,,naționalizarea” sufletului românesc, realizată la rândul său prin naționalizarea școlii.”[7] Concluzia este indubitabilă: neoliberalismul pentru care pledează cu cinism Zeletin – ideologia de lucru a P.N.L.-ului interbelic – nu are nimic în comun cu individualismul, creator de bunăstare, al liberalilor din capitalismul occidental. Ștefan Zeletin nu este, la o examinare riguroasă, un modernizator liberal, ci unul antiliberal, dirijist și naționalist conflictual. După cum deja am amintit, Victor Rizescu nu contextualizează profesionist problematica liberală în Europa continentală în anii 1920-1930. Liberalismul nouăzecist presează din umbră prea mult asupra demonstrației sale, ceea ce nu ar crea dificultăți dacă acest cadru ideologic și-ar găsi ascendența în avatarurile sale anterioare. Conform argumentației exegetului Victor Rizescu, nu credem că acesta este cazul.

Al doilea personaj recuperat doctrinar este Henric Sanielevici, autorul unui tratat de biologie lamarckistă La Vie des mammifères et des hommes fossiles (1926)[8]. Sanielevici a desfășurat o activitate publicistică prodigioasă, mai ales în materie de polemică literară și culturală, și ar merita o serie de opere complete, care să le includă pe cele de antropologie și zoologie la loc de frunte. Considerat schematic, didacticist și dogmatic în calitate de critic literar (eroare de optică explicabilă, rezultată din lunga dictatură istorică a școlii esteticii metafizice în cultura română), Henric Sanielevici, gânditor poporanist la origini, a contribuit semnificativ la examinarea parcursului modernizator al României în calitate de ideolog raționalist. Henric Sanielevici debutează ca apropiat al cercurilor socialiste gheriste, dar, după ce observă artificialitatea marxismului într-o țară înapoiată ca România, acesta rupe legătura cu socialismul tinereții, deși credem că marxismul lui Sanielevici este ușor depistabil în textele sale de mai târziu. Dintre articolele sale culturale și ideologice, Victor Rizescu se apleacă asupra celui mai consistent, ,,Cincizeci de ani de evoluție” (din volumul Studii critice, Editura Cartea Românească S.A., București, 1920, pp. 216-254), unde Sanielevici reconsideră critica junimistă a ,,formelor fără fond” în dezvoltarea României. ,,Constituționalismul modern a însemnat, deci, pentru boierime, un paradis birocratic și bugetar, care a compensat întru totul modestul sacrificiu al renunțării la privilegiile formale. În această exploatare a statului și în procesul de invazie a funcțiilor birocratice, boierii nu au fost însă singuri. Lor li s-a adăugat imediat o categorie socială ce îi va covârși foarte curând, devenind principala beneficiară a noilor aranjamente instituționale. Inconsecvent, Sanielevici, care, spre deosebire de alți autori contemporani sau anteriori, nu folosește termenii ,,birocrație” și ,,oligarhie” și afirmă în repetate rânduri că nici înainte și nici după transformările de la mijlocul secolului nu a existat, în România, o burghezie autentică, folosește totuși noțiunea de ,,burghezie” pentru a desemna categoria funcționarilor de stat de origine neboierească. Nu trebuie să ne lăsăm înșelați de această inconsecvență. Deși sintagma nu apare ca atare în textul său, este evident că ceea ce are Sanielevici în vedere este o ,,burghezie de stat”, opusă burgheziei în sensul său obișnuit de grupare economică și socială”.[9] Însă Sanielevici se opune tentației conservatoare a junimiștilor. Opțiunea sa este pentru industrializarea României sub egida unui liberalism organic, nu unul impus de sus în jos prin ucazuri etatiste. Această modernizare anti-protecționistă, realizată de o burghezie autentică, va tempera patima bugetivoră a claselor noastre de mijloc. Dacă guvernul va fi unul social-democrat, trecerea la industrie ca mod de producție dominant va fi una mai puțin dramatică pentru țărănime. ,,Modernismul lui Sanielevici păstrează până la sfârșit aceleași caracteristici: el privește cu un ochi favorabil spre Occident și cu un ochi ostil spre occidentaliștii ,,oficiali” ai României.”[10] Față de tradiționalismul sămănătorist, Sanielevici este vitriolant, considerându-l expresia prin excelență a iraționalismului romantic în cultura română. Clasic și moralist în gusturile lui estetice de critic literar cu personalitate pronunțată (Sanielevici inventează categoria bizară a ,,clasicismului proletar” – literatura lui Panait Istrati este cea pe care se reazămă, în principal, criticul), sămănătorismul în literatură, pe de altă parte, este asociat de Sanielevici clasei bugetarilor paraziți, anti-modernizatori la nivel social, care, delectându-se cu literatura care înfiera ,,lipitorile satului”, leagă ,,straturile de jos ale clasei exploatatoare neproductive de straturile sale superioare.”[11] Iată că urme de analiză marxistă – ce-i drept, de un gherism original – se găsesc la Sanielevici și după 1900. Nici poporanismul, de care Sanielevici fusese apropiat înainte de 1910, nu iese mai luminos din pledoaria antitradiționalistă a acestuia. ,,Sanielevici crede că se afla în posesia unui panaceu al tuturor relelor de care suferă România, după aproape un secol de evoluție pe o cale greșită: dărâmarea barierelor protecționiste, abandonarea dirijismului economic în favoarea mecanismelor spontane ale pieței, acceptarea capitalului străin sunt suficiente pentru a distruge edificiul birocratic și a propulsa țara pe o traiectorie de dezvoltare sănătoasă.”[12] Henric Sanielevici se apropie, măcar prin atitudine și deschidere modernizatoare, de modelul liberal occidental pe care îl ia drept etalon, fără să ni-l expună vederii, Victor Rizescu.

,,Progresistul” Eugen Lovinescu reprezintă o altă personalitate liberală plenară, solară, formatoare a intelectualității românești. Dar și aici, Victor Rizescu surprinde laturi care nu sunt nici pe departe liberal-occidentale. Relegitimarea criticului literar Eugen Lovinescu începe în anii 1960 și culminează cu primul deceniu postcomunist: ,,Începutul recuperării sale s-a datorat procesului treptat de reinserție a dimensiunii naționaliste în corpul discursului istoric: lăudând statu-quo-ul societății capitaliste, Zeletin a prezentat o imagine pozitivă a modernizării capitaliste. Eforturile sale de a dedramatiza istoria secolului al XIX-lea românesc, prezentând-o ca pe o poveste de succes, se potrivea foarte bine cu strategia ideologică dominantă din noua etapă a comunismului, ce se baza pe fuzionarea dintre conceptele istorice de sorginte naționalistă și cele de proveniență marxistă, cu scopul de a descrie făurirea socialismului ca pe împlinirea unei evoluții glorioase, pe parcursul căreia emanciparea claselor exploatate în interioriul societății avansase în strânsă legătură cu luptele purtate de întreaga națiune împotriva puterilor străine invadatoare. În cele din urmă, Zeletin i s-a alăturat lui Lovinescu în calitate de clasic al celei mai valabile varietăți de gândire politică produse de România înainte de 1945.”[13] Având în vedere că Lucrețiu Pătrășcanu, probabil cel mai strălucit gânditor de stânga marxist din perioada interbelică care a scris despre modernizarea României, nu putea fi recuperat omagial și simbolic de regimul comunist, ci, cel mult, reabilitat, s-a recurs la liberalul Lovinescu, modernizator și moderat într-un climat interbelic fascist. Zigu Ornea este unul dintre cei mai zeloși creatori ai centrului reformator liberal Eugen Lovinescu-Ștefan Zeletin în ultimele decenii comuniste, conform lui Victor Rizescu. Despre Eugen Lovinescu – cel din Istoria civilizației române moderne – se poate afirma, fără a greși, că inversează raportul polar dintre forme și fond într-un ,,determinism idealist” metodic: dacă formele fără fond sunt pentru Titu Maiorescu vacue și falsificatoare, fondul poate fi creat, în timp, de forme modernizatoare graduale, din punctul de vedere al lui Eugen Lovinescu. Este poziția afirmată încă din 1898 de către Pompiliu Eliade în Influența franceză asupra spiritului public în România. Lovinescu nu este atașat de gândirea critică în cultura română, fie ea sămănătoristă, poporanistă sau socialistă, asociate forțelor reacționare. Reproșul sună astfel: ,,Totuși, adeziunea sa teoretică la principiile fundamentale ale democrației liberale nu se traduce niciodată printr-o pledoarie susținută pentru instituționalizarea lor mai pregnantă în mediul românesc.”[14] Pentru Eugen Lovinescu, tot efortul naționalist și civilizator al pașoptiștilor, concretizat în Unirea de la 1859 și, după aceea, în guvernarea lui Alexandru Ioan Cuza, dar cu reverberații până la 1914, este unul nu numai necesar, ci și implacabil: occidentalizarea este destinul oricărei culturi în mersul spre civilizația globală a viitorului. Prin adoptarea unei perspective optimiste asupra dezvoltării societății românești, Eugen Lovinescu – care rămâne un gânditor culturalist, al analizei macroscopice, versat în istoria sinuoasă a curentelor intelectuale, mai mult mentalitare, și mai puțin un cunoscător extrem de aplicat al instrumentelor sociologice, economice sau istoriografice din generația sa – favorizează, prin tăcere și resemnare orientate spre viitor, erorile și parcursul dezvoltaționist submediocru al societății românești, guvernată mai ales de aripa sa liberală.

Poporanismul lui Constantin Stere constituie obiectul celui mai fascinant capitol din Canonul și vocile uitate. Deși forme de socialism popular se găsesc teoretizate și în Vestul continentului, Rusia, sigură pe statalitatea sa imperială, se evidențiază ca laboratorul prin definiție al ideilor radicale narodnice (și nu numai). ,,La vremea când avea loc acest reflux ideologic, populismul era o piesa centrală a culturii revoluționare la care mă refer. Pe sol rusesc, preocuparea inițială a populiștilor occidentali de a descoperi alternative ale dezvoltării capitaliste se transformase în viziunea unei alternative a evoluției spre lumea socialistă. Convinși de îndreptățirea țelurilor socialiste – dacă nu neapărat de inevitabilitatea tranziției spre socialism – populiștii ruși erau totodată convinși că ,,înapoierea” rusească posedă propriile virtuți, pe care un militant politic avea datoria să le exploateze pentru a ușura zămislirea orânduirii socialiste. Configurația socială de natură să transforme arhaica lume rusească într-o trambulină spre stadiul cel mai înalt de dezvoltare a societății este cea a obșcinei, sau a comunității țărănești unde cea mai mare parte a terenului și a inventarului agricol erau deținute în proprietate colectivă. Structurile satului devălmaș, împreună cu morala comunitaristă corespunzătoare, ofereau deci o cale de acces directă și privilegiată spre socialism, pe care Rusia o putea urma, fără a mai înfrunta ororile capitalismului.”[15] Cu toate că disputele ideologice și practice dintre narodnicii și marxiștii ruși, de după 1880, nu sunt tocmai fețele aceluiași marxism (polemica unora ca Plehanov, Kautsky și Lenin împotriva viziunii antiștiințifice de salt spre socialism, ocolind capitalismul industrial și ordinea legală burgheză, pornea de la ideea fundamentală că, în ciuda subdezvoltării acute, capitalismul comercial și industrial pătrunsese și continua să se extindă galopant în Rusia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, destructurând economia agrară), Victor Rizescu cauționează înfrățirea celor două curente antitetice. Rizescu este aservit concepției structurale conform căreia marxismul, oricât de alterat și distorsionat doctrinar ar fi în estul Europei, are capacitatea de a fertiliza gândirea politică a regiunii în direcții inovatoare de înțelegere a modernității, originale față de teoria politică deja consacrată în Occident. Poporanismul lui Stere pătrunde în România în urma socialismului gherist. De aceea, Constantin Stere polemizează cu socialiștii români, pe care îi consideră alte ,,plante exotice”. ,,Articolele lui Stere resping socialismul epocii ca pe un moft intelectual al unor tineri ce maimuțăresc teorii abstracte fără aplicabilitate, incapabili să rezoneze cu nevoile reale ale societății unde trăiesc.”[16] După ce Stere intră în Partidul Național Liberal, acesta renunță la idealul unui socialism rural pentru cel de democrație rurală a micilor proprietari funciari, fondând astfel programul țărănist interbelic. Disputele sale cu Dobrogeanu-Gherea nu aduc o rezolvare teoretică. Victor Rizescu consideră că verdictul dat societății românești – marginea semicolonială a centrului capitalist dezvoltat, condamnată la subdezvoltare și decalaje perpetue în schimburile sale economice cu țările producătoare și consumatoare de mărfuri industriale – este același în cazul ambilor gânditori. Stere este un adversar al oricărui proiect revoluționar socialist, un dușman al industrializării programatice a țării, în vreme ce Dobrogeanu-Gherea anticipează întâi explozia modului hibrid de producție neo-iobăgist și apoi industrializarea economiei românești. ,,Formele politice de tip occidental fuseseră adoptate în România în absența unei dinamici spontane a societății, ceea ce compromitea șansele de a construi o economie capitalistă veritabilă. În ambele sale orientări, critica socială marxistă avea să dezvolte această temă a caracterului pseudocapitalist al societății autohtone, accentuând aspecte diferite ale aceluiași sindrom al modernizării distorsionate: Gherea este preocupat în special de eșecul transformării capitaliste a agriculturii, principalul sector economico-social al țării. Stere accentuează, în schimb, caracterul artificial al economiei industriale, ce se răsfrânge în mod negativ asupra aceleiași lumi țărănești. Ambii critici sociali marxiști subscriu însă unei idei unificatoare a întregii culturi critice, anume caracterizarea elitei conducătoare românești ca o ,,oligarhie” cu caracter nonburghez, constituită în jurul mecanismelor birocratice, utilizate de ea ca o sursă de venituri în disproporție flagrantă față de capacitatea societății românești de a produce surplusuri de avuție.”[17] Constantin Dobrogeanu-Gherea demonstrează, rămânând un marxist parlamentar de tipul lui Karl Kautsky, că există un parcurs relativ diferit al țărilor subdezvoltate, gravitând pe orbita centrelor economiei capitaliste, apropiindu-se parțial de viziunea teoriilor decolonialiste de după 1960, dar, în esență, modelul este impus de centru (semi)periferiei, luând în considerare și alterările specifice fiecărei piețe naționale. Victor Rizescu, familiarizat cu un model de marxism vulgar, mecanicist, adică non-dialectic, și unilateral economic, consideră, în mod eronat, că intervenția lui Dobrogeanu-Gherea nu respectă ,,determinismul marxist”, de parca acesta, fișat din dicționare enciclopedice sovietice, ar fi singurul cunoscut exegetului și, desigur, unicul în ființă. ,,Argumentația lui Gherea este îndrăzneață, dar nu întru totul convingătoare. Într-adevăr, deși caută să salveze credibilitatea determinismului marxist, ea este obligată să atribuie o pondere prea însemnată factorului volițional uman: dacă neoiobagia a fost instaurată de sus în jos, izbânda finală a capitalismului asupra neoiobăgiei nu poate fi decât tot o victorie a formelor asupra fondului, dependentă în prea mare măsură de voința clasei politice românești.”[18] Dimpotrivă, capitalismul triumfă împotriva neoiobagiei fiind chiar baza materială, globală în intensitate, care scoate din țâțâni ordinea formelor civilizaționale de suprastructură. Mai mult de atât, însăși neoiobăgia este o stare socială specifică marginilor ,,semibarbare” ale modului de producție capitalist, deci un alt chip al aceluiași ,,fond” economic, nicidecum ceva separat sau total opus pieței capitaliste. Neoiobăgia este o parte din întreg, deși una limitrofă piețelor capitaliste dezvoltate. Marxismul oligarhic al lui Ștefan Zeletin și antimarxismul târziu al lui Constantin Stere pot fi considerate ca ramuri construite prin negare și delimitare față de trunchiul marxist, dar, prin contrast, marxismul lui Gherea este cel cunoscut celor mai mulți social-democrați din timpul Internaționalei a II-a. Din punctul nostru de vedere, Victor Rizescu alunecă într-o eroare regretabilă prin statuarea teoriei ,,formelor fără fond” ca primordială pentru cultura critică din România și dezbaterile sale ulterioare, dar fără o prealabilă aprofundare a acesteia. Indiferent de locul de intersecție al atâtor situări critice modernizatoare în conexiune cu teoretizarea ,,formelor fără fond”, Victor Rizescu asumă apodictic ceea ce nu este clar de la sine. Oare ,,formele” occidentale au creat o sferă publică paralelă sau măcar în afara uzanțelor ,,fondului”? Dacă formele sunt suprastructurale, iar fondul este grundul economic, atunci în ce fel viața noastră literară, aservită unui arhaism cultural local și unei imitații școlare occidentalizante până și în acest domeniu, sau științifică, mult în urma Vestului și aproape sterilă ca producție inovatoare față de Germania sau Franța aceluiași interval, ar fi disonante în raport cu fondul ,,semibarbar”? De unde pretenția stăruitoare, nemotivată și nedemonstrată de nimic palpabil sau măcar speculativ, că viața publică și produsele culturale românești ar fi întrucâtva ,,occidentale”, în vreme ce clasele sociale și dezvoltarea economică generală ar fi rămas – prin comparație – în urmă? Pe ce se bazează pretinsa ruptură absolută între elite și popor, dincolo de narațiunea autojustificativă, de disculpare a elitelor înseși pentru un fenomen modernizator occidental? Hiba majoră este cea pe care am amintit-o deja în introducere: Victor Rizescu scrie istoria unor spectre culturale care se ciocnesc fără menționarea neechivocă a cadrelor de dezvoltare materială din Vechiul Regat sau, după aceea, din România Mare.

Încununarea acestei abstractizări radicale o regăsim în capitolul final, în care legatul personalității naționale a lui Mihail Kogălniceanu generează cronologic mai multe plasări istoriografice partizane. Pentru poporanistul Garabet Ibrăileanu, Kogălniceanu este pașoptistul al cărui spirit critic îl precedă pe cel junimist, negativ-reacționar, iar recuperarea sa se face pe latura democratismului popular, rural, anticipând pe cel – cum altfel? – poporanist agrarian. Pentru sămănătoristul Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu stă de strajă la poarta liberalismului organic, național-patriotic, și nu are nimic de împărtășit cu liberalismul roșu, brătienist. ,,Naționalismul lui Iorga și liberalismul pașoptist moldovenesc se întâlnesc pe palierul democrației.”[19] În ceea ce-l privește pe Eugen Lovinescu, Mihail Kogălniceanu este revoluționarul doctrinar, dar moderat de frâna retrogradă a moldovenismului său genuin. Pentru gândiristul Radu Dragnea, autorul unei monografii dedicată ilustrului boier moldav în 1921/1926, Mihail Kogălniceanu este un liberal pe tipic muntean, dar ceva mai tradiționalist în substanță, deși critic, mai ales pe fondul educației sale germane. Zestrea culturală moldovenească se dovedește o calitate de natură progresistă de data aceasta, în contra direcției junimiste. ,,Dragnea îl inserează pe liberalul burghez Kogălniceanu în preistoria gândirismului antimodern și anticapitalist cu ajutorul sociologiei istorice a lui Ștefan Zeletin.”[20] Deformarea în oglindă a lui Radu Dragnea este multiplă: ,,Hotărât să-l atașeze pe Kogălniceanu la istoria gândirismului, el ajunge să contopească gândirismul cu istoria pașoptismului. Decis să furnizeze ortodoxismului certificate de legitimitate suplimentare prin recuperarea unui fragment de istorie a democrației, el adaugă democrației prestigiul culturii ortodoxe.”[21] Pentru fascistul Nicolae Roșu, Mihail Kogălniceanu se mai drapează o dată, de data aceasta în ideolog tradițional antimodern și antioccidental, ,,antimasonic” (ceea ce este pe dos față de amănuntul istoric factual, Kogălniceanu fiind mare maestru al masoneriei naționale) și antijunimist. Pentru Victor Rizescu oricare din aceste perspective este justă, mai puțin cele cvasiabsurde ale lui Nicolae Roșu și Radu Dragnea, dar nerecomandabile pentru afilierea la liberalismul profesat în Occident. Acesta este unitatea de măsură a tuturor ideologiilor românești interbelice și prebelice profesate cu arguție de intelectualii români.

***

Într-o recenzie publicată la volumul coordonat de Alex Cistelecan și Andrei State, Plante exotice. Teoria și practica marxiștilor români (Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015), Victor Rizescu își afirmă aluziv poziția sa ideologică, cea pe care nu o vom analiza în sine, ci prin raportare la alte doctrine conexe: ,,Cum se întâmplă să cred că marele eșec al postcomunismului în domeniul teoriei politice de largă audiență a fost incapacitatea de a consacra liberalismul de stânga ca o referință centrală și dominantă, nu pot să nu observ, în legătură cu cartea comentată, că antecedentele precomuniste ale acestei formule ideologice au fost cu siguranță o plantă mai exotică decât ideile marxiste bine închegate.”[22] Prin urmare, nu un marxism solid, căci atunci am fi oricând pasibili de alunecare în fanatism sau bolșevism – sau măcar în situația stânjenitoare de a fi asasinați moral în aula academică românească cu o asemenea acuză. Victor Rizescu nu spune răspicat asta, dar îndrăznim să bănuim cauza omenească, prea omenească, din spatele acestei distanțe prudente și încărcate de teamă. Dar nici liberalismul clasic metafizic de secolul al XIX-lea, nici conservatorismul injectat de tradiționalism religios nostalgic, nici naționalismul romantic epopeic de inspirație germană nu sunt alternative prizate de Victor Rizescu, alternative desuete în condițiile profane în care ideologii neoliberalismului contemporan sunt – de câteva decenii – cei predominanți în spațiul public românesc. Victor Rizescu se ferește să ne pună la dispoziție critici sau motivații pentru liberalismul de stânga pe care îl adoptă tacit. În general, acesta ia distanță față de orice poziție ideologică net conturată. Este singura poziționare hotărâtă din cărțile sale. Ambiguitatea și versatilitatea esopică îi apară pe intelectualii români atât de riscul de a părea reducționiști (îndeobște, ca observație lapidară, literații elitiști, cu idei conservatoare politic, dar îngrijorați și scârbiți de confruntarea ideologică pe acest tărâm clisos, politica fiind mahalaua culturii înalte, invită totdeauna la moderație, ,,nuanțări” și ,,nuanțe suplimentare” tocmai pentru a-și camufla strategic convingerile de dreapta), cât și de atacurile frontale ale celor care, totuși, fac agenda zilei și, de regulă, acționează în funcții publice după o ideologie de partid explicită, chiar dacă aceasta nu este decât rareori urmată pas cu pas, după un traseu definit punctual.

Victor Rizescu caută această linie frântă a liberalismului de stânga în volumul Statul bunăstării pe filiera românească. Fracturi ale dezvoltării și rupturi ale memoriei (Editura Pro Universitaria, București, 2019), care constă din gruparea și îmbunătățirea a șase articole academice publicate anterior sau în curs de publicare în momentul apariției cărții. Prima mențiune critică privește însuși titlul. Considerăm că nu se poate vorbi realmente, dincolo de dezbaterile ideologice de gazetă sau catedră, eventual fără nici o indicație calculată empiric, de un stat al bunăstării în România înainte de 1948, când țara se lăuda cu rate record ale mortalității infantile în Europa și cu un analfabetism mai degrabă specific coloniilor africane decât teritoriilor europene, după cum nici politicile statului de inspirație sovietică de până la 1989 nu se pot integra ușor concepției capitaliste de ,,stat al bunăstării”. Despre statul bunăstării în paranteza 1990-2020 vorbesc pe larg în cazul României statisticile europene curente, în care an de an se detaliază numeric, dar abordarea ideatică a lui Victor Rizescu nu are nevoie de asemenea metode de lucru, faptul că românii supraviețuiesc cu cele mai scăzute asigurări sociale și ajutoare de șomaj din Uniunea Europeană, acestea, de altfel, neputând acoperi nici pe departe un trai minimal decent. Victor Rizescu rămâne, spre deosebire de alți intelectuali sceptici, sensibil mai optimist decât decidenții politici actuali din România, mulți convinși de virtuțile ,,statului minimal”, pentru care unii dintre ei chiar militează vocal de la catedra unei universități de stat (vezi economiștii de la ASE care fac apologia Școlii de economie vieneze în perioada 2010-2020): ,,Elaborate începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, componentele fundamentale ale statului social au devenit o parte integrantă a societății într-o asemenea măsură încât nu mai sunt percepute ca putând constitui un obiect de dispută între ideologii și politici ale stângii și ale dreptei.”[23] Dovadă că nu ,,statul bunăstării” ocupă locul central este disputa încordată dintre sindicalism, definit complex, și corporatism, la fel de complicat formulat, din primul capitol al lucrării. ,,Legea pentru organizarea meseriilor” a ministrului liberal al Agriculturii Basile M. Missir specifică fără drept de apel că muncitorii se organizează doar în corporație, iar cei care nu vor vrea să facă parte din ea își pierd dreptul de a-și mai practica meseria. Suntem în anul 1902 în regatul României. Viitorul lider bolșevic, ucis din ordinul lui Stalin pentru deviații troțkiste, Cristian Racovski polemizează dur cu manevrele politice ale elitelor de atunci. În mod oarecum bizar, socialiștii cer distrugerea constrângerilor corporatiste așa cum ar fi clamat-o și un liberal de la jumătatea secolului al XIX-lea. Libertatea muncitorului de alegere a locului de muncă și de a se organiza voluntar în asociații sindicale era, încă, prea radicală pentru economia României în timpul regelui Carol I[24]. ,,Conexiunea dintre respingerea corporatismului cu caracter de obligativitate și promovarea asocierii sindicale liber-consimțite pe baza revendicării de aplicare consecventă a principiilor constituționalismului liberal este subliniată de condamnarea sub aceeași acuzație de neconstituționalitate deopotrivă a legilor de la 1902 și 1912 referitoare la organizarea meseriilor și a legii Orleanu de la 1909 care ,,a luat salariațiilor statului dreptul la asociațiune și dreptul la grevă” (consacrată în presa socialistă ca ,,legea scelerată”).”[25] Această circumstanță istorică nefericită a permis atât în perioada interbelică, cât și după instaurarea Republicii Populare Române, stângii social-democrate și comuniste să confiște discursul sindicalist și al cerințelor de protecție socială ca pe unul eminamente al partidei lor. Victor Rizescu intervine și arată că au existat autori și teze liberale care înțelegeau necesitatea rezolvării civilizate a problemei muncitorești. ,,Lucrarea de mult mai mare anvergură a lui N. Petrescu-Comnen, intitulată Studiu asupra intervențiunii statului între capital și muncă și publicată în 1910, este la fel de hotărâtă să disocieze obiectivele liberalismului cu deschidere socială față de dezideratele socialiste.”[26] Liberalii de stânga sunt cei care se deosebesc de social-democrați, comuniști și conservatori în felul următor: social-democrația crede în lupta de clasă și în realizarea comunismului prin mijloace democratice, parlamentare (social-democrația germană, cea mai puternică prin tradiție din Europa, va renunța complet la acest orizont după formularea programului de la Godesberg în 1959), comuniștii caută nepregetat lupta revoluționară de clasă, dictatura proletariatului și distrugerea proprietății private productive, iar conservatorii sunt cei care cer stârpirea grevelor, reducerea la minimum a asigurărilor sociale și sanctificarea politică a capitalistului, fie că acesta deține o fabrică, mii de hectare agricole sau acțiuni în valoare de miliarde de dolari americani. Liberalii de stânga sunt cei care, dacă suntem atenți la delimitările lui Victor Rizescu, seamănă izbitor de mult cu social-democrații occidentali de după căderea Blocului Comunist. Sau poate ei sunt, de fapt, adepții liberali ai pieței reglementate parțial și ai unei definiții constituționale a proprietății private care include un grad ridicat de responsabilitate socială. În orice caz, liberalismul de stânga pare a avea multe în comun cu social-democrația europeană târzie. Lăsând la o parte aceste comentarii abstracte, între anii 1923 și 1938, cei în care a funcționat pentru prima dată o ordine constituțională democratică în România, corporatismul prebelic (era oare acela altfel decât îl înfierau socialiștii din epocă?) este recodificat de Mihail Manoilescu pe un versant dacă nu de la început fascist, cel puțin autoritarist de dreapta, axat pe segmentarea verticală ,,a corpului social după criteriul diviziunilor cu caracter profesional” spre deosebire de sindicalismul stângii, ,,inseparabil de concepția stratificării orizontale a societății.”[27] Cu toate acestea, recitind un articol clasic despre corporatism al lui Philippe C. Schmitter din 1974, neocorporatismul lui Manoilescu, recalibrat democratic, are virtuți latente, care comunică cu statul bunăstării post-1950. ,,Chiar și așa, putem distinge în corpul clasicului articol implicația latentă că dimensiunea regresiv utopică a proiectului corporatist – înclinat să se inspire din formele ordonate ierarhic și coagulate organic de reprezentare a intereselor din vremurile premoderne astfel încât să contracareze dezbinarea capitalismului, accentuată de facționalismul sindicalist – a fost domesticită pentru a fi pusă deopotrivă în folosul politicii democratice consolidate din Occident și a celei cu tendințe (lente) de democratizare din lumea neoccidentală a erei postbelice.”[28] Victor Rizescu pune un semn de întrebare dacă așa stau lucrurile în privința aceasta sau, de fapt, fascismul este încorporat de la sine în neocorporatism. Literatura academică pe neocorporatism, ca versiune alternativă a luptei sindicale, dar în care munca și capitalul își dau prietenos mâna, permite și înțelesuri liberale pe acest subiect. ,,Ideile lui Manoilescu au fost dezvăluite de curând ca mai profund interpenetrate cu alte întrupări ale dreptei decât s-a crezut până acum, iar întregul evantai al pledoariilor corporatiste de dreapta a fost identificat ca fiind în confluență cu un segment important al mișcării asociațiilor profesionale, dominat de reprezentanții profesiunilor intelectuale, promovând inițial concepții de factură liberală, apelând la modelul corporatist în folosul obiectivelor de acest fel și purtând chiar, pe parcursul anilor 1930, o luptă de ariergardă împotriva interpretărilor naționalist-autoritare ale aceluiași model (printre ele și cea a lui Manoilescu).”[29] Mai mult de atât, salariații remunerați mulțumitor sau chiar excelent din interbelic, au găsit în neocorporatism o modalitate mai utilă decât sindicalismul de a-și urmări interesele de breaslă sau de venit: ,,Și este revendicată ca având o relevanță majoră, în fine, mișcarea de reprezentare profesională a claselor mijlocii, constituită din meseriași și mici industriași, precum și din membri ai profesiunilor intelectuale, departajată în raport cu proletariatul marilor întreprinderi, dar și cu exponenții marelui capital.”[30] Neocorporatismul poate fi fascist, liberal clasic sau ,,cu deschidere socială.”[31] În plus, versiunea liberală este chiar keynesismul care a dus la statul bunăstării din deceniile 1950-1980 în Occidentul capitalist. ,,Una dintre ele, a autoritarismului asociat în modul cel mai clar cu fascismul – dar reprezentativă și pentru experimentele ulterioare de dezvoltare accelerată periferică –, îl are ca patron pe ideologul român, după cum cealaltă, de factură democratică, poate fi așezată sub egida lui John Maynard Keynes și a eseului său ,,The End of Laissez Faire” din 1926 (ea înfățișând întrupări sporadice și neconcludente până la cel de-al Doilea Război Mondial, pentru a-și dezvălui valențele mai târziu).”[32] Iată cum, în tăcere, contribuția social-democrației europene la crearea statului social, cel providențial, de după 1945 este asociată cu o formă – e adevărat, temperată – de liberalism. Liberalismul de stânga este social-democrația claselor medii, dar una nepolitizată, crede Victor Rizescu. Cu siguranță că acest centrism liberal interesat de defectele capitalismului, pe care un stat implicat le poate corija, nu diferă prea mult de o social-democrație blândă. Admirabilă la Victor Rizescu este lectura unor politicieni, ideologi români interbelici, precum N. Petrescu-Comnen, I. N. Angelescu, Grigore Trancu-Iași, N. P. Romanescu și D.R. Ioanițescu, deși credem, rămânând la nivelul unei supoziții, că autorul scoate mai mult miez din scrierile lor decât conțin într-adevăr acestea. ,,Pachetul legislativ având ca nucleu reglementarea problemei sindicale a beneficiat de sprijinul unor teoreticieni de școală liberală clasică – deci cu o orientare antizeletiniană și antimanoilesciană în privința dimensiunii etatiste a dezvoltării economice naționale – precum Gheorghe Tașcă sau George Strat, amândoi participând la conferința din 1930 unde a avut loc polemica dintre Manoilescu și Thomas, iar cel de-al doilea elaborând, spre beneficiul organizației conduse de politicianul reformator francez, un raport despre libertatea sindicală în România, publicat mai întâi ca o serie de articole din Analele economice și statistice, în 1927.”[33] Victor Rizescu este sărac în a discuta cu cifrele pe masă. La ce au folosit aceste legi ale muncii? Perioada anilor 1930 nu a fost tocmai fastă pentru clasa muncitoare din România, oricât de subdezvoltată era aceasta numeric. E dificil de înțeles și de acceptat în ce măsură și în ce mod a creat o oarecare ,,bunăstare” liberalismul de stânga pe atunci, după cum, iarăși, cum ar putea fi această doctrină – cu nimic separată conceptual de social-democrația europeană din prezent – mai utilă maselor angajate de azi? Dacă New Deal-ul președintelui american F. D. Roosevelt este probabil expresia cea mai fericită a liberalismului de stânga, totuși, nici stânga europeană din anii 1950-1980 nu s-a lăsat mai prejos în revendicările și realizările ei reale. Prin contrast, neocorporatismul fascist, care a favorizat intervenția statului în economie, a putut să zădărnicească un proiect european al liberalismului de stânga. Sigur nu în România interbelică, unde corporatismul de dreapta, oscilând pe un spectru fascist mai larg, a fost norma. ,,Ascensiunea perspectivei corporatiste, de dreapta, asupra politicii sociale și a reprezentării profesionale – sprijinită din 1926, pe rând, de ziarele CuvântulCurentul și Calendarul cu referire la modelul italian, dar și propulsată de la firul ierbii de mișcarea asociațiilor profesionale a claselor mijlocii, începând din 1929, pentru a fi apoi preluată ca platformă politică de Blocul Cetățenesc pentru Mântuirea Țării, în 1932, și de Liga Național-Corporatistă a lui Manoilescu, în 1933 – a avut loc, desigur, în defavoarea variatelor întrupări ale viziunii liberale de stânga.”[34] Oricum am privi lucrurile, istoricii ideilor de astăzi ar trebui să accepte această breșă teoretică a liberalismului de stânga în România interbelică pentru a demonta două mituri pernicioase: primul este acela că orice discuție legată de drepturile și beneficiile muncitorilor aparține politicilor de stânga, iar al doilea se referă la perspectiva conform căreia orice analiză favorabilă clasei muncitoare nu poate fi de dreapta. ,,După 1989, tendința de identificare a liberalismului cu dreapta, prin opoziție cu stânga tratată ca tributară în mod privilegiat comunismului, s-a conjugat cu cea de valorificare a culturii de dreapta precomuniste, ca o reacție față de memoria comunismului, astfel încât să facă greu inteligibilă noțiunea unei filiere românești a liberalismului cu vocație socială, departajată, în aria domeniului său predilect de manifestare, atât în raport cu socialismul și în relație cu corporatismul tradiționalist și fascist, cât și prin raportarea la formele dominante ale gândirii și practicii liberale din contextul național.”[35] De ce liberalismul de stânga? Pentru că antistângismul postcomunist este iritant prin îngustimea sa perspectivală, dar și fiindcă stângismul neconvingător din trecut (sau din prezent?) trebuie depășit. Din păcate, opțiunea lui Victor Rizescu ar deveni mai limpede pentru orice cititor dacă departajările sale nu ar fi atât de nebuloase. Rezoluția mică a ecranului pe care îl avem în fața ochilor nu permite să distingem clar ce implică la nivel practic distincțiile sale ideologice.

Unul din cele mai dificile capitole ale cărții privește influența sindicalismului francez în disputele asupra dreptului public în perioada interbelică românească. Discuția era legată de definiția și rolului statului modern în relație cu cetățenii săi. Pentru Léon Duguit, inspirat de sociologia lui Émile Durkheim, statul este o asociație de cetățeni care urmăresc recunoașterea altor asemenea grupări legale, fiecare căutându-și satisfacerea intereselor colective. Statul nu este expresia unei suveranități metafizice care dictează transcendental subiectului politic, la fel cum cetățeanul nu este o individualitate universală care trebuie privită ca autonomă față de întreg. Acest colectivism secular al teoriei generale a dreptului elaborată de Léon Duguit este respins de pe poziții idealiste kantiene și conservatoare cultural în teza sa de doctorat de Nicolae Steinhardt, pentru care juristul francez propune un nou tip de tiranie, care lichidează cu individualismul european, piatra turnantă a civilizației noastre abrahamice. ,,Argumentația în favoarea aspectelor de substanță ale viziunii juridice este avansată de Steinhardt în conjuncție cu o pledoarie pentru clasicismul cugetării și al scriiturii, iar combinația de dezagregare socială și îngustare a libertății individuale percepută a decurge din noile curente este asociată cu degenerarea stilistică și cu artificiul terminologic.”[36] Oameni de drept precum Emanuel Neuman, prietenul și colaboratorul lui Nicolae Steinhardt, și Mircea Djuvara, coordonatorul tezei de doctorat a viitorului deținut politic, nu gândesc altminteri, deși sunt mai puțin polemici în intervențiile lor pe subiect. Adversari ideologici ai acestor juriști liberali conservatori în disputele de revistă savantă a epocii sunt Dumitru Drăghicescu și Marco I. Barasch, ambii inspirați de juristul socialist Emmanuel Lévy, care privea proprietatea productivă particulară ca supusă economic unei datorii-creanțe colective, cea care urma să capete preeminență politică cu trecerea timpului. Nicolae Steinhardt, fidel unui antistângism juridic compact, se folosește în respingerile sale antisocialiste de textele juridice ale unui Georges Gurvitch și de studiile juristului Maurice Hauriou. România interbelică era traversată de toate dilemele Europei de atunci, federalismul sindicalist fiind dezbătut și în revistele de profil autohtone. Un ultim capitol tratează memoria falsificatoare a comunismului, care pretindea prin istoricii săi că sindicalismul nu poate fi decât de stânga, socialist sau comunist, istoriografia preluând această teză ca infailibilă și după 1989. Victor Rizescu atrage atenția asupra faptului că raporturile de muncă din interbelic ajung să fie asociate exclusiv cu doctrina comunistă, care în mâinile unor cercetători anticomuniști, deci implicați ideologic în obiectul cercetării, se face vinovată de regimul de ,,muncă forțată” pe care l-ar fi îndurat cetățenii români înainte de 1989. Dincolo de aberația tipic neoliberală de a pune semnul egal între munca sub socialism și un lagăr de muncă forțată, Victor Rizescu afirmă la obiect că procesul de modernizare industrială al României dintre 1950 și 1990 ar fi fost unul mult mai dureros în alte condiții. De altfel, șomajul exploziv și sărăcia fără protecție socială de după 1989 sunt amintiri încă vii pentru cei mai mulți dintre locuitorii României. Dacă nu cumva tot liberalismul a fost vinovat de această criză socială perpetuă din Europa de Est, nu se poate discuta decât în termenii adecvați ai contabilității economice, pe care istoricul ideilor politice Victor Rizescu îi amână pentru altă dată sau îi evită circumspect. În definitiv, critica socialistă este, mai presus de orice, despre starea materială a celor mai mulți dintre actorii economici ai capitalismului liberal.

***

Victor Rizescu este probabil cel mai valoros istoric al ideilor politice și sociale românești din prezent. Întinderea studiilor sale se suprapune pe cea datorată lui Zigu Ornea, cu deosebirea că Victor Rizescu caută sinteze și rupturi ideologice, diversitatea originală mai degrabă decât subsumarea sub câteva categorii generice și, în plus față de istoricul intelectual Zigu Ornea, izolat ca trimiteri în spațiul critic românesc, acesta ranforsează exegeza sa multiplă în bibliografia academică globală existentă pe Europa de Est, avându-l ca mentor pe istoricul polonez Andrezj Walicki. Și, totuși, dacă Zigu Ornea pactizează subiacent în istoriile sale cu o perspectivă vagă de stânga marxistă înainte de 1989, asumată cel mai pregnant în Opera lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, pentru ca, după căderea regimului ceaușist, aceasta să dispară sau să fie imposibil de detectat, Victor Rizescu scrie din punctul de vedere al unui liberalism secular, deschis modernității industriale și postindustriale, pentru care valoarea supremă o reprezintă individualismul, protejat de un stat de drept liberal care înțelege urgența, codificând-o legal, de a redistribui avuția colectivă către clasele sau grupurile sociale defavorizate. Este ceea ce am numit în altă parte sub denumirea de ,,liberalism nouăzecist’’ în Europa, cu toate că mai just ar fi să ne referim la un liberalism postcomunist în Europa de Est asociat nu Partidului Republican neoconservator și neoliberal, ci Partidului Democrat din SUA, în etapa istorică clintoniană când acesta din urmă încă mai propunea politici sociale credibile cu efect pozitiv în viața celor mai săraci dintre americani.

În orice caz, Victor Rizescu nu recuperează altfel decât cu distanță critică majoritatea curentelor de idei din România precomunistă, însă aceasta este una subsumabilă liberalismului social pe care autorul și-l revendică conștient din capul locului. Beneficiile acestei perspective sunt majore, iar limitările sale, la care vom face trimitere pe parcurs, sunt pe măsură. Întâi de toate, tabloul ideologic precomunist, expus sinoptic și ordonat sincronic-diacronic, se prezintă astfel, dacă l-am înțeles corect pe Victor Rizescu: liberalismul pașoptist este un curent ideologic inspirat deopotrivă din principiile Revoluției Franceze și de la un naționalism civic francez, pe care se grefează un naționalism cultural local, autolegitimator pentru elite (mai ales pentru boierimea inferioară) și fragmente disparate de socialism utopic (prin scrierile lui Nicolae Bălcescu). Acest liberalism devine de stat după 1859 și 1866, iar, din pricina reformelor semnificative care au loc între 1848 și 1866, forțele de opoziție creează alternative discursive solide. Marea boierime nu se opune modelului liberal decât în materie de politică economică, temperarea reformei agrare și opoziția față de eventuala industrializare a României fiind principalii săi piloni de rezistență frenatoare. Junimea este răspunsul cel mai închegat ideologic al partidei conservatoare, această grupare de idei, în ciuda cosmopolitismului afișat, mizând pe un naționalism organic și pe starea materială reală a poporului român (filiera intelectuală a istoricismului german este prezentă aici), junimiștii impunând un model de evoluție graduală, de reformism lent spre o societate de clase modernă (în fundal, modelul britanic coexistă cu cel german), îndreptat direct împotriva oricăror forme de socialism și republicanism ale păturilor medii, subdezvoltate și subreprezentate politic în regatul României. De cealaltă parte, valorile liberalilor de la 1848 se pierd în cadrul Partidului Național Liberal (1875), care devine un partid oligarhic, corupt și naționalist, contrar reformelor industriale moderne până la 1914, și care, în plus, se face vinovat pentru crearea unei pături de mijloc atipice, firave și nefirești pentru o societate modernă pe model vestic: birocrația de stat. În loc de negustori, mici industriaști, proprietari de mine, ateliere, fabrici și uzine, PNL-ul de dinainte de 1914 inaugurează o clasă de bugetofagi, aservită politic partidului. Critica acestui sistem de stat nonliberal provine din mai multe direcții, contradictorii ca propuneri salvatoare finale: din partea Junimii, cel mai vocal gânditor antimodern, antiliberal, antisemit și de un naționalism care recuperează utopic un ev mediu țărănesc de aur este Mihai Eminescu, cel care lansează tradiția ideilor de dreapta în cultura română. Din rădăcina eminesciană cresc câteva tulpini ideologice locale: naționalismul antisemit conservator al economistului A. C. Cuza (și al asociațiilor săi de idei de după 1930, deja cu toții fasciști), naționalismul conservator, ,,sămănatorist”, al istoricului Nicolae Iorga (inspirat de o feudalitate a stărilor sociale armonioase, provenită de la ambivalentul Nicolae Bălcescu) și, mai târziu, legionarismul interbelic. După 1880, socialismul lui Constantin Dobrogeanu-Gherea și al colaboratorilor de la revista Contemporanul critică aceiași birocrație de stat parazitară, ,,superpusă”, iar, mai târziu, începând cu anul 1900, Dobrogeanu-Gherea își concentrează tirul critic împotriva sistemului hibrid, agraro-capitalist, supranumit ,,neoiobăgie”, care se dezvoltase după 1863 în România. Soluția consta în dispariția statului care sprijinea acest regim de producție exploatator și deficitar, în vederea înlocuirii sale cu o ordine politică care să sprijine, dar nu să provoace, industrializarea țării și dezvoltarea ,,liberală” a capitalismului la gurile Dunării. Socialismului gherist prevede întâi etapa unui capitalism matur, occidental, până la înfăptuirea trecerii la noul mod de producție. Nu este clar dacă această transformare sa va realiza pe calea brutală a revoluției armate sau cea pașnică a eforturilor reformiste parlamentare. Urmând socialismului doctrinar, Constantin Stere oferă, puțin după 1890, o critică poporanistă, de inspirație narodnică, a acelorași probleme observate de ceilalți ideologi, doar că Stere își pune încrederea într-o democrație parlamentară în care partidul țărănesc să fie cel predominant, societatea românească urmând să se dezvolte în continuare agrarian, dar pe calapodul unei economii agrare moderne, bazat pe ferme medii și mari, nu pe subzistența dintr-o singură gospodărie arhetipală, în care proprietarii să fie țărani prosperi cu drept de vot. Conservarea modernizatoare a populației agricole intră ca deziderat politic de viitor în proiectul poporanist al lui Constantin Stere. Este limpede că programul politic al lui Constantin Stere, fără succes în cadrul Partidului Național Liberal înainte de 1914, partid din care intelectualul basarabean a făcut parte, devine platforma de bază a Partidului Național Țărănesc în 1926, cu amendamentul că naționalismul ardelenesc al lui Iuliu Maniu colorează proiectul poporanist inițial. Acestea sunt curentele de idei fundamentale din România de până la 1914. După război, conservatorismul latifundiar încetează să mai joace un rol important în România ca doctrină vitală de idei. Liberalismul pașoptist este apărat tangențial în scrierile lui Dumitru Drăghicescu și Henric Sanielevici, deși primul este un naționalist moderat, inspirat de idei socialiste, iar ultimul, cu origini intelectuale în poporanism, afirmă o politică economică de dezvoltare liberală a țării, fără ingerințe și distorsiuni etatiste. Înainte de ei, doar istoricul A. D. Xenopol pleda într-o oarecare măsură pentru principiile economice ale liberalismul laissez-faire. Un proiect similar, dar mai sărac în plan economic și social, însă bogat ca referință mentalitară sau ca istorie a culturii publice educate, propune Eugen Lovinescu, deși Victor Rizescu opinează că este pripit să vedem în teoria acestuia a sincronismului o pledoarie pentru piața liberă și dezvoltarea unei sfere publice liberale. Mai mult de atât, Eugen Lovinescu favorizează indirect, prin neintervenție critică, politicile P.N.L.-ului, partid de guvernământ care vine în continuarea practicilor de guvernare abuzive de până la 1914 atunci când obține pentru prima oară puterea în 1922. Cel mai înfocat susținător al partidului P.N.L. interbelic, care nu are nimic în comun nici cu acela occidental, nici cu cel în numele căruia scriu Dumitru Drăghicescu și Henric Sanielevici, este Ștefan Zeletin din Neoliberalismul și Burghezia română. Zeletin, deși este asociat cu categoriile etapelor de dezvoltare marxiste (mai precis cele ale austromarxistului Rudolf Hilferding) și cu istoria capitalismului în cheia operei teoretice a economistului Werner Sombart, cauționează atât trecutul oligarhiei liberale (și clasa ,,parazitară” de funcționari pe care aceasta a înființat-o și perpetuat-o), cât și proiectul de industrializare prin intermediul statului, al barierelor protecționiste și al unei elite dependente de finanțele publice pe care-l preamărea P.N.L.-ul în etapa sa interbelică. Cinismul lui Ștefan Zeletin și modul în care se folosește de marxism ca umbrelă pentru justificarea practicilor clasei dominante din spatele P.N.L. vor fi analizate de Ștefan Voinea și Lotar Rădăceanu în scrierile lor, amândoi discipoli ai socialismului gherist. Odată cu anii 1930-1938, forțele de extremă dreapta reușesc să-și impună discursul pe ordinea de zi a subiectelor dezbătute în România, liberalismul dispărând în anumite poziționări legate de proiectul economiei corporatiste, care nu a fost, cel puțin la începuturi, unul fascist. Ultima voce, care încheie periplul interpretării modernizării românești, este cea a lui Lucrețiu Pătrășcanu, pe care Victor Rizescu îl asociază cu kominternismul rigid și cu vulgata marxist-leninistă din anii 1950-1989. Grosso modo, acestea ar fi încadrările și delimitările lui Victor Rizescu. Pe de o parte ne confruntăm în spațiul românesc cu un liberalism diluat, specific est-european, pe care se grefează un partid puternic pseudoliberal, dar cu un lung și influent parcurs guvernamental, din care nu avem prea mult de recuperat după 1989, pe de altă parte, socialismul marxist, deși utopic și totalitar, căci dezalienant, în esență, este util ca metodă euristică de a investiga modernizarea țărilor dependente, periferice ale pieței globale. Marxismul poate funcționa modernizator în țările înapoiate economic doar la nivelul luptelor culturale și academice. La mijloc ne lovim de o plajă largă de naționalisme conservatoare, oscilând de la iorghism până la legionarism.

În cele ce urmează vom investiga această tramă ideologică întinsă și sinuoasă, făcând trimitere punctual la două cărți ale lui Victor Rizescu: Ideology, Nation and Modernization. Romanian Developments in Theoretical Frameworks (Editura Universității din București, 2013) și Development, Left and Right: Ideological Entanglements of Reformist Projects in Pre-communist Romania (Editura Universității din București, 2018). Cele două volume sunt rezultatul îmbunătățirii unor articole științifice publicate în prealabil. De asemenea, Ideology, Nation and Modernization din 2013 comunică tematic, fără a se suprapune, cu cartea Canonul și vocile uitate din 2015, la fel cum Development, Left and Right din 2018 inspiră conținutul din Statul bunăstării pe filiera românească din 2019.

În primul capitol din Ideology, Nation and Modernization Victor Rizescu tematizează narațiunea periferiei, a statelor în curs de dezvoltare, legate structural de centrul capitalist (situat pe cele două maluri ale Atlanticului) în evoluția lor modernizatoare. Raportul centru-periferie este considerat unul de inspirație marxistă, în pofida faptului că Victor Rizescu îl apreciază ca util nu numai pentru dinamica intelectuală a periferiilor, ci și pentru diversitatea ideologică cu care acestea reflectă influențele discordante ale centrului. Dacă dezvoltarea este una organică în centru, statul impulsionează progresul în periferie, hipertrofierea acestuia având scopul ori să producă modernitate, ori să propună un model diferit, specific, alternativ al elitelor locale la presiunile centrului capitalist. Istoriografia românească, dar nu numai, a respins raportul centru-periferie ca unul fezabil, motivul fiind adesea cel naționalist sau legat de o aculturație proprie și independentă.[37] Al doilea capitol din volum discută subiectul dificil al naționalismului civic (vestic, în special american și francez) si cel al naționalismelor etnocentrice (non-vestice, cel german și cel japonez mergând până la deznodământul fascist). Un oarecare colonialism ideologic se interpune între cele două tipuri structurale de naționalism politic, motiv pentru care Victor Rizescu distinge în favoarea unui naționalism cetățenesc care subzistă și în estul Europei. De asemenea, civismul liberal, deși contractualist și clădit pe o interpretare legalistă a vieții sociale, nu exclude un devotament național de factură etnică. Distincția civic-etnică este văzută ca un dublet în cazul statelor est-europene[38]. Se poate spune că tocmai slăbiciunea instituțiilor în societățile est-europene, pe fondul unei prăpastii acute între clasele sociale, a dăunat civismului în România și țările limitrofe. În capitolul al treilea, istoricul ideilor elaborează pe seama semnificațiilor date marxismului în diferitele curente de gândire românească. Ruptura se produce între versiunea de marxism kominternist al lui Lucrețiu Pătrășcanu și cea în principal gheristă pe tema naturii elitei capitaliste din România. Pentru Lucrețiu Pătrășcanu aceasta este una tipică țărilor subdezvoltate, dar nu mai puțin capitaliste. Aici trebuie amintit că studiile de după 1944 ale lui Lucrețiu Pătrășcanu nu sunt, cum crede Victor Rizescu, tributare nici unui ucaz moscovit, ci serios încadrate în disputele de idei locale. Pătrășcanu demonstrează că existența unei piețe naționale, cuplate la fluxurile comerciale vestice, în România s-a extins pe parcursul secolului al XIX-lea, doar că sursa principală de export a fost întâi cerealele, apoi petrolul pentru perioada interbelică. Subdezvoltarea României se prezintă, prin urmare, ca una paradigmatică pentru marginile sistemului pieții mondiale, cu nimic diferită de alte zone din America de Sud sau Asia de Sud-Est de pe atunci, dar, odată procesul modernizării declanșat, piața internă românească capătă propria sa configurație autonomă, indiferent de relațiile de dependență față de bunurile manufacturate vestice[39]. Pe de altă parte, specificitatea modelului neoiobagist îl îndeamnă pe Victor Rizescu să stabilească în opera lui Dobrogeanu-Gherea o versiune marxistă extrem de originală, ceea ce acesta a și fost, dar rămânând la fel de ortodox marxist ca majoritatea intelectualului marxiști din Internaționala a II-a. Teoria lui Dobrogeanu-Gherea nu pretinde că semifeudalismul capitalist din România este un mod de producție intermediar sau o anomalie care infirmă teoria economică marxistă. Statul parazitar românesc confirma slăbiciunea oamenilor de afaceri români în ansamblul relațiilor lor comerciale europene, dar negustorii de cereale acționează conform cererii și ofertei regionale sau, uneori, globale. Până și Constantin Stere asimila agrarianismul unei formule sociale dezvoltate în cadrul acelorași legi ale pieței, în care dezechilibrul comercial și de dezvoltare a factorilor de producție primează. De aceea, respingem aprecierea că în România capitalismul nu era doar slab, ci de o natură inautentică, specifică locului – dezvoltarea pieței mondiale este în sine inegală și contradictorie[40]. Eforturile lui Victor Rizescu merg în direcția neutralizării considerațiilor marxiste din scrierile social-democratului Dobrogeanu-Gherea și narodnicului Stere, dar ambii gânditori rămân inspirați major din marxism, pe care nu-l denaturează în interpretare, ci, cel mult, în privința promisiunilor sale emancipatoare de viitor. De altminteri, poporanismul este un răspuns în cunoștință de cauză dat marxismului, după cum Dobrogeanu-Gherea rămâne până la moarte un marxist social-democrat tipic. Oligarhia birocratică antiliberală, pe care Zeletin o aservește proiectului său de modernizare a națiunii române prin mijloace etatiste, de economie dirijată din centrul politico-administrativ, nu este cu siguranță adepta liberalismului de piață hayekian, dar liberalismul clasic de piață tocmai suferise schimbări majore după ce Germania ridicase o industrie uriașă cu ajutorul statului centralizat prusac între 1871-1914, Marea Britanie controla politic schimburile comerciale din cadrul Imperiului său până la 1914 (și mult dincolo de această dată, schimbul din interiorul Imperiului este reglat la Londra), Franța încercând să stabilească același control politic al elitelor sale economice în coloniile africane. Oligarhia de stat românească nu este o clasă socială în sine, ci rezultatul unei alianțe politice între câțiva industriași, mari proprietari agricoli și o pătură medie de amploaiați la stat care lucra pentru interesele celor de mai sus, totul sub egida modernizatoare a statului-națiune industrializat. În capitolul al patrulea, dezbaterea centru-periferie este reluată la un nivel superior. Din nou, ceea ce se prefigurează este critica, de pe poziții liberale, a birocrației oligarhice, anticapitaliste, din țările marginale, subdezvoltate. Victor Rizescu se confruntă cu două probleme insondabile fără o aplicare adecvată a istoriei economiei globale și a legităților pieței: în primul rând că organismul statal generic a participat masiv la dezvoltarea organică a capitalismului în centru (Statele Unite, Imperiul Britanic, Franța, Germania etc.), aceasta nefiind niciodată exclusiv o chestiune a raporturilor libere de negociere dintre diverși capitaliști, și, în al doilea rând, statul-național estic, în speță cel românesc, a încercat – cu reușite limitate și ratări apreciabile – să dinamizeze o piață locală în care capitalistul român, suferind de pe urma competiției mărfurilor occidentale sau a prezenței deja pe piața națională a capitalului străin, nu se putea dezvolta coerent, în sensul în care succesul său personal să permită, în timp, întărirea instituțiilor de stat ca relee de civilizație educațională, medicală și socială națională. Despre ce vocație capitalistă a claselor urbane se poate vorbi în România precomunistă în condițiile în care exportul de cereale sau resurse naturale brute asigurau singura sursă de comerț apreciabilă în balanța comercială, veșnic negativă, a României cu Occidentul? Aceasta era poziția alocată țării în ansamblurile productive și comerciale mondiale. Pe fondul protecționismului din anii 1930-1940 la nivel global, nu e greu să ne imaginăm de ce și cum s-a ajuns la abandonarea unui liberalism economic care nu funcționase niciodată favorabil pentru țărănimea est-europeană de până atunci. Oligarhia birocratică de care se plâng Dobrogeanu-Gherea, Zeletin și Rădăceanu, deși pe game diferite, este rezultatul unei societăți anemice economic și a unui stat amorf. Situația s-a repetat din nou după 1990, doar că de această dată piața internă a României s-a format aproape exclusiv din injecția de capital financiar străin și, după anul 2000, prin pătrunderea capitalului productiv occidental și integrarea țării în Uniunea Europeană în 2007, România redevine marginea subdezvoltată a Europei, numai că acum elitele locale, legate ombilical de instituțiile Uniunii Europene și de aportul capitalului german, austriac și francez pe piața națională (a se vedea Florin Georgescu, Capitalul în România postcomunistă, Editura Academiei, 2019, secțiunea de concluzii din volumul al treilea), nu își pot asuma prea multă responsabilitate pentru o stare de fapt pe care nu o mai pot influența decât într-o măsură scăzută. Capitolul al cincelea reia tematica liberalismului inautentic, dacă putem spune așa, cel în care Eugen Lovinescu și Ștefan Zeletin sunt protagoniști. Ideea că Zigu Ornea i-ar fi clasicizat pe cei doi fiindcă se aflau la mijloc de drum între un liberalism occidental dezvoltaționist și marxismul oficial din epoca Ceaușescu sună extrem de seducător ca soluție istoriografică, doar că această clasicizare nu este una tocmai reală, dacă mergem dincolo de opera lui Zigu Ornea: Eugen Lovinescu a fost reconsiderat ca fiind eminamente criticul literar canonic al modernității literaturii române în anii 1960 (mai ales prin scrierile criticului Eugen Simion), lucrarea sa ideologică de frunte, Istoria civilizației române moderne, publicată într-o ediție cenzurată înainte de 1989, neavând cine-știe-ce efect în disputele culturale ale anilor 1970-1989. Nimeni nu și-a revendicat lovinescianismul ca mod de protest împotriva sau ca alternativă politică a regimului și nu cunoaștem vreo redacție de revistă culturală în care să se fi scris în spiritul sociologic al lui Eugen Lovinescu, orientarea spre Occident împlinindu-se mai degrabă pe filiera junimistă clasică, Titu Maiorescu figurând ca exponent simbolic al reconectării cu lumea vestică, soluția optimă la cea sovietică din anii 1950. Cât despre Ștefan Zeletin, apologetul PNL din anii 1920-1930, e suficient să ne amintim că operele sale ideologice majore au revăzut lumina tiparului abia după 1989, într-un context diferit, ideile sale liberale necontribuind cu nimic la formarea unei platforme ideologice noi. Dimpotrivă, consensul neoliberal pentru piața dereglementată a atins punctul maxim de monopol intelectual în România în anul 1996, scăzând doar în intensitate de atunci încoace (ceea ce nu exclude revirimente de viitor). Revenind la perioada interbelică, Victor Rizescu subliniază continuitatea liberală genuină pe linia A. D. Xenopol – Dumitru Drăghicescu – Henric Sanielevici. În ultimul volum al cărții de față, Victor Rizescu reface tipologia despre care am discutat în primele pagini ale acestui studiu: stânga în România precomunistă se articula principial în funcție de crezul în democrația de masă, secularism și economie de piață deschisă, în vreme ce dreapta adopta varianta elitism antidemocratic, naționalism și tradiție religioasă și economie protecționistă, etatistă[41] etc. Centralitatea liberalismul secular este calea pozitivă pentru care scrie exegetul Victor Rizescu, reprezentată de gânditorii enumerați mai sus, cu toate că socialistul Gherea punctează la toate capitolele în acest registru, inclusiv în privința economiei de piață dezvoltate. Un alt filon liberal este cel descoperit de Victor Rizescu în jurul revistelor Curentul nou (1905-1906, Galați, 1920 – București) și Libertateaeconomică, politică, socială, culturală (1933-1940, București), unde se remarcă Henric Sanielevici, Ștefan Antim, George Strat etc. Ideology, Nation and Modernization se încheie cu o incursiune comparativă în tradițiile de gândire similare din vecinătatea României, conservatorismul naționalist marcat identificându-se în Ungaria încă din perioada dualismului imperial, naționalismul romantic întâi liberal și apoi conservator în Polonia, țărănismul în Bulgaria, slavofilism și liberalism occidental în Serbia. Bătăliile ideologice ruse, având o relevanță mai mare în lumina Revoluției Bolșevice, s-au studiat mai serios și aplicat în Occident decât cele ale țărilor est-europene. Un anume continuum ideologic se poate observa între societățile din apus spre cele din răsărit: cu cât o societate se află mai aproape de centrele de iradiere ale capitalismului, cu atât vorbim de o tradiție secularizată de gândire politică mai accentuată. Conservatorismul se potrivește ca o mănușă înapoierii precapitaliste sau în curs de integrare incipientă în piața globală.

În cartea din 2018, Development, Left and Right, Victor Rizescu avansează în istoria sa a ideilor socio-politice românești. Prima parte este dedicată variantelor de liberalism românesc occidental, formulate întâi în cărțile lui Dumitru Drăghicescu, cel care elaborează un program național social-liberal care încapsulează lecția socialistă. Drăghicescu scrie în anii 1920, iar perspectiva sa alege să meargă pe calea de mijloc dintre bolșevism și liberalismul clasic, conform credinței că libertatea nu se poate dezvolta decât pe fundalul unei justiții sociale reale. Un anume creștinism difuz se observă în pledoaria democratică a lui Drăghicescu, cel care nu respinge capitalismul modern, dar care înțelege totodată necesitatea unor politici sociale de stat, proto-keynesiene, așa cum le-am zice astăzi. Taxarea progresivă și proprietatea comună a marilor companii din economie, dar nu și a celor de dimensiuni reduse, sunt alte vederi împărtășite de Drăghicescu. Prin contrast, Zeletin scrie în calitate de avocat din oficiu al plutocrației de stat a P.N.L.-ului, în care întrevede singurul curs natural, deși brutal pentru clasele de jos și nu tocmai legalist în sine, de evoluție a societății românești. Drăghicescu apără libertatea personală a individului, Ștefan Zeletin laudă privilegiile elitei semi-autoritare, semi-parlamentare, etatiste și antisocialiste. Centralizarea capitalului în bănci și apariția unor monopoluri în industrie funcționau în favoarea neoliberalismului ,,mercantilist” zeletinian. D. Drăghicescu anticipează politicile sociale ale noului tip de stat social din S.U.A. anilor 1930 și din întreaga Europă Occidentală în anii 1950-1960. Socialismul liberal este studiat în capitolul al treilea. Țărănistul Virgil Madgearu pleda pentru o concepție economică semi-corporatistă și puțin colectivistă de ,,stat țărănesc”, invocând exemplul New Deal-ului american.[42] În acest context interbelic, partea a doua reinterpretează istoria corporatismului românesc, mișcare de idei larg dezbătute în anii 1930 și care este asociată până astăzi cu politica economică a regimurilor fasciste în Europa interbelică. Italia reprezintă cea mai fidelă aplicare a corporatismului, în timp ce Germania nazistă constituie o deviere de la principiile corporatiste. Corporatismul este probabil elementul cel mai dinamic și modernizator al curentelor de idei fasciste, dar și al regimurilor de extremă dreaptă din interbelic. În România, corporatismul este legat de cartea din 1934 Mihail Manoilescu, Secolul corporatismului. Doctrina corporatismului integral și pur, și de discipolul său I. Joldea-Rădulescu[43], alunecarea spre legionarism a acestora având loc târziu pe parcursul anilor 1930. Organizarea verticală pe bresle a muncitorilor și integrarea femeilor în politică sunt doua mijloace de îmbunătățire a democrației reale, nu a celei corupte, parlamentare, ,,politicianiste”, din România. Tradiționaliști ortodocși ca Nichifor Crainic și legionari precum Mihail Polihroniade dezbăteau aplicabilitatea dirijistă a corporatismului în România la jumătatea anilor 1930. Înainte de Mihail Manoilescu, Nichifor Crainic susținea deja un stat ,,etonocratic” organizat corporatist în publicația Calendarul din anul 1932. Politicianul I. Constanțiu și alți publiciști de la Lumea Nouă discutau (de exemplu, I. V. Gruia), totuși, despre corporatism ca un mecanism de temperare a unor politici capitaliste ultraliberale sau a unui capitalism disfuncțional. Ideologul I. D. Enescu scria pe larg despre înlocuirea partidelor politice cu organizații profesionale în cadrul unui stat corporatist[44] și publicistul fascist Grigore Forțu îmbrățișeaza aceiași organizare politică corporatistă.[45] Armonizarea economică a claselor sociale întru creșterea unității naționale este un deziderat corporatist repetat în luările de poziție corporatiste, cum ar fi cele ale ideologului fascist T. Rădulescu-Thanir[46]. Cu toate acestea, dictatura regală nu va legifera în spiritul corporatist de la gazetele Drum nouCalendarul și Lumea nouă din anii 1930-1932. Câteva dintre ideile de participare a maselor la noul stat legionar sau fascist (imitând ordinea politică salarazistă din Portugalia) se regăsesc în intervențiile mai degrabă spiritualiste ale unor Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Traian Herseni, Ernest Bernea etc. Deși ideologia fascistă românească cunoaște latura sa antimodernă spre o trăire colectivă irațională, de factură creștin-ortodoxă, politicile de stat sunt inspirate din modernismul corporatist. În capitolul al cincelea, Victor Rizescu propunea ipoteza conform căreia, cel puțin la începuturi, corporatismul nu este fascist, ci liberal de stânga. Sincretismul ideologic al conceptului permite multiple întrebuințări.[47] În esență, doctrina corporatistă este varianta procapitalistă a sindicalismului de stânga care spera în naționalizarea sau în cooperativizarea mijloacelor industriale de producție. Publiciștii de la Politica socială sunt exemplificați în acest sens: D.R. Ioanițescu și D.R. Ioanițescu-Dere, Marco I. Barasch, V. M. Ioachim, Ștefan Mihăiescu etc. În capitolul al șaselea, corporatismul este, iarăși, judecat din punct de vedere fascist, acesta fiind corpusul de idei pe care legionarii, cuziștii sau carliștii îl reconsiderau ca sursă de legiferare în cadrul unui nou tip de organizare statală, modernă, integratoare și capitalistă. Italia mussoliniană iese în evidență ca idealul deja împlinit. Statul bunăstării fascist face parte din proiectul corporatist interbelic, iar legislația promuncă pe care și-o imaginau ideologii corporatiști comunică, în partea sa liberală, cu statul bunăstării occidental postbelic.

Abia în capitolul al șaptelea tendințele sunt unite într-o viziune de ansamblu. Mihail Manoilescu și Grigore Forțu făceau parte din două organizații corporatiste diferite, fondate în anii 1932-1933, în care se găseau reprezentanți ai profesiunilor libere sau ai gulerelor albe. Victor Rizescu își propune să aducă un plus de exactitate unor analize similare, realizate de teoreticianul corporatismului Gromoslav Mladenatz, cel care aprecia corporatismul ca prezent, în doze diferite, și în Italia fascistă, și-n Austria catolică, dar, deloc surprinzător, și în URSS. Corporatismul de stat implica dispariția conducerii de partid și a partidelor în general, păturile profesionale diverse formând și conducând de jos în sus statul în locul politicienilor de profesie. Ca atare, corporatismul poate fi utilizat doar în parte în Italia fascistă, Austria catolică sau Rusia sovietică. Puterea politică ar fi trebuit să emane de la organizațiile corporatiste pentru ca statul să fie unul sub conducerea corporatismului, această a treia cale de organizare socială de mijloc a statului modern. Interesant este că pentru Gromoslav Mladenatz corporatismul este apreciat ca forma intermediară de economie de stat practicată în URSS până la fondarea comunismului, deci una antiliberală și despotică la nivel de conducere politică, deși de viitor din punct de vedere al organizării economice. În ciuda acestei opinii sceptice asupra destinului corporatismului, Victor Rizescu insistă în a sugera analogii între corporatismul interbelic și așa-numitele ,,principii ale economiei compensatoare” (Walter Lipmann) sau ale ,,liberalismului constructiv” (Louis Rougier)[48], semănând oarecum cu ordoliberalismul german postbelic, deși, după cum rezultă din cele mai multe teoretizări, corporatismul pare a fi, în cea mai mare măsură, politica de stat ,,revoluționară” și distinctă a ideologiilor fasciste care au bântuit Europa între 1920 și 1945.

Note:


[1] A se vedea recenzia noastră, ,,Discursuri la capăt de drum”, 23.01.2013. Vezi la: https://vicuslusorum.wordpress.com/2013/01/23/discursuri-la-capat-de-drum/. Accesat la data de 8.07.2021.

[2] Victor Rizescu, Canonul și vocile uitate. Secvențe dintr-o tipologie a gândirii politice românești, Editura Universității din București, 2015, pp. 36-37.

[3] Ibidem, pp. 51-52.

[4] Ibidem, pp. 60-61.

[5] Cu toate că Victor Rizescu afirmă la pagina 81 următoarele: ,,Problema esențială a lui Zeletin nu este cea a adaptării marxismului într-o țară înapoiată, ci cea a relației dintre România și Occident. Zeletin este în primul rând nu un gânditor marxist, ci un apărător al modernizării ,,în stilul” oligarhiei liberale, ce își selectează referințele intelectuale, printre care și marxismul, în funcție de prioritățile dezbaterii.”

[6] Ibidem, p. 75.

[7] Ibidem, p. 77.

[8] Volumul a fost publicat în Franța și nu este nici pe departe un capriciu de mâna a doua, în pofida reprezentărilor curente ale criticii nespecializate: ,,e vorba de ciudata sa pasiune pentru studiul paleontologiei și al antropologiei, domenii în care va publica lucrări voluminoase dar de mică valoare.” (Op. cit., p. 99). Victor Rizescu ar binevoi să țină întâi în mână cele șapte sute cincizeci de pagini din Viața mamiferelor și oamenilor fosili și să le răsfoiască doar pentru zece minute pentru ar descoperi cât de nedrepte sunt aprecierile sale din fuga condeiului. O reconsiderare pentru publicul cultivat a omului de știință Henric Sanielevici, vezi Alexandru A. Popovici, ,,Henric Sanielevici: biolog și antropolog”, Lettre Internationale, ediția română/ toamna 2014, pp. 71-81.

[9] Victor Rizescu, Canonul și vocile uitate. Secvențe dintr-o tipologie a gândirii politice românești, Editura Universității din București, 2015, p. 110.

[10] Ibidem, p. 140.

[11] Ibidem, p. 146.

[12] Ibidem, p. 159.

[13] Ibidem, p. 171.

[14] Ibidem, p. 204.

[15] Ibidem, p. 229.

[16] Ibidem, p. 245. Acesta este un punct de vedere pe care îl regăsim restaurat ca valabil până astăzi în Adi Dohotaru, Socialiștii. 1835-1921, Editura Cartier, Chișinău, 2019, pp. 243-268.

[17] Ibidem, p. 269.

[18] Ibidem, p. 273.

[19] Ibidem, p. 313.

[20] Ibidem, p. 327.

[21] Ibidem, p. 332.

[22] Victor Rizescu, Eseuri despre politica memoriei. Accente și recalibrări aniversare, Editura Neverland, București, 2020, p. 76.

[23] Victor Rizescu, Statul bunăstării pe filiera românească. Fracturi ale dezvoltării și rupturi ale memoriei, Editura Pro Universitaria, București, 2019, p. 20.

[24] Ceea ce constată și Victor Rizescu la pagina 64: ,,Este însă grăitor pentru persistența contradicțiilor amintite că înseși camerele de comerț concepute ca expresii ale noului spirit economic au luat în considerare măsuri de salvare a breslelor de spirit premodern.”

[25] Ibidem, pp. 23-24.

[26] Ibidem, p. 26.

[27] Ibidem, p. 29.

[28] Ibidem, p. 36.

[29] Ibidem, p. 41.

[30] Ibidem, p. 44.

[31] Ibidem, p. 56.

[32] Ibidem, pp. 58-59.

[33] Ibidem, p. 82.

[34] Ibidem, p. 89.

[35] Ibidem, pp. 90-91.

[36] Ibidem, p. 104.

[37] Victor Rizescu, Ideology, Nation and Modernization. Romanian Developments in Theoretical Frameworks, Editura Universității din București, 2013, pp. 45-46.

[38] Ibidem, p. 75.

[39] Ibidem, p. 107.

[40] Ibidem, p. 94.

[41] Ibidem, p. 208.

[42] Victor Rizescu, DevelopmentLeft and Right: Ideological Entanglements of Reformist Projects in Pre-communist Romania, Editura Universității din București, 2018, p. 59.

[43] Ibidem, pp. 100-101.

[44] Ibidem, pp. 140-147.

[45] Ibidem, p. 149.

[46] Ibidem, pp. 182-186.

[47] Ibidem, p. 212.

[48] Ibidem, p. 279.

Publicat în Lecturi | Etichetat | Lasă un comentariu

Nacela cu optzeciști


În materie de critică literară, Cosmin Ciotloș este un caz curios. Îndeobște, articlierii români își adună recolta în volume grosuțe, care se aștern pe raft ca noianul de omăt. După ce trece anotimpul de vrajă al generației lor, criticii se citesc așa cum se sorb limonadele vara: refreshing, but not more than that. În conformitate însă cu tectonica generației sale, care aspiră la realizări sobre, mai durabile în timp, Cosmin Ciotloș își publică teza de doctorat, susținută în toamna anului 2013, cu titlul schimbat, Cenaclul de Luni. Viața și opera (Editura Pandora M, București, 2021). După o investigație ,,la firul ierbii’’ a cotloanelor operei lui Mateiu Caragiale în Elementar, dragul meu Rache (Editura Humanitas, 2017), dar și după editarea câtorva volume din clasici, Cosmin Ciotloș s-a remarcat prin ținuta fără cusur, cusută țeapăn, a scriiturii: demonstrativ, dar puțin prea cazuistic, logic, însă pedant. Minuțiozitatea și rigoarea școlărească nu sunt mimate, ci asumate ca mijloace de a consolida o reputație și a ține la distanță prohibitivă pe intrușii diletanți. E încă prea puțin pentru a sublinia o adevărată personalitate, dacă, într-adevăr, asta se urmărește. În timpuri vitrege când vine vorba de oameni integri și transparenți, așa cum sunt cele prin care trece (sperăm să nu se stabilizeze în acest interval de infern) România trecutului recent și prezentului de mâine, câteva atribute tari conving pe oricine, oricât de grijulii am năzui să fim. Dar Cosmin Ciotloș desfide contextul imediat, frusta contingență: asemeni sinologului imaginar Herr Doktor Peter Kien din romanul lui Canetti, Cosmin Ciotloș iubește maniacal paraphernalia și brizbizurile privitoare la cărțile sale adorate. Izolat într-o cameră cu storurile de creton trase până jos, despărțit de lumea exterioară printr-o fantă de lumină amețitoare, Cosmin Ciotloș se dedă la practicile sale preferate: fără istov curăță de praf volumele, le deschide cu precizie uluitoare la ultima pagina citită, mângâie experimentat semnul de carte aurit, plimbă pieziș arătătorul pe șiragul de cuvinte care se încolonează într-un indice infinit, trage în piept norișori de praf fictivi ca vizirul din narghilea, se delectează cu câteva vocabule latinești rătăcite și bătute de vânt, pe care le notează migălos, parcă dezmierdându-le, într-un dosar de parerga și paralipomena în care se adăpostesc, rostuite milimetric, desene de arhitectură în tuș, etimologii grecești, carminele lui Catullus, ființele imaginare ale lui Borges și cele 452,(7) de trimiteri pre- și post-pașoptiste din Levantul cărtărescian. În pofida a tot și a toate, talmudismul lui nu naște extaze și nici nu îmbie la meditație. Departe de a fi un Des Esseintes valah, căci n-are vâna mistică trebuincioasă, criticul Ciotloș preferă să călătorească pedestru, caragialean, prin urbea marginală, cu multe maidane, a literaturii române, notându-și curiozități și anecdote bătrânești: aici se simte el tihnit și confortabil. Nici pomeneală de ,,răpiri în ceruri’’: la nevoie, Cosmin Ciotloș, serios ca profesorul Raat din născocirea lui Heinrich Mann, își preschimbă pe dată bastonul cu măciulie într-un șiș ascuțit, numai bun pentru a amenda greșelile de limbă, incultura groasă și grobianismul răstit și abraziv. Sufletul de toboșar într-o galerie de fotbal nu se simte pus în încurcătură nici măcar atunci când fiecare volum de poezie optzecistă este stilizat în mătăniile de sidef ale criticului literar ilustru. În spatele estetului se află, deloc ascuns, the soul of a burgessian droog.

Pentru a proba fără cimilituri, doar parțial antifrastice, cele de mai sus, vom naviga cot la cot cu autorul prin cartea sa: de data aceasta însă timona va fi în mâinile noastre. Ce își propune Cosmin Ciotloș în teza sa de doctorat? Să mute din loc gândurile inerte ale criticii noastre literare. Subiectul constă din optzecismul lunedist, care, în siajul lui Mircea Cărtărescu din Postmodernismul românesc, se deosebește astfel de neoexpresionismul ardelenesc: ,,Cultul suferinței, instrumentalizarea boemiei, atitudinea oraculară, mistica poeziei, toate acestea sunt valorile (e termenul exact) pe care școala transilvăneană, clujeană și nu numai, le opune formalismului bucureștean.’’[1] Cosmin Ciotloș face muncă de arpentor pe întinderile scrise ale criticilor literari specializați în postmodernismul optzecist. Dincolo de politețea sa inebranlabilă, unele întrebări sunt oarecum autoironice, întrucât Cosmin Ciotloș scrie în maniera unui critic impresionist tipic, însă obsesiv cu amănuntele, respectuos cu autoritățile recunoscute în cetate și temător cu judecățile de valoare, nici ele fulminante: ,,Doar că, în critica literară, spiritul critic e necesar, nu și suficient. Fără modalitate, fără tehnică (în cuvintele lui Camil Petrescu) și mai ales fără autoritate, acesta e condamnat să rămână o însușire printre altele. Mulți dintre poeții optzeciști au avut și au spirit critic. Câti dintre ei se pot lăuda în schimb cu buna posesie a unei metode de proximă actualitate?’’[2] Mutato nomine… În sine, Cosmin Ciotloș se desfășoară reflexiv pe hârtie pentru un public ticăit și expert, convins nu numai de valoarea poeziei contemporane, ci și de cea a lunediștilor. Suntem departe, la câteva zeci de etaje dedesubt, de Aisbergul poeziei moderne, Eseu asupra poeziei moderne sau de Postmodernismul românesc.

Despre Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă a lui Radu G. Țeposu aflăm că este ,,un amalgam de teorie relaxată și analize individuale cu alonjă publicistică. Sigur, un mixtum compositum asamblat cu talent, dar tot un mixtum compositum”.[3] Cele șase panoplii cu rol taxonomic ale acestuia suferă de o oarecare ,,lejeritate călinesciană’’,[4] Radu G. Țeposu ,,încurajează pe toată lumea, apreciind ici și depreciind colo.’’[5] Cu viziera trasă strașnic peste ochi, Cosmin Ciotloș nu dă verdicte, dar le sugerează. Aceeași tatonare înțepată care ține loc de critică o găsim și în aproximarea lui Ion Bogdan Lefter din Flashback 1985: Începuturile noii poezii, cu această ocazie într-o veritabilă și nepremeditată construcție în abis : ,,Oricum, selecția lui Ion Bogdan Lefter e mai severă. Sunt reținuți doar 22 de poeți, comparabili totuși ca importanță. (…) El nu construiește interpretări, ci oferă posibile soluții interpretative’’.[6] E de mirare că pentru un exeget atât de scrupulos, demonstrația laborioasă – dincolo de abundența inventarului – lipsește cu desăvârșire. Se anunță problema de rezolvat, se purcede la dibuirea teoremei care să sprijine analiza, iar, înainte de a ne aventura în hățișul gândului desfășurat în sine, Cosmin Ciotloș ne carotează așteptările printr-o tăietură lapidară a enunțurilor: ,,Cam aceasta e situația sintezelor. Despre volumele de cronici și de recenzii, cu ambiții de sinteză și ele, nu sunt foarte multe de spus’’.[7] Și nici nu sunt atât de multe de menționat despre cronicile, adunate în volum, ale lui Traian T. Coșovei. Același procedeu sumar, voit sau nu, prin intermediul căruia mașinăria de sens rămâne blocată la sol ca un planor într-o zi senină în mijlocul șesului, îl regăsim la nici o pagină distanță în legătură cu un alt scormonitor în poetica optzecistă: ,,Un alt caz îl reprezintă colecția de recenzii a lui Gheorghe Mocuța, Sistemul modei optzeciste. Și mai puțin aplicată pe text decât aceea a lui Coșovei, critica lui are de fapt două dimensiuni: una conjunctural sistemică și una amplu (chiar vast) legitimatoare. (…) Generația optzeci ar reprezenta, în ansamblul ei, un fenomen spontan (așa-zicând, de profuziune a talentului individual), confiscat întâi și apoi abandonat de criticii de meserie mai vârstnici. Perspectiva nu are, în mod evident, detentă teoretică’’.[8] Just, dar ce propune, în contrapartidă, Cosmin Ciotloș? Înghițim în sec, flămânzi. De altminteri, în afara infirmării de sus a spuselor rezumate ale lui Gheorghe Mocuța, nu ne ciocnim de blocul de marmură al unor silogisme splendide, cele capabile să distileze vinul în coniac. Legitimările lui Gheorghe Mocuța sunt lovite de ,,laxism’’. Până și distanțările lui Cosmin Ciotloș sunt parcă bemolizate: ,,Câteva vorbe doar despre Andrei Bodiu: cel mai important câștig adus de el exegezei acestei generații e tocmai renunțarea la conceptul de generație. În locul lui e propusă ,,direcția’’, o noțiune dintru-nceput mai deschisă, dar mai puțin permeabilă ca inventar’’.[9] Eminamente refractar la orice teorie, pusilanim cu argonauții generalizărilor cutezătoare, Cosmin Ciotloș nu are decât gesturi de curtoazie pentru cei cu care împărtășește afinități și brefe dojeni, în surdină, simulând grații concesive, pentru oricine manifestă – cu o excepție pe măsură – un crâmpei de antipatie față de olimpienii lunediști. ,,Deși susceptibile de tezism și ambreiate împotriva orientării reprezentate de Cenaclul de Luni, opiniile lui Radu Andriescu ar fi meritat din partea criticii de întâmpinare o atenție sporită’’.[10] Discutând lucrarea lui Mihail Vakulovski, Portret de grup cu ,,generația 80’’, ,,primul demers analitic care nu poate fi bănuit de partizanat’’[11], punctând ,,empatia stilistică’’[12], Cosmin Ciotloș decantează aseptic, dar nu teoretizează nicidecum: din păreri, notițe și fandări retorice, crede el că se vor ivi coloniale critice nemaivăzute la noi.

Ambiția se împlinește complet în examinarea riguroasă, frame by frame, a rolului jucat de revista Amfiteatru în lansarea optzeciștilor pe apele ceaușismului hemiplegic. Cenaclul, această ,,comunitate interpretativă’’, cu o formulă împrumutată de la Stanley Fish, devine unitatea de măsură a poeților optzeciști grupați în umbra protectoare a lui Nicolae Manolescu. ,,La toate nivelurile, definiția comunităților interpretative poate umple conturul lăsat de absența unei conceptualizări satisfăcătoare a noțiunii de cenaclu’’.[13] Inefabilul poate fi uneori o strategie pragmatică. Cu atât mai mult cu cât, fără să citeze lucrarea recenta a istoricului Alexandru Mamina, rămasă pe lista de lecturi, și simplificând interesat un fenomen ceva mai puțin rectiliniu decât îl prezintă, Cosmin Ciotloș nu se ferește de a comite o ablație în problema spinoasă a cenaclurilor bune vs. cenacluri rele, cele care deviază ,,grosier’’ de la misiunea lor de dicționar: ,,S-ar putea vorbi, în prelungirea aceleiași idei, despre deriva instituită de Cenaclul Flacăra (un fenomen de o popularitate greu cuantificabilă): suita de spectacole mai cu seamă muzicale, antrenate pe stadioane de Adrian Păunescu, a deviat grosier sensul conținut în titlu. Cum rolul publicului era infim, iar reacțiile îngăduite acestuia acopereau doar plaja foarte îngustă a ovațiilor (despre rarisimele și inclementele bilete anonime nu este cazul să pomenim, ele fiind mai curând niște declanșatori pentru răbufnirile orgolioase ale conducătorului), devine limpede că denumirea nu se mai justifică. Ca și în alte cazuri (vezi sintagma ,,generație în blugi’’, masiv circulantă cândva), Păunescu a încercat o apropiere terminologică’’.[14] Din execrarea aluzivă a unora se derivă apologia altora, e adevărat, una cum grano salis, sporind eficiența laudei. Acestea sunt giumbușlucurile retorice ale lui Cosmin Ciotloș, micile sale ,,incartade juvenile’’. Astfel, lunediștii ajunseseră la mușcături politice, dar, ei bine, unele fără disidență și nici pic de eroism. E mușcătura care păstrează smalțul dinților intact. ,,Mărturiile participanților sunt, în context, extrem de prețioase. Nu atât pentru anecdotele conținute (pe cât de numeroase, pe atât de divergente uneori), cât pentru imaginea pe care o oferă: aceea a unui laborator de tehnici de lectură; înclinat spre conceptualizare, dar nu spre abstractizare; profund literar, aproape escapist, dar în același timp opoziționist sub raport politic’’.[15] Cum se justifică opoziționismul de importanță secundă, dar îndeajuns de puternic încât să creeze pulsiuni revoluționare? ,,…[O]poziția politică a tinerilor era una reală. Niciunul dintre membrii Cenaclului nu vorbește despre ea ca despre o prioritate, dar fără excepție, ea este recunoscută. Mușina avansează o ipoteză contrafactuală demnă de interes: anume aceea că, dacă n-ar fi fost desființat, probabil cercul acesta ar fi ajuns, nu peste mult, să conteste explicit sistemul. Și nu e o întâmplare că Revoluția din decembrie 1989 i-a găsit pe destui dintre foștii cenacliști pe baricade’’.[16] Contestări verbale răstite găsim mai greu înainte de momentul izbucnirii Revoluției. Câteva rânduri mai jos aflăm parte din motivele personale pentru care nemulțumirea fierbea și în sângele optzeciștilor: ,,Studenți străluciți în majoritate, lunediștii au fost nevoiți, de pildă, să se consoleze cu posturi de profesori în zone aproape nefrecventabile. Supracalificați fiind, au ajuns să predea la capătul lumii (Întorsura Buzăului e locul în care-a fost repartizat Alexandru Mușina) sau, situație fericită, la școli mărginașe din București (ca Mircea Cărtărescu)’’.[17] Aceasta era condiția socială a celor mai mulți români în anii 1980, iar meseria de profesor nu ducea greul mastodontului industrial ceaușist. Ar fi util pentru un istoric literar atât de meticulos precum cel de față să ne precizeze, într-o viitoare ediție, condiția de membru de partid și activitatea politică, oricât de formală și de ștearsă a fost/ar fi fost, a unora din cenacliști. Doar nu putem să credem că majoritatea lor nu deținea carnet de membru P.C.R. Cine a jurat, măcar din complezență, fidelitate partidului? Tăcerea domnește momentan deasupra coloanelor. Din primăvara anului 1977 până în octombrie 1983, Cenaclul de Luni pâlpâie, arde și iradiază. Avatarurile sale de etapă sunt Cenaclul Rapidului, echipa feroviară luptând deja anticeaușist cu Steaua București prin intermediul cântecelor ,,goliardice’’ de galerie, și Cenaclul din Tei, ambele ,,conclavuri’’ efemere. Și aici Cosmin Ciotloș încearcă să trimită în direcția unui ,,americanism’’ inconștient și neruminat, id est a unui liberalism anticomunist, și a unor poziționări politice antiregim. Efortul, atâta cât există, nu e încununat de succes, rămânând un demers necreditabil.

Dacă, totuși, Cenaclul Flacăra e ars în efigie într-un paragraf oarecare, revista Săptămâna, sub pana lui Eugen Barbu, are parte de un tratament special. Este deopotrivă cel mai elocvent și mai rudimentar capitol din teza de doctor a criticului. Cenaclul de Luni apare parcimonios în revista Săptămâna – ,,nu e menționat de mai mult de douăzeci de ori’’.[18] Liniile de luptă sunt trasate cu rigla de Cosmin Ciotloș, fără minimă distanță dubitativă, asumând facil, de fapt, perspectiva istorică a uneia din părți, cea care a câștigat războiul în 1989: ,,Conflictul tacit dintre naționalismul obedient politic și cosmopolitismul critic avea să se acutizeze pe fondul demascării plagiatului lui Eugen Barbu (cu probe, fiindcă altminteri încercări în acest sens mai existaseră)’’.[19] De unde și până unde Eugen Barbu, alături de grupul său de presiune, sunt servili în materie de naționalism? De ce neapărat ancilari? În plus, criticii cosmopoliți pot fi orice din punct de vedere ideologic, de la naționaliști cu măsură până la retrograzi sadea. Rare sunt trimiterile lui Cosmin Ciotloș la bibliografia occidentală, iar studiul clasic al antropologului american Katherine Verdery, National Ideology under Socialism, nu ajunge, din păcate, sub ochii scrutători ai istoricului literar. În dosarul optzecismului, Eugen Barbu este inițial scutit de tentații ideologice pe față, de orice culoare ar fi acestea, ceea ce pare firesc în lumina faptului că acesta se înscrie în nota dominantă a intelighenției românești prerevoluționare: ,,Chiar dacă orientată în mod sistematic defavorabil, discuția rămâne la nivelul textului. Singurele semne de întrebare le pot ridica numeroasele preconcepții ascunse în spatele cuvintelor. Sunt însă preconcepții literare, unele active însă, nu ideologice’’.[20] Uvertura începe cu intervențiile lui Dan Ciachir[21] și e continuată cu jurnalistul Ion Cristoiu, acuzat de ,,zelul limbajului de lemn’’[22], deși acesta scrie în aceeași notă fadă cunoscută din toată cariera sa gazetărească postdecembristă. Abil, Cosmin Ciotloș aduce pe scenă câteva mostre din contribuțiile altor cenacluri ale epocii. Nivelul acestora nu merge mai departe de clișeizarea patriotardă a indicațiilor de partid. ,,Că nivelul producțiilor nu depășea pragul veleitarismului o atestă și faptul că, în afară de această rubrică profilactică (unde, din când în când, se mai cita din ,,lucrări’’), nici Săptămâna nu și-a asumat riscul de a publica versuri publicate pe această filieră’’.[23]

Contraatacul prin învăluire merge țais: un anume George Morărel, comentator uitat astăzi de publicul cititor, este invocat cu un articol nu tocmai prost scris – și nu mai puțin prețios în vocabular decât scriitura căutată a lui Cosmin Ciotloș din prezent – pentru a dovedi, fără drept de apel, nulitatea acuzelor aduse de acesta. Morărel se face vinovat de gusturi vetuste și de ,,substanțialism reprobabil’’[24] în ceea ce privește poezia: acesta îl acuză pe Mircea Cărtărescu, în cor cu alte voci critice (,,cele mai odioase și mai persistente clișee’’[25]), că ,,n-ar fi decât un bricoleur de registre’’. Substanțialismul zace într-un paradox axiologic: lirica este anistorică în intenții, dar cadrele ei sunt plasate în poezia românească de până la 1900. De parcă simpla fanare nu ar fi de ajuns, Morărel se lansează în jocuri de analogii liminar aberante: ,,numele unor Benn sau, mai jos, Brecht ca termeni flourescenți și impozanți, apar în referiri dintre cele mai arbitrare’’.[26] Cosmin Ciotloș speculează imediat, gâfâit: se punea la cale o campanie de defăimare a lunediștilor. Creierul din spatele întregii operațiuni e irigat de umorile lui Eugen Barbu. Am ajuns, după un scurt detur, unde voiam încă din primul moment, circulus in probando. Având în vedere tirajul de 65,000 de exemplare și colaborarea cu organele de represiune ale statului comunist, lectura defazată, moralizatoare și îngustă a lui Eugen Barbu – pentru a-l parafraza pe Cosmin Ciotloș – nu poate fi decât malefică. Rudimentar și răzbunător, Eugen Barbu țintea la demolarea unor cariere și năruirea unui grup literar. O cascadă de insulte clocotitoare echilibrează faptele îndoielnice de acum aproape jumătate de secol ale lui Eugen Barbu, de parcă scandalul de atunci, astăzi indubitabil consumat și nemaiantrenând destine, încă fierbe în scocuri: ,,Niciun pic de tact în izbucnirea lui Barbu. Vanitate și egoism, în schimb, fără limite. (…) Odios cum era, neinstruit cum era, Eugen Barbu s-a ocupat, ani de-a rândul, de critica de poezie. (…) Toți s-au menținut în sfera lor de competență, o noțiune care prolificului Barbu, avid de spațiu cum el însuși se declara, nu părea să-i spună prea multe. (…) Dacă n-a făcut carieră, cauza trebuie căutată în altă parte: omul era vulcanic și resentimentar; nu-și definitivase studiile universitare, cultura completându-și-o mai apoi de unul singur, tenace, dar haotic; în sfârșit, reducerea exercițiului analitic la reacția publicistică directă. Bosa teoretică îi lipsea. (…) Postura de legiuitor îl tenta’’.[27] Vina de a atenta la viața și opera Cenaclului de Luni – cum s-ar zice clamoros – se răsfrânge și asupra operei, ghilotinată în doi timpi și trei mișcări de taste: ,,Modul său esențialmente conflictual de a vedea lumea (romane ca Groapa, Principele sau Săptămâna nebunilor diferind unul de celălalt doar stilistic, nu și substanțial, toate împărtășind un decadentism rugos) nu lasă loc pentru nuanțe’’.[28] Venind din partea unui pugilist temerar, prins în încleștări scurte cu orice adversar ocazional al gusturilor sale ,,proprii și personale’’, cum se dovedește Cosmin Ciotloș, conflictualitatea nu e sine neajunsul suprem, însă tot despre decadentism – indubitabil, unul epuizat de rafinament – vine vorba și în Craii de Curtea-Veche, nemaipunând la socoteală manierismele patente din romanele lui Mircea Cărtărescu. Quod licet Iovi, non licet bovi. Diversionist, necivilizat, extrăgând versuri și fraze din context, spectaculos în exprimări laconice, Eugen Barbu e pus la stâlpul infamiei. Asta putem să înțelegem. Mai greu de înghițit, credem, este ceea ce are în comun în chip paradigmatic acest critic literar veleitar cu atâția alți critici ai aceluiași interval istoric, unii canonici. Comentariul de poezie nu s-a modificat radical nici astăzi în cultura română, iar apelul a priori la discernământ – nicăieri explorat convingător – ține de registrul butaforiei: ,,Nu necesită nici rigoare manifestă, nici cultură sistematică, nici aplicație reală. Importantă e, în schimb, formularea. Care, cu cât e mai sagace, cu atât are șanse mai mari să se impună fără un prealabil control al discernământului’’.[29] Formularea trebuie să fie seniorială, în maniera lui Nicolae Manolescu, pentru a trimite semnale pozitive antenelor delicate ale cititorilor snobi. Firește, dictatura gustului e nedreaptă, cum singur observă Cosmin Ciotloș, doar că această tiranie de gust nu se referă exclusiv la părerile failibile ale lui Eugen Barbu. De s-ar fi redus la o chestiune de incompatibilități estetice, din care cititorul neutru să fi conchis pe cont propriu că Eugen Barbu operează cu un aparat conceptual cel puțin dubios, Cosmin Ciotloș ar fi ieșit de o mie de ori mai câștigat[30]. ,,Cum bine remarcă Nicolae Manolescu, despre un sistem critic nu se poate vorbi. Pentru Barbu, teoria se confundă cu reglementarea. Multe din încercările sale de a conceptualiza eșuează în indicații. Critica criticii înseamnă admonestare și atât’’.[31] Venind dintr-o cultură literaturocentrică ateoretică – ca să nu zicem iritată de (și indiferentă la) sistematizări de natură teoretică –, Eugen Barbu e un caz clasic de ab uno disce omnes, așa că diagnosticul lui Cosmin Ciotloș nu e atât nedrept, cât unidirecțional și limitat ca deschidere. Totuși, defectele, văzute din alt unghi, declanșează bruște simpatii, dar unele anodine: ,,Când încearcă să expliciteze, Eugen Barbu e confuz. Metaforele spontane îi reușesc, căci îndărătul lor se simte, nu o dată, ideea. E, din această cauză, un bun portretist de poeți. Crochiurile sale nu seamănă cu realitatea, dar transmit destul din ipoteză. Sunt gratuite și arbitrare’’.[32] Însă tot nota negativă predomină, Cosmin Ciotloș simțind nevoia – nu tocmai elegantă de această dată – să citeze din memoriile lui Ovid S. Crohmălniceanu pagina în care acesta din urmă se delectează persiflant cu detalii biografice prea omenești: Eugen Barbu e copilul teribil din flori al prozatorului și jurnalistului Nicolae Crevedia, de parcă ascendența unui G. Călinescu, printre atâția alții, n-ar fi chiar mai umilă și mai vitregă, mai vulnerabilă la o examinare psihanalitică decât cea a lui Eugen Barbu. Într-o țară cu o elită de strânsură, văduvită de pedigree, atunci și acum, asemenea comentarii cad în păcatul clasismului și al micimii sufletești de rând. Pentru a nu părea că exagerăm într-un fel sau că punem de la noi, continuăm cu frânturi din capitolul rezervat ,,truculențelor’’ barbiene: resentimentar, agitat, hărțuindu-i în scris maniacal pe Florin Iaru și Mircea Cărtărescu, ,,Barbu servea cauza, denunțând, cu documente altminteri clasificate, adversarii regimului, și era la rândul lui servit de serviciile secrete, adversarii personali devenind obiective de cercetare pentru acestea’’.[33] Mai mult de atât, Eugen Barbu atentează la demnitatea criticii literare, acesta iluzionându-se că o practica cu talent: ,,Concepute ludic, într-o dispoziție aparent benignă, mustrător-amicală, înțepăturile acestea sunt nocive nu prin ce spun, ci prin ce ratifică: agresiunea, prin reprezentanți, la adresa instituției criticii literare; și, respectiv, fortifierea unor preconcepții legate de echipa de la România literară’’.[34] La o mai atentă examinare, vorbim de atacuri securistice la persoană[35], care nu mai conving de la un punct încolo: ,,Destul de stereotipe ca manifestare, rechizitoriile pot părea, astăzi, inofensive. (…) Deși au ambiția de a deveni tipologii, etichetele lui Barbu sunt confuze în așa măsură încât nu o dată se întâmplă ca exemplele oferite de el sub o siglă să interfereze, pentru un răstimp, cu o altă siglă. Taxonomia împrumutând regulile insultei, ea nu e mai niciodată luată în serios. Umorile negre îi cangrenează întregul sistem ordonator’’.[36] Odioasele prejudecăți ale lui Eugen Barbu, luând forma unui ,,verbiaj incontrolabil’’, funcționează ca o instigare publică ,,la măsuri de ordin politic’’.[37] Acesta are un ,,stil jos’’, lovit de ,,hiperacuzie estetică’’. Manipulează și minte, induce în eroare și răstălmăcește[38]. Ciocnirea cu poezia lui Liviu Ioan Stoiciu demonstrează limitele de cititor malițios și superficial ale lui Eugen Barbu[39]. Din pasajele citate copios rezultă că Eugen Barbu se revendică mai degrabă din împunsăturile critice ale lui G. Călinescu, iar strategia sa estetică consistă în descoperirea unor urmași de calibrul lui Eminescu sau Arghezi, semn că liderul de la Săptămâna se inspira din repere vetuste, inclusiv cele de natură morală. De aici până la ,,o veritabilă confruntare de ideologii de lectură’’ cu criticii de la România literară e cale lungă. Postcomunismul și primele decenii din secolul XXI confirmă similaritatea dintre ,,adversarii de idei”, dacă nu în ceea ce privește gustul, atunci cel puțin din punctul de vedere al criteriilor estetice largi. Desuetul critic literar Eugen Barbu duce o campanie împotriva subversiunii ,,americane’’ în poezia patriei socialiste. Cosmin Ciotloș intervine salutar: optzeciștii mitologizau în esență ,,paradisul’’ din Statele Unite sub forma unui ,,vis societal’’. ,,Cărtărescu și restul membrilor Cenaclului de Luni ar emula, de fapt, poezia americană. E, și aceasta, una dintre marotele criticii românești. Că, pe bună dreptate, tinerii scriitori ai anilor optzeci s-au revendicat de la cultul Generației Beat e adevărat. Dar au făcut-o de la mare, foarte mare distanță, mitizând de fapt un stil de viață’’.[40] Să lăsăm deoparte caleidoscopul de năravuri rebarbative barbiene. Reproșul acestuia, repetitiv și anost, este surprins corect de Cosmin Ciotloș: ,,limbajul, oricât de diversificat, nu reușește să se coaguleze în poezie adevărată’’.[41] Din premisele date anterior, Eugen Barbu este egal cu el însuși: dacă greșește, atunci ,,orbirea sa’’ estetică pornește nu din ranchiună, ci dintr-o altă înțelegere a poeziei, una catalogată nimicitor de Cosmin Ciotloș. Mutarea accentului pe subversivitatea cenaclistă a optzeciștilor antamează declamații pro domo anticomuniste, care sunt neverosimile retrospectiv. Nu e vorba de disidență la mijloc în acest caz. Dacă socotim ,,rezistența prin cultură’’ ca o manifestare post festum a unei conștiințe subiective și orientate spre spălarea vinei de a fi fost cândva lașă, atunci oricine nu scria texte de propagandă în R.S.R. era dizident. Dar aceste aprecieri nu mai contează din momentul în care, referindu-se la Eugen Barbu, ,,acum, cu doi ani înainte de prăbușirea comunismului, imaginea lui a pierdut orice urmă de umanitate. Barbu nu mai e nici măcar prozatorul acid de altădată. E un robot mecanizat programat să distrugă și să maculeze’’.[42] Am intrat de mult în logica barbară a vorbei penser contre c’est penser comme.

Discutând despre seria de Caiete ale debutanților, Cosmin Ciotloș observă că ,,practica de tip recif’’ a comilitonilor optzeciști întâmpina opoziția de șarpe boa a Partidului Comunist: ,,S-ar putea spune că aceasta făcea parte dintr-un mai larg program de carantină ideologică impusă tinerei generații artistice, pe care, controlând-o, limitându-i mișcările și anexând-o simbolic, Partidul o infantiliza’’.[43] Poeții fuseseră în parte deja antologați și într-un număr ,,legendar’’ al României literare din 1978[44]. Pe măsură ce ne apropiem de anul fatidic 1989, ,,blocada simbolică’’ se acutizează. Regimul își sabota talentele și, prin extrapolare, viitorul.

După acest capitol-za, cartea intră pe turnantă, din acest loc până la sfârșit, fiecare capitol fiind rezervat câte unui poet optzecist (lunedist sau nu) marcant. E peste putință de afirmat dacă analiza are un reper fix – de natura unui ax central al teoriei – sau dacă plutim în indeterminarea unor viziuni nebuloase de ansamblu, în care Cosmin Ciotloș își campează notele de lectură, cronicile de laborator și asocierile libere și ingenue de idei. Din când în când, criticul recurge la trimiteri în prelungirea eseului de tinerețe bloomiană, The Anxiety of Influence: A Theory of Poetry, din 1973, în care Harold Bloom, controlând creativ un jargon freudiano-nietzschean, clădește continuități contradictorii, de inspirație hegelienă (se resimte prezența de fundal a unui Aufhebung necontenit), între cei mai energici poeți englezi din ultima jumătate de mileniu. Din cele șase ,,proporții recapitulative’’ (revisionary ratios), singurele aleatoriu și marginal puse în joc indică fie prezența nevoii subconștiente de a completa în antiteză munca înaintașilor (tessera) printr-un fragment ce schimbă ordinea poetică de până atunci[45], fie pe cea a morților apăsători, cum este cazul poeziei cărtăresciene, care nu-și parodiază antecesorii, ci lasă impresia vie că este imitată și bântuită de ei, creându-și din țărână precursorii (apophrades)[46]. Însă ar fi prea mult să cerem lui Cosmin Ciotloș raționamentele sofisticate ale unui Harold Bloom. Criticii români detestă să fie considerați fastidioși în exercitarea facultăților inteligenței, preferând scurtăturile pitorești, lesne delectabile.

Despre Traian T. Coșovei cel matur aflăm că este copilul promițător din volumul Cântec să crească băiatul (1959) al tatălui său, Traian Coșovei. Relațiile spirituale dintre ce găsim în Bătrânețile unui băiat cuminte, carte publicată la patruzeci de ani de către Traian T. Coșovei, îndrăgostit de biografia sa, și cartea de la o vârstă apropiată a părintelui său sunt surprinse în mod original. În rest, criticul e cantonat în impresii fulgurante: ,,E o alchimie complicată, în care trăitul și formularea lui trebuie echilibrate după legități care variază de la o situație la altă, păstrând totdeauna loc pentru o uncie de hazard. Problema e veche. Iar rezolvarea pe care i-o oferă Traian T. Coșovei surprinde mai degrabă prin intensitate decât prin originalitate’’.[47] Altfel, poetul optzecist joacă ,,o efervescentă comedie a libertății’’[48] și a căutat ,,să transforme actul scrisului într-un instrument al uitării’’.[49]

Poezia Marianei Marin este surprinsă într-o manieră identică: ,,fusese, pe întregul parcurs al anilor optzeci, una dintre vocile neconcesive ale literaturii de ultimă oră de la noi’’[50]. Insurgentă, nemiloasă, anticomunistă.

Al treilea poet este Romulus Bucur, pe care Cosmin Ciotloș vrea să-l scoate din ghearele tocite ale criticii consensuale, care îi înregimentează poezia ,,drept cotidiană, biografică, austeră, ironică ș.a.m.d.’’.[51] În pofida puzderiei de amănunte, concluzia este tutti frutti: ,,Măsurată ,,pe traseu’’, prin intervenții publicistice ocazionale, poezia lui Romulus Bucur a putut părea când caligrafică și imatură, când reportericesc-alertă, când, destul de romantic și de nemodelat, o expresie directă a sentimentului. (…) Unii comentatori i-au radiografiat stilul, găsindu-l descărnat și agonic. Pentru alții el a rămas o pată albă în istoria literaturii recente’’.[52]

Florin Iaru, a cărui poezie se lasă filtrată de un ,,asociaționism molecular’’, este prietenos și cotidian, politizat doar homeopatic. Branșat la consumerismul occidental ca deziderat generațional, Florin Iaru e suspendat pe trei catalige: ,,plăcerea estetică (epurată de etichete și adjective); ritmul (,,este coloana vertebrală a dinozaurului’’), și, crucială, neliniștea (dar o neliniște de ordin stilistic)’’.[53] Acestea sunt fundamentele.

Jocurile absurd-shakespeariene ale lui Ion Stratan sunt considerate ,,comutări ceremonioase’’.[54] ,,În fond, și interpretările regizorale de top decurg din asemenea intervenții abuzive’’.[55] Însă totul este injectat de ,,o tensionată subtilitate’’.[56] Până și ilizibilitatea cauționează o virtute, iar pastișările ludice se botează eufemistic drept ,,creativitate cu repetiție, producând nu poeme, ci grupaje, cicluri, colecții’’.[57]

Capitolul despre Alexandru Mușina își asumă un caracter de ,,critică în ramă’’: ,,Am avut, în urmă cu mai mulți ani, șansa de a intra în posesia unui document neprețuit: un exemplar al Străzii Castelului 104 adnotat de unul dintre colegii de generație ai lui Mușina. Numele lui contează mai puțin. E de-ajuns să spun că e, și el, un poet lunedist de primă mărime’’.[58] Poezia ca autoscopie savantă, în căutarea ,,substratului conceptual’’, îl preocupă în primă fază pe Alexandru Mușina, urmată după 1990 de visceralitate și sexualitate dezinhibate.

Ion Mureșan se intersectează cu Marta Petreu într-o clarobscuritate lunedistă. ,,Amândoi practică o poezie neagră, o poezie a jeurilor și a sinelui vulnerat. Dar diferențele, mai ales cele de postură și de imaginar, sunt uriașe’’.[59] Marta Petreu se lansează în exerciții de deconstrucție virulentă. ,,Devorarea prietenului. Acesta este motorul poeziei Martei Petreu. De aici îi vine, încă de la debut, combinația de radicalism conceptual și de confiență emoțională’’.[60] Ce caută cei doi poeți ardeleni lângă falanga lunedistă? ,,În orice caz, pe terenul speculației, ei sunt la fel de tehnici pe cât s-au dovedit lunediștii pe acela al improvizației livrești’’.[61] Volumele lui Ion Mureșan, Cartea de iarnă și cartea Alcool ies in relief prin condensarea unor sofisme într-o ,,poeticitate indicibilă’’. ,,Discursul interior al poemului (adică ceea ce pretinde poetul că ar fi spus) este, practic, modelul experimental al poeziei lui Ion Mureșan: o sumă de imagini disjuncte care se coagulează pe parcurs’’.[62]

Bogdan Ghiu a fost inventariat într-o căsuță care nu i se potrivește, crede Cosmin Ciotloș, pentru care poezia lui Bogdan Ghiu e ceva mai mult decât ,,eventualele înclinații spre metafora suprarealistă, spre amplitudine, spre remake-ul ironic, spre aluziv trebuiau numaidecât suspendate: le practicau deja, vocal, colegii mai experimentați. A persevera în ele l-ar fi transformat pe tânărul poet într-un epigon proxim’’.[63] Printr-o manolesciană formulă dibace, ,,pare să fi trecut neobservat un eseu…’’, Cosmin Ciotloș îl receptează pe Bogdan Ghiu ca pe un paratrăsnet generațional, prozaic, rezumând astfel portretul poetului traducător: ,,Lumea lui constă, de fapt, dintr-un ecran mental pe care se profilează la lectură emoțiile, angoasele, entuziasmele, ticurile poeților din generația optzeci’’.[64]

Poetul revoluționar anticomunist, una dintre scânteile revoltei timișorene din decembrie 1989, Ion Monoran, mort la aceeași vârstă cu Virgil Mazilescu, beneficiază de câteva reconsiderări admirative: ,,Toți tinerii poeți autentici abhorau maculatura de partid. Particulară, la Monoran, e în schimb o combinație cu totul neobișnuită de solidaritate și singularitate. Poetul are aspirații comunitare și instinct segregaționist”.[65] Poetul are darul de a fi ,,inimitabil’’, iar Cosmin Ciotloș ghicește sistemul lui de operare: ,,Principiul e acela al hologramei sau al projectionmapping-ului: Ion Monoran construiește coloane, arhitrave și contraforți, toate imponderabile, pentru a fixa, astfel, conturul golurilor. Indiferent de natura lor. Scurt spus, sensibilitatea lui e una de tip compensator. Cu nuanța că această compensare nu ornează, ci contracarează. E o caracteristică a întregii sale poezii’’.[66]

Viorel Padina se bucură de un capitol în care predomină reabilitarea și scoaterea din uitarea parțială în care a căzut, acesta fiind, pentru scurt timp, un rival credibil al lui Mircea Cărtărescu încă de la începutul anilor ’80, deși debutează în volum abia după Revoluție. ,,Hipnotizatorii lui Padina pot fi la fel de bine secretari de partid, ofițeri de Securitate, holograme, îngeri căzuți, năzăriri (…) sau simple structuri semantice de tip OuLiPo’’.[67] Restul considerațiilor plutesc în licoarea primordială a ,,impresiunilor’’ – pentru a folosi un cuvânt de-al lui Ciotloș însuși –  criticului: ,,(…) Padina e născut, iar nu făcut. Copilăria și adolescența și le-a trăit într-o ,,logosferă’’ deja amprentată de bizantinisme. Aerul timpului erau unul încărcat de aluzii. (…) Se răsfăța cu lipsa de instrucție și se declara un spontan’’.[68] Arghezi, Ion Barbu și Bacovia au aroma fructelor edenice ale pământului, tescuite de harul lui Padina (,,o remarcabilă unitate de voce’’[69]). Nu puteau absenta prețuirile emfatice: ,,Dintr-un poet înzestrat, Viorel Padina a devenit, fără escale, un poet adevărat’’.[70] Se stabilesc grabnic filiații cu poetul nouăzecist Cristian Popescu.

Poezia lui Daniel Pișcu este remorcată lunediștilor, acesta scriind cu ochii la ,,micile nuclee de spectatori/ auditori/ colaboratori’’.[71] Astfel, Daniel Pișcu antrenându-se și lăsându-se stimulat mai mult decât media lunedistă: ,,Așa trebuie citite și numeroasele concetti infantile și paradoxale care convoacă spiritul și stilul primelor încercări. Nu e vorba nici de manieră, nici de nostalgie, ci de o formă curioasă de dependență. Creativitatea lui Daniel Pișcu se activează prin contact, iar morfologia ei e cea a recifului’’.[72]

Capitolul despre poezia Ileanei Zubașcu și – doar în subsidiar, prin ricoșeu – cea a fratelui Ion Zubașcu este o altă ocazie pentru a plăti polițe fie lui Adrian Păunescu, fie tipului de cenaclu pe care îl cultiva megalomania acestuia, unul la antipozii celui autentic optzecist, viz lunedist. Întâi se marșează pe figura de macho abject a lui Adrian Păunescu[73], care șantaja sexual poete. Apoi, lirica Ileanei Zubașcu este tăiată din pretinsa rădăcină lunedistă și plantată în soluri mai sărace și mai clisoase generațional: ,,Fiindcă, departe de a anunța o nouă sensibilitate, ele pot la fel de bine reprezenta nici mai mult, nici mai puțin decât o șlefuire, o lăcuire a limbajului de lemn al epocii’’.[74] Se pune accentul pe ,,titanismul vulgar’’ al imageriei poetei. Poetica ei amintește de un reportaj oarecare, ,,prăbușindu-se într-un clișeu de șlagăr comunist’’[75]. Perspectiva e întru totul ,,de un conformism insolvabil’’. Securea cade inexorabil: ,,Sunt versuri datate, profund inactuale, dependente de un anume curent de gândire (susceptibil și esteticește, și politicește) al unei anumite epoci’’.[76] Ciotloș urmărește simptomele unei ,,debilități evidente’’, iar fidelitatea pentru grandilocvența păunesciană îi încrețește criticului un rictus dezaprobator. Ileana Zubașcu ,,nu depășește nivelul recitalurilor lirice’’.[77] Neputând fi calofilă, aceasta abia de reușește un ,,asianism moderat’’. Volumul Întru totul nu e doar plat, ci și afin protocronismului.

Iată-ne ajunși la cheia de boltă a lucrării, capitolul rezervat lui Mircea Cărtărescu, Jupiterul poeziei optzeciste căruia Cosmin Ciotloș îi servește ca un alt Ganymede reînviat. Noi ditirambi se adaugă celor vechi: navigând odiseic prin toată poezia românească, Mircea Cărtărescu, acest ,,poliglot în literatura română’’, e suveran peste sugestie. ,,Entuziasmați și, în general, bine intenționați, criticii au preferat în schimb să pună în evidență o tehnică (a citatului cultural expansionist), o esență sau chiar un mesaj politic, fără ca vreunul să remarce explicit auzul absolut în materie de literatură al lui Mircea Cărtărescu’’.[78] Dedicând deja o ediție adnotată Levantului în 2012, Cosmin Ciotloș completează endnotes-urile cu alte și alte revelații intertextuale. Mircea Cărtărescu și-a cioplit poemul din câteva straturi de istorie literară: cel din manualele școlare ale epocii, de n ori mai miezos în negrul ceaușism decât selecția didactică actuală, lecturi specializate, căutând ineditul sau raritatea, cum ar fi, de pildă, recursul la ipostaza de poet al lui Ion Luca Caragiale ori cea a dramaturgiei românești timpurii[79] și, pur și simplu, segmentul de asocieri ,,volatile’’, Levantul fiind o epitomă a literelor românești, codul său genetic, genotipul din care se poate scoate la iveală palingenezia națională.

În fine, un capitol final întregește citările încrucișate și admirațiile reciproce (dar nu numai) ale lunediștilor. Se conferă astfel atât greutate suplimentară camaraderiei și generozității ocazionale, cât și un halou nobil solidarității lunediste. ,,Sunt, în funcție de destinatar, patru posibile categorii: cea a modelelor literare, cea a mentorilor, cea a companionilor și, în sfârșit, fără a face obiectul discuției, cea a conjuncturalilor (aici intrând amicițiile neliterare sau dedicațiile pur și simplu galante)’’.[80] Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, Șerban Foarță, Mihai Ursachi sunt modelele. Nicolae Manolescu e magistrul prin excelență, urmat la mare distanță de alte faruri critice.[81] Companionii asigură grosul armiei optzeciste.[82] Nu sunt uitate condiția de inadaptată a Marianei Marin în gruparea lunedistă, dar și rivalitatea – ,,tachineria la distanță’’ – dintre Mircea Cărtărescu și Alexandru Mușina.

Această trecere în revistă a selecției de poeți optzeciști, operată de Cosmin Ciotloș, urmărește să mai distingă încă o dată impresionismul acribios, dar nu mai puțin impresionism, străbătut de parti-pris-uri extrem de acomodante cu mainstream-ul ideologic al criticii literare actuale, de care se învrednicește criticul și profesorul de literatură Cosmin Ciotloș. Având în vedere că discutăm despre o lucrare de doctorat, coordonată de maestrul ciracilor lunediști, nici nu-i de mirare că lucrurile stau în acest fel. Păcat doar că între 2013 și 2021 simpatiile s-au pietrificat, iar aversiunile s-au cronicizat, Cosmin Ciotloș îmbătrânind prematur, dar, pentru unii, atît de frumos.

Note


[1] Cosmin Ciotloș, Cenaclul de Luni. Viața și opera, Editura Pandora M, București, 2021, pp. 16-17. Deși nu se suprapune întotdeauna în judecăți de critică literară cu Mircea Cărtărescu (vezi poezia lui Ion Mureșan), Cosmin Ciotloș îl citează ca pe un maestru de prima ligă pe vârful optzecist. Ibidem, p. 17: ,,Când totuși le recunoaște valoarea câtorva dintre neoexpresioniștii generației sale, Mircea Cărtărescu se plasează, din punct de vedere retoric, sub semnul chiasmului. Înapoiați ca poetică, aceștia ar fi, în schimb, admirabili pe plan estetic. Nu multe pagini mai jos însă, și Stoiciu, și Mureșan au parte, pe text, de un tratament necomplezent’’.

[2] Ibidem, p. 18.

[3] Ibidem, p. 19.

[4] Ibidem, p. 20. Lejeră tratarea acestei lejerități, ca să zicem așa.

[5] Idem.

[6] Ibidem, p. 21.

[7] Idem.

[8] Ibidem, p. 22.

[9] Idem.

[10] Ibidem, p. 23.

[11] Idem.

[12] Ibidem, p. 24.

[13] Ibidem, p. 55.

[14] Idem.

[15] Ibidem, p. 56.

[16] Ibidem, p. 61.

[17] Idem.

[18] Ibidem, p. 77. Cu toate acestea, până și tăcerea ascunde stratageme maloneste: ,,Această conjurație a tăcerii mai conținea însă un aspect: în paralel cu periodicele răbufniri calomnioase, publicația va întreține o casetă tipografică regulată dedicată tocmai cenaclurilor’’.

[19] Idem.

[20] Ibidem, p. 78.

[21] Ibidem, pp. 80-81: ,,De ce a preferat Ciachir să facă abstracție de numele mari nu e dificil de presupus: pentru a minimaliza cotele valorice ale discuției. Dar acesta nu e singurul motiv. I se adaugă unul destul de derutant: din rațiuni de ,,poetică’’. Trebuie ca centrul de greutate să cadă nu pe exemplele literare, ci pe cel societal. Calamburul despre belle epoque, circulant în perioadă împreună cu alte astfel de bancuri politice, era menit să atragă atenția asupra riscurilor pe care le presupunea tolerarea laboratorului lunedist’’. Lunediștii erau, s-ar zice, descendenții spirituali ai crailor și crăieselor bastarde, prinților și prințeselor fără tron, boierilor și boieroaicelor decavate de la 1900, inamicii de clasă ai vindicativilor pui de proletari, cooptați de-a valma în redacția Săptămânii. Presupunerea este în linia anticomunismului forzato de după 1989, atât de întrebuințat pentru a măsura și a legitima retrospectiv dimensiunea ,,războaielor culturale’’ nouăzeciste și douămiiste. Totuși, nu tot ce zboară se și mănâncă.

[22] Ibidem, p. 83.

[23] Ibidem, p. 86.

[24] O pagină mai târziu, năvala critică se înmoaie întrucâtva. Ibidem, p. 89: ,,La rigoare, opțiunea comentatorului e la fel de respectabilă ca oricare alta. Afirmația că poezia ar fi în primul rând o emoție și abia apoi un text (aceasta e, în foarte puține cuvinte, vulgata) poate conține o doză de adevăr. Au susținut-o în istorie mari poeți, tot astfel cum alți mari poeți au pus-o la îndoială. (…) După modernitate (și dând la o parte avangardele), în orice caz, o astfel de discriminare rămâne însă strict deziderat utopic’’.

[25] Idem.

[26] Ibidem, p. 91.

[27] Ibidem, pp. 96-97. Critica judecătorească era practicată și de Nicolae Manolescu în anii 1970-1989, ba chiar cu mai multă influență decât Eugen Barbu.

[28] Idem.

[29] Ibidem, p. 98.

[30] De altminteri, din intervențiile oblice pe subiect ale lui Mircea Cărtărescu se desprinde încă de atunci o altă impresie decât cea convenabil anticeaușistă, salvatoare, revanșardă de după 1989. Mircea Cărtărescu se declară poet urban, trăind într-o Românie reală, industrializată, ruralismul repugnându-i. Cum ar fi putut un asemenea comentariu, în fond, reverențios, chiar favorabil dezvoltării infrastructurii economice moderne, să deranjeze grav cenzura și autoritățile culturale când însuși Nicolae Ceaușescu pretindea și promitea tocmai continuarea procesului de industrializare în anii 1980-1990? Ibidem, p. 103: ,,Criticul care este orb la realitatea din țara sa, care nu vede realitatea din țara sa, care nu vede realitatea unei țări industrializate și moderne sare în sus, acuzându-l de influențe străine pe un autor de câte ori găsește în cartea lui peisaje citadine cu oameni care se poartă în calitatea lor de oameni moderni, nu de ficțiuni ideale’’.

[31] Ibidem, p. 109.

[32] Idem.

[33] Ibidem, p. 112.

[34] Ibidem, p. 115.

[35] Ideea revine în prim-plan atunci când Eugen Barbu ia peste picior editura Litera, care scotea cărți pe teșchereaua clientului în plin socialism. Ibidem, p. 138: ,,Amintirea Aerului cu diamante pare să-l bântuie încă. Blamând editura care a publicat volumul, Barbu are un plan din cale-afară de insidios. Acela de a aminti Comitetului Culturii și Educației Socialiste că, totuși, toate tipăriturile trebuie supuse unui control drastic și că inițiativa celor patru tineri poeți dejucase restricțiile sistemului’’.

[36] Ibidem, pp. 116-117.

[37] Ibidem, p. 118.

[38] Ibidem, p. 125: ,,ia, fariseci, vina asupra sa, apoi incriminează fără a-și mai cântări argumentele’’.

[39] Ibidem, p. 128.

[40] Ibidem, p. 131.

[41] Ibidem, p. 133.

[42] Ibidem, p. 140.

[43] Ibidem, p. 143.

[44] Ibidem, p. 145.

[45] Harold Bloom, The Anxiety of Influence: A Theory of Poetry, Oxford University Press, 1997, pp. 49-77. Criticul american vorbește de negarea poeților anteriori prin afirmarea unui alt(e) poem/poezii. Poetul ,,efeb’’ transpune opoziția într-o tensiune care ,,inaugurează’’ și ,,sporește’’ sensuri cunoscute, under the shadow of the Covering Cherub

[46] Ibidem, pp. 139-157.

[47] Ibidem, p 158.

[48] Ibidem, p. 174.

[49] Ibidem, p. 175.

[50] Ibidem, p. 177.

[51] Ibidem, p. 193.

[52] Ibidem, p. 207.

[53] Ibidem, p. 210.

[54] Ibidem, p. 224.

[55] Idem.

[56] Ibidem, p. 227.

[57] Ibidem, p. 229.

[58] Ibidem, p. 233.

[59] Ibidem, p. 255.

[60] Ibidem, p. 259.

[61] Ibidem, p. 262.

[62] Ibidem, p. 270.

[63] Ibidem, p. 275.

[64] Ibidem, p. 285.

[65] Ibidem, p. 291.

[66] Ibidem, p. 290.

[67] Ibidem, p. 305.

[68] Ibidem, p. 307.

[69] Ibidem, p. 309.

[70] Ibidem, p. 313.

[71] Ibidem, p. 320.

[72] Idem.

[73] Ibidem, p. 327.

[74] Ibidem, p. 330.

[75] Ibidem, p. 332.

[76] Idem.

[77] Ibidem, p. 336.

[78] Ibidem, p. 340.

[79] Ibidem, p. 370: ,,Absolut impresionantă, bibliografia care se insinuează în marele poem al lui Mircea Cărtărescu forează până în stratul primilor dramaturgi români, adică până la Iordache Golescu, Matei Millo, Costache Caragiali sau C. Faca’’.

[80] Ibidem, p. 380.

[81] Ibidem, p. 384.

[82] Ibidem, pp. 387-388: ,,Aproape imposibil de contorizat, inventarul complet trece prin, evident, Coșovei (8 prezențe), Iaru (5 prezențe), Stratan (4 prezențe), Mușina (2 prezențe), Romulus Bucur (2 prezențe), Lefter (6 prezențe), Ghiu (o prezență), dar și Doru Mareș (două prezențe), Dinu Regman (o prezență), Mihai Dinu Gheorghiu (o prezență), Dan Stanciu (trei prezențe), Tudor Jebeleanu (7 prezențe) și alții’’.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Reflecții balzaciene


                                                              

„Romanul este epopeea unei epoci pentru care totalitatea extensivă a vieții încetează de a mai fi o evidență, al unei epoci pentru care imanența vitală a sensului a devenit problema – deși ea nu și-a pierdut cu totul aspirația către totalitate”[1]. Această apreciere, datând din tinerețea filozofului Lukács, își pierde parțial valabilitatea după ce autorul ei, fără să ajungă vreodată să o renege complet, își însușește paradigma marxistă. În calitate de critic literar și estetician, Georg Lukács îi consideră pe Lev Nikolaevici Tolstoi și Honoré de Balzac – întocmai în ordinea aceasta – ca fiind principalii exponenți ai realismului istoric, deci social, în modernitate. Dacă Tolstoi suferă eșecul de a compune o capodoperă plasată între un roman infinit și o epopee încă neînchegată în Război și paceComedia umană este răspunsul contradictoriu, poliform și dinamic al totalității romanești la presiunile civilizației moderne, altfel spus, capitaliste. Ambiguitatea lui Balzac ca romancier provine, credem, din nestatornicia sa ca artist literar. Proteismul balzacian e de sorginte panteistă: Balzac unește într-o viziune macrocosmică arhitecturală, solid clădită și atent articulată, o sumedenie de perspective stiințifice noi în prima jumătate a secolului al XIX-lea: abundența descrierii exacte la creatorul francez se originează în fascinația sa iscoditoare pentru drept, demografie, economia politică, geografia populației de pe atunci, până și în cercetările naturaliste ale unor Georges Cuvier, Jean-Baptiste Lamarck, Geoffroy Saint-Hilaire, dar și pentru istoria Vechiului Regim și a Imperiului, întrepătrunsă de misticism esoteric, cult al figurilor istorice epocale (Napoleon și ofițerii săi legendari de pe front), în aplecarea spre constatări în spiritul moraliștilor francezi și o credință nestrămutată în unitatea internă, cu toate că dialectică, dintre materie și spirit. Balzac, deși se considera în întregime artist, face parte din categoria acelor autori de ficțiune, extinctă după 1880, care mai avea încă pretenția că adevărul literaturii se poate înfrunta de la egal la egal cu cel al științelor naturale. Literatura sa este o formă estetică a științelor sociale, cu toate că estetismul balzacian, care este rezultatul unei prelucrări în spirit enciclopedic a ficțiunii literare, apare ca diametral opus senzorialității epifanice din modelul „artei pentru artă” al romanelor lui Vladimir Nabokov, pentru care Balzac simula neconvingător realismul și emitea doar platitudini facile. E adevărat, totuși, că există o realitate socială și în romanele lui Vladimir Nabokov, doar că aceasta se caracterizează printr-o subiectivitate de excepție a unui privitor care își propune mai puțin să convingă sau să pledeze o cauză, cât să delecteze în marginea lirismului. Împotriva acestei reprezentări elitiste declamă Lukács.

Pentru Vladimir Nabokov, hipercultivarea limbii, în detrimentul conținutului, probează numai decadență și sărăcie epistemică, semn că ființa modernă și-a pierdut contactul cu ea însăși, semenii ei și lucrurile înconjurătoare[2]. Lumea este acea necunoscută pe care nici nu merită să încerci a o descifra, iar virtuozitatea tehnică predomină, sufocând astfel potențialitatea uriașă a literaturii ca înfățișare artistică, prelucrată rațional, a umanității în spațiul său geografic și timpul ei istoric. „O operă literară care configurează numai viața lăuntrică a omului, fără interacțiunea vie dintre aceasta și obiectele mediului ei social-istoric, se dizolvă în lipsă de contur și substanță istorică”[3]. Critica vieții este înlocuită cu intense escapisme subiective, valoroase exclusiv ca execuție formală: fie subiectul este decăzut la nivelul unor cauze obiective reci și nemiloase, static-mecanice, ca în curentul naturalist, iar, procedând în acest mod, subiectul însuși devine inferior, degradat și mat, fie subiectul acoperă de la sine câmpul vizual cu proiecțiile sale romantic-solipsiste, fragmente ale unei conștiințe aluvionare și haotice, lichidând orice năzuință spre un adevăr al întregului social. A pluti în indeterminare ajunge finala determinație. Uneori, ca în romanul Ulysses al lui James Joyce, cele două extreme se balansează în jocul intertextual al limbii poetice. Izolarea etanșă de realitate corespunde îmbrățișării fotografice a datului imediat, ambele având consecințe mutilante asupra reprezentării artei. Conform lui Lukács, aceste tipare artistice se leagă organic de epoca imperialismului târziu de până la 1914, sau realizează indirect joncțiunea cu carnagiul celor două războaie mondiale și al vieții atomizate dintr-o societate de masă industrializată. Contradicțiile dintre reificarea subiectului modern și autonomizarea tehnicii ca obiect omnipotent fac aproape imposibile încercările artistice de surprindere a tensiunilor, a rupturilor și a punctelor de unitate din realitatea socială dată. Tentația spre unilateralitate artistică, inclusiv în genul realismului-socialist, nu mai surprinde într-un orizont antropic în care părțile întregului se plasează într-o asemenea contradicție reciprocă încât numitorul comun este dizolvat sau poate doar antagonismul și agonul general înlocuiesc la limită vechea totalitate, acum pierdută. Deznădejdea și pesimismul sunt stările de spirit ale acestei condiții generale incerte și indicibile[4], care este urmarea deprivării de obiectivitate, pe care artistul ca meșteșugar autocentrat și-o asumă ca unic destin.

Nimic din aceste elemente intenționat dizarmonice nu se regăsește în proiectul Comediei umane, unde dizarmonia, dacă există ca privire de ansamblu, este rezultatul travaliului artistic al unei opere aromonioase în sine. Balzac aparține, cum îi plăcea lui însuși să afirme, „partidei vieții” și panoramei sociale largi, minuțios lucrate în fascicule. Erich Auerbach sintetizează meritele și scăpările acestuia, în comparație cu arta stendhaliană, analizând perspectiva realistă din Moș Goriot: „Balzac a simțit în toată opera sa, întocmai ca în acest text, mediile cele mai variate ca o unitate organică, ba chiar demonică, și a încercat să transmită și cititorului această senzație. El nu s-a mulțumit, asemenea lui Stendhal, să-și situeze personajele, al căror destin îl povestește cu gravitate, într-un cadru istoric-contemporan și social bine determinat, ci a conceput această legătură ca necesară: fiecare spațiu de viață devine pentru el o atmosferă morală și sensibilă care îmbibă peisajul, locuința, mobile, uneltele, corpul, caracterul, relațiile, ideile, activitatea și soarta oamenilor, iar situația istorică generală apare la rândul ei ca o atmosferă complexă care cuprinde toate spațiile de viață luate în parte. E notabil faptul că acest lucru i-a reușit cel mai bine și în modul cel mai autentic în cazul cercurilor burgheziei pariziene mijlocii și mici și în cazul provinciei, pe când prezentarea societății înalte pare, fără voia sa, de multe ori melodramatică, falsă și chiar comică pe alocuri. Exagerarea melodramatică se manifestă și în alte părți; dar în timp ce în cazurile păturilor de jos și mijlocii aceasta nu impietează decât rareori asupra autenticității ansamblului, el nu poate crea o veritabilă atmosferă nici în cazul vârfurilor sociale, nici al celor spirituale”[5]. Având în vedere criza socială a aristocrației și partizanatul declarativ, nu însă și artistic, al lui Balzac pentru această clasă socială în curs de descompunere, melodramatismul se subînțelege ca o încercare de atenuare a culorilor prea tari din peisajul nobiliar, adesea cinic și scelerat. Orice devine pentru Balzac preferabil melancoliei și nostalgiei, iar când acestea își fac, totuși, simțită prezența, tonurile lor sunt vibrante și calde. Același contrast dintre recele Stendhal și vibrantul, barocul Balzac a fost observat de Lukács în paradoxalul monarhism pe care îl infirmă adesea chiar susținătorul său explicit: „Monarhistul Balzac își descrie prea iubita nobilime ca pe o bandă de ariviști mai mult sau mai puțin înzestrați, de nătângi, de târfe aristocratice etc”[6]. Cu toate acestea, atunci când sondăm mai adânc în concepția politică balzaciană, la care vom reveni în altă parte, același Lukács surpinde nuanța sa antiburgheză, cu toate că, până și în acest punct, Comedia umană conține și un elogiu adus dinamismului și vigoarei claselor medii: „Dialectica ciudată a istoriei, dezvoltarea inegală a tuturor ideologiilor aduce după sine o urmare stranie: Balzac a oglindit pe baza concepției sale despre lume mult mai confuze, nemijlocit și multiplu reacționare, perioada dintre 1789 și 1848 mai profund și mai deplin decât i-a reușit marelui sau rival, mai progresist, și cu raționament mai clar. Balzac critică, într-adevăr, capitalismul în primul rând de pe poziții de dreapta, romantic feudale. Ura sa clarvăzătoare, generată de această poziție, împotriva josniciei lumii capitaliste în formare a scos la iveală tipuri veșnice ale acestei societăți, ca Nucingen sau Crevel”[7]. Balzac ajunge primul scriitor care aprehendează curgerea nimicitoare a capitalismului în optica criticului marxist: „El și-a dat seama cu mai multă limpezime decât oricare dintre scriitorii contemporani de contradicția adâncă dintre încercările Restaurației feudal-absolutiste și forțele în rapidă creștere ale capitalismului”[8]. Dincolo de aceste constatări juste, Lukács atrage atenția asupra unei condiții suplimentare: prospețimea mentalităților preindustriale, în care spiritul comercial, deși dezvoltat, nu acaparează fiecare crevasă a vieții publice, este în curs de sugrumare, omul unidimensional sau cel putin standardizat din romanele lui Zola fiind încă în chinurile facerii într-o Franță predominant agrară, dar nu înapoiată, precum în țările din estul continentului european. Premoniția sumbră din finalul neterminat al romanului Țăranii ridică un cap de pod pentru literatura de mai târziu, indiferent că urmașii lui Balzac sunt Zola, Flaubert, Maupassant sau frații Goncourt. „Pentru că Balzac selectează tocmai acele catastrofe, acele crize materiale, spirituale și morale prin care trec acești tineri pentru ca în final să-și cucerească sau să încerce a-și cuceri poziția lor în societatea franceză aflată în plină transformare capitalistă (Rastignac, Lucien de Rubempré etc.). Balzac își dă seama cu toată claritatea ce criză puternică morală poate să însemne acest «a-ți găsi locul» în societatea Restaurației. Figura aproape suprauman dimensionată a lui Vautrin nu apare întâmplător de două ori, în gen de Mefisto, spre a-i ademeni pe acesti eroi șovăitori, ajunși într-o adâncă criză, pe drumul «realității», adică al josniciei capitaliste, al parvenitismului «sans phrase». Și nu întâmplător Vautrin reușește de fiecare dată, ambele cazuri prezentând o deosebită importanță. Balzac zugrăvește acel proces prin care transformarea capitalismului în forma economică conducătoare a societății aduce cu sine stricăciunea oamenilor, degradarea și coruperea lor umană și morală, până în cele mai intime cute ale sufletului”[9]. Echilibrul flotant dintre a fi și a deveni duce la nedesăvârșirea normativă care plasează Comedia umană într-un circuit de contradicții fertile, de rupturi și desprinderi, de sfărâmături și schițe, de moloz și schele care exclud unilateralitatea pentru că favorizează din plin procesualitatea existenței  sociale. „Lumea lui Balzac este asemenea lumii lui Hegel: un cerc alcătuit din alte cercuri”[10].

***

Nici Theodor Adorno nu-l privește complet diferit pe gânditorul Balzac. Pentru filozoful german, Balzac aplică fulgerul citatelor din sfere diferite (rapoarte contabile, documente notariale etc.) pentru a strânge societatea într-un tot, după cum economia politică clasică și sistemul hegelian au formulat teoretic. Adunând pe un singur făgaș cele două direcții, ideile se materializează senzorial la Balzac[11]. Din păcate, nici Adorno nu vede latura pozitivă, oricât de infimă ar fi aceasta, din demersul balzacian general: eroii Comediei umane trebuie să fie neapărat ticăloși pentru a avea succes. Suspiciunea de clasă de care este acuzat plebeul Balzac ascunde invidie, ignoranță și oarecare resentiment. Umanitatea caracterelor balzaciene ar consta, crede Adorno, în desfășurarea criminalității și a avântului marginalității sociale[12]. Iar atunci când din ciocnirea dobânzii și a intereselor erotice reies descărcări de energie care echilibrează temporar balanța, aceasta se întâmplă, revenind la analogia hegeliană de mai sus, din pricina autonomiei relative a unui cerc social față de celălalt – Esther Van-Gobseck îl ruinează pe finanțistul Nucingen. Două vicii opuse se neutralizează în alchimia socială, care-i copleșește pe indivizi[13]. Bestiarul modern este substanțial diferit de cel medieval, cel în care făpturile sociale nu se devorează, legal, unele pe altele la drumul mare[14]. Această împletire de vizionarism eschatologic biblic și achizițiile științelor naturale moderne conferă accidentelor și întâmplărilor de zi cu zi caracterul formativ al unor legi sociale[15]. De asemenea, viața mecanică a unei societăți moderne duce la condiția unor acțiuni repetate și a unei interreflectări care țin ocupat locul gol al Dumnezeului creștin[16].

Teoreticianul literar Toma Pavel pune rezultatul unui asemenea cosmos narativ pe seama a două căi de inventare a verosimilității. În mod esențial, conținutul reflectă o realitate dată, dar această oglindere trece prin filtrul moralizării viața socială, descrierea minuțioasă tivind marginile ficțiunii. Efectul de imersiune în text este conferit de puzderia detaliilor, însă subiectul mitologic e cel care amorsează lumea ficțiunii[17]. Toma Pavel relativizează ceea ce este propriu Comediei umane, urmărind duratele lungi ale literaturii. „Vechea preocupare morală va fi de acum înainte înlocuită de interesul, declarat și formulat în termeni teoretici, pentru statutul social, iar dacă în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea numai autorii cei mai puțini dotați se lăsau antrenați în digresiuni moralizatoare, lungile explicații istorice și sociale oferite de Scott și de discipolii săi devin o dovadă a măiestriei lor. Vechea vorbărie morală era un defect, noua prolixitate socială și istorică – o calitate, cel puțin pentru un timp”[18]. Istoricizarea și imanentizarea vieții sociale începe de mai devreme de Walter Scott, Balzac perfecționând o tradiție și adăugând un strat de ideologizare științifică romanului istoric. „Ca și Scott, Balzac creează romane care profită de experiența tuturor subgenurilor romanești, reunind verva picarescului și a romanului de moravuri, interesul nuvelei pentru drama psihologică și preferința idealismului pentru eroii ieșiti din comun. Într-o manieră încă și mai sistematică decât Scott, Balzac procedează la segmentarea universului real, pe care îl împarte în regiuni sociale și geografice, dotate fiecare cu o fizionomie specifică. Ideea că personajele sunt produsul mediului lor este luată foarte în serios, cu atât mai mult cu cât Balzac, ca și Scott, își bazează romanele pe o teorie a naturii sociale a omului care, în cazul lui, se inspiră din ideile contemporanilor săi, Louis de Bonald și Auguste Comte”[19]. Personajele balzaciene sunt creionate într-o notă care nu e tocmai cea predominantă în dicționarul de personaje al Comediei umane. Ceea ce suprinde corect Toma Pavel este libertatea individului modern de a alege, dar opțiunea devine ea însăși o contrângere exterioară fără determinarea unui ideal sau a unui scop mai puțin contaminat de prozaism. „Născuți într-o societate profund neîncrezătoare în forță și originalitate, aceste personaje se află în fața unei decizii ale cărei consecințe nu le bănuiesc întotdeauna: sunt libere să-și consacre întreaga energie unui proiect grandios fără să se lase niciodată din drum de ispitele lumii înconjurătoare, dar sunt tot atât de libere să pervertească această energie punând-o în serviciul ispitelor, și să risipească astfel superioritatea naturală pe care le-o acordă talentul”[20]. Cu toate acestea, numai protagoniștii pozitivi, artiști, savanți, doctori și unii oameni ai legii ating acest nivel de individualizare admirativă: „…trei tipuri de eroi dobândesc, la Balzac, un fel de superconsacrare eroică: justițiarul, geniul artei sau al spiritului și binefăcătorul care se consacră fericirii umanității. Ilustrați de personaje cum sunt Montriveau în Istoria celor treisprezece (1835), Joseph Bridau în Pescuitori în apă tulbure (1841-1843), și doctorul Benassis în Medicul de țară (1833), acești eroi se ridică deasupra mediului în sânul căruia evoluează și domină de departe restul umanității”[21]. Nu credem că până și acești eroi impecabili sunt atât de imaculați sau plasați deasupra realității sociale, indiferenți la ceea ce au făcut alții din ei. Balzac a fost acuzat în secolul al XIX-lea de vulgaritate și malițiozitate, de cinism și duritate, doar că acestea sunt o parte din însușirile germinatoare ale lui Balzac însuși, fără de care opera sa s-ar fi micșorat în întindere și consistență precum pielea de șagren. Defectele țin loc de calități, depășindu-le. „Dar, vezi tu, chiar această vulgaritate este poate cauza puterii anumitor descrieri ale lui. În fond, chiar cei dintre noi cu sentimente înălțătoare, admit scopuri vulgare, le condamnă, le purifică, ele există, trasfigurate”[22].

***

Indiferent de bogăția formelor sale experimentale, romanul – genul suprem al modernității – poate adopta orice jargon, tehnică narativă sau truc metanarativ, rămânând egal de proteic, „unitar, coerent și literar”[23]. Balzac este vizibil îndatorat romanului burghez, de inspirație britanică, al secolului al XVIII-lea, cu toate că imbricarea de descrieri pletorice, considerații politico-sociologice generale și dialog dramatic sau melodramatic anticipează vârsta de peste un secol al romanului, când arta romanului face apel masiv la materiale exterioare literarității, constituindu-se într-un model de limită. Abundența iluminatoare de explicații oferite de Balzac îl derutează și covârșește pe critic, acesta trezindu-se adesea în situația dezesperantă de a nu mai putea adăuga un comentariu care să nu fie conținut deja în stufoasa dare de seamă balzaciană[24]. Atunci când intervențiile originale se pot face, aceasta se datorează faptului că în epoca lui Balzac, amator de explicații mirobolante, însă și precise, privitoare la fizionomie, frenologie, mesmerism, dar și zoologie, într-o perioadă în care psihanaliza și materialismul dialectic încă nu apăruseră. Dacă Balzac s-ar fi născut un veac mai târziu, presupunând aici aceeași ambiție de totalizare exterioară a metodei de lucru, a meșteșugului artistic febril, acesta ar fi introdus probabil în Comedia umană considerații științifice de ultima oră, fără ca dezinvoltura și sagacitatea să fi avut de suferit câtuși de puțin. Opera sa este „o codificare, o mărturisire, un diagnostic”[25]. Perspectiva care iradiază paginile romanelor sale constă în a romantiza realitatea cea mai de rând. Vulgaritatea devine ilustră. Tot ceea ce atinge se umflă și plesnește de energie, banalul și sordidul eroizându-se printr-o distorsiune de efect controlat[26]. Până și obiectele inventariate, răsucite și etichetate cu migală taxinomică de Balzac capătă proporții vitale în creația sa. Materialitatea descrierii directe cade sub robia unei senzorialități pasionale, exagerat de romantică în insuflarea cu viață a unui stofe, a unei vaze sau a unui covor[27]. Majoritatea zdrobitoare a personajelor sale sunt interesante numai prin ceea ce fac ca reacție generală la interacțiunea socială, la medierile comunității. Posesiunile lor sunt mai fascinante decât însușirile lor lăuntrice. Omul modern se definește, mai presus de orice, prin ceea ce deține. Proprietatea de a fi este totuna cu atributul de a avea[28]. De aici decurge pofta necontenită de a prezenta veniturile și adresele, casa și decorațiunile interioare, hainele și mobilierul, fețele și trupurile, poftă care corespunde unei spiritualități în mișcare de marș. Reificarea individului este un proces inconștient, realizat oricum pe jumătate, doar că sărăcirea interioară a omului corespunde în același grad de valorificare cu bogăția sa materială. Conteaza mai mult, pentru ceea ce ești sau – mai ales – nu ești pe dinăuntru, să ai sau nu un obiect provenit din afară. Dacă un cuțit există pentru a tăia, proprietățile sale interne pierzându-se în acțiunea de a fi mânuit, tot la fel personajul balzacian este un obiect superior, funcția sa socială manevrându-l ca un duh monomaniac. El este numai ceea ce alții au făcut din el însuși până atunci, conștiința de sine ilustrându-se doar la artiști și nu de puține ori ca prezență a dezamăgirii, pentru ca în rest ciocnirea dintre instincte și funcțiile unui obiect biosocial să decidă combinația din urmă a zarurilor. După cum sublinia Maurice Bardèche, individualitățile din Comedia umană sunt deopotrivă avare și absente: avide de ceva anume, însă totodată impasibil de inconștiente în legătură cu orice altceva din jurul lor[29]. Canavaua este fabricată din materialul gros al idealurilor Revoluției franceze, din tricolorul glorios al Imperiului napoleonian apus și din instaurarea unei ordini burghezo-aristocratice în sânul Restaurației critice. Nepotrivirea acestor țesături și țesuturi ideologice disturbă echilibrul stabil al vechii lumi. Balzac este un conservator contradictoriu, după cum vom vedea la timpul potrivit. „Acceptând triada fundamentală, bonaldiană, compusă din tată, soție și copil, acesta îl înalță în ceruri pe capul familiei, însă revoluția, subminând bastionul autorității, l-a ghilotinat, l-a decapitat”[30]. Afirmația sună emfatic la prima vedere, dacă n-ar rezuma o întreagă dramă istorică. Între 1789 și 1804, Franța s-a aventurat în a experimenta politic alte și alte organizări sociale. Femeile și bărbații, sexualitatea și neprihănirea, urmașii legali și cei nerecunoscuți, paternitatea civilă și maternitatea republicană s-au îmbinat în legislații contradictorii care afectau nu numai stabilitatea socială, ci ajunseseră să pretindă schimbarea teoretică a proprietății și a moștenirii în noul stat. Parcă deodată orice adevăr prestabilit de tradiție și codificat de Biserica romano-catolică devenise îndoielnic și testabil ca o ipoteză din maldărul de studii și măsurători experimentale ale unui laborator de științe naturale. Sacralitatea își extrăgea seva din practicarea serioasă a cunoașterii. Abia după promulgarea Codului Civil în 1804, Franța pare, deși aparența nu mai poate fi niciodată certitudine, a se fi întors la fixitatea, rezonabilă pentru autoritatea paternă venerabilă, acum oloagă, unor vremuri mai domoale evenimențial. Dar și aceasta se va fi dovedit pentru generațiile de la 1830 sau 1848 o simplă iluzie salvatoare, un intermezzo scurt, merituos oarecum, în cadența de front a modernității. Mai mult de atât, Imperiul francez reinstaurează dreptul taților respectabili și autoritari, pentru ca anul 1815 să dea Franței luciditatea unei femei abandonate: regatul vuia de plânsetele văduvelor, de năzuințele unor nubile ajunse fete bătrâne și de vacarmul ireverențios al unor copii orfani. Ordinea patriarhatului nu dispăruse nicidecum, dar primise o lovitură de moarte revoluționară[31]. Reconstituirea nostalgică, din frânturi, a trecutului, între ruiele nobleții sfărâmate și schelele protuberante ale burgheziei cupide, stimulează verva scriiturii balzaciene. Dacă îi însumăm pe aristocrați și membrii clerului în Comedia umană, aflăm că aceștia apar cu precădere în majoritatea romanelor și povestirilor ca deținătorii puterii de drept, în pofida constatării că marii burghezi și mica-burghezie își dispută autoritatea de facto. Merită precizat că, din punct de vedere demografic, posesorii puterii politico-financiare, incluzându-i aici și pe plutocrații stării a treia, nu depășesc cinci la sută din societate[32]. Inegalitățile de venituri sunt, oricum am lua-o, strigătoare la cer: o familie de țărani relativ înstărită trăia din mai puțin de o mie de franci pe an, în vreme ce o sumă comparabilă nu acopera cheltuielile cu întreținerea lenjeriei unei doamne din înalta societate. Acesta este mușuroiul între extremele căruia mișună furnicarul uman balzacian.

Punctul de vedere sociologic al Comediei umane este cel care ordonează dinamica claselor și profesiilor în curs de încleștare polemică. În Balzac, Literary Sociologist, Allan H. Pasco explorează teritoriul „istoriei culturale” balzaciene. S-ar cuveni amintit aici că revoluția industrială întârziase în Franța comparativ cu Marea Britanie, acolada istorică surprinsă de Balzac rotunjindu-se în capătul anului 1848, dincolo de care începe revirimentul industrial francez. Epoca Restaurației Bourbonilor Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea este urmată de cea recuperatorie a „regelui burghezilor” Ludovic-Filip d’Orléans, intervalul de timp 1815-1848 fiind cu precădere cel suprins și descifrat de Balzac. Allan H. Pasco se ocupă pe larg de romanele care intră în galeria Scenelor de viață provincială. Într-o vreme de tulburări militare și mișcări tectonice la nivel social, înterprinderea de a stabili o viziune generatoare, cumva salvatoare ca soluție și diagnostic al mersului istoriei, cade și în sarcina unor romancieri realiști, printre care Balzac strălucește ca anatomist social. Principiul unificator al resorturilor sociale este banul sub toate înfățișările sale fluide. Problemele ce rezultau din moșteniri, divorțuri, adulter, abuz de violență, moarte, faliment și abandonarea celor de același sânge erau întrețesute de dinamica valorii de schimb. Scenele de viață provincială sunt cele mai apropiate de imaginea unui Balzac critic demolator al burgheziei în ascensiune, observator necruțător al claselor care acumulează în detrimental celor care doar risipesc sau vând nesocotit. Anxietatea socială cea mai apăsătoare își dă măsura în acest ciclu romanesc. Biserica se prăbușește pe dinăuntru în insignifianță senilă, încă dinainte ca poporul să o fi neglijat întâi și apoi uitat de tot. Aparatul de stat fusese de curând confiscat de nobili scăpătați din provincie sau de nobili reîntorși sărăciți din exil. Regele și aristocrația încearcă zadarnic să-și restabilească in integrum privilegiile pierdute, însă tentativa lor se va solda cu furia dezlănțuită a împotrivirii claselor medii, firave, dar robuste și viclene. Marile latifundii nu-și pierd întinderea, ci semnificația economică și, în cele din urmă, proprietarii din vechime, înglodați în datorii asfixiante. Dacă deceniul revoluționar susținuse o serie de principii generoase care proclamau egalitatea în fața legii, interzicerea torturii și a pedepselor crude, apărarea libertății presei și a exprimării publice, alături de alte libertăți extinse, cea mai mare parte a societății se zbătea în mizerie și foamete, statul social urmând să apară într-un stadiu incipient și rudimentar abia pe fondul organizării sindicale, aproape un secol mai târziu. Populația se extenuase voluntar și sângerase cumplit în lungul interval 1799 și 1815, când 1 700 000 de cetățeni francezi cad la datorie pentru patrie. Îmbătrâniți timpuriu, handicapați de război sau pur și simplu morți, bărbații rămași în urma mantalei lui Napoleon Bonaparte nu mai puteau clădi o nouă Franță, astfel încât cutumele de până la 1789 coexistau conflictual cu practicile postrevoluționare. „Epidemiile, ubicue și cu potențial devastator, de tifos, ftizie, malarie, scarlatină, holeră, tuberculoză și boli venerice, complicate de către (fără) un tratament medical barbar, canalizarea precară și malnutrițiae, au fost atenuate de lenta îmbunătățire a alimentației”[33]. Populația Parisului creștea numai datorită fluxului migratoriu care depopula mediul rural. După cum am amintit deja în trecere, legăturile familiale tradiționale erau slăbite și pe cale să se rupă la încheieturi. Dezvoltarea rețelei poștale, a transportului rapid în și din provincie, creșterea comerțului, diversificarea meseriilor și înmulțirea progresivă a meseriașilor, apariția unor industrii noi pe bază de descoperiri tehnologice de dată recentă sunt singurele achiziții care contribuie la schimbarea la față a Franței. Producția crește în proporția în care parazitismul aristocratic devine pricină de oprobriu în mediile burgheze. Henri de Saint-Simon îi atrage atenția negativ lui Balzac, care nu refuză să îi amintească acru teoriile socialiste ca periculoase și intruzive în insulele de patriarhalism rural ale castelanilor săi anchilozați. Cercetarea cauzelor și efectelor imediate, dar și de lungă durată, îl preocupă îndeosebi pe Balzac în cele zece scene de viață provincială pe care Allan H. Pasco le trece critic în revistă.

Situat în orașul Nemours, Ursule Mirouët este romanul opoziției transparente față de Paris, capitala desfrâului misterios și a splendorii acaparatoare de talente și oameni de geniu. În Paris fiecare este pe cont propriu, iar puterea gândirii este întrebuințată la maximum. Provincia își îngăduie inteligențe greoaie și legături de clan presante și influente, în care unitatea nu o conferă atât interesul, cât calculele și relațiile matrimoniale închinate bunăstării și influenței politice. Familia domina nestigherită individul, mai încețoșat prezentat, tăiat fiind dintr-o bucată. Averea și moștenirea îl obsedează pe provincial, al cărui partid politic este fie monarhia retrogradă în cazul nobililor scăpătați, fie regalitatea progresistă, constituțională, dacă discutam din punctul de vedere al burgheziei aspirând la reprezentativitate politică extinsă. Allan H. Pasco observă la tot pasul simbolistica numelor: Ursule se trage din sălbăticia impetuoasă, imprevizibilă a ursului, dar și din puritatea unei vizionare ca sfânta Ursula, în timp ce dușmanul ei, Levrault-Minoret, provine din iepurele de câmpie. Goupil este forma coruptă a substantivului latin vulpe. Numele sunt astfel înzestrate cu puteri oculte. Mirouët derivă din miroi, -oy, anume oglindă, în sensul în care adevăratul moștenitor din roman se vădește a fi răsfrânt în oglinda viselor de noapte. Mesmerismul și comunicarea telepatică se unesc mistic cu rădăcinile numelui eroinei. Convertirea religioasă a doctorului Minoret face parte din această regie profană și sacră deopotrivă la Balzac. Confruntarea prozaică pentru avere între Ursule și Levrault-Minoret decurge și din postura de orfană a lui Ursule, căzută în grija unei confrerii de prieteni, pe care o deține Ursule. Fărâmițarea familiei tradiționale este urmarea bulversării raporturilor de putere consacrate  din anul 1789 și după cele două decenii și jumatate ce au urmat acestei rupturi parțiale, dar furtunoase, de trecut. Criza paternității solare demască haosul declanșat de pierderea legăturilor tradiționale aparent imuabile. O stare de anarhie subreptică vibrează în interiorul societății, iar aceasta atât în planul social, în care păturile de mijloc se dilată imprevizibil și cer detronarea nobilimii sau măcar hibridizarea fatală cu ea, cât și în cel spiritual, mesmerismul și o nouă doctrină științifică încorporând supranaturalul și supliniind slăbita credință romano-catolică. În ciuda finalului fericit, în care iubirea și dreptatea sunt încununate melodramatic, Ursule Mirouët putea la fel de bine să sfâșească doar dramatic[34], ceea ce se întâmplă într-o oarecare măsură în Eugénie Grandet. În acest roman, locul evacuat de decăderea clerului, care coboară de la 60 000 de membri în 1789 la 36 000 în 1814, este luat de noua religie a aurului, practicată cu o fervoare fanatică în casa lui Félix Grandet. Mammona îl detronează aparent definitiv pe Isus Christos. Monstrul financiar din Saumur smulge de pe frunte coroana aristrocrației și parcurge fără opreliști fiecare etapă politică de stat între 1789 și primii ani ai Restaurației, mai precis 1819, timpul ficțional. Dar ceea ce stă în calea calculului rațional rezidă în amorul pasiune, în destructurarea alianței permise de părinți de către alegerea personală, ambele fructe otrăvite ale Revoluției franceze. Dacă Grandet constituie o anagramă pentru cuvântul d’argent, fiica pontifului banilor este o preoteasă a iubirii neîmplinite, care, atunci când se reculege într-o căsătorie infertilă și austeră, își închină dragostea Dumnezeului Noului Testament, spre deosebire de Iehova cel lacom, necruțător și însetat de putere al tatălui ei pământean. Dacă religia este din această lume, atunci aurul poate arbitra faptele păcătoase sau virtuoase ale oamenilor la fel ca orice construct metafizic esențialist[35]. Sordidul criminal al acumulării de capital îl vedem și în Pierrette, roman al micii-burghezii din târgul Provins, captivă intrigilor politice și investirii cu moșteniri și rente. O gerontocrație paralitică mental strangulează forța tineretului luat prizonier. Dacă fratele și sora Rogron, siniștri din cap până-n picioare, dar comici în prima parte a microromanului, distrug orice realizare în iubire a orfanilor Brigaut și Pierrette, aceasta se datorează sterilității depline a celor doi comercianți, plămădiți în stricăciunea piețelor pariziene. Silvie și Denis Rogron, ale căror nume amintesc de cultul silvic dionisiac, sacrificial și orgiastic, sunt exponenții micii-burghezi rigide și mecanizate în ticuri și reflexe mutilante de tejghea. Până și abandonarea celibatului în deznodământul romanului coincide cu reușita unei afaceri ticluite din timp. Allan H. Pasco depistează în Pierrette persiflarea idilei utopice din Paul și Virginie. Aluziile la martirajul sfântului Petru din Verona sau la moartea prin decapitare a legendarei Beatrice Cenci adaugă morții bolnavei Pierrette o grandoarea pe care uitarea impasibilă a celor din jur o potențează grotesc. Clanul Tiphaine este la fel de necrozat precum creierii smochiniți ai fraților Rogron[36]. Abia în Vicarul din Tours, desacralizarea fatală a societății se înstăpânește în pieptul Bisericii. Dacă părintele Troubert, al cărui nume rezonează a necazuri și încurcături păguboase, este un carierist meschin în slujba papei, vicarul Birotteau nu se deosebește decât printr-o candoare de mic rentier hedonist. Diferența rezidă în câtimea de nemernicie care îl distanțează ca învingător carnasier pe Troubert în dauna năucului birocrat biblic Birotteau. Funcționarii în odăjdii nu se dovedesc cu nimic mai ecumenici decât hienele de birou din Slujbașii. Celibatul egoist declanșează pofte insidioase de mărire, scopul celor doi rivali bisericești constând din confortul matern al casei-uter în care materna Sophie Gamard ocrotește și slujește cinul. Rangul ecleziastic și leafa umflată sunt celelalte două deziderate care sporesc plăcerile molcome ale fețelor bisericești, impotente nu numai fizic, ci și spiritual. Inutilitatea unei biserici minore dăunează corpului social ca un exemplu nefast de îngustime a minții pe un podium academic. Poate că rapacitatea calculată a unui însetat de putere ca vicarul-general Troubert ar fi avut ponderea sa cu câteva sute de ani înainte pentru revitalizarea dinlăuntru a Bisericii, dar victoria sa pe toate fronturile sociale în Tours demască micimea religiei recepte în Franța anului 1826[37]. Caracterul găunos al autorității din vechime, de data aceasta exprimată printr-un patriarhat castrat de autoritate, este recognoscibil în Pescuitoarea în ape tulburi, roman tulbure din punct de vedere estetic în ansamblul Comediei umane. Orășelul Issoudun este locul de desfășurare al anomiei morale și politice, spațiul în care Max Gilet și Flore Brazier își exercită atribuțiile de indivizi fioroși pentru că sunt promiscui. Figura militarului vicios Philippe Bridau, în care toate pulsiunile chinuitoare ale Franței mic-burgheze sunt concentrate înțepător, ar fi riscat să destabilizeze balanța narativă fără artistul apotropaic, salvatorul pictor Joseph Bridau, geamănul apolinic al răului dionisiac. Fratele cel bun, Iosif din Vechiul Testament, este vizibil ascuns între faldurile numelui Joseph Bridau. Averea îi leagă pe acești tineri debusolați și sălbatici, care nu-și pot găsi cu onestitate un rost în viață din pricină stagnării economice din jur, moștenirea devenind calea facilă de acces la un rang social superior. Philippe Bridau câștigă bătălia violentă în provincie așa cum parizianul o face îndeobște când descinde în orașele și târgurile Franței. În absența figurii paterne a lui Napoleon, ostași bravi ca Philippe Bridau se consumă în criminalitatea cea mai de jos a unei societăți fără eroi. Își minte mama, personaj slab, și își fură mătușa, curând muribundă, cu nerușinare, pentru că o ordine a lumii feminină nu poate, conform lui Balzac, întări cu fermitate societatea. Biserica și nobilimea sunt simbolic emasculate în Issoudun. „Guvernul e inept, Biserica ineficientă, și, după cum cititorului îi va fi dat să observe cu amănunte care îi mișcă inima, familia este sfărâmată. Familiile patriarhale, tradiționale și concrete au fost înlocuite de asemenea cupluri neregulate precum două femei slabe, un bătrân pervertit și o fetiță, un fiu retardat și o servitoare-amantă și de către o bandă de răufăcători sub conducerea unui pseudotată. Într-o asemenea lume, mediocritatea burgheză domnește, îngăduindu-i unui grup de tineri fără ocupație să nu aibă idealuri sociale și nici ceva productiv de realizat. Nu-i vorba ca Balzac să indice sau să spere o cale de ameliorare a situației în viitor”[38]. Discontinuitatea revine burlesc și benign în Faimosul Gaudissart, unde spiritul comercial al unui viitor milionar de după iulie 1830 întâmpină primitivismul ghiduș și irațional al provinciei tenebroase, aflată în bezna precivilizației. Gaudissart este un comis-voiajor care câștigă până la urmă în fața nebunului de Margaritis, cel care metonimic, asemenea provinciei în întregul ei, nu înțelege deosebirea dintre proprietate și posesiune, ascunde banii și nu-i pune în circulație spre a-i înmulți și consumă egoist fără să ofere bunătațile culinare familiei sale. Speculantul Gaudissart este iritat și înspăimântat de cretinismul practic al sălbaticilor din provincie. Dialogul surzilor pe care îl poartă cu idiotul fără orizont de Margaritis aruncă o lumină tăioasă asupra minciunii reclamei și a „limbii de lemn” negustorești uzate și uzuale pe care le întrebuințează Gaudissart, care, dacă nu am fi informați de la început că vorbește pentru a vinde, nu ne-am da seama dacă nu cumva delirează sau nu, cu toate că acesta găsește răgazul suficient ca să ia peste picior ideile lui Saint-Simon de subminare a proprietății private prin restrângerea dreptului de a moșteni. Cuvintele ies calpe din gura lui mașinală, desemnificate comercial și exagerate retoric. Nici un principiu nu valorează mai mult decât un slogan, o etichetă sau un chitanță. Prin Gaudissart vorbește Capitalul, dar abonamentele sunt, în cele din urmă, cumpărate, deci plătite, reconvertite din mărfuri în bani. Gaudissart este mobil precum valoarea de schimb, acoperind distanțe și micșorând timpul de circulație, unificând pe calea comerțului o rețea de așezări omenești până atunci izolate și barbare[39]. În altă ordine de idei, Muza departamentului se derulează în mare parte în orașul Sancerre, a cărui denumire provine de la sans cire (fără ceară), aceasta fiind de regulă aplicată în Grecia antică sculpturilor pentru a le corija. Jurnalistul modest Etienne Lousteau, artistul ratat, de mâna a două, trăind din expediente gazetărești ingrate în Iluzii pierdute, este personajul vanitos, leneș, laș și nevolnic care își află perechea în muza provinciei, unul dintre zecile sau sutele de personaje bovarice ale Franței nepariziene, Dinah de La Baudraye sau Piédefer, solid ancorată în realitate, frumoasă și puternică, talentată ca o virtuală George Sand. Numele de Dinah trimite la un episod crunt din cartea Genezei, în care se povestește de un viol, o apostazie și o înșelăciune, fiecare aspect legat cumva de intriga Muzei departamentului. Sexualitatea licențioasă a neputinciosului Lousteau și a pasionalei Dinah declanșează o serie de transferuri ratate între oraș și capitală. Sancerre este sărac în rafinamente și bun-gust, dar energic prin talentele pe care le poate trimite, spre sacrificiu, Parisului, după cum capitala sluțește și ucide orice ideal, fără de care aceasta nu ar străluci. Sapho din Saint-Satur este blasfemica și păgâna Dinah, cea care trăiește și îi aduce pe lume urmași amantului, desconsiderând impozițiile religiei creștine de dragul unei libertăți spirituale din care arta face parte ca un păcat de mică însemnătate, deși încă negativizată. Soțul este impotent și în vârstă, dar nemuritor prin nume (Athanase) și bogat în rest (Polydore). În Lousteau Balzac a înghesuit ratarea artistului din pricina unui caracter deficitar, dar nu a lipsei de talent. Voințele slabe nu pot produce opere de durată și numai strădaniile herculeene pot pretinde rezultate pe măsură. Sărăcia jurnalistului Lousteau îngreunează o voință de afirmare deja slăbită genetic. Dinah este consumată de un amor-pasiune atât de înrobitor încât aceasta ajunge să se dedubleze în a prelua sarcinile creatoare ale soțului, demonstrând că, dacă muza din Sancerre s-ar fi lansat și format în Paris, salonul ei ar fi fost poate un centru care ar fi atras în gravitația sa talente formidabile și personalități puternice. Provincialismul a pătruns, însă, prea adânc în constituția psihologică a provincialei Dinah. Un Biachon ar fi fost pe măsura ei, dar Dinah nu îi observă prezența masculină. „Dinah adună împreună temele diverse ale romanului în apostazia, adulterul, dragostea ei, dar și în scriitura jurnalistică. Toate cele patru pot fi considerate rateuri sau atribuiri greșite. După cum se consideră în mod tradițional că apostatul a profanat credința pentru a-și satisface poftele sau a se bucura de beneficii personale, tot la fel cel care comite adulter întrebuințează eronat sexul de dragul plăcerii în sine. Balzac era convins că, așa cum amanții prostituează căsătoria, jurnaliștii prostituează arta. Jurnaliștii caută teme și judecăți pe care să le dezvolte într-un chip distractiv”[40]. Muza strălucitoare din provincie cade victimă mediocrității jurnaliste în capitală, virtuțile incipiente preschimbându-se în vicii ușuratice, nu grave, în centrul vieții sociale. Relația ambivalentă dintre Parisul care corupe și orășelele și târgurile care se epuizează repede și fără rod se găsește și în Fata bătrână. Domnișoara Rose Cormon își caută un bărbat la vârsta de patruzeci și doi de ani. Singurătatea ei erotică nu izvorăște din slăbiciune, fiind o femeie robustă, trainic clădită trupește și o posibilă mamă sănătoasă, și nici din sărăcie, veniturile ei anuale asigurând o rentă burgheză de invidiat, ci din absența bărbaților eligibili, mulți lăsându-se secerați în războaiele recent încheiate sau necorespunzând nicidecum ca respectabilitate socială. Fata bătrână este primul roman foileton care începe comic și se încheie dramatic. Bătrânii năsoși sunt încă virili, dar condiția lor trecută, de oameni ai Vechiului Regim, precum Cavalerul de Valois, a cărui bisexualitate subtilă este construită în jurul cercelului din ureche și a tabieturilor efeminate, nu atrage tinerețea naivă și campestră a Rosei Cormon. Impotentul ex-fante du Bousquier este, în cele din urmă, cel ales pentru că el, viitor burghez lacom, corespunde din afară bărbăției visate și dorite în așternut de domnișoara Rose Cormon. Ignoranța ei în materie erotică atestă slăbiciunea unei generații lăsată de izbeliște, crescută din resturile imorale ale lumii vechi și promisiunile doar în mică parte împlinite ale Revoluției. Adulții au ieșit din scenă prea devreme pentru ca urmașii să devină adulți întregi la minte și la trup. Conservatorul dialectic Balzac își face simțită prezența ca peste tot în Comedia umană. Athanase Granson, tânărul funcționar sărac, crescut de o mamă singură, bicisinică, se îndrăgostește de Rose cu o pasiune morbidă, nu doar pentru că aceasta este cu douăzeci de ani mai în vârstă decât el, ci și pentru că Athanase își caută dezlănțuit izbăvirea materială în această patimă. Sinuciderea sa timpurie întunecă și condamnă viața publică și neroditoare din Alençon[41]. Trecutul își aruncă faldurile grele ale istoriei peste prezent, înăbușindu-l. Salonul cu vechituri pune în balanță această neputință constitutivă a notabilităților locului de a fi fie onorabile și demne, cum se întâmplă cu burghezia provincială, fie combativă și tonifiantă, situație opusă celei a aristocrației epuizate. Muzeala familie d’Esgrigneux sperie ca exponatele fosilizate ale unei epoci geologice anterioare. Cavalerul de Valois devine, cu adresă schimbată, doar Cavalerul în Salonul cu vechituri. Rose du Bousquier se lasă redenumită du Croisier. Victurnien d’Esgrignon nu este doar nebunul fără autocontrol care sapă necugetat groapa familiei, ci, într-un fel paradoxal, reprezentantul orb și inconștient al feudalității anacronice și năvalnice. Brutal și amoral ca strămoșii săi din spița cuceritorilor înzăuați, tânărul d’Esgrignon este ghilotinat simbolic de legile moderne și de logica financiară a constrângerilor materiale. Spre deosebire de mesalina ducesă Diane de Maufrigneuse, ale cărei aplecări trândave spre plăceri nu-i reduc nici din cinism, nici din spiritul practic, amantul d’Esgrignon este un cavaler al veselei figuri în timpuri sobre și triste pentru tipul său de noblețe nu tocmai astringentă. Aristocratul care vrea să guverneze la 1830 se impune să chivernisească înainte de toate. Totuși, acest principiu al economiei de mijloace nu afectează nici onorabilitatea, nici cariera senină a judecătorului Blondet, retras în serele sale ca într-un cocon din care nu va fi mai ieși curând o altă creatură, dar mânjește de cupiditate judecata unui om al legii cumpărat, precum Camusot și a soției lui ariviste. Ca de obicei, Parisul subjugă și distruge orice calitate și răspândește parfumul de mosc al defectelor și năravurilor prodigioase. Steaua unui parvenit sanguinar și resentimentar din invidie precum Du Croisier, care forțează mezalianțe cumpărând pui de nobili, s-ar afla la zenit dacă loialitatea notarului Chesnel nu ar funcționa ca o contrapondere a nobleței necontrafăcute sau senile din epocă. Victurnien greșește îndrăgostindu-se când timpurile cer desfrâu luxos, împrumută nesățios când zeul suprem este cămătarul și încalcă clandestin legea prin falsificare și posibil furt când proprietatea și titularul ei de drept conservă cel mai în măsură ordinea fixată de rațiunea lucrurilor. Aristocrația este o carapace goală pe dinăuntru. Burghezia are măduva coloanei vertebrale incalificabil de coruptă în putreziciunea sa. Clanurile ocazionale ale unora și ale celorlalți rivali se încleștează în provincie doar pentru a consolida o alianță pernicioasă pentru Franța[42]. Această joncțiune nimicitoare dintre vechiul degenerat și noul revoltător de plebeu se definitivează în permutarea omogenizatoare în ambele sensuri dintre provincie și capitală abia în Iluzii pierdute. Aici tipograful inventator David Séchard este vânat de capitaliști hămesiți precum frații Cointet și trădat de servitori cupizi. Cumnatul său, poetul orgolios și sensibil Lucien Chardon de Rubempré, este respins de înalta aristocrație pariziană, practicând meseria și preluând funcțiile unui intelectual decăzut, de second hand, precum Lousteau. Trădarea artei și a destinului artistic este pusă în relief de noblețea superioară a unui scriitor de talent ca Daniel d’Arthez. Centrul meșteșugăresc Angoulême ascunde rivalități mercantile înfiorătoare și reverii poetice amețitoare, cvasierotice, care își vor afla consumarea și dezlegarea materială în ascensiunea și prăbușirea poetului Lucien de Rubempré în vintrele Parisului. Încă înainte de a fi sedus de protectorul Vautrin, șeful pungașilor, alias Jacques Collin, Lucien de Rubempré este amantul spiritual, efeminat, al doamnei de Bargeton, altă mască a muzei departamentului. Ruptura dintre clase și fagocitarea lor reciprocă traversează inclusiv dușmăniile și antipatiile din interiorul fiecărei clase. E vorba de un organism social care reproduce fractalic ordinea macro în structurile sale micro. Pentru Allan H. Pasco, soarta suicidară a poetului Lucien, un ciuline care nu se poate aclimatiza în aspra metropolă pariziană, este deja prefigurată în poeziile adoratului André Chénier, ucis la rândul lui de Teroarea iacobină. Provincia îngroapă totul în hainele muncitorului cu ziua în timp ce capitala retează aripile tinereții visătoare. „Lucien servește drept personaj rezumativ în sensul în care el este între burghez și nobil, trecerea sa de la provincie în Paris fiind una dezastruoasă. Aristocraticul Rastignac, drept exemplu contrar în alte creații balzaciene, devine un succes din punct de vedere financiar, deși esti absolut corupt”[43]. Analogiile de natură zoologică abundă în Iluzii pierdute. Satana binefacător este ipostaziat în formidabilul Vautrin, poate cel mai viril personaj al Comediei umane. Transferul de capital între capitală și orașul de provincie este tributul plătit doar temporar pentru ceea ce metropola înghite și topește sub forma talentelor tinere, care fie se distrug, fie se ruinează definitiv moral atunci când izbândesc la Paris. Dincolo de intriga frunzoasă, deși lineară, și de profuziunea de personaje, cu toate că nu întotdeauna adânci sau complexe, Balzac copleșește prin viziunea sa sociologică și pretențiile sale de istoric al moravurilor, care marchează cultura europeană în pragul industrializării sale capitaliste. „În schimb, el credea că analiza și perspectiva lui ar avea mai mult sens și, în consecință, o influență benefică, dacă acestea ar fi fost înveșmântate într-o narațiune împreună cu atitudinile și faptele unor personaje reale, care se zbat în încercări și scopuri diverse într-un spectacol enorm și multifațetat al societății Restaurației și Monarhiei din Iulie.”[44] Dozarea magistrală a contrastelor și jocul ambiguităților asumate conștient fac parte din ideile în mișcare care asigură tridimensionalitatea spațiului balzacian. Scenele de viață provincială surprind cel mai acut tensiunile dintre sus și jos, stăpâni și slugi, înfrânți și învingători, mișcare și repaus, mizerie și măreție, marginali și centrali, copii și părinți, narcisiști, obosiți de ei înșiși, și generoși, care se hrănesc din resursele vitale diminuate ale celorlalți, din întregul Comediei umane. Deși schimbarea este nu numai inevitabilă, ci și de preferat, Balzac regretă ideologic rezultatele transformări revoluționare, practic nestrunite și anevoie de controlat.

***

Pentru unii istorici ai Revoluției franceze, acțiunile începute în anul fatidic 1789 devin legitime, atribuind principiilor burgheze întâietatea în conducerea statului francez, abia odată cu evenimentele din 1830. Revoluția politică nu se încheie decât în clipa când, domolită, ea face constitutiv parte din normalitatea parlamentarismului burghez, care, deși încă nedemocratic, respectă cosmosul mecanizat, raționalist, contabil al reprezentărilor burgheze[45]. Națiunea franceză se desăvârșește ca unitate conștientă, doar momentană, a claselor sale sociale în perioada Imperiului napoleonian, în vreme ce misiunea civilizatoare a Franței, în ciuda faptului că e una republicană, este salvată de Balzac sub forma misiunii grandorii europene a spiritului francez. Balzac epurează din cultul lui Napoleon componenta iacobină și sanculotă, păstrând noblețea regăsită întreagă, rădăcinile sănătoase ale feudalismului monarhic dând noi tulpini la suprafața istoriei. Cultul puterii despotice, ca sumă a unor energii universale, este cel pe care forța armelor îl prefigurează. Armata revoluționară este falsul egalizator politic, căci, în pofida faptului că națiunea se recunoaște pe sine pe fronturile europene, adevărata națiune, care contează, în cele din urmă, pe timp de pace, este numai cea a votului cenzitar de după 1815. „Dacă unitatea națională a făcut, în această perioadă, progrese netăgăduite, inegalitatea drepturilor a introdus o contradicție fundamentală în sânul națiunii celei noi: concepută pe baza proprietății și în cadrul strâmt al sistemului cenzitar, ea exclude din rădăcinile ei masele populare”[46]. Pentru Balzac, nobilimea „leilor” și a curtezanelor luxoase este cea care sintetizează tradiția ce contează, nu cea de jos, decăzută prin simplă convenție, și nici cea de mijloc, a cărei cutezanță laborioasă era, în chip genetic, ignobilă. „Erai nobil în măsura în care erai inutil. Nașterea și trândăvia confereau privilegii care deveneau din ce în ce mai greu de suportat pentru creatorii și deținătorii avuțiilor”[47]. Prin urmare, Balzac disprețuiește și bruma de drepturi câștigate de burghezie în anii Restaurației, iar anul 1830 este momentul de ruptură în care talerul balanței ar fi trebuit să încline spre reinstaurarea despotismului luminat, regim care să refacă din temelii privilegiile pierdute și hlamida zdrențuită ale aristocrației. Nu numai că nu a fost vorba de așa ceva, dar burghezia și-a întărit drepturile constituționale, reducându-l pe monarh la rolul unui garant al legii. Imitând modelul britanic, dar păstrând un statut ambiguu monarhului, ale cărui puteri nu sunt delimitate cu rigoare, Parlamentul francez se plasează de la sine într-o aporie. „În parte, Carta, copiată după instituțiile engleze, dădea garanții suficiente în chestiunile esențiale. Libertatea de conștiință, libertatea presei, egalitatea tuturor în fața legilor, inviolabilitatea proprietăților și, în consecință, și a bunurilor naționale erau solemn garantate. Puterea legislativă era încredințată celor două camera: Camera pairilor, care semăna cu Camera Lorzilor, având membrii ereditari și numiți de rege, și Camera Deputaților, pentru care nu se fixase încă modul de alegere, dar care avea să fie aleasă de cetățeni plătind impozite directe de cel puțin 300 de franci; pentru a fi eligibili trebuia să plătească cel puțin 1000. În fața cui erau răspunzători miniștrii, în fața regelui sau a camerelor? Carta nu face nici o precizare”[48]. Din acest echivoc, care accentuează armistițiul de etapă dintre clasele sociale, ies învingătoare provincia cupidă și econoamă din Comedia umană, dobânda unor du Tillet și Gigonnet, combinațiile unor Nucingen și Perrier în dauna aristocrației eminamente parazitare. Nobilul este risipitor și desfrânat din obligație de clasă. Energia și cutezanța sa de rasă superioară – dincolo de caracterul rebarbativ al formulării, expresia este exactă în raport cu ce își imagina clasa superioară aristocrată că reprezintă în rândul celorlalți muritori – este nu numai redusă, ci și stupid întrebuințată, consolidând inferioritatea nobilimii în raportul său de forțe reale, nu statutare, cu burghezia. Balzac admira moravurile eroilor săi de sânge albastru, dar simpatia sa instinctuală mergea spre avântul calculat al păturii de mijloc, spre eroismul mut al tejghelei, spre măreția unui rege al speluncii sociale, cum este bestia neînfricată de Vautrin, spre mareșalii mitici ai lui Napoleon, odrasle de rândași și tapițeri, spre artiștii vizionari ai păturii de mijloc, progenituri ale unor funcționari de primărie sau țărani relativ prosperi. Fluidul vital se transferase din recipientul organic al unei clase vechi în vinele uneia noi, cu tălpile și burta goale, însă înclinația ideologică a lui Balzac este înspre un Vechi Regim cu nuanțe napoleoniene, o medievalitate războinică, în care curteanul luptă trup și suflet alături de țăranul catolic și regalist. „Nu este vorba să fie restaurat Vechiul Regim, ci un nou ev mediu, fondat pe recunoașterea și respectarea ierarhiilor naturale. Principiilor revoluției li se opun principiile creștine. Și iată un al treilea aspect, și nu cel mai puțin important al ultraregalismului. Apare legat de respectarea simțământului religios. Ești romantic și catolic dintr-o aceeași pornire. Chateaubriand dă tonul; Bonald și Maistre – doctrina. Clerul, în imensa lui majoritate, merge pe urmele lor. Congregația este una din marile forțe ale partidului ultra. Pentru aceasta lucrează, aproape tot atât cât pentru biserică, nenumărați misionari care străbat Franța, făcând slujbe de iertare a păcatelor, ridicând troițe. Alianța, întărită cu sângele vandeenilor, dintre catolicism și unele doctrine contrarevoluționare se confirmă și se întărește. Ultraregaliștii, care predomină în rândurile clerului și nobilimii, se bucură de protecția fățișă a contelui d’Artois, viitorul Carol al X-lea. Ei umplu instituțiile cu protejații și prietenii lor. Timp de cincisprezece ani vor deține puterea reală, chiar și atunci când, aparent, ca în intervalele 1816-1820 și 1828-1829, cad de la guvern. Niciodată, după Termidor, victoriile politice ale burgheziei nu au fost puse până-ntr-atât în discuție”[49]. Balzac, adept declarat al legitimismului după 1834, suferă de ambivalența ideologului care își ia în serios credința conform căreia există, dincolo de materia senzorială, o substanță vitală, un focar de energie care se constituie și în voința de afirmare a fiecărui animal de pe pământ, inclusiv ființa umană.

Aceasta mistică a voinței de afirmare, de putere, de risipire în lume, de subjugare a altora, este primordială pentru Balzac și, tocmai de aceea, aristocrații din Comedia umană, deficitari organic, fără substanța de ars sau orientându-și steril energiile psihosomatice, nu sunt întrupările istorice ale Spiritului actual, care îl preferă pe un Goriot, un Grandet, un Birroteau, un Gaudissart ca vase alese, hărăzite să poarte numele modernității capitaliste. Teoria energetică balzaciană, deși învăluită într-un mister sacru, este adesea tratată de autorul ei ca o știință pretins autentică, ale cărei articulații interne vor fi dezvăluite în viitorul nu foarte îndepărtat. Dorința, ca expresie a voinței, și cunoașterea se întrepătrund[50]. „Precum Hegel și Marx, Balzac apără o viziune utopică a științei care ar integra în același timp literatura și toate celelalte discursuri epistemice într-o mare totalitate. Și, formulată astfel, această viziune utopică reduce discursul științific actual la statutul unui discurs decăzut care are nevoie de literatură pentru a-l completa în calitate de celălalt totalizator al său”[51]. De aici se poate deduce tensiunea vitală a narațiunii balzaciene, pasionale, aprinse, străbătute de un curent electric care nu numai că imită viața, dar îi dă și glas. După cum observă Peter Brooks, în proza balzaciană nimic nu este doar ceea ce pare. „Lucrurile încetează a mai fi exclusiv ele însele, gesturile încetează de-a mai fi doar semne ale interacțiunii sociale al căror înțeles este desemnat printr-un cod social; ele devin vehiculele metaforelor al căror curs sugerează un alt tip de realitate”[52]. Adevărata semnificație a lucrurilor, dincolo de cuvintele care le redau, este una latentă, pe cale să izbucnească în momente epifanice la suprafață[53]. Cartea de mult clasică pe acest subiect, al așa-numitului vizionarism mistic balzacian, este lucrarea monografică a istoricului Ernst Robert Curtius, cel care se concentrează excesiv pe tripletul fantastic Pielea de șagri – Louis Lambert – Séraphîta, în care acesta observă liniile generale ale arhitecturii balzaciene.

E. R. Curtius schițează profilul geniului charismatic în falsa autobiografie balzaciană Louis Lambert: „Tăcut, închis, pasiv, neînțeles de dascăli și de colegi, apatic față de tot ce se petrece în jur; pradă cu totul halucinațiilor și unor presimțiri metafizice, pe care le-a descris într-o disertație despre suflet; înzestrat cu aptitudini oculte, pătruns de sentimentul unei mari vocații: un copil de o genialitate precoce, care se simțea bine numai în sferele pline de taină, un copil care suporta greu contactul cu lumea exterioară – acesta este Louis Lambert. Și Louis Lambert este Balzac”[54]. Acest portret romantic indirect făcut artistului Balzac servește unui singur scop în cartea lui E. R. Curtius: să acrediteze că imaginația fabulos-artistică a naratorului din Comedia umană este una care ține de irațional, irepetabil și inefabil, de un solipsism divin. Este adevărat că filosofia politică legitimistă a lui Balzac are drept corespondent metafizic credința într-o substanță unică din care este compus universul ca totalitate, dar rămâne de văzut dacă acest panteism balzacian nu este mai degrabă materialist decât idealist, așa cum îl preferă criticul german. Însuși Curtius, care își propune să surprindă insolitul spiritualist al lui Balzac, se folosește de termenii științelor naturale, chiar dacă, în ultimă instanță, versiunea lor balzaciană are o apreciabilă încărcătură nu numai pseudoștiințifică, ci și pseudofilosofică: „Orice ființă pământească este produsul unei «substanțe eterice» pe care o numim, după împrejurări: electricitate, căldură, lumină, fluid galvanic sau magnetic. Această substanță are proprietatea de a se transforma la infinit, iar materia nu-i nimic altceva decât totalitatea transformărilor substanței”[55]. Totuși, între acest curent electric invizibil, apropiat de eterul și chintesența medievalilor, și proprietățile sale exprimate de gândirea și voința umane se creează o prăpastie ontologică, pe care Balzac ori o desconsideră, ori, pur și simplu, îi neagă existența. Spiritul este totuna cu mișcarea materiei, iar materialitatea cuprinde spirit dinamic. „De aceea, scopul cunoașterii constă în a ne face să înțelegem diferențierea substanței primordiale, care e unică, iar – pe de altă parte – ea are menirea de a menține identitatea de substanță a feluritelor fenomene ale vieții. În creierul unui animal – funcționează ca o retortă – substanța se transformă în energie psihică sau – cum spune Balzac – ea devine voință. Diferitele specii de viețuitoare corespund unor combinații formate din voință și substanță, dozate în chip felurit. Înăuntrul genurilor, speciile se diferențiază și ele în funcție de mediu”[56]. Geniile sunt acele personalități istorice în care fluidul electric cosmic s-a condensat pentru a se realiza în lume, indiferent că aceste materializări sunt politice, militare, științifice, tehnice, filosofice sau artistice. Dată fiind această inegalitate originară a potențelor, neactualizate cinetic, este de la sine înțeles motivul pentru care Balzac apăra ordinea politică a ierarhiilor sociale rigide. Dacă natura se dăruie cu parcimonie multora, preferându-i rareori doar pe câțiva, cărora le oferă bogății inexplicabile, atunci este firesc ca ordinea socială a absolutismului luminat  să corespundă – cel puțin formal – armoniei dintre natură și societate. Este datoria aristocrației să-i cultive și să-i apere pe oamenii de geniu, iar, atunci când acest lucru nu se întâmplă (vezi, de pildă, soarta nefericită a lui Z. Marcas), se instaurează era mediocrației. Geniul nu oferă demonstrații și explicații certe și definitive pentru Balzac decât la nivel intuitiv. Curtius subliniază grăuntele de iraționalitate al acestei concepții, cu toate că atât Z. Marcas, cât și – la alt nivel estetic și epistemologic – Frenhofer sau Balthazar Claës nu sunt exclusiv spirite speculative, ci și practicieni ai speculațiilor lor imediate. „Specialitatea, cuvânt derivat din speciesspeculum și speculari constă în a privi lucrurile atât din lumea materială, cât și din cea spirituală, în ramificațiile lor originare, în a avea o concepție de ansamblu asupra realității. Acesta este un mod spiritual, nemijlocit, de a privi lumea. Intuiția este una din capacitățile spiritului omenesc, al cărui atribuit e «specialitatea». Geniul reprezintă un tip uman de tranziție, o treaptă intermediară între lumea abstractă și intuiție. Intuiția este așadar forma cea mai adecvată și treapta cea mai înaltă a cunoașterii. A ști înseamnă a intui. În fond, nu există decât o singură știință. Toate formele imperfecte de cunoaștere nu sunt nimic altceva decât modalități nedefinite, mijlocite, ale intuiției”[57]. Din nou, ceea ce ar trebui să ne atragă îndeosebi atenția este aplecarea criticului Ernst Robert Curtius către misticismul lui Balzac, ceva mai spiritualist portretizat decât ne-ar lăsa să bănuim scenele de viața provincială ale Comediei umane. De asemenea, dacă ne menținem la latitudinea unui energetism material, poate chiar biologic, descrierea sistemului balzacian, așa cum este realizată de Curtius, surprinde o componentă esențială a Comediei umane: „Sistemul lui Balzac deci, ca orice variantă a concepției întregului unic, este un monism energetic și un dinamism universal, în același timp, lucru valabil în primul rând în domeniul care prezintă cea mai mare importanță pentru un artist: viața psihică a oamenilor”[58]. Această energie psihică, productivă, apare ca ,,impusă de voință”. De altfel, Balzac enumeră câteva dintre cauzele care diminuează aceste rezerve de energie psihologică, de pildă „sărăcia, oprimarea sau climatul spiritual neprielnic”[59]. Cu toate acestea, teoria macrobiotică balzaciană se echilibrează interior prin nevoia unei tensiuni egale sau parțial inegale între forțe opuse. Dacă una capătă preeminență, rezervorul vital se golește. „Dacă una din cele două forțe opuse dobândește o preponderență hotărâtă, atunci antagonismul este desființat și viața stagnează”[60]. Însă, dincolo de acest fapt, firile pasionale dețin sceptrul „monumentalității”. „Adevărata, marea pasiune poartă deci întotdeauna semnele măreției. Unde există o pasiune autentică, găsim și un semn de măreție umană”[61]. Măreția nu este, dincolo de aparențe, una strict spirituală, ci diversă și policromă: „Între tipurile de oameni stăpâniți de pasiuni din Comedia umană putem deosebi trei categorii: gurmanzii, colecționarii și naturile faustice. În fiecare din aceste grupe, pasiunea poate străbate o gamă întreagă care pornește de la instinctul pur fizic și ajunge până la formele spirituale cele mai pure”[62]. Iubirea însăși este absolutizată în Crinul din vale ca una din marile pasiuni, expresie a adevărului energetic clamat de Balzac. Această iubire devine o religie păgână în toată regula, care împrumută din creștinism fanatismul și fervoarea credinței, impurificându-l carnal. Între întregul energetism prefigurat în cadrul unor principii absolute și teoria politică subiacentă lui, care favorizează personalitățile superioare și potente în dauna mediei speciei, se formează afinități tipice pentru bizarul legitimism balzacian. Pentru Balzac tradiția are un sens și se impune a fi urmată atâta vreme cât urmașii nu sunt niciodată epigoni, simpli imitatori și executanți ritualici ai unui legat mort. Gândind astfel, avem de-a face cu un legitimism periculos pentru deținătorii propriu-ziși ai puterii, mai ales atunci când aceștia nu se ridică la nivelul cerut de explozia energetică a faptelor finale, fatale, absolute, radicale, forțate de natura atotdevoratoare în devenirea ei. Cei slabi, indiferent de clasa lor socială sau de obiceiurile împietrite, se mulțumesc să-și păstreze poziția socială, oricum ar fi non-idealul reprezentat de ei. „Cu totul diferită este atitudinea lui Balzac. Niciodată el nu a lingușit mulțimea. A luat în tot timpul vieții o atitudine de frondă față de societate; a avut de luptat cu mulțimea – ca orice mare personalitate. Ținând seama de tăria lui în a-și impune voința, romancierul nici nu putea proceda altfel. Balzac vrea să constrângă societatea să i se supună: de sus sau de jos. Căci acestea sunt cele două căi posibile pentru a-și impune voința: spiritul de dominație sau spiritul de revoltă. În domeniul politicii: cezarism sau revoluție. Alternativa aceasta o vom reîntâlni la Balzac, în concepțiile sale politice. El afirmă că o admiră pe Caterina de Medici, pe Calvin, pe Ludovic al XIV-lea, pe Robespierre, că e partizan al absolutismului și, totuși, asemenea mărturii nu-l împiedică să preamărească spiritul de revoltă”[63]. Se cuvine aici amintit, urmându-l îndeaproape tot pe Ernst Robert Curtius[64], detaliul conform căruia iubirea mistică dizolvă marile pasiuni științifice, politice, militare, financiare, a căror împlinire este mediată de tehnici magice. Fiziologia balzaciană, care cuprinde interdependența stărilor fizice și psihice, este de așa natură încât două pasiuni nu pot subzista în același trup, iubirea provocând sfârșitul din pricina arderii sale intense, în timp ce aceeași energie întrebuințată în sferele activităților omenești duce la opere de artă, mari victorii militare sau la îmbogățiri fulminante. Liberalismul parlamentar este călăul și groparul acestei stări venerabile a lumii. Dar nu numai atât: „Lipsa de credință și «asaltul banului» – acestea sunt cele două boli principale ale epocii, după diagnosticul medicului Horace Bianchon”[65]. Cea mai bună formă de organizare a societății este cea care descătușează energiile unora, dar nu și pe cele colective, inferioare, meschine, fade. Aristocratul plin de elan războinic pare a fi idealul lui Balzac. Burghezul lacom de înavuțire, însetat de a domina prin mijloace politice, nu este democrat, ci, din punctul de vedere al conservatorismului activ proclamat de Balzac, o cârtiță robustă, o creatură a subteranelor care nu își poate depăși niciodată atavismele primare, gloduroase. „Statul cel mai bun pentru el este cel ce permite desfășurarea maximă a energiilor. O asemenea manifestare de energie este posibilă însă numai dacă aceasta e concentrată într-un singur punct. […] Așa se explică de ce Balzac recomandă despotismul, indiferent dacă despotul e un rege legitim, un șef de stat ales sau un dictator. În toate cazurile însă despotismul are sens și valoare numai dacă el constituie cel mai bun mijloc de a face ca energia să iradieze în întreaga viață publică”[66]. Teoria energiei propulsive poate părea unora, după cum amintește E.R. Curtius, o „extravaganță reacționară”, dacă sensul acțiunilor preconizate de Balzac ca necesare nu ar fi unul antidemocratic, antiparlamentar, anticolectivist, deci, într-un anume sens anticipativ, antimodern.

În privința problematicii generale a religiei sale personale, Balzac nu poate fi catalogat nici de catolic – dovada peremptorie rezidă în punerea la index a operei sale de Biserica romano-catolică –, nici de ateu. Biserica apare în Iisus Hristos în Flandra ca o bătrână consumată, însă reîntinerirea sa nu aparține dogmei, ci unui suflu vital barbar sau, în cel mai bun caz, unuia de inspirație esoteric-orientală. „În primii ani e un copil credincios, ca pe la douăzeci de ani să fie cuprins, deodată, de îndoială și revoltă. Apoi, sub influența unei concepții filosofice, întemeiate pe datele palpabile ale istoriei, Balzac constată, pe la 1830, că Biserica e o instituție perimată; recunoaște însă că a existat în trecut o perioadă prosperă, de progres pentru omenire, datorat religiei, și, ca atare, consideră că Bisericii trebuie să i se recunoască în mod obiectiv rolul ei istoric. Religiozitatea lui ia forma unei teosofii eretice, în care, mai întâi, predomină elementul magic, apoi cel mistic”[67]. Paradoxul politicii sociale creștine, așa cum o expune Balzac, consistă în abolirea individualismului modern, considerat mult prea periculos pentru familia creștină, stat și Biserică, în contextual în care indivizii superiori, autonomi ca voință, sunt cei care adună energiile vitale ale speciei în destinul și faptele lor, dincolo de legăturile simbolice și sacramentele existente. Și, totuși, forța universală se întâlnește cu ordinea rațiunii. Între a fi și a cunoaște nu se înalță vreun zid sau zeu despărțitor. „Universalismul, întemeiat pe rațiune, reprezintă forma supremă de manifestare a voinței de a stăpâni – înseamnă stăpânirea lumii de către conștiință. Spiritul acționează, în acest caz, după legi al căror mobil adânc e conservarea și potențarea lui. Viața potențată la infinit – iată țelul lui Balzac”[68].

***

Un aspect crucial asupra căruia s-a insistat, însă, îndeajuns se referă la interdependența ontologică dintre om și mediul său social, cu mențiunea necesară că a trage o linie de demarcație între subiectivitatea izolată a individului, inexistentă pentru Balzac, și condițiile materiale exterioare, definite în cadrul unei purități epistemice fatalmente falsificatoare, este nu numai o operațiune facilă, ci, judecată cu atenție, mărunțită în etapele sale logice, imposibil de susținut rațional. De aici s-a ajuns la speculații cu privire la ,,filosofia istoriei” concentrată în opera balzaciană, cu toate că, în măsura în care aceasta există, ea apare exclusiv ca una implicită și deloc asemănătoare cu viziunea ideologică asumată fățiș de Balzac. Individul izolat de societate este încă un individ socializat astfel, unul în a cărui negație egoistă o fațetă socială se afirmă preponderant ca rezultat al unei substanțialități oprimate de generalitatea comunității. „Conceptul de mediu include la Balzac un raport de determinare, realizat în compoziția romanelor prin procedeul descrierii detaliate a cartierelor, locuințelor și a altor elemente materiale semnificative pentru apartenența personajului la o categorie sau clasă socială. Profuziunea de detalii din aceste descrieri constituie un limbaj cu semnificații multiple, trimițînd la o realitate caracteristică, esențială, care implică o coordonare fundamentală – interdependența dintre om și mediul social”[69]. Caracterul osmotic dintre sine și ceilalți se repercutează inclusiv asupra formei exterioare a compoziției balzaciene. Detaliile sunt metonimice, precum nasul roșu al bețivului lacom de Jérôme Nicolas Séchard, tatăl tipograf și hapsân din Iluzii pierdute, al cărui organ amenințător conține litera A desenată pe chipul ursin, parcă pentru a anunța întipărirea în carne a meseriei și a temperamentului stăpânitor al omului adunate împreună[70]. Oare Vautrin, stăpânul ocnașilor, energic și omnipotent ca o zeitate telurică, arivist prin geniu, nu poartă pe trup însemnele ,,muncii forțate”? Umbra este însăși omul, negația și afirmația sa totodată. Într-o analiză extinsă a gestației creației balzaciene, care trece în revistă toate operele Comediei umane, articolele sale proeminente și Les Cent Contes drolatiques, Tim Farrant observă etapele – ambivalente ca textele înseși – evoluției narațiunii lui Balzac, de la povestirea scurtă, fantastică, hoffmannescă, aglutinată cu descrieri elaborate simbolic, punctate de aforisme laice sau considerații socio-politice, până la roman, o formă niciodată clarificată în afara intrigii pentru Balzac, care își forțează cititorii să reflecteze și să cadă pradă antinomiilor lumii moderne. Șiragul de povestiri, care se leagă în cele „o mie și una de nopți ale Occidentului”, se prelungește, de asemenea, precum arcadele unei catedrale gaudiene, în edificiul neterminat al Comediei umane. „Relația între petit și grand, între ficțiunile mai scurte și cele mai lungi, se află în centrul operei lui. Narațiunile scurte, departe de a fi un fenomen trecător, sunt alfa și omega în lucrarea lui Balzac: este vorba de forma originară (Urform) a întregii sale creații”[71].  

Doar în acest sens al condensării materiei sociologice se ajunge la tipuri de personaje la Balzac, tot ca un rezultat al contradicției dintre parte și întreg care subîntinde orice nivel de analiză al Comediei umane. Mai mult de atât, ruptura nu se află în reproducerea esențială a realității, care face parte din meștesugul artei literare, ci în însăși realitatea restabilită prin mimesis. Așa cum, prin inducție, Gobseck este cămătarul tipic, tot la fel Nucingen interpretează rolul bancherului modern pentru că atât unul, cât și celălalt, dincolo de particularitățile lor morfologice și temperamentale, execută aceleași acțiuni sociale acceptate ca utile și necesare de condițiile materiale capitaliste. Lumea hidoasă sau strălucitoare sunt fața și reversul aceleiași monezi de aur. Baronul Nucingen este, până la urmă, ginerele bătrânului Goriot, mort ca un cerșetor al Parisului. Vautrin ajunge șeful poliției, de unde iese onorabil la pensie, la fel de destoinic și abil ca pe vremea când activa în calitate de prinț și bancher al lumii sordide din pușcării. Rose Chapotel este o fostă prostituată a străzii pariziene, acea contesă Ferraud care nu-și mai recunoaște în fața legii soțul aparent mort sau aneantizat pe cale juridică. „Toți se leagă și se dezleagă, se readună și se retrag, asigurând un întreg social inextricabil: bancheri, prostituate, escroci și aristocrați nu sunt prea diferiți unii de alții, însă invocă ritualic un întreg compus din fire întrețesute ale puterii și infracționalității. Interesele împărtășite de toate aceste personaje reflectă o boală morală atotcuprinzătoare, complicitatea morală în materie de corupție și decădere”[72]. Acuzația conform căreia Balzac este fie un promotor al imoralității, fie un scriitor stricat de cinism nu a întârziat să apară încă din timpul vieții sale[73]. Însă, după cum afirma un exeget subtil și insidios al teoriei aplicate pe Sarrasine sau O pasiune în deșert, „la Balzac combinația de teorie și ficțiune nu schimbă doar natura, statutul și semnificația povestirii; aceasta schimbă, de asemenea, natura, statutul și semnificația propriei sale istorii”[74]. De fapt, existența societății sub forma unei documentații serioase, cea a „stării civile”, este cea pe care o documentează, organizează, inspectează și autorizează aproape biopolitic istoriile personale ale literaturii balzaciene. Este greu de spus ce se află în afara relatării în absența altei posibilități de a relata. Balzac nu doar juxtapune, ci sudează în codurile oficiale, pe care inserțiile sale juridice sau sociologice le susțin, planul simbolic al frământărilor sale spirituale. Oare Chabert este un bătrân senil care se imaginează fantasmatic ca fostul conte al Imperiului, decedat pe câmpul de bătălie de la Eylau, caz în care rațiunea care acționează prin taxinomii este justificată, ori, dimpotrivă, eroismul și exemplul moral absolut sunt îngropate de absurditatea mecanică a unor scripte asfixiante? Ambele ipostaze sunt îngemănate la Balzac, iar ezitarea și imprevizibilul straniu al povestirii rezultă pe de-a întregul din acest conflict identitar. Faptul că Chabert este omul de arme ajuns, într-un final, la azil constituie un supliment de groază pe lângă scena bătăliei, când este îngropat de viu în muntele de carne sacrificată în van. În finalul vieții, Chabert „azilantul” ajunge doar o cifră, un cod de duzină în analele istoriei birocratice, atâta cât faptele sale eroice din prima parte a vieții au fost înregistrate de stat[75]. Lumea socială și juridică apasă pe umerii omului precum un coșmar, iar materialitatea seacă ascunde materialitatea reflectată în idei ca egal de puternică în valoare și influență[76]. „Ceea ce a fost întotdeauna «concret» a devenit «abstract». Referentul de dinaintea ideologiei este acum derivata imaginară a producției ideologice. Având în vedere că individul este deja un subiect, cuvântul individ nu înseamnă nimic dacă îl definim în opoziție cu cel de subiect. Ceea ce părea concret este cea mai pură abstracție, fiindcă ne imaginăm individul numai prin felul de a înțelege un subiect care deja există”[77]. Această insignifianță a individului își află pandantul în hazardul social general, adică în momentele de excepție ale legilor sociale. Determinismul social îl împinge pe tânărul poet Lucien spre Paris, însă suicidul său este unul întâmplător, după cum însăși trama romanului îl valorizează. „Principiile ultime ale teoriei la Balzac sunt înrădăcinate în paradigma epistemofilică, în sexualizarea cunoașterii drept dorință, inclusiv dorință spre cunoaștere”[78]. Restaurația eșuează în acest proiect epistemofilic, de cunoaștere totală a realității, nu însă și Balzac, a cărui construcție grandioasă, deși incompletă, conține atât predispoziția spre densitatea de detalii empirice („conservatorismul” maestrului Cuvier), cât și ,,sinteza intuitivă” adunată în Studiile analitice sau în cele filozofice („progresismul vizionar” al savantului Geoffroy Saint-Hilaire)[79]. „Balzac nu este chiar un demograf atunci când atribuie caracteristici anumitor străzi din Paris și nici un criminalist atunci când îl descrie pe fostul pușcăriaș Vautrin, pentru că el este mai interesat de efectele pe care le descrie, sau de cauzele lor morale și filozofice, decât de condițiile lor materiale de existență. Cu toate acestea, el era pe deplin interesat de forțele socio-istorice mai cuprinzătoare care formează societatea, cum sunt, de pildă, banii, clasa socială și genul”[80].

***

„Atunci doi dominați-intern se pot – și nu pot altceva decât – să se recunoască și să se alieze în fața dominatorului. E situația structurală a iubirii (curtene, mai întâi) și a mitului lui Tristan și al Isoldei. Vasalul, fratele mic, cavalerul se «aliază» subiectiv cu soția, fiica, sora suveranului”[81].

Preotul de țară poate fi unul dintre locurile din care mecanismul arborescent, dar regulat, al invenției literare balzaciane merită a fi examinat pas cu pas. Acest roman din 1841, care face pereche cu Medicul de țară ca o povestire de înaltă ținută morală, conturează rama ce desparte materialismul și idealismului balzacian, aparent indiscernabile. Să reluăm fiecare moment din viața catolicei Véronique Graslin, care este adevărata eroină a întâmplării, în pofida titlului parțial înșelător. Născută din părinți de condiție modestă, aceștia respectă dezvoltarea socială capitalistă, în mică parte industrializată, a Franței de după 1789 și 1815, perioadă de avânt care ridică la suprafață păturile intermediare dintre țărănime și aristocrație, extremele feudale erodându-se inexorabil. „Casa fusese la început luată cu chirie, apoi cumpărată de un oarecare Sauviat, negustor de bâlci, care, între 1792 și 1796 colindase satele pe o rază de cincizeci de leghe în provincia Auvergne, făcând schimb de oale, blide, farfurii, pahare – într-un cuvânt, lucruri de trebuință până și în casele cele mai sărmane – pentru fiare vechi, obiecte de aramă, țevi de plumb, pentru orice fel de materie, de orice formă ar fi fost ele”[82]. Obiectele din lut se dau pe obiecte de fier, banul mijlocind schimbul, mișcarea profitabilă a negustorului dispărând în locul prăvăliei și a sedentarismului lucrativ. „Sătul să colinde bâlciurile și satele, acest țăran din Auvergne se statornicise la Limoges, unde, în 1797, se căsători cu fiica unui cazangiu văduv, pe nume Champagnac. Când socru-său muri, Sauviat cumpără casa în care avea să-și deschidă neguțatoria stabilă de fiare vechi…”[83]. De la ceramică la aur drumul este scurt, însă analfabetismul real trece peste orice obstacol când calculul rațional al banilor impune o nouă raționalitate, alungând solzii de pe ochii omului rudimentar: „Nici soțul, nici soția nu știau carte, neînsemnată lacună educativă, care nu-i împiedica să socotească admirabil și să învârtească cel mai înfloritor comerț. Sauviat nu cumpăra nici o marfă dacă nu avea certitudinea că o poate revinde cu un câștig de sută la sută. Ca să nu fie nevoit a ține registre și o casă de bani, plătea și vindea totul pe bani gheață. De altfel, avea o memorie atât de perfectă încât chiar dacă un obiect rămânea cinci ani în prăvălie, el și nevăsta-sa își aminteau, până la ultimul bănuț, prețul de cost, la care an de an se adăugau dobânzile”[84]. Aurul își subordonează nu numai facultățile cognitive, rafinându-le, sporindu-le și decantându-le, ci și religia, trăită superstițios și pătimaș. Virtuțile creștine trec printr-un proces de folosire avantajoasă în afaceri. A păcătui ajunge sinonim cu a cheltui risipitor sau a încheia un contract dezavantajos. Biserica impune o etică financiară indirectă meticuloasă și eficientă. Avuția se acumulează în straturi ca amintirile păcătoase înainte de proba spovedaniei, care poate fi amânată. „Niciodată, nici fostul negustor de vechituri pe la târguri, nici nevastă-sa, nu vorbeau de averea lor; o ascundeau precum un răufăctor își ascunde fărădelegea și multă vreme au fost bănuiți că tot adună la ludovici de aur și la scuzi”[85]. Banul este divinizat spiritual și practic, traiul de bogătaș schimnic conjugând atât o conștiință orientată spre binefacerile lumii de dincolo, unde Dumnezeul creștin dictează atotputernic, cât și o poziție socială în care puterea potențială a banilor apare ca imanentă ei. „Viața de ocnaș ar putea părea luxoasă în comparație cu aceea a soților Sauviat, care nu mâncau carne decât de sărbătorile cele mai mari[86].

Imprevizibilul acestei vieți duse împotriva plăcerilor vieții, dar care ajută la strângerea mijloacelor de îndeplinire a oricăror plăceri viitoare și trecute, este însăși viața nouă, în mai 1802 născându-se fiica lor, Véronique. Negustorul Sauviat redevine viu pe dinăuntru, fierul înmuindu-se. Această slăbiciune se fondează pe frumusețea marianică a fiicei sale copile. Nici după ce vărsatul îi brăzdează tenul fetei, reducând-o la starea unui copil oarecare, tatăl nu încetează să își sporească dragostea, care nu are nevoie de un chip cioplit pentru a arde: semnele materiei bolnave cresc în inimă sentimentul spiritual al prezenței miraculoase a acestei materii. Credința religioasă și negustoria se contopesc într-o unitate obtuză a gândirii, dar una care tolerează prezența luminoasă a iubirii paterne. Când Véronique ajunge femeia tânără de douăzeci de ani și își descoperă erotismul în fanteziile tropicale din romanul sentimentalului Jacques-Henri Bernardin de Saint-Pierre, Paul et Virginie, tatăl este sfătuit să-și căsătorească numaidecât fiica. Orice țâșnire nereținută de viață este imediat acompaniată de o contramișcare abilă de înnăbușire a ei. Jérôme-Baptiste Sauviat își alege un cuscru-geamăn, dar situat pe o treaptă socială superioară. „Domnul Graslin, un bancher bogat din Limoges, era, ca și Sauviat, un bărbat care plecase din Auvergne fără un ban în buzunar, spre a se face comisionar și care, angajat de un financiar ca practicant la casierie, izbutise în viață, ca multi alți financiari, făcând economii, ajutat fiind și de fericite împrejurări’’[87]. Pierre Graslin valorează șase sute de mii de franci, iar septuagenarul Sauviat trei sferturi de milion. Averile se pot căsători la fel de ușor ca oamenii din spatele lor, rodind prin acumulare, temelia avariției conferindu-le aură morală. „Graslin, acest Sauviat al sferelor superioare, nu cheltuia nici doi franci pe zi și umbla ca al doilea comis-voiajor al său”[88]. Mirele este îngemănarea dintre cei doi tați: avar ca părintele său natural, dar plesnind de energie capitalistă precum socrul său Sauviat. În 1823, Véronique se găsește căsătorită cu un surogat patern înfiorător: glacial, exasperant în pasiunea sa pentru speculații, bubos, impotent și silitor. Graslin avea pe mână suma colosală de un milion opt sute de mii de franci. „În 1828, orice lux fusese interzis. Zgârcenia se înstăpânise fără nici o împotrivire în palatul Graslin. […] Astfel, după patru ani de căsnicie, această femeie atât de bogată nu putea dispune de nici un ban. Avariția părinților fu urmată de aceea a soțului. Doamna Graslin nu înțelesese importanța banilor decât în clipa când afacerile ei fură stingherite”[89].

Viața biologică se zbate sub un căluș impus de ordinea banilor. Compensația, care descătușa măcar sub forma unor fantasme sublime instinctele stânjenite, aparține credinței. Véronique este înlănțuită de ceilalți bărbați din viața ei – preoții romano-catolici, corespunzând părții efeminate a societății, în antiteză cu burghezia virilă. Abații Dutheil și Grancour îi supraveghează sufletul cu aceeași prudență ca soțul punga. Un al treilea centru de iradiere a puterii este procurorul regal, vicontele de Grandville, reprezentantul cel mai înalt al statului în departament. În calitatea sa de înalt magistrat, vicontele de Grandville veghează nu doar la îndeplinirea legii, ci și la păstrarea ordinii afacerilor și a religiei în Franța Restaurației. Scindarea dintre aceste puteri ierarhizate lăuntric, în care statulului îi revine întâietatea terestră, religiei misiunea de instrucție și control al sufletelor, iar comerciantului-industriaș cea de reproducere convenbilă a societății în datele sale existente, nu omite rolul vital al celor de jos: fără o clasă prosperă ca a domnului Sauviat, primitiv în concepție, dar decis în acțiune, cele două puteri superioare numai simbolic nu ar mai avea nici o noimă de autoreproducere generațională. De aici se trage și slăbiciunea lor reală, una în contrast cu forța lor spirituală.

Rezolvarea, dacă i se poate spune astfel, vine pe căi neașteptate, sub forma unei duble – poate chiar triple – crime: Jean-François Tascheron, proletar în fabrica de porțelanuri a tatălui doamnei Véronique Graslin, ucide pe un bătrân zgârcit, Pingret, și pe slujnica sa, Jeanne Malassis, în căutarea unei averi care l-ar fi eliberat atât pe el, un individ cu un statut social mizer, un nimeni în Franța Restaurației, cât și pe amanta sa misterioasă, burgheza înlănțuită prometeic de bărbații Vechiului Regim restaurat, însăși Véronique Graslin. „Servitoarea, pe care încăierarea o trezise din somn, avusese curajul să sară în ajutorul bătrânului avar și asasinul se văzuse nevoit s-o ucidă și pe ea ca să nu existe martor. Socoteala asta, care-i silește mai întotdeauna pe ucigași să mărească numărul victimelor lor, se datorează pedepsei capitale pe care o au în vedere”[90]. Martorii și întemeietorii pedepsei capitale sunt nobilii, ajutați de cler și de magistrați. Însă ceea ce îl impune pe criminalul Tascheron ca necesar în narațiune constă în atributul său central, acela de revitalizator al unei societăți de o fixitate mortuară sau care caută cu orice preț o fixitate asfixiantă. Fără simplitatea energică a firii acestuia, Véronique n-ar fi rămas niciodată însărcinată cu un soț decuplat de la materia brută, dar branșat nervos la fluxuri de capital fictive. Fără puritatea fanatică a iubirii acestui necunoscut, Véronique nu ar fi înțeles că Biserica romano-catolică, esențializată în manierele limfatice de ambasador carierist ale tânărului abate Gabriel de Rastignac, cere sânge proaspăt în vederea trăirii comunitare a credinței, în general, prea indiferentă la lumea modernă. Or, în afara sacrificiului de sine pentru iubire și fericire, ce mai întâlnim în această lume a umbrelor? Rudele celui răposat, soții des Vanneaulx, se recunosc torturate de suferințe pecuniare, semnele timpurilor noi: „averea jefuită se ridică la o mie de piese de aur de fiecare oală; dar aceste piese erau oare de patruzeci și opt, de patruzeci, de douăzeci și patru sau de douăzeci de franci?”[91]. Prețul moral al mortului se măsoară între douăzeci și cinci de mii de franci și o sută de mii. Observând că Jean-François Tascheron, la cei douăzeci și trei de ani ai lui, nu cedează și ține să ducă cu el în mormânt secretul banilor ascunși, urmașii săi se declară indignați nu atât de crimă, cât de iraționalitatea lipsită de delicatețe („nedelicat”) a gestului („nedelicat”), căci ,,un furt inutil e de neconceput”[92] în modernitatea capitalistă. De altfel, nici preotul Bonnet, versiunea masculină, dar fără vreun mare păcat de ispășit pe suflet, al creștinei Véronique, nu înțelege creștinismul decât tot în versiunea sa de emancipare burgheză a mulțimii flămânde și bestiale. Inutilitatea creștinismului se prefigurează ca un sacrilegiu în comuna Montégnac. „Aceste puține cuvinte înfățișează istoria antică a comunei Montégnac. Ce poți face pe un bărăgan întins pe care Administrația l-a neglijat, nobilimea l-a părăsit, industria l-a blestemat? Iată de ce locuitorii din Montégnac își duceau zilele, pe vremuri, jefuind și asasinând, precum cândva scoțienii din munții lor. Judecând după aspectul regiunii, cel ce gândește își poate da seama de ce, cu douăzeci de ani în urmă, locuitorii acestui sat erau în război cu Societatea[93]. Religia preotului paroh Bonnet servește la vindecarea acestei răni pentru că numai astfel creștinismul poate fi reînviat colectiv. Altfel, suflete rătăcite ca ale îndrăgostitului ucigaș Tascheron se pot înmulți, declanșând răzmerițe, urmate de revoluții. Evitarea acestora impune reforme economice de natură să redea credința în mijlocul comunității, ceea ce corespunde cu misiunea preotului Bonnet. „Pe toate acele terenuri fără nici o destinație stă scris cuvântul incapacitate. Orice pământ poate rodi ceva. Nu brațele lipsesc, nici voința, ci conștiința și talentul de a administra. În Franța, până astăzi, aceste podișuri au fost sacrificate văilor, guvernul a sprijinit și a dovedit grijă acolo unde interesele se apărau singure. Majoritatea acestor nefericite pustietăți duc lipsă de apă, primul principiu al oricărei producții. Cețurile, care ar putea fertiliza aceste pământuri cenușii și moarte, lăsându-și peste ele oxizii, trec repede deasupra lor, împinse de vânt din cauza lipsei de arbori care, pretutindeni prin alte părți, le rețin și le aduc substanțe hrănitoare. A planta mai multe asemenea locuri ar fi faptă evanghelică[94]. Aplicarea Bibliei într-un peisaj sărăcăcios și inițial sterp constituie, în cele din urmă, parte din menirea terestră a văduvei Véronique Graslin, atunci când aceasta își pierde, pe rând, soțul de dorit, ghilotinat, și soțul legitim imposibil, finanțistul morbid, ucis de pierderea unei averi în valoare de trei milioane de franci în haosul verii anului 1830. Începând din 1831 până la finalul vieții ei, doamna Graslin activează pe rând ca pionier, colonist, sfântă și om de stat, întrucât „credința este voința omenească înălțată la puterea cea mai mare”[95]. Ceea ce trebuie avut necontenit în vedere de programul conservator, însă nu în întregime retrograd, al „ideologului” Balzac, suficient de inteligent să accepte schimbarea prudentă, însă necesară, este reglarea schimbării astfel încât nimic esențial să nu piară[96].

Ca în atâtea alte locuri din Comedia umană, Preotul de țară pledează pentru restabilirea familiei patriarhale și a unui drept de primogenitură nobiliară (droit d’aînesse), ambele amenințate de industria modernă și de modalitățile sale de a defini noile relații de proprietate. Democrația întâmpină îndoielile unui narator care se exprimă tocquevilleian, pe alocuri în nuanțele reacțiunii. „Încât cel care gândește la cele viitoare vede spiritul de familie distrus acolo unde redactorii noului cod au așezat liberul-arbitru și egalitatea. Familia va fi întotdeauna temelia societăților. Cu necesitate temporară, neîncetat dezbinată, reunită spre a se dizolva din nou, fără legături între viitor și trecut, familia de odinioară nu mai există în Franța. Cei care au hotărât dărâmarea vechiului edificiu au procedat logic, împărțind depotrivă și bunurile familiei, micșorând autoritatea tatălui, făcând din orice copil capul unei noi familii, suprimând și marile răspunderi, dar statul social reconstruit este oare la fel de solid ca tinerele lui legi, încă fără multă experiență, pe cât de solidă era monarhia, în ciuda vechilor ei abuzuri? Pierzând trăinicia familiei, societatea a pierdut acea forță fundamentală pe care Montesquieu o descoperise și pe care o denumise Onoarea. Societatea a izolat totul spre a stăpâni mai ușor, a împărțit totul spre a slăbi. Ea domnește peste unități, peste cifre aglomerate ca grăuntele de grâu într-o grămadă. Pot oare interesele generale să țină locul familiei? Numai Timpul va răspunde la această întrebare”[97]. Nu este, însă, întru totul surprinzător că tocmai în căsnicia nefericită a doamnei Graslin, dar și a conviețuirii tulburi între clasele sociale din romanele balzaciene, familia creștină, tradițională, în ciuda unei epoci occidentale încă ancorate în rămășițele simbolice ale evului mediu, pare ori a lipsi, ori a fi prezentă ca o anomalie crescută din țesuturi sociale nesănătoase, macerate de conflicte patrimoniale. Abia în afara ordinii deja stabilite, deși atât de instabile, își află doamna Graslin nădejdea: în servitorii Colorat și Champion, care o însoțesc în demersul ei de a-și cunoaște la pas moșia vastă, în fostul ocnaș, eliberat după doar zece ani de temniță pentru tâlhării și vărsare de sânge, Farrabesche, un alter ego al iubitului Tascheron ajuns vechil, în celibatarul hristic Bonnet, care o sfătuiește pe stăpâna moșiilor cu aceeași ardoare cu care își păstorește grijuliu comunitatea pe cale să înflorească și să prospere, în inginerul romantic Grégoire Gérard, care trimite la profilul nefericitului Z. Marcas, politicianul vizionar respins de o civilizație sălbatică și căzută în patima banilor. Scrisoarea viitorului inginer de pe moșia Graslin către Grossetête revine în cerc asupra unor teme deja comune, întărind mesajul politic al romanului Preotul de țară: întâi se deplânge lipsa unei legislații crestine, Isus Christos nelivrând un cod politic ca alți profeti (Mahomed, Confucius etc.), apoi statul este direct acuzat că joacă rolul unui părinte fără sentimente, care face experimente in anima vili. Statul se dovedește incapabil de a promova talentele reale, până și când irosește timp și resurse pentru a le educa în conformitate cu cerințele vremurilor moderne[98]. În plus, ierarhiile rigide ale birocrației favorizează angajații în etate, ale căror însușiri se remarcă prin tocire și desuetudine, în timp ce tinerii îndură marginalizarea sau sunt forțați să se plieze pe un cadru de muncă depășit. Promovarea slugărniciei în dauna meritului sau a talentului este altă observație acidă pentru destinul viitor al Franței, care se anunță unul mediocru și fără strălucirea trecută. „Dar ce talente imense au produs școlile de la 1790 până azi? De n-ar fi fost Napoleon ar fi existat Cachin, bărbatul genial căruia îi datorăm Cherbourg-ul? Despotismul imperial l-a înălțat, guvernul constituțional l-ar fi sufocat. Academia de științe numără oare mulți bărbați ieșiți din școlile speciale? Poate doi sau trei! Bărbatul de geniu se va ivi totdeauna în afara școlilor speciale”[99]. Deși Grégoire Gérard este un produs educat al statului francez, poate cel mai riguros organizat – și mai deschis spre dezvoltarea administrativă a științei – din lume până la 1870-1871, când mașinăria statală capotează, „nici o piatră nu se poate așeza în Franța până când zece hârțogari parizieni nu-și înaintează rapoartele lor tembele și inutile[100]. Concursurile și examenele publice sunt abhorate prin vocea inginerului din Limousin. Educația publică, care se termină prea repede și instituie o conștiință colectivă semidoctă, erodează la fundația religiei populare, care își pierde apetența spre supunere și datorie față de ordinele superioare și poruncile transcendente. Preotul Bonnet se declară și el împotriva educației de masă moderne, în care vede „fabrici de necredincioși”[101]. Individualismul, de inspirație protestantă, iese întărit în urma Revoluției din  iulie 1830. Familia fără tradiție, fărâmițarea proprietății prin moștenire, libertatea de expresie a presei, ruptura dintre camere în Parlament, în defavoarea unei Camere a Pairilor, aceste patru așa-numite rele nu scapă nedenunțate. În această ordine de idei, idealul balzacian al preotului Bonnet privește cu admirație spre imperiile est-europene, stabilizatoare, solide, respingând modernitatea postrevoluționară de dragul unei premodernități salutare: „Rusia se întemeiază pe dreptul feudal al autocrației. Iată de ce aceste două națiuni se află astăzi pe calea unui progres uluitor. Austria a putut rezista invaziilor noastre și a putut reîncepe războiul împotriva lui Napoleon numai în virtutea acestui drept al întâiului născut, care garantează capacitatea de acțiune a familiei și apără marea producție necesară statului”[102]. Aceste atitudini culturale și politice se repetă în discursul tuturor notabilităților din Limousin, cu excepția doamnei Graslin, care vede doar în creștinismul practicat comunitar șansa salvării individuale.  

Magistratul Grossetête, mai apropiat de burghezia noilor timpuri decât de nobilimea revenită din exil după 1815, nu duce lipsa lumii vechi, ci grija inactivității țărănimii franceze, care visează la dobândirea unei proprietăți extinse și, în loc să consume, punând banii în circulația mărfurilor, înmulțindu-le pe această cale înzecit sau însutit, aceasta îi economisește, privând economia franceză de dinamismul pieței interne, atât de rămasă în urma celei britanice. Argumentul este corect din punctul de vedere al economiei capitaliste, iar socotelile statistice ale magistratului sunt probabil precise, însă Vechiul Regim – sau măcar o parte din cutumele sale economice –, care seamănă întrucâtva cu opiniile politice ale elitei din Limousin, este continuat prin foamea țăranului francez pentru pământ, căci proprietatea funciară întemeia regimul feudal european. Țărănimea, care face economii în vederea cumpărării unei alte sfori de pământ, nu ar mai fi putut gândi în aceste cadre mentale dacă regimul industrial, de tipul celui britanic, și-ar fi găsi întâi locul de expansiune în Franța. Oricum, blocarea banilor în ulcele ascunse în pământ, cea care a dus la crima din roman, dăunează Franței în termeni expliciți cantitativi. „Această severă pagubă de șase sute de milioane care, pentru un economist riguros înseamnă, când îi adăugăm beneficiile pe care le-ar putea obține dacă banii ar fi puși în circulație, o pierdere de aproximativ un miliard și două sute de milioane, explică starea de inferioritate în care se află comerțul nostru, marina noastră și agricultura noastră, când le comparăm cu cele ale Angliei. Cu toate deosebirile existente între cele două țări, și care, în proporție de mai bine de două treimi, sunt în favoarea noastră, Anglia ar putea echipa cavaleria a două armate franceze, iar carne posedă pentru toată lumea. De altă parte, însă, în acea țară, cum regimul proprietății face achiziția ei aproape imposibilă păturilor de jos, fiecare bănuț servește comerțul și circulă”[103]. Se vorbește până și de nevoia unui alt erou salvator al Franței după 1830. Paradoxul – dacă poate fi denumit astfel – din Preotul de țară, un paradox specific întregii Comedii umane, este acela că soluțiile ipotetice ale celor care reprezintă puterea socială, rezolvări teoretice orientate spre un trecut recuperat cu măsură în contextul istoric al modernității, sunt dezmințite de practica puterii exprimate în act de aceleași elite: doamna Graslin schimbă radical fața unor comunități mizere din departament prin capitalizarea resurselor naturale și proletarizarea înceată a țărănimii, ea însăși trăgându-se dintr-o mică-burghezie harnică, fără antecedent istoric comparabil. Tragedia ei casnică provine dintr-o practică obtuză de a aranja căsnicii între averi, conștiința omenească curbându-se la sfaturile impuse de Biserică doar pentru ca moștenirile curente să se adune în munți de capital financiar. Dacă Tascheron ar fi avut acel rang social necesar pentru a fi recunoscut ca un individ stimabil în ochii clasei în rândul căreia pătrunsese într-o generație doamna Graslin, atunci suita sa de crime nu s-ar mai fi consumat, dar, în același timp, nici misionarismul Bisericii, nici dreptatea magistraților francezi, nici combinațiile financiare ale domnului Graslin nu ar mai fi avut vreun motiv să existe. Cu înălțarea celor de jos, lumea celor de sus fie s-ar fi prăbușit, fie ar fi trecut printr-o transformare de nerecunoscut. Atunci tiradele „păturii diriguitoare” din Limousin servesc la inactivarea unei conștiințe sociale mai largi, profesiunea fasonând în fiecare caz conștiințe de împrumut. „Fiecare se închină la sfinții săi, spuse surâzând doamna Graslin; domnul Grossetête se gândește la miliardele pierdute, domnul Clousier la dreptul perturbat, medicul vede în legislație o chestiune de temperament, domnul preot vede în Religie o piedică în calea înțelegerii între Rusia și Franța…”[104]. Ura doamnei Graslin împotriva ipostazei încarnată a violenței legitime a statului, procurorul general Grandville, cel care îi ceruse mâna tinerei văduve pentru a fi refuzat sub pavăza respectabilității credinței creștine, nu se stinge decât în scena apoteozei din deznodământul romanului: între asasinul Tascheron și cel care ordona tăierea capetelor în numele legii, doamna Graslin, binefăcătoarea provinciei, gândirea din spatele acțiunii, comparată favorabil cu Napoleon[105] de către Horance Bianchon, medicul adus din Paris la căpătâiul muribundei, îl preferă pe eroul simplu al unui crez mai înalt în dauna unui paznic al împărății lumești, frământată de meschinării și schisme inspirate de calcul.  

De altfel, păcatul de moarte al doamnei Graslin este cert din punct de vedere creștinesc, dar inspirat de așezarea traumatizantă a societății: adulterul apare ca rezultatul unei căsnicii improbabile natural, dar preferabile din punct de vedere social, crima pasională a lui Tascheron este ca urmare a prezenței unor trăsături puternice de personalitate, sortită la ratare socială în Franța pe considerente de clasă, iar decizia doamnei Graslin de a-și ascunde participarea morală la fapta iubitului ei pornește atât din lașitate, cât și din nevoia de a păstra intacte uzanțele sociale, de a apăra câteva reputații, oricât de diforme și hidoase ar putea fi ele în realitate. Cu toate acestea, Véronique Graslin se acuză pe ea însăși în fața lui Dumnezeu, a cărui judecată se prelungește dincolo de moartea fizică, pentru rănile și viciile create de societate, pe care cea mai bogată burgheză din Limousin o salvează pentru moment prin activitatea laborioasă a ultimului ei deceniu de viață: „Societatea a primit despăgubirile care i se datorau, numai eu, una, sunt împovărată cu o viață curmată în floarea ei, care-mi fusese încredințată și de care mi se va cere socoteală!…”[106]. Leacul claselor superioare, așa cum este imaginat de acestea, este nu numai în acest roman, ci și în alte bijuterii ale Comediei umane, otrava care pune față în față personaje antagonice și pasiuni nimicitoare. Nu suportul ideatic din Preotul de țară poate să curețe societatea modernă de petele sale negre, ci înseși aceste idei, reflex imperfect al unui laborator social în care indivizii și clasele se ciocnesc abrupt, contribuie ca justificare și sprijin moral la crizele violente ale corpului social, scriind istoria tuturor membrilor săi participanți la jocul social.

Note:


[1] Georg Lukács, Teoria romanului, București, Editura Univers, 1977, p. 61.

[2] Georg Lukács, Writer & Critic and Other Essays, New York, The Merlin Press Ltd., 1970, p. 12.

[3] Georg Lukács, Specificul literaturii și al esteticului, București, Editura pentru Literatură Universală, 1969, p. 137.

[4] Georg Lukács, Writer & Critic and Other Essays, și urm., p. 42-44, dar și eseul despre narare și descriere de la paginile 110-149.

[5] Erich Auerbach, Mimesis, București, Editura pentru Literatură Universală, 1967, p. 522-523.

[6] Georg Lukács, Specificul literaturii și al esteticului, București, Editura pentru Literatură Universală, 1969, p. 54.

[7] Ibidem, p. 53.

[8] Georg Lukács, Romanul istoric, Editura Minerva, 1978, p. 124.

[9] Georg Lukács, Specificul literaturii și al esteticului, București, Editura pentru Literatură Universală, 1969, p. 55.

[10] Ibidem, p. 47.

[11] Theodor W. Adorno, Notes to Literature, Volume 1, Columbia University Press, 1991, p. 122.

[12] Ibidem, p. 123-124.

[13] Ibidem, p. 130.

[14] A. S. Byatt, The Death of Lucien de Rubempré, în Franco Moretti (ed.), The Novel, Volume 2, Princeton University Press, 2006, p. 394.

[15] Ibidem, p. 405.

[16] Ibidem, p. 397.

[17] Thomas Pavel, The Long Duration, în Franco Moretti (ed.), The Novel, op.cit., p. 13-14.

[18] Toma Pavel, Gândirea romanului, București, Editura Humanitas, 2008, p. 237.

[19] Ibidem, p. 254.

[20] Ibidem, p. 255.

[21] Ibidem, 256.

[22] Marcel Proust, Contra lui Saint-Beuve, București, Editura Univers, 1976, p. 140.

[23] Allan H. Pasco, Inner Workings of the Novel. Studying a Genre, New York, Palgrave Macmillan, 2010, p. 155-164.

[24] Harry Levin, The Gates of Horn. A Study of Five French Realists, Oxford University Press, 1966, p. 151. Studiul din care cităm în cele ce urmează se află la paginile 150-212.

[25] Ibidem, p. 167.

[26] Ibidem, p 190.

[27] Ibidem, p. 193.

[28] Ibidem, p. 199.

[29] Ibidem, p. 200.

[30] Ibidem, p. 169.

[31] Pentru impactul anului 1789 în Franța și urmările sale domestice imediate în anii Terorii, ai Directoratului și ai Imperiului, vezi Suzanne Desan, The Family on Trial in Revolutionary France, University of California Press, 2004, p. 45-46, 89-92, 137-140, 174-177, 216-219, 246-248, 280-282, 308-310, 311-318, 325-331.

[32] Thomas Piketty, Capital and Ideology, translated by Arthur Goldhammer, The Belknap Press of Harvard Universty Press, 2020, p. 65-99. A se vedea ediția românească, Thomas Piketty, Capital și ideologie, București, Editura Litera, 2021, p. 78-112.

[33] Allan H. Pasco, Balzac, Literary Sociologist, Palgrave Macmillan, 2016p. 14.

[34] Ibidem, p. 35-57.

[35] Ibidem, p. 57-81.

[36] Ibidem, p. 81-101.

[37] Ibidem, p. 101-117.

[38] Ibidem, p. 129.

[39] Ibidem, p. 135-150.

[40] Ibidem, p. 163.

[41] Ibidem, p. 171-191.

[42] Ibidem, p. 191-213.

[43] Ibidem, p. 226.

[44] Ibdem, p. 236.

[45] Albert Soboul, Understanding the French Revolution, New York, International Publishers, 1988, p. 291.

[46] Albert Soboul, Revoluția Franceză, București, Editura Științifică, București, 1962, p. 536.

[47] Albert Mathiez, Revoluția franceză, București, Editura Politică, 1976, p. 17.

[48] Jacques Madaule, Istoria Franței, Volumul 2, București, Editura Politică, 1973, p. 240.

[49] Ibidem, p. 245.

[50] Allen Thiher, Fiction Rivals Science. The French Novel from Balzac to Proust, University of Missouri Press, p. 49.

[51] Ibidem, p. 56.

[52] Peter Brooks, The Melodramatic Imagination. Balzac, Henry James, Melodrama, and the Mode of Excess, Yale University Press, 1995, p. 9. Vezi, de asemenea, paginile 20-23.

[53] Ibidem, p. 110-152. Peter Brooks realizează o magistrală expunere a acestei tensiuni din Comedia umană.

[54] Ernst Robert Curtius, Balzac, Volumul 1, București, Editura Minerva, 1974, p. 5-6.

[55] Ibidem, p. 52.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem, p. 54.

[58] Ibidem, p. 70.

[59] Ibidem, p. 74.

[60] Ibidem, p. 90.

[61] Ibidem, p. 97.

[62] Ibidem, p. 106.

[63] Ibidem, p. 152.

[64] Ibidem, p. 160.

[65]Ibidem, Volumul 2, p. 29. O analiză în cultura română pe acest subiect al perspectivei politice balzaciene a realizat Alexandru Mamina. Conform istoricului român, spiritul proburghez este unul accentuat la Balzac, ceea ce îl face deosebit de atitudinea apăsat antiburgheză a celorlalți romancieri francezi din veacul al XIX-lea. Din nou, primează, de fapt, ambivalența asupra evoluției burgheze. „Balzac nu a desconsiderat averea. Nu a avut psihologia unui nobil scăpătat, afișându-și orgoliul aristocratic și disprețuindu-i pe plebeii bogați. Cu atât mai puțin ar putea fi el integrat, în chip de precursor, gândirii de inspirație socialistă” (p. 43). Pentru Balzac, sunt negustori care acumulează bani prin muncă și avariție, dar și escroci finanțiști precum Nucingen și Keller, plutocrați. Promiscuitatea averii absolute o găsim poate la Ferdinand du Tillet. „Aceeași cauză: egoismul mercantil, producea aceleași efecte: cinismul, dezumanizarea, indiferent de extracția socială a persoanei pe care o stăpânea” (p. 50). „Antiliberalismul de dreapta” este politica de stat a lui Balzac. „Atitudinea lui Balzac a fost a unui fiu de burghez, a unui artist și a unui filosof politic. Fiul de burghez se temea de anarhie și de război, visând la securitate și pace; artistul era preocupat de grandoare, de bogăție și de libertate; amândurora filosoful politic le amintea cum condiția tuturor acestora era o putere forte” (p. 55). Obsesia puterii, concentrată în figura unui „monarh”, este cea care determină valoarea socială. „Spre deosebire de Maistre, Bonald, Ballanche sau primul Lamennais, Balzac nu a susținut legitimismul cu argumente de natură juridică sau morală – tradiție, loialitate –, ci de utilitate publică: monarhia absolută avea forța necesară menținerii coeziunii corpului social. Tocmai de aceea, în timp ce teoreticienii legitimiști căutau să arate că regimul monarhic francez nu avea nimic în comun cu despotismul și tirania, grație înseși principiilor pe care era fondat – dreptul divin, responsabilitatea regelui față de Dumnezeu, respectul persoanei supușilor – și instituțiilor sale, Balzac nu s-a sfiit să predice absolutismul, ca fiind „cea mai mare însumare de putere posibilă” (p. 56). Cenzura presei este subînțeleasă aici, drepturile unui individ universal fiind abolite, însă „gerontocrația” merita la rândul ei desființată. Vezi Alexandru Mamina, Societate, instituții, reprezentări sociale, București, Editura Enciclopedică,1998, p. 38-60.

[66] Ernst Robert Curtius, op.cit., Volumul 2, p. 45.

[67] Ibidem, p. 91.

[68] Ibidem, p. 204.

[69] Angela Ion, Multum in parvo. Honoré de Balzac, București, Editura Enciclopedică Română,1974, p. 64. Imitând modelul cărții lui Gaëtan Picon, Balzac: Balzac par lui-même. Microcosme écrivains de toujours, Paris, Editions du Seuil, 1956, alcătuită din comentarii și fragmente emblematice din Comedia umană, Angela Ion, cea mai dedicată exegetă și traducătoare a operei balzaciene din istoria literară românească în secolul al XX-lea, reia și îmbunătățește în acest volum, exceptând capitolul omis despre prezența operei lui Balzac în spațiul românesc, cursul universitar Histoire de la littérature française xixe siècle. Balzac, Centrul de Multiplicare al Universității din București, 1973.

[70] Tim Farrant, Balzac’s Shorter Fictions. Genesis and Genre, Oxford University Press, 2002, p. 302-303.

[71] Ibidem, p. 309.

[72] Vicenzo Ruggiero, Balzac and the Crimes of the Powerful, „Societies”, 5, 2015, p. 334.

[73] Satanismul fantastic, latent sau explicit al unora dintre romanele și povestirile Comediei umane, dar și din alte părți, este expus de mult timp de Maximilian Rudwin, Balzac and the Fantastic, „The Sewanee Review”, Vol. 33, No. 1, 1925, p. 2-24. Acest satanism este amestecat parțial cu acuzațiile de promovare a unei viziuni necreștine, deci, în termenii epocii, una pasibilă de imoralitate. 

[74] Owen Heathcote, ,Balzac and Theory, Balzac as Theory, „Theory-Tinged Criticism: Essays in Memory of Malcolm Bowie”, Vol. 32, No. 2 (July 2009), Edinburgh University Press, p. 213.

[75] A se vedea în acest sens articolul Michael D. Garvel, Balzac’s “La Comédie humaine”: the Archival Rival, „Nineteenth-Century French Studies”, Vol. 25, No. ½, Fall-Winter, 1996-1997, p. 30-40.

[76] Cf. Sandy Petrey, The Reality of Representation: Between Marx and Balzac, „Critical Inquiry”, Vol. 14, No. 3, Spring, 1988, p. 448-468.

[77] Ibidem.

[78] Peter Brooks, Balzac: Epistemophilia and the Collapse of the Restoration, „Yale French Studies”, No. 101, 2001, p. 131.

[79] Richard Somerset, The Naturalist in Balzac: The Relative Influence of Cuvier and Geoffroy Saint-Hilaire, „French Forum”, Vol. 27, No. 1, Winter, 2002, p. 81-111.

[80] Elisabeth Gerwin, Balzac: A Portrait of the Novelist as Social Historian and Scientist, în Owen Heathcote, Andrew Watts (eds.), The Cambridge Companion to Balzac, 2017, p. 17.

[81] Michel Clouscard, Capitalismul seducției, Suceava, Alexandria Publishing House, 2020, p. 172.

[82] H. de Balzac, Preotul de țară, București, Editura Saturn, 1995, p. 4.

[83] Ibidem, p. 5.

[84] Ibidem.

[85] Ibidem, p. 6. Domnul Sauviat făcea parte dintr-o asociație financiară purtând numele de Banda Neagră.

[86] Ibidem, p. 7.

[87] Ibidem, p. 15.

[88] Ibidem.

[89] Ibidem, p. 32.

[90] Ibidem, p. 37.

[91] Ibidem, p. 85. Suma este cât o comoară-avere în toată regula: „dar Louis-Marie Tascheron apucase să se scufunde de patru ori și de fiecare dată scosese câte douăzecii de mii de franci în aur”.

[92] Ibidem, p. 49.

[93] Ibidem, p. 57.

[94] Ibidem.

[95] Ibidem, p. 68.

[96] Preotul Bonnet se adresează în astfel de termeni abatelui Gabriel de Rastignac atunci când își descrie rolul său de reformator în parohia săracă, dar creștină: „Filantropia modernă e o plagă a societății, numai principiile religiei catolice pot vindeca bolile care macină organismul social. În loc să vorbească despre boală și să-i lățească ravagiile prin văicărelile lor elegiace, fiecare ar face mai bine să pună umărul, să intre, ca lucrător de rând, în via Domnului. Misiunea mea e departe de a se încheia aici, domnule: nu-i îndeajuns că i-am moralizat pe oamenii pe care i-am găsit într-o îngrozitoare stare de necredință, vreau să mor în mijlocul unei generații adânc credincioase”. Ibidem, p. 74.

[97] Ibidem, p. 69. În optica balzaciană religia creștină se prezintă ca legea egalității, deși aceasta e, serios vorbind, greu de deslușit, sclavagismul prelungindu-se din antichitate până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Nici în creștinism, egalitarismul, în sensul de egalitate a nimicniciei în ochii lui Dumnezeu, nu merge dincolo de postularea unei inegalități ontologice, în fond metafizice. Omul e anihilat întru slava unei divinități care absoarbe totalitatea ființei, inclusiv datul antropologic al speciei noastre. Însă nu ar trebui să trecem cu vederea că Balzac surprinde dialectica egalității creștine și insuportabila sa negare factuală în istorie sub forma codificării legale. Ibidem, p. 96: „Dreptul, creat spre a ocroti societățile, s-a întemeiat pe religie. Societatea, care nu e decât un ansamblu de fapte, se bazează pe inegalitate. Așadar, există un dezacord între fapt și drept. Trebuie oare Societatea să înainteze reprimată sau favorizată de Lege? Cu alte cuvinte, trebuie ca legea să se opună mișcării interne sociale spre a se menține Societatea ori trebuie croită conform cu această mișcare spre a o călăuzi”? Legea nu este mai puțin inegalitară decât religia, dacă aceasta o impune doctrinar. În același timp, mersul istoric al societății pare a fi același cu o presupusă egalitate religioasă, înrădăcintă organic. Preotul Bonnet îi vorbește persuasiv doamnei Graslin despre această unitate învălmășită a destinului colectiv: „Vorbi de marile servicii pe care avea să le aducă parohiei prezența unui bogătaș milostiv, lămurind că datoriile săracului sunt la fel de mari către cel bogat ca și cele ale bogatului față de sărac, că amândoi trebuie să se întraajutoreze”. Ibidem, p. 119.

[98] Iată cum sună depoziția inginerului pe cale de a se rata de îndată ce iese pe de băncile Școlii de Poduri și Șosele: „Am absolvit-o în 1826, la douăzeci și patru de ani nu eram decât un inginer-aspirant. Statul îmi dădea o sută cincizeci de franci pe lună. Cel mai umil dintre contabili câștiga tot atâta, la optsprezece ani, la Paris, dând din timpul său numai opt ore pe zi. Printr-un noroc nemaipomenit, poate că mă distinsesem la învățătură, am fost numit, la douăzeci și cinci de ani, în 1828, inginer ordinar. Am fost trimis, știți unde, într-o localitate reședință de subprefectură, cu o retribuție de două mii cinci sute de franci. Banii nu înseamnă nimic. Fără îndoială, soarta mea e mai strălucită decât ar trebui să fie aceea a unui dulgher; dar există oare vânzător de băcănie care, nimerind într-o prăvălie la șaisprezece ani, să nu se afle, la douăzeci și șase, pe calea unei averi independente?”. Ibidem, p. 130-131.  

[99] Ibidem, p. 135.

[100] Ibidem, p. 136.

[101] Ibidem, p. 139.

[102] Ibidem, p. 145.

[103] Ibidem, p. 149.

[104] Ibidem, p. 151.

[105] Ibidem, p. 180.

[106] Ibidem, p. 189.

Publicat în Balzaciana | Etichetat | Lasă un comentariu

Argumentum ad hominem în istorie


Dacă vrem să ajungem cu mintea dincolo de prezentul imediat și să înțelegem dinamica intelectuală a României recente, o întoarcere pe viu în anii 1990-2000 este, încă, posibilă, iar ambra acelei lumi, astăzi aproape complet apusă, se recompune de visu în cărțile de eseuri ale Martei Petreu. De la temele interbelicului, care au bântuit revanșard ultimul deceniu din secolul trecut, transformate într-o serie de biografii intelectuale, pâna la metoda de lucru, Marta Petreu nu ratează nimic din specificul timpului, unul de destrămare creatoare și anomie socială revitalizantă. Ceea ce uimește până astazi este lipsa netaxată a oricărei metodologii explicite în istoriile Martei Petreu, ceea ce a constituit o constantă de nedepășit pentru majoritatea criticilor literari, foiletoniști și eseiști, în intervalul 1965-1989 din România (iar rarele exemple de studii structuraliste românești sau de sociologia literaturii, bunăoară, au prea puține în comun cu amploarea curentelor de la care se revendicau transnațional). Cu toate că orice carte din științele sociale, de la istoria intelectuală, culturală până la analiza sociologică, se înscrie în spațiul academic generic european într-o paradigmă operațională încă de acum jumătate de secol, iar direcțiile de interpretare sunt mai mult sau mai puțin clarificate instituțional – toate acestea putând fi traduse, predate și întrebuințate în spațiul românesc cu folos, dincolo de animozitățile de direcție care ar rezulta necesarmente de aici –, nici în acest moment, la începutul anilor 2020, nu se poate vorbi de școli sau poziționări mature, în funcție de o modalitate de gândire asumată, în rețeaua intelectualilor socio-umaniști români. Acestea nu duc obligatoriu la concluzia că eseismul dezarticulat ca metodă nu ecranează, totuși, o schemă imanentă, un ansamblu sumar de mijloace ideologice îngropate sub retorism și emfază, însă acestea nu se pot expune niciodată în articulațiile lor simple, elementare, particulare, de teamă ca fragilitatea lor internă nu ar mai putea convinge la fel de util ca stupefacția emoțională a expresiei lor spontane. Acolo unde raționamentul șchioapătă, afectele primează. Acolo unde argumentul, derobat de răceala unei prezentări măsurate, algoritmice, în care inducțiile și deducțiile curg în ritmul gândirii măsurate a dezvăluirii lor, ar apărea vulnerabil și sofistic, stilul căutat, apăsarea insistentă pe afectele create de joncțiunea agresivă a cuvintelor, mărturisirea care antrenează sentimente puternice de simpatie sau antipatie le iau locul, estompând totodată debilitatea demonstrației și potențînd calitatea ei de artefact cultural, veșnic tânăr înveșmântat în stileme. Fondul și forma se contopesc într-o sferă în care miezul și calota sunt unul și același lucru.

Marta Petreu nu poate face excepție de la aceste modele nemărturisite, însă, luând în considerare deficitul de tropi al eseurilor ei și excesul de trimiteri documentare, lupa prin care privește autoarea prezintă întotdeauna următoarele caracteristici tehnice: în primul rând, există un adevăr imanent democrației liberale, care este absolut, și un fals patent al ,,gemenilor totalitari’’ – comunismul și fascismul. Nefiind o teoreticiană, Marta Petreu preia tale quale aceste concepte operaționale cu sensul lor jurnalistic imediat din mass media post-1990: democrația reprezentativă liberală înseamnă Statele Unite ale Americii și Europa de Vest, compactate într-un Suprem Bine invizibil, dar pregnant, și experiența deja depășită a Germaniei naziste (și a aliaților ei) – criminală și fanatică după Holocaust și cea a URSS-ului (și a sateliților ei) – respingătoare ideologic și tipicizată prin Gulag constituie blocul Răului perfect. Această privire ideologică generală este subînțeleasă, indiscutabilă și opacă chestionării precum das Man-ul heideggerian. Conștiința de sine și reflexia recunoașterii din afară îl lipsesc, stingherind-o. Tocmai de aceea, în univocitatea ei impenetrabilă, însă ambiguă, căci nu se poate determina realitatea istorică a Liberalismului fără a-l scinda, destructura, fragmenta și demitiza, rezidă forța sa de dominație. Pornind de la o generalitate atât de săracă în determinații, deci, în definitiv, ireală, Marta Petreu țese lințoliul lui Laerte, construind biografii intelectuale din scrisori, jurnale, articole de presă, interviuri, cărți etc., dar care nu vizează atât ideile unor gânditori, cât personalitatea publică și privată a acestora. În loc de o coborâre de la general la particular, în care acesta se regășește ca parte de explicat dintr-un tot dinamic, avem un proces pe dos, în care generalul, id est pâinea și vinul gânditorilor dintotdeauna, depinde insurmontabil de care parte politică se plasează un intelectual român în secolul al XX-lea: fascisme sau comunism(e). Singurii excluși parțial de la oprobriu, cu alte cuvinte, cei feriți de maniheismul moral brutal al autoarei, sunt fie cei aparținând centrului democrat-liberal, schițat ca negația celor două ideologii antagonice, dar niciodată definit tridimensional, rămânând, ca atare, fără materialitate, fie aceia care au realizat prin conștientizare timpurie sau târzie surmontarea unuia dintre cele două crezuri politice sau a amândurora, atunci când avem de-a face cu intelectuali care au patinat de la o extremă la alta. Din pricina rudimentarității modelului general, Marta Petreu se erijează într-un judecător inexorabil al culpelor politice devenite morale, expulzând sau păstrând în cetate pe cei pârâți. Dovezile se acumulează ca la un probatoriu clasic, Marta Petreu făcând oficiile unui procuror sârguincios, adunând dovezile culpelor reale sau imaginare. Anatemizarea urmează numaidecât, indiferent dacă delictul nu este, în cele mai multe cazuri, decât unul de ordin spiritual, inculpații dovedindu-se în plan simbolic simpatizanți sau aderenți legionari/comuniști, în plan social rămânând de cele mai multe ori, dar nu tot timpul, personaje minore, secundare și inofensive în arhitectura politică a statelor nedemocratice sau autoritare. Articolele politice ale tânărului Mihail Sebastian sunt demascate ca protolegionare sau filofasciste în volumul Diavolul și ucenicul său – Nae Ionescu și Mihail Sebastian (Editura Polirom, 2016)[1], până când Mihail Sebastian se trezește, după anul 1934, din starea de prostrație antidemocratică, subjugat de talentul și geniul malefic ale lui Nae Ionescu[2]. Din fericire, recitirea in extenso – și în context a publicisticii acuzate vehement – de către Laszlo Alexandru dezminte execuția sumară, de natură îngust ideologică – înseși ideologiile debordând o varietate de forme, deja clasicizate de către teoria politice, care îi scapă Martei Petreu –, prin care Mihail Sebastian scrie în spirit fascist la ziarul Cuvîntul din toamna anului 1931 până în ianuarie 1934[3]. Pe de altă parte, Marta Petreu nu se ferește de concesii ideologice atunci când studiază fenomenul antisemit la șapte scriitori români din secolul al XIX-lea, Mihai Eminescu, ale cărui afirmații explicit antisemite în epocă nu își pierd nici acum din forța lor de iradiere, devenind antiiudeu, fiindcă aceste propune în schimb reforme socio-economice largi, nu însă antisemit, pe motiv că jurnalistul Eminescu nu practică un discurs rasist biologic, ci unul tradițional antiiudeu, motivat de condițiile economice mizere și de identitatea culturală diferită ale țărănimii române.[4] Disculparea antiiudaismului ca altceva, substanțial diferit, decât antisemitismul dintotdeauna, anulează genul proxim, ura sau discursul urii îndreptate împotriva evreilor, în diferențe specifice deja cunoscute de istoriografia în domeniu – e suficient să trimitem la cele patru volume de Istorie a antisemitismului a lui Léon Poliakov – ca făcând parte tot din fenomenul antisemit de ansamblu. Nici portretul intelectual al filosofului Constantin Rădulescu-Motru – altfel, incriminat consistent de totalitarism politic[5] – nu este unul lipsit de tonalități stranii, simpatizantul nazist și rasist din anii 1940-1944, care nu se sfia să scrie în termenii unei gândiri antisemite în notele sale intime din ,,Revizuiri și adăugiri’’, devenind ,,un antievreu de circumstanță’’.[6] Ar fi, însă, eronat să nu apreciem studiile inteligente, deși respectînd la milimetru dicotomia fasciști-comuniști vs. democrați liberali, pornind de la romanul lui Mircea Eliade, Nopțile de sînziene[7] și volumul de aforisme Lacrimi și sfinți[8] al lui Emil Cioran[9]. Din păcate, doctrinele socialiste asumate și modificate în polivalența lor de mișcarea avangardistă, care sunt departe de a forma un monolit stalinist de manual, sunt consemnate ca ,,delirant’’ totalitar-comuniste atunci când Marta Petreu creionează ,,fanatismul’’ de stânga prin ochii poetului Gherasim Luca[10]. Un alt exemplu de supraintepretare, puternic imprimată de prejudecăți sociale nerecunoscute, se poate identifica în ,,Noica și utopia recunoașterii’’, un eseu din care se desprinde concepția unei purități idealiste a cugetului la Noica, filozof înaripat la senectute, și o Securitate compusă din angajați inculți, mârșavi și imunzi, de parcă toposul filozofului-savant, aflat pe culmi inefabile, servește contrastului strivitor cu plebea fetidă și colcăind în noroi a angajatului de rând, a cetățeanului anonim ignar, drojdia umană din care se selectează maleficii ofițeri de informație.[11] Nici măcar în volumul Cioran sau un trecut deocheat (Editura Polirom, 2011), cel mai probabil cartea ei de referință, Marta Petreu nu ocolește aceleași polarizări simpliste, inventate ad hoc, unde Cioran, pare-se, preia și dezvoltă, pe latura pozitivă a gândirii sale politice, un presupus civism ardelenesc și, în siaj lovinescian și al Școlii Ardelene, o dorință de citadinizare sau de industrializare a societății românești, iar, în jumătatea întunecată a Schimbării la față a României, un naționalism antisemit radical-revoluționar, bolșevizant, în condițiile în care mișcarea legionară, deși cea mai regresivă din punct de vedere ideologic din Europa interbelică și fără un plan de reformă economică pus la punct cu seriozitate sau rigoare, nu se opunea unei modernizări din temelii a societății românești, populația românească din Ardeal nedând niciodată dovadă de mai multă luciditate civică în ritualurile publice creștin-militare ale Legiunii decât ceilalți aderenți la mișcare, originari din alte regiuni istorice. Iraționalismul și renașterea națională trăite frenetic nu țineau cont de diferențele culturale dintre Vechiul Regat și Transilvania, indiferent de impactul politic electoral.[12] Tranșantă, imaginativă, puternic inspirată anecdotic, documentată ardent, însă dezvoltându-se ca o serie de comentarii morale îndoielnice în marginea autorilor unor cărți în care ideile ar fi trebuit să aibă întâietate – sau să fie măcar echilibrate ca pondere cu profilurile umane incriminate sau salvate de la pieire – și nu altceva, Marta Petreu, decuplată de la metodele de a scrie istorie culturală omologate în spațiul academic european, este nu numai inferioară ca grad de obiectivitate unui istoric marxist de felul lui Zigu Ornea, ci seamănă mai mult – dar cu polii etici schimbați în oglindă – decât ar fi fost de dorit cu autorii proletcultiști ai anilor 1950-1960, pentru care intelectualii fasciști, filofasciști, conservatori, liberali, social-democrați etc. nu sunt doar vinovați pentru că au apărat idei politice demonstrabil greșite, ceea ce nu constituie în sine o judecată obligatoriu nulă, ci pentru că, mai mult de atât, ei defilează sub ochii scrutători ai ideologilor ca decăzuți moral, vicioși, parșivi, ticăloși, ariviști, nemernici, infami etc., parcă pentru a fi mai ușor pedepsiți pentru ceea ce se presupune că ar putea face, dat fiind ceea ce gândesc. Germenii violenței simbolice, anticipatori în sens negativ ai celei fizice, își fac lucrarea în taină. Marta Petreu se integrează în corul nouăzecist al anticomunismului monocrom, monocord și fără rival de pe scena săracă, împodobită cu ornamente mizere, a României anilor 1990-2000, de pe poziții elitiste, liberal-conservatoare, antistângiste deja clasate istoric, demonstrând doar dimensiunea provincială, periferială și, în realitate, neintegrată în fluxul de idei și de produse al Europei dezvoltate la care acesta bovariza asurzitor. La o generație distanță de atunci, lumea pare a fi stat în loc pentru Marta Petreu, investigațiile ei de istorie culturală reiterând locurile comune ale altor timpuri.

***

Blaga, între legionari și comuniști (Editura Polirom, Iasi, 2021) se constituie ca o glosare pe marginea unor texte cu valoare de document. Mențiunile, fie și pasagere, la filozofia lui Lucian Blaga sau la unii dintre cei mai recenți exegeți ai săi (Ștefan Afloroaei, Ioan Biriș etc.) sunt, după cum vom vedea, aproape insignifiante. Miza cărții constă în dejucarea unor zvonuri legate de apartenența politică a lui Lucian Blaga, despre care s-a spus, fără ca această părere să își fi depășit condiția de opinie en passant, că ar fi fost legionar. Cu alte cuvinte, Marta Petreu invalidează o ipoteză de natura unui zvon[13]. Atâta vreme cât Lucian Blaga nu a fost fost anchetat și nici condamnat de către autoritățile din R.P.R. pentru apartenența sa cunoscută la dreapta legionară sau pentru simpatiile sale fasciste exprimate publicistic, nu găsim motivul pentru care un asemenea non-subiect de investigație să devină obiectul unei cărți (spre deosebire de un simplu articol academic nesenzaționalist – Marta Petreu avea deja ca model exemplul unui studiu al criticului Ion Simuț). Seria operelor complete ale lui Lucian Blaga a fost publicată în anii 1970-1990 ai secolului trecut în Republica Socialistă România, autorul intrând și-n manualele școlare. Zeci de alte ediții ale scrierilor sale au văzut de atunci lumina tiparului. Regimul comunist, de la care se revendică Marta Petreu la tot pasul în expunerile sale, se încheie parcă subit după 1968, ,,obsedantul deceniu’’ rămânând expresia Răului Totalitar, uitând că, dincolo de diferențe, se mențin continuitățile instituționale. Dacă Răul este ideologic și politic, atunci acesta nu se încheie oficial decât în 1989. Or, după cum este neîndoielnic pentru oricine, Lucian Blaga este un autor român care își găseste un loc de vază în românismul târziu din Republica Socialistă România. Reabilitarea sa completă și clasicizarea lui didactică nu se petrec după căderea ,,groaznicului’’ regim, ci în timpul existenței istorice a României sub dictatorul Nicolae Ceaușescu. Acest fapt banal își are locul în istoria simbolică a celui care a fost Lucian Blaga[14]. Marta Petreu ar trebui să ne informeze cu privire la granița exactă dintre Răul Totalitar, pe care îl exorcizează post mortem de cel puțin trei decenii, și regimul socialismului real din România, căci fantasticul și realul material nu se îmbină tocmai verosimil în narațiunea ei istorică.

Lucian Blaga a lucrat vreme de unsprezece ani (1926-1937) ca atașat și consilier cultural și de presă la diferite ambasade și legații românești din Europa apuseană pentru ca, sub oblăduirea monarhului-dictator Carol al II-lea, să ajungă ,,subsecretar de stat la Ministerul de Externe în guvernul de patruzeci și patru de zile Goga-Cuza’’[15] și ministru plenipotențiar al României în Portugalia (1938-1939). Oricat ne-am juca de-a relativizarea istorică, posturile ocupate de Lucian Blaga după 1938, când democrația românească este abandonată constituțional, sunt de importanță politică pentru statul român, atunci și acum. Nimeni nu poate fi ministru în nicio țară din lume pretextând în același timp apolitismul. Indiferent că Lucian Blaga nu a scris texte de presa procarlistă[16] sau că nu a fost implicat în bătăliile interne ale vreunui partid politic, demnitățile sale în cadrul diplomației românești interbelice nu sunt neutre politic.[17] Drept urmare, nu-i de mirare că un protejat al regelui-mecena Carol al II-lea nu putea fi simultan legionar, întrucât rivalitatea dintre regele-dictator și ,,oamenii Căpitanului’’ a dus la moartea liderului lor și la persecuția acestora din urmă de către stat[18]. Demontarea zvonului conform căruia Lucian Blaga ar fi avut înclinații legionare devine cu atât mai facilă. Dificultatea rezidă în admirația tânărului intelectual Vasile Băncilă, legionar ,,moderat’’ după Marta Petreu[19], care îi dedică un volum în 1938 filosofului său preferat. Titlul emană din atmosfera epocii, Lucian Blaga, energie românească. Desigur, în ciuda faptului că, din istoria relațiilor dintre Vasile Băncilă și Lucian Blaga narată de Marta Petreu, Blaga s-a folosit cumva de lucrarea lui Vasile Băncilă pentru a-și spori cota de notorietate și a obține catedra de profesor universitar titular la Universitatea ,,Ferdinand I’’ din Cluj[20], nu se poate vorbi de o identitate a crezurilor politice între cei doi prieteni. Deși Lucian Blaga s-ar putea să nu-l fi întâlnit vreodată pe Corneliu Zelea Codreanu în carne și oase, modul de a argumenta în favoarea unei asemenea întâlniri, pesemne iarăși apolitică, este tratat cu doza de firesc normală din epocă, mai ales când alte figuri politice, democratice și extremist deopotrivă, nu se sfiau de la o asemenea bagatelă: ,,Dacă Maniu nu a avut rețineri de a colabora cu Zelea Codreanu, iar premierul Octavian Goga nu s-a sfiit, în timpul mandatului său, să încerce să-i obțină colaborarea, atunci este plauzibil ca și Blaga, un scriitor – iar scriitorii sunt curioși, colecționează experiențele în mod aproape automat, ca alții timbrele –, să nu se fi ferit de o întâlnire cu un personaj atât de controversat și atât de curtat.’’[21] Întorsătura frazelor Martei Petreu aduce uneori aminte de biografiile popularizatoare ale scriitoarei Tatiana Niculescu.

Grija principală a Martei Petreu e de a dezlega Trilogia culturii blagiene de etnicitatea atribuită acesteia de către Vasile Băncilă. Îngustimea sa etnică este subliniată de Marta Petreu, totuși, relativ nedreaptă cu Vasile Băncilă, căci nici Lucian Blaga nu furnizează un sistem nonmetafizic sau o interpretare testabilă a fenomenului ruralității românești: ,,Dar nu: Băncilă construiește propria sa schemă și propria sa înmănunchere de factori culturali și psihologici prin care descrie etnicitatea românească țărănească: ,,cosmicismul’’, ca atitudine caracteristică pentru lumea țărănească, apoi ,,modalitățile de cunoaștere țărănească’’, șase la număr, ceea ce ar da un adevărat ,,hexagon gnoseologic’’: ,,categoria esențelor ontologice’’, mitul, stihialul, dogmaticul, divinul, ,,agnosticismul înțelegător’’. Rezultă o fizionomie a țărănescului românesc în nici un fel testabilă, la care subscrii sau nu, după cum îți sînt cunoștințele, spiritul critic, firea. Iar clișeele fanteziste nu lipsesc.’’[22] Rămâne interesant ca prilej de meditație să recitim discursul de primire al lui Lucian Blaga în Academia Română, ,,Elogiul satului românesc’’, din 5 iunie 1937, exact în termenii în care Marta Petreu discută despre eseul de tinerețe al lui Vasile Băncilă: sărăcia și analfabetismul de la sat sunt eludate de acesta în Lucian Blaga, energie românească. ,,Pasaje de acest fel din cartea lui Băncilă, mitizante față de realitatea satelor românești și întorcînd spatele realității, de dragul unor speculații filozofice, sînt numeroase.’’[23] Prin redarea ,,arhetipurilor jungiene’’ sub forma adaptată a ,,matricilor stilistice’’, prin generalizarea la scara unor culturi, etnice în cele din urmă, a terminologiei clinice freudiene, prin lărgirea nepermisă științific, dar justificabilă ca speculație inverificabilă, a unor teorii din câmpul fizicii și al chimiei, dar și prin împrumutul unor constante civilizaționale de la Oswald Spengler sau al unor intuiții antropologice din studiile africane ale lui Leo Frobenius, Lucian Blaga nu se situează în loja gânditorilor raționaliști europeni[24]. Chiar dacă Vasile Băncilă a forțat categoriile, introducându-l pe Lucian Blaga într-un pat al lui Procust etnicist[25], afinitățile gnoseologice[26] dintre un intelectual legionar și un filosof sistematic ca Lucian Blaga nu pot fi abandonate dintrodată[27]. De fapt, dacă Vasile Bancila nu ar fi îmbrăcat cămașa verde și nu ar fi deținut poziții publice în statul legionar, probabil că Marta Petreu ar arăta mai puțină încrâncenare în aprecierea legăturilor acestuia cu Lucian Blaga[28], idolatrizat permanent de eseistă ca un făuritor de sistem filozofic, ireductibil la revelația creștină, dar deschis pentru spiritul religios universal, care ar fi corespuns cu pretinsa nevoie europeană de a fundamenta o ,,filosofie a culturii’’ grandioase[29]. Inutil să amintim aici că aceste deziderate megalomanice, care ar fi propulsat semianonima cultura română scrisă în prim-planul culturilor centrale, se suprapun epigonic pe un anume tip de a scrie filozofie, cea germană, de la începutul secolului, deja infiltrata de un mindset naționalist, vitalist, iraționalist și anticipând ca puls și sensibilitate peisajul intelectual al fascismelor interbelice.

Al doilea moment de așa-numită neînțelegere a staturii filozofice a operei lui Lucian Blaga, care refuză conducerea ziarului Timpul, unde ar fi scris pe gustul regimului antonescian[30], provine din zona teologiei ortodoxe, în care Dumitru Stăniloae, cel mai profilic și mai substanțial teolog român al secolului al XX-lea, ajunge exponentul ortodoxismului românesc. Confruntarea medievală dintre filosofie și teologie se reia la 1940 pe plaiuri mioritice. Lucian Blaga refuză să dea o formă ortodoxist pronunțată filosofiei sale. ,,În legătură cu această ultimă declarație a teologului, să obervăm faptul că, după apariția Spațiului mioritic (1936), în mediul teologic românesc s-a născut speranța că, în continuare, Blaga va crea prin lucrările lui o filosofie ortodoxă a românescului.’’[31] Dumitru Stăniloae constata dezamagit absența dogmei păcatului originar și a nemuririi sufletului în scrierile lui Lucian Blaga[32]. Într-un eseu din 1943 ,,Blaga a disociat și autonomizat: filosofia de religie; filosofia românească de ortodoxia românească; românitatea de ortodoxie, considerându-le domenii, existente, valori independente.’’[33] Întreaga armătură de raționamente a Martei Petreu indică tocmai în Dumitru Stăniloae un fanatic al cauzei ortodoxe, ceea ce nu coincide cu adevărul istoric factual, Stăniloae apărându-și, în termenii echilibrați ai unei polemici filozofice judicioase, tradiția spirituală creștin-ortodoxă, liber asumată, de un gânditor care nu recunoștea revelația și nici dumnezeirea lui Iisus Hristos, fără ca filozoful din Lancrăm să fie stigmatizat ca ,,dușmanul însuși’’ al ortodoxiei[34]. ,,De fapt, Stăniloae are o gândire de ev mediu potrivită cu un stat teocratic: considera că filosofia se află pur și simplu sub tutela teologiei, iar filosofia românească sub tutela religiei ortodoxe.’’[35] Pentru că tipul de spiritualism laic al lui Lucian Blaga nu este recunoscut ca mistic de către Dumitru Stăniloae – de ce ar fi teologul stăpânul care decide treptele misticismului? –, Marta Petreu reține absența acestei critici pentru alți intelectuali care au îndrăznit să scrie neadmirativ despre Lucian Blaga, inclusiv bătrânul Nicolae Balotă, reîntors la creștinismul catolic. În realitate, crede Marta Petreu, Lucian Blaga se trage din spița europeanului secular și tolerant Eugen Lovinescu. Filosoful ardelean nu are nimic de împărtășit, din punctul de vedere al angajamentului politic, cu prietenul Nichifor Crainic, Nae Ionescu și Radu Dragnea, de parcă cineva l-ar fi acuzat vreodată pe Lucian Blaga de a fi doctrinarul legionarismului românesc[36].

Al treilea pas în expozeul Martei Petreu face trimitere la personalitatea filosofului Constantin Rădulescu-Motru, despre care știm, din studiile anterioare ale Martei Petreu, că oscila între ,,totalitarismul de rasă’’ și cel de ,,clasă’’, figurând ca ideologul principal al etnicismului interbelic târziu. Răfuiala cu orice voce sceptică, până și una fascistă și depășită ca vigoare, la adresa filozofiei blagiene creează pasaje precum acesta: ,,Rădulescu-Motru scrisese de mai multe ori despre filosofia lui Blaga, diagnosticînd-o din start drept ,,mistică’’. Adică, greșit. Deoarece nu a înțeles-o și a judecat-o după criteriile pozitiviste de la sfârșitul secolului al XIX-lea, din epoca propriei sale formări, el nu a putut accepta o creație filosofică atât de originală și înnoitoare ca aceasta.’’[37] Marta Petreu mizează pe ranchiuna și invidia lui Rădulescu-Motru (,,substrat pasional-resentimentar’’), tratând, sentențios și expeditiv, ca ,,acuzații nefondate’’[38] presupusa ,,gândire magică și metafizică la Blaga’’. După cum vom indica alte fragmente din carte, nici Marta Petreu nu crede altceva despre sistemul filozofic blagian, doar că ea valorifică cu semn pozitiv ceea ce alții găsesc irațional și antiștiințific[39] – și asta pentru că factori stilistici culturali care să modeleze a priori științele nu există în epistemologie decât ca o curiozitate revolută. Între timp, însă, și Constantin Rădulescu-Motru îi vrea dispariția din cultura română lui Lucian Blaga. Într-un articol din 1943, intitulat ,,Automatul doctrinelor’’, Blaga îi răspunde preopinentului său, glumind – cu multă eleganță diplomatică – pe seama poreclei sale din epocă, Mortu. Acesta era nivelul polemicilor de idei (Lovinescu le-ar fi găsit mai degrabă pe post de pamflete) din România precomunistă, înainte ca muncitorimea și țărănimea răpănoase să urce la tribune. De altfel, ideea de a transforma ,,gâlceava filozofilor într-o știre de senzație’’[40] îi surâde autoarei clujene, care ne amintește de cum academicienii de pe atunci socializau bârfindul-l ,,strașnic’’[41] pe Blaga sau că Rădulescu-Motru, ros de tăciunii resentimentului[42], încă ținea minte cu amărăciune discursul de omagiere al regelui Carol al II-lea din iunie 1937 la adresa lui Lucian Blaga. Marta Petreu repetă cu credință principiul lui Blaga că numai prin matricea stilistică românească putem să inaugurăm o vârstă de aur a culturii române. Îl rugăm pe cititor să cadă de acord cu noi că aceste tribulații identitare nu erau specifice doar României proaspăt ieșite din regimul agresiv-dezvoltaționist al lui Nicolae Ceaușescu, ci și întregii perioade de după 1918 până în 1944. Marta Petreu trăiește și scrie în umbra deprinderilor mentalitare ale P.C.R.-ului la apus despre o vârstă istorică anterioară, cea interbelică.

După experiența, ratată spiritual de legionarism, cu Vasile Băncilă, cu care Blaga încetează să mai corespondeze asiduu după 1947, și cea de rivalitate agresivă cu C. Rădulescu-Motru și D. Stăniloae, un simpatizant comunist – pentru Marta Petreu, comunist convins sub acoperire[43] – le urmeaza lor, asistentul universitar Zevedei Barbu, autoexilat în Marea Britanie înainte de 1948, unde a făcut o cunoscută carieră academică. Zevedei Barbu fusese arestat în 1943 pentru activități comuniste, îndreptate împotriva ordinii de stat fasciste, dar este oarecum salvat, la intervenția bunului Lucian Blaga, de Veturia Goga, verișoara lui Lucian Blaga, și de Ioan Negoițescu, tatăl, avocat reputat, al criticului Ion Negoițescu, legionar ,,excentric’’ în 1940. Dacă adăugăm pe listă confictul cu poetul Dan Botta și faptul că membrii Cercului literar de la Sibiu nu-l includ ca destinatar și pe Lucian Blaga, ci doar pe Eugen Lovinescu, în Manifestul lor literar, avem o prezentare exhaustivă a atacurilor îndurate cu modestie și prudență de Lucian Blaga într-o vreme când milioane de oameni mureau sau sufereau mari pierderi pe tot cuprinsul Europei de Est.

După 23 august 1944, Lucian Blaga e ,,călcat în picioare sub mersul istoriei’’, titlul celei de-a treia părți. Scos din Academie, detronat de la catedra Universității din Cluj, coborât la rang de bibliotecar al aceleiași Academii, filiala Cluj, acesta are motive serioase să se plângă în Luntrea lui Caron de ,,desființarea virtuală a unei ființe etnice’’[44], pe care, totuși, nomenclatura intelectuală din ceaușism o va redescoperi cu zel și spor după 1965. Aplecarea lui Blaga către un spațiu arhaic mitizant îi permite Martei Petreu câteva considerații aproape protocroniste cu privire la o altă posteritate a lui Lucian Blaga: ,,De unde știm că Blaga nu va fi socotit în viitor un precursor român al ecologiei, de pildă, și că felul în care își petrecea el verile, la țară – Nietzsche umbla vara în zone montane… –, de preferință sub un pom, unde citea și scria, nu va fi pe viitor un vis de invidiat?’’[45] Nici viață la țară nu e golită de beneficiile ei de mare model civilizațional și de depășire în cultură: ,,De fapt, acest model al vieții mai aproape de natură chiar este urmat, cine are bani își face acum casă de vacanță la țară, în mijlocul unei livezi – cam așa cum englezilor le place încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea să locuiască la țară sau cum americanilor le plac locuințele cât mai însigurate și fără gard, undeva în afara orașului.’’[46] Notei intimiste și neacademice a acestor intervenții i se adaugă relatări personale, Marta Petreu citând din Dorli Blaga, care rememorează o întâmplare din adolescență, legată de un dar primit tocmai din Anglia de la Zevedei Barbu: ,,Ea și-a îmbrăcat ciorapii la o petrecere cu colegii, la Colegiul Academic; pentru că avea picioare frumoase, moștenire de la mama ei, care la rândul ei le moștenise de la mama ei, purta rochii scurte, de data asta, o izbitoare rochie de un roșu profund, și, bineînțeles, lungă numai până la genunchi. Iar colegii ei, care nu mai văzuseră niciodată nailon, i-au spus că are ,,ciorapi de sticlă’’ – mi-a povestit Dorli, foarte amuzată, în data de 10 august 2020.’’[47]

Revenind la ordaliile politicianiste de după 23 august 1944, Lucian Blaga este ,,demascat’’ pentru nu se știe care motiv de către N. Carandino și Zaharia Boilă în gazetele țărăniste Patria și Dreptatea[48]. Dar adevăratul pumnal va fi înfipt de Lucrețiu Pătrășcanu – ,,uluitoarea grosolănie hermeneutică a lui Pătrășcanu’’[49] –, vinovat de materialism istoric pentru volumul său, care explorează jumătate de secol de tatonări și realizări culturale românești, focalizat pe contemporanii interbelici, Curente și tendințe în filosofia românească.[50] ,,Aceste texte conțin întreaga vulgată marxistă a socialismului românesc, vulgată prin care orice filosofie autohtonă este categoric și definitiv condamnată.’’[51] Dacă prin autohton se înțelege filosofia etnocentrică sau etnică, atunci, într-adevăr, cu excepția lui Vasile Conta, filozofia ,,românească’’[52] este respinsă ca insatisfăcătoare în viitorul imediat al României postfasciste. Însă Marta Petreu îl incriminează pe Lucrețiu Pătrășcanu pentru a fi marcat direcția filozofică din România anilor 1948-1989, ceea ce nu este adevărat, filozofia predată în anul 1950 în universitățile românești prezentând altă direcție decât cea din 1980, iar influența cărților lui Lucrețiu Pătrășcanu, reabilitat politic abia după 1965 de către Nicolae Ceaușescu, asupra intelectualității românești sau a sistemului educațional românesc fiind insignifiantă în epocă. Sistemul comunist românesc a trecut prin câteva mutații culturale până la dispariția sa în 1989 și nici una nu are legătură cu cărțile tardive ale politicianului Lucrețiu Pătrășcanu, unul din artizanii momentului 23 august 1944, fără de care România antonesciană ar fi fost ocupată în alt mod, cu represalii dure asupra populației civile, de către Armata Roșie. Fără diligențele lui Lucrețiu Pătrășcanu si a altora ca el pe lângă Stalin, întregirea parțială a Transilvaniei în granițele României în anul 1945 ar fi fost sensibil mai dificilă. Ieșirile sale naționaliste, interpretate ca șoviniste de către conducerea sovietică, au fost, totuși, un cap de acuzare în procesul care a dus la execuția sa[53]. Pentru cineva care admiră salutar patriotismul românesc, așa cum este Marta Petreu[54], acestea sunt fapte omenești care ar trebui să îi domolească patima inchizitorială.

Însă Marta Petreu își continuă episoadele de vânări ale inamicilor ideologici, trecând prin acuza de ,,arsenal fascist’’ a unui fost cadru academic și jurnalist, Nestor I. Ignat, un articol antiburghez din iulie 1948 a lui Geo Șerban, atitudinea profesorului universitar Pavel Apostol, fost doctorand al lui Lucian Blaga, trecut la noii stăpâni politici, care scrie despre cele patru trilogii blagiene ca situându-se ,,în miezul iraționalismului și misticismului de tip fascist’’[55], luarea de poziție în cadrul Uniunii Scriitorilor a criticului Ovid S. Crohmălniceanu împotriva reacționarismului blagian[56]. Este un fel de muncă pe dos, inversul ideologic al celor de atunci, ceea ce face astăzi Marta Petreu, care impune considerații morale peste arcul istoriei: ,,Faptul că, pe tot parcursul regimului socialist real, adică aproape o jumătate de secol, la noi a fost încurajată delațiunea și, complementar, pedepsită ,,omisiunea de denunț’’ nu a rămas fără urmări dezastruoase asupra stării etice de acum a națiunii noastre.’’ 

Nici măcar Henri H. Stahl nu scapă de rechizitoriul Martei Petreu, învinuit de autosuficiență sociologică[57] și neînțelegere obtuză a filosofiei culturii: ,,Linia critică pe care a mers Henri H. Stahl, care a confundat filosofia culturii cu sociologia, și deci opacă față de sistemul filosofic blagian, este independentă de marele flux critic generat, după al Doilea Război Mondial, prin Pătrășcanu, de către Partidul Comunist.’’[58] Însă portretul teribil schițat poetului Mihai Beniuc, tartorul poeziei anilor 1950-1964, adună păcatele tuturor de până la el: ,,Nu uita să adauge că filosofia lui Blaga este periculoasă deoarece influențează ,,pernicios’’ tineretul. În fapt, Beniuc îl demască pe Blaga drept hitlerist, mussolinian, ideolog legionar influent asupra tineretului legionar, sugerând totodată că este rasist și antisemit.’’[59] Recitind romanul lui Mihai Beniuc, Pe muchie de cuțit, Marta Petreu identifică o instigare de punere pe rug a Marelui Anonim blagian și o luare ,,în bătaie de joc’’, blasfemică, a tatălui lui Lucian Blaga, Isidor, ,,făcându-i un portret de preot-măcelar’’.[60] Beniuc scrie un text ,,infam’’. În galeria teratologiei morale intră și Atanase Joja, Președintele de atunci al Academiei Române, care încearcă să-l atragă pe Blaga de partea comuniștilor, promițându-i-se șansa publicării dacă își expune favorabil într-un articol din Scânteia poziția politică. Joja e bănuit de șantaj și machivelism.[61] Presupunerile Martei Petreu, care nu se bazează decât pe discuții private cu membrii în viață ai familiei lui Blaga, frizează absurdul, de semnătura lui Blaga, care tăcuse de peste un deceniu ca autor, în publicațiile neatârnând stabilitatea internă a regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej: ,,După cum își amintește Dorli Blaga, Tudor Bugnariu, a cărui existență ,,evident deranja’’ încercuirea politică a lui Blaga, a început să-i vorbească de despărțire, adăugînd că ,,Partidul îmi va da mie copilul’’; după părerea lui Dorli Blaga, ,,i se indusese ceva lui Tudor’’. (…) Faptul că la sfârșitul anului 1959 și începutul anului 1960 a început să fie amenințată și viața de familie a fiicei sale a fost pentru Blaga, cu siguranță, un motiv în plus să scrie cum i se cerea.’’[62] Lucian Blaga va redacta un Memoriu și un articol anti-Cioran în ziarele regimului, în tot acest timp temându-se că este supravegheat de Securitate, ceea ce era adevărat: Sergiu Dan, cu nume informativ Ștefan Dragomirescu, îl urmărea și îl manipula în favoarea comuniștilor pe Lucian Blaga. Teama de subtilizare a manuscriselor lui Lucian Blaga, după moartea acestuia în 1961, conduce la un comportament familial hiperprudent: ,,În toți anii cît au avut manuscrisele în casă, Dorli și soțul ei au plecat în concediu pe rând – ca nu cumva, în lipsa amândurora din casă, să intre securiștii și să le fotografieze sau chiar să le facă dispărute. Despre asta mi-a povestit de atâtea ori de când o cunosc, încât pentru mine a devenit o informație oarecare.’’[63] Obsesia unui scenariu de distorsionare inconturnabilă a adevărului istoric – care va fi fost acela, nu vom ști – nu încetează nici în momentul de față.[64]

Un capitol consistent este rezervat dramei Avram Iancu din 1934, care a fost receptată ca anticipatoare politic în mediile legionare de atunci încoace, dând apă la moară discursului antifascist dintotdeauna. Cu minuție documentară, Marta Petreu reproduce: 1) sursele de documentare istorică a lui Lucian Blaga, 2) caracterul anistoric și mitic al piesei (deși ,,misticismul’’, cuvânt eliminat ca impropriu și mirosind a comunism de către Marta Petreu în cazul operei lui Blaga, revine pe buzele admiratorilor acestuia, contemporani cu scrierea și jucarea piesei: ,,Cititorii clujeni i-au facut diverse observații (inclusiv aceea că, venind după Cruciada copiilor, drama nu are ,,misticismul’’ și forța mitică a acesteia), multe dintre ele tehnice, pe care Blaga le-a luat în serios, scurtînd și modificînd textul.’’[65]), 3) limbajul istoric întrebuințat în piesă (,,garda ungurească’’, ,,legiunile românești sub drapelul prefecților’’, ,,gardiști’’, ,,Noi privim la tine ca la soarele de meazăzi’’ etc.). Sunt multe cuvinte în opera Avram Iancu care fac cu ochiul adepților Gărzii de Fier, însă similitudinea apare ca mistificatoare, Lucian Blaga reproducând termeni administrativi și expresii uzuale în Transilvania anului de cotitură 1848. ,,Așa că sintagmele din drama scrisă de Blaga sunt preluate nu de la o organizație politică extrem-contemporană scrierii piesei, ci din cărțile lui Silviu Dragomir.’’[66] Acesta era un istoric cunoscut pe atunci al revoluționarismului pașoptist. Ceea ce rămâne însă neabordată de către Matra Petreu este chestiunea intenționalității acestor termeni în ambianța politică fierbinte a anilor 1930: oare Lucian Blaga nu era la curent cu fenomenele fasciste europene – dar și cu cel românesc în curs de ascensiune – pentru a nu vedea analogiile dintre atitudinile și verbiajul eroic din piesa lui și articolele curente pe teme politice din gazetele vremii? Răspunsul autoarei este net și final: Lucian Blaga se inspiră din cărți, nu din realitate[67]. De aici pornind, Marta Petreu respinge cu subtilitate un studiu minuțios documentat al istoricului William Totok, unul dintre demitizatorii reputați ai legionarismului românesc și ale continuităților sale intelectuale după 1944. Blaga voia un salt ontologic și propunea o nouă axiologie.[68] Când se referea la alte popoare ca rase, termen comun și în opera lui Eugen Lovinescu, el o făcea cu considerație și ,,evlavie’’ pentru stilurile (avem de-a face și cu ,,stil biologic’’) acestor diferite culturi.[69] Blaga nu este naționalist nicăieri, însă orientat spre național în esența sa: ,,Revenind: într-adevăr, Blaga are o lucrare cu pronunțată coloratură națională, dar nu naționalistă și nu etnicistă: Spațiul mioritic.’’[70] William Totok este în eroare: Avram Iancu, eroul ardelean de la 1848 și unul dintre patrioții neamului, nu poate fi nicidecum Căpitanul, orice asemănare de limbaj ducând obligatoriu pe piste eronate. Replici din piesă precum ,,…avântul înălțimilor, apetitul morții, dragostea de țară și patima înălțimilor’’[71] nu au nimic de-a face cu legionarismul. Până și faptul că trei autori cu simpatii conservatoare și fasciste (Grigore Traian Pop, Răzvan Codrescu și Nicolae Niță) îl includ pe Blaga în panteonul legionar nu o derutează pe Marta Petreu, cei trei comițînd o falsificare istorică fără mărturii[72]. William Totok este acuzat de a fi interpretat greșit cuvântul ,,cenzurat’’ de pe coperta publicației Gînd romanesc, anul II, nr. 11/1934, unde Lucian Blaga își publicase un fragment din Avram Iancu. Nu exista nici o dedicație inițială dată lui Zelea Codreanu, cenzurat însemnând, în perioada interbelică, liberală, democratică, pur și simplu ,,bun de tipărit’’. William Totok citește astfel ,,trecutul în sîmburi de corcodușe’’.[73]

Vinovatul pentru aceste erori și răstălmăciri derutante este un anume Nistor Chioreanu, sibian, fost legionar și autorul unei cărți de memorii, publicate în 1992, la bătrânețe, Morminte vii. Acesta își amintește greșit că Blaga s-ar fi ascuns la un țăran legionar în 1944. Matra Petreu demonteaza impecabil această rememorare aberantă, Blaga comportându-se și acționând în societate după un program normal în anul 1944.[74] Informația fictivă este colportată în mai multe cărți, inclusiv în memoriile lui Edgar Papu, ajungînd și la William Totok, care o citează naiv cu încredere.

Anexele lucrării Blagă, între legionari și comuniști sunt împărțite pe din două: rolul major al filosofului Lucian Blaga în redactarea Manifestului Cercului literar din Sibiu și Memoriul său din 1959 către C.C. al P.M.R.

Episodul cerchist se prezintă pe scurt în felul următor: ajutându-i spiritual și material pe membrii Cercului (îndeosebi pe Radu Stanca și Ion Negoițescu, inclusiv în etapa acestuia legionară), Lucian Blaga nu poate fi acuzat de simpatii politice, ci apreciat pentru admirația intelectuală sinceră nutrită talentelor intelectuale tinere (Victor Iancu, Ștefan Aug. Doinaș, Corneliu Regman etc.) Faptul că scrisoarea-manifest a fost adresată lui Eugen Lovinescu l-a mâhnit pe Lucian Blaga pentru că el însuși merita acest omagiu[75]. De altfel, cerchiștii luptă ,,sisific’’ pentru o direcție probă în cultura română, însă, s-ar spune, zadarnic, întrucât ,,realitățile constrângătoare și stânjenitoare se repetă’’.[76] Nu putem decât bănui la ce are în gând aici Marta Petreu. Principiul fundamental este reafirmarea traiectoriei culturaliste, spiritualiste, idealist-estetice în evoluția spațiului public românesc. ,,Deoarece în cultura românească orice bătălie teoretică care pare definitiv câștigată este de fapt câștigată numai pentru scurtă durată, constatăm o repetare periodică de situații, cu inevitabila reluare, mereu și mereu, a aceluiași tip de argumente. În anul 1943, a fost rândul cerchiștilor să se lupte – după Maiorescu, după Lovinescu, după Blaga etc. – și pentru autonomia reciprocă a domeniilor culturii, și pentru valoarea estetică, și pentru structura axiologică complexă a operei de arta.’’[77] În România antonesciană a anului 1943, aceste înfruntări intelectuale primăvăratice nu valorează nimic fără o implicare, periculoasă desigur, dar cu adevărat onorabilă, în lupta contra regimului fascist. Însă cum să treacă de Cenzură un asemenea text antiextremist, se întreabă Marta Petreu? Rămânem cu presupunerea și speranța că fostul legionar Ion Negoițescu și-a pus serios în discuție, în 1943, chestiunea apartenenței la blocul ideologic fascist. ,,Este foarte probabil ca, în faza de pregătire a ,,Manifestului’’, autorii lui morali au discutat și problemele rasismului, antisemitismului și extremismului din presa contemporană lor, dar le-au atacat numai pieziș, prin criticarea sămănătorismului gîndirist, de exemplu, pentru că numai așa ceva avea șanse să fie publicat.’’[78] Din păcate pentru verticalitatea spiritului critic, interfața sămănătoristă nu este totuna cu doctrina fascistă.

A doua anexă, cea legată de apariția Memoriului, are cu totul alte scopuri de cântărire retrospectivă a întâmplărilor, documentul fiind republicat în 1978 în revista Echinox de Ion Vartic, soțul Martei Petreu. Revista Echinox făcea disidență subreptică prin publicarea unei traduceri din Heidegger, a unui dosar despre filmul în lucru al regizorului Lucian Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică?) și, nu în ultimul rând, a Memoriului lui Lucian Blaga, toate trei ,,lovituri de presă’’.[79] Din nefericire pentru Marta Petreu, a existat în anii 1970 și exemplul de disidență pe față a lui Paul Goma. O serie de scrisori și polemici în presa culturală dintre Al. Oprea, descris ca un carierist cinic și laș, și Mircea Zaciu, Dorli Blaga etc., legate de retipărirea Memoriului, este redată la finalul volumului.[80]

În concluzie, Marta Petreu anchetează disciplinar câteva personaje culturale pentru delict de crez politic și spulberă un mit care, la urma urmei, nici nu a existat în conștiința populară, acela al legionarului Lucian Blaga, un red herring de policier academic. Această strategie de comentare critică ne scutește atât de obligația de a plasa personajele în contextul unor istorii politice fluide, cât și de a păstra aparența unei dezimplicări ideologice. Aceasta din urmă este o pretenție ca oricare alta, dincolo de care se ascunde un program ideologic, slab criptat, asumat în surdină, constînd dintr-un liberalism conservator, tivit de un naționalism moderat, care este suficient de suplu, rizomic structural, descărnat, pentru a îngădui procese de intenție de pe urma cărora cei vizați, de la simpli marginali până la scriitori reputați în cultura română, se aleg cu semnele unor instrumente de tortură politică pe figura lor intelectuală. Marta Petreu exersează o vendetă culturală în anul 2021 în care putem citi mecanismele de morfologie a spațiului cultural românesc, în curs de stabilizare în jurul hegemoniei (neo)liberal-conservatoare, din primul deceniu postcomunist. Nisipul a stat pe loc în clepsidră, dar nu și-a pierdut capacitatea de a mărunți insidios memoria colectivă.

Note


[1] A se vedea lecția de demonologie aplicată, de malleus maleficarum, și-n în eseul istoric ,,Portretul <<învățătorului ca diavol>>’’ din De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 205-251.

[2] De altminteri, Marta Petreu prejudiciază adesea raționalitatea, prin care se presupune că se definește un intelectual, considerand ca firești un raport de seducție erotică de inspirație conservatoare și, implicit, submisiunea tipologică dintre un maestru, posesor al unui capital simbolic și social recunoscute, și un învățăcel, ancilar și neautonom în gândire întrucât este, înainte de toate, un marginal, un neofit sau, ca să dăm Cezarului ce este al Cezarului, un biet student vulnerabil social și intelectual. Normalizarea ordinii patriarhale și raporturile de putere tradiționale subiacente nu se întâlnesc doar în relația spirituală dintre Nae Ionescu și Mihail Sebastian, ci și în alte locuri, la care vom reveni mai jos.

[3] Laszlo Alexandru, Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la ,,Cuvântul’’, Editura Cartier, Chișinău, 2019, pp. 11-32 pentru punerea problemei în termeni generali.

[4] Marta Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 42-58.

[5] Merită menționată aici paupertatea referințelor internaționale ale Martei Petreu, întotdeauna îndatorate câtorva autori antitotalitari ca Hannah Arendt și François Fejto sau făcând trimiteri repetate la Paul Johnson, Karl Jaspers, Marcel Gauchet, Keith Hitchins etc. Din imensa literatură de valoare pe subiect, care nu se rezumă doar la butadele utile ale câtorva istorici și filosofi, Marta Petreu decupează literatura primară de limba română, selectând doar pe câțiva din exegeții autohtoni și citând sporadic din cei câțiva intelectuali internaționali care au scris pe subiect, notorii în spațiul românesc în prima decadă postcomunistă. Ibidem, pp. 97-177.  

[6] Iar aceasta din cauza faptului că filosoful Constantin Rădulescu-Motru nu afișa convingeri antisemite în publicistica sa de tinerețe, însușindu-și odinioară o atitudine tolerantă, afină cu a politicianului conservator P.P. Carp. Ibidem, p. 177.

[7] Ibidem, pp. 361-389.

[8] Ibidem, pp. 389-419.

[9] Un studiu emblematic pentru rolul dificil de meteci al lui Mircea Eliade și Emil Cioran, de călători prinși între Scylla trecutului de scribi întru fascism și Carybda antifascismului de stânga din Occidentul post-1945, este cel intitulat ,,Cioran și Eliade în vizorul legionarilor din exil’’. Ibidem, pp. 455-477.

[10] Ibidem, pp. 435-439.

[11] Ibidem, pp. 477-503. Gabriel Andreescu dizolvă această mitologizare eroică a informatorului Constantin Noica în Rezistența prin cultura. Represiune, colaboraționism și rezistența intelectuală sub regimul comunist, Editura Polirom, Iași, 2015, pp. 155-159.

[12] Marta Petreu, Cioran sau un trecut deocheat, Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 367-383.

[13] ,,Blaga nu a fost religios, nu a fost mistic, nu a fost ortodoxist, nu a fost xenofob, nu a fost antisemit, nu a fost rasist, nu a fost antidemocrat, nu a propus un model totalitar de organizare statală, nu a pledat pentru revoluție – de fapt, n-a propus nici un model de stat și nici un model de regim politic.’’ Ibidem, p. 133. Cu toate acestea, dușmanii și inamicii săi momentani au fost toate acestea, oferind Martei Petreu un subiect palpitant de studiu. 

[14] Pentru a salva circumstanțele morale ce rezultă prin deducție de aici, Marta Petreu face aluzie la funcționarea pe model nazist a aparatului birocratic ceaușist, grupul naționalist disputându-și întâietatea pentru resurse și stimă publică cu acela internaționalist. Asocierea este fantezistă și propusă fără un minimum de dovezi, dar oarecum folositoare tezei principale a Martei Petreu. ,,Probabil că această funcționare concurentă a instituțiilor de partid și de stat ține de natura intenționat-barocă a acestui aparat, pe de o parte, de lupta pentru putere pe care diversele grupuscule o duceau între ele, pe de altă parte; sau, pur și simplu, de esența totalitarismului, care în toate țările a avut structuri de conducere dublate sau triplate și a funcționat pe bază de sugestie a terorii.’’ Ibidem, nota 4, p. 287.

[15] Marta Petreu, Blaga, între legionari și comuniști, Editura Polirom, Iași, 2021, p. 15. Guvernul Goga-Cuza avea la vârf doi intelectuali români antisemiți și pronaziști declarați. 

[16] Dar și aici Marta Petreu furnizează probe care se opun concluziilor ei în privința neimplicării politice a lui Lucian Blaga, acesta aducând omagii ,,conducătorului iubit’’ Carol al II-lea în 1940 în Revista Fundațiilor Regale, cu ocazia comemorării a zece ani de domnie a aceluiași Carol al II-lea, cel care a pus capăt șubredei democrații parlamentare românești: ,,Sub titlul ,,Renaștere sau creație?’’, Blaga a argumentat că, în timpul domniei lui Carol al II-lea, România a trecut nu printr-o ,,renaștere’’, cum se spunea, ci printr-o epocă de creație. (…) Insistența pe caracterul ,,tineresc’’ al domniei lui Carol al II-lea era în conformitate cu imaginea regelui despre sine și domnia sa – și, totodată, o supunere la moda europeană a epocii, căci, de-a lungul întregii perioade interbelice, pe tot continentul nostru s-a mizat pe tineret și tinerețe.’’ Ibidem, p. 17. Moda era cu precădere curentă în țările fasciste sau în curs de fascizare. 

[17] Mecenatul regal cu funcții publice și poziții senatoriale este, probabil, tot apolitic. ,,Regele a avut mai multe succesive atenții politice pentru Blaga: după căderea guvernului Goga-Cuza, l-a numit Trimis extraordinar și Ministru plenipotențiar al său în Portugalia (1 aprilie 1938-1 aprilie 1939), singura perioadă cînd Blaga a fost și bine plătit. Carol al II-lea l-a numit personal, la fel ca pe Enescu, Sadoveanu, Emil Racoviță, Iuliu Hațieganu, D. Gusti ș.a., senator în Frontul Renașterii Naționale, unde a funcționat din iunie 1939 și până în vara anului 1940, când regele a dizolvat Frontul (22 iunie 1940).’’ Ibidem, p. 16. Având în vedere că, în data de 1 martie 1938, ,,filosoful era în depresie pentru că era șomer’’ (Op. cit., p. 26), darurile de natură materială și publică ale regelui Carol al II-lea capătă proporțiile unei mane cerești.

[18] Iată cum descrie Marta Petreu fenomenul istoric carlist: ,,…Zelea Codreanu fiind mort (executat, și anume fără să fi fost condamnat la moarte, deci într-un mod nedemn pentru un stat de drept) din 30 noiembrie 1938.’’ Ibidem, p. 203. Ascensiunea socială fulminantă a lui Lucian Blaga după 1937 s-a petrecut în cadrul acestui stat autoritar, condus de impunitatea unui rege cu puteri de viață și de moarte, cel puțin de facto, asupra supușilor săi.

[19] Ibidem, p. 34. Băncilă a fost, pe rând, unul dintre profesorii regelui Mihai I și apoi director al Direcției Învățământului Secundar din Ministerul Educației Naționale începând cu data de 14 septembrie 1940, când România, dupa ce cedase pașnic în 27-28 iunie 1940 Basarabia și nordul Bucovinei, parte din Transilvania în 30 august 1940 și Cadrilaterul pe 7 septembrie 1940, eliberându-se cu această ocazie și de domnia de inspirație mussoliniană a lui Carol al II-lea de după 1938, luase titulatura oficială de stat național-legionar. 

[20] ,,Un motiv plauzibil pentru care Blaga nu i-a făcut lui Băncilă nici o observație critică ar putea fi faptul sau mai ales faptul că el credea că textele acestuia despre filosofia sa ar putea fi un argument valabil, care ar impresiona comisia de concurs pentru ocuparea unei catedre universitare la Cluj.’’ Ibidem, p. 42. Asemenea comentarii, alături de menționarea la pagina 51 a antipatiei personale a cadrelor universitare Gh. Bogdan-Duică și Florian Ștefănescu-Goangă față de Lucian Blaga, aruncă o lumină neplăcută, dincolo de rinocerizarea ideologică de extremă dreaptă, solid instaurată în școlile și universitățile respectivei perioadei istorice, asupra profesionalismului academic și a probității intelectuale din România interbelică. Printre alte studii ale aceluiași autor, monografiile pe acest subiect ale istoricului Lucian Nastasă-Kovacs sunt tulburătoare în acest sens. Vezi Itinerarii spre lumea savantă. Tineri din spațiul românesc la studii în străinătate (1864-1944), Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006 și „Suveranii” universităților românești. Mecanisme de selecție și promovare a elitei intelectuale, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007.

[21] Ibidem, p. 33.

[22] Ibidem, p. 36. Oare cultura științifică a lui Blaga, ,,asupra căreia speculează metafizic’’ (Ibidem, p. 89), nu este la rândul ei expresia unei fantezii metaforice excepționale?

[23] Ibidem, p. 37.

[24] Ibidem, pp. 193-194.

[25] Lucian Blaga, acaparat și interesat de elogiile lui Băncilă, nu s-a distanțat, totuși, de ele. ,,A-i pune toate creațiile pe seama etnicului țărănesc este o exagerare stingheritoare și totodată o nedreptate față de marea cultură universală pe care filosoful a asimilat-o și din care s-a inspirat.’’ În definitiv, se pot spune aceleași cuvinte laudative și despre opera de maturitate a legionarului Vasile Băncilă. Ibidem, p. 41. 

[26] La pagina 134, Marta Petreu probează această similitudine, dar plusează afirmând că ea este factice pentru că interesul pentru ,,mit și mitizare’’ poate fi observat la expresioniști, folcloriști, istorici ai religiilor, psihanaliști și la avangardiști. Analogia rămâne în picioare, cu atât mai mult cu cât miturile la Blaga au și-o acută tonalitate etnică românească în Trilogia culturii

[27] Comparația cu sistemul kantian este improprie și neclară, Lucian Blaga având alte surse de inspirație filozofică directă: ,,o filosofie a culturii și o metafizică în construcție, cu o teorie a cunoașterii care l-a adus cu gândul la Kant.’’ Ibidem, p. 41.

[28] În decembrie 1940, Lucian Blaga îl anunță într-un schimb de scrisori pe Vasile Băncilă că va susține o conferință pe tema ,,Latiniștii ardeleni și mesianismul cărții’’ în fața unei Frății de Cruce din Brăila. Blaga se arată deschis unei ieșiri la rampa legionară, unde ar fi lăudat fără parcimonie ,,figura protopopului de Reghin, Petru Maior, și că în prima parte a vorbirii lui, conferențiarul a socotit necesar să-i elogieze pe daci și să declare că-și imaginează limba dacă potrivită pentru poezie.’’ (Ibidem, p. 67) Limba dacă nu există decât ca instrument ideologic naționalist în istoriografia românească, în special în aripa ei legionară. După Marea Rebeliune Legionară din ianuarie 1941, înăbușită în sânge de mareșalul Antonescu și acoliții lui politici, cuvântarea nu s-a mai ținut din motive obiective, Marta Petreu răsfulând ușurată în tentativa ei interpretativă de a-l deculpabiliza pe Lucian Blaga de orice legături primejdioase post factum

[29] Ibidem, p. 59.

[30] ,,Blaga i-a cerut lui Carol al II-lea să aprobe ieșirea sa din diplomație, i-a refuzat pe legionari când aceștia i-au propus oficial o colaborare, l-a refuzat pe Antonescu când i-a fost propusă, din partea lui Crainic (care era ministrul Propagandei), prin intermediul lui Stăniloae și Grigore Popa, conducerea unei publicații.’’ Ibidem, p. 125.

[31] Ibidem, p. 71.

[32] Pentru care Marele Anonim, retras din facerea, desfacerea și refacerea universului, creat in illo tempore, cenzurează limitele cunoașterii omenești raționale. Ibidem, p. 74. ,,Blaga, la curent cu fizica particulelor elementare și pe urmele ei, a vorbit despre o lume făcută din frânturi infinitezimale, pe care le-a botezat ,,diferențiale divine’’.’’ Ibidem, p. 77.

[33] Ibidem, p. 73.

[34] Ibidem, p. 76. De altminteri, Marta Petreu amintește la pagina 77 că Blaga ,,a fost un filosof a-creștin (cum a fost, în cultura europeană, Schopenhauer), dar nu anticreștin.’’

[35] Idem.

[36] Blaga a fost pentru scurt timp membru al Partidului Național Popular în 1946, trambulină pentru P.M.R., și a fost curtat să candideze la Astra legionară în decembrie 1940-ianuarie 1941. ,,Nu este vorba despre un minister, despre un rectorat sau despre cine știe ce altă funcție importantă, vizibilă, bănoasă, care i-ar fi conferit putere, ci despre o conferință – neținută – și o candidatură la Astra – nedepusă.’’ Ibidem, p. 128.

[37] Ibidem, p. 86.

[38] Ibidem, p. 87. Totuși, o pagină mai târziu îl găsim pe Constantin Rădulescu-Motru adept al metafizicii inductive: ,,Motru, dintr-o generație mai veche, consideră metafizica și în general filosofia drept știință; practic, Motru s-ar situa pe poziția metafizicii inductive, care, pornind de la științele particulare, induce o concluzie mai largă, în care au fost eliminate posibilele contradicții dintre afirmațiile științelor particulare.’’ Ibidem, p. 88. La pagina 121, Marta Petreu își declară entuziasmul genuin pentru filozoful ei preferat: ,,În filosofia sa, de valoare superlativă, el și-a urmat calea proprie, conectată subteran ori pe fața cu științele extrem-contemporane (fapt pe care din păcate puțini dintre contemporanii săi l-au sesizat), la filosofia universală și, simultan, la fondul popular anonim românesc (la inconștientul colectiv românesc, ca să folosesc prin adaptare un termen al lui Jung).’’

[39] ,,Trăsăturile definitorii ale filosofiei blagiene, cum ar fi originalitatea conceptuală, capacitatea filosofului de a observa că un enunț teologic (dogma trinității) și o aserțiune științifică din fizica extrem-contemporană (Einstein despre experimentul lui Albert Michelson) au aceeași structură, plus plăcerea lui de a boteza mitic-metaforic fenomenele pe care le diagnostica și de a crea concepte-metaforă, toate aceste însușiri intelectual-creatoare au fost considerate, în timpul socialismului real, vinovății politice și transformate în argumente contra filosofului.’’ Ibidem, p. 141.

[40] Ibidem, p. 91. Afirmația este paradigmatică pentru modalitatea de a scrie despre filosofii români în cărțile de istorie intelectuală ale Martei Petreu.

[41] Ibidem, p. 92.

[42] Am încercat să parafrazăm locuțiunea verbală ,,a sta în gât’’ de la pagina 93. Oricum, Constantin Rădulescu-Motru, care-i departe de a fi personajul pozitiv al întâmplării relatate, va pleda pentru excluderea confratelui său în materie de filozofie într-o ședință a Academiei Române din 19 noiembrie 1943. Peste cinci ani de zile, visul rivalităților meschine va fi definitivat printr-o epurare aproape generală, sub egida Partidului Muncitoresc Român.

[43] Vezi nota de subsol nr. 2, Ibidem, p. 115.

[44] Ibidem, p. 115.

[45] Ibidem, p. 121.

[46] Idem.

[47] Ibidem, p. 126.

[48] Ibidem, pp. 129-130.

[50] Marta Petreu se opune celor care îl numesc pe Lucian Blaga mistic pe motiv că misticismul prevede ,,unitatea insului în stare de extaz cu Dumnezeu (sau, pentru atei, cu fondul ultim al lumii)’’ – Ibidem, p. 135, însă Lucrețiu Pătrășcanu operează cu un cu totul alt sens al misticismului decât cel surprins de Marta Petreu. La Lucrețiu Pătrășcanu, misticismul pare a fi mai curând un sinonim pentru antiraționalism și fuga de realitatea istorică modernă. ,,Filozofia sa are un fond mistic și cuprinde un element primitiv, cu rădăcini adânc înfipte însă nu în etnicismul nostru, ci în ceea ce are sufletul țăranului român rămășițe primare, superstiții și obscurantism. Dar aceste trei elemente nu epuizează etnicul nostru. Nu-i românesc conținutul filozofiei lui Blaga; caracteristicile acestei filozofii trec cu mult peste elementele componente ale specificului nostru național, cîntat de toți reprezentanții de ieri și de azi ai așa-zisului ,,tradiționalism’’. În felul în care concepe întregul proces al cunoașterii legat de ideea de mister, însăși conceperea misterului în sine, refuzul de a găsi dezlegări raționale necunoscutului, accentuarea cu predilecție a iraționalismului, în sfârșit rolul pe care îl atribuie ,,Marelui Anonim’’, toate acestea fac din Blaga un reprezentant al primitivismului și al obscurantismului fără etichetă națională, acestea fiind ridicate la rangul de nesecate izvoare ale inspirației și ale creației filozofice.’’ (Lucrețiu Pătrășcanu, Curente și tendințe în filosofia românească, Editura Politică, București, 1971, p. 129). Cu această ocazie, aflăm că Emil Cioran este ,,consangvin’’ cu Lucrețiu Pătrășcanu prin doi strămoși comuni, înnobilați la 1628. Să înțelegem oare de aici că ,,extremismul’’ politic se moștenește genetic sau avem de-a face cu un alt exemplu de materializare a ,,gemenilor totalitari’’ în optica Martei Petreu? Ibidem, p. 138.

[49] Ibidem, p. 131.

[51] Marta Petreu, Blaga, între legionari și comuniști, Editura Polirom, Iași, 2021, p. 137.

[52] Expresia este derutantă în sine, domeniile și subdomeniile filozofiei nesuportând cu ușurință ancore etnice. Că etnicismul metafizic, recodificat ca matrice stilistică abisală, pare a fi substratul dinamicii etnie-matrice stilistică găsim indicații chiar la Marta Petreu: ,,În filosofia blagiană, ,,duhul local sau etnic’’ apare drept factorul, important, care modifică și adaptează influențele externe. La fel, Blaga consemnează că ,,ortodoxia definește națiunea după cel mai organic criteriu al ei, adică după <<sânge>> și <<grai>>’’, adică, traduce el, prin ,,neam’’ și limbă, și observă că pentru Răsăritul Europei sentimentul etnicului este mai puternic decât în Apus. (Blaga nu a stabilit ce relație există între cei doi termeni, etnie și matrice stilistică, abia ansamblul operei blagiene și mai ales volumul Religie și spirit ne permit să stabilim că matricea stilistică abisală are rolul descriptiv și explicativ hotărâtor).’’ Ibidem, p. 192.

[53] Lavinia Betea, Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist, Editura Humanitas, București, 2001, pp. 141-159.

[54] ,,Națiunea a fost și mai este, nu se știe pentru câtă vreme, o realitate a lumii noastre.’’ Ibidem, p. 194.

[55] Marta Petreu, Blaga, între legionari și comuniști, Editura Polirom, Iași, 2021, p. 144.

[56] Ibidem, p. 145.

[57] Acesta a măsurat ,,cu metrul sociologic al materialismului istoric’’ opera lui Blaga. Ibidem, p. 147.

[58] Ibidem, p. 148. Volumul de eseuri din 1983, dat imediat la topit de autoritățile comuniste, al lui Henri H. Stahl, Eseuri critice, Editura Minerva, București, pp. 71-151, polemiza indirect cu voga naționalismului ceaușist de după 1980, întrucât nevoia sau urgența politică de a proslăvi calitățile latente ale poporului român – eventual în anistoric sau preistoric, totul în vederea îndeplinirii unui alt salt modernizator – se putea folosi, dar secundar, din nou de Trilogia culturii a lui Lucian Blaga. Citit în integralitatea lui, eseul lui Henri H. Stahl nu are nimic de-a face cu pretențiile sale – mai mult sau mai puțin solide – de sociolog materialist, ci în totalitate cu șubrezenia argumentativă, bazată pe teze iraționale, naționaliste, mitizări ale unei copilării fericite la sat, reconceptualizări încețoșate, dar eclatante, ale unor teme sămănătoriste vechi, în linia matricelor stilistice sau a complexelor abisale constitutive ,,noologiei abisale’’ blagiene. H.H. Stahl revede cadrele filosofiei culturii a lui Lucian Blaga și pune în discuție întreaga sa construcție. Apriorismul românesc, spațiul mioritic, filozofia poporului român ca teorie a ,,satului-idee’’ sunt apreciate laudativ ca invenții artistice blagiene și nimic mai mult de atât. Pe deasupra, noțiunile de spațiu și timp din filosofia lui Lucian Blaga sunt studiate în paralel cu cele din istoria religiilor a lui Mircea Eliade sau cu filosofia etnocentrică a lui Constantin Noica la paginile 193-223. Cel mai serios studiu scris până acum despre opera sociologică a lui H.H. Stahl este cel al lui Ștefan Guga, Sociologia istorică a lui H.H. Stahl, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015.

[59] Ibidem, p. 154.

[60] Ibidem, p. 155.

[61] Nu lipsesc și comparațiile vădit părtinitoare, între ucazul unui Carol al II-lea și cel al Partidului Muncitoresc Român neexistînd, de fapt, o ierarhie simbolică. Însă insinuările Martei Petreu bat într-o direcție contrară: ,,Să fii Blaga cel primit în Academie de regele Carol, iar spre sfârșitul vieții să fii dăscălit și culpabilizat de Atanase Joja, președintele Academiei din care care tu, Blaga, ai fost dat afară… Teribilă situație.’’ Ibidem, p. 161. Samavolnicia regală este cumva de preferat, până la urmă: ,,Trebuie să fii Carol al II-lea ca să-l elogiezi ca pe-un succes al propriei domnii, iar apoi să-l trimiți departe, ministru într-o țară nu foarte importantă.’’ Ibidem, p. 238.

[62] Ibidem, p. 162. Tudor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga, a fost primar al Clujului în 1944-1945, profesor universitar la Universitatea din Cluj, membru corespondent al Academiei Române din 1955, decan, prorector și înalt demnitar în Ministerul Învățământului în 1956. Cu toată această imensă influență socială, în cel mai lugubru deceniu pentru intelectualitatea cu pete fasciste în biografie, Marta Petreu vorbește despre familiile înrudite Bugnariu-Blaga ca despre o simbioză greu de îndurat a unor inși hăituiți neîncetat de un regim asupritor.

[63] Ibidem, p. 167. Presimțind că un cititor prudent s-ar putea îndoi de aceste afirmații tari, căci regimul dejist nu trebuia să se ascundă după cortină, sau în cușca sufleorului, ca să afle ce scrie Lucian Blaga și nici nu avea, în fond, nevoie de scrierile sale ca de Sfântul Graal, Marta Petreu aplică un strat suplimentar de verosimilitudine peste anecdotica anticomunistă: pe de o parte, Securitatea acționa ca Marele Anonim, căutând să afla tot ce se putea, pe de altă parte, ofițerii de informație, în lipsă de ocupații serioase, deveniseră maeștrii perverși în jocul de-a puterea cu subiecții lor de cercetare. Dincolo de contradicția dintre cele două ipostaze, Securitatea omniscientă și telepatică vs. securiștii inutili, dar însetați de control și recunoaștere, se face aluzie la un soi paradoxal de disidență fără disidenți în gospodăria lui Lucian Blaga: ,,Securitatea servea ideologia unică și țintea să controleze totul, inclusiv gândurile oamenilor – conform naturii totalitare a statului român. Pe de altă parte, însă, este limpede că ofițerii de Securitate se ocupau de fleacuri și că își căutau cu tot dinadinsul un obiect al muncii, comploturi inexistente, că umflau lucruri mici până la dimensiunea zepelinelor, că inventau ,,dușmani’’ din care apoi compuneau ,,loturi’’, jucîndu-se cu viețile unor oameni reali pe care îi chinuiau și îi aruncau în pușcărie, și asta nu de grija statului român și a regimului socialist, ci ca să își mențină importanța, instituția, puterea.’’ Ibidem, p. 168. Exceptând partea cu detenția, Marta Petreu construiește o fidelă mise en abyme a scriiturii ei istorice.

[64] A se vedea nota 142, Ibidem, p. 170, în care ni se amintește că, ,,din rațiuni necunoscute’’, Dorli Blaga crede că a avut acces la dosarele autentice de Securitate ale lui Blaga după 1989 din care, mai târziu, s-au furat file și s-au amestecat materiale informative, documentele subțiindu-se și trecând printr-o serie de numerători bulversante. Suntem într-un scenariu de film polițist cu bătaie lungă în misterele noosferei românești.

[65] Ibidem, p. 176.

[66] Ibidem, p. 179.

[67] ,,Am dat aceste date istorice pentru a arăta că, dacă vreun legionar din Mișcarea legionară creată de Zelea Codreanu, pornind de la sintagmele lui Blaga, s-a iluzionat, în a doua jumătate a anilor 1930 sau mai târziu, că ele ar fi o referire la legiunea lor, s-a înșelat: Blaga a folosit în mod minimal limbajul de la 1848, luat din cărțile unui istoric. Iar istoricul din care s-a inspirit Blaga scria (în 1924, deci înaintea apariției Legiunii codreniste) despre Iancu folosind, pentru diverse aspecte ale revoluției, limbajul de la anul 1848. Deși Blaga s-a ferit să facă teatru istoric, el intenționînd să creeze, în stilul său, un mit dramatic, a fost atent la limbaj. Prin intermediul documentării, lexicul piesei sale este preluat din anii 1848 și imediat următori, nu din realități extrem-contemporane scrierii piesei. La fel stau lucrurile și în privința înfățișării lui Iancu: ea urmează informațiile istorice, iar nu vreun presupus model extrem-contemporan piesei sale. Drama lui Blaga nu îl figurează pe Zelea Codreanu, ci chiar pe eroul titular, Iancu.’’ Ibidem, p. 184.

[68] Ibidem, p. 190.

[69] Idem.

[70] Ibidem, p. 195.

[71] Ibidem, p. 199. Simbolic, am zice, Marta Petreu îi atrage atenția de câteva ori lui William Totok, imigrant în Germania federală din Banatul românesc în anul 1987, că ,,a pierdut la citare ,,dragostea de țară’’’’.

[72] Lucian Blaga nu are legătură cu ortodoxismul, ci, cel mult, cu ortodoxia (Ibidem, pp. 209-210): ,,Așa cum a observat Dumitru Micu în ,,Gândirea’’ și gândirismul, în ansamblul orientărilor de la revistă, Blaga reprezintă stânga.’’ Ibidem, p. 207. Strategia de a reabilita și integra autori de dreapta într-o tradiție imaginară de stânga românească este tipică pentru arguția cu care istoricii literari ai Vechiului Regim încercau să submineze cadrele rigide ale doctrinei marxist-leniniste oficiale. Desigur, până și această dogmă de manual va suporta schimbări simțitoare după ce Nicolae Ceaușescu reface legăturile discursive cu naționalismul precomunist. Marta Petreu îl apostrofează, însă, și pe G. Călinescu care îl integrase la altă rubrică pe Lucian Blaga în Istoria… din 1941: ,,În același sens, plasarea de către G. Călinescu, în Istoria… sa, a poeziei și teatrului lui Blaga la capitolul ,,Ortodoxiștii’’ este o gafă de proporții.’’ Ibidem, p. 210.

[73] Ibidem, p. 212.

[74] ,,În lunile indicate de Nistor Chioreanu drept ale ascunderii lui Blaga pe Valea Sebeșului la un țăran legionar, acesta se afla la Sibiu, având o activitate nu exuberantă, ci una pur și simplu curentă. Putem să tragem concluzia că afirmațiile lui Chioreanu, deloc pe linia adevărului, sînt o fantasmagorie.’’ Ibidem, p. 223.

[75] ,,Cu toate acestea, gafa morală și intelectuală față de Blaga tot gafă rămîne, și le fusese semnalată, elegant, de Pompiliu Constantinescu.’’ Ibidem, p. 270.

[76] Ibidem, p. 259.

[77] Ibidem, p. 259. ,,Ideile din ,,Manifest’’, repet, nu sînt neapărat originale și nici pentru prima oară enunțate, nici în cultura română, nici în Transilvania. (sic! – nota noastră) Dar, pentru că la noi situațiile istorice și cultural-istorice se repetă, pentru că apar mereu instituții și instanțe, ca să le numesc așa (cum ar fi: statul, partidele politice, biserica, părți ale lumii culturale, curente culturale etc.), care vor transforma părți ale culturii (literatura, arta în general, filosofia, știința etc.) în anexe subjugate propriilor interese și unor valori proclamate ca supreme (valoarea morală, credința ortodoxă, interesul național, binele colectiv etc. etc.), se repetă și argumentele de reacție’’. Ibidem, p. 260. Prin urmare, realitatea culturii există undeva și cândva în afara realității materiale istorice date. Nu ar fi, într-adevăr, o problemă dacă această independență spirituală suverană a culturii s-ar traduce și în una minimal materială, căci, nu întâmplător, fondurile pentru actul de cultură depind exclusiv de ,,situațiile istorice și cultural-istorice’’ în curs de desfășurare. Ideologia conservatoare vagă și piezișă căreia îi aparține Marta Petreu se întrezărește în asemenea fragmente nucleice de opinie politică. 

[78] Ibidem, p. 268. Disputele politice urgente sunt transfigurate în ostilități estetice camuflate (,,furaj axiologic copios’’, apud Radu Stanca). ,,Felul cum au pus cerchiștii problema autonomiei esteticului sau, mai larg, problema autonomiei valorilor, începînd de la ,,Manifest’’ (autor I. Negoițescu, ,,instigator’’ Radu Stanca, colaboratori Cornel Regman și Eugen Todoran) și până la teoria valorii estetice ca alimentată din toate felurile de valori, căci ,,furaj axiologic copios’’ (punct de plecare, estetica germană, idee expusă de Victor Iancu, apoi preluată de Radu Stanca), are legătură cu Blaga.’’ Ibidem, p. 282.

[79] Ibidem, p. 300. ,,Când a ieșit revista, a fost o senzație națională. Era o victorie contra grupului de scriitori și funcționari culturali ,,pe linie’’.’’ Ibidem, p. 302.

[80] Ibidem, pp. 308-309.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu