Cea mai bună economie dintre toate cele posibile


Branko Milanović a fost cândva economistul șef al Băncii Mondiale. Cercetătorul sârbo-american este unul dintre cei mai apreciați experți în materie de studiere a sărăciei și inegalității globale. După numele unor Thomas Piketty, Gabriel Zucman, Sir Anthony Atkinson și Li Yang, Branko Milanović apare întotdeauna curând menționat. În ultimii ani, Milanović a publicat câteva cărți de economie politică pentru care a primit omagii publice de la foruri academice înalte și premii respectabile (inclusiv unul de la think tank-ul social-democrat cel mai cunoscut în Europa de Est, Friedrich Ebert Stiftung). Deosebirea dintre un economist teoretician și unul politic constă, cel puțin la prima vedere, din capacitatea ridicată a primuia de a corecta și a identifica ,,legi” ale pieței în cadrul unui sistem coerent științific, folosindu-se de modele matematice solide, în vreme ce ultimul se ocupă cu o interpretare politică, pe alocuri sociologică, a ceea ce datele economice cunoscute îi pun la dispoziție. Politica în vid nu se face, deci o oarecare unilateralitate se presupune de la sine. În Capitalism, Alone, The Future of the System That Rules the World (Harvard University Press, 2019), Branko Milanović încearcă să ne explice ce e în (ne)regulă cu economia globală și sistemul capitalist contemporan, același în esență, dar și altul în formă, decât cel din ultimele câteva sute de ani.

Încă din primul capitol al Capitalism, Alone, Milanović își recunoaște drept influențe liminare unele referințe clasice în materie de teorie socială: Adam Smith este citat adesea (cel din The Wealth of Nations și Theory of Moral Sentiments), urmat de Montesquieu (Spiritul Legilor), dar, nu în cele din urmă, Marx si Engels, dar îndeosebi Karl Marx (Das Kapital) dintre acești ultimi doi. Aproape firesc, am zice, Milanović proclamă înfrângerea definitivă a socialismelor de stat în secolul al XX-lea, capitalismul global rămânând fără rivali. Începând cu anii 1980, inegalitatea globală, dar și cea națională, a crescut constant până în prezent, indexul Gini arătând destul de alarmant (puțin sub 70 de puncte, în condițiile în care acesta era de 55 de puncte în 1914), deși scoaterea din sărăcie a câtorva sute de milioane de chinezi în ultimele patru decenii a contrabalansat inegalitățile reale și grave din centrele pieței mondiale. Fără ridicarea păturii de jos din China la nivelul unui proletariat (semi)urban cu un standard de viață relativ decent (puțin sub al Bulgariei și României în 2020), coeficientul Gini ar fi părut ceva mai pesimist, sugerând întoarcerea unor rate de inegalitate tipice secolului al XIX-lea. China raportează o creștere medie anuală de 8% în cei patruzeci de ani de când economia ei s-a deschis comerțului internațional și Partidul Comunist Chinez a ales calea dezvoltării interne. Este, de departe, cea mai rapidă și intensă creștere economică observată istoric până în prezent, o adevărată ,,revoluție economică” (p. 8). Marele progres se datorează și avansurilor uriașe din sectorul tehnologiei informației și comunicării, digitalizarea producției și serviciilor apărând ca în curs de desfășurare. Este vorba și de o reechilibrare a balanței puterii economice globale la care suntem martori: dacă în 1970, Vestul producea 56% din totalitatea mărfurilor mondiale, la ora actuală, Asia a inversat tendința înregistrată după 1700 în lume: 43% din toată masa de mărfuri existentă se produce în China, Japonia, India, Vietnam etc, iar trendul indică depășirea barierei de 50% până în 2050. Două secole și jumătate de înapoiere sunt suprimate de creșteri economice robuste în doar jumătate de veac. Integrarea piețelor în economia globală, pe fondul unei dezvoltări fără precedent, se realizează în beneficiul continentului asiatic, nu întâmplător cel mai populat și expansibil. Dacă în 1944, aproape 40% din PIB-ul global se datora Statelor Unite, ponderea sa este în 2020 de 16%, iar a Germaniei de 4%, mai puțin decât încă subdezvoltata Indie, cu 8%, care se preconizează că va ajunge în topul primelor economii ale lumii ca mărime în secolul al XXI-lea. Branko Milanović surprinde aceste transformări neașteptate ca inaugurarea unui nou stadiu în istoria omenirii, care pune în pericol stabilitatea achizițiilor civilizatorii ale Europei și Americii după 1800. Deloc imperialist sau eurocentric, Milanović privește fără scrupule în viitor, după cum vom vedea. Întreaga sa carte este o interogație indirectă asupra regimurilor politice din inima capitalismului mondial, cel puțin atâta vreme cât această inimă va mai bate puternic în spațiile culturale sine qua non ale modernității.

Tocmai de aceea, Milanović se străduiește să definească, apelând, printre cei deja amintiți mai sus, la clasicul John Rawls din A Theory of Justice, ceea ce particularizează civilizația occidentală în piața globală contemporană. E destul de curios și contradictoriu să băgăm de seamă cum după un prim capitol în care Milanović recunoaște că inegalitatea este aproximativ la cotele pre-1914 în societățile nord-americane și europene, iar aceasta după jumătate de secol de intermezzo al welfare state-ului și lunga sa pace socială, meritocrația liberală este atributul central al democrațiilor vestice. Egalitatea în fața legii, educația gratuită și taxele semnificative din spațiul nord-atlantic și occidental definesc civilizația vestică. Dincolo de faptul că sunt atâtea deosebiri de dezvoltare și regimuri de taxare preferențială între statele care alcătuiesc acest conglomerat al capitalismului liberal meritocratic, Milanović se concentrează mai degrabă pe experiența Statelor Unite și mai puțin pe cea europeană. Atunci când (p. 14) economistul american creionează tabelar diferențele între regimurile economice europene din ultimele două sute de ani, acesta află evadarea din impasul inegalitar pe care îl ridică capitalismul liberal meritocratic în diferența de natură a inegalității de astăzi față de cea de acum câteva generații: primii 10% cei mai bogați occidentali, care dețin mai multe active și lichidități decât jumătatea de jos a semenilor lor europeni, se disting de rentierii și tăietorii de cupoane din secolul al XIX-lea doar prin faptul că o parte din ei muncește și încasează venituri salariale de ordinul zecilor/sutelor de mii de USD pe lună. În ciuda sufragiului universal, a libertăților și drepturilor democratice pe care le-au câștigat cetățenii statelor europene după 1945, ba chiar dincolo de crearea unui stat social universal, care să asigure minimul de subzistență oricărui angajat (și, uneori, doar cetățean) dintr-o societate capitalistă dezvoltată, atunci când îl citim pe Milanović un singur lucru se poate remarca ca diferit: mutatis mutandis, dacă mizantropul capitalist Ebenzer Scrooge e, cel puțin în debutul povestirii, la fel de lacom și zgârcit și în prezent, dar și ceva mai hedonist, Bob Cratchit, mâna sa dreaptă în ,,companie”, nu moare deloc de foame și nici nu mai primește câteva zeci de lire sterline pe săptămână (în banii de astăzi), ci plutește lunar într-o leafă egală cu venitul pe cap de locuitor mediu într-un an calendaristic. În termeni pragmatici, bogăția din acumularea de capital nu exclude îmbogățirea din salariu. De fapt, ambele merg împreună: nu mai putem să le reproșăm celor 10-15% din populație că sunt doar niște paraziți (o parte dintre ei pot fi și așa) care trăiesc din rente, dividende și dobânzi obținute la depozite uriașe pentru că, pur și simplu, deși au proprietăți, bijuterii, iahturi și conturi grase la bancă, elita occidentală își câștigă averea din munca prestată conform contractului salarial (e adevărat că Milanović nu analizează pe larg în ce măsură sunt aceste salarii rezultatul exclusiv al muncii și al legilor pieței), asocierea bănoasă dintre capital și munca intitulându-se homoploutia (p. 34). Deci, masele frustrate și resentimentare nu mai pot nici măcar să-și exprime indignarea, bogații de azi urcând de curând pe scara socială doar pentru că sunt regește plătiți ca angajați. Dacă aceștia vor continua să mai lucreze sau se vor retrage la timp, nu putem încă știi, dar există o probabilitate ridicată ca urmașii lor să revină la indolența luxoasă a rentierilor de pe vremea lui Charles Dickens. Între timp, chirurgii faimoși, avocații de succes, managementul corporatist, profesorii universitari din Ivy League etc. fac averi muncind, nu stând degeaba și lăsându-i pe alții să lucreze pentru ei. E meritul lor lockean că au înțeles să-și fructifice skill-urile pe piață și au acumulat cinstit, cu sudoarea frunții lor, avuție. Corolarul de aici este că inegalitatea în creștere relevă meritocrație. Mai mult de atât, de când forța de muncă feminină generalizată manifestă o polarizare similară a veniturilor salariale, femeile de succes, self-made women, ajung să se căsătorească și să întemeieze o familie cu un bărbat din același decil cu încasări salariale de câteva zeci de ori mai mari decât media (mariaj asortativ – assorative mating în limbajul de specialitate). Pe cale de consecință, inegalitățile nu doar cresc, ci o fac și într-un ritm accelerat. În cazul în care umbra de capitalism social-democratic vest-european dispare cu totul, vom rămâne într-o lume în care, odată cu schimbul biologic al generațiilor, averile și inegalitățile aferente se vor întoarce la 1900, ceteris paribus. Cu toate acestea, Milanović este, una peste alta, mai optimist decat Thomas Piketty din Capitalism in the 21st Century (Harvard University Press, 2014): dacă la 1914, 70% din bogația britanicilor se găsea exclusiv în mâinile a 1% dintre englezi, acum același procentaj de indivizi deține doar 20% (p. 21). În lumina faptului că angajații sunt majoritari în sectorul serviciilor în țările dezvoltate, iar cei din industrie, care lucrează la producția mărfii, sunt situați la mii de kilometrii distanță unii de alții (lanțuri de producție globală), vechiul antagonism capital-muncă se ascunde până la indistincție în pliurile capitalismului de secol XXI. Dacă cei 10% de la vârful piramidei sociale americane posedă în bunuri financiare la fel de mult ca restul de 90% (p. 26), să nu uităm că acumulările din profituri sau alte forme non-salariale de venit sunt procentual mai mari an de an decât cele rezultate din salarii. Impozitarea diferențiată, deși necesară în condițiile date, nu poate avea sprijinul celor care formează deja o plutocrație cu valențe oligarhice la conducerea statului. Elitele politice tind să se substituie deținătorilor majorității capitalului de pe piața domestică, iar paradisurile fiscale constituie refugiul ambelor părți. Mobilitatea socială a scăzut în timp ce inegalitatea creștea – o lapalisadă economică. Milanović propune utopic (p. 46) ,,un capitalism egalitar bazat pe dotări aproximativ egale între capital și abilități în cadrul populației”. Mai mult de atât, fără să explice cum s-ar putea instaura pașnic o asemenea ordine sociala nouă (și cum ar funcționa) în afara (sau odată cu) taxării proporționale, taxe spre zero pentru investitorii mici, acțiuni în comun pentru angajați, iarăși taxe apreciabile pe moșteniri, Milanović pledează pentru un stat minimal egalitarist (!­­­) care poate fi inițiat doar prin intermediul unor politici protocomuniste (!). Nu mai înțelegem dacă ne confruntăm în prezent cu un capitalism liberal meritocratic sau cu un conglomerat oligarhic, alcătuit din clasa capitaliștilor și a celor mai bine retribuiți ,,angajați” ai lor, care trebuie impozitați la sânge. Milanović oscilează senin și tolerant între ambele variante. În condițiile în care tendința istorică este deregularizarea și taxarea cât mai aproape de zero, iar statul social se trezește pus în dificultate de procesul globalizării economiilor în curs de dezvoltare, unde migrația transfrontalieră a muncii a atins procente semnificative din populația activă, atunci afirmațiile lui Milanović au menirea numai de a flata conștiințele unor suflete frumoase și umanitare dintre cititorii săi. În plus, imigranții, arată Milanović, spre statele cu pachete sociale peste limita subzistenței pot fi cei mai slabi instruiți și mai puțin dispuși la efort substanțial din masa globală a populației migratoare. Și aici ne lovim de o situație paradoxală, testată statistic: imigranții care au pregătirea intelectuală și experiența necesare pentru a presta munci în top 10% ca remunerații aleg ca destinație societăți inegale, în timp ce majoritatea celor subcalificați sau cu o educație școlară precară aleg să pună presiune pe welfare state-ul occidental. Soluția pe care o propune Milanović e cea deja prezentă în unele state din Golf, precum Emiratele Arabe Unite: acceptarea imigranților pe o perioadă temporară, fără garantarea facilă a cetățeniei. Fără cetățenie, drepturile fundamentale ale omului devin, pe de altă parte, îndoielnice, greu aplicabile și de neimpus. Având în vedere că alegerile politice din occidentul liberal sunt oricum puternic influențate de sponsorizările uriașe ale primilor 1% dintre cetățeni în termen de venit, orice se poate pentru interesele lor. De la școli private la comunități inexpugnabile din exterior, plutocrația amorală, gender equal, se reproduce nestingherit în cercuri închise. Ajunși la capitolul trei, se poate afirma că nu se simte trecerea de la presupusul capitalism liberal meritocratic, cel în care trăiesc cetățenii societăților dezvoltate din Europa și America de Nord, la cel politic, specific, crede Milanović, Asiei în întregime, cu excepția Japoniei. Dar cum se definește capitalismul politic?

Înainte de asta, însă, Milanović revizitează pe scurt marile teorii existente: una a fi cea liberală, care naturalizează capitalismul, iar cealaltă este critica sa cea mai faimoasă, marxismul. Liberalismul (clasic) nu e stare să explice convingător și rațional cum de a alunecat vechea lume imperialistă și capitalistă a secolului al XIX-lea în hecatomba industrială a anilor 1914-1918 – Milanović lasă să se înțeleagă de aici că un viitor Război Mondial poate fi o evoluție firească a globalismului actual. Marxismele fac o treabă hermeneutică de minune în acest sens. Pe de altă parte, liberalismul lămurește convingător de ce regimurile socialismului istoric s-au prăbușit fără zgomot în anul 1989: marxismele nu sunt, pare-se, în stare să lămurească anul 1989 în Eurasia. De fapt, doctrina comunistă a servit unui scop invizibil, pe care viclenia istoriei l-a demonstrat abia la finele secolului al XX-lea: acela de a crea regimuri modernizatoare care să înlăture colonialismul, feudalismul și să construiască o formă de capitalism indigen. Ideologia comunistă a constat în a ridica țările din Lumea a Treia la un standard mediu de industrializare, necesar pentru revenirea teleologică la capitalism. Milanović nu suflă, totuși, o vorbă despre cum Rusia a regresat simțitor în anii 1990-2000 din punct de vedere economic, la fel ca întreaga Europă de Est, beneficiile reale ale regimurilor socialiste, evaporate rapid după 1989-1991, apărând greu de cuantificat pentru bunăstarea care ar fi trebuit să urmeze (și nu s-a materializat nici în 2020). Comunismul a inaugurat piețe naționale semimodernizate, funcționând decent în societățile agrare și înapoiate și prost în cele deja parțial industrializate (vezi Cehoslovacia și Germania de Est). China este un succes datorat primordial pieței globale: dacă în anii 1980, cele mai multe companii chineze erau de stat, în prezent, doar aproximativ 20% se află în situația aceasta. Miracolul chinezesc este, din narațiunea străvezie a lui Milanović, tot rezultatul economiei de piață. Sistemul politic ridică, însă, câteva semne de întrebare: acesta nu este comunist, China suferind de aceleași rate ale inegalității ca societățile occidentale, ci îndeosebi antiliberal. Chinezii nu trăiesc într-o societate a statului de drept, elita partidului aflându-se deasupra legii. Dacă ar fi așa cum spune Milanović, China ar trebuie să fie condusă de facto de o aristocrație, ceea ce nu este cazul. Mai mult, deși Milanović amintește că birocrația de stat este extrem de bine pregătită și tehnocrată, fără să demonstreze că așa stau lucrurile în teren, arbitrarul legii intră în contradicție cu prerogativele unui aparat de stat rațional și universal. Și, totuși, de ce contradicția nu se manifestă politic în China? De ce statul funcționează la parametrii superiori democrațiilor din Estul Europei, de pildă? Nu aflăm nimic de la Milanović în acest sens. Apoi, corupția este atât de larg răspândită la vârful Partidului Comunist Chinez încât aceasta contribuie la creșterea inegalităților. Aici s-ar putea replica că ratele mai mici ale corupției occidentale (deși avem suspiciuni că aceste rate sunt cele reale) nu au încetinit creșterea inegalităților în Europa sau în America de Nord. Capitalismul politic asiatic nu există: capitalismul este la fel de politizat și în vechile centre ale capitalului global. Milanović se plânge că statul chinez nu este autonom și e încastrat în sistemul economic domestic/regional/mondial, de parcă statele occidentale nu s-ar afla în exact aceeași poziție. Singura deosebire constă în faptul, din ce în ce mai dubios în ultimele două decenii, că statele occidentale au regimuri democratice, dar, indubitabil, capitalul se poate descurca excelent și în regimurile autoritare ale Asiei. Cetățenii se simt fericiți nu atunci când votează, ci când societatea lor înregistrează bunăstare. Dilema Marelui Inchizitor este tranșată: oamenii nu au nevoie de libertate atâta timp cât pot huzuri. Este situație speciei actuale în plin avânt al capitalismului universal. Deși capitaliștii chinezi sunt aureolați de Milanović, drepturile lor de proprietate nu sunt clar definite, din cauza unei legislații stranii în China cea capitalistă, care îi permite partidului să confiște averi și să-i pună la punct pe acești capitaliști fără titluri clare de proprietate. Desigur că Milanović vede o eroare în acest sistem în care, totuși, proprietatea nu e sfântă, deși capitalul se acumulează exponențial de câteva decenii încoace. Va fi China democratică sau restul statelor vor prelua modelul capitalismului politic? Răspunsul este unul nedeterminat, China suferind, crede Milanović, de o anumită închistare culturală și intoleranță la orice civilizație decât cea proprie. Nici modelul său economic nu este ușor de exportat, sistemul capitalist și autoritarist chinez, controlat de partidul comunist, neputând funcționa în anumite societăți (de parcă liberalismul legalist al Occidentului e același în India, Europa de Est sau continentul african, rateurile modelului democratic neexistând). Oscilația ambiguă și derutantă între regimul politic recunoscut și tipul de economie național-globalizată declanșează scepticismul cititorului atent în Capitalism, Alone: atunci când economia e eficient-capitalistă, deci necesarmente bună, ne lovim de zidul antidemocrației, iar când în aceeași economie cresc doar inegalitățile, atunci aceasta e rea, deși regimul politic este democratic. Milanović preia această separare principială, axiomatică, între politic și economic de undeva anume, dar nu-și precizează sursa, fără a lua o minimă distanță critica. Nici nu înțelegem măcar dacă regimul politic este democrația sau capitalul sau dacă ordinea economică este autoritară și coruptă, deși cumva democratică la nivel politic. Conceptualizarea de dragul conceptului depășește și infirmă istoria faptelor, unde planurile se îmbină organic, fără a se amesteca sau a se armoniza neapărat. Acest pas metodologic îl depășește pe Milanović.

Nici când discută cetățenia-agio (premium citizenship) din societățile dezvoltate, Milanović nu se află într-o poziție mai convingătoare: deși, prin comparație cu alte state, din punct de vedere politic este uman și superior să trăiești într-o democrație consolidată precum cele scandinave, din punct de vedere economic, cetățenii cu pașaport și drepturi politice din Norvegia se bucură de un monopol care le aduce o rentă politică, disturbând mecanismele pieței. Milanović critică welfare state-ul ca nesustenabil tocmai din pespectiva forței de muncă globale: munca nu este uniformizată și raționalizată până la capăt de vreme ce proletarii din țările în curs de dezvoltare și cele subdezvoltate nu încep să fie productivi la standardele capitalului avansat de astăzi. Karl Marx ar fi surâs la acest comentariu: capitaliștii secolului al XXI-lea descoperă cât de artificiale sunt, în realitate, drepturile politice și traiul bogat din țările dezvoltate în condițiile în care pregătirea unei forțe de muncă profitabilă și salarizarea sa se pot realiza la standarde globale ceva mai joase, fără ca nimeni să protesteze, exact ceea ce se întâmplă actualmente în Asia sau Africa. Capitalul se poate augmenta și fără welfare state, dar reciprocă nu e valabilă, ceea ce salariații vestici încep să înțeleagă de ceva vreme. Dacă munca ar deține lipsa de restricții fizice și legale de care se bucură un robot industrial, capitaliștii ar exulta: cu oarecare efort coercitiv și polițienesc, națiunile s-ar amesteca între ele, divizunea muncii globale primând în aceste schimburi economice avantajoase. Între timp, lupta dintre salariații localnici și imigranți se ascute peste tot, rivalitatea lor, ca forță de muncă tratată unitar, crescând tensiunile politice domestice (ex. Italia și Franța după anul 2000). Welfare state-ul este privit drept obsolet și antiglobalist de Milanović, globalizarea creând singură avuție.

Cu această ocazie, ajungem la corupția elitelor globale, clasa capitalistă internațională: cel puțin 10% din PIB-ul global stă ascuns în paradisuri fiscale, indiferent că omul de afaceri este chinez, nord-american și rus. Aceste bogății sunt rezultatul fraudei de mari proporții, mitei, crimei organizate, traficului de droguri, specifice Rusiei, Europei de Est sau Americii de Sud, dar și profiturilor nedeclarate sau scutite, prin artificii bancare și de o legislație fiscal-permisivă, de pretențiile unor welfare state-uri lacome. Din păcate, când vine vorba de ascuns banii, capitaliștii se înfrățesc fără menajamente, indiferent că ei provin din țări capitaliste liberal-meritocratice și capitalist-politice. Milanović naturalizează și fenomenul paradisurilor fiscale: e reversul suportabil al unei globalizari reușite, începută după 1991. Casele de avocatură faimoase și sistemul bancar (elvețian) susțin și prosperă de pe urma acestor insule și orașe-state ale corupției acceptate. Și, apoi, oare spălarea banilor negri în țările dezvoltate nu este ceva de pe urma căruia beneficiază și cetățeanul obișnuit din democrațiile consolidate? Valorile furate în periferie sunt protejate de legile și stabilitatea financiară a centrului capitalist. În fond, nici mita nu este ieșită din comun: este rezultatul unor diferențe politice, datorată restricțiilor impuse forței de muncă globale, prin care funcționari publici (pe cei privați i-am amintit mai sus) prost remunerați, care fac munci egale ca importanță și utilitate în țări diferite la nivel de dezvoltare, se plătesc singuri la o valoare mai apropiată de rezultatul muncii lor. Cinismul lui Milanović este absurd, dar logica pieței e imbatabilă. Hipercomercializarea raporturilor și a vieții individuale primește un scor ridicat în materie de amoralitate. Comodificarea și urgența consumului au înlocuit locul vacant al moralei sau al religiei în timpurile modernității contemporane. Aceste trăsături sistemice au trecut și în viața de familie: muncile domestice și rolul de întrajutorare a familiei tradiționale sunt topite de atomizarea capitalistă. Orice muncă poate fi realizată pe bani și pentru un venit suplimentar. Șoferul de la Uber sau biciclistul care cară pizza în spate după munca de birou nu sunt cetățeni care, din pricina inegalității și a liberalizării piețelor, grație adâncirii globalizării, au ajuns să depindă material de aceste munci de după muncă, ci, exact ca în manualele neoclasice, muncitorul se tratează pe el însuși ca o sursă de profit suplimentar, gândind și acționând capitalist. Banul înnobilează și justifică munca, dacă ascultam cu atenție sunetul de fundal al argumentației lui Milanović, iar homonculusul din creierul șoferului de taxi de după ora 18:00, care este funcționar bancar până la 17:30, se distinge de celelalte întrupări ale sale prin a fi capitalist, numai că explotarea devine autoexploatare, abstinență prin muncă în numele hedonismului din consum. Milanović consideră că astfel eliminăm și alienarea, bolile psihice dispărând în actul aproape permanent al muncii. Naivitatea rece și calculată a lui Milanović se intersecteză cu admirația pentru ultima tehnologie, cea mai profitabilă, acesta rămânând indiferent la faptul că pierderea unor locuri de muncă și aruncarea în șomaj a câtorva milioane de oameni traumatizează și sfărâmă destine: inadaptarea acestora, sacrificați pe altarul economiei, va duce la adaptarea altora de după ei, omenirea câștigând în ansamblu. Nu există limită pentru satisfacerea nevoilor de consum umane, aceste nevoi fiind infinite. Milanović nu distinge clar între nevoi și gusturi sau mode de consum. Oricum, pretenția neștiințifică la venitul universal de bază (Universal Basic Income) nu îl convinge pe Milanović: UBI ar stimula inactivitatea economică, ar duce la falimentul statului, dar, mai ales, ar genera o forță de muncă indisponibilă în mod voluntar, estimată la o treime din populația activă a unei țări, ceea ce ar fi grav, deși nu aflăm de ce și în ce sens ar fi asta mai periculos decât existența paradisurilor fiscale.

În concluzie, Branko Milanović este un vulgarizator al unor teoreme economice de manual, dar, prezentate apologetic ca istorie politica mundană, capitalismul este singurul orizont permis al umanității. Pe de altă parte, Milanović se teme că omenirea actuală, roasă de inegalitățile frapante ale unei economii liberale, dar și ordoliberale (e curios că Milanović nu propune acest concept pentru China), să nu revină la societățile rentierilor din secolul al XIX-lea: polarizările din Europa și coloniile sale de după 1815 au dus, crede Milanović, de altfel, corect, la Primul Război Mondial. Imperialismul economic și politic nu a dispărut complet nici până astăzi, geopolitica G-7 și OECD resemantizând vechiul echilibru interimperialist. Între epoca liberalismului clasic (secolul al XIX-lea), trecând prin capitalismul social-democratic (1945-1980), ajungând la capitalismul liberal meritocratic (Occidentul după 1980) sau la cel politic (Asia de Sud-Est), Milanović, categorizând extrem de abstract și deficitar, revine la o poziție de centru-stângă, dar una idealistă și aberantă după laudele aduse capitalului: există poate și un capitalism al poporului (în care fiecare are acțiuni aproape egale din venitul creat de capital și muncă, inegalitatea contând în continuare) sau chiar unul egalitarist (în care fiecare are cantități aproape egale din venitul creat de capital și muncă), taxarea bogaților și investițiile într-un sector public de educație și de sănătate predominând în peisajul păcii sociale absolute. Dacă blestemata de inegalitate nu ar urca amenințător pe radarele economiștilor, Milanović ar eticheta modul de producție capitalist ca paradisul în devenire. Acum putem interpreta, mai fideli și mai obiectivi față de fapte, căror interese și idealuri mărețe servesc cercetarea și producția de politici economice din interioriul Băncii Mondiale: celor generate de capital, Singurul.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Capitalul și ideile economice


Cartea lui Cornel Ban din 2016, Ruling Ideas: How Global Neoliberalism Goes Local (Oxford University Press, 2016), ridică probleme de metodă încă din titlu: neoliberalismul este unanim considerat ca fiind o doctrină politico-economică care pune accentul, cel puțin după 1980, pe liberalizarea economică a piețelor naționale, cea care vine la pachet cu privatizarea companiilor publice mari (deci a unui stat cu o participare scăzută în cadrul producției economice generale), deregularizare (din nou, statul nu are ca sarcină de lucru să intervină prea mult în activitatea economică a unei firme de dimensiuni apreciabile), comerț liber și nerestricționat pe piață, taxe reduse, austeritate la nevoie (aici statul se confirmă ca util prin noncombat), dar mai ales un același stat care nu mai oferă beneficii materiale de subzistență categoriilor sociale sărace sau cu venituri scăzute (dizolvarea statului social creat între 1950-1970 în Europa Occidentală nu a încetat de atunci încoace). Problema fundamentală este, în ceea ce-l privește pe Cornel Ban, o concepție, nu o realitate. Ideologiile nu devin locale sau globale, fiind, prin natura lor, în afara oricărui spațiu. Doar capitalul (și tehnologiile sale) și, numai parțial și cu restricții legale, forța de muncă se mișcă și delimitează activitatea economică recentă și contemporană, ele fiind singurele testabile, funcționale și influente. Ideologiile vin pe fondul acestor realități materiale active, nu le generează de la sine. Ideile explică, justifică sau contrazic o realitate deja existentă și nu invers, cum pare a fi situația în cazul lui Cornel Ban. Economia de piață globală, și fluxurile de capital de pe principalele lanțuri de producție și rețele economice care creează plusvaloare, nu funcționează pe baza sau în numele vreunei idei sau planificări macroeconomice (poate numai în timpul crizelor – conform lui Mark Blyth), oricât ar pretinde the law-makers, ci ultimele apar post festum, ca raționalizări și eforturi intelectuale ale primelor. Pentru Cornel Ban, ideile economice, sociale sau politice sunt oarecum preeminente în raport cu activitatea economică tangibilă, constatare care se dovedește decisivă pentru cadrul istoriei ideilor economice din Ruling Ideas.

Nu-i nici de mirare atunci să ne atragă atenția faptul că modul de producție capitalist (sau lumea creată de capital) este subsumat conceptului de neoliberalism. Economia este, s-ar zice, una cu neoliberalismul, numai că, înainte de a avea suprastructura sclavagistă, se impunea existența unor stăpâni și sclavi productivi și reali sau, dacă schimbăm secolul, cea feudală, codificată de legi și scriptură, se cerea ca un serv sau rob să presteze muncă gratuită pe moșia aristocratului, căruia i-a jurat fidelitate, și să îi ofere nobilului o parte din producția sa agricolă, eventual surplusul din cereale (și, dacă se impune, să lupte în războaie de partea sa). Ca atare, neoliberalismul este o emanație a raporturilor dintre proprietarul unor mijloace de producție, recte capitalistul, și o serie lungă de indivizi care muncesc contractul și profitabil pentru acesta, id est angajați, salariați, proletari etc. Dacă trupul este capitalul, ideile secretate de creierii săi formează ansamblul ideologiei neoliberale. Pentru Cornel Ban, polanyian prin descendența sa afirmată, piața și funcționarea ei sunt naturalmente de la sine înțelese (ceea ce, strict istoric vorbind, fără a fi marxiști, nu este adevărat), iar încastrarea lor în societate este singurul subiect care trebuie discutat și, întâmplător, remediat. De aici reiese conjectura următoare[i]: avem un neoliberalism încastrat (rebotezarea dezideratelor social-democratiei primare: piața dictează întotdeauna, dar, în mod inconstant și parcimonios, redistribuie către baza societății) și un altul dezîncastrat (piața este mai importantă – întrucât mai eficientă și mai rațională în crearea de ,,bunăstare pentru toți”, deși în grade considerabil de diferite, mergând chiar până la mizeria unora – decât binele social general). Cornel Ban pledează pentru un neoliberalism încastrat, capitalismul putând fi salvat de el însuși doar dacă este domolit de câteva idei dominatoare, altele decât cele, indiscutabil, care i-au adus succesul. Pe această canava se brodează fresca istorică din Ruling Ideas, cu tot scepticismul pe care Ban însuși îl arată pentru aplicabilitatea veritabilă a politicilor statelor naționale, mai ales pe fondul erodării suveranității lor în economia interdependentă și globalizată din prezent. În plus, puritatea doctrinară, oricât de (neo)keynesiană, polanyiană, monetaristă și neoclasică s-ar pretinde a fi, contrastează vizibil cu politicile guvernamentale din istoria cotidiană.

Exemplele analizate sunt două țări cu tradiții politice și economice aproape complet diferite, dar expuse aceluiași neoliberalism în primă fază: Spania de după 1986, când aceasta intră în Uniunea Europeană, și România, membru titular din 2007. Dacă Spania îmbină relativ armonios un neoliberalism încastrat, compus din versiunea sa anglo-americană, un keynesianism conservator și întrucâtva ordoliberalism german, România, mai ales după 2004, merge în direcția unui experiment neoliberal de manual, dezîncastrat, în ciuda tradiției sale pre- și imediat post-1989 de a controla protecționist, ultracentralizat, economia națională. Prin urmare, Cornel Ban studiază cu atenție sporită modul în care ideile neoliberale au pătruns în instituțiile publice, de stat, ale celor două economii europene luate drept studii de caz[ii]: ,,traducerea domestică a ideilor neoliberale va fi mai rapidă dacă economiștii locali au beneficiat de instituții permisive și de un mediu geopolitic care i-a determinat să se alăture rețelelor profesionale transnaționale în care au circulat idei neoclasice”. Spania înregistrează un scor general pozitiv față de România. În anii 1975-1985, când statul trece printr-un proces de democratizare occidentală și depășește etapa franchistă a dezvoltarii autoritariste, Spania creează un stat social în care capitalismul ia în considerare politicile de redistribuție, drepturi pentru angajații cu venituri mici și ajutoare pentru alte categorii defavorizate. După venirea socialiștilor la putere, Spania trece printr-o etapă de neoliberalism, dar unul care nu infirmă contractul social deja funcțional: între 1982-1996, protecția economică și socială oferită de stat nu este pulverizată, ci doar relativ diminuată. Salariul minim și pensia de stat cresc proporțional în acest interval. Cuantumul taxelor se ridică de la 30,1% la 34,6% între 1985 și 1995, iar capacitatea statului de a colecta taxe se îmbunătățește cu 5% între 1981 și 1991. Povestea nu este, însă, una care să evite șomajul și dezindustrializarea, care au avut loc și în Spania între 1990 și anul 2000. Meritele pentru încastrarea ideilor neoliberale sunt inițial academice, politicienii de vârf ai Spaniei (mai ales din partea PSOE) beneficiind de sprijinul unor consilieri din Banca Centrală a Spaniei, mulți dintre aceștia, amintiți punctual de Cornel Ban, fiind doctori în economie la unele dintre cele mai serioase universități nord-americane și vest-europene în materie de teorie economică. Cunoștințele lor tehnice nu erau doar vaste, ci s-au dovedit și utile atunci când miniștrii finanțelor, industriei sau ai muncii și guvernatorii din acea perioadă (unii dintre aceștia chiar foști consilieri economici) au implementat neoliberalismului încastrat în Spania. Deși practic neoliberali, aceștia au pus accentul pe dezvoltarea la unison cu Germania a economiei naționale, tehnocrații spanioli înțelegând rolul sectorului construcțiilor și al infrastructurii publice, sprijinite parțial de stat, în tentativa lor de neodezvoltaționism liberal, inspirat parțial de modelele asiatice. Social-democrația iberică a avut de luptat doar cu partidele comuniste de la stânga extremă, multe slăbite și ușor de cooptat după 1986. Între 1996 și anul 2000, guvernul spaniol privatizează câteva mari companii de stat și trece la zona euro, afirmându-se ca unul dintre arhitecții consolidării monetare a Uniunii Europene. După revenirea stângii la putere în 2004, Spania continuă să-și încastreze neoliberalismul: tehnocrația luminată, de inspirație social-democrată, stabilizează o cultură instituțională care nu este entuziastă pro-piață sau promotoare a celei mai dure austerități. De cealaltă parte a Europei, România se deschide cu adevarat pieței globale abia după 1989. Elita tehnocrată nu deține capitalul simbolic necesar înțelegerii neoliberalismului dominant în anii 1990. Mai mult de atât, proiectul neodezvoltaționist populist, susținut de guvernele PDSR-ului, nu iese din logica unei tranziții lente la capitalism. Abia după 1996, în ciuda reculului economic, identificabil statistic, pe care România deja îl suportase (și peste care Cornel Ban trece destul de ușor), guvernele succesive de dreapta acceptă o terapie de șoc dură, care va duce la explozia șomajului și la slăbirea unei economii aflată oricum în picaj general. Creșterea migrației înspre vest, realizată după 2004 și, de asemenea, 2007, aprofundează modelul unui neoliberalism dezîncastrat. Presiunea externă a F.M.I. și a instituțiilor europene acreditate este încurajată de agenții locali ai neoliberalismului, mulți dintre tehnocrații români lăsându-se convertiți sumar și en force la rețetele cele mai neoliberale, aproape libertariene, importate din Vest. Deși economia începe să crească simțitor după 2004, sectorul financiar și cel industrial înregistrând o pondere semnificativă de investiții străine directe, momentul crizei surprinde România într-un punct în care neoliberalismul dezîncastrat nu mai are rivali interni. Cornel Ban reia analiza din Dependență și dezvoltare (Editura Tact, 2014), cu mențiunea că dacă proiectul neodezvoltaționist părea o soluție viabilă în prima sa carte[iii] (deși una fără sens dacă ne uităm pe aceleași anuare statistice semilugubre ale economiei României între 1990 și 1996), aici singura soluție este așa-numitul proiect social-democrat, al statului social (welfare state), redenumit mai convenabil neoliberalism încastrat, avand în vedere că welfare state-ul european este el însuși atacat din toate părțile și destul de avariat în prezent.

Pentru a explica cultura instituțională care a produs tipurile de neoliberalism românesc și spaniol, Cornel Ban cercetează școlile de gândire economică din fiecare țară. Spania franchistă probează toleranță și deschidere către orice teorie economică în universitățile sale publice (oare și cea marxistă?), economiștii săi de vârf fiind familiarizați cu Keynes, von Hayek, dar și cu ordoliberalismul german, modelul economic de maxim succes în Europa anilor 1950-1960. Un fost simpatizant, dar și apostat nazist, economistul Friedrich von Stackelberg, profesor universitar la Universitatea Complutense din Madrid, va iniția și va forma cele mai importante conștiințe economice ale birocrației de stat și politicii spaniole pentru generațiile de după 1980. Practic, în pofida autoritarismului auster al regimului politic spaniol de până la 1975, ideile neoliberale încolțiseră în instituțiile de elită ale statului spaniol. România oferă exemplul opus: cu toate că în anii 1960-1970, câțiva econometriști heterodocși, animați de avântul ciberneticii, studiază pentru scurt timp metodele input-output vestice și se inițiază în principalele teorii economii occidentale, închiderea autarhică a regimului în anii 1980, inclusiv în plan intelectual, îi rupe pe acești câțiva planificatori economici inteligenți de principalele curente de idei occidentale. În anul 1990, Cornel Ban, studiind Schița privind strategia înfăptuirii economiei de piață în România, observă cât de slab susținut este neoliberalismul teoretic în rândul economiștilor români. De aceea, după 1996, pe fondul unei penurii de tehnocrați competenți, se adoptă în România un neoliberalism brutal, pe care o altă generație îl apară orbește, fără o cunoaștere adecvată. Nu știm cine (sau ce) e responsabil pentru această conjuctură: obstinația conservatoare a bătrânilor planificatori sau pregătirea superficială, politico-ideologică, a tinerilor occidentalizați. În vreme ce în Spania personalități de frunte de la cârma statului spaniol, precum Pedro Schwartz, Luis Ángel Rojo, Manuel Arellano, Rafael Repullo sau Juan J. Dolado, sunt afiliate unora dintre cele mai reputate centre academice la nivel mondial, în România, economiștii de top de la Academia de Studii Economice, din Ministerul Finanțelor sau B.N.R. au fost rapid școlarizați la Washington sau la Bruxelles, grație nu unor instituții academice de prestigiu și cu oarecare rigoare, ci datorită nevoilor geopolitice și economice imediate ale F.M.I.-ului, Băncii Mondiale sau Uniunii Europene. Propagarea ideilor liberale în societatea civilă s-a realizat prin intermediului O.N.G.-urile locale, stipendiate majoritar din afară. Până după anul 2004, nu există nici un demnitar înalt al statului român a cărui expertiză economică să fie confirmată de un doctorat obținut la primele o sută de universități din lume. Provincialismul și imaturitatea instituțiilor domestice le-au făcut ușor permeabile la forme agresive de neoliberalism. Libertarianismul ajunge, după 2010, să fie predat la A.S.E. și să capete susținerea tacită a partidelor liberale din România: taxele scăzute, beneficiile sociale minuscule și salariile mici continuă să fie politici publice fezabile în România și în 2020, semn că neoliberalismul dezîncastrat s-a încastrat cu succes în discursul public și în funcționarea normală a instituțiilor românești. Dovada că așa stau lucrurile s-a văzut în anii Marii Recesiuni: în timp ce în Spania statul a încercat să protejeze minimal populația de șomaj și a asigurat funcționarea, chiar dacă redusă, a welfare state-ului, în România, țara cu cea mai scăzută protecție socială din Europa, deși cea mai săracă și cu cea mai ridicată inegalitate a veniturilor și a averilor raportate oficial, populația a fost lovită crunt de criză, statul luând măsuri de austeritate mai dure decât cele prescrise de F.M.I.[iv] sau organismele europene afiliate. Cota unică de impozitare a fost diminuată de la 16% la 10% de către guvernarea PDL în 2010. Salariile din sectorul bugetar au fost reduse cu 25% în același an. Statul a făcut ordine în economie în sensul dorit de partenerii occidentali, dar cu un entuziasm frenetic, neașteptat până și pentru Jeffrey Sachs, reprezentantul autorizat al neoliberalismului american în România anului 2010. Cu toate că sectorul financiar-bancar era (și încă este) la ora aceea predominant străin și o parte semnificativă din cele mai mari companii care activează în România era compusă din corporații multinaționale, capitalul străin nu a comentat critic politicile neoliberale radicale ale guvernului din 2010. Piața și partenerii străini au răspuns pozitiv la incentive-ul proausteritate al statului român. E vorba de o situație dacă nu diametral opusă celei din Spania, cel puțin una în care soluțiile spaniole sunt înlocuite cu rețeta neoliberală antisocial-democrată și, la limită, chiar antisocială. Cine e responsabil pentru aceste rezultate de politici publice? Climatul intelectual din instituțiile de vârf ale statului.

În concluzie, defectul principal al cărții Ruling Ideas nu stă nici în prezentarea (de altfel, impecabilă) a influențelor ideologice diferite care au creat din interior neoliberalismul instituțiilor de stat spaniole sau românești, nici a presiunii externe provenită de la câteva instituții globale ca impact, în principal F.M.I., ci în accentuarea ponderii statului ca agent capabil să corijeze semnificativ efectele negative ale pieței în plan social. Sub neoliberalism, statul sprijină interesele private chiar și atunci când, de pildă, susține cererea agregată prin welfare state. Dacă vreodată, în ordinea capitalismului global actual, companiile internaționale și capitalul financiar bancar întâmpină prea multe restricții din partea unui stat cu politici sociale mult prea incluzive, restricții care sunt definite doar de interesul de afaceri al unor privați, atunci capitalul va înțelege să acționeze imediat printr-o dezîncastrare întâi ideologică, apoi practică a mecanismelor profitabile ale pieței. În cele din urmă, neoliberalismul dezîncastrat atestă un model de stat slab și piața liberă puternică (profiturile multinaționalelor în România sunt printre cele mai semnificative procentual din Europa), în timp cel unul încastrat confirmă faptul că politicienii și înalții funcționari ai statului pot satisface nevoile materiale ale cetățenilor obișnuiți, cu venituri insuficiente unui trai decent, doar într-o oarecare măsură, una, prin definiție, modestă. Ceea ce unește cele două modele economice, viabile la nivelul statului, este, cum s-ar zice, cine stabilește în practică the level playing field. Capitalistul și managementul său interacționează lucrativ cu angajații lor în numele unei rate și mase a profitului stabilite anticipativ an de an ca fiind tot în creștere, cel puțin deziderativ. Simplificând la maxim modelul, statul nu poate obține decât concesii momentane de la rațiunea de a fi a pieței globale, dar nu o poate niciodata influența decât de pe poziții secundare și în urma unor constrângeri a capacității sale de acțiune mai mult decât evidente. Rămâne de văzut dacă nu cumva proiectul neoliberal dezîncastrat din România, și nu cel din Spania, este mai aproape de funcționarea regulată a lanțurilor de producție și consum mondiale.

Note

[i] Cornel Ban, Ruling Ideas: How Global Neoliberalism Goes Local (Oxford University Press, 2016), p. 4.

[ii] Idem, p. 20.

[iii] Dar nici chiar atât de viabilă, având în vedere că nu a durat pe hârtie decât patru ani și nu un deceniu pentru a da roade practice. Iată ce scrie Cornel Ban într-un articol-replică de la începutul anului 2020, în care reia autocritic teza din volumul Depedență și dezvoltare (Editura Tact, 2014): ,,De pildă, autorul surprinde bine insuficiența explicitării surselor interne ale imploziei neodezvoltaționismului iliescian și în principal capacitatea instituțională slabă a Statului, care trebuia să-l pună în aplicare conform modelelor străine. Ar mai fi trebuit apoi să arăt că, întrucît, în cel mai bun caz, această capacitate se clădește în cel puțin un deceniu, guvernele României anilor 1990-1996 nu aveau acest orizont de timp și nici susținerea externă de care s-au bucurat statele în curs de dezvoltare din Asia în anii 1960-1970. Această demonstrație nu mi-ar fi schimbat argumentul în esența sa, dar l-ar fi făcut mai nuanțat.” (,,De la stânga la stânga, prin stânga”, Observator Cultural, nr. 1002, an 2020, a se vedea https://www.observatorcultural.ro/articol/de-la-stinga-la-stinga-prin-stinga/#)

[iv] Un F.M.I. care execută o partitură intelectuală cât mai deschisă la orice teorie, dar destul de artificială și neconvingătoare în cele din urmă: ,,Da, e adevărat că economiștii de cercetare ai FMI nu fac legea în teren. Aici Cistelecan are perfectă dreptate. Mai mult decît atît, ei sînt mai degrabă parte a unui proiect de prestigiu al Fondului, menit să-l prezinte pe acesta din urmă ca pe o instituție care gîndește plural și academic.” (Ibidem)

| Lasă un comentariu

Conservatorismul marginalilor: viitorul progresismului


1. Secta

[În luna septembrie a anului 2015 am scris despre Sectanții, prima parte a trilogiei marginalilor a scriitorului basarabean Vasile Ernu. Recitind cartea astăzi, am simțit nevoia să fac câteva modificări de substanță textului meu inițial sau să-l redactez încă o dată. Pentru că nu ar fi fost onest pentru cititori să dau la o parte ceea ce a fost întâi spus – cred – cu temei, am considerat ca fiind cel mai convenabil să adaug doar între paranteze pătrate nuanțe și aprecieri noi la versiunea de bază. Mai presus de toate, mirările mele inițiale în privința debutului respectivei trilogii, în prezent finalizată, nu numai că nu și-au pierdut busola, dar s-au întărit într-o apreciere de ansamblu asupra ei, critică pe care o reproducem mai jos.]

Ci, precum într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare,

Așa și noi, cei mulți, un trup sîntem în Hristos și fiecare sîntem mădulare unii altora; (Romani, 12, 4-5)

Vasile Ernu trece în mediile cultivate din România drept un excentric de stânga venit de peste hotarele răsăritene, precum, mutatis mutandis, un alt Constantin Dobrogeanu-Gherea al timpurilor noastre, să aducă vorba bună a socialismului (moderat?), corupînd în acest fel mințile unui tineret lunatic, occidentalizat și fără discernământ. Alții, mai aprigi cu criticile și suferind de patima conspirațiilor universale, îl văd slujbaș în comisariatul responsabil cu agitpropul al ideologului putinist Dughin. Oricum am răsuci lucrurile, ceva nu e în regulă cu Vasile Ernu, iar pentru establishmentul nostru de dreapta, literaturocentrist, circumspecția și teama îl însoțesc de aproape pe acest veșnic intrus basarabean ca două umbre alungite ale unui rău primordial. Când Vasile Ernu a publicat Născut în U.R.S.S. în 2006, un premiu de debut și șansa unor traduceri internaționale ar fi trebuit să-l cumințească pe cel proaspăt titrat. Lucrurile nu au stat defel și nicicând așa, iar pentru păcatul său capital, acela de a avea simpatii accentuate și vocale de stânga, Ernu apare drept o ciudățenie astăzi în mediile literare consacrate. [Politicianul liberal, conservator autodeclarat, Teodor Baconschi apreciază că Vasile Ernu reușește în Sectanții să ,,transmită tot­o­dată o emoție cristică, elementară și pri­mordială, dincolo de secole și de chipul cameleonic al tiraniei.” Deloc paradoxal, nimic din narațiunea lui Ernu nu îi atrage atenția că faima de ,,doctrinar al stângii” ar fi meritată într-un fel sau altul.[i]]

În primăvara anului 2015, Vasile Ernu publică Mica trilogie a marginalilor. Sectanții. Asemeni experiențelor de lectură din primele sale cărți, V. Ernu îmbină cu real talent de povestitor (dar, ne permitem să spunem, fără vreo stilistică proprie, fără slăbiciuni calofile) amintiri biografice, crâmpeie de folclor recent, istorie orală, înțelepciuni bătrânești și chiar ceva care aduce aminte de un reportaj despre condițiile social-economice ale unor orașe de provincie fascinant-mizere din publicistica de tinerețe a lui Geo Bogza. Yoknapatawpha lui Vasile Ernu este Bugeacul, teritoriul sacru al copilăriei sale de basarabean din sud, un spațiu invadat de un bahic soare mediteranean, de veri istovitoare, drumuri prăfoase, câmpii mănoase, miros de fum tomnatec și podgorii roditoare, apusuri liliachii, totul agrementînd satele pierdute din Bugeacul multietnic, înțesat de evrei, ruși, moldoveni, germani, ucraineni, lipoveni, găgăuzi etc. [Ceea ce este curios la Vasile Ernu ține de pasajele nostalgic-poetice, nu chiar atât de dese în proza sa, și o redare jurnalistic-frustă a faptelor: Sectanții amestecă informații specifice unui documentații istorice cu impresii personale de natură politică într-o limbă seacă, fără strălucire, simplă, cursivă prin banalitatea celor mai multe fraze, caracterizate de o sintaxă facilă și un vocabular modest, scrise de cineva care nu sondează fondul lingvistic sau modurile literare canonice de a scrie în limba română. Nu se poate detecta nici măcar o influență literară stabilă românească în scrisul lui Vasile Ernu, de parcă scriitorul basarabean nu citește așa ceva. Ceea ce atrage, într-adevăr, atenția este însă limbajul repetitiv, exortativ, previzibil și popular al școlii duminicale protestante. Dacă subiectul tratat, sudul Basarabiei și arhipelagul sectelor, nu ar cauza elementul insolit din Sectanții, iar Ernu ar scrie despre altceva, cartea ar fi una slabă, de duzină, aceasta captivând exclusiv prin raportarea, fără precedent românesc, la câteva idei religioase și un context străin. Insistența pe o cutumă oarecare, burlăcia tratată ca neseriozitate funciară în breaslă (pentru un public cititor matur care are amintiri clare cu privire la interdicțiile și prejudecățile tradiționale ale satului românesc, perpetuate și la oraș, aceste secțiuni confirmă trecutul lor și nu surprind prin nimic), duce la pasaje prolixe: ,,Poate din acest motiv încă nu se gândea la însurătoare, cu toate că ajunsese la o vârstă care pe vremea aceea impunea un anumit statut. Burlăcia de la o anumită vârstă nu mai inspiră nici siguranță, nici un statut social respectabil, mai ales într-o meserie pretențioasă cum era cea de negustor. În societatea de atunci erai privit cu suspiciune dacă la o anumită vârstă nu erai căsătorit. A fi căsătorit înseamnă să ai un statut, era un semn al stabilității. Oferea celor din jur încredere și siguranță, calități fundamentale pentru această breaslă.”[ii] Aceeași plăcere de a relua o descriere cu aceleași imagini se poate nota și în descrierea sumară a caselor germane și a celor moldovenești, în care Ernu reproduce senin stereotipiile culturale cunoscute: organizarea militară a așezărilor germane versus dezorganizarea pitorescă a celor moldovenești.[iii] Afirmații plate, precum aceasta, arată ascedența scăzută a lecturilor literare în laboratorul de poțiuni lingvistice erniene: ,,Așa e și viața, imprevizibilă. Cu multe suișuri și coborâșuri.”[iv]]

Sectanții pornește la drum cu străbunicul autorului, Culachi, și viața sa de comerciant după așezarea, inițial temporară, dar, finalmente, decisivă, între sudul Basarabiei și Ucraina. Vasile Ernu procedează iscusit printr-o redare pe alocuri anistorică, ca într-un fictiv timp biblic, a peripețiilor negustorești ale străbunului său. [Viziunea escatalogică a sectei diferite, deosebite, superioară doar prin puritate celorlalte confesiuni este însușită de Vasile Ernu ca una proprie, exagerată, dar, totuși, personală și se repetă, prin retorica de diferențiere războinică, agresivă, sectară în plan simbolic, în toate capitolele cărții, reproducând prin diviziunea stabilită pentateuhul, legea vechilor evrei. Păgânii, noii goimi, sunt toate celelalte religii, cu toate că, deși credincioșii se luptă pentru adevărul divin, viața pare a fi pașnică în teritoriu, dacă exceptăm antisemitismul pravoslavnic predominant. ,,Știm din scutece că ne naștem într-o lume a Cezarului și, chiar dacă trebuie să-i dăm <<ce este al lui>>, el rămâne dușmanul cu care trebuie să ne luptăm pe viață și pe moarte. Noi, cei aleși, făceam parte dintr-o altă împărăție și eram ultima fărâmă de lumină într-o lume pierdută, care se închina doar Cezarului. Știam că vom lupta cu Leviatanul și trebuia să ne comportăm ca și cum el nu ar exista, iar dacă ne ataca, nu trebuie să ne temem de el și ,,să-i legăm limba”.[v] Vasile Ernu se recunoaște ca fiu al comunității exclusiviste până și în prezent: ,,Nici ironia, nici îndepărtarea, nici despărțirea nu te ajută să uiți ceea ce ai fost învățat de mic atât de strict. Iar predicile bunicilor se uită cel mai greu. Ele reapar ca în vis, te urmăresc ca o fantomă. De ele nu scapi niciodată.”[vi] Pe de altă parte, deși sectanții sunt într-un permanent conflict cu lumea aceasta, unul politic, practic, nu doar teologic, deci în logica unui război sacru de durată, același Ernu amintește de vorbele unui rabin, devenit pastor, care nu se potrivesc cu prescripțiile religioase maximaliste ale comunității sale închise: ,,Omul în vreme de pace încearcă să mai negocieze, să înțeleagă, să-și mai explice cine e vinovat și cine nu. Caută nuanțe. Pentru omul aflat în timp de război tot ce-i important, tot ce contează e să stabilească cât mai clar, mai repede și mai bine cine-i prieten și cine-i dușman, cine-s <<ai noștri>> și cine-s <<ai lor>>. Dispar nuanțele și adevărul. Totul se împarte în <<dușman>> și <<prieten>>.”[vii] Însă, pentru Vasile Ernu, numai Imperiul Țarist aplică logica războiului cu populațiile sale, nu și invers și, în nici un caz, secta sa, aspect ce nu corespunde cu situarea ideologică în afară, în opoziție fundamentală cu statul, a sectei propriu-zise.]

Ceea ce predomină însă se concentrează pe marginalitatea, pestriță din punct de vedere etnic, a acestui colț vestic din Imperiul Rus. Bugeacul pare un tărâm de recluziune al neamurilor care au rupt-o cu stăpânirea sau cu „dregătorii”, cum îi place naratorului să tot repete, o altă țară a Canaanului pentru cei care s-au desprins, cu spaimă și cutremurare, de ordinea acestei lumi. [Prima copilărie este asumată mitic, fără distanță critică, de parcă Vasile Ernu, căci despre el este vorba, nu ar fi trecut cu adevărat prin mutațiile sufletești ale adolescenței rebele, ci ar fi devenit, conform ritualului, un fiu veșnic sectant. ,,Îmi amintesc de eroii copilăriei mele, cei cu care am trăit zi de zi, ca de marii patriarhi veterotestamentari. Cei care au facut minuni, și-au scos poporul din robia Egiptului, l-au purtat prin pustiu și au luptat cu vitejie în acele vremuri glorioase. În mod bizar, pildele din Biblie se amestecau cu cele din viață, cu poveștile părinților despre bătrânii noștri.”[viii] Mai mult de atât, o undă de fanatism mistic bântuie în interiorul comunității pocăite, numai aparent pașnice. ,,Totul, orice amănunt banal făcea parte din marele proiect al salvării. Fiecare detaliu, fiecare cuvânt, fiecare literă contau.”[ix]] Totuși, ochii Leviatanului sunt veșnic pironiți asupra oricărui supus, oricât de ascuns, al Țarului, iar mișculațiile și glagoria, suprasaturate de vrajbă și discordie ale autorităților imperiale, se strecoară insidios în campania publică de propagandă antisemită și pravoslavnică a epocii, purtată de un stat cu o birocrație brutală, dar ineficientă, în regiune. Se cunosc colaborările sinistre dintre Ohrana, cea care finanțează, și Sutele Negre, protofasciști criminali, la 1900.

Vasile Ernu nu ascunde nicidecum înapoierea economică și natura relativ izolată a locului, dar nici nu-i dă mare importanță: Bugeacul, cu drumurile sale proaste, nu fusese încă străpuns la trecerea dintre secolul al XIX-lea și veacul al XX-lea de ordinea capitalistă și de raporturile sociale moderne binecunoscute, [deși tot el se laudă cu șirul de strămoși comercianți ambulanți sau afaceriști din neamul lui]. Suntem în miezul unui univers agrar, sătesc, în care familia extinsă este nu doar temelia societății, ci și cadrul de desfășurare a multor activități economice de bază. Analfabetismul, o secularizare mai degrabă apreciată ca un corp străin, pogromuri, secetă și ani cu foamete etc. marchează și subîntind, convenabil pentru stăpânire, comunitățile viețuind semipașnic, semiconflictual într-un echilibru general instabil. [Și, totuși, Ernu nu consideră, cel puțin așa mărturisește, că sectanții lui, cetățeni încă ai Imperiului, aparțin poporului majoritar, pravoslavnicii bețivi și ticăloși, păgânizați, necreștini, care asigură liantul social cu Cezarul, autoritățile statale din marile orașe de la nord: ,,Nu știu cum e în alte părți, dar în Imperiul Rus există o legătură ciudată între putere și popor. Sînt ca doi frați siamezi. Când puterea bea, poporul se îmbată, iar când poporul se trezește, puterea are grețuri și e mahmură.”[x]]

Străbunul Culachi, amintind prin gravitatea cu care este investit, aidoma celor mai mulți bărbați ai neamului, de un patriarh al Vechiului Testament, trăiește o vreme în satele coloniștilor germani, protestanți și proscriși de majoritatea pravoslavnică. Dialectica majoritate-minoritate apare drept o constantă ontologică la Vasile Ernu. Minoritățile religioase sunt comunități bine sudate, guvernate de reguli și ierarhii întemeiate în vechime, în care viața comunitară are întâietate față de majoritatea altor activități. Rugăciunea, cântecul, slujba, asimilarea Bibliei cu o carte scrisă direct pe inima enoriașului credincios, inflexibilitatea morală, puritatea credinței întăresc și sudează comunitatea pocăiților, a sectanților creștini, din care se trage și Vasile Ernu. Ceea ce țâșnește ca un cântec de slavă adus Dumnezeului iudeo-creștin în Sectanții este tocmai modul în care religia practicată riguros transformă societatea într-un univers organic autosuficient. Pentru Ernu, nu te afli niciodată singur și făra temei, aruncat în lume, înconjurat de legea, doar superficial apăsătoare, a comunității credincioase. Restricțiile sectare sunt cele pe care orice creștin le știe și prea puțini le practică ca modus vivendi: să nu furi, să nu minți, să nu trăiești în desfrâu, să nu juri strâmb și să nu ai alți Dumnezei în afara lui Iahve Elohim (participarea la război nu este totuși respinsă de sectanți). Ceea ce la pocăiți apare ca un atribut în plus ține de disprețul pentru puterea politică a statului modern, pentru incultura păgână a majorității pravoslavnice și pentru bogățiile stăpânilor lor nemijlociți. Pesemne că din această mefiență față de aparatul de stat țarist (și apoi sovietic) izvorăște antipatia socialistului Ernu pentru orice formă oficială de autoritate a celor puternici, fie ei întruchipați de capitaliști ori de politicieni sau forța polițienească. Cum să scapi din ghearele omnivorului Leviatan? Cum să-ți duci traiul în afara sa? [Răspunsul teologico-politic îl găsim în dialogul probabil imaginar dintre sectantul bolșevic Vladmiri Dmitrievici Bonci-Burevici și însuși Lenin, care, cu ajutorul lui Vasile Ernu, consimte la superioritatea societății ideale, desigur, sectante. Deci socialismul adevărat, nu cel inautentic, leninist, stalinist etc. este o întoarcere la comunitățile creștinilor de la începutul timpului, unde primează democrația și egalitatea, ca în primele secole ale colonizării americane, altă invenție protestantă de care se declară mândru Vasile Ernu, cu toate că nu suflă o vorbă despre genocidul secular al nativilor-americani sau sclavagismul sudist, ci se declară dezamăgit de întemeierea statului american, ca orice republican conservator de azi, dușman declarativ a ceea ce se cheamă big state și prieten al local communities[xi]. Încă o dată, să-l ascultăm pe Lenin semiateu declamând nici măcar ironic, ci direct autoculpabilizator, viitorul sectant al socialismului, deci un viitor situat în cel mai antic trecut: ,,Totuși, nu fac prea mult abuz de democrație? Cum naiba iau decizii la comun, împart totul și n-au nici o ierarhie și proprietate clară? Păi, dacă ei nu sunt nici marxiști, nici bolșevici, nici menșevici și au asemenea idei radicale, atunci noi ce suntem, Vladimir Dmitrievici? În ochii lor arătăm ca niște jivine liberal-burgheze amărâte. Niște amărâți de deviaționiști… Înțeleg eu ceva greșit, Vladimir Dmitrievici? Bine că renunță ăștia la Dumnezeu, că ne luau pâinea de la gură și mie, și lui Lev Davidovici, și tuturor celor care se dau mari radicali, își continuă Lenin scurta prelegere rîrîită, după care chicotea așa cum numai el știe.”[xii] Cu adevărat ciudat în raiul egalității postistorice este că același Vasile Ernu vorbește de meșteri și comercianți, țărani și angajați ai statului până și-n rândul sectanților, care, iată!, nu rupseseră complet relațiile economice cu lumea exterioară, deși pretenția religioasă este să nu intri în contact cu ,,răul”.[xiii] De fapt, nici nu aflăm ceva minimal materialist despre organizarea internă, despre diferențele și conflictele din interiorul comunității, despre cum și cine administrează puterea în cadrul micii societăți religioase: secta este definită exterior, apofantic, prin ceea ce nu este față de Cezar și săracul popor pravoslavnic, disprețuit și compătimit totodată cu zel misionar de Vasile Ernu[xiv]. De ce este viața mai fericită, mai dulce, mai frumoasă în sectă decât în afara ei? Nu știm și nu ni se spune. Secta e omogenă, organică, ca un conglomerat de suflete tescuite unul în altul, nu de individualități libere sau măcar conștiente de sine. Câțiva bătrâni venerabili sunt legea. Această lume închisă, practicând un totalitarism creștin viguros, nu laic, precum Cezarul stalinist, nu are fisuri, rupturi, cedări și scăpări, iar cele care există, cum ar fi beția sau carierismul, sunt imediat taxate prin excludere și anatemă. De aici rezultă ura legionarilor și invidia ipotetică, pe față, a regimului sovietic[xv]. Interpretarea este halucinat de subiectivă în acest pro domo sectant.]

Dinspre latura maternă a familiei, naratorul coboară, prin străbunica sa Katrina Moskovici din Bolgrad, dintr-o familie de evrei mesianici, convertiți la o anumită interpretare a creștinismului ce înglobează tradiția Pentateuhului la 1900. Mixtura genetică dă naștere unei pasiuni religioase febricitând de evlavie: credința pare aproape fundamentalistă și ultraconservatoare la strămoșii socialistului de azi Vasile Ernu. Oare cântecul din fizgarmonia familiei să nu fie totuși același generații după? După anul 1917, blestemele istoriei se pogoară ca probe ale focului peste comunitatea pocăiților, a celor binecuvântați: puterea stalinistă îi va ponegri, aresta, chinui, dar, crede Vasile Ernu, îi și întărește deopotrivă, scoțând la iveală tăria credinței lor creștine. Legionarii, în schimb, cât timp Basarabia a zăcut sub pavăza României Mari, îi vor brutaliza blasfematoriu: murdărirea sacră a ritualului de îngropăciune și ura sădită în inima majorității ortodoxe îi vor încerca pustiitor pe sectanții din Bugeac (dar și pe evreii din zonă) [mai mult decât moartea, mărturisește, cu emfază, Vasile Ernu]. Sub fiecare dregătorie, vulturul statului se va repezi să smulgă câte o fleică din sufletul viu al comunității îngrijite, adunate, necicatrizată de sărăcie, alcoolism, prostituție sau tâlhării ale fraților și surorilor creștini, [altfel decât ortodocșii ruși sau ucraineni]. O lume rea în mijlocul cărora luptă, ca la începuturile din catacombe, oștenii neabătuți ai Domnului. Foametea din 1945 și 1946 va lovi din nou comunitatea și va lăsa alte amintiri sacralizate ale suferinței la care este sortită în veci spița decăzută a oamenilor, [deși amoralitatea barbară a canibalismului, pe care o aduce cu sine foamea generală, ferește universul strâmt al sectei. Practic, dezumanizarea se face încă o dată pe aliniamente confesionale, sectanții supraviețuind – fiindcă sunt aleși, se știe a priori – mai bine decât restul triburilor, ,,totul ținând însă de organizare și de solidarizare.”[xvi] Din nou, Ernu susține cu energie și optimism puncte de vedere fabuloase, istoria sa personală devenind mai mult pildă și legendă de autoglorificare decât orice altceva[xvii].] Sunt personaje episodice fermecătoare în Sectanții, călători prin lume sau încăpățânați magistrali, dar parcă nici unul nu se înfățișează atât de limpede ca întreaga comunitate, cu femeile sale ce țin totul în mișcare [, dar încorsetate într-un patriarhalism interiorizat absolut,] și cu bărbații meditând profetic în bărbile lor sure și dese.

Vasile Ernu nu uită să amintească două lucruri din registrul politic al bunului-simț, pe care unii și alții din anticomuniștii răspicați le eludează: când tatăl său, fost „pisari” în Armata Roșie în anii ’50, vizitează România după 1960, acesta constată uimit cât de puțin hăituită și chinuită fusese Biserica Ortodoxă față de cea rusă. România comunistă plutea parcă într-un Bizanț rural înveșmântat în salbe de mânăstiri și biserici presărate, în văzul lumii, peste tot cuprinsul țării. U.R.S.S. atinsese culmi ale secularizării antireligioase pe care românii comuni nici nu și le puteau măcar imagina sub regimul comunist, fie el dejist sau ceaușist. A doua chestiune spinoasă este jurământul de fidelitate până la moarte pe care îl depunea orice cetățean din comunism la intrarea în Partid. Rudele pocăite ale povestitorului au ratat cariere refuzînd un pact scelerat cu Leviatanul sau au suferit de pe urma sa [, în ciuda situației complet contradictorii în care aceiași sectanți care respingeau intrarea în partid omorau în uniforma militară a Armatei Roșii pe fronturile de luptă ale infamului Cezar. Ce dovadă mai exemplară a devotamentului real față de Puterea Sovietică decât a ucide și a te lăsa ucis pentru ea? Iarăși, în acest punct de cotitură, Vasile Ernu păstrează o tăcere stranie.] Oare intelectualii liberali din România de azi, foști membrii de partid și moraliști înfierbântați după disoluția acestuia, au uitat de gravitatea jurământului pe care l-au depus cândva? Oare ce înseamnă „până la moarte” pentru acești farisei? Cuvintele sunt doar pietre reci în gura lor.

În cele din urmă se ridică problema unei critici și a unei mirări. Vasile Ernu lasă impresia, prin exagerarea mitopoietică a calităților legendare ale unor membrii din familia sau comunitatea sa și a Bugeacului ca întreg, de trufie. Sunt prea multe autoelogii găunoase [ca, de pildă, recitarea unui cântecel în limba germană în fața clasei inepte de către copilul minune, dar înfierat public, al sectei sau priceperea extraordinară a tinerilor sectanți la a cânta în orchestra școlii[xviii]], prea multă afectare neverosimilă și deloc patetică (dacă aceasta a fost intenția autorului) în întâmplările și personajele acestei cărți. De ce această vanitate și vană iubire de sine? Să fie urmarea compensatorie de a resimți dureros stigmatul social de sectant?

Mirarea, pe de altă parte, vine, în felul ei, firesc: deși Vasile Ernu amintește de-o răceală rebelă față de originile sale pocăite în vâltoarea adolescenței, vârsta matură, de pe acum nostalgică, melancolică într-un chip, totuși, neliric, ne pune în fața unui om de stânga cu vădite simpatii pentru tradiție și lumea materială precapitalistă în care s-a găsit Bugeacul său natal cel puțin până în 1991. În comparație cu jongleriile teologale și declarațiile de bune intenții pentru o tradiție occidentală livrescă, fără referent real, ale liberalilor conservatori din intelectualitatea românească, sectantul periferic Vasile Ernu este adevăratul conservator, iar ceilalți o gloată de fantoșe ridicole, de mimi ai unor ritualuri artificiale. A te opune dregătorilor și a nu te supune Puterii se găsește în vocația revoluționară a creștinismului încă de la începuturile sale. Drept pentru care, socialistul Vasile Ernu e mai curând un onest creștin conservator. Despre adversarii săi ideologici autohtoni, cu ale lor identități contradictorii și imbricate dizarmonic, putem doar să spunem că sunt „aramă sunătoare și chimval răsunător”.

[Cu toate acestea, suportul ideologic, care este cel al unui conservatorism popular, puternic anti-elitist, sortit păstrării cușer a obiceiurilor premoderne, anticapitaliste, este cel care iese ușor în relief. Vasile Ernu încearcă să construiască explicații legate de memoria recentă și politizarea faptelor istorice: ,,Cât de diferită este memoria oamenilor? Cât de diferit funcționează ea? Sînt surprinzătoare aceste diferențe. Fiecare individ reține altfel evenimentele din viața lui decât cel de lângă el. Asta poate pentru că fiecare trăiește și înțelege altceva? De grupuri și pături sociale ce să mai vorbim? Cât de diferit trăim noi viața cotidiană, tot ce se întâmplă în jurul nostru? Aceleași întâmplări istorice sînt trăite și percepute altfel de muncitori, într-un fel de intelectuali și cu totul altfel de funcționari sau dregători.”[xix] De la individ la grup social și apoi la clasă se produc salturi mortale, fiecare entitate având opiniile ei separate etanș. Inclusiv Cezarul are partea sa de dreptate. Acest relativism istoric, mai mult proclamat decât exemplificat, care împacă pe toată lumea, nu exclude partizantul emoțional al autorului pentru adevărul atotcuprinzător al sectei. Vasile Ernu își însușește poziția unui anume Dovatlov: îi urăște deopotrivă pe comuniști și pe anticomuniști[xx], fiindcă iubirea sa este una sectantă, a Bibliei înțeleasă și practicată numai în cultul în care a fost crescut. Avem episodul de extaz al credinței care a demolat cetatea Ierihonului. Vasile Ernu este transportat într-un plan ceresc la gândul că prin strigăte din piept și suflat în trâmbițe timp de șapte zile a căzut cetatea Ierihonului, dar uită să amintească violența genocidară care a urmat, cetatea fiind rasă de pe fața pământului de către poporul înarmat, toți oamenii din Ierihon, de la copii la bătrîni, murind căsăpiți alături de boii, oile și măgarii lor[xxi]. Lovitura de grație pe care o primește comunitatea sectantă provine din șomajul și tentațiile consumeriste care năvălesc după 1991 în fosta URSS. Iată cum o mână de credincioși staționari, luptând în sărăcie și privațiuni politice cu forța aspră a Cezarului țarist și a celui disciplinar stalinist, cade răpusă la pământ de modernitate și consum. Porțile templului din Ierusalimul ceresc se prăbușesc cu zgomot în fața ușilor rabatabile ale unui centru comercial. Cât de profund fragile sunt, de fapt, credința și tradiția sectei, iar asta după sute de pagini de laude și imnuri la adresa indestructibilității lor imanente. Deși sectanții au făcut figuri de mari și anonimi dizidenți în anii comunismului brejnevist, a fost suficientă economia de piață rudimentară ca totul să se prăvălească precum un castel din cărți de joc, odată cu credința lor. Iar toate acestea în contextul unor fraze sforăitoare cu impact motivațional garantat: ,,Creștinismul e de departe cel mai radical lucru despre care mi-a fost dat să aud și să citesc. Ce Dumnezeu mai radical putem avea decât unul ce renunță la puterea divină, la puterea nemărginită, pentru a salva și a fi alături de cei <<căzuți în păcat>>, adică niște condamnați politici? Se sacrifică, devine unul dintre noi pentru a ne salva, un gest fără precedent în istorie.”[xxii] Suntem la un pas distanță de cetatea omului condusă de teologi și puritani creștini în Sectanții, de parcă așa ceva nu s-a mai întâmplat ocazional în lunga perioadă a medievalității europene și în exemplul primelor colonii nord-americane. Remarcabilă în plan ironic este doar introducerea la cartea Rolul politic și tactica sectelor din 1935, pe care un fost sectant F. Putințev, bolșevizat și ateist, adică trădător, o scrie pentru autoritățile sovietice și căruia autorul îi rezervă câteva pagini. Este singurul loc din Sectanții în care, în pofida limbii de lemn oficiale, simțim că am ieșit din logica sectei omnipotente și o putem urmări trăind din afara ei.]

  1. Banditul

Singurul personaj romantic care convinge cu ușurință, dar nu până la capăt, în trilogia lui Vasile Ernu este tâlharul, criminalul sau banditul. De altfel, acțiunea, dacă se poate vorbi propriu-zis de așa ceva, începe în prima zi a verii anului 1979 cu un ritual de trecere. El însuși, încă un copil, este dus de tatăl sau, maestrul în ale inițierii, la Odessa, unde puștiul descoperă orașul, totul în registrul naiv al prozei erniene, dar care acum, prin ochii unei minți curate și nerafinate, strălucește pentru prima dată realmente convingător și fascinează: peștele sărat taranka, cartofii în mundir, berea, ziarele în care cerneala tipografică se amestecă cu mirosul de mare al tarankăi, străzile mediteraneene ale orașului-port, scările sale celebre captează esența locului. Mâncătorii de semințe performează ca virtuozi ai scuipatului slav. De această dată mai poetic, leandrii sunt alt simbol al tăriei oamenilor din Bugeac. Tatăl sau, Andrei Ivanovici, mergea să cumpere dulciuri de la o fabrică de ciocolată, dar, odată cu apariția a două personaje misterioase, sfătosul și prietenosul Profesor și sluga sa, Makintoș, înțelegem că sectantul matur, gestionar sau ceva în genul acesta la un magazin de țară, se ocupa de contrabandă sau cumpăra de la lumea interlopă care controla deja comerțul cu alimente în socialismul târziu. Nici o problemă: supremația discursivă a sectei nu se dezminte nici acum. ,,Orice gest banal spune totul despre noi. Cuvintele și faptele noastre trebuie să arate că sîntem diferiți, că sîntem lumina în acest întuneric. Mama era convinsă că salvarea noastră depinde până și de cum ștergem geamurile și cum spălăm oalele. Fiecare iotă contează.”[xxiii] Profesorul este un soi de rabin al hoților și aparține castei blatarilor, aristocrația de temut a tâlharilor din URSS: complet neverosimil, acesta vorbește numai în pilde, cunoaște pasaje din Biblie pe dinafară și are referințe literare de invidiat pentru un bandit (Vasile Ernu găsește un alibi în prietenia pe care Profesorul a legat-o în Gulag cu un filolog savant din cele două capitale). Vasika este cucerit de farmecul acestui membru cam rătăcit al familiei sale. Andrei Ivanovici și secta lui îl susținuseră material pe Profesor, rămas orfan prin ’37-’38, când părinții lui, oameni de vază, fuseseră executați de Stalin, iar Vasika îl trata drept un soi de unchi. Obligat să crească la o casă de copii, Profesorul, demn din fire, a ales să fie mai degrabă hoț decât cerșetor. Nu prea suntem lăsați să aflăm de ce adulții care ieșeau din orfelinatele sovietice trebuiau să ajungă doar în aceste două sfere sociale mizere, de parcă munca de proletar era în sine dezonorantă. Deși nu prea suntem informați cu ce fapte se laudă pe panoplie, Profesorul a ajuns la vârsta înțelepciunii finale: ,,Cine nu poate să se bucure de lucrurile mici și puține poate avea toată lumea și tot nefericit va fi.”[xxiv] Firește, bandiții nu sunt atei sau agnostici. Au și ei un creștinism banditesc în care cred, căci Hristos a murit pe cruce lângă unul ca ei, ajuns în rai, iar, vorba aceea, Dumnezeu nu e fraier. Fraierul e opusul blatarului, adică oamenii normali, fără cazier. Hoții servesc și ei societății: fac dreptatea în lume și îi expun deșărtăciunea. Dacă omenirea arde în flăcări în urma acestei dreptăți violente, aplicată bizar, cu atât mai nobilă e săvârșirea dreptății. Bandiții, după cum nu se știe, au argoul lor, fenea, care se compune dintr-un vocabular aparte, moștenit din idiș, limba sacră, a adevărurilor revelate. Și ei își alcătuiesc, astfel, o sectă, doar că, de această dată măcar, rasa aceasta de oameni aparte, sacri din cap până-n picioare, nu se ascunde de privirile noastre.

Luăm parte și la scena de trecere între copilărie și adolescență. Vasika, ajuns la vârsta lăudăroșeniei adolescentine, căutându-și maestrul spiritual, Profesorul, primește un pumn în figură de la un bandit tânăr, Keșa. Momentul în care încasează lovitura este descris ca în filmele americane de acțiune: pur și simplu, Vasika plutește lent peste podeaua unui birt murdar, loc clandestin. Pentru acel pumn, Keșa, care trădase vreo regulă necunoscută a banditismului, se alege cu un deget tăiat. Vasika este, în modul acesta violent, inițiat în sacru, dar și cumva răzbunat. ,,Când am deschis ochii, am văzut doar fața căzută și așezată pe brațul drept, iar mâna stângă înfășurată în ștergarul cu care în urmă cu câteva minute îmi ștergeam eu nasul sângerând. Pe masă stătea degetul mic al mâinii stângi într-o baltă de sânge, iar mâna profesorului era pe creștetul lui Keșa.”[xxv] Iată că Profesorul nu era doar pastor, ci și oficiant al cultului. ,,Keșa parcă se ruga, făcea o rugăciune de pocăință, iar Profesorul parcă era un mare preot care-i dădea binecuvântarea.”[xxvi] Vasile Ernu comentează entuziast: ,,Nu văzusem așa ceva nici măcar în filme!”[xxvii] Corect, mai ales că degetul lipsă este un semn al iertării și al păcatului, ambele sub jurisdicția Profesorului, care, ca orice expresie a Puterii, educă, instruiește, marchează teritorii, produce cunoaștere și formează clanul, dând oximoronic naștere eticii banditești.

La ce bun aceste reguli dure? Nici Vasile Ernu nu pare a fi sigur dacă au o direcție sau măcar logică, dar ce contează?, literatură să fie. ,,Nu cred în reguli și mai ales în formule exacte când e vorba de educație, dar cred că un anumit model produce un rezultat prestabilit. Același model poate da rezultate diferite, de aceea e nevoie să se lucreze pe cât mai multe planuri simultan.”[xxviii] Oricum, pușcăria e veche de când istoria în Imperiu, unde strada se remarcă naturalmente prin corupție. De fapt, societatea este pușcăria adevărată, cea în care se realizează îmblânzirea animalului om[xxix]. Doar în secta din Bugeac sufletul omului s-a împăcat cu toate ce sunt, într-o imensă resemnare creștină: ,,Înțelepciunea profundă a bătrânilor mei din copilărie era să renunțe să mai lupte cu problemele din jur. Reușeau să le accepte, să trăiască cu ele, ca și cum ar fi făcut parte integrantă din viață. Dacă ceva nu s-a rezolvat de la sine până acum înseamnă că nici nu se va rezolva vreodată, așa că nu mai are rost să ne zbatem. Frământarea și căutarea soluțiilor sunt iluzorii”.[xxx] Cu toate acestea, violența este statutară, regulatoare și doar bandiții o pricep cum se cuvine: sexul și bătaia sunt ocazii de a te descoperi pe tine însuți ca trup sănătos în adolescență și prima tinerețe. Triumful voinței și al brutalității robuste sunt idealurile pațanilor puși pe bespredel. Bandiții fac aici joncțiunea cu rădăcinile fascismului, dar acest macism homofob nu îl jenează pe naratorul socialist, care, de la momentul nasului însângerat până la finalul Bandiților, ne plimbă printr-o galerie de artă cu portrete biblice de bandiți șarmanți.

Primul portret ni-l oferă deadea Jora Milițianul, un pensionar sărac alcoolic, care își amintea de tâlharii de pe vremuri dacă îl serveai pe gratis cu halbe de bere. Domnule, și ce vremuri erau, nu ca acum, când bandiții au ajuns să scrie legea și conduc țara! Legendarul Mișka Pianistul, un artist al genului hoț de buzunare, îl furase o dată pe Ivan Petrovici Galațuiev, ștabul cu propaganda pe Odessa. Până la urmă l-a prins lacoma de iubită a propagandistului-șef, o stricată care l-a băgat la pușcărie pe Mișka Pianistul, urmașul lui Simon Papugai, ,,legendarul rege al buzunarelor”.[xxxi] Mișka Pianistul este acum un domn rasat, un gentleman, ce mai?, un nobil al buzunarelor și portmoneelor, altminteri om de aur, suflet superior, căsătorit cu o doamnă elegantă, vreo Vera Nabokova, locuind amândoi tihnit într-un apartament din Odessa.

Vasile Ernu are o întreagă teorie sociologică a hainelor, la care face aluzie și în Izgoniții, una strașnic de realistă, dar cam cinică. Oamenii în zeghe sunt dușmanii oamenilor în haute couture, iar cei îmbrăcați în uniforme galonate îi apără pe ultimii de primii. Cum ar spune bunica, haina îl face pe om. De ce nu au pușcăriașii buzunare? Grea întrebare: poate pentru că acolo își pune omul posesiunile cele mai mărunte, deprinzând gustul proprietății, căci ,,omul a devenit cu adevărat om odată cu buzunarele.”[xxxii] Dovada că Vasile Ernu înțelege funcția proprietății private este vizita antropologică la marele șef al țiganilor, zis și Iașa Țîgan, unde vedem zaiafet și petrecere mare. În șatră omul e om, adică atavic, o bestie nietzscheană pe care s-a așezat un strat milimetric de civilizație. Bestia eroică capătă o importanță remarcabilă în Bandiții pentru că, hélas, ,,ăștia nu ți-s plicitisitorii de intelectuali sau boema artistică sau tinerimea urbană falsă și închipuită.”[xxxiii] Poate tocmai de aceea țiganii adoră ,,un soi de lux ieftin”, din lipsă de ipocrizie și dorință de a epata. ,,Cert este că trăiesc toate astea destul de autentic și nu au obsesiile noastre să se dea ceea ce nu sînt.”[xxxiv] Vasile Ernu se simte splendid de revigorat în șatră, căci s-a purtat, fără să miște un deget, ,,ca un adevărat hoț, ca un adevărat țigan”, motiv pentru care primește un dar de la Iașa Țîgan: fiica bulibașei, o frumusețe de țigancă erotizantă, îi cântă de dor de ducă și dragoste. Ce bogăție de senzații desprinse de pe o carpetă cu răpirea din Serai avem aici!

Acum să trecem la fenea, limba limbilor, nu cea buchisită în școli, ci aia vie, agramată și nerușinată. Numai stăpânirea impune și îmblânzește limba oficială, a celor domesticiți. Slujbașii Cezarului sunt cenzorii limbii greșite, care nu există, iar ei, cu aerele lor de dictatori intelectuali, acționează și în comentariile de pe rețelele de socializare.[xxxv] Limba are conștiință de clasă, ne atrage atenția doct Vasile Ernu. Fiarele nedomesticite vorbesc ca niște aventurieri ai libertății, spărgând, de pildă, o bancă. A vorbi prostii între blatari duce la tăierea de tot a limbii sau la scurtarea ei. Cuvântul e mare și sfânt la bandiți. Am mai amintit-o mai sus, dar banditul Rabi o confirmă: feneaua este idiș, limba mistică a sacerdoților iudei. Putem vorbi stricat-banditește, dar cu reguli cabalistice. Asocierea de idei este literalmente analogică, dar, până la urmă, ilogicul ernian predomină.

Acolo unde funcționează limba cuvintelor avem și limbajul tatuajelor, heraldică pe piele pentru moldoveanul Ernu. Iașa Hudojnik, în aburii alunecoși ai cifir-ului, băutură extatică, e pictorul maestru al tattoo-ului. În alt capitol suntem seduși de contrabandiști, acești mari ingineri de drumuri și șosele, exploratori și eroi ai muncii socialiste după Vasile Ernu: ei leagă națiunile și creează spontan ecumenism. Ajungem, pe această cale lăturalnică, în Tbilisi, unde Israel Markeladze, zis Kork, un comerciant mafiot[xxxvi], domnește ca un lord. Umbrele supuse ale blatarilor nu sunt fitecine, iar elitele, sfintele elite, își arată valoarea chiar și prin interpuși: ,,Ca instinct și educație, aduc cu majordomii marii aristocrații engleze.”[xxxvii] Să ajungi slugă de blatar, laicule cu preconcepții democratice, nu e la îndemâna oricui: e o treabă ,,ce se învață mult mai greu decât jargonul, limbile de tot felul și cunoștințele specializate.”[xxxviii] Antiintelectualismul poporanist declarat[xxxix] nu poate fi decât apreciat ca sincer la Vasile Ernu, cu toate că Profesorul e un erudit sui generis, iar fantomele de rabini din trilogia marginalilor par a avea darului cititului, la fel ca naratorul însuși, dacă am vrea să-l și credem.

O altă curiozitate erniană, explicabilă prin conservatorismul sectar al autorului, constă din cultul banditismului în URSS, unde, deși au câștigat bătălia în cele din urmă, interlopii au dus-o rău, mai cu seamă sub jupânul Stalin, care îi târa din pârnaie în pârnaie: ,,Asta îmi plăcea la bandiții de școală veche. Erau foarte diferiți de cei de rit nou, din perioada postsovietică. Ba aș spune chiar radical diferiți. Bătrânilor nu le plăcea să se afișeze în localuri pretențioase, cu mașini și haine scumpe. Nu. Dimpotrivă, le plăcea discreția, un anumit tip de ascetism care ascunde orice urmă de lux. Localurile în care mâncau erau de obicei mai retrase. Generațiile mai tinere, de după anii ’70, au început să iubească însă luxul și afișarea acestuia într-un mod tot mai agresiv. La început hainele, după care localurile, apoi mașinile și casele tot mai opulente. Iar generațiile de după ’90 au pierdut pur și simplu controlul asupra acestor ritualuri și reguli pe care bătrânii bandiți le respectau cu sfințenie.”[xl] De la atâta sfințenie și decalog banditesc, care aduc cu un mecanism eficient de apărare sub stalinism și nimic mai mult, bătrânii tâlhari, violatori, criminali în serie etc. nu prea au nimic în comun cu cei tineri, ceva mai pragmatici și conform definiției din codul penal. Mitologizarea aberantă a antisocialului savuros, a pegrei ridicată la rang de aristocrație pe invers, dar care ,,spune o poveste”, nu contenește în Bandiții. Codul de onoare al acestor cavaleri ai șișului derutează ca un halucinogen tare: dacă în legea hoților e scris să nu ai familie, proprietăți, să nu muncești, să refuzi orice colaborare cu statul (comunist), să fii bun jucător de cărți și să îți faci veacul prin pușcării, în cea a închisorii, secta religioasă a bandiților nu mai este deloc liberă, ci constrânsă din interior de comunitatea lor. Stăpânii absoluți din punct de vedere politic sunt blatarii: ei fac cam ce vor cu castele inferioare. Ei controlează obșiakul, banca comună. Suntem într-o organizare socială indiană, pentru care socialistul Ernu are numai simpatie. Blatarii, hoți în lege, sunt o elită rarefiată, iar sub ei vin mujicii, un tip de clasă de mijloc din care se remarcă câțiva bandiți turbați, pațanii; sub aceștia vin la rând kazioli (,,țapii”), folosiți de blatari în relațiile cu autoritățile statului. Cei mai de jos, bandiții trădători, decăzuții, sunt otpușcennîie, disprețuiți de toată lumea ca homosexuali. E fascinant să notăm cum Vasile Ernu sfidează autoritar homosexualitatea de nimic, impusă castei celei mai umile, pidari, fără nici o crâcnire, deși, culmea!, aceștia erau violați colectiv de blatari, ale căror abuzuri homosexuale au altă semnificație de această dată, una pozitivă, de șmecherie macho. De altminteri, aceste pedepse anale oribile ne sunt familiare din amintirile de închisoare ale unui Varlam Șalamov. Gaborii sunt porecliți musori, dar și ei vin peste pidari. Ce legătură există între aceste grupuri sociale organizate primitiv, legate prin violență și teamă, și aura hieratică pe care le-o acordă Vasile Ernu, acest amestec de autor de anecdote grosolane cu un eseist modest, nici o inteligență de fraier nu poate să priceapă. Bandiții sunt comparați cu un cin călugăresc, iar ceea ce îi dă impresia autorului, nici măcar convingător expusă (retorica este una găunoasă, exagerată și pseudoartistică de la un capăt la celălalt), că îi unește pe sectanți de bandiți este ,,un anumit cult aproape religios pentru o etică și niște reguli minime.”[xli] Marota lui Vasile Ernu este de a arăta că de când bandiții postsovietici s-au apucat să fure pentru consum și acumulare primitivă (dar de ce furau ceilalți, bătrânii care au supraviețuit cu greu stalinismului, nu știm: dintr-o pasiune gnostic-bogomilică de a echilibra balanța forțelor în univers sau pentru că ei se credeau Puterea satanică care domnește în lume?), s-a dus pe apa Sâmbetei arta banditească. Coabitarea curvelor le-a luat locul. Din istoria personală a Profesorului, mai aflăm mărunțișuri care deculpabilizează banditismul: de fapt, bandiții furau de la țehoviki, muncitori care la rândul lor furau din fabrică și vindeau marfă pe piața neagră. Deodată bandiții lui Ernu se ocupă de redistribuire social-democrată – Robin Hood sovietici în plin socialism. ,,Noi nu facem decât să redistribuim furtul lor. Îi pedepseam moale pentru hoția lor.”[xlii]

Un alt capitol se centrează pe prostituție, unde codoașa Hana Ismailovna, o mater dolorosa a fetelor scoase zilnic la mezat, tronează regal la peste optzeci de ani. Înțelepciunea ei folclorică e la fel de vastă ca a Profesorului. Ce ne transmite înțeleapta proxenetă? Târfele umanizează lumea, îmblânzesc fiarele din masculii duri sau distrugători, ele jucând rolul de psiholog, mame ale nimănui, surse de plăcere la cântar și chiar fericire la minut. Ne aflăm la câteva etaje dedesubt în istoria umanității recente. Suntem în plin Vechi Testament, iar orice urmă de socialism și liberalism au fost înlăturate deplin. De ce am mai protesta în fond împotriva abuzurilor și a corupției, a traficului de carne vie și a violenței peștilor când totul este atât de strâns armonios într-un întreg biblic?

De la banditul cartofor Zabala aflăm cele mai relevante piese din puzzle-ul banditesc: singura putere statală care le-a ținut piept și era cât pe ce să-i înfunde pe bandiți a fost komunarea, puterea comunistă. Înainte și după comuniști – cinste lor! – bandiții stăteau și stau pe tron sau în apropierea lui.

Urmează cerșetorii și casta lor blestemată. Vasile Ernu nu menționează nimic în legătură cu ierarhiile din societatea cerșetorilor, cum unii încasează și alții sunt ciuntiți și mutilați de mici pentru a munci pentru primii. Nici vorbă, Ernu se centrează pe o odă adusă lenei ca negare a existenței mârșave și păcătoase de azi și redefinește zglobiu munca. ,,Cerșetoria este pentru mine o formă de muncă, la fel ca furtul, de altfel.”[xliii] În fond, și când ne odihnim fiecare celulă din corpul nostru muncește. Putem explica și cinstea ca o formă de furt – furtul necinstei. Din dorința de a fi paradoxal și oarecum sapient, Vasile Ernu se afundă în sofisme penibile. Cerșetorii sunt și ei necesari în simfonia socială, iar extirparea lor conduce la o dereglare a cosmosului, la fel cum un rege medieval ar ucide bufonul sau un cneaz bizantin ar stârpi un iurod, nebunul întru Hristos. Bețivii de cartier sunt urmașii lor de astăzi. Așa se prezintă viziunea emancipatoare a socialistului revoluționar creștin Vasile Ernu, altfel, strălucit scriitor: ,,Să nu uităm că ei sînt asemenea peștilor sanitari pe care nu dăm doi bani, cei mai urâți pești din acvariu, dar care mănâncă și curăță rahatul produs de peștii-vedetă, cei frumoși și scumpi. Însă ei sînt cei mai importanți pești, pentru că, dacă mor, se duce naibii tot ecosistemul: se împute apa, totul devine opac, murdar și, cel mai rău lucru care se poate întâmpla, dispare viața. Cerșetorii, acești <<pești sanitari>>, sînt cei care țin în viață totul, pentru că ne curăță nouă mizeria. Dar cine înțelege asta?”[xliv] Puerilitatea stridentă a fragmentului nu este unică în Bandiții.

Finka este un killer plătit, specialist în asasinate la comandă, ajuns habotnic la bătrânețe. Când Finka taie beregatele, el se simte ca un înger al morții. Se folosește de cuțit, nu de glonț, pentru ca victima să mediteze la destinul său în ultimele clipe ale vieții. ,,Noi sîntem ca niște călugări, ca niște preoți care îndeplinesc acest ritual al întâlnirii omului cu moartea.”[xlv] Finka este tatuat din chelie până în tălpi cu icoane, un veritabil iconotas ambulant. Când omora un nomenklaturist, Finka ,,îi cresta pe limbă semnul crucii.”[xlvi] Imaginația grotescă a naratorului frizează horrorul ca gen. ,,Se spune că odată a avut de omorât o familie întreagă de Paște. A stat cu ei la masă, s-a rugat și pe urmă, după ce le-a spus <<Hristos a înviat!>>, le-a tăiat gâturile. Însă nu înainte de a-i lăsa să răspundă ,,Adevărat a înviat!”.[xlvii] Finka, acest urmaș din neamul lui Cain, făcea până și rugăciunea inimii: isihia crimei, s-ar putea zice.

Traziția la capitalism a fost realizată și de generația din care face parte Vasile Ernu, una deja ratată, terminată și strivită de cerințele nemiloase ale pieței pentru majoritatea membrilor ei. Sunt cei care visau să vândă ,,mercur roșu” la suprapreț, șterpelit sau cumpărat pe nimic din fabricile militare sovietice. Hipnotizați de această substanță himerică, aceștia și-au vândut ,,avutul obștesc” și au ajuns iarăși săraci. Bandiții fără codul onoarei (cel înțesat de absurditățile de mai sus[xlviii]) au ajuns stâlpii societății. Cum scăpăm de ei? Când alți bandiți, probabil socialiști (dar nu ca Vasile Ernu, să ne ferească soarta), vor restabili ordinea și vor înlătura bespredelul.

Nu în ultimul rând, Vasile Ernu se întâlnește cu un mogul de presă bucureștean, fost și actual bandit de top, la care ajunge tot prin intermediul mâinii lungi a Profesorului. Scenariul conține o sămânță de sadism al vanității scriitoricești erniene, milionarul rugându-l pe povestitor să îi livreze o listă cu cei o sută de intelectuali publici ai neamului. Aceste lichele și curve ale condeiului se prezintă la o serată fastuoasă, unde îl ridică în slăvi pe banditul din capul mesei și clamează meritele democrației liberale. În culise, Vasile își reafirmă, atât de tezist și inacceptibil de artificial, crezul stângist, înfruntându-l din gură pe bandit, care îi apreciază demnitatea criptorevoluționară. Dialogul lor nu numai că e rupt de ansamblul cărții, dar este o totală porcărie din punct de vedere estetic, iar replicile aduc aminte de compunerile școlare.[xlix]

Finalul vindecă doar parțial scăderile cărții, Bandiții figurând sub Sectanții ca valoare artistică. Toamna aduce recolte și moarte în sudul Basarabiei, farmecul bucătăriei moldovenești înmiresmând atmosfera. Vasile Ernu redevine melancolic și nostalgic. Profesorul, aproape nonagenar, se îneacă intenționat în mare. Bandiții se încheie cu biografia succintă a lui Makintoș, mâna dreaptă a Profesorului: tot orfan, acesta se remarcase prin talentul său la spart încuietori și printr-un pumn de boxer profesionist. Într-o zi este prins șterpelind pistolul amuletă al Profesorului. Blatarii îi cer moartea, dar Profesorul îl ia pe propria răspundere, nu înainte de a relua ceremonia religioasă binecunoscută, la care am asistat la începuturi, cu banditul Keșa pe post de neofit: Makintoș acceptă legământul sacru, iar degetele mare și cel de lângă de la un picior îi sunt retezate. Nu că nu ne-am fi prins de mult: tâlharii lui Vasile Ernu sunt doar o mână de profeți abrahamici care aduc ofrande de carne omenească divinității geloase și capricioase.

  1. Izgoniții

De departe cea mai reușită parte a trilogiei, Izgoniții e nu numai atent documentată, constituind un documentar romanțat al anilor ce preced Revoluția Bolșevică, ci și, pe alocuri, splendid scrisă. Însumând atât secta cuminte, ,,ipocrită”, a credoului protestant, cât și furia brutală a buntului rus[l], Izgoniții e concluzia a ceea ce am identificat deja în Sectanții și Bandiții: sacralitatea aplicată, altfel formulat, istoria politică a ultimului veac. Vasile Ernu vrea să păstreze încă neadormită complet ,,memoria” colectivă, așa cum țăranii ruși și-o întrețineau prin grija pentru morminte. Uitarea este marele păcat, deși nimic din ce nu a trecut cu adevărat nu poate fi uitat. Povestea începe în Chișinău, orașul situat între hotare, departe de a fi însă marginal, printr-o căutare a urmașilor evrei ai naratorului, din care doar amintirea Teotei Pașa, plecată de mult în Istanbul, mai supraviețuia. Nostalgia lirică e la cote înalte în acest oraș verde și arzător vara, când locuitorii parcă o iau ocazional razna: ,,Totuși, unii observaseră că în anumite momente ale anului se întâmplau lucruri stranii. Nimeni nu putea spune dacă era de la puterea humusului, de la țărâna fierbinte de vară sau de la nămolul cleios de toamnă. Nimeni nu putea lega fenomenele de răsăritul sau asfințitul soarelui, de mirosurile înnebunitoare de primăvară, când totul înflorea, sau de cele îmbătătoare de toamnă, când totul era în pîrg și mustul curgea prin lin strivit de picioarele falnicelor moldovence.”[li]

În centrul atenției sunt evreii, comercianți reputați, vorbitori de idiș și lăutari de klezmer[lii], inventatorii genului. Aceștia s-au retras în sud alungați de țar și cinurile de sus, iar aici în sud avem fundamentele Edenului: ,,căldura asociată cu vin, fructe, veselie, chef, voie bună și muzica lăutărească cântată de țigani.”[liii] Chișinăul cunoscuse transformări și putea fi asociat prin modernitate cu orice reședință de gubernie mai răsărită din Imperiu, dar ,,buzunarul ascuns” al orașului erau tot curțile interioare, unde oralitatea și relațiile personale înfloreau nestingherite. Evreitatea, dar și antisemitismul, ni se spune, sunt o invenție a centrului puterii. ,,Nu-i așa că evreii nu muncesc pământul și nu stau în sate? Dar oare nu legea le interzicea să aibă pământuri și să se așeze în sate? Cu greu le-au mai permis mai târziu să se stabilească în zonele rurale și au făcut minuni: așa au apărut legendarele ștetl-uri, unde evreii au dovedit că pot să lucreze pământul și să facă gospodării foarte bune.”[liv] În luna aprilie a anului 1903, în timpul Paștelui creștin, unul aparent călduros conform povestirii, are loc indescriptibilul pogrom din Chișinău, când, sub oblăduirea jandarmeriei, poliției și din ordin birocratic secret, agitația antisemită duce la moartea și vătămarea a sute de evrei. Propaganda pravoslavnică a unor ziariști mercenari ca Pavel Krușevan și Pronin își dă primele roade. Una dintre familiile năpăstuite este Kalminovici: tatăl cade zdrobit, sub ochii propriilor copii, Aaron și Sara, sora mai mică, de loviturile unor scelerați, vecinii lor întărâtați de ură antisemită. Zvonul, care a declanșat pogromul, ține de legendele și superstițiile populare: ,,Unui copil de pravoslavnici i s-a folosit sângele, un copil de pravoslavnici a fost sacrificat de o comunitate de evrei în scop religios. Copilul, moartea, religia, sîngele, ritualul, sacrificiul…”[lv] Din acel moment, Aaron și Sara jură în inimile lor răzbunarea sacră, urgia care vindecă prin foc și pară rana. ,,Un sentiment straniu de ură și dorință de răzbunare îi cuprinse și îi făcu să uite de frică pentru un moment. Se spune că există câteva instincte primare care se mențin toată viața: foamea, setea, sexul și răzbunarea.”[lvi] Presa liberală, europenizată a protestat imediat prin vocea unui scriitor de proză scurtă talentat, care adună informații de la fața locului, narodnicul Vladimir Galaktionovici Korolenko, iar aristocrația privilegiată este înfierată de însuși Lev Nikolaevici Tolstoi. Evreii uciși bestial proveneau din păturile sărace ale Chișinăului, bieți țapi ispășitori și paria, izgoi, exclușii social ai Imperiului. Elita autocratică își practica despotismul tradițional obișnuit.

Până și agenții secreți devotați statului înțelegeau pericolele politice pe care acest latent război civil le putea produce. Aleksei Isakovici Kurtin, personaj vag desprins din romanele kafkiene, aflat pe atunci în deplasare de lucru la Berlin, servea de generații întregi Cezarul ca spion de elită. Noua sa misiune, de care este informat pe linie ierarhică de un om de legătură, Ivan Beniaminovici Evseev, constă în a se infiltra în mișcarea terorist-anarhistă a eserilor și a studia fenomenul politic ivit pe linie populară. Sutele Negre și agitația antisemită aparțineau de drept statului, care, iritat de mișcările socialiste din Imperiu, spera să stârpească sprijinul maselor în relația lor cu extremiștii, ghidați de intelighenția socialistă în curs de febricitare mesianică. Încă de dinaintea Revoluției din Octombrie, fascismul pare reacția elitară firească la tulburările și nemulțumirile claselor asuprite. Despre guvernarea rusească, Vasile Ernu nu are dubii: ea a fost întotdeauna secondată atent de poliția secretă, adevăratul zid de susținere al Imperiului: ,,Aleksei Isakovici știa că fusese vital și salvator pentru Rusia. Dacă nu ar fi existat opricinina, nu ar fi existat Imperiul Rus. Doar ei, opricinii, reușiseră să subordoneze interesele divergente ale diverșilor cneji și boieri ruși, să-i supună unei singure forțe care avea să devină puterea țarului ce avea să făurească primul imperiu rus. Munca lor în asta consta de fapt. Chiar dacă de-a lungul timpului organiziția a luat diferite nume și forme – Opricinina, Cancelaria de taină sau Ohrana –, ea lupta pentru păstrarea unității în jurul țarului.”[lvii] Istoria Rusiei este, prin urmare, o lungă notă de subsol în dosarele poliției sale secrete. Revoluționarii puteau fi cumpărați și anihilați cu ușurință, dacă țarul se învoia: ,,Singurul mod în care puteau fi învinși revoluționarii era să fie aduși în legalitate, să li se ofere posibilitatea să intre în jocul și mașinăria puterii, să facă parte din putere, pentru că numai așa puteau fi compromiși și dizolvați.”[lviii] Existența temporară a Dumei de Stat Imperiale între 1906 și 1912 nu a adus vreo schimbare socială notabilă în Rusia, absolutismul cu fațadă parlamentară arătându-și limitele în confruntarea cu o modernitate incomprehensibilă pentru ea. Orașele rusești nu și-au schimbat prea mult planul urbanistic de atunci: ,,Un oraș rusesc trebuie să aibă străzile aranjate perfect pe orizontală și pe verticală, iar cartierele trebuie să arate ca niște batalioane aliniate pe câmpul de luptă. Între aceste batalioane-cartiere trebuiau să existe bulevarde largi, pentru că Rusia trăia din puterea spațiului. Orizontalitatea aparține puterii spațiului, puterii care stă la baza societății ruse. Verticalitatea aparține doar puterii care conduce și Bisericii.”[lix] Degeaba avea Imperiul oameni onești, liberali cu măsură și prevăzători ca viceguvernatorul de atunci al guberniei Tambov, cneazul Serghei Dmitrievici Urusov, ajuns guvernatorul Basarabiei după 1903, când nedreptatea, nepăsarea și indiferența domneau fără rivali în birocrația mijlocie și măruntă. Urusov era mult prea inflexibil, ne arată povestitorul, și nu se învoia la încălcarea legii, practică normală în Imperiul Țarist, inclusiv la supușii evrei. Sângele din corpul uriașului cu picioare de lut îl asigura datina mitei, cel mai eficient liant social al spațiului slav conform lui Vasile Ernu, pentru că, vorba rabinului din Odessa, ,,în Rusia este mult mai ușor să găsești un sfânt decât un om cinstit”[lx], deși tocmai aceasta încerca să realizeze, fără sfințenie, dând greș totuși, cneazul Urusov. Mita și alcoolismul sunt mărcile de neînlăturat ale poporului rus.

Evreii, pe lângă lipsa drepturilor politice, erau suprataxați, iar extragerea de mită de la ei luase dimensiuni monstruoase. Cei bogați treceau la creștinism și se salvau provizoriu de nelegiuire, atunci când nu o practicau cu folos chiar ei. Ceilalți, în schimb, erau storși de bani și mărfuri de către cinurile lacome ale birocrației de stat, famelice după un venit suplimentar. Istoria lui Fima Măcelarul, amintit și în Sectanții, ne convinge că încă suntem în Evul Mediu, unul, desigur, veterotestamentar, după gustul naratorului. Atunci când un polițai, abuziv peste marginile decenței impuse de mită, cere ce nu i se cuvenea, Fima Măcelarul recurge la excelența sa exersată de măcelar perfect: acesta ,,a luat un satîr și, cu o mișcare fulgerătoare, i-a tăiat polițistului degetul mic și inelarul.”[lxi] Rezultatul practic într-o societate în care legea e discutabilă și interpretabilă? ,,Nimeni nu a renunțat la mită, firește. Însă ea a devenit ceva mai mică și mai rațională.”[lxii] Așa era viața evreilor în Imperiu: când greșeau nesemnificativ se chema șlemil, dar răul și năpasta, alături de fericirea talmudică de a fi blestemat și, totuși, de a supraviețui pe rute ocolitoare, șlimazl, făceau parte din condiția unui jid.

Aaron Kalminovici învață de mic copil fatalitatea de a fi evreu, inclusiv în sinagogă, și nu e mulțumit nici de promisiunile deșarte ale BUND-ului, partidul socialist al muncitorilor evrei. Nu există scăpare de la a fi evreu, după cum îi explică un socialist băut, Vladimir, tânărului Aaron. Pentru ce atâtea interpretări în marginea Capitalului, o modă trecătoare, când Vechiul Testamant e arhisuficient? Numai marxiștii cei plicticoși și cu ochelari (de cal?) se pot iluziona, neînțelegând proiectul divin: ,,Cînd ești bătut, nu uita asta, Aaron, ești bătut și omorît pentru că în tine zac Marea Idee și Legea. Ești bătut și urât pentru că ești parte a unui popor care are o măreață moștenire și o grea cruce de dus. Aici e mai mult decât o misiune istorică, aici e ceva cosmic. Aaron, Aaron, nu înțelegi nimic, zise plictisit Vladimir și se întinse să se culce.”[lxiii] Versiunea cu minus a chemării la suferință, dar și a promisiunii mântuirii apocaliptice, a poporului evreu primește semnul plus în glosa lui Vasile Ernu: până la urmă, din păcate, acuza tipic fascistă de ,,iudeo-bolșevism”, propagată mai târziu de exilul alb-gardist, nu e departe de realitate, după cum rezultă din Izgoniții. Un seminarist episodic, menit preoției, din casta leviților, Sașa Pavlenski, va lua și el drumul greu al social-revoluționarilor teroriști, convertindu-se din dragoste de femeie la Zeitgeist. Destinul Sarei, sora lui Aaron, nu e mult diferit: atrasă de un eser terorist, ea intră în cercurile anarhiste ale revoluționarului de teren, nu de bibliotecă, precum marxiștii visători. Eserii consumau, însă, biblioteci, dar de toate felurile, ca întreaga tinerime rusă[lxiv]: ,,De ce se citește masiv presa clandestină și nu exiști dacă nu aparții unor cluburi de lectură predominant marxiste, anarhiste, ocultiste, freudiste, decadente? De ce mai toți tinerii, de la gimnaziu până la universitate, recită Blok, Gumiliov, Mandelștam, Ahmatova, Maiakovski și Esenin?”[lxv] Spiritul veacului îl macină și pe odrasla unui evreu bogat, comerciant protejat de rangul pe care îl căpătase, teroristul Ezra Grinberg, de care Sara, al cărei tata avusese cândva sprijinul bătrânului Isaac Moiseevici Grinberg, se îndrăgostește. Un playboy pasionat de discuții nesfârșite în grupurile eserilor, Ezra se botezase cu un nume conspirativ, de revoluționar al pistolului, Baron, ucigaș de aristocrați, care își pierduse frica când o ureche îi fusese ciuntită ritualic, precum tăierea împrejur la evrei. Sara devine feministă (curajosul Vasile Ernu ar fi putut trece mai cu folos coreligionarele sale din Sectanții prin sita feministă) și, ajutată de familia Grinberg, pleacă la studii în Elveția, evadând din colivia țaristă visceral antisemită, codificată în Certa osedlosti. Eserii primesc bani de la oricine, inclusiv de la cinicii liberali, câtă vreme merg înspre cauza justă. Partidul lor e compus din jumătate evrei și aproape o treime din femei. Se consumau tone de heroină, poreclită ,,marafet”, în gruparea lor și se practica amorul liber, fiindcă eserii, spre deosebire de alți socialiști, iubeau să trăiască periculos. ,,Mai sînt socialiștii lui Lenin și ai lui Plehanov, dar ei sînt niște universitari finuți, cuminți și foarte plicticoși. Am auzit că sînt și puritani, nu ca noi, mai decadenți. Da, ne place și viața.”[lxvi] Drogurile și cântecele revoluționare sunt moda zilei. Nu mult diferit de unele mișcări interbelice anticomuniste, renumite pentru același stil de viață rebel. Din confesiunea teroristului care l-a ucis pe ministrul de interne von Plehve reiese chemarea aproape hristică a eserilor, care voiau să aducă foc și sabie pe pământ. Ce atâta marxism rigid? Dacă și Marx s-a apucat la bătrânețe să învețe limba rusă ca să înțeleagă excepționalismul economic, cel agrar concentrat în soslovie, al Imperiului Țarist, este inutil să căutăm soluții unde nu găsim decât savantlâcuri.[lxvii] Până și doi străluciți intelectuali liberali, Ivan Petrovici (Pavlov?) și Nikolai Aleksandrovici (Berdiaev?), se resemnează cu boala Rusiei, pe care tineretul anarhist o poate vindeca doar mesianic, iar, un alt socialist, Profesorul (Plehanov?), nu îi percepe calitatea profund biblică. Secessio plebis, precum în republica romană, este rezultatul inegalităților și al unui stat de drept inexistent, iar revoluția nu va întârzia să izbucnească, interpetarea ei corectă fiind cea a unui fost marxist dezmeticit, Nikolai Berdiaev din Originea și sensul comunismului rus.

Sesiunile de discuții abundente la care participă Sara îl aduc în scenă și pe Lenin, încă nemumificat, sub numele de Pronev, despre care ,,se zvonea că bunica lui era evreică”.[lxviii] Pronev vrea o schimbare sistemică, de lungă durată, esențială și nu doar asasinate ale unor inși disperați, fără instrumente politice adecvate și care doar ,,pedepsesc punctual”.[lxix] Este clipa mult așteptată a unei glume cel puțin bizare: atunci când Lev Davidovici Bronstein îi răspunde, pătruns de social-democrație (nu de marxism, normal), lui Rabi Moze că el are o singură cauză pentru care luptă, acesta îi amintește cuminte că dacă revoluția o face Troțki, Bronstein va plăti cu capul pentru ea. Nuanța etnică nu a jucat nici un rol în uciderea lui Troțki, după cum se știe, dar, dat fiind climatul epocii, se poate ca această ipoteză atemporală să meargă drept la țintă, mai ales dacă vestea era apreciată de un cetățean al Italiei fasciste sau Germaniei naziste. Evreul plătește din naștere, după cum cred toți antisemiții.

Dacă, revenind la volum, Sara a ales calea eserilor, Aaron aderă la sionism, cealaltă mișcare epocală declanșată de evreii ruși. ,,Sionismul, explică <<patriarhii fondatori>>, este răspunsul comunităților evreiești la antisemitism. Este însă unul dintre răspunsurile posibile; alți tineri, chiar mai numeroși, aleg calea răspunsului socialist.”[lxx] Jurnalistul poliglot Vladimir Evghenievici Jabotinski, zis și ,,Zev”, cel care pusese la cale o rezistență armată după pogromul din 1903, îl are ca mână dreaptă pe Aaron. Zev votează împotriva planului unei Țări Sfinte în Uganda, Erețel Israel va fi ,,pe locul strămoșilor noștri și vom cuceri fiecare palmă de pământ”[lxxi], adică pe teritoriul vechii Palestine, dar și ,,marxismul”, deodată reînviat de Vasile Ernu, îmbrățișat de ceilalți tineri evrei răsculați, căci ,,ceea ce facem noi vor face toate popoarele: ideea noastră va fi ideea lor.”[lxxii] Lupta dintre unii și alții este una fratricidă și maniheistă, ca aceea dintre Esau și Iacov, iar Chișinăul se situa astfel în centrul lumii moderne acum mai mult de un secol[lxxiii]. Comunismul este numai o invenție evreiască, o religie laică, un alt război sfânt al Poporului Ales, un universalism iudeu care merge ,,mult dincolo de religie, rasă, gen și clasă”[lxxiv]. Zev își propune să organizeze rețele de cluburi sportive, intitulate Macabei, în care evreii să se refugieze, adaptând pașnic tradiția timpurilor noi, numai în Tora și sport. Vasile Ernu e convins că, în definitiv, cine citește primele cinci cărți ale Vechiului Testament nu mai are nevoie decât de klezmer, voie bună, cântece, bandiți și mult sectarism. Dar și în acest loc plutește ambiguitatea: după o vizită recentă la Bruxelles, oraș rece ca o morgă, atestând moartea Occidentului, odinioară doar decadent, Vasile Ernu aterizează în Istanbul, polis vibrant, dătător de speranțe, revitalizator. Aici o revede pe centenara Teota Pașa, fata Sarei Kalminovici, căsătorită, după moartea violentă a părinților în epurarea stalinistă din Marile Procese interbelice, cu un găgăuz progresist și locuind de decenii în capitala Turciei. De cine se îndrăgostesc strănepoatele nărăvașe ale Teotei Pașa, luptătoare pentru emancipare și drepturi decenii la rând, fata unei comuniste? De ,,fundamentaliști islamici gen ISIS”[lxxv]. Oricum am întoarce roata istoriei, trilogia marginalilor este o lungă meditație de teologie politică dulceag-sentimentală, simplist-idealistă și extrem de conservatoare, inclusiv în laturile sale violente, în cele din urmă. Este în sine o ocazie de mirare, dar și un prilej de introspecție și reflecție, faptul că intelectualitatea de stânga din România l-a ales pe Vasile Ernu drept unul dintre reprezentanții săi de marcă în ultima decadă. Sau poate nici nu l-a ales, cine mai știe?

Note

[i] Teodor Baconschi, ,,Marginali în centrul atenției’’, 01.11.2016, Revista 22, https://revista22.ro/cultura/marginali-n-centrul-ateniei.

[ii] Vasile Ernu, Sectanții, Editura Polirom, Iași, 2015, p. 40.

[iii] Idem, pp. 43-44.

[iv] Idem, p. 51.

[v] Idem, p. 18.

[vi] Idem, p. 74.

[vii] Idem, p. 85.

[viii] Idem, p. 25.

[ix] Idem, p. 32.

[x] Idem, p. 42.

[xi] Idem, p. 247.

[xii] Idem, p. 88.

[xiii] Idem, p. 211

[xiv] Deși se tot vorbește vag despre asta, p. 324.

[xv] Idem, p. 184.

[xvi] Idem, p. 131.

[xvii] Idem, p. 243.

[xviii] Aici avem o secțiune aparent fără sens: ,,A vorbi sau a cânta în germană mai însemna, dincolo (sic!) însușirea limbii fasciștilor, dușmanii noștri de moarte, a vorbi limba evreilor, a unor străini dubioși care nu sunt ca noi.” (Idem, p. 310) Prin urmare, limba victimelor este aceeași cu limba călăilor, deși e doar adevărat că idișul este o germană alterată, specifică evreilor așchenazi.

[xix] Idem, p. 109.

[xx] Idem, p. 173.

[xxi] A se vedea în Bandiții, Editura Polirom, Iași, 2016, p. 332, conștientizarea criminalității veterotestamentare.

[xxii] Idem, p. 253.

[xxiii] Vasile Ernu, Bandiții, Editura Polirom, Iași, 2016, p. 33.

[xxiv] Idem, p. 36.

[xxv] Idem, pp. 68-69.

[xxvi] Ibidem.

[xxvii] Ibidem.

[xxviii] Idem, p. 73.

[xxix] Idem, p. 84.

[xxx] Idem, p. 80.

[xxxi] Idem, p. 108.

[xxxii] Idem, p. 122.

[xxxiii] Idem, p. 138.

[xxxiv] Ibidem

[xxxv] Idem, p. 152.

[xxxvi] Morala de afaceri a lui Vasile Ernu e limpede precum cristalul la p. 190: ,,În mediile lor, aceste recomandări funcționează perfect. De fapt, ca în orice mediu normal. Nu contează pentru început cine ești, ci de partea cui vii.”

[xxxvii] Idem, p. 191

[xxxviii] Ibidem

[xxxix] Să cităm cu atenție o altă înaltă apreciere, amuzant de caricaturală, a gânditorilor profesioniști la p. 311: ,,De ce să faci dragoste, căci asta s-a făcut deja, e istorie. Intelectualii nu fac dragoste, ei discută despre ea. Acest sentiment straniu de impotență: nimic nou nu poate să se întâmple, pentru că totul deja s-a făcut. Acești oameni trăiesc îngropați în istorie. Ei trăiesc într-un anticariat, într-un magazin de antichități și au nu o viață, ci doar un déjà vu, crezând că acesta este realitatea. Pentru ei, realitatea este repetarea unui trecut. Ei sînt veșnic nemulțumiți și deprimați, fiind incapabili să trăiască în prezent. Ei pot trăi doar în trecut, pentru că sunt înghițiți de istorie. Lumea lor e de fapt un sarcofag. Acesta este omul istoric.”

[xl] Idem, p. 203.

[xli] Idem, p. 217.

[xlii] Idem, p. 229.

[xliii] Idem, p. 278.

[xliv] Idem, p. 289.

[xlv] Idem, p. 300.

[xlvi] Idem, p. 303.

[xlvii] Ibidem.

[xlviii] De altfel, despre aceste stupizenii pseudoenigmatice ficționalizate anapoda de Ernu se poate afirma că sunt perfect justificate, precum crimele bandiților, Op. cit., p. 332: ,,Poate de aceea ei sunt atît de convinși că nimic din ce fac nu este imoral, criminal, ilegal etc. Mintea lor produce justificări pentru orice faptă, oricît de gravă.”

[xlix] Idem, p. 345: ,, – Ok, oricum, pentru mine, ești interesant ca specie, nu ca individ. Te salut!

– Ah, ce rău ești, bandit mic și intelectual. Hai, te salut!”

[l] Ipocrizia și brutalitatea se confruntă sângeros în Izgoniții, una câștigând pe termen scurt în anul 1917, iar cealaltă afirmându-se ca stăpână până în zilele noastre.

[li] Vasile Ernu, Izgoniții, Editura Polirom, Iași, 2019, p. 38.

[lii] Idem, p. 99: ,,muzică moldovenească locală, îmbrăcată într-o tandrețe rusească și o jale oriental evreiască.”

[liii] Idem, p. 46.

[liv] Idem, p. 52.

[lv] Idem, p. 60.

[lvi] Idem, p. 64.

[lvii] Idem, p. 89.

[lviii] Idem, p. 97.

[lix] Idem, p. 100.

[lx] Idem, p. 129.

[lxi] Idem, p. 132.

[lxii] Idem, p. 133.

[lxiii] Idem, p. 160.

[lxiv] Un alt citat similar, în spiritul timpului, p. 249: ,,Adolescenții citesc Blok, Bunin sau Gumiliov, Ahmatova sau Mandelștam. Dacă ești revoluționar rus sau narodnic, citești Maiakovski, Esenin, Gorki. Dacă ești conservator, ești obligat să mergi la seri de spiritism. Dacă ești liberal, trebuie să fii mason sau să mergi la o partidă de freudism. Asta așa, de atmosferă. Dacă ești socialist, ca mai tot tineretul nostru, indiferent dacă ești eser, anarhist sau social-democrat, este obligatoriu să citești Proudhon și Bakunin. De Marx nu mai spunem nimic, căci deja îl citesc și copiii de gimnaziu.”

[lxv] Idem, p. 181.

[lxvi] Idem, p. 216.

[lxvii] Idem, p. 228.

[lxviii] Idem, p. 251.

[lxix] Idem, p. 253.

[lxx] Idem, p. 270.

[lxxi] Idem, p. 271.

[lxxii] Idem, p. 273.

[lxxiii] Idem, p. 285: ,, – Învățătorul meu, zise Aaron într-un târziu, susținea că noi suntem într-un mare război civil care a început în interiorul nostru. E ca în povestea lui Iacov și Esau, care au început lupta încă din pântecul mamei. Tot ce este în jur e doar decorul acestei lupte, o luptă uriașă, planetară. Lupta asta se dă chiar și în amărâtul nostru de Chișinău și astfel el devine centrul universului, pentru că noi sîntem aici și luptăm împreună…”

[lxxiv] Idem, p. 287.

[lxxv] Idem, p. 297.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , , , , , , | 1 comentariu

Castalia stângii


De la stânga la stânga (Editura Tact, 2019) este o carte de studii critice atât de bună încât orice comentariu rău despre ea este binevenit, confirmându-i calitățile. Putem să căutăm câte scăderi se poate într-un volum care adună recenzii mai vechi și analize mai noi atâta vreme cât esențialul este deja realizat: cartea pune probleme, pe care nu își propune să le rezolve, doar să le expună în toată nuditatea lor deranjantă. Din capul locului, Alex Cistelecan nu intenționează nici să scrie istorie socială din perspectivă materialist istorică, nici să refondeze teoria critică existentă în direcții nebănuite, nici măcar să facă o examinare ideologică marxistă – punctând și notând cu minus tot ce deviază de la ,,dogmă” (dar care marxism? – acela vechi și ortodox, spectaculos de empiric și motivațional, nu e identificabil decât structural la Alex Cistelecan) – a oricărei stângi non- sau antimarxiste[i] și, în nici un caz, nu are intenția să traseze direcții pentru un praxis viitor sau vreo popularizare utilă a nu-știu-cărei paradigme de cercetare (din nou, insistăm, care?). De aceea, meritele cărții constau în luciditatea ironică și fortifiantă (ceea ce exclude din start orice înfierare sau atac mai mult sau mai puțin brutal la persoană[ii]) cu care Alex Cistelecan descoperă puncte albe și contradicții la obiect fie în diverse direcții ale progresismului actual, fie în poziționările celor care se declară marxiști, altminteri ,,luptând” pe aceleași baricade cu Alex Cistelecan. După cum singur și oarecum narcisiac recunoaște de la început, Alex Cistelecan nu este nici Lenin, nici Lukács și nici vreun instigator la revoluția mondială (cea finală?) de mâine. Ar fi complet clovnesc să pretindem așa ceva în condițiile unei stângi ,,neomarxiste”, ,,sexomarxiste” (aici se pot pune două rânduri de ghilimele), independente (doar de partid, aș adăuga eu, în rest cât se poate de ,,încastrată social”) etc. locale care, parafrazându-l pe Florin Poenaru, nu a fost în stare să spargă nici măcar un geam de la creare, autentificare și autoconștientizare (de organizare nici nu se pune problema, cu toate că simpatizanții și participanții de stânga sunt, după cum s-a observat în diverse exprimări comic-jucăușe, dar și la cules de semnături sub egida Demos, extrem de puțini). Date fiind cele spuse, capitalul mai mic sau mai mare, și purtătorii săi de prestigiu financiar, se pot culca liniștiți la loc: stânga românească (dar nu numai) nu vrea ,,comunism” pentru că se află în etapa insuperabilă de a se descoperi pe sine ca stânga. Să sperăm că această autoclarificare să nu devieze în autoscopii repetate și deranjante. De la stânga la stânga vine în ajutorul acestei vindecări psihologice atât de necesare, fără să traseze, totuși, căi de ieșire din blocaj, dar nici să accepte orice năzărire cu potențial emancipator drept panaceu. ,,Înțelegerea clară a ceea ce se întâmplă cu societatea actuală” e exigența leninistă curentă pe care intelectualii ar trebui să o transmită ,,răbdători maselor”.[iii]

Primul punct pe itinerariu critic cistelecanian este mitul societății civile, propagat ca spațiu al comunicării între categorii sociale (dar nu clase, normal) de o Alina Mungiu-Pippidi și cam toate ONG-urile cu vocație neoliberală din spațiul românesc. Cistelecan deja observă filonul elitist-platonician în funcțiune: deși toată lumea vorbește în agora, vocile unora se aud mai puternic (masele primesc, în optica Alinei Mungiu-Pippidi, doar 7% reprezentativitate) decât altele, universalismul neutru, de două ori fals, constituindu-se din filozofi sau avataruri ale lor postmoderne. Prin urmare, societatea civilă e un ,,spectru” care uită intenționat de corp: ,,De mirare e doar că societatea civilă se mai poate surprinde pe sine atunci când își numără rândurile și descoperă că bastionul valorilor publice și universale e o clasă restrânsă și clar delimitată”[iv] și problematizările sunt strict de suprafață ,,atâta timp cât mecanismele economice obiective lucrează silențios, dar eficient la asigurarea statutului de club închis și select al societății civile”.[v] Cistelecan apasă pe o chestiune absolut reală, practicată la noi și aiurea, constând din ridicarea în slăvi a așa-numitei democrații inerente societății civile, care adesea exact asta nu este: ,,ocultarea constantă a structurii economice, a inegalităților și diviziunii sociale a muncii, care în realitate fac posibilă tocmai constituirea societății civile într-o sferă particulară, dar cu pretenții de universalitate și generalitate.”[vi]

De aici trecem direct la apariția stângii independente, precară material (deci, totuși, dependentă cumvă), dar cu oarecare capital intelectual, care deși se articulează greu și nu prea se leagă coerent, apare undeva la jumătatea anilor 2000 și crește de zece ori în anii crizei economice și a austerității generale, păstrându-se, însă, la fel de disparată și slabă numeric. Se poate vorbi de o inversă proporționalitate între stânga independentă și mastodontul PSD: pe măsură ce prima, infimă și invizibilă, se coagulează, dar cu o imagine de ansamblu necesarmente ,,lipsită de calificative și valorizări”[vii], ,,stânga” de partid regresează și se dizolvă politic, devenind din partidul ,,clasei muncitoare” și a birocrației de stat postcomuniste în primii ani de după 1990, parte substanțială din nemesisul neoliberal și, mai nou, de middle-class conservator, care s-a abătut peste societate ca un uragan după 1996, 2004 sau, încă o dată, în 2009.

Între timp, stânga intelectuală se afirmă marginal și nu este rezultatul departamentului de sociologie al UBB din Cluj-Napoca, cum aproape comic demonstrează Cistelecan în prima sa confruntare critică cu Cornel Ban din această carte, și pentru că sociologia (dar care curent al ei?) este ca disciplină, citându-l pe maestrul Lukács, acea prezență epistemică care rupe de la început, citând liber, ,,fenomenele sociale de baza lor economică”. În plus, după cum arată condiția prezentă a stângii independente, e absurd și rizibil să o declari formată, plină de vitalitate și poftă de expansiune într-un articol din Vatra anului 2014, cum se întâmplă la Cornel Ban. Adevărul e că, în mediul universitar cel puțin, expunerea într-un seminar a unei tradiții critice și rezumarea ideilor fundamentale ale unui autor sau altul în cadrul unui curs semestrial dau impresia tonifiantă că prin simpla incantație a ,,opresiunii”, ,,trickle down economics”, ,,universal basic income”, ,,egalitate de șansă”, ,,neodezvoltaționism”, până și prin formula clasică a ,,exproprierii expropriatorilor” etc. lucrurile s-au și împlinit, debordând miraculus în stradă, unde o simplă privire aruncată pe fereastra sălii universitare ar echivala cu o trezire la bruta și prozaica realitate[viii]. Două perechi de palme zen nu ar strica aici.

Din păcate, acestea nu ar fi deloc suficiente, având în vedere că muncitorul cu creierul (sau cu pana, dacă îl întrebi pe intelectualul roman retro) nu vrea să aibă deloc de-a face (sau prea puțin) cu ,,făurarul” și ,,curelarul” platonici, care, desigur, muncesc, dar nu au timp liber să deprindă virtuțile cetățenești ale gândirii. Astfel se desfășoară trecerea la capitolul legat de primele dispute de idei douămiiste care, mai târziu, articulează rudimentele stângii românești: lupta dintre boierii și boiernașii spiritului, ambii la fel de camuflați de elitism, în chestiunea Omului recent, cartea reacționar-neoliberală (și plină de contradicții interne) a eseistului H.-R. Patapievici. Bătălia se axează pe confruntarea dintr-un Unu epistemic atotputernic (Boierul) și Multiplul ceva mai oligarhic și unitar ca grup (noi, boierii minții, cu feudele și satele noastre de cititori iobagi, care nu ne ,,canibalizăm” unii pe alții). Cistelecan nu explică tocmai clar de ce lucrurile au ajuns să stea astfel, dar paralela pe care o putem trasa între micii capitaliști de colț de stradă, care își vând produsele în cantități mediocre unui public cu gusturi și posibilități financiare reduse, și un mare retail, care deversează o gamă relativ largă de mărfuri tuturor, adunând în jurul lor și omogenizându-și din mers cumpărătorii, ne sugerează ce s-a dorit și ce s-a realizat pe piața ideilor românești din anul 2000 încoace: o concentrare a sferelor de dominație epistemică, o strângere compactă a rândurilor, dar și o separare netă a apelor. În acest context, Cistelecan îl introduce în scenă pe amicul Ciprian Șiulea, autor al unei cărți cel puțin deconcertantă pentru evoluția lui din ultimul deceniu, Retori, simulacre, impostori. Cultură și ideologii în România, apărută în anul 2003. Șiulea, mai liberal decât media, susținător al independenței omului de cultură de banul public și al freelancing-ului cultural, se autodeclara conservator pe vremea aceea, dar de un conservatorism destul de suspect: antimetafizic, antitradițional, relativist, antiierarhic și prietenos cu oricare orientare politică, mai puțin comunismul bolșevic și nazismul[ix]. ,,Această idee politică de bază – că liberalismul liberalismului, autoconștiința sa sceptică, postmodernă, este conservatorismul –, însoțit de proiecția sa ontic-epistemologică, a Multiplului Relativ ca alternativă la Unul Apodictic, sunt cele care fac jocurile polemice și analitice în mai tot volumul.”[x] Ciprian Șiulea a fost cândva (și poate, într-o oarecare măsură, încă mai e) un liberal sceptic, ironic și, mai ales, de bun-simț, care a depistat inconsistențele conservatorismului mutant din Omul recent.[xi]

Următoarea la rând este cartea Boierii minții din 2004, în care Sorin Adam Matei, mândru de a fi cetățean al celei mai libere și bogate democrații globale, care pe atunci bombarda Afganistanul și Irakul de zor, condusă de un președinte republican ultraneoliberal, acuză societatea românească de paramodernitate, iar pe intelectualii de dreapta neocon că sabotează mecanismele de validare prin piață din cauza unui spirit al locului, anticoncurențial, pronunțat. Alex Cistelecan atrage atenția asupra șubrezeniei acestei perspective sociologice cam rudimentară: din anul 2004, intelectualitatea publică neoliberală și neocon s-a tot diversificat la modul liberal, validându-se high, middle și low brow în spațiul public, unde, în continuare, ideile acestora au câștig de cauză. Însă așa pare a fi moda aproape peste tot pe glob. ,,Dar măcar în acest aspect, al blatului final dintre piață și intelectualii publici, în care iraționalismul și reacționarismul au fost consacrate deopotrivă ca idei intelectuale înalte și opțiuni rezonabile, chiar onorabile, de piață, eram – suntem – perfect contemporani cu situația de oriunde.” (p. 90) Șase ani mai târziu, Idolii forului reia o polemică depășită istoric: unde și cum greșesc elitele boierești în luările lor de poziție publică. Departe de a ataca perspectivele participanților la volum ca nemarxiste, cum ar fi dispuși să creadă unii și alții, Alex Cistelecan atrage atenția asupra contradicțiilor dintre autori sau din interiorul acelorași argumentări: ba specializarea și tehnocratismul academic trasează linia de demarcație între boierii generalist-auratici și inginerii spiritului, ultimii având dreptul să organizeze sesiuni de debate reconfortant și liniștitor (Sorin Adam Matei), ba intelectualii au rostul de a se implica cu sfaturi în politică, dar nu în viața de partid (Michael Shafir), ba elitismul autoritar viciază democrația reprezentativă, care, deși coruptă și din ce în ce mai puțin accountable în fața electoratului, situat la o sută de etaje dedesubt ca influență economică în mersul societății, e finalul istoriei (Daniel Barbu), ba intelectualii de dreapta sunt hegemonici pentru că sunt mitici (Lucian Nastasă-Kovács) sau marcați de o copilărie nefericită. Un galimatias aproape total subîntinde proiectele de salvare ideatică din brațele Leviathanului elitist conservator. Bineînțeles, alternativa oferită merită refuzată apăsat. ,,Nu întâmplător, opoziția Platon-Protagoras tinde să devină aici o suprapunere, o coabitare și conivență între aristocratismul autoritar și democrația plebei, care se cer ambele respinse de pe pozițiile tehnocratismului calificat – ale democrației aristotelice a experților clasei de mijloc.”[xii] Este reluarea cu alte mijloace a confruntărilor din jurul Omului recent, iar până și defalcarea între culturnicii maximaliști și cei medii ai liberalismului univoc (dar atât de pseudo-plurivoc) e identică. Aceste rupturi interne ale aceleiași clase de mijloc vin pe fundalul schimbărilor economico-sociale de după 1996, stabilitatea scurtă, cu voie de la Adrian Năstase, fiind urmată de atitudinea unor învigători care vor să pună mână pe tot, dacă se poate, după 2004. Intelectualitatea a receptat și tradus în proprii termeni aceste tensiuni sociale abrupte, iar teama proletarizării în munci umile și prost plătite a intelectualului fără notorietate, dar râvnind la aceleași recompense simbolice și materiale ca elita, este fantasma care generează aceste intervenții. Oricum, ,,omul de cultură” care scrie între un job și altul nu poate fi decât un plebeu, curelarul și fierarul lui Platon, adică sărăcan și cu puțin timp liber (sau deloc), neavând voie să se dea nici măcar cu părerea, decât poate în subsolul internautic, deci nu pe scena televizată sau în aula universitară a cetății recepte. Nici o grijă, realitatea socială, mereu cu un pas înaintea tărâmului ideilor, a materializat între timp și această proiecție aprehensivă prin aruncarea la mal a intelectualului de stângă, ultimul supraviețuitor doxat al furtunii de pe piață.

Următoarea stație este Dilema Veche, organul de articole facile al dreptei culturale, ajuns în prezent divertisment middle-class snob, în anii 2000-2001, când Gáspár Miklós Tamás, de curând reconvertit la o stângă marxizantă, îi chestionează într-o scrisoare publică pe intelectualii români notorii pentru felul în care ideile lor conservatoare au permis ajungerea unui extremist de dreapta precum Corneliu Vadim Tudor în turul II al prezidențialelor. Deși Alex Cistelecan desface în bucăți replicile preopinenților români, arătându-le superficialitatea, fățărnicia și caracterul clișeistic de ersatz ideologic post-Războiul Rece, mult mai interesante sunt considerațiile sale în legătură cu stângismul elastic al lui Gáspár Miklós Tamás, care a reușit pe parcursul a câtorva decenii să treacă de la anticomunism la liberalism conservator și, cel puțin în ultimii săi ani, la o stângă care salvează comunismul ca speranță. Dar ce și cum din acest ipotetic comunism? Utopia, idealul, purificat de orice contigență materialistă, ne indică Alex Cistelecan: ,,comunismul posibil să fie definit în utopismul lui în mod pur apofantic si mesianic, constituit fiind numai din ceea ce-l deosebește de cel real (fără partid, fără planificare, fără autoritate, fără raționalism birocratic, fără legea valorii).[xiii] Marxismul eterat, cu epicentrul în muncitor ca individ universal, care își încasează în întregime valoarea muncii sale, într-un regim anarhic (deci antiregim), fără experiența istorică a socialismelor reale (botezate ,,capitalism de stat”), este doctrina salvatoare la Gáspár Miklós Tamás. ,,Or, această idee, a dreptului muncitorului asupra totalității produsului său, aparent marxistă, este în realitate lassalleană – sau azi i-am spune: libertariană, căci odată cu dreptul producătorului la proprietatea directă și totală asupra produsului muncii sale pică și orice legitimitate posibilă a taxelor și impozitelor –, fiind explicit respinsă de Marx însuși în Critica Programului de la Gotha”.[xiv] Pentru intelectualul maghiar, poziționarea sa variabilă cronologic depinde primordial de interpretările/revalorizările sale multiple ale regimului ante-1989. Poate, crede Cistelecan, dacă Gáspár Miklós Tamás ar fi considerat varianta ,,dulce” troțkistă a socialismului cunoscut ca expresia ,,statului muncitoresc degenerat”, atunci soluțiile sale ar fi fost altele. La finele acestui capitol, îl descoperim pe Cistelecan sincer până la capăt, intrând, finalmente și fatalmente, în arenă, cu o propunere de liberare din impasul capitalist contemporan, una postrevoluționară, inspirată din atmosfera atât de nouă și promițătoare din primii ani de după Revoluția Bolșevică: ,,colectivizarea, naționalizarea și planificarea centralizată sunt începutul necesar – și ele rămân sarcinile imediate acum mai mult ca oricând.”[xv] Las la nivelul fiecăruia de interpretare cum ar arăta aceste rezolvări generale transpuse în planul istoric imediat.

Continuând arheologia gândirii de stânga din spațiul românesc, Alex Cistelecan ajunge la reacțiile pe care le-a provocat Raportul final din 2006, când comunismul a fost pecetluit de statul român ca ilegitim și criminal, toate adunate în antologia Iluzia anticomunismului din 2008. Cu migală de grămătic, posturile celor ajunși azi reprezentativi pentru stânga intelectuală sunt demonstrabil golite de metodologie, inovație sau măcar ,,rețetar în idei” și soft liberale decât realmente de stânga (marxistă?), cea dură și periculoasă pentru elite: ,,volumul reușește să strângă și să articuleze o voce de stânga în spațiul public doar suprapunând-o poziției deja existente și articulate a ,,centrului” liberal. Încă, așa cum am văzut, ,,stângiștii” se delimitau de liberali doar prin ghilimele în care cutezau să înfășoare categoriile centrale și virtuțile publice ale acestora.”[xvi]

Ajunși în această zonă mediană a cărții De la stânga la stânga, suntem pe nepregătite împinși într-un alt volum, unul de recenzii punctuale, iar aceasta după aproape două sute de pagini ceva mai unitare narativ, deși tematica și ochiul scrutător nu dispar și nici nu slăbesc în intensitate. Paradoxal, având în vedere replica spontan negativă a scriitorului la volum, recenziile la primele cărți ale lui Vasile Ernu nu afectează valoric calitatea de scriitor sau de intelectual de stânga a basarabeanului. Pur și simplu, Alex Cistelecan atrage atenția că Vasile Ernu se folosește cu larghețe de comparații aberante, dar legitime ca autor de ficțiune, pentru a transmite opinii genuine de stânga, devalorizate prin neseriozitatea procedeului ficțional. Mai mult de atât, atașamentul lui Vasile Ernu pentru condiția marginalului, a minorității eroice, a haiducului romantic care recodifică în persoana sa cifrul puterii în toate creațiile sale scriitoricești poate mulțumi orice ideologie și orice crez politic: ,,Această rezistență a minorității alese față de orice formă de societate, față de orice formă de politic și mediere modernă, doar pentru că e minoritate și vrea neapărat să stea la margine, poate fi umplută și este compatibilă – tocmai pentru că e pur abstractă – cu orice schemă socială și paradigmă politică.”[xvii] În ciuda acestor aprecieri pătrunzătoare, Vasile Ernu ,,a plantat instituții” la stânga (cum se numesc acestea?) și meritul lui de organizator de cercuri informale stângiste nu poate fi subestimat.

Apoi, volumul Romania since the Second World War (2017) al lui Pavel Abraham este adus în discuție doar pentru a proba că se poate scrie istorie cu date, fără ca subiecții și procesele reale să participe la această istorie a faptelor importante, instituționalizate post festum. Nici cartea lui Cătălin Augustin Stoica, România continuă, nu uimește pe filieră istoriografică: prea mult particular și istorie la firul ierbii ratează contactul cu generalul social, menținându-se în fragmentarul impresiilor de moment.

Următoarea etapă este (re)întâlnirea cu doi economiști (din care unul, economist politic): Liviu Voinea, impropriu numit heterodox (de ce nu neoclasic?), și Cornel Ban, social-democratul de serviciu. Primul este expresia limbajului fals al economiei mainstream inimoase: capitalismul aduce bunăstare, iar când aplicăm corecții de piață, indiferent de efectele lor, trebuie să le înțelegem și să le acceptăm necesitatea supraistorică, cu toate că ne poate părea rău să vedem cum anumite clase sociale suferă crunt din cauza asta, căci, (doar) în principiu, acestea ar trebui ajutate prin politici sociale minime. Liviu Voinea oscilează sentimental, tot cu două fețe, până și în situația asumată în care capitalismul nu are rivali: bail-out masiv la nevoie pentru marele capital financiar în centrul pieței globale, austeritate pentru economiile de semiperiferie, care nu au interiorizat cultural valorile de piață ale economiilor dezvoltate, altfel eretice în raport cu propria învățătură hipertehnicizată. Cazul lui Cornel Ban e mai complicat și mai nuanțat prin meritele personale ale autorului Dependenței și dezvoltării: arsenalul critic al lui Alex Cistelecan se consumă în negarea rolului fundamental pe care Cornel Ban îl acordă pregătirii economice a unei categorii de tehnocrați în politicile unui stat sau în mersul intern al unei piețe naționale (perspectiva instituționalistă Action-Network Theory). Această teză se regăsește atât în Dependență și dezvoltare, dar și cu alte contribuții, înregistrate ca plusuri, cât, mai ales, în Ruling Ideas, cele două cărți de autor ale lui Cornel Ban. Rețelele de economiști, pe care Ban le supralicitează ca factori independenți, ,,nu pot fi simpla reflecție sau expresie a raporturilor obiective de clasă și a contextului internațional și geopolitic (pentru că atunci aceste raporturi și acest context ar fi centrul de greutate al explicației), ci trebuie să fie – într-o bună măsură, în măsura care contează – autodeterminante, și autodeterminate chiar în mod pur ideal, așadar neascultând de o logică materială (social-politică) obiectivă, ci de simpla forță de impunere persuasivă a ideii”.[xviii] Pornind de la această constatare primară, Alex Cistelecan citește întregul demers al lui Cornel Ban ca un exercițiu complex de metafizică economică, dacă se poate spune așa: ,,Condiția de (semi)periferie și dependență ar fi o condiție de incertitudine perpetuă. Dar pe cât pare de plauzibil, pe atât e de neconvingător: căci acest argument nu face decât să jongleze și să substituie între cele două sensuri opuse ale <<incertitudinii>>: el pretinde că incertitudinea condiției de periferie deschide un spațiu liber de determinări exterioare, în care ideile economiștilor locali pot afecta și imprima direct societatea și economia sa, când, în realitate, <<incertitudinea>> (semi)periferiei e tocmai de sens opus, de supradeterminare a traseului economic și de supunere a acestuia la lanțuri antinomice de cauzalitate (dezvoltarea locală în condiții de dependență și, prin urmare, de subdezvoltare structurală).”[xix] Pentru Cornel Ban, capitalismul e blueprint-ul imuabil, pe care se grefează condiționările de politică națională, care asigură sarea și piperul sistemului. Dacă ideile economice ar fi luminate, deci nu neoliberale, iar imoralitatea capitalistă s-ar diminua într-un fel sau altul (nu se știe cum), atunci capitalismul cu față umană ar deveni condiția fericită a omenirii împlinite. O mână de economiști iarăși inimoși ar da de capăt sistemului, dacă ar fi lăsați să răspândească evanghelia social-democrată și ar căpăta hegemonia culturală. Din punctul de vedere al lui Alex Cistelecan, Cornel Ban ,,dezîncastrează” idealist unele instituții și pe unii economiști, cei, firește, plasați în talerul social-democrat al balanței, fără să ne lămurească cum se poate resocializa o mână de oameni și câteva instituții care deja sunt la confluența fluxurilor și refluxurile, reflexelor și contrareflexelor de putere politico-economică din societate. Și, presupunând că așa ceva ar fi veridic, cum ar accepta pașnic capitalul în genere o propunere care i-ar diminua din forța sa neoliberală, din acumulările sale imense? Nimeni nu se lasă atât de ușor impresionat și convins de idei, altminteri salutare, când la mijloc e propria lor rațiune de a exista.

Acestea fiind zise la secțiunea de economie, trecem la critica suprastructurii, așa cum figurează aceasta în cărțile unor Florin Poenaru și Ovidiu Țichindeleanu (la care Alex Cistelecan revine pe final de volum, în secțiunea de polemici). Recenzia la Locuri comune este de două ori excelentă: pe de o parte pentru că Alex Cistelecan nu se împotmolește într-o critică marxistă a clasei sociale așa cum este întrebuințată eronat de Florin Poenaru[xx], iar, pe de altă parte, fiindcă Alex Cistelecan se dovedește un excelent editor și un cititor minuțios, care, după cum se vedea deja din lectura făcută lui Vasile Ernu, pune sub lupă contrarietățile din textul propriu-zis: literalmente, Florin Poenaru introduce (din teribilism?) perspective intenționat șocante, prea bruște pentru cititorul român nefamiliarizat cu stângismul, pe o pagină oarecare, doar pentru a le lua înapoi câteva paragrafe mai târziu sau a le redefini invers, ambiguu sau într-un mod superfluu în alt context. Ovidiu Țichindeleanu este refuzat ca propunând o critică fezabilă din pricina ,,culturocentrismului” pronunțat al decolonialismului și decolonialității sale liber asumate. Claudiu Gaiu – altfel, apreciat parcă mai mult decât alți autori de stânga – e taxat pentru opiniile funciar antiimigraționiste și pentru acomodarea facilă cu o social-democrație retro, de anii ’60 în Europa, aproape complet demobilizată discursiv și pragmatic în timpurile noastre. Teoreticianul Cosmin Cercel, în altă ordine de idei, e examinat cu minuție și admirat cu măsură pentru lucrarea sa de critical legal theory, Towards a Jurisprudence of State Communism. Law and the Failure of Revolution (2018). Forma-de-lege, inspirată de kantianul Hans Kelsen, și starea de excepționalitate în care practica socială de stat pune instanța supremă a legii, fisurând astfel edificiul idealist kelsenian, paradigmă inaugurată de Carl Schmitt, sunt integrate sub cupola nu tocmai reconciliantă a lacanianismului. ,,Prin chiar statutul său disciplinar, teoria critica a dreptului pare astfel condamnată să redescopere ca mister evidențele pe care, prin chiar instituirea ei, le ocultează. Faptul, ai zice de la sine înțeles, că orice lege – oricât de fundamentală, sau cu atât mai mult cu cât e fundamentală – depinde de o autoritate politică dornică sau capabilă s-o aplice și de susținerea tacită sau explicită a forțelor sociale, apare aici ca reîntoarcerea enigmatică a Realului, a excepției și a fără-de-legii inerente legii, a <<celeilalte scene>> a dreptului – dar care nu devine cealaltă și întunecată decât pentru că am stins deliberat lumina și am tăiat-o în afara analizei de la bun început.”[xxi] Când se pun în discuție regimurile reale socialiste, Cosmin Cercel apreciază stalinismul ca fiind un proiect (violent până la pacificarea totală a societății) al voinței politice suverane, concentrată în partidul-stat-popor organic, în ultimă instanță, tot fascist, versiunea kelseniană reproducându-se optim în democrațiile reprezentative capitaliste și postcomuniste, unde ,,violența care prezervă dreptul” e la ea acasă. Statul și legea nu dispar în ,,democrațiile populare”, motiv pentru care, având în vedere dezideratele comuniste maximaliste ale societății egalitariste și fără un aparat statal care legiferează și execută legea zilnic, acestea, prinse între o tradiție legalistă și o misiune politică care abolește, ca orizont de funcționare viitoare, legea, ajung să semene până la indistincție cu societățile fasciste interbelice. Alex Cistelecan concluzionează că aplecarea excesivă pe enunțul legii, și pe limbajul de ,,echivalențe abstracte” pe care îl subîntinde acesta, duce la circumstanța în care, dacă există dezbinare din cauza cuvintelor, aceste lucru se întâmplă pentru că nu putem arunca peste bord doar ideatic alienarea impusă de acest limbaj însuși, Cosmin Cercel uitând baza materială a relațiilor active dintre cetățenii unei societăți capitaliste.

Prima ,,polemică” din ultima parte a volumului este reiterarea cu alte mijloace (dar și ceva în plus) a celor afirmate, pe seama cărții Omului recent, într-un capitol precedent: doi critici literar titrați, liberalul Paul Cernat și conservatorul Nicolae Manolescu, schimbă pasiențe în marginea vechii, extrem de desuetei dileme moralizatoare dintre elite (aristocrații, marii burghezi și industriași ai megaculturii umaniste etc.) și antielite (proletariatul culturii relativiste, musai mediocre, căci postmodernă și avangardistă) până și în anul 2013, confirmând că în cultura română literară nu s-a schimbat fundamental nimic de pe vremea lui Maiorescu, veșnicul învingător, și Gherea, eternul perdant. Alex Cistelecan atrage atenția asupra banalului fapt că ,,omul de cultură”, așa cum este încă înțeles și metavalorizat de cei doi iluștrii critici, altfel de acord în privința schemelor culturale de adâncime din România, s-a fanat de mult și a ajuns element butaforic în societatea românească ultracapitalistă, unde există alte mijloace de a intra în asentimentul moral al păturilor mijlocii decât tămâierea valorilor spirituale, cu cât mai înalte, cu atât mai decorative. Mai mult de atât, sarcina stângii nu a fost niciodată aceea de a arbitra, strict pe considerente etice, meciul cerebral, dar cu implicații politice, dintre boierii și ciobanii spiritului.

A două polemică se centrează pe bugetarea participativă și schimbul de opinii cu Adrian Dohotaru, deputat de Cluj ales pe listele USR, actualmente independent, primul stângist din România contemporană ușor de confundat cu orice libertarian ecofriendly, dacă așa ceva poate ființa. Alex Cistelecan observă amfiboliile bugetării participative: dacă 15-20% din bugetul unei primării ar ajunge să fie administrate după placul comunității autodeterminate, se ridica aceleași aporii ca în primul capitol al cărții, cel despre limitele democratice ale societății civile. Cine întrebuințează banii? Gulerele albe, middle-class-ul ONGist își va împlini propriile deziderate de securitate și confort de clasă în numele unei majorități mute și tăcute. Ar fi împlinirea participativă a utopiei statului minimal și a antreprenoriatului maximal, dar fără filtrul turului de scrutin. Dacă finanțele cad pe mâna maselor așa cum sunt ele la acest moment istoric, ce și cine le-ar opri să le investească într-o petrecere câmpenească oarecare sau într-un pelerinaj în nordul Moldovei ori într-un gard care să-i separe pe românii albi de românii negri? Orice este posibil la acest nivel, doar dacă statul, desconsiderat că poate înțelege societatea mai precis decât se poate aceasta percepe pe sine (ceea ce este, în sine, o presupoziție aberantă, demnă de, citându-l din nou pe Cistelecan, un ,,cinism naiv”: clasele sociale au interese contradictorii prin chiar natura relațiilor sociale de producție și consum, iar societatea este la fel de netransparentă fără mediere ca orice altceva existent), nu intervine. Salvarea de antagonismele sociale existente nu se realizează prin abolirea statului. Mecanismele economice nu doar că ar continua să funcționeze nederanjate decât de ele însele, ci statul s-ar suprapune patronatului, dizolvând până și pretenția actuală a egalității în fața legii.

Ultima polemică reprodusă în De la stânga la stânga, înaintea interviului final cu Alex Goldiș, este cumva summum bonum al travaliului analitic cistelecanian, măcar pe considerentul că aceeași răstunare și răsucire a idealismului antimetafizic pe toate fețele se petrece în fiecare din cele peste două sute de file ale cărții. Pentru a doua oară în volum, Ovidiu Țichindeleanu ocupă prim-planul în câmpul nostru ocular. Subiectul este riguros identic ca și întâia dată: gândirea decolonială. Alex Cistelecan face eforturi admirabile de a ne convinge, poate fără voia lui, că este un Don Quijote pe dos: acolo unde întreaga suflare stângistă decolonială, destul de narcoleptică după câte se pare, vede monștri, necromanți și crăiese abuzate de spectrele discursivității europene, Cistelecan nu se lasă păcălit de niște biete și învechite mori de vânt. Moriștile din cuvinte îi repugnă acestui nou Cavaler al Tristei Figuri: starea colonială este ,,definită în principal prin interioritate și subiectivizare; totodată și implicit, în locul unui agent istoric real sau al unei dinamici istorice materialiste, așa cum apare în marxism sau chiar în postcolonialism, ceea ce mută continentele și mutilează mentalitățile este pentru decoloniali, în cele din urmă, o ideologie, un discurs: Iluminismul; în fine și din nou în consecință, soluția acestei condiții coloniale nu mai ține, nici ea, de o mișcare socială sau o dinamică obiectivă istorică, ci mai curând de schimbarea mentalității colonizante și autocolonizante, de o revoluție epistemica.”[xxii] Occidentul este exploatator și feroce istoric din pricina categoriilor carteziene și eurocentrismului radical al lui Hegel, iar discursul ucide și exploatează doar în efigie Americile și Africa. ,,Desigur, decolonialismul poate respinge această încercare de conciliere și asimilare a acestor filosofii nonoccidentale în canonul lărgit al filosofiei. Dar atunci problemele pică pe umerii lui: și anume, efortul imposibil ca, după ce a identificat filosofia doar ca provincialismul Occidentului, să demonstreze că ceea ce e exterior acestui discurs occidentalizant este totuși interior filosofiei – care ar fi atunci din nou ceva universal.”[xxiii] Dacă excindem contribuția europeană la acest discurs raționalist, practic anihilant, rămâne, totuși, să explicăm de ce rațiunea instrumentală, universalizabilă în fond, mai exista în primul rând. Gândirea decolonială ajunge să rezolve situația ,,în termeni de mister, de paradox.”[xxiv] Un anume idealism naturalist hrănește conținutul celor mai celebri autori decoloniali, Walter Mignolo, Sylvia Marcos, Aníbal Quijano etc. ,,Peste tot, aceeași operație magică a <<desprinderii>>, din două mișcări simultane: vechile concepte occidentale, măcinate de probleme interne și pătate de-atâta sânge istoric, sunt mai întâi exotizate și misticizate – <<schimbarea termenilor>> –, după care întregul lor bagaj de tensiune și negativitate interioară lasă loc unei idile de pace, spiritualitate și armonie – ceea ce ne va permite, mai încolo, <<schimbarea lumii>> (sau, mă rog, schimbarea conversației lumii).”[xxv] Din punctul de vedere al unei practici reale de stânga în Europa răsăriteană, gândirea decolonială e, pe latura sa afirmativă, utilă ca praful în vânt: ,,utilitatea politică a decolonialismului e în cel mai bun caz nulă, dar nu chiar, mai mult, prin temele și ideile sale de bază, ele anunță o conivență pe termen lung cu cele mai periculoase fenomene social-politice din zonă (naționalism, antimodernism, obscurantism, culturalism, particularism, toate ingrediente de bază ale consensului de la Vișegrad).”[xxvi] Aici se încheie și schimbul de replici cu Ovidiu Țichindeleanu, adjudecat în ceea ce mă privește de Cistelecan din simplul motiv că acesta nu și-a pierdut complet respectul pentru rațiune și nici nu desconsideră materialitatea socială a schimburilor ,,economice” dintre oameni și natură.

Se poate da exist la capitalism? Absolut, Cistelecan reluând fugitiv o opinie exprimată încă la jumătatea cărții. ,,O falsă conștiință care nu e depășită decât fie prin mijloace violente (avangarda revoluționară), fie pașnice, prin mersul istoriei, însă doar atunci când e prea târziu.”[xxvii] Materialismul istoric, cu înțelegerea sa totalizatoare a societății moderne, este ex-post-unealta intelectualului de stânga de tipul lui Alex Cistelecan: cred, dacă nu ma înșeală memoria, că este pentru prima oară când politica revoluționară a primelor decenii din Rusia sovietică este asumată atât de explicit de un marxist român fără a suna, în schimb, nici ridicol, nici nostalgic. Meritele analitice ale unui leninism de fundal, polemic cu suprastructura non-materialistă[xxviii], sunt indiscutabile în De la stânga la stânga, dar ceea ce lipsește din acest tablou este examinarea economică marxistă a ansamblului social. Fără îndoială, dacă aceasta ar apărea mâine ca prin minune, picată din cer ca pe timpurile lui Moise și poporului său ales, practica din teren a stângii românești (și nu doar ea) ar deranja la fel de mult prin completa ei nulitate. Prin urmare, tovarășe și tovarăși, suntem cu toții încă în plin idealism.

Note:

[i] Critica Veronicăi Lazăr (vezi „Toate acestea nu fac decât să ne confirme ceea ce știam deja” – http://www.criticatac.ro/toate-acestea-nu-fac-decat-sa-ne-confirme-ceea-ce-stiam-deja-citeva-observatii-pe-marginea-volumul-de-la-stinga-la-stinga-al-lui-alex-cistelecan/) pornește dint-un unghi de abordare relativ îngust, anume acela că Alex Cistelecan e mult prea dezabuzat de profilul non- sau antimarxist al stângii românești, ceea ce ar fi complet adevărat numai dacă Veronica Lazăr ar fi amintit că aceeași decepție și melancolie îl bântuie pe Alex Cistelecan în legătură cu întreaga stângă mondială, care a abandonat proiectul marxist deja de jumătate de secol (cf. interviul cu Alex Goldiș din volum, pp. 416-417) și nu ar fi vorba că o revenire în forță a marxismului se profilează la orizont. Clasa, așa cum o folosește, fără să o conceptualizeze explicit, Alex Cistelecan este categoria economică (și nu numai, desigur, doar atât, dar în principal una ancorată în producerea și consumul de capitaluri: capital-marfă, variabil și constant etc.) din tradiția marxistă. Raporturile existente dintre forțele de producție și relațiile de producție, contextualizate social și totodată istoric, nu prea mai interesează stânga progresistă contemporană, cea activă politic, sau, în orice caz, aceste tematici centrale ale oricărei critici sociale temeinice au fost aruncate pretutindeni în debara, una zac acoperite de praf, pe motiv de desuetudine, rigiditate și caracter totalitar (de fapt, totalizator). Deși majoritatea autorilor, nu însă toți, aleși ca obiect de reflecție amănunțită, sunt criticați de către Alex Cistelecan pentru că nu oferă ,,o narațiune materialistă istorică despre societatea românească”, cum susține Veronica Lazăr, cred că mai just (dar și în spiritul cărții lui Alex Cistelecan) ar fi să afirmăm că acești autori, liberal-sociali, social-democrați etc. își primesc porția de demistificare din pricina faptului că produc mai mult diverse narațiuni idealiste și mai puțin știință plantată în solul experienței sociale comune, în ciuda impresiei că se ocupă, totuși, de critica socială. Pe de altă parte, Veronica Lazăr face imediat două observații meritorii: mefiența marxistului Alex Cistelecan pentru producția academică masivă din științele sociale este oarecum exagerată (căci, iată, neoliberalismul aplicat în competiția de cercetare cerne câștigătorii de învinși, cu toate că ultimii produc numeric tone de articole cu conținut cvasiidentic și tocmai de aceea mediocru, tot ei fiind cei care au neapărat cel mai mare număr de citări luați ca întreg și, deci, prestanță de ,,savanți’’ în subsubdomeniul lor, impunând sentimentul exasperant că ,,s-a spus deja totul” și că se mai poate spune încă o dată în n moduri și y studii de caz aproximativ aceleași lucruri) și, iar aici Veronica Lazăr merge drept la țintă, intelectualii afirmați din stânga intelectuală nu beneficiază de o analiză materialistă, fie de clasă, fie de câmp cultural și habitusuri până în acest moment. Intelighenția de stânga nu s-a născut din spuma mării – un truism necesar de reamintit aici. E adevărat că Alex Cistelecan nu își propune să realizeze o asemenea cercetare în De la stânga la stânga, ceea ce devine cu adevărat incomod atunci când acesta preia necritic punctul de irumpere al stângii în chiar disputele intelectuale ale dreptei, descriere corectă prima facie. Cauzele nu pot fi decât altele și nu cele improbabile, legate de pure idei și luări de atitudine punctuale, provenind din autonomia unor subiecți gânditori necontaminați de experiențe sociale vechi și încă tangibile. Totuși, calitatea observațiilor Veronicăi Lazăr este, vorbind în general, una zigzagată: Alex Cistelecan deosebește între ironie și nostalgie ca strategii discursive eficiente ideologic în proza lui Vasile Ernu, astfel că ,,minima recunoaștere a opțiunilor sale [nota mea, Vasile Ernu] retorice și discursive” există și nu e deloc ocultată de Alex Cistelecan. În plus, nota de subsol 12 de la paginile 168-169 discută, chiar dacă în treacăt, volumul din 2009, Genealogii ale postcomunismului, coordonat de Adrian T. Sârbu și Alexandru Polgár. De asemenea, e impropriu să-l acuzi pe Cistelecan că nu dă doi bani pe antropologie, sociologie, economie heterodoxă și empirie în genere câtă vreme ,,buna metodă materialist istorică” de la care se revendică autorul nostru antimetafizic este marxismul din Capitalul, o metodă universală în orice specializare a științelor sociale. În fond, argumentul poate fi ușor inversat: până ce intelectualii de stânga nu vor fi depășit fertil fragmentarea actuală din disciplinele sociale (o pluralitate de opțiuni și sensuri care pulverizează de la sine orice sens, având în vedere că ,,școlile de gândire’’ și paradigmele subsecvente se ciocnesc și se suprapun reciproc haotic), poziția lor nonsistematică și contradictorie (dar încă non-dialectică) obliterează orice posibilitate de ieșire din marasmul consensului epistemic prezent, unitar în plan global doar la nivel de politici neoliberale academice. Prea mult particular științific distruge orice general din acest particular cu veleități încă universalizante. Restul remarcilor Veronicăi Lazăr, care nu expune, ci doar trece în revistă capitolele dense ale cărții, țin de registrul faptului divers moralizator, nici corect și nici prea interesant în cele din urmă: Cistelecan suferă de ,,fatalism conservator” pentru că respinge orice reformă și naturalizează cumva capitalismul într-un plan anistoric, ceea ce chiar pe dos decât demonstrațiile laborioase pe care le găsim în De la stânga la stânga. Cistelecan e prea tributar ,,părinților fondatori” ai ,,marii narațiuni marxiste”, iar asta după ce tot Veronica Lazăr apreciase că, pare-se, ,,totul se învârte în jurul găsirii bunei metode materialist istorice”, desigur, neîntrebuințată convenabil într-o colecție de studii în care exact asta încearcă, măcar minimal, să îndeplinească decent Cistelecan: lectura structural marxistă a unor texte, în speță progresiste, care se împărtășesc subiacent din comoara de idei antiprogresiste, atotprezente în rândurile claselor medii și ale intelectualității liberale recente, nu numai românești în definitiv. Prea puțin contează asta practic, evident, pentru că practicul domină oricum autoritar imaginarul. În fine, ultima rafală de nemulțumire, de data asta pe cale să explodeze în acuza de misoginie și sexism, se manifestă în raport cu autorii selectați de Alex Cistelecan. S-ar fi putut afirma că acesta își selectează doar prietenii publicați deja și își alege lecturile după criterii strict personale, ceea ce Veronica Lazăr afirmă în penultima notă de final (endnote 22), neglijând atâția alți autori (deși nu chiar atât de mulți), sau că lasă pe dinafară critica literară, să zicem, de stânga, cu toate că preferă să se ocupe de scriitorul Vasile Ernu, chestiuni pe care le recunoaște parțial Cistelecan în Introducere, însă, până la urmă, De la stânga la stânga – volum non-academic ca formă – e și despre idiosincrasiile lui Alex Cistelecan, care nu sunt totuna cu maliția și șarjele sarcastice de care a fost din abundență acuzat. Ei bine, prea puțin din toate acestea este imputat de către Veronica Lazăr: Alex Cistelecan are, însă, vina de a fi evitat cu rea-voință și bună-știință orice autoare din salonul stângii românești (apreciere imediat preluată de Vasile Ernu în textul său pe seama cărții). Preferința pentru autori masculini, albi și cu preferințe sexuale convenționale trădează ură și dispreț pentru femei. Nu cred că așa stau lucrurile, deși logic se poate orice. Dacă orice neglijență trădează o intenție (nu doar un proces de intenție, cum se întâmplă aici), atunci putem afirma fără opreliști că Alex Cistelecan este simultan rasist (pentru că nu citește cărți scrise de persoane de culoare și nu problematizează rasa), antisemit (fiindcă nu asociază fascismul măcar o dată cu Holocaustul, deși amintește de pericolele extremei drepte) și homofob (având în vedere că subiectul sexualității e reprimat peste tot prin simpla și deplina sa absență). În felul acesta, anume de a căuta cu încrâncenare adevărul din orice omisiune, nu ajungem nicăieri sau poate îndepărtarea lentă de mizele cărții lui Alex Cistelecan – nici acelea expuse limpede de Veronica Lazăr – este ceea ce am urmărit de la bun început.

[ii] Un comentariu jalnic din punct de vedere al argumentației vine din partea lui Vasile Ernu (vezi ,,Cis – o speranță amânată”- http://www.criticatac.ro/cis-o-speranta-aminata/): acesta pornește la drum meționându-se, de fapt laudativ, ca fiind ,,cel mai înjurat stângist” (titlul de onoare ,,revoluționară’’ pe care îl împărtășește numaidecât cu Costi Rogozanu, introdus parcă din dorința ipocrită de a nu sublinia singularitatea prin definiție a oricărei victime, reale sau închipuite), apoi multicultural și ecumenic prin experiența de viață pe atâtea meridiane, făcând pasul de a se descoperi de stânga încă din 2006 (din context reiese că ungerea de stângist s-a făcut, prin contrasens, în incinta castelului NEC) și ,,impur” de stânga în prezent, grație lui Alex Cistelecan (critica acestuia e, totuși, alta). Din acest punct încolo, articolul de opinie al scriitorului Vasile Ernu o ia pe panta denigrărilor subtile, în sensul în care subtilitatea primește un spor de patriarhalism din partea fratelui mai mare de la sat (așezarea de odinioară, nu cea ferfenițită, goală și abandonată din prezent): deși Vasile Ernu credea în vocația lui Alex Cistelecan de la început (același rol simbolic este jucat de Ovidiu Țichindeleanu în materie de speranțe neîmplinite în paginile volumului De la stânga la stânga), acesta se recunoaște dezamăgit de evoluția sa în prezent. Pe un ton părintesc de descumpănire moderată, Vasile Ernu e parcă nevoit să accepte că Alex Cistelecan nu a produs teoria dorită de el (după ce tot Ernu se recunoaște la începutul pseudorecenziei sale ca un modest degustător de teorie, de care are oarecare habar) pentru că acesta din urmă deține un ,,ego pompat” și vorbește de pe o poziție și cu o autoritate neidentificabilă cert (întrebarea este: există un principiu autoritar la stânga intelectuală și dacă da, oare acesta e compus din prestigiul și notorietatea gazetărească de ,,om de stânga”, fie și el vituperat în spațiul public?). Deși Ernu îi bate obrazul lui Cistelecan în cel mai curat mod țărănesc, același Alex Cistelecan se face vinovat pentru conservatorism. Glumițele sale ,,cinic-pontoase” sunt prea de tot pentru sensibilitatea deschisă la toate, mai puțin la aprecierile negative ale altora asupra propriei opere literare (e și aceasta o barieră altfel decât banală și uzuală?) a scriitorului fanion al ,,stângii” contemporane. Mai mult de atât, Cistelecan ,,nu riscă nimic cu o asemenea carte”, ceea ce nu numai că sună vag similar cu însăși critica pe care o face Cistelecan producțiilor literare erniene în De la stânga la stânga, dar ridică un semn de întrebare cât casa: cum de este Vasile Ernu atât de bine cotat în spațiul românesc, rămânând, după declarațiile sale ultragiate, un intelectual, totuși, de stânga, înjurat spornic de toată lumea? După această răsucire expeditivă a bumerangului critic, Vasile Ernu îl alungă pe Alex Cistelecan la editura Humanitas (sugestie preluată de la Mihai Iovănel – cf. dialogul personal alpha, minutul x, ora y) sau la NEC (a doua referință în text la o instituție atât de traumatică, dar și formatoare identitar, pentru Vasile Ernu), unde apolitismul și lașitatea lui Alex Cistelecan, înghesuite într-o mâzgă ,,provincială și conservatoare”, își află, cel mai probabil, locul. Cu toate acestea, Vasile Ernu lasă ușa deschisă, ca orice stângist cumsecade, educat și culant: Alex Cistelecan e forțat (de către cine?) să scrie ceva valoros (ce vrea să zică asta în chip explicit?), iar șansa de a compune în sfârșit acea teorie mult râvnită de Ernu nu trebuie remisă. În sfârșit, având în vedere lipsa fățișă a oricăror trimiteri la conținutul propriu-zis al cărții De la stânga la stânga, pe care aproape sigur că Vasile Ernu nu a citit-o, dar pe care unii și alții, binevoitori și nu tocmai, i-au rezumat-o pe ici-pe colo, prin părțile sale ,,esențiale”, rezultă ca Vasile Ernu s-a supărat nițel pe prietenul Alex Cistelecan, dar, așa cum se întâmplă des în viață, e loc de împăcare și veselie, ceea ce noi dorim tuturor celor de la stânga și nu numai, mai ales când s-au construit atâtea până acum și ambițiile stângii românești se anunță mărețe precum barajul Sayano-Shushenskaya din patria de origine a scriitorului de peste Prut. E iarăși vorba de acea ,,principialitate din care, chiar dacă nu se traduce într-o practică socială relevantă, oamenii mai trebuie să și trăiască.” (Alex C., De la stânga la stânga, p. 29)

[iii] Alex Cistelecan, De la stânga la stânga, Editura Tact, 2019, Cluj-Napoca, p. 8.

[iv] Idem, p. 18.

[v] Idem, p. 19.

[vi] Ibidem.

[vii] Idem, p. 40. Aprecierea nu este nicidecum nuanțată. Nu mai punem la socoteală faptul că Alex Cistelecan tocmai pe asta se concentrează în De la stânga la stânga.

[viii] Aici se înscriu și aprecierile pe bună dreptate negative ale lui Alex Cistelecan în legătură cu organizarea partidului Demos: ,,doar așa, ținute adică în aula universitară, reuniunile de partid pot fi contorizate drept cercetare științifică, iar publicul viitoarei formațiuni e gata constituit și racolat din studenți captivi.” (Op. cit., p. 53)

[ix] Dacă libertatea de exprimare garantată prin lege ne permite să exprimăm ceea ce gândim până la capăt, chiar dacă la capitolul autoritate stăm prost, acest conservatorism proiectat de Șiulea ca opțiune personală în 2003 este însuși ,,stângismul” lui Vasile Ernu din 2019.

[x] Alex Cistelecan, De la stânga la stânga, Editura Tact, 2019, Cluj-Napoca, p. 75.

[xi] Idem, p. 77: ,,deși vehementă, atitudinea lui Patapievici față de modernitate nu e deloc clară, bazându-se pe o distincție abisală între o modernitate bună (spirituală) și una rea (materială), care ratează tocmai conexiunea dintre cele două și sfârșește astfel caraghios prin a slăvi, de pildă, principiile filosofice ale liberalismului, condamnând în același timp actualizarea sa socială, individualismul modern.”

[xii] Idem, p. 105.

[xiii] Idem, p. 117.

[xiv] Idem, p. 142.

[xv] Idem, p. 154.

[xvi] Idem, p. 176.

[xvii] Idem, p. 198.

[xviii] Idem, p. 251.

[xix] Idem, pp. 254-255.

[xx] După cum se poate vedea din contribuția subsemnatului la subiect: Hidra fara capete, vezi https://vicuslusorum.wordpress.com/2017/06/08/hidra-fara-capete/.

[xxi] Alex Cistelecan, De la stânga la stânga, Editura Tact, 2019, p. 335.

[xxii] Idem, p. 377.

[xxiii] Idem, p. 392.

[xxiv] Idem, p. 394.

[xxv] Idem, p. 404.

[xxvi] Idem, p. 409.

[xxvii] Idem, p. 416.

[xxviii] Nu în ultimul rând, mă simt nevoit de împrejurări să fac câteva aprecieri despre ceea ce are în comun cu adevărat stânga intelectuală independentă, provenind din pătura medie a orașelor mari din România, cu dreapta conservatoare, libertariană sau neoliberală, nu neapărat mai înstărită de pe urma statutului social dobândit sau moștenit, prin a apela chiar la excluderile explicite pe care le face Alex Cistelecan în câteva locuri din cartea sa. Problema centrală, momentan insurmontabilă după mine, este aroganța antisocială, sfidătoare, aerele de ciocoi în blugi pe care le afișează dezinvolt intelectualii români față de confrații lor eseiști, romancieri, politologi, economiști, traducători sau, pur și simplu, scriitori, cu toții mici-burghezi aspiraționali și cu apucături de lifestyle hipstăresc. Alex Cistelecan nu face excepție de la această regulă nocivă de socializare, din păcate. Urmăriți numai cum este maltratat simbolic, practic umilit public, Emanuel Copilaș în notele de subsol de la pagina 7 și încă o dată la pagina 245: în cazul primei ocurențe, Copilaș scrie tone de maculatură pesemne ,,relevantă statistic”, iar în a doua se face vinovat de ,,nelipsitele conspecte fugitive (și totuși șchioape)”. Dacă Emanuel Copilaș ar fi doar un grafoman care își strânge orice recenzie în volum, de unde nevoie, totuși, de a-l menționa? Sunt, vai!, atâția universitari români anonimi care își construiesc CV-urile doar din așa ceva, unii poate chiar mai antipatici și mai influenți instituțional (toxic de impunători) decât autorul timișorean. Poate pentru că Emanuel Copilaș a scris câteva cărți cât de cât demne de atenție, care, între considerațiile realmente necesare despre contribuțiile ideologice ale unor Florin Abraham sau Marius Ghilezan, ar fi meritat o analiză onestă marca Alex Cistelecan. Tot câmpul românesc de stânga ar fi avut de câștigat și, de ce nu?, inclusiv Emanuel Copilaș, dacă ni s-ar fi demonstrat unde e hiba cu scrierile sale. Al doilea intelectual executat în doi timpi și trei mișcări într-o altă notă de subsol (nu întinăm etajul superior al paragrafelor dense cu numele lor), de data aceasta la pagina 127, este francezul Claude Karnoouh, cu o ,,evoluție regretabilă” în spațiul public românesc (presupun că vorbim despre comentariile adesea aiuristice și vulgare, nu doar sexiste, de pe rețelele de socializare și nu despre altceva), care ,,deja în 2001 Karnoouh dorea o <<aprofundare>> și integrare a marxismului într-o viziune heideggeriană asupra modernității ca esență a tehnicii și uitare a ființei”. E și aceasta o formă de idealism ca oricare alta, fără îndoială. Problema cu această mențiune critică este că nu mai departe de 2015, cele mai strălucite minți ale stângii de pe Critic Atac, de la tranzit.ro, unii dintre ei autori de casă ai editurii Tact, s-au strâns ceremonios în Club A pentru a-l sărbători pe antropologul și publicistul progresist Claude Karnoouh la împlinirea frumoasei vârste de șaptezeci și cinci de ani, doar pentru ca, la puțin timp după aceea, să se dezică de el prin jigniri și atacuri la persoană, de pretinsă factură ideologică. De când a ajuns înjurătura între intelectuali ocupație hermeneutică? Cred că până și lui Claude Karnoouh i s-ar fi cuvenit măcar cinci pagini în De la stânga la stânga. Pentru a ne reprezenta însă mai precis cum se practică jocul contraproductiv și umoral de a elimina sau a susține pe unii și alții din interiorul grupusculelor stângiste românești, înainte de a realiza orice altceva minimal la nivel colectiv, amintesc aici o experiență irelevantă, dar care indică gradul de autosabotare conștientă a stângii independente: în anul academic 2016-2017, un marxist român ajuns în etate, obscur și atipic în felul lui, fost cercetător la Academia Română, Alexandru A. Popovici, susținea săptămânal un soi de curs liber de economie matematică marxistă. Nu discutăm aici meritele acestui demers sau cărui scop îi servea realmente, dar Alexandru A. Popovici este unul dintre puținii marxiști activi la cel mai înalt nivel teoretic în ultimul deceniu de existență al Republicii Socialiste România (vezi doar acest articol: https://drive.google.com/file/d/0BxTzm4GExWlobTY1a3FyWms0NU0/view). To cut a long story short si pentru că nu stabilim aici cine, cum și de ce e un marxist mai respectabil (whatever that means), cu toate că Alexandru A. Popovici a trimis aproape săptămânal invitații prin mail, timp de opt luni, menționând locul, ora și subiectul abordat de fiecare dată, majorității stângii intelectuale independente, nimeni, în afara cunoscuților săi, nu a răspuns e-mailului și nu s-a prezentat măcar din curiozitate, dacă nu din alt motiv, la vreuna din întâlnirile sale. Adevărul tragicomic al stângii românești independente este că, dacă nu publici în reviste sau edituri străine (pentru epatarea prestigiului local, intrat la apă de ceva vreme), nu apari pe micul ecran și nu bei bere cu ea la masă, poți să fii însuși Marx și, totuși, nu ai cum și de ce să exiști realmente pentru ea. Când intelectualii se tratează atât de disprețuitor între ei (și asta se întâmplă mai ales când refuză să se citească unii pe alții), deși sunt la un click distanță în materie de comunicare nemijlocită și schimb de idei, te întreb sincer, avangardă prezumtivă a proletariatului, ce vei avea tu să-i spui unui muncitor care corespunde, numai din întâmplare, exact profilului așteptat din broșurile și articolele stângiste pe care le citești, le traduci sau le redactezi personal? Oricum ar fi și orice i-ai zice, proletarul va simți prin toți porii ființei sale că nu faci parte din clasa lui, nu-l înțelegi cu ochii săi și nu aveți nimic de împărțit, la finalul zilei grele de muncă, decât, pare-se, o ură reciprocă și sănătoasă de clasă.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | 2 comentarii

Coloniale românești la vrac


Intitulată Epoca de mijloc (Editura Tact, 2019), cu o copertă în care un mamut înfiorător se confruntă cu o (jumătate de) familie proletară, purtătoare de cazma (în loc de lance), vulnerabilă prin definiție, ultima carte a jurnalistului Costi Rogozanu e o trecere în revistă a materialelor sale gazetărești scrise începând cu anul 2013. Dacă acestea sunt doar o parte sau toate adunate la un loc contează mai puțin. Stilul face omul, după cum se știe. Dacă Rogozanu ar scrie patru mii de pagini de notații zilnice pe teme politice, lucrurile ar sta probabil tot așa cum le descrie în introducere autorul: ,,Cartea e plină de ambiguitatea și graba stilistică a scrisului cotidian ca job. Stilul e măcinat de perpetua nervozitate generată de un mediu de dreapta continuu provocator, dar și de simpla rutină a muncii plătită lunar.” (p. 18) Maniera de a scrie a lui Costi Rogozanu este mai degrabă una injectată de o deprimare bine temperată decât de nervozitate explicită. O atitudine de ins consumat de mediocritatea monotonă a vieții de zi cu zi, care găsește refugiu într-un soi de nemulțumire rugoasă – de detectiv care fumează câte două pachete pe zi din filmele americane de gen – se întrevede din paginile cărții. Rogozanu este plictisit de exasperare și exasperat de plictiseală în același timp, însă notația sa are un nu-știu-ce de film noir, ceea ce îi dă scrisului său un aer enigmatic și, cine știe?, chiar romantic. Rogozanu este un dur pentru că are un suflet mare, el plasându-se de partea bună a lucrurilor, care nu se referă nici la vreun adevăr metafizic sau la altul terestru, ci la suma realităților oamenilor simpli. Rogozanu dă glas vocii mute (de aici și ironia ca armă a înfrânților din oficiu) a celor care nu apar de regulă la televizor și nu știu să scrie calofil. Poate chiar nu știu să scrie deloc, dar prea puțin contează asta. Repetitivitatea din fraze se recunoaște cu ușurință și-n idei.

Cum vede lumea Rogozanu, acuzat de unii de comunism și de alții mai binevoitori de stângism? În primul rând, Costi Rogozanu nu este doar un jurnalist de stânga (sau, dacă am înțeles bine, singurul jurnalist de stânga), ci poate unica prezență cu mesaj social dintre cele care se preumblă prin studiourile de televiziune din România (dacă îl excludem pe Dragoș Pătraru, dar acesta nu e jurnalist și, vai!, nici intelectual). Ceea ce se desprinde din mai toate comentariile sale la subiectele zilei este tocmai lipsa politicului și socialului tratate serios din mainstreamul gazetăresc românesc. Situându-se din start în răspăr cu clișeele de dreapta, care sunt omniprezente în spațiul public de acum, există riscul ca intențiile sănătoase ale pozițiilor sale să cadă în extrema cealaltă, a stereotipurilor, să le zicem, de stânga, de această dată. De fapt, ce stânga apară Costi Rogozanu? Sigur, nu e cea a unui Ilie Șerbănescu, care deplânge puterea economică de odinioară a României socialiste – ceea ce e un mit ca oricare altul –, dar nici zeama ideologică a ONG-urilor care pretind că iau bani europeni ca să curețe România de șomeri și sărăcani (vezi cazul Dan Barna), eliminând poate direct pe săraci și șomeri ca ființe prezumtiv raționale, cu drepturi și libertăți cetățenești garantate de stat. Pentru Costi Rogozanu, România tranziției anilor 1990-2000 a fost un waste land de dereglementare economică virând înspre haos social: sărăcia explozivă a fărâmat țesuturile sociale și a aruncat în aer familia conservatoare românească. Interlopul este eroul clasei noi apărute atunci – afaceriștii mici și mijlocii. Următorul deceniu a dus la finalizarea transplantului de neoliberalism și austeritate europene, sub oblăduirea NATO și apoi UE. Exilul pe considerente de supraviețuire a depășit procentual orice creștere economică realizată după 2000 până în 2008, când începe Marea Recesiune. Prezentul de după 2013 este, în schimb, sinistru la modul comic: pe de o parte învingătorii capitalismului de periferie, compuși din corporații, IT-iștii și un firav capital autohton, neplătitor de taxe și impozite prin excelență, demnitari și funcționari înalți ai statului, jandarmi, polițiști, ofițeri din armată și de servicii secrete, medici (mai nou și doctorii reali, nu doar cei cu diplomă postpostuniversitară, intră în categoria celor binecuvântați de soartă), pe de altă parte pegra ratată a bunului capital: angajații mărunți și medii din birocrația de stat, care o duc ceva mai uman decât masa zdrobitoare numeric a celor 80% dintre proletarii cu salariul minim pe economie. Primii se bucură de pensii grase la 45 de ani, trăiesc din rentele apartamentelor pe care și le-au achiziționat între timp sau continuă să se ocupe de afaceri nefiscalizate cu marje de profit de cel puțin două cifre. Ultimii fac eforturi disperate să-și plătească facturile la căldură iarna, să-și cumpere medicamente de strictă necesitate și pesemne să-și ascundă dantura lipsă. Primii sunt clasa de mijloc cât o unghie de lată: deși antidemocratici și/sau cleptocratici prin mentalități și rele practici deja dovedite penal, aceștia votează cu visul neoliberal românesc, fie că acesta este reprezentat de Traian Băsescu, Klaus Iohannis sau, dacă lucrează în office-uri cool, cu oricine e pe rampa de lansare a USR-ului. Reduși intelectual și primitivi în gândire, aceștia îi înjură cu blesteme acre, în răsunet de manea corporate, pe săraci pentru că, ghici ce?, put și mor de foame, deși cei din urmă mai activează productiv cât de cât pe undeva, făcându-se utili societății prin fabrici de textile, service-uri auto sau car wash-uri cu plată minimă la negru. E greu de zis care dintre tabere e mai fals habotnică, mai lipsită de educație (și nu ne referim la cumpăratul lacom de diplome), dar, ceea ce este sigur, clasa de mijloc și elita compradore iubesc să se tragă în poză cu orice vine din Vest și să se declară extaziați când poartă șapca lui Trump, token-ul de ungere a stăpânilor de adevărații stăpâni la colț de Dunăre cu Rusia. Între timp, armamentul american se cumpără fără comentarii și serviciile secrete conduc pe față țara, simuland cu gâfâieli democrația. Împotriva acestei polarizări totale, nu doar materiale, se ridică stângismul lui Costi Rogozanu, care pare mai curând un liberal laic de rit keynesian de pe vremuri, nicidecum bolșevicul de serviciu al presei românești, turbată și descentrată spre o dreaptă vestică, dar aplicată și trăită intens, în spirit colonial. Din punctul de vedere al analistului Costi Rogozanu, fie că te cheamă Manda, politician-afacerist-mafiot de Dolj, fie că te numești Gabriel Liiceanu, negustor de cărți ajuns milionar, nu parfumul sau balsamul consumate de ei fac diferența reală dintre aceștia doi (presupunând că Don Manda nu adoră și el luxul, ceea ce nu credem) și restul populației, ci asemănarea de clasă: veniturile uriașe față de clasa celor de jos, multitudinea tarată, România aia rea și pestilențială, spre deosebire de româniile ok ale celor avuți. Prin românii bune se înțelege spațiul de confort al diferitelor franjuri profesionale care alcătuiesc clasa de mijloc și îi dau sens celei de top, aceeași care impune direcția generală de marș forțat prin fața tribunei Fratelui Capital.

Cine cântă în strună neoliberalismului autohton? Sindicatele, patronatele, serviciile secrete, ambasadele și camerele lor de comerț, presa de toate culorile politice ale mogulilor sau patronilor media oportuniști de ieri sau de azi (unde, permiteți-mi răutatea, lucrează și Costi Rogozanu), ONG-urile, intelectualii publici, tehnocrații din ministere și universități centrale sau de provincie, micii șefi din aparatul de stat, de la toate nivelurile sale, în general, tot ceea ce sare de un venit oarecare, pe cale îl putem stabili, să zicem, la cuantumul minim de două-trei salarii medii pe economie. Cine stă în spatele lor, protejându-i cu aripa sa pufoasă și o pereche de gheare ascuțite la nevoie? UE, NATO și, îndeosebi, capitalul transfrontalier, adeptul austerității pentru unii deja loviți de penurie. Simplitatea acesei viziuni rogoziene este utilă demonstrativ și analitic, mai ales că probele se acumulează în ritm de cotidian, dar perspectiva e prea comodă cumvă. Contradicțiile grave dintre deținătorii puterii nu par să existe cu adevărat, ceea ce ne miră (doar) sub aspectul netezimii și clarității vieții sociale ce rezultă de aici, în care știința nu prea crede. Anticorupția, care a fost și este un fâs în stricatul Est, traversează tensiunile din interiorul clasei de mijloc și a elitei românești, funcționând ca o reglare de conturi între tabere adverse, sub umbrela mincinoasă a legii, dar puterea trece, totuși, dintr-un punct în altul vecin, fără ca 90% din electorat să simtă diferența. ,,În concluzie, nu trebuie scăpată esența luptei antidemocratice între partide și unele instituții. Partea partinică funcționează ea însăși din ce în ce mai straniu, cu partide-fantomă în ajutor. Partea instituțională speră la o nouă susținere în forță a Vestului. Democrația liberală e un apendice inutil în oricare dintre situații. Nu e nevoie de paradă de democrație, se pot face bani și fără, se pot schimba puteri și fără alegeri.” (p. 101) E aici o vână de persiflare a cinismului elitelor care nu convinge pe de-a întregul: dat fiind contextul, de ce masele sunt atât de pasive atunci, dacă deținătorii de capital și clasele medii fac front comun pentru mica lor Românie, segregată, stat-în-stat, geopolitic antirusă? De ce nu avem revolte? Oare condițiile materiale nu sunt suficient de rele? Sunt mulțimile constitutiv conservatoare, ca în citatul din Troțki de la pagina 333? Cele patru milioane de români, care supraviețuiesc din muncă prost remunerată în Vest, nu o duc strălucit nici acolo, dar votează furibund cu dreapta neoliberală turbo de acasă sau cu platforme curat reacționare locale. Explicațiile lipsesc, dar ele, în fond, nici nu au ce căuta într-o carte de tipul acesteia. Demascând și dinamitând Newspeak-ul de dreapta, osificat prin oficializare tehnocrată și obscen prin sloganuri, Costi Rogozanu, care se teme de fascism ori de câte ori observă disprețul de clasă verbalizat și la lucru în România, își face datoria. ,,Avem nevoie de acești demagogi buni care să lupte cu astfel de inerții conservatoare profunde. Spaimele și fricile ipocrite de iliberalism, fake news și alte prostioare sunt doar gaz pe foc. Energiile se pot canaliza progresist, pot da speranțe, doar cu obiective clare: redistribuirea nu mai e de ajuns, există o dorință de masă de schimbare radicală; ei bine, acest radicalism trebuie construit cum trebuie, nu grupat cu trucuri vechi și periculoase: tentații naționaliste, xenofobii și altele asemenea.” (p. 334) Epoca de mijloc conține și câteva analize de film românesc care, în ceea ce mă privește, fac deliciul cărții, Rogozanu decopertând cu măiestrie fobiile, obsesiile și ipocriziile middle-class de la noi. Una peste alta, cartea e o lectură necesară în spațiul liber de dreapta, atât cât mai e, din România.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXXIII


(Romanul Louis Lambert nu a fost tradus în limba română până în anul 2019. Ne-am folosit de ediția în limba franceză de la beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-85.pdf)

Louis Lambert (Studii filozofice – 1832)

Jumătate autobiografie a primei tinereți, străbătută de sărăcie și izolare afectivă, jumătate sistem filozofic in nuce, Louis Lambert nu doar că iluminează Comedia umană prin expunerea fățișă a ideilor fundamentale din sistemul balzacian, dar, pe baza principiului vaselor comunicante, seva sa trece în Proscrișii, Séraphîta, Pielea de sagri sau chiar Copilul renegat. Vitalitatea explozivă a primelor compoziții mature balzaciene nu este depășită nicidecum, cel puțin din punct de vedere estetic, de finețea analizei, trama arborescentă sau comentariile sagace social din operele sale de după 1840. O energie indicibilă, un magnetism textual subreptic, un echilibru care provine din abundența și intensitatea senzațiilor purificate ale tinereții ating fiecare pagină din Louis Lambert. Personajul eponim Louis Lambert se naște în 1797 ca unicul fiu al unei familii de tăbăcari în Montoire, un orășel din Vendomois coborând adânc în feudalitate. Louis nu este Wunderkind-ul romantic al epocii, ci copilul minune și întârziat al secolului al XVIII-lea, veacul Luminilor curioase, dar încă nu desprinse de tenebrele metafizicii pe de-a întregul, riscând, prin purismul excesiv al aspirațiilor, să cadă în păcatul altor construcții și ansambluri metafizice. Începând cu vârsta de cinci ani, Louis Lambert putea citi Vechiul și Noul Testament, din care sufletul său amorf sorbea învățătura tezaurizată a mileniilor de monoteism iudaic și cult oriental. La vârsta de zece ani, acesta este trimis la unchiul său, un preot din Mer, o așezare situată între orașele Blois și Orléans. Ferit de urgia războaielor, băiatul intră la Colegiul Vendôme, unde este stipendiat de însăși Madame de Staël, spirit antinapoleonian, al cărei tată, totuși, a jucat rolul unui actor de prim rang în istoria Revoluției Franceze. Louis Lambert devorează cărți cu pofta insațiabilă a unui fanatic. În lipsa lor, acesta, conform naratorului, s-ar fi aventurat în lectura dicționarelor. De la paisprezece ani încolo, Louis Lambert este purtat pe aripile extazului și trăiește experiențe supranaturale prin simplul contact cu lectura. O anumită revelație a originii cuvintelor îi permite să perceapă izvorul lor material-istoric, în care fiecare vocabulă reproduce experiența de viață, atât prin sunet, cât și prin conținut, a unui înaintaș ireproductibil. Prin urmare, orice cuvânt este nu doar un palimpsest de sensuri, ci și un ghem de semnificații contrafăcute și contradictorii, în funcție de mareele imprevizibile ale istoriei, fără descâlcirea necesară a unui erudit filolog. În perioada de ședere în Mer, Lambert citește câteva mii de volume, culese din castelele și abațiile de prin împrejurimi în anii imediat următori Revoluției Franceze. Capacitatea de a absorbi simultan înțelesurile a șapte rânduri indică un geniu intelectual. Memoria sa, atunci când era ajutată de voință, își putea însuși aproape orice informație. Louis Lambert atinsese deja performanța de a avea o imagine mai limpede a lucrurilor în minte decât dacă simțurile sale ar fi fost expuse influenței aceluiași obiect. Un fel de a doua vedere o suplinea și o întrecea în acuratețe pe prima, cea biologică. Bătălia de la Austerlitz se derulează in vivo în imaginația sa, stimulată și accentuată de conlucrarea tuturor simțurilor. Aplecarea spre misticism și ocultism devine problematică de la această vârstă timpurie: Doamna de Guyon, maica chietismului, și Sfânta Tereza de Ávila, mistica spaniolă, îl îndrumă pe adolescent în drumul său spre maturizare. Madame de Staël își revede întâmplător elevul, stipendiat în continuare, plimbându-se printr-o pădure de lângă Paris, îmbrăcat asemenea unui cerșetor. Aceasta este răvășită de răspunsul profund pe care tânărul i-l oferă atunci când protectoarea sa îl întreabă dacă înțelege ceva din cartea pe care, în mod evident, o lectura avid, Paradisul și infernul a misticului suedez Emanuel Swedenborg. Louis Lambert o întreabă, în contrapartidă, dacă dânsa îl înțelege pe Dumnezeu.

În urma acestei istorii neprevăzute, tânărul ajunge elev la Collège de Vendôme între 1811 și 1814, salvându-se de ghearele Imperiului și ale Bisericii deopotrivă. Madame de Staël îi pierde urma, uitându-l curând, suma de o sută de ludovici plătită anual neînsemnând prea mult între avuțiile ei. Oratorienii se ocupau de formarea învățăceilor acestui colegiu distins pentru clasele medii. Iezuiții aduseseră pedeapsa corporală în Vendôme, tradiție pe care frații oratorieni o preluaseră și, nu în ultimul rând, o cultivaseră cu scop profilactic. În fiecare duminică, elevii erau măsurați din cap până în picioare și pedepsiți pentru lipsa curățeniei, probleme minore de sănătate și fapte de imoralitate. Un spirit cazon infuza viața domestică a școlii. Refectoriul părea desprins din Evul Mediu cu mesele sale lungi, geluite și încercate de secole. Anumite jocuri și întreținerea unor hulubi erau singurele distracții permise. Duminica economiile băieților mergeau pe mărunțișurile vândute la singurul magazin disponibil, creat ad-hoc pentru buzunarele lor. Apariția lui Louis Lambert în asemenea condiții atrăgea atenția și stimula fantezia. Dintre profesori, toți clerici în acele vremuri nesecularizate, se disting Părintele Haugoult, blând, însă mediocru, dar și Domnul Mareschal, directorul aspru al colegiului. Naratorul participă extaziat la familiarizarea unui cap de ,,academician”, cum era cel al lui Louis Lambert, reputat pentru protectoarea sa aristocrată, faimoasă, mai ales, pentru scrierile ei, cu o clădire atât de constrângătore prin zidurile sale groase și prin domesticirea atentă a oricăror porniri de libertate și a dorințelor de ieșire în aer liber din interiorul ei. Lambert este asociat de vocea auctorială cu Pico della Mirandola și Pascal. Deși naratorul era destinat de tatăl său studiului matematicii și ingineriei, acesta se împrietenește în scurt timp cu Louis Lambert, delectându-se amândoi prin lectura și trăirea poeziei clasice și feudale. Reveriile sunt atât de accentuate încât impresia de absență din lumea reală duce la izolarea celor două suflete pereche, poreclite poetul-și-Pitagora. Louis Lambert e tratat inițial cu dispreț și apoi cu nepăsare de restul colegilor. Trupul nedezvoltat, corespunzător unei sănătăți precare, nu egalează puterea interioară, nemistuită și secretă, a mușchilor. Louis Lambert poate ridica, sub imperiul propriei voințe, o masă atât de grea încât zece alți tineri nu o pot clinti din loc. Aglomerarea de atâtea calități este cumva explicabilă psihologic având în vedere admirația neștirbită a celui mai bun prieten al sau, naratorul însuși. Cei doi sunt de nedezlipit unul de celălalt pe perioada a doi ani. Atmosfera de la colegiu nu era propice pentru afirmarea sau dezvoltarea facultăților creative ale celor doi ucenici în ale cunoașterii: aerul fetid, încăperile sufocante, programul rigid și adesea absurd, temele greoaie și mecanice, toate acestea îl alienează pe Louis Lambert de colegii săi, atrâgând mustrarea profesorilor și batjocura confraților. Violența fizică și psihică produc, pe termen lung, idiotizare și degenerare fizică, crede Balzac, iar ministerul educației publice din viitor va trebui să ia măsuri drastice împotriva abrutizării minții și corpului ca practică oficială. Alimentația defectuoasă și frugală, dar și lipsa căldurii, a hainelor curate, noi și groase pe timp de iarnă, cruzimea unor colegi bătăuși, toate acestea aruncă o lumină crudă asupra unui peisaj destul de dezolant al unei epoci, totuși, clasice, pe care conservatorii de pretutindeni o deplâng cu fiecare altă generație. Încălțările erau atât de scâlciate și rupte pe dinăuntru încât majoritatea băieților experimentau dureri și răni permanente luni de-a rândul. Mănușile erau bunuri de mare preț în timpul anotimpului rece. Cu toate aceste inconveniente cărturărești, Balzac nu îi învinuiește prea mult pe profesori, care, expuși furiei și opoziției celor șaizeci de suflete recalcitrante, făceau față pe cât le permiteau puterile, nicidecum atât de încordate ca la vârsta adolescenței înfloritoare. Notele și trupul lui Louis Lambert, superior lui Werther pentru prietenul său îndrăgostit, sufereau împreună de pe urma acestui regim de detenție educațională. Revolta sa, dar și a celorlalți alumni, nu scădea din pricina asta, tăciunii opoziției mute arzând mocnit în continuare. Meditațiile îndelungate ale lui Louis Lambert seamănă cu o serie de evadări din planul cotidian în reflecții prelungite despre natura universului, inspirate mai degrabă de un geniu poetic nestrunit decât de o disciplină științifică oarecare. A gândi înseamnă a vedea intens, profund și panoramic. Împrumutând învățăturile lui Swedenborg în legătură cu unitatea gradată dintre spirit și materie, Louis Lambert credea în desăvârșirea ontologică a omului printr-un salt peste condiția sa actuală. Îngerul ca prototip al devenirii noastre antropologice este explorat și în povestirea filozofică Séraphîta, iar aceeași inspirație metafizică îi stăpânește sufletul lui Louis Lambert. Omul poate deveni, în urma unui exercițiu imens al voinței, un înger în deplinul sens al cuvântului. Prin cultivarea îndelungată a naturii interioare, în dauna celei senzoriale, ființa umană se poate detașa complet de lanțurile materialității exterioare. Geniul aparține unui sfere a spiritului la care accesul unei inteligențe necultivate, neprelucrate și grosiere nu poate avea niciodată loc. Între un spirit divin și intelectul comun distanța este aidoma celei dintr un orb și un văzător. Mistagogul Louis Lambert este iubit de către narator, cu care se identifică până la substituție, ceea ce ne poate duce în direcția unei concepții balzaciene înrudite. În calitate de elev, Lambert își lua libertăți de a traduce cum simțea din limba latină, cu toate că avea cunoștințe solide în materie. Discuțiile metafizice luaseră locul oricăror alte preocupări mai lumești, romanele și prezența feminină fiind egal de interzise la Colegiul Vendôme. Când în primăvara anului 1812, cei doi prieteni vizitează castelul Rochambeau, Lambert pretinde a fi văzut clădirea într-un vis avut cu o noapte înainte. Sufletul său călătorise, detașat de trup, prin acele locuri romantice. Materia este, în fond, penetrabilă de către spirit. Homo duplex este probat de însăși posibilitatea unei ființe gânditoare de a dormi. Sau poate, continuă Louis Lambert, omul se poate perfecționa prin carne, acordând noi forțe, altminteri necunoscute, unui suflet care nu se cunoaște decât în parte și difuz pe sine însuși. Spiritul se detașează de materie, dar se și amestecă cu ea, fără a o putea distruge, animând substanța. Chimia Voinței era calea regală pe care sufletul o putea urma pentru a se perfecționa. În acel an de grație și revelație, Louis Lambert scrie manuscrisul primei și ultimei sale lucrări, Traité de la Volonté, lucrare rătăcită ulterior și de negăsit. Prietenul său intim îi compară lucrarea cu descoperirile miraculoase ale unor Mesmer, Lavater sau Gall. Părintele Haugoult confiscă din întâmplare lucrarea, care se pierde, din nefericire, pentru totdeauna. Fidel acestei noi științe oculte, din care nu rămân decât amintiri disparate, fragmentate, povestitorul rezumă câteva dintre sclipirile de geniu al lui Louis Lambert, recognoscibile și în paginile tratatului. Voința este lichidul amniotic al rațiunii, iar voliția un act al aceleiași voințe. Rațiunea apare ca produsul voinței, iar fiecare gând ca un alt act al rațiunii. Astfel, forțele generetoare sunt Voința și Rațiunea, fiecare exprimată deopotrivă exterior și lăuntric. Voința domină Rațiunea, aceasta înflorind cu greutate și doar dacă este întreținută. Generalitățile balzaciene par naive la prima vedere. Un fluid electric stă la rădăcina Voinței, iar altul se găsește în nervi livrând gândurile la destinație. Fundamentele materialiste sunt, totuși, acompaniate de considerații metafizice. Două mișcări opuse asigură vitalitatea întregului în mișcare: acțiunea și reacțiunea. De pildă, în termenii subiectului uman, suma totală a voliților și ideilor noastre constituie acțiunea, iar suma totală a actelor exterioare formează reacțiunea. Dualitatea simțurilor noastre externe, recunoscută de anatomistul francez Bichat, corespunde dualismul lambertian. Prin întărirea ființei interioare și abstragerea din lumea simțurilor, spre paguba ființei exterioare, prima ajunge, după eforturi îndelungate, să se manifeste, de asemenea, în exterior, atunci când procesul de cristalizare angelică s-a finalizat. Aceste considerații se înalță, în fundal, pe tradiția grea de înțelesuri a trecutului: până în epoca târzie a feudalității, bipartiția afirmată și expusă de Lambert era confundată cu reprezentările religioase împământenite, iar, mai târziu, demonologia, astrologia judiciară și artele magiei negre duc mai departe neînțelegerea. Simpatiile și antipatiile câtorva artiști, savanți și oameni de stat celebri sunt mărturii cu privire la jocul din umbră al Acțiunii și Reacțiunii Voinței și Rațiunii, ambele forțe vii în natură. Există o faună și o flora, un sistem anatomic interior omului, la fel de organizat și ierarhic ca acela pe care îl regăsim la lucru, crede Balzac, în natura înconjurătoare. Fluidul electric al Voinței este tot material, în cele din urmă, dar lărgim cuprinderea materiei la orice formă de energie, iar orice fenomen paranormal îți află explicația în noua știință pe care ar fi inaugurat-o swedenborgianul Louis Lambert. Ființa Interioară poate fi eliberată prin eforturile aceleiași ființe umane de a se transforma pe sine. Oricât de imperfect era în realitate Traité de la Volonté, prolegomenele științei viitoare, în care Louis Lambert ar fi elaborat un adevărat sistem menit să explice mecanismele oricărei mișcări din univers în sfere diferite, fuseseră redate întocmai. Naratorul se arată parțial sceptic în raport cu această primă piatră unghiulară, deși brută, de la baza edificiului. Ceea ce este demn de menționat aici este faptul că arhitecții de sisteme (nu numai filozofice) au fost contemporani cu Balzac însuși, prima jumătate a secolului al XIX-lea fiind caracterizată tocmai de această nevoie sinoptică de sistematicitate. Sinteza științei totale era încă o aspirație legitimă în anticamera specializării cunoașterii curente. Opiniile asupra creștinismului practicat de Lambert sunt eretice, Iisus Hristos nefiind atât Dumnezeu-Fiul, cât o realizarea în carne a cuvântului, deci a spiritului interior. Primele secole de creștinism primitiv, în care martirii și sfinții populau luxuriant pământul, se definesc ca marea epocă a Rațiunii. Biblia este eminamente o colecție de texte în care națiuni antediluviene din Orientul Apropiat își topesc experiența personală ca mărturie pentru eternitate, dar înainte de mărturia biblică se situează străbunii acestor seminții revoltate, locuitori ai vârfurilor din Tibet. Primele cărți ale Vechiului Testament cuprind aventurile zguduitoare și aspre ale poporului evreu pe cale de istoricizare galopantă. Din punct de vedere politic, Louis Lambert acceptă resemnat și pasiv ordinea terestră aleatorie, gloria pământeană având tot atâta măreție cât poate fi înfrumusețat egoismul. În ultimă instanță, mișcarea din sufletul fiecăruia este rezultatul metabolismului dintre substanțele exterioare și relația existentă între creier, inimă și mușchi. Metamorfoza într-un înger rămâne, din nou, o posibilitate deschisă aproape oricui.

În 1814, cei doi prieteni se despart cu durere în inimă. După doar un an, Louis Lambert rămâne orfan de ambii părinți, care se prăpădesc subit, fără să aflăm dacă de bătrânețe sau boală. Tânărul geniu promițător se risipește trei ani la rând la Paris, unde unchiul său îi permite să își cheltuiască în voie cele câteva mii de franci pe care le primise moștenire. La începutul anului 1820, Louis Lambert, falit, se retrage la Blois, unde se îndrăgostește. Din experiența sa pariziană, naratorul reproduce câteva scrisori, emblematice, dar nici pe departe surprinzătoare în miile de pagini ale Comediei umane. Impresia generală este că în Paris, acolo unde moda și banul dirijează toate activitățile omenești, un spirit dedicat de dimineața până la miezul nopții exercițiului cunoașterii și studiului dezinteresat nu poate subzista minimal din pricina sărăciei, care, până și ea, se menține tot cu bani. Disprețul celor relativ avuți și ahtiați după plăceri diverse este ucigător pentru o constituție interioară delicată, mai ales când acest dispreț se traduce prin ostracizare. În plus, științele sunt mult prea divizate și înguste academic, iar viața politică apare ca suma nulă a unor interese divergente și futile. Specia nu a făcut nici un progres real din anii regalității feudale, iar, după prăbușirea lui Napoleon, viitorul se anunță ca un deșert al plebei. Studiul naturii și raportul său cu Dumnezeu îl pasionează și dezarmează totodată pe ambivalentul Louis Lambert, care se plânge că nu vede general universalul din toate cele ce sunt. Un filon reacționar e ușor detectabil în aprecierile despre politică și soarta societăților în aceste rânduri de corespondență. Swenderborg, acest ,,Buddha al nordului”, ajunge să-i subjuge toate gândurile lui Louis Lambert. În planul vieții personale, Lambert o curtează asiduu pe domnișoara Pauline de Villenoix, nepoata unui evreu bogat, Salomon, care strânsese o avere considerabilă din activități pesemne comerciale. Pauline era sub protecția unui unchi iubitor și binevoitor, domnul Joseph Salomon, care își dorea să o căsătorească cu un bărbat de la vârful societății, pair și nobil opulent. Cinci fragmente din corespondența de dragoste a lui Louis Lambert sunt transcrise de binevoitorul său prieten. Afinitatea sufletească și aprecierile mistice ale tânărului îndrăgostit se întretaie cu declarații patetice firești.

În 1823, naratorul se întâlnește, în drum spre provincia Touraine, cu unchiul fostului prieten de la colegiu, domnul Lefebvre, de la care află, stupefiat, că mintea briliantă a lui Louis Lambert se prăbușise, între timp, în prăpastia fără fund a nebuniei. Tânărul își pierduse mințile de fericire, cu o zi înainte de oficierea căsătoriei. Tensiunea plăcerii mereu amânate și fericirea prea mult așteptată îi năruiseră trupul și îi afectaseră, până la detracare, creierul. Povestitorul se hotărâște brusc să-și schimbe drumul și își vizitează prietenul convalescent. Acesta se afla sub îngrijirea nevestei sale, care era, în mod curios, fericită cu viața ei actuală. Louis Lambert avusese parte de câteva zile luminoase, când își revenise din starea de adormire a minții, în ultimii ani. Călătoriile în Elveția și asistența celor mai străluciți psihiatrii, într-o vreme în care psihiatria nu se înființase ca domeniu de cercetare normativă, nu ajutaseră la ameliorarea stării generale de sănătate a pacientului. Între soți există o simbioză stranie a sufletelor, cu toate că doamna Lambert nu dădea semne a-și fi pierdut, totuși, mințile. Louis își petrecea zilele fie dormind, fie stând de veghe în picioare, vegetând în mrejele unor reflecții fără obiect palpabil. Prietenul sau îl aude zicând ,,Îngerii sunt albi”. Asemenea impresii fuseseră notate de iubitoarea Pauline. Din cele douăzeci de două de aforisme și sentințe reproduse în roman aflăm ansamblul sistemului lambertian: în creier se absoarbe fluidul de energie pe care îl numim materie; puterea simțurilor, care sunt derivații ale văzului, se trage din lumină, cea care, variind prin număr, dă formă materiei; dincolo de rațiune și voință, Logos-ul, element neintrodus până acum, este cel care generează substanța sau materia; orice expresie exterioară a voinței este experimentarea unei forțe naturale; voința și credința sunt dominate de Idee, care se dispune vertical, instinctul fiind jos, abstracțiile revenind la mijloc și ,,specialismul” (de la speculativ sau oglindere, deci mijlocire, a Divinității) pe cea mai înaltă poziție a scării ontologice, la care puțin membrii ai speciei se înalță; prin trecerea graduală de la natural (instinct) la abstracții (spiritual) și, în cele din urma, la specialism (divinitatea), omul se transforma pe sine în altceva, treptele ființei zoologice și apoi spirituale figurand ca variate. Mișcarea este, prin urmare, numărul în acțiune. În spatele Mișcării, Logosul adastă. Armonia este relația echilibrată numeric dintre parte și întreg. Numerele produc facultăți sau determinații ale diverselor mișcări care ființează. Unitatea în diversitatea mișcării este Dumnezeu. Mișcarea este mijlocul, Numărul apare ca rezultat, iar întoarcerea ambelor la Unitate e Dumnezeu. Doi, trei și șapte intră în componența semnelor spirituale. Aceasta este suma înțelepciunii finale a lui Louis Lambert, care moare în brațele femeii alese pe 25 septembrie 1824, ducând în mormânt un mister și o împlinire în altă ordine decât cea mundană. Castelul Villenoix zace în ruină, stăpâna sa așteptând clipa în care se va reîntâlni cu Louis Lambert, magul absolut.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXXII


(Operele literare Un prince de la bohêmehttps://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-51.pdf,  Jésus-Christ en Flandre – https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac_68_Jesus_Christ_en_Flandre.pdf, Les Maranahttps://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-75.pdf nu au fost traduse în limba română până în anul 2019. Copilul renegat apare în volumul Jean-Louis, Editura Eminescu, București, 1984, traducere de Teodora Popa-Mazilu, pp. 251-348)

Un prinț al boemei (Un prince de la bohême – Scene de viață pariziană, 1840)

Scriitoarea Dinah de La Baudraye (cf. Muza departamentului), femeia cu personalitatea cerebrală a unui bărbat, își propune să-i citească o ultimă creație literară, culeasă din tumultoasa viață pariziană, altui meșteșugar al condeiului, Raoul Nathan, moment în care acesta, întrerupând-o, relatează o istorioară picantă cu un subiect nemaiîntâlnit: boema ca mod de viață este descompusă în elementele sale formatoare. Pentru Balzac, boemul este încrucișarea unor fantezii bizare, asemenea unor creaturi fabuloase din bestiarul medieval: dandy în înfățișare, aristocrat prin strămoși și purtări impecabile, artist în simțiri și sălbatic ca un cavaler medieval în administrarea vieții cotidiene, desconsiderată din capul locului. Cinismul boemului este morala omului tare, al stăpânului și al fiarei, al Supraomului nietzschean care își condamnă semenii la o inferioritate de care nu sunt vinovați decât prin născare. Boemia nu se referă la acel teritoriu central-european binecunoscut, ci la tărâmul talentelor epuizate înainte de vreme, prea coapte pentru a mai da rod, pe care timpurile moderne nu le pot stoarce fertil de energia lor colosală, prilej pentru care boemul își cultivă cu fanatism risipa și ratarea. Nathan construiește portretul romantic al unui dandy libertin și dezabuzat, mândru ca un păun, sărac și impasibil ca o criptă de mormânt, al cărui nume real se înșiruie neverosimil de șerpuitor: Jean Anne Victor Benjamin George Ferdinand Charles Edward Rusticoli, conte de la Palferine, a cărui familie cobora până la anul 1100 și care se distinsese prin fapte de arme remarcabile pentru coroana Franței. Contele de la Palferine, un personaj oscarwildian avant la lettre, vesel și degajat în comportament, ia peste picior bancheri din familia Lafitte, lasă tinere însărcinate fără urmă de regret, jignește și persiflează aristocrați lipsiți de distincție sau batjocorește în față burghezi impozanți, iar nimic din toate acestea nu-l costă ceva, reprezentările sociale ale mercantilismului neaccesând fondul individualității sale. Abia întâlnirea dintre contele de la Palferine, extras de otravă din seva saloanelor pariziene opulente, și Claudine Chaffaroux îi deschide largi ochii doamnei de La Baudraye cu privire la orizontul capitalei, de milioane de ori mai nuanțat, mai imprevizibil și mai greu de suportat decât existența lentă de provincie cu care aceasta era obișnuită. Claudine era o prințesă a scenei, singurul tip uman în care aristocrația mai putea vibra după 1830, crede Balzac. Publicul relativ larg o cunoștea cu numele de artistă Tullia, dansatoare reputată. Aceasta se transformă din regină, prin alambicul dragostei, într-o sclavă, devotată ca un credincios zeului său crud, a mândrului de la Palferine. Îi plătea datoriile pe ascuns, se ocupa de bunăstarea amantului ei și, dincolo de gesturile ei de iubire, suporta insultele și aerele sale sfidătoare. Atunci când de la Palferine o izbește din greșeală de marginea șemineului, iar doctorul Bianchon îi recomandă actriței de teatru vulgar să își tundă minunatul păr ca soluție (fantasmagorică) de vindecare a unui abces cranian, Tullia preferă să moară decât să-l văduvească pe amant de plăcerea contemplării podoabei capilare (asistăm la mitul biblicului Samson pe dos). Din fericire, Claudine supraviețuiește miraculos. Charles Edward nu este încă un monstru, ci un hedonist virând înspre sadism. Într-o zi îi dă de înțeles că legătura lor nu mai putea continua dacă Tullia nu își însușește manierele și poziția socială a unei mari doamne aristocrate. Claudine se căsătorește atunci cu scriitorul du Bruel, al cărui nume real este de Cursy, detaliu al fățărniciei naturale pe care o au artiștii de orice soi. Tullia își desăvârșește rolul de femeie fatală a scenei dansând la Operă. Unchiul ei, un mic-burghez îmbogățit rapid, îi pusese deoparte o mică avere. În 1829, Tullia se retrage din lumina scenei, damnabilă pe atunci, pe care o onora în calitate de actriță. Charles Edward era probabil ultima ei pasiune în materie de bărbați, deși meseria de curtezană o marchează până în măduva oaselor. Deși du Bruel își adora soția, Claudine nu avea nici un motiv să-și ascundă de soțul ei, nici măcar în ochii lumii, viața ei separată, scandalos de cinică, cu de la Palferine. În trei ani, Tullia reușește să ajungă în preajma doamnelor din familia regală, având deja reputația unei burgheze sobre. Du Bruel începe să aibă succes în cariera sa de autor de vodeviluri. Căsnicia lui suferă la capitolul reciprocitate a iubirii și egalitate a autorității: Claudine avea întotdeauna ultimul cuvânt în orice privință. Voința controlată rațional și instinctul logic sunt explicațiile oximoronice pe care la găsește naratorul pentru lămurirea resorturilor din natura femeii, dacă o asemenea categorie eterată într-adevăr există. Femeie nu este nici frivolă, nici capricioasă decât în aparență. Urmarea acestei superiorități preraționale, dar tocmai de aceea suprarațională, întrucât feminină, este ca Tullia să obțină, prin tertipuri și vânzarea propriului trup, ceea ce primise ca însărcinare de la divinul conte: du Bruel primește Legiunea de Onoare, diferite ordine monarhice, e ales deputat și șef peste un departament, membru al unui institut al Academiei, pair al Franței, toate pentru ca fosta balerină să se prezinte în societatea înaltă în calitate de ,,contesa du Bruel”. La Palferine nu este nici de această dată răvășit de această inegalabilă performanță socială, Crucea Sudului din sfera cerească părând un dar ca oricare altul dacă Tullia i l-ar fi oferit. Orgoliul nu se hrănește decât din alte și alte victorii de durată, cu cât mai grele, cu atât mai dorite. Nu este clar dacă La Palferine s-a mai învoit a fi iubit de umila Claudine, dar doamnele din marea societate sau care aspiră la asemenea distincții, cum ar fi marchiza de Rochefide sau talentata Dinah de La Baudraye, trebuie să înțeleagă pericolele de nestrăbătut cu mintea, și de neînfăptuit în circumstanțe prozaice, ale condiției superioare înnăscute pe care o deține oricând aristocrația.

Iisus Hristos în Flandra (Jésus-Christ en Flandre – Studii filozofice, 1846)

Parabolă medievală, inspirată dintr-un basm popular flamand, povestirea de față redă în tușe romantice apariția miraculoasă a lui Iisus Hristos în Brabant. Insula Cadzand, în care orașul Middelburg apare ca o fortăreață protestantă, este despărțită de continent prin canale care nu prefigurau gradul de organizare geometrică pe care îl deține relieful olandez în timpurile noastre. O barcă de pasageri trecea de câteva ori pe zi între insula Cadzand și orașul Ostend. Din cei șapte călători aleși aflați la bord, patru se trăgeau din cele mai distinse familii aristocratice: un cavaler cu doi ogari, o domnișoară, cu uliul ei așezat elegant pe încheietura mâinii, și mama ei bogate (doamna de Rupelmonde, stăpână peste șapte fiefuri și un baronet), dar și un cleric de rang înalt. Ceilalți trei constau dintr-un burghez care își transporta o mică avere într-un cufăr, un învățat de la una din universitățile țării și, ultimul, un copist. Restul suflării omenești, amestecată de-a valma, cuprinde un soldat bătrân, o tânără muncitoare și copilul ei, o alta îmbătrânită, cu un fiu de zece ani alături, un țăran și odrasla sa, dar și o cerșetoare. Săracii erau cu toții sincer evlavioși, deși poate nu atât de curați din punct de vedere teologic. Ultimul dintre cei adunați pe această miniscenă a ierarhiei feudale era necunoscutul Iisus Hristos, calm, senin, străin și imperturbabil. În timpul trecerii peste ape, norii grei se descătușează, iar o furtună groaznică îi amenință cu moartea pe călători. Este ocazia fatală pentru ca firea oamenilor să se descopere în toată goliciunea ei: cei sărmani se avântă în rugăciuni aprinse, dar își acceptă soartă fără păreri de rău, în vreme ce bogații oferă un spectacol jalnic de lașitate și necredință, în frunte cu episcopul necredincios, care se gândea cu dor la nevasta lui. De o parte a bărcii sufletele se chinuiau în agonia spaimei celei din urmă, iar în cealaltă sclipiri lacome și sceptice se ghiceau în ochii celor condamnați. Atunci când barca se apropie de țărmul burgului Ostend, străinul se descoperă ca fiind Iisus Hristos, amintindu-le că aceia dintre ei care sunt credincioși vor păși peste ape teferi și nevătămați, iar pentru ceilalți genunea își va îndeplini misiunea. Oropsiții sorții sunt primii și singurii salvați de ei înșiși. Iisus Hristos se învrednicește numai să-i aducă la liman pe marinari. În locul în care pașii lor au atins pentru prima oară țărmul, creștinii dovediți ridică o mănăstire, închinată milei divine, dar care, revenind în plină modernitate, odată cu invazia franceză din 1793, își pierde moaștele, puse la adăpost – și, astfel, uitate – de către călugării locului. Din vechea așezare supraviețuiseră zidurile, arhitectura medievală și grandoarea unor timpuri apuse, pentru care naratorul recunoaște o pasionantă slăbiciune sufletească. Cutreierând prin acele locuri la 1830, aceeași voce auctorială, înveșmântată în reverie, trăiește o epifanie când o bătrână sfârșită și stinsă – alegorie a Bisericii – îl imploră să o apere, confirmându-i că drumul suferinței e prescris pentru unul ca el, artist prin vocație. Femeie se arată a fi întâi Moartea, cea care fusese o curtezană neînfricata în tinerețea ei feudală, dar care ajunsese o umbră decrepită, pe cale să primească lovitura de grație. Bătrâna, într-o ultima zvâcnire de viață, redevine o femeie frumoasă și, astfel, îi arată apocaliptic trecutul, compus din mii de catedrale și o armată de suflete eterne, prin intermediul cărora s-au născut Știința, Istoria și Literatura. Timpurile de acum sunt ale necredinței, iar când paraclisierul îl trezește pe extatic din transa sa, concluzia vizionarului creștin, de-abia răpit și coborât din ceruri, este că adevărata credință-i totuna cu viața. Dacă monarhia de până în iulie 1830 fusese ucisă și îngropată, Biserica, ultimul vestigiu al trecutului, merita a fi, într-adevăr, apărată.

Les Marana (Studii filozofice, 1846)

În anul 1811, pe vremea Imperiului, revoltele din orașul spaniol Tarragona îl aduc pe mareșalul Louis-Gabriel Suchet în poziția de a asedia și de a cuceri așezarea în care naționaliștii spanioli, proaspăt treziți la viață, refuzau să se predea politic dominației franceze. Spania apare înfățișată ca o țară în care superstiția sălbatică se întretaie cu un catolicism sumbru și mândru. Populația civilă preferă lupta de guerillă până la ultimul om în fața unei forțe superioare sub aspectul organizării militare. Brutalitatea trupelor franceze compensează sălbăticia defensivă a localnicilor. Francezii se pretau la jafuri și abuzuri crâncene. Un regiment de soldați italieni, originar din insula Elba, constituiau trupele de elită ale împăratului în Tarragona. Sângele năvalnic italian împinge la sacrificiul suprem. Un anume Bianchi refuză orice titlu nobiliar pentru faptele sale de eroism din partea mareșalului Suchet doar pentru privilegiul de a conduce atacul asupra cetății Tarragona. Pusese rămășag cu un provesal în privința îndrăznelii sale leonine. Curajul său supraomenesc îi va provoca moartea în toiul bătăliei, când este răpus de un călugăr, exemplar al națiunii spaniole puțin desprinsă de Evul Mediu. Regimentul conținea doar doi ofițeri de marcă, ambii importanți pentru povestirea balzaciană. Primul este căpitanul Montefiore, originar din Milano, cel mai chipeș dintre libertini. Sătul de femei obișnuite și iubiri fugitive cu doamne de rang, Montefiore nu mai credea în dragoste decât atât cât poate și își permite un desfrânat. Marchiz prin naștere și statut, Montefiore decăzuse într-atât încât servea în armata unor străini. Ruinat de escapadele sale cu o actriță milaneză, Montefiore speră să se distingă prin fapte de arme, iar, într-o bună zi, să-și recapete averea, faima și o femeie drept soție. Al doilea ofițer, prieten al căpitanului Montefiore, este un provensal, originar din vecinătatea orașului Nice, care se remarcă prin înfumurare și patima bolnavă pentru jocurile de noroc. Diard și Montefiore concentrau viciile italienești și franceze în mișcare. În timpul unei încăierări sângeroase pe străzile Tarragonei, Montefiore bagă de seamă o tânără încântătoare la fereastra casei unui postăvar pios. La o zi distanță, acesta își obține postul de observație în casa comerciantului de pânzeturi. Locuința negustorului este descrisă cu luxul de amănunte tipic balzaciane, dar impresia generală este cea a unei mănăstiri, îmbinată cu o fortăreață și o temniță, în care negrul și tonurile de brun predominau lugubru. Montefiore se preface a fi un proscris și un dușman al Împăratului în ochii stăpânului casei și a nevestei sale, care sunt convinși de bunele intenții ale fățarnicului ofițer italian. Aceștia, în schimb, își ascundeau fiica de teama soldaților, iar scopul cercetărilor preliminare ale nobilului milanez mergeau într-o direcție opusă intențiilor lor. Cu tactul unui bărbat familiarizat cu seducția, Montefiore izbutește să intre în contact cu tânăra femeie, nu înainte de a lega o vagă amiciție cu stăpânul casei, negustor plimbat prin piețele din Genova, Florența și Livorno, Pérez de Lagounia. Fata de optsprezece ani le fusese dată în grijă, alături de o sumă apreciabilă de bani, pe care Pérez de Lagouna o folosise pentru a evita un faliment și a aduna, apoi, avere, de către mama ei, o celebră curtezană. Imediat după Revoluția Franceză, o prostituată venețiană le-a adus-o pe copilă. Aceasta aparținuse trupește celor mai bogați dintre aristocrați, ruina ei provenind din nepăsarea inconștientă cu care se oferea, fără să pună nimic deoparte. Din încurcătura cu un ofițer cartofor, care o salvase de la mizeria în care trăia, curtezana iese din nou la suprafață de sub zdrențele unei femei ordinare de stradă. Femeia se trăgea din dinastia de prostituate, coborând până în Evul Mediu, La Marana, iar fiecare urmașă de sex feminin se remarcase printr-o înnăscută poftă după plăcerile trupești, pe care nimic nu o reținuse în mistuitoarea ei furie organică. În cele din urmă, scârbită de propria existență și aplecată contradictoriu spre religia romano-catolică, La Marana o concepe din dragoste pe tânăra spaniolo-italiană din Tarragona cu un amant blond și plăpând, devenind ea însăși o mamă exemplară. Marie-Juana-Pepita este crescută cu dragoste pentru credință, iar numele ei de familie nu era cel de Marana, ci de Mancini. Mama își dădea întreaga silință și pricepere femeiască pentru ca sângele destrăbălat al familiei lor să nu-și facă efectul și în această inocentă urmașă a Evei, rod al pântecelor ei. Marana nu se abținea, totuși, de la înclinația firească a temperamentului ei, ferindu-și, însă, fiica de orice pată sau exemplu greșit. Până la vârstă de șapte ei, armonia dintre fată și creatoarea ei a fost deplină, însa într-o zi mama, înțelegând fierberea amenințătoare din vinele ei, suferind, totuși, din inimă, își lasă fiica în grija celor doi spanioli cucernici, devotați Bisericii și ireproșabili moral. Bătrânul comerciant din Tarragona primește ,,dota” rezervată celei mici, iar nevasta, care nu avusese un copil vreodată, se bucură de fiica ei cea nou ivită, adusă de aripile Providenței. Marana își revăzuse fiica de trei ori până în 1811, de fiecare dată inspirată de un presentiment de groază la gândul că fiica ei suferă. Marie-Juana-Pepita fu salvată în prima copilărie de la o boală periculoasă, a doua oară mama o urmărea în biserică la prima împărtășanie, iar a treia dată o studiase ca adolescentă modestă pe străzile din Milano. Montefiore este captivat de relatarea lui Pérez de Lagouna, cel care înmulțise ,,dota” cu zece în tot acel răstimp, crezând că fiica lui adoptivă îi ține casa sub protecție și îi atrage, de asemenea, bogății sub acoperiș. Marchizul de Montefiore o privește pe Juana, din acest moment încolo, ca pe o pradă a unui Don Juan decepționat. Într-o noapte de pândă și febră a simțurilor, acesta îi coboară, atârnată de o sfoară, o scrisoare la geamul fetei. Misiva se lovește cu un clinchet în fereastră. Marchizul ascunsese o monedă înăuntru. Dragostea fizică și banii îl satisfac deplin pe nobil. Instinctual, virgina Juana acționează ca o femeie care-și cunoaște tăria pornirilor. Ajutată de o foarfecă, adolescenta decupează hârtia sub forma unui ,,vino” ispititor. Îmbrăcat în cele mai de gală veșminte, Montefiore, călăuzit de haloul de lumină în forma unei pere cărnoase din camera ferită și întunecată a fecioarei, își declamă iubirea în dialectul toscan, ca un cântăreț de amor medieval poposit într-o chilie. Juana se confesează bărbatului de care este vrăjită. Visa și spera să devină cât mai curând femeie. Viața apatică pe care o ducea nu se potrivea cu chemările inimii și trupului ei de sirenă. Semnul dezvirginării ce va avea loc curând se comprimă în cele două inele pe care îndrăgostiții și le schimbă între ei la lumina lumânării. Zece zile la rând cei doi își dau întâlniri nocturne. În cea de-a unsprezecea zi, în noaptea când pornirile naturale aveau să-și dea frâu liber, destrăbălatul milanez îl informează premonitoriu pe negustor că familia sa i-a găsit o nevastă în Italia și, de aceea, va părăsi casa acestuia în scurt timp. În același moment în care cei doi îndrăgostiți se iubeau în iatacul Juanei, mama ei, călăuzită de presentimentul unui pericol mortal, ajunge în Tarragona, după o goană de câteva zile prin Italia, Franța și Spania. Dramatismul scenei atinge culmi în materie de patetism romantic. Când Pérez de Lagouna îi relatează despre prezența soldatului italian pe care îl găzduia, Marana este zguduită de numele lui și se repede spre odaia fiicei sale. Camera era încuiată pe dinăuntru, iar cheia fusese fixată în broască. Montefiore este cât pe ce să fie înjunghiat de mama ultragiată, dar, la strigătele sale, căpitanul Diard îl salvează în ultima clipa. Dezonorată, dar confirmându-se încă o dată chemarea atavică a sângelui, Marana își obligă fata să se mărite cu Pierre-François Diard, răpit pe loc de frumusețea fetei. Marchizul de Montefiore recunoaște că este, în realitate, deja căsătorit, plănuind să revină înapoi în Milano. Juana devine doamna Diard, iar viața ei de femeie constituie a doua jumătate a povestirii.

Căsnicia lor este lent otrăvită de lipsa dragostei dintre cei doi: Diard își iubește adânc nevasta, dar Juana îl desconsideră pentru brutalitatea manierelor, indelebila obârșie joasă și o predispoziție colerică, dar slab și îngust la minte sub raportul curiozității intelectuale. Doar o nouă dragoste i-ar fi dat aripi sufletești Juanei. Aceasta nu va mai veni însă niciodata. Religia și datoria creștinească subjugă pe moment natura Juanei Marana. Ofițerul de intendență se remarca în bătăliile din Germania, dar nu obține titlul de baron, ci o pensie oarecare. Posedând, pe de altă parte, o avere semnificativă, dar incompatibilă cu statutul său social real, Diard se mută la Paris, unde speră să obțină o numire într-o carieră publică, dar societatea distinsă îl respinge prin amabilități și curtoazie. Nevasta lui, remarcabila prin frumusețe, este stimată mai presus decât soțul șters și rudimentar, ceea ce contribuie la înăcrirea precipitată a unei firi oricum plebee. Acesta se simțea zilnic umilit și în gospodărie, unde Juana era regina absolută. Fără a-i reproșa ceva anume, Juana este dezamăgită de neputința socială a ofițerului Diard, care trăia totul ca pe o jignire. Juana născuse, între timp, doi băieți: primul, Francisque, venise pe lume la șapte luni după ceremonia de căsătorie și nu-i aparținea lui Diard. Al doilea, Juan, era preferat de inima paternă, tot așa cum primul aparținea sufletește mamei. După doi de căsnicie senină, dar fără culoare, Diard recapătă gustul nesănătos pentru jocurile de noroc, devenind un vizitator zilnic al meselor de jucat cărți. Juana se ascunde în spatele obligațiilor materne, pe care le împlinea cu o dragoste perfectă. Soții sunt din ce în ce mai înstrăinați unul față de celălalt, o ura rece mocnind între cei doi. După trei ani tot trăind astfel, Diard, care câștiga și pierdea cu aceeași măsură, angajându-se, din antipatie și frustrare pentru refuzul primit din partea aristocrației, în intrigi republicane, afaceri dubioase și în susținerea unor deputați populari în parlament, se trezește cu averea nevestei risipită. Pierduse trei sute de mii de franci la cărți, dar legase amiciții cu personaje importante ale vremii. În cei cincisprezece ani de căsnicie, Juana învățase să-și privească soțul cu nepăsare, dar, de ceva vreme încoace, o stare de frică rău-prevestitoare se atașase de figura obosită și tenebroasă a unui soț cartofor, care își privea la rândul lui soția ca un condamnat securea călăului. Aproape ruinat material, Diard speră să dea o ultimă lovitură într-o stațiune cu izvoare naturale situată în munții Pirinei, unde se adunau jucători vestiți și mizele erau egale cu câteva averi. Întreaga familie se deplasează, drept urmare, în sud, soția și cei doi băieți adolescenți așteptându-și soțul și tatăl într-o casă închiriată în Bordeaux. Vreme de două luni, Diard dobândise la joc trei sute de mii de dolari, fără să trimită un ban nevestei. Întâmplarea face ca tocmai atunci marchizul de Montefiore, opulent, cartofor și căsătorit cu o englezoaică, să încrucișeze spadele cu Diard la masa de joc. Acesta pierde patru sute de mii de franci, datoria neputând fi plătită. Cu această ocazie, Diard se scuză declarând ipocrit că va face rost de bani în Bordeaux, unde familia îl aștepta. Montefiore, curios să o revadă pe Juana, își exprimă dorința de a-și însoți vechiul prieten. Diard acceptă vizita, doar ca în Bordeaux mai pierde încă o sute de mii de franci în favoarea marchizului cel norocos. Când Montefiore iese să ia o gură de aer, Diard îl acompaniază din urmă. Marchizul avea toate câștigurile îndesate în buzunare, ceea ce echivala cu o mică avere. Diard, ticăloșit de patimă și gelos pentru cele întâmplate cu mulți ani în urmă, îl înjunghie în inimă pe Montefiore pe o uliță lăturalnică, cel care apucă, totuși, să strige după ajutor. După ce îl jefuiește pe cel mort, Diard se grăbește spre casă, doar pentru a fi huiduit și urmărit de către localnici, treziți de zgomot și de prezența unui leș. Ajuns în dreptul casei, Diard ascunde banii sub o piatră, totodată temător și prudent. Juana ascultă confesiunea soțului fugărit, înmărmurind de groază, dar presimțind sfârșitul. Polițiștii încojuraseră deja casa. Juana, demnă și stăpână pe sine, își imploră soțul să se sinucidă. Acesta nu are suficient curaj, iar Juana, abia atunci luând întreaga soartă în mâinile ei, îl ucide, după care este pregătită ca oamenii legii, alarmați de detunătură, să pătrundă în încăpere, unde ar fi constatat cel mai probabil o sinucidere din disperare. În ciuda faptului că medicul legist capătă de la ea recunoașterea identității adevăratului făptaș, acesta declara în scris moartea ca rezultat al unui act sinucigaș. Juana mărturisește conținutul ultimei conversații cu soțul ei, banii fiind recuperați de sub piatra din curte. În drum spre Spania, însoțită de fii ei, Juana Marana se întâlnește cu mama ei muribundă, care era atunci transportată la spital. Familia se reunește sub o arcadă prin care treceau nenumărate trăsuri, ca atâtea altele unde femeile ușoare își exercită meseria ingrată. Ultimele cuvinte ale fiicei adresate mamei, cea care voia să șteargă blestemul părintesc prin creșterea diferită dată fetei sale, dezvăluie ambivalența istoriei: Juana suferise pentru ei toți, atât în privința bărbaților detracați lăuntric, care îi provocaseră atâtea nenorociri, cât și a unei mame oarbe, care se opusese zadarnic chemărilor vitale ale unui naturi energice, libere și violente prin ea însăși, ereditar.

Copilul renegat (L’enfant maudit – Studii filozofice, 1837)

Decorul acestei piese filozofice prin implicații, similare celor din Les Marana, este coasta Normandiei, bătută de valurile înghețate ale mării, asupra cărora se înalță un castel-cuib de nobili neînfricați. Anul este 1591, războaiele religioase pustiind Franța în lung și în lat. Hughenoții se lupta pentru puterea politică cu tabăra catolică. Contele de Hérouville, în vârsta de cincizeci de ani, dar arătând cu o decadă mai bătrân, o brută și un căpcăun la prima vedere, dar, în fond, un nobil fără teamă în focul bătăliei, îmbrăcat în armura pătată cu sângele atâtor dușmani de temut, fidel regelui Henric al IV-lea și urâțit de o rană pe chip în bătălia de la La Rochelle, se căsătorește din interes cu fiica unei familii vechi și bogate, Jeanne de Saint-Savin, iar aceasta este pe cale să aducă pe lume un fiu în primele pagini, lugubre și cutremurătoare, ale romanului istoric. Jeanne de Saint-Savin, mai tânără cu trei decenii decât soțul ei, distinsă și grațioasă la suflet, nu este numai veșnic mohorâtă de pe urma căsniciei cu contele d’Hérouville, ci și terorizată de acest monstru înarmat, care îi jurase că dacă primul său fiu se va naște înainte de termen, batjocorindu-i, astfel, patul și stricându-i reputația, soarta ei este pecetluită. Gândul morții o umple de atâta groază pe nefericita femeie încât atunci când aceasta intră în chinurile facerii, la șapte luni după prima consumare a căsătoriei cu hidosul conte și într-o noapte în care natura se dezlănțuia sălbatic afară, fructul pântecelor ei este un băiețel atât de firav încât aceasta putea invoca o naștere prematură fără a fi bănuită de sinistrul soț. Copilăria contesei fusese una pașnică, serenă și parțial fericită: părinții o crescuseră în iubire pentru credință, mătușa ei fiind stareța mânăstiri Clarisselor, unde nepoata învățase frica religioasă și spaima de iad, sentimente pe care soțul ei de acum i le transpusese în alte înțelesuri, pământene. Primul ei copil era rezultatul iubirii dintre contesă și vărul ei hughenot, Georges de Chaverny, un bărbat predestinat magistraturii, nu armelor, ceea ce în vremurile războaielor religioase nu însemna prea mult. Când tatăl contesei, președinte de tribunal, moare, singura protecție consta într-o căsătorie salvatoare sub raport politic pentru siguranța ei și a familiei sale. Contele d’Hérouville, avid de putere și lărgirea domeniilor sale, o cere în căsătorie pe Jeanne de Saint-Savin când aceasta era deja însărcinată. Brutalitatea primelor momente de intimitate dintre soți reverberează ca trauma unui viol legal. Jeanne era îngrozită de simpla prezență a contelui în preajma ei. În noaptea scuturată de furtună în care tânara femeie naște, soțul, care o suspectase încă de la început de infidelitate, călărește cu furie în căutarea unui doctor renumit. Nevasta și el însuși aveau să-l primească pe medic sub măști și haine de carnaval morbid, spre a nu fi recunoscuți. Bertrand, servitorul cel mai fidel al casei, scutier de gardă, fusese informat de inoportuna vizită nocturnă. Haosul domnea pe drumurile, prin pădurile sau satele franceze. Tâlhăria și crima erau aprobate și susținute social. Contele reușește să îl aducă pe un felcer, vraci sau medic tânăr, moașă ocazională, suspectat ca vrăjitor de populația simplă, necăsătorit, nespus de învățat în știintele medicale ale vremii și în ocultism, dar care se remarcase prin isprăvi de îndreptare a oaselor rupte și de aducere pe lume a pruncilor de sânge albastru din împrejurimi. Meșterul Antoine Beauvouloir era temut, detesat și admirat în același timp. În ciuda măștilor purtate pe chip și a violenției cu care fusese săltat din pat de către conte și slujitorul său, Antoine Beauvouloir recunoaște în castelul cărui nobil se afla. Mai mult de atât, doctorul o susține moral pe contesă în vreme ce noul-născut primește primele îngrijiri omenești. Contele nu îl ucide nici pe medic, nici pe mama și odorul ei. Stăpânul însetat de putere avea încă nevoie de averea nevestei sale și de urmașii lor direcți. Din acea clipă a vieții sale, dar și datorită lunilor subsecvente, în care priceperea sa nemaiauzită s-a angajat în protejarea și întărirea trupească a primului fiu născut, Antoine Beauvouloir a fost ferit atât de mâna justiției, suspectat de înlocuirea unui copil de viță nobilă chiar în clipa nașterii lui (poate la acest fapt, care apare anacronic la finele narațiunii, trimit abominațiile despre care se spune că a fost părtaș), cât și de griji materiale presante. Prietenia ce se leagă între Antoine Beauvouloir și Jeanne d’Hérouville continuă până la finalul vieții celor doi. Atât de multă considerație îi acordă contesa încât acesta se va însura cu fata unei curtezane celebre din epocă, La Belle Romaine (Frumoasa Romană), moartă timpuriu în deplină mizerie, a cărei fiică, Gertrude Marana (cf. Les Marana), era copila nelegitimă a contelui d’Hérouville însuși, concepută în prima tinerețe a năvalnicului nobil. Gertrude servea drept maică în mânăstirea în care domnea mătușa contesei. Această primă legătură de familie va declanșa sinuos sfârșitul tragic al povestirii. Fiul contesei, Étienne, semăna întru totul cu vărul iubit al contesei, amestec de tandrețe, fragilitate și strălucire sufletească. Mama îl va adora până în ceasul din urmă ca pe cel mai iubit dintre fii. Tatăl său natural va fi zdrobit de contele d’Hérouville, care, drept recompensă pentru uciderea dușmanilor calviniști, primește de la rege autoritatea în Champagne, împreună cu titlul de duce și pair al Franței. Étienne va crește într-o stare de spirit vecină cu disperarea în prezența tatălui său vitreg, în care întrevede blestemul propriei existențe. În pofida perioadelor în care contele d’Hérouville absenta de acasă, plecat în lungi campanii militare, contesa aduce pe lume un al doilea fiu, sănătos și împlinit la trup precum părintele lui. Maximilien și Étienne erau cum nu se poate mai diferiți, contrastul dintre spiritul cel mai eterat (Étienne) și materia cea mai grea (Maximilien) marcând două ordini mundane ireductibile. Unul este clerul și arta trubadurilor, iar celălalt oștirea și războiul. Contele d’Hérouville își adoră fiul ca pe el însuși. Étienne, în schimb, ajunge să trăiască într-o colibă de pe malul mării, unde părintele vitreg îl alungase pentru a uita de existența lui nedorită. Anii se scurg unul după altul. Étienne crește sub aripa unei mame protectoare, primind cea mai aleasă educație. Sensibilitatea sa fizică sporită acoperă un spirit de o finețe remarcabilă, perfect muzicală, sentimentele și ideile lui Étienne posedând strălucirea unei substanțe celești. Doctorul Antoine Beauvouloir și Pierre de Sebond îi deschid ochii asupra celor mai sacre, dar și tangibile dintre cunoașteri. Mama îl pregătește pentru altă soartă decât cea a unui cleric oarecare, cu toate că avea înzestrările intelectuale ale unui cardinal. Maximilien vânează în păduri și crește pe câmpul de luptă, în umbra tatălui său, pe care îl oglindește în purtări. Nici unul dintre frați nu știa de existența celuilalt sau de obârșia lor comună. Contesa Jeanne de Saint-Savin, chinuită de premoniții sumbre și nefericită până în fundul inimii, cade bolnavă la pat. Dușmănia acută a unui soț diform sufletește, pe care, însă, nu-l iubise și căruia nu-i arătase vreodată un sentiment uman cald, doi fii care nu se cunoscuseră până la vârsta primei tinereți, dar care s-ar fi detestat unul pe altul, Maximilien ucigându-și pesemne fratele mai slab dintr-o singură lovitură, durerea de a vedea dinastia continuată prin fiul cel mic și nu prin cel dintâi, toate aceste temeri acumulate în timp o fac pe contesă să se îmbolnăvească grav, trăgând să moară. În noaptea în care femeie își dă duhul marea se zguduie neagră de melancolie. Étienne este zdrobit sufletește, iar doliul său pare de nelecuit. Nici în fața morții, contesa nu poate scutită de ghimpii spaimei: soțul ei, sforâind impasibil într-o încăpere alăturată, putea să audă pașii și vocea fiului proscris, ceea ce ar fi însemnat condamnarea sa la moarte pentru neascultare. Étienne își va reveni cu trecerea timpului, ajutat de sufletul mării, inima sa sensibilă căutând pe nevăzute un sentiment care să pună capăt durerii celui ajuns orfan. Dragostea va coincide cu moartea și de această dată.

În 1617, ducele d’Hérouville împlinise șaptezeci și șase de ani. Fiul său, Maximilien, devenise duce de Nivron din grația reginei și a mareșalului d’Ancre. Dinastia sa părea astfel asigurată. Vestea morții tânărului Maximilien, survenită prin ordin regal, adusă de Bertrand, îl zguduie din scaunul feudal în care stătea impozant. Antoine Beauvouloir, care rămăsese un paznic devotat casei, îl consolează pe conte, deși în sinea lui găsea dreapta pedeapsa divină. Cu această cumplită ocazie, doctorul casei îi aduce aminte de Étienne, în continuare exilat pe plaja castelului părintesc și cântând ca o privighetoare. Subit înviat și restabilit sufletește, contele pornește în căutarea ultimului fiu în viață. Étienne cel regăsit își iartă părintele și începe să ducă viața potrivită unei odrasle de conte, recunoscut ca atare în fata supușilor feudali ai tatălui sau. Familia d’Hérouville era printre cele mai nobile și mai vechi neamuri din regat. Singura îngrijorare a bătrânului conte era legată de posibilitatea ca unicul său fiu să nu aibă un urmaș. Vorbele meșteșugite ale lui Antoine Beauvouloir îl conving pe asprul tată că fiul său poate fi legat de o femeie doar dacă între Étienne și acea femeie există o legătură naturală pe care rațiunea obișnuită nu o poate accepta. Considerentele de rang nu mai au aceeași greutate de această dată. Contele înclina în a fi de acord cu spusele înțelepte ale vrăjitorului exersat în atâtea taine de familie. Bătrânul satrap părăsește domeniul său pentru curtea regelui, unde avea în plan să se răzbune pe ucigasul fiului său iubit. Insistențele doctorului nu erau de prisos: soția sa murise în timp ce o năștea pe Gabrielle, fiica sa adorată, nepoata contelui d’Hérouville, căreia Étienne îi era unchi din partea tatălui. Antoine Beauvouloir își ținuse fata departe de răutățile brutale ale vremurilor, crescând-o într-o semiizolare bucolică pe moșia sa din Forcalier, paradis terestru de vegetație și viață. Gabrielle este, dacă nu era deja clar, jumătatea lui Étienne, cu care forma un androgin platonic ideal. Căsătoria dintre un aristocrat și o femeie de rând, mai ales sub domnia lui Ludovic al XIII-lea, ridica probleme nabănuite, pe care dacă natura nici nu le observa, societatea le pedepsea crud. Excepțiile erau încă mai rare și mai curioase la începutul secolului al XVII-lea decât un veac sau două mai târziu. Gabrielle semăna izbitor în trăsături cu contesa d’Hérouville, răposata Jeanne de Saint-Savin. Medicul, ,,pungaș bătrân”, își aduce pe furiș fata în castelul de la marginea mării: pe calea simpatiei active a simțurilor și a unei reciprocități fiziologice care asculta de legile universului, Étienne și Gabrielle se îndrăgostesc deplin unul de celălalt. L’enfant maudit e poate mai degrabă un basm decât o povestire istorică propriu-zisă. Idila serafică dintre cei doi iubiți nu durează în timpul pământesc, profan, mai mult de cinci luni, deși fiecare zi a adorării reciproce deschide abisuri temporale. Un oarecare nobil temerar, baronul d’Artagnon, îi spionase pe cei doi amorezi, intuind neputința înnăscută a urmașului de a purta arme și, deci, de a guverna. Strecurând bârfe în urechea venerabilului conte d’Hérouville, acesta din urma îi aranjează fiului său cel becisnic o căsătorie cu o fată din familia conților de Grandlieu. Intrigantul d’Artagnon ar fi luat-o de nevastă pe Gabrielle, care și-ar fi renegat iubitul în fața orbilului conte pentru a-și salva viața. Dacă, în plus, fiica ar fi refuzat această propunere jignitoare, atunci tatăl ei, medicul Beauvouloir, ar fi fost întemnițat, judecat sumar și executat. Contele d’Hérouville ajunge la castel în fuga cailor nădușiți. Nori grei și tulburi se așternuseră peste fortificație. Bestia feudală, suma tuturor asupririlor aristocrației medievale, această castă de nelegiuiți care sunt legea, nesocotește promisiunea dată – e adevărat – cu jumătate de gură doctorului Beauvouloir, obligându-și fiul să îi facă voia. Étienne își acuză fățiș tatăl vitreg de lipsa onoarei, o insultă greu suportabilă pentru un nobil. Când abominabilul conte, proferând injurii, ridică spada spre a-și ucide fiul și nepoata de sânge, perechea se stinge subit, ca sub efectul unei comoții, de parcă sufletele le-ar fi fost răpite în ceruri. Feudalul, care servise sub șapte regi ai Franței, se credea în vigoarea necesară a trupului pentru a mai zămisli un alt copil, pe care domnișoara de Grandlieu, impresionată de țâșnirea de sălbăticie sănătoasă, i l-ar fi oferit cu dragă inimă. Sfârșitul, simultan grotesc și diafan, nu exclude contradicția internă dintre carne și spirit care a sfâșiat până la ultima răsuflare Evul Mediu.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , , | 3 comentarii

Variațiuni balzaciene XXXI


(Romanul Micul-burghez nu a fost tradus în limba română până în anul 2019. Ne-am folosit de ediția Les petites bourgeois – La maison du chat-qui-pelote par H. de Balzac, Editions Baudelaire, 1966)

Micul-burghez (Les Petits Bourgeois – Scene din viața pariziană – 1855) 

Roman neterminat, la fel ca Deputatul din Arcis sau Țăranii, Micul-burghez a fost definitivat de Charles Rabou. Prin aglomerararea de scene dramatice și preponderența dialogului, prin profuziunea de personaje care se întâlnesc în aceleași spații domestice închise, prin recuzita previzibilă și prin decorurile urbane pariziene, Micul-burghez atestă existența spiritului de dramaturg (în proză) pe care indubitabil l-a deținut Balzac. Ritmul alert al narațiunii și complicarea intrigii din Micul-burghez originează în apetitul greu de satisfăcut pentru teatrul bulevardier pe care îl avea majoritatea parizienilor din păturile mijlocii în secolul al XIX-lea. Se poate spune că formele exterioare ale vieții mic-burgheze se deformează firesc sub greutatea obiceiurilor, ticurilor și prejudecăților clasele medii din anii Restaurației. Atmosfera este în principial cea a camerei de oaspeți sau a cotloanelor și holurilor casei, atestând imaturitatea și rolul secund politic pe care îl juca încă, dar nu pentru mult timp, mica-burghezime în eșafodajul social al anilor 1815-1848.

Confruntarea se dă între nepotul infamului agent al poliției secrete Peyrade (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor, O afacere tenebroasă), Théodose de La Peyrade, și fiica micii-burghezii parvenite, Marie-Jeanne-Brigitte Thuillier. Primul este un alter ego al afaceristului veșnic falimentar și îndatorat Balzac, dar un personaj cameleonic precum Tartuffe ca realizare, cum este, de altfel, și tratat ca motiv literar, dar și înzestrat cu abilitățile unui artist care și-a greșit misiunea în viață. De cealaltă parte, Brigitte este fata bătrână econoamă, care își exercită pulsiunile sexuale reprimate în activități casnice menite să crească averea familiei Thuillier. În anul 1840, Brigitte se îndrepta cu pași măsurați spre apogeul ambițiilor ei de virtual rentier, postură din care încasa șapte mii două sute de franci pe an. Locuind la un etaj din imensele ,,falanstere”, un fel de blocuri de apartamente avant la lettre, după cum le ironizează retrograd Balzac, ale Parisului, familia Thuillier visează la o casă pe pământ, supremă distincție a claselor medii (dintotdeauna). Casa apare istoric ca nucleul și soarele traiului mic-burghez. Domnișoara Brigitte Thuillier cumpărase apartamentul cu cincizeci și două de mii de franci, o afacere excelentă sub raport financiar. Vecinii ei erau un negustor de cărți, Barbet, și un alt comerciant, Metivier jr., un domn Dutocq, subordonatul unui judecător de pace, dar și alți locatari care profanau prin gusturile lor îndoielnice și grija pe care o arătau pentru încuietori, lacăte și uși duble vechea burghezie medievală, pe care Balzac o proclamă superioară în toate privințele celei recente. Brigitte Thuillier patrona un întreg clan, cuib și club de rude: primul asupra căruia își expune superioritatea este fratele ei, Louis-Jérôme Thuillier, funcționar vreme de douăzeci și șase de ani la ministerul de finanțe, chintesență a mediocrității umane ignorante, semioarbe și egotiste pe care o vedem la lucru în Slujbașii. Domnul Thuillier primea o pensie de o mie șapte sute de franci pe an și se fălea cu reputația unui fost craidon de lume. Incult, slab de înger și constitutiv laș, Thuillier se dovedește a fi un ambițios cu pretenții, detestând orice superioritate umană diferită de modelul mediu al clasei sale sociale – proprietarul cu capital. Atât el, cât și sora lui erau odraslele portarului de pe vremuri al ministerului de finanțe. Domnul Thuillier ieșise, din fericire, la pensie tocmai la timp. În 1816, copiii ruinați ai aristocrației  fugite în exil reveneau în Franța să-și recapete nu numai proprietățile, ci și sinecurile în birocrația de stat, iar șansele de avansare pe scara ierarhică nu erau doar aproape nule în situația domnului Thuillier, un funcționar șters și obedient profesional, ci se punea chiar problema reducerii personalului indezirabil al distinsei instituții. Astfel, pensionarea venea ca o binefacere pentru interesele casei Thuillier. Domnul Thuillier ajunsese din întâmplare și pentru scurt timp șef de birou la final de carieră. Dacă ipochimentul poseda vreun merit, acesta consta din avantajele neprețuite ale tinereții: un trup zvelt, maniere de filfizon și o oarecare trecere printre femeile din aceeași sferă socială cu dânsul. Figura de Don Juan-stâlp de cafenea îi iese de minune până la vârsta de treizeci de ani, după care lenea și prostia congenitale îl mențin într-o stare de conservare din ce în ce mai greu de asigurat, femeile părăsindu-l, fără sa-i fie de prea mult folos, după consumarea fiecărei aventuri. Sora mai mare cu patru ani, Brigitte, își venera ca femeie fratele mai mic. De la vestimentație până la asigurarea unui buget oarecare pentru escapadele sale de burlac, domnișoara Brigitte, care se sacrificase pentru submediocritatea de Thuillier, se ocupa ca toate să fie în regulă și în ordine, cu toate că, în calitate de mic-burgheză dezamăgită de modesta sa ascensiune de până în acel moment, îl supraveghea de aproape și îi măsura bănuitor pașii fostului funcționar. Un detaliu din trecutul fetei bătrâne anticipează și circumscrie rolul acordat ei în schema romanului: de la vârsta de paisprezece ani, Brigitte Thuillier se angajase pe cont propriu în afacerea fabricării de saci pentru banii Băncii Franței, ai trezoreriei și ai altor stabilimente cu rol financiar. În anul 1814, prin muncă și dăruire nemărginite, dar și grație depozitelor sale cu dobândă sigură la termen, croitoreasa banilor altora se vede în poziția de a avea o rentă anuală de trei mii șase sute de franci. În primii ani ai Resturației își vinde afacerea contra sumei de cincisprezece mii de franci, chestiune de care Louis-Jérôme Thuillier nu era informat, hotărând, în același timp, să țină casa fratelui său cu mână de fier. Ceea ce lipsea deocamdată din gospodăria administrată de Brigitte era o cumnată pe măsura fratelui ei, supus reginei neîncoronate a casei. Fiica unui vechi plasator al Băncii și a unei fete de farmier avute, Céleste Lemprun, aduce o dotă de treizeci de mii de franci căminului Thuillier. Domnii de Billardiere și Rabourdin asistă în calitate de martori la nunta din 1814. Domnul Lemprun moare curând, după ce, victimă a unei tâlhării la locul de muncă, se stinge sub efectul șocului, în ciuda faptului că banca se oferise să acopere pierderea din registrele sale. În 1817, doamna Lemprun îi donează proprietățile tatălui ei doamnei Thuillier, care, fire slabă și ușor impresionabilă, obsecvioasă, bigotă și fără altă personalitate decât cea a femeii sensibile și delicate, îi lasă totul în grijă cumnatei sale, Brigitte, care se vede în posesia a încă nouăzeci de mii de franci. Despotica Brigitte își aloca patruzeci de franci bani de buzunar pe lună, în vreme ce cumnata sa primea cincizeci și divinul frate, cinci sute, cel care, în continuare, se comporta ca un burlac degrevat de obligații serioase. Între 1813 și 1830, Brigitte reușește să acumuleze alți șaizeci de mii de franci din dobânzi, dar gurile rele aminteau că fratele ei s-ar fi ocupat și de cămătarie în acest răstimp. Pentru Brigitte, Céleste reprezenta doar o ființă stupidă și fără vlagă, dar necesară sub raportul capitalului inițial adus gospodăriei. Pentru Céleste, Brigitte apărea ca un tiran care storcea din inima ei naivă orice speranță de fericire sufletească. În plus, domnul Thuillier se dovedea pe zi ce trece un soț nepăsător, insensibil și egoist. Prezența lui acasă se realiza doar la cină, în rest craiul bătrân socializând pe propria socoteală. Céleste nu reușește să aducă pe lume un copil, sterilitatea ei confirmându-se în anul 1840, când începe acțiunea propriu-zisă, prin simplul fapt că împlinisese deja patruzeci și șase de ani. Atât Brigitte, cât și Céleste, ambele fără urmași direcți, se consolau cu dragostea lor pentru un alt copil, care era, cel mai probabil, rezultatul palpabil al unui amor clandestin din tinerețe al fratelui și soțului lor, domnul Thuillier.

În felul acesta, pe linia adulterului, ajungem la prietenul cel mai bun al domnului Thuillier, funcționarul Colleville. Acesta era fiul unui violonist talentat care, pe lângă munca de birou care aducea un venit sigur, dar modest, cânta la clarinet în spectacolele de la Opera-Comique. De când se căsătorise cu domnișoara Flavie, fiica naturală a unei dansatoare de la Operă și a unei antreprenor avut, Bourguier, Colleville nu mai prididea cu roboteala, nevoia împingându-l la munci de tot felul pentru a-și suplimenta veniturile, inclusiv cea de contabil. Domnișoara Flavie nu venise cu avere proprie în căsnicie, cu toate că prințul Galathionne, un amant de-al ei din acea perioadă, îi dăruise douăzeci de mii de franci. Doamna Colleville se imagina bogată, trăind în mijlocul artiștilor de scenă, dar adevărul era cu totul altul: între 1816 și 1826, aceasta aduce pe lume cinci copii, ceea ce diminuează considerabil finanțele nu tocmai strălucite ale casei Colleville. Cu toate acestea, cei doi soți nu au recurs niciodată la împrumuturi riscante, iar doamna Colleville, cochetă, apărea veșnic la teatru sau organiza serate săptămânale apreciate în salonul ei personal. Domnul Colleville era nu numai îndrăgostit de nevasta lui după atâția ani de căsnicie zbuciumată, ci și stăpânit de o energie ieșită din comun, dar fără finalitate deosebit de lucrativă, în activitățile sale zilnice. Doamna Colleville, visând la o bogăție care întârzia să vină, are un copil cu sublocotenentul de dragoni, Charles de Gondreville. Amantul moare în campania din Spania. Apoi, o altă pasiune fugitivă care o mistuie este pentru bancherul Keller. Un alt băiat se naște la termen. În 1821, Flavie Colleville aduce pe lume o fetiță, care aparținea de fapt domnului de Thuillier. Acesta donează zece mii de franci familiei Colleville în doar un an și jumătate de la naștere, nașa și nașul fetiței fiind frații Thuillier, tata și mătușa noului-născut. Domnul Colleville nu este afectat de acest șir de infidelități, pe care le desconsidera ca simple zvonuri și bârfe. Domnul Thuillier, deși rămâne până la capăt un prieten fidel al familiei Colleville, nu mai intră în grațiile doamnei Colleville, care, în încercarea ei disperată de a ajunge în înalta societate, îi amintește domnului Thuillier că mediocritatea persoanei lui nu îi mai rezervă nici o surpriză, preferându-l unui idiot cu personalitate. Începând din anul 1824, aventurile și tentativele de promovare sociala rapidă sunt abandonate pentru totdeauna, doamna Colleville devenind o femeie cucernică, sobră, catolică, resemnată și rezervată. Domnul Colleville ajunge director adjunct în 1826 și apoi colector de taxe în 1828 datorită familiilor puternice cu care se înrudea prin așa-numiții săi urmași. Acesta primește până și Legiunea de Onoare. Copiii săi, stipendiați de rudele părinților lor biologici, au șansa să intre ca elevi la cele mai vestite licee din Paris și să îndrepte spre cariere în administrația de stat. În 1830, Colleville iese din câmpul constrângător al muncii. O pensie de două mii patru sute de franci pe an și o indemnizație de zece mii de franci de la succesorul lui sunt câștigurile sale financiare. În 1833, liniștea, prietenia și pacea domneau în familiile Colleville-Thuillier. Doamna Collevile împlinise deja treizeci și cinci de ani și cinci mii patru sute de franci cheltuială anuală pentru merite în domeniul vast al maternității. Visul ei de mărire socială se prelungește poate cu o generație sau mai multe.

Brigitte Thuillier avu astfel o nepoată, Céleste-Louise-Caroline-Brigitte Colleville, pentru care mătușa acumula și înmulțea bani zi de zi, împlinindu-și destinul spre binele altora din neamul ei, asemeni oricărui burghez autentic. Céleste crește la țară în grija bătrânei doamne Lemprun, care își dă obștescul sfârșit în 1829, lăsând în urmă familiei Colleville douăzeci de mii de franci și prețul de după vânzarea casei ei, în valoare de douăzeci și opt de mii de franci. Céleste urma să împlinească douăzeci de ani în 1841, vârsta de nubilă spunându-și cuvântul în aranjamentele de culise ale micii-burghezii. Crescută decent, catolică, educată convenabil, Céleste îmbina cei mai bun din cele două neamuri din care își trăgea trupește seva, siguranța și bunăstarea sorții ei urmând să implice toate eforturile mătușii Brigitte pentru a-i pune la dispoziție un soț pe măsura.

În jurul acestei dileme matrimoniale se aranjează în straturi arborescente faptele care leagă strâns intriga din Micul burghez. Ca întotdeauna însă, actantul este un alt personaj, exterior dramei celor două familii. Alte neamuri de mici-burghezi, apropiați de alianța de sânge Thuillier-Colleville, sunt introduși cu migală de Balzac. Senzația de preaplin din romanele lui Balzac pornește din aglutinarea de profiluri umane diverse, care formează un ciorchine de relații și conivențe subsumate clasei lor sociale. De fiecare dată când narațiunea pare a se apropia de limita sațietății, Balzac copleșind prin dezvăluiri pedante, aceasta este împinsă înainte de intrarea în scenă a altor figuri omenești, cărând cu ele bagajul unor istorii sociale complexe. Un apropiat al familiei Thuillier-Colleville este fostul funcționar de la minister Phellion, întruchipare semiridicolă a respectabilității și onoarei mic-burgheze. Phellion are o fiică, căsătorită cu un profesor de ciclu inferior, și doi fii, unul profesor la un colegiu regal și celălalt îmbrățișând aceeași meserie într-o școală de ingineri ai statului. Matematicianul talentat figurează ca un potențial pretendent la mâna tinerei Céleste, însă singurul inconvenient în calea acestei uniri de familii constă în pensia de nouă sute de franci a domnului Phellion și într-o proprietate care valora puțin peste nouă mii de franci. Spionii familiei Phellion în casa Thuillier erau domnul Barniol, ginerele lor, și un prieten intim, Laudigeois. Pretențiile mătușii Brigitte și veleitățile doamnei Colleville începuseră să fie, însă, cu totul altele în materie de ierarhie socială. Dutocq este un alt membru tolerat în salonul domnișoarei Brigitte: dubios și fără avere, acesta fusese în trecutul apropiat funcționar la minister. Minard este o altă figura notabilă în cercul strâmt al micii-burghezii: dupa ce lucrase ca funcționar tot la minister până în anul 1827, Minard se avântase în apele tulburi ale comerțului de ciocolată și ceai, ambele produse coloniale bucurându-se de o asemenea cerere încât Minard ajunse în scurt timp cel mai bogat dintre toți foștii săi colegi. Dacă la începuturile, azi pe jumătate uitate, Minard vindea marfa contrafăcută sau adulterată intenționat, în prezent negustorul căpătase odată cu averea și cinstea cuvenită. Din 1830, Minard devenise primar de arondisment și judecător la Curtea de Comerț. Deținea o casă la țară și una în Paris, ambele largi și confortabile, maximul de distincție al burgheziei comune. Minard era nu numai ofițer al Legiunii de Onoare, ci și mândru purtător de diamante la balurile curții. Generos și amiabil, Minard frecventa casele foștilor săi colegi și actuali prieteni dintr-un asentiment total pentru ideile și instruirea lor generale. Soția sa, Zelie Minard, care aducea cu bucătăreasa trupeșă a unui stăpân prosper, cândva florăreasă, visa să pătrundă într-o familie aristocrată. Primarul Minard înțelegea că fiul său mai mare, Jules, avocat în devenire și, pare-se, jenat de proastele obiceiuri părintești, urma să se căsătorească într-o familie cu stare, banii primând, după cum se știe, în societate. Micul Rotschild de arondisment ar fi vrut să intuiasca zestrea reală a domnișoarei Céleste, pe care o estima cu tot cu casă la trei sute de mii de franci în total, pentru a-și da apoi consimțământul asupra căsătoriei cu fiul lui. Aceste măști studiate mic-burgheze își capătă importanța doar în măsura în care ele își interpretează corect rolul și funcția sociale în romanul balzacian. Ele nu înseamnă nimic mai mult de atât. Altfel, familii precum Saillard, Baudoyer sau Fallexi umplu scena cu ușurința unei recuzite vocale în dramaturgia realistă din Micul burghez, fiecare nume putând fi înlocuit cu oricare altul din registrul civil al Parisului. Idiosincraziile acestui grup țin de registrul curiozităților semipatologice ale clasei lor: Phellion avea o considerație irațională pentru ierarhiile sociale prestabilite și o predilecție stranie pentru demolările modernizatoare din Paris, cele care anunțau auroral și resentimentar avansul Progresului. Opinile politice ale tuturor sunt ambigue și oportuniste, banale sloganuri culese din gazete matinale, individualismul amoral predominînd. Simularea demnității personale merge pas cu pas alături de cultul pentru flecăreala politică din ziare și de avântul industrial. Lași și reduși intelectual, mic-burghezii au, însă, energie, forță de muncă, tenacitate și capacitatea de a dezvolta manii în direcții nebănuite și inedite. Minard e o nulitate sub raport spiritual, Phellion o caricatură a onoarei nobile, iar Thuillier calea de mijloc între tâmpenie și mândrie. Coleville, în pofida talentelor sale risipite, e un mascul obtuz, vulgar și lipsit de orice ambiție, pasionat, în chip oracular, de anagrame care anticipează și devoalează în parte sensul narațiunii. Doamna Thuillier, a cărei căsnicie fusese o lungă penitență pentru un suflet născut romantic, anticipa în Felix Phellion împlinirea iubirii la care visa Céleste Colleville. Discuțiile din salonul Brigittei Thuillier constau din autoglorficări monotone ale destinului burghez: oportunism republican, meschinărie domestică, sensibilitate exacerbată pentru orice diferențiere socială, invidia și disprețul apărând ca fețele aceleiași monede. Cel care își face intrarea în ștearsa scenă mic-burgheză, strălucind prin elocință si vervă actoricească, fiind el însuși un mic-burghez sărac, deci cea mai hulpavă dintre fiare, este protagonistul romanului, Charles-Marie-Théodose de La Peyrade, un tânăr temerar de douăzeci și șapte de ani, chipeș, catolic, avocat de meserie, dar care se oferea, cu gratitudine republicană trucată, să dea sfaturi juridice sau să apere la tribunal săracii arondismentelor pariziene. Théodose de La Peyrade provenea din sud, mai precis din Avignon, sângele său provensal îngăduindu-i înflăcări temporare, în care se acundeau speranțe înăbușite, furii reprimate și dezamăgiri amare. Dacă familia Minard ruinase orice șanse de căsătorie a tinerei Colleville cu domnul Godeschal și plănuia să procedeze la fel cu Olivier Vinet, magistrat regal, Théodose de La Peyrade, arătându-se lipsit de mijloace, nu putea periclita interesele matrimoniale existente. Săracii nu pretindeau nimic și nici nu puteau primi ceva în schimb pentru atâta lucru. Tânărul de La Peyrade fusese în ultima ani chiriașul Brigittei Thuillier și se afla în relații de colaborare cu Dutocq. Înainte de asta, Théodose de La Peyrade, nobil mărunt și scăpătat, venise în 1833 la Paris pentru moștenirea unchiului său. Acesta moare înglodat în datorii, iar, dacă nu ar fi fost pentru sprijinul financiar considerabil pus la dispoziție de un prieten intim al unchiului sau, Théodose de La Peyrade nu ar fi apucat să-și termine studiile de drept și să practice avocatura. Acesta lucrează un timp la ziarul ministerial al scriitorului ratat, lacom, desfrânat și iarăși sărac, Cérizet (cf. Iluzii pierdute), cu care întreține o slabă amiciție. Cérizet, îmbătrânit timpuriu la treizeci și opt de ani, este tipul jurnalistului-giruetă, oscilând spasmodic și zadarnic între liberali și monarhiști, de unde nu se alege decât cu reputația de personaj infam și evitabil, deși fusese subprefect vreme de șase luni. În urma unor afaceri dubioase cu bancherul Claparon, Cérizet este anchetat și arestat de poliție. Copist al lui Dutocq pentru o vreme, Cérizet se specializase în cămătaria cu populația mizeră din foburg, pe care o împrumuta săptămânal cu dobânzi nu tocmai mici, dar nici mari, dar pe care calicimea le plătea fără prea mare ostilitate. Théodose de La Peyrade leagă o relație de respect și stimă unilaterale cu domnul Thuillier, căruia de La Peyrade îi flata vanitatea primind în loc o masă gratuită în casa familiei Thuillier. Întreprinzătorul tânăr îi promite bătrânului prieten vanitos crucea Legiunii de Onoare. Altă victimă a farmecului irezistibil, emanat de abilul de La Peyrade, este frivola Flavie Colleville, de care Théodose pretinde a fi îndrăgostit ca de un giuvaier regal căzut printre plebeii de rând. Orgoliul erotic și cel social se completează etanș în personalitatea fostei mondene ușuratice, care se voia aristocrată prin păcate, dar și în căință, ambele experimentate superficial. Discursul prefăcut al lui Théodose este media aritmetică între un anume sentimentalism dulceag în amor, slăvirea păturilor medii în politică, biciuirea verbală a frustrărilor banale și credința declarată într-un viitor al claselor noi, ridicate pe ruina evenimentelor istorice recente. Triumviratul Dutocq-Cérizet-Théodose se stabilise din timp în vederea căpătuielii comune. De La Peyrade avea în sarcină câștigarea de partea sa a familiei Thuillier. Pentru a-l salva pe Claparon, ale cărui afaceri se scufundaseră iremediabil în faliment, Théodose urma să o convingă pe Brigitte să cumpere o casă în valoare de cel puțin o sută de mii de franci, clădire care fusese ridicată de Claparon însuși în trecutul recent și care ar fi fost vândută printr-un intermediar, de meserie notar. Cérizet se aștepta la oarecare profit dacă tranzacția ar fi reușit. El și Dutocq aveau de gând să-și împartă suma de douăzeci și cinci de mii de franci, în vreme ce Théodose ar fi fost cel mai probabil răsplătit cu mâna domnișoarei Colleville. Însărcinarea sa consta întâi în mijlocirea cumpărării unei proprietăți, dobândirea Legiunii de Onoare și, reușita mic-burgheză absolută, câștigarea poziției de membru în consiliul general al Parisului. Ultimul deziderat nu putea fi realizat fără plata unui impozit de câteva sute de franci tocmai pe seama casei ce urma să fie cumpărată. Poziția de reprezentant recunoscut politic ar fi fost obținută din voturile conjugate ale unor Phellion tatăl, vecinul său Laudigeois, părintele Saint-Jaques, Dutocq, Cérizet și Colleville, în calitatea sa suplimentară de secretar la biroul primarului. În mai 1840, alegerile urmau să se desfășoare conform așteptărilor. Scaunul fusese ocupat de răposatul judecător Popinot, iar somitatea medicală Horace Bianchon renunțase benevol la candidatură. Balzac persiflează mediocritatea înfumurată a concialibulelor mic-burgheze ca au loc în urma vizitelor reciproce dintre părți. Cu toate că Phellion tatăl îl susținea în continuare pe Horace Bianchon sau pe oricare altcineva de un calibru egal, tentația averii doamnei Thuillier și a unei nore bogate este într-atât de mare încât până și onorabilul Phellion, care visa să-și trăiască bătrânețile într-o stare de aurea mediocritas zeiască, consimte pentru domnul Thuillier. Înțelegerea secretă merita confirmată printr-un dineu oficial, pe care avara Brigitte Thuillier l-ar fi dat la ea acasă. După ce fiecare invitat distins al arondismentului ține un scurt discurs grandilocvent și autoglorificator, în urma căruia candidatul Thuillier este ca și ales, opinile politice contând mai puțin decât ambițiile personale explicite și consimțământul tacit pentru o afacere de clasă, domnișoara Brigitte, în culmea încântării, își delectează invitații cu bucate alese, ascunse cu grijă în cămară. Deși Théodose este dirijorul acestei orchestre de minți reduse și instincte brutale, acesta îi explică dezgustul său pentru adunătura aceea de suflete peticite aristocratei bovarice Flavie Colleville, care se recunoaște cucerită de farmecul acestui tânăr energic. Flavie și-ar fi dorit să aibă cu cel puțin zece ani mai puțin pentru ca natura ei feminină să reînflorească năvalnic sub razele de lumina ale unei asemenea personaj, proteic și romantic deopotrivă, un alter ego al naratorului din umbră. Felix Phellion, de față la sărbătoare, își declară indirect dragostea domnișoarei Colleville, pe care soția nefericită a viitorului deputat o apreciează ca împlinirea unui destin de care ea a fost, din nefericire, ferită. În starea de exaltare generală, mici-burghezi, fericiți de împlinirea socotelilor lor, își reiau atavic obiceiurile rurale, înlănțuindu-se într-un dans țărănesc ,,vulgar” când ceasul trecuse de miezul noptii. Originile reale ale micii-burghezii pariziene ies la iveală fără prea mare efort. Dutocq și Théodose părăsesc petrecerea, devenită cumva câmpenească, și pleaca grabnic spre casa cămătarului de sume mici Cérizet. Problema casei se profila ca următoarea: aceasta era ipotecată și dacă notarul care o dorea ar fi fost obligat să o cumpere la licitație cu un preț mai mare decât își permitea acesta să plătească, aceasta ar fi ajuns în patrimoniul familiei Thuillier, care ar fi găsit imediat resursele necesare la sfatul picat la timp al lui Théodose de La Peyrade.

Descinderea în bârlogul fetid al lui Cérizet, care își adunase capitalul de bază pentru afacerea de cămătărie pe sume mici, rambursate săptămânal, de un la mic-comerciant de vin, Cadenet, surprinde ca o veritabilă bolgie pariziană. Scrupulos, hapsân, dar prudent, rareori îngăduitor cu debitorii săi, Cérizet își tratează clienții, sărăcimea din cartier, cu duritatea unui magistrat și răceala unui polițist. Un câștig de zece franci la cincizeci împrumutați sau o sută douăzeci pentru un împrumut de-o sută constituiau credite riscante. Atât Dutocq, cât și Cérizet îl dușmăneau și îl invidiau pe Théodose pentru virtualul său succes pe scara socială, dacă talentul său de mincinios patentat i-ar fi adus averea domnișoarei Colleville. Théodose de La Peyrade avea să o convingă pe Brigitte Thuillier, creierul reflexiv al casei, de necesitatea și profitabilitatea cumpărării noii proprietăți. Capcana suna astfel: din înțelegerea stabilită prin viu grai dintre un arhitect și un notar, care, conform legii, nu avea voie să se lase târât în alte afaceri decât cele procedurale, strâns legate de meseria lui, se construiseră câteva case. Micii dezvoltatori imobiliari intraseră într-un apăsător impas financiar, iar acum se învoiau să vândă proprietatea la un preț sub cel al pieței, ceea ce ar fi dus numai la acoperirea parțială a creditului lor inițial. Pentru a evita complicațiile judiciare de pe urma declarării publice a falimentului, notarul, care se ascundea sub un alt nume, al unui amic de-al avocatului săracilor, de La Peyrade, intenționa să cumpere casa la un preț ceva mai scăzut, iar Brigitte să o cumpere imediat după aceea la o valoarea mai apropiată de cea reală. Interesant este că proprietatea ținea de același cartier ridicat după 1819, în care parfumierul Birroteau își investise averea, dând, fatalmente, faliment. Bancherul Du Tillet făcuse avere în urma acestei lovituri. Unitatea lumii din Comedia umană nu se dezminte nicidecum. Casa nu era încă terminată, dar, în mai puțin de un an calendaristic, ar fi putut fi închiriată la o sumă de cel puțin patruzeci de mii de franci pe an. Încântată de câștig, nu înainte de a trimite un mesaj fostei dansatoare Tullia (cf. Un prinț al boemiei), Brigitte acceptă oferă. Arhitecul Grindot (cf. César Birotteau) finalizează casa pentru suma de treizeci de mii de franci. Domnul Thuillier intră în posesia demnități publice mult râvnite, iar Brigitte își extinde domeniul de dominație. Avocatul de La Peyrade devine un apropriat intim al familiei, dar nu suficient de stimat pentru a obține și mâna domnișoarei Colleville sau un loc în testamentul Brigittei. Sincer sau nu, Théodose continuă să o flateze pe doamna Flavie Colleville și să-i mărturisească sila de a vedea mica-burghezie activă și necruțătoare, sfidându-l inclusiv pe el, binefăcătorul interesat al familiei Thuillier. Abia în iulie 1840 casa urmează, într-adevăr, să revină în acte acestora contra sumei de șaptezeci și cinci de mii de franci, ca urmare a căderii pieței și instabilității politice internaționale. Théodose se angaja să găsească chiriași pe cont propriu, dacă domnul Thuillier l-ar fi ajutat cu douăzeci și cinci de mii de franci, sumă care nu pare a fi tocmai un împrumut. În felul acesta pieziș, trecutul avocatului și relația sa cu cei doi parteneri, Dutocq și Cérizet, ies la lumină.

Théodose de La Peyrade este în sine un personaj contradictoriu: sub ochii noștri, acesta reușește să tragă pe sfoară și să facă bine clanului Thuillier în același timp, dar primii săi ani de trai în Paris sunt marcați de lipsuri frapante, de pierderi și inabilități sociale specifice unui ratat sau unui pierde-vară funciarmente inabil. Cérizet îl salvase, cu mai puțin de-un lustru în urmă, din cea mai cruntă mizerie cerându-i să semneze o serie de polițe in schimb, valorând aproximativ treizeci de mii de franci. Théodose se folosise de calitatea de membru în baroul parizian în scopuri evident ilicite, dar această atitudine este vizibilă și în trazacția imobiliară intermediată pentru domnișoara Thuillier. Escrocheria naturalizată pare a fi la ea acasă în rândurile micii-burghezii. De La Peyrade spera ca, în urma căsătoriei cu domnișoara Colleville, zestrea tinerei neveste să-i acopere toate datoriile restante către cămătar și Dutocq. O parte din sumă, în valoare de douăzeci și cinci de mii de franci, fusese deja obținută de la domnișoara Thuillier. Dutocq însuși se comporta ca un ticălos sadea, posedând o datorie restantă de cincisprezece mii de franci, pe care o amâna până la calendele grecești. Drept urmare, Cérizet și Dutocq îl spionau pe Théodose, care, la rândul lui, îi studia cu atenție pe cei doi inamici și feroce rivali. Animalele de pradă, provenind din specii diferite, nu fac alianțe durabile. De La Peyrade, orgoliu și pătimaș în sinea lui, observând că viclenia sa în casa Thullier aducea mai mult un câștig moderat de partea lui și unul apreciabil în tabăra gazdelor sale, îi detesta din resentiment pe protectorii săi aparenți, ceea ce nu implică faptul că bovarismele aristocratice pe care la afișa față de Flavie Colleville erau neleale. În plus, Thuillier pretindea că scrie la un tratat despre taxare și funcția capitalului amortizabil, pe care îl redacta, în realitate, destoinicul avocat. Ideile politice exprimate în fundalul acestei cărți polemice erau inspirate de socialismul lui Saint-Simon, împănate de retorica avântată a unui sudist. Între timp, sceleratul de Cérizet își însușește cincisprezece mii de franci, suma care îi revenea notarului Claparot în urma vânzării casei, acesta din urmă fiind păcălit cu închisoarea datornicilor și fugind de frică peste ocean în America. Desigur, Cérizet îi imputa lui de La Peyrade și această sumă, dar imaginativul avocat cerea polițele înapoi. Acesta se visa procuror general la Paris în doar câțiva ani, iar cariera sa nu voia să fie compromisă a priori de o datorie pe care o putea achita pe loc. Cérizet prefera, însă, șantajul, superioritatea morală și legală a unui creditor, chiar dacă unul fals în situația dată. Beneficiind încă de un credit moral considerabil în ochii Brigittei, Théodose apelează la ea pentru a asigura titlul de proprietate, suma de douăzeci de mii de franci fiind întrebuințată la acoperirea ultimelor creanțe. Atunci când avocații Godeschal și Desroches sunt consultați pentru stabilirea actului de vânzare-cumpărare, creditorul-paravan Sauvaignou, un antreprenor oarecare, renunță la partea sa din proprietate pentru o despăgubire de doar trei mii de franci. Viclenia ,,avocatului plebei” nu are măsură în această scenă: cei douazeci și cinci de mii de franci sunt, în sfârșit, în buzunarul său. Rămânea doar ca resentimentarul Cérizet să accepte suma în schimbul polițelor semnate de La Peyrade.

Între timp, proprietatea lui Louis-Jérôme Thuillier, viitor deputat și ideolog politic, este asigurată. Prețul final, inclusiv renovările și stingerea atâtor datorii conexe, dar ascunse, se ridică la o sută patruzeci de mii de fraci, însă casa ar fi adus o rentă din chirii de patruzeci de mii pe an. Notarii sunt mai stimați decât avocații în ochii micii-burghezii, ultimii mijlocind ce primii confirmă prin parafă. Théodose se imagina încasând o parte din respectiva rentă anuală, dacă sarcina de a găsi chiriasi i-ar fi fost cedată lui, în calitate de om de încredere al familiei. Cu ajutorul a doar zece mii de franci, posibilă mită, Théodose spera ca doamna du Bruel, cunoscuta Tullia, prietena din prima tinerețe zburdalnică a doamnei Colleville, să-l pună în posesia Legiunii de Onoare pentru domnul Thuillier. Decorațiile se obțin, în definitiv, mai ușor decât casele. Faptul că Céleste Thuillier era îndrăgostită de Felix Phellion, tânărul savant naiv și afectuos, nu îi stătea în calea viitorului ginere afacerist: Felix Phellion era un voltairian, un teist sau poate un agnostic împătimit, ceea ce, în ochii inocentei Céleste Thuillier echivala cu abjurarea creștinismului și un atac direct la pudoarea ei de fecioară. În ce mod ar fi religia creștină protectoare celor mai calde sentimente feminine rămâne în sine un mister dacă nu luăm în considerare educația rigidă și intenționat semiignorantă pe care o primise domnișoara Céleste. Învățătura lui Iisus Hristos este legea iubirii dintre oameni, în care Céleste Thuillier credea – mai mult cu trupul decât în spirit – literalmente. Théodose de La Peyrade este, la prima vedere, pe cale să capete o avere, o nevastă și să achite cei douăzeci și opt de mii de franci cât datora, în total, ticălosului de Cérizet, care îl anunțase pe Desroches cu privire la urgența plătirii polițelor. Povestea se putea încheia aici, parvenitismul inteligent și crapulos surclasând parvenitismul econom și benedictin, ambele jumătăți închegându-se și divizându-se sub cupola casei Thuillier.

Geniul inventiv balzacian intervine cu ascuțimea tăișului unei săbii arabe. O situație încurcată se poate rezolva doar printr-o complicație suplimentară. Cérizet primește vizita neașteptată a unei cliente din cartier, doamna Cardinal, vânzătoare de pește în hale, exact atunci când acesta voia să-l mai amâne pe avocatul de La Peyrade cu patru din cele cinci polițe datorate, invocând partea lui Dutocq în afacere și necesitatea ca proprietatea să-i revină cămătarului în ceea ce privește găsirea unor chiriași solvabili. Cérizet se voia la rândul lui burghez. Oportunitatea sa era doamna Cardinal, văduva unui hamal din piață și mama unei adolescente de șaisprezece ani, Olympe Cardinal, care deja avusese parte de primele amoruri și spera să ajungă actriță de varieteu. Cérizet o curtase odinioară, dar fără sorți de izbândă pe Olympe, dar de această dată doamna Cardinal îi propune o căsătorie cămătarului și un plan de afaceri în marginea criminalității ordinare. Un unchi aparent pauper al doamnei Cardinal, starostele cerșetorilor de la Saint-Sulpice, trăgea să moară în cămăruța sa amărâtă. Acest Toupillier fusese cândva, în anii de dinaintea Revoluției, paraclisier al bisericii Saint-Sulpice, funcție pe care o pierde în anii Terorii, ai Directoratului și ai Imperiului, dar pe care o reia în 1816, pierzând-o din nou și devenind un cerșetor cu rang și vechime. În prezent, Toupillier se apropia încet de suta de ani, bea zilnic o sticlă de vin Roussillon și strângea bani la chimir, ultimele sale obiceiuri omenești. Se zvonea că se ocupase după 1830 de cămătarie. Nepoata sa aflase de la vecinul acestuia, Perrachet, că bătrânul ascundea poate o oală de aur sub canapeaua sa ponosită și, văzându-se pierdută printre atâtea rude moștenitoare, pune la cale să-i șterpelească comoara din timp. Viitorul ginere Cérizet se însărcina să o ajute în acest demers melodramatic, dar cu profit considerabil. Operațiunea urma să fie îndeplinită pe timp de noapte, când ochii inchizitoriali ai vecinilor zăceau închiși. Singurul personaj relativ bizar din casa cu etaje în care locuia Toupillier era un anume domn du Portail, care locuia de ceva vreme acolo împreună cu fiica lui, Lydie, alienată mintal. Acest nou personaj deține firele acțiunii până la sfârșitul romanului. Cînd Cérizet se interesează prevăzător de ocupația și obiceiurile colacatorilor, acesta află din întâmplare că fata bogatului și ascunsului du Portail, un bărbat în vârstă care era vizitat de personaje distinse și puternice în acea șandrama obscură, purta numele de Lydie de La Peyrade. Coincidența este răsunătoare. Rezumând un șir de descrieri din care transpar viclenia, lăcomia și frica deopotrivă, Cérizet, care se pretinde când doctor, când un partener de afaceri insolit al doamnei Cardinal, și nepoata muribundului Toupillier îl droghează pe acesta din urmă cu vinul lui preferat, în care, însă, nepoata și ginerele prezumtiv fierseseră mac, bătrânul lăsându-se în voia soporificului. Același tratament periculos îl primește și vecina Perrache, portăreasa limbută. Spre stupefacția celor două secături, bătrânul nu dosise nimic în pat. Aici se încheie manuscrisul balzacian inițial, pe care îl continuă Charles Rabou, complicându-l prin imbricări ale intrigii și dramatizări inestetice, după cum vedea. În delirurile sale de dinainte de a se stinge (probabil cei doi complici i-ar fi grăbit moartea, daca nu cumva i-ar provocat-o, în cele din urmă), Toupillier bolborosea vorbe incoerente în legătură cu prezența unor diamante. Cérizet găsește, de asemenea, o cheiță într-o formă ciudată sub saltea, potrivită unor încuietori moderne de seif, ceea ce, perspicace din fire, îl îndeamnă să verifice unde s-ar potrivi în încăperea sărăcăcioasă. Ingeniozitatea îl ghidează spre un perete în care bănuie imediat că se află o cutie secretă, la care ar fi avut acces prin răsucirea cheii într-un mecanism modern. Atunci când pungașii erau pe cale să își împartă nestingheriți comoara, un vizitator nedorit ciocnește la ușa. Cérizet se vede confruntat cu o voce senina și un chip imperturbabil, care îi anunță sentențios descinderea poliției. E vorba de domnul du Portail, care îl recunoaște în mod supranatural, la acea ora târzie din noapte, pe Cérizet ca jurnalistul în jurul căruia se crease un adevărat scandal pe vremuri și-l invită scurt la o conversație a doua zi. Cérizet este înmărmurit de groază și stupefiat de prezența acelui om venit parcă de pe altă lume, căruia îi scrisese o misivă cu o zi înainte, interesându-se de coincidența numelor identice ale fetei sale și ale tovarășului său de activități nedemne, Théodose de La Peyrade. Dialogul de peste zi dintre Cérizet și du Portail decide planul de bătaie din a doua jumătate a romanului: Théodose se va căsători cu verișoara sa, nebună doar la prima vedere și vindecabilă printr-o căsătorie și maternitate grabnice, bogată și delicată la suflet, Lydie de La Peyrade, fata unchiului său, comisarul general al poliției politice în timpul Imperiului. Cérizet, lihnit de foame după lux și ros de ambiția unui alt rang social, acceptă oferta curiosului domn du Portail, protectorul neamului de La Peyrade, care dă de înțeles că ar fi plănuit totul cu tact de dinainte. În fond, ceea ce doamna Cardinal și Cérizet încercaseră să fure de la răposatul domn Toupillier aparținea de fapt lui du Portail și mamei Lydiei. Domnisoara Beaumesnil fusese prădată cu mulți ani în urmă de un tâlhar, Charles Crochard, care, urmărit de un agent al poliției secrete, îi dăruise cutia spre păstrare temporară lui Toupillier însuși, pe vremea aceea paraclisier la Saint-Sulpice. Toupillier o reținuse apoi pentru totdeauna dupa ce îi studiase conținutul. Charles Crochard este prins, execută cei șase ani de închisoare și îl denunță apoi pe Toupillier, care își pierde slujba, devenind cerșetorul de frunte al bisericii, dar rămâne cu diamantele, de care mărturisese public că nu știa nimic. Toupillier, după cum s-a observat și de pe patul lui de moarte, adora maniacal bogăția ca un bun în sine, nu ca o altă valoare de schimb. Numai bunăvoința naratorului nu îngăduie un final sângeros întâmplării. Du Portail reușise să-l convingă, pare-se prin șantaj, pe bătrânul cerșetor să-i dăruiască Lydiei bogățiile pe care le acumula de zor, atunci când ceasul lui din urmă va fi venit. Prin urmare, du Portail apară doar bunurile familiei sale adoptive, la care doamna Cardinal și Cérizet atentaseră ca doi pungași de duzină, ucigând cel mai probabil un bătrân neputincios. Cheia și încuietoarea secrete fuseseră ideea acestui misterios du Portail. Atunci când mecanismul era acționat de cineva oarecare, inclusiv de Toupillier, du Portail era anunțat instantaneu în camera alăturată printr-un clinchet de clopoțel. Astfel a știut acesta să-i suprindă în acțiune pe cei infractori de drept comun. Cérizet primește ca misiune să cumpere polițele restante de la Dutocq și să-l țină în șah pe tânărul de La Peyrade până când du Portail urma să-l întâlnească și sa-i dezvăluie soarta pe care i-o pregătise. Cérizet, Dutocq și Théodose de La Peyrade se regăsesc la restaurantul clasic al afacerilor din Comedia umană, Rocher de Cancale, cronotopul bogăției scandaloase și al averilor murdare (cf. Casa Nucingen). Cérizet și Dutocq își dau întâlnire cu un sfert de oră mai devreme de șase și jumătate seara, momentul rendez-vous-ului oficial, cămătarul explicându-i juristului prin ce mijloace îl pot ține legat financiar, deci moral, pe Théodose de La Peyrade. Polițele puteau fi protestate în justiție, ceea ce le-ar fi periclitat carierele celor doi apărători ai legii. Dutocq este convins de justețea argumentului, cu toate că insinuează o înțelegere mârșavă pe la spate între Théodose și Cérizet îndreptată împotriva intereselor sale. După cum s-a mai constatat de prea multe ori în trecut, suspiciunea domnește latent între ticăloși. Dutocq deținea patru cincimi din valoarea polițelor, iar Cérizet i le cumpără cu cincisprezece mii de franci (bani rezultați mârșav din tranzacția casei Thuillier), exact valoarea datoriei lui Dutocq, dar acesta se simte furat de cinci mii de franci, cu toate că Cérizet îi promitea câștiguri suplimentare dacă ar fi fost de acord să acționeze pe ascuns împotriva căsătoriei lui Théodose de La Peyrade cu Céleste Colleville. Planurile se năruie abia odată cu intrarea în restaurant a avocatului însuși. Acesta se declara exasperat de obiceiurile burgheze ale domnișoarei Brigitte Thuillier, care, deși mai credincioasă lui Pluto decât mulți alți aristocrați, se comporta meschin precum plebea de rând și prețuia munca și economia într-un fel neadecvat pentru cineva posedând capitalurile ei. Tiradele antiburgheze sunt pentru Balzac elegia aristocrației idealizată a altor secole. Théodose de La Peyrade nu are la el cei douăzeci și cinci de mii de franci, dar nici Dutocq si Cérizet nu se prezentaseră cu polițele la purtător. Propunerea matrimonială a lui Cérizet nu numai că nu este luată în seamă de Théodose, dar acesta, într-un puseu de orgoliu nobiliar, îi părăsește pe cei doi amici, plătind sfidător masa. Théodose se imagina deja membru titular al unei clase superioară celei a cămătarului și avocatului fără mijloace. Aceștia se simt pe bună dreptate jigniți de pretențiile de parvenit ale unuia de-al lor, Cérizet resimțind acut spinul răzbunării în coastă. Acesta își risipește restul serii în fumul și pâcla cafenelor și în pocnetul bilelor de pe masa de biliard, de unde este pescuit de omniprezentul du Portail în vederea unui sumar interogatoriu. Cérizet avea să primească chiar a doua zi o altă misiune. Când cămătarul se întoarce acasă înfrânt sufletește și dă ochii cu doamna Cardinal, oripilată de amenințarea cu poliția la care fusese supusă, aceasta i se confesează ginerului dorit că fiica ei trăiește cu fiul primarului Minard, comerciantul bogat din casa familiei Thuillier. Mama era încântată de isprava fiicei și se gândea, drept urmare, să renunțe anticipativ la umila ei ocupație. Cérizet se declară excedat și scârbit de o atitudine umană atât de frecvent întâlnită în meseria sa.

În aceeași zi în care Théodose își umilește asociații și le plătește polițele restante, acesta este asaltat de o femeie simplă, slujnică după aparențe, extrem de pioasă, care îl consultă într-o problemă spinoasă juridic chiar în incinta bisericii. Indubitabil, ea îndeplinește rolul unei alte pârghii în urzeala în care du Portail dorește să-l prindă pe Théodose. Avocatul nu este, totuși, surprins și cade în plasă. Dacă o datorie fusese de-abia stinsă, alta putea să-i ia acum locul. Balzac însuși a trăit nu într-un chip diferit de cel al personajului principal din Micul-burghez. Femeia era servitoarea unui savant și academician de două decenii, matematicianul Picot, unul dintre profesorii lui Felix Phellion. Slujnica voia să câștige ,,premiul pentru virtute” creat de un anume domn de Montyon pentru persoane cucernice din comunitate. Condiția primordială era sărăcia acestor suflete alese. Cu toate că femeia își folosise, pretindea ea, banii luați de pe vânzarea casei părintești pentru a-l întreține pe stăpânul ei bătrân și cusurgiu, economiile ei modeste, pentru care încasă, totuși, o ,,dobândă compusă”, nu-i permiteau, însă, să participe la concursul domnului de Montyon. Mai mult de atât, un unchi decedat de curând în Anglia îi lăsase moștenire douăzeci și cinci de mii de franci. Dorința ei era ca această sumă să nu ajungă nici la urechile Academiei, care decerna ,,premiul pentru virtute”, nici la cele ale lunaticului ei stăpân, care i-ar fi investit în invenții, cărți și echipamente costisitoare. Soluția pe care o găsise această ființă ivită de nicăieri este ademenitoare pentru provensal: având în vedere cinstea sa de creștin practicant, probată îndeosebi prin zilnicele vizite la biserică, femeia îi dădea spre păstrare cei douăzeci și cinci de mii de franci avocatului săracilor. Găselnița ,,balzaciană” este, din punct de vedere al realismului cu care este identificat de drept opera sa, complet absurdă și necredibilă. Scamatoria intrigii, totuși, are un efect scenic cert. Théodose se interesează de reputația femeii, care era, cel mai probabil, un soi de agent secret al lui du Portail, și, constatând că unii vecini o judecă drept o sfântă, iar alții o consideră un șarpe viclean, avocatul acceptă banii, îndatorându-se pentru a doua oară unei străine necunoscute.

Charles Rabou pune capăt primei părți a romanului în punctul acesta, partea a doua având menirea să închege trama și să creeze un deznodământ fertil sub raport artistic. Tema nulității intelectuale și a onoarei ideale este reluată prin portretul lui Phellion tatăl, care ajunsese, grație prieteniei cu primarul Minard, al cărui fiu nu mai putea pretinde prea multe de la domnișoara Colleville după aventurile sale ingrate cu o femeie de condiție joasă, critic și cenzor teatral. Filistinismul și prostia groasă a micii-burghezii izbucnesc la suprafață în contact nemijlocit cu tărâmul artei în general și al teatrului în special. Lipsa de gust, această obiectivitate studiată și rece a simțurilor, și prejudecățile cele mai ordinare desființează orice urmă de frumos reprezentat estetic. Din dialogul dintre domnul și doamna Minard și Phellion aflăm că Torna, contesă de Godollo, aristocrată maghiară, devenise, printr-o conjuctură inexplicabilă, cea mai intimă prietenă a familiei Thuillier, pe care rentele anuale ridicate și schimbarea cartierului îi motivaseră în încercarea târzie de a prinde un oarecare luciu aristocratic. De unde provine această anonimă contesă? La rândul ei o iscoadă a intangibilului du Portail, aceasta strălucește ca o damă răpitoare, dintre acelea care năruiesc câteva averi și adună altele la loc în haotica viață pariziană, care căpătase ascendență în casa Thuillier. Influența ei se revărsa în eleganța mobilei, pe care Brigitte o cumpărase de la contesă pe o sumă decentă (șase mii de franci), și care acum trona în salonul micilor-burghezi cărpănoși. Bârfa celor trei prieteni de familie se încheie atunci când domnul Phellion, om de onoare în felul lui, refuză să asculte câteva comentarii mușcătoare și malițoase ale soților Minard. Cu această ocazie, cititorul află ca doamna de Godollo îl antipaza pe Théodose, a cărui stea începuse să apună în casa micilor-burghezi. Contesa se opunea căsătoriei acestuia cu domnișoara Colleville, preferându-l cu obstinație pe celălalt pretendent, Felix Phellion. Pe deasupra, Théodose nu se achitase de sarcina scrierii unei lucrări care să-i aducă domnului Thuillier suficientă notorietate pentru următoarele alegeri și nici nu-i dobândise decorația Legiunii de Onoare. Un dușman invizibil îi stătea parcă în cale. Cérizet nu a mai fost ales să închirieze noua proprietate a familiei Thuillier, un motiv în plus pentru cămătar să-i dorească răul. De parcă de nu era deajuns, stupidul de domn Thuillier îi corecta pamfletul politic, care era scris pe un ton radical, vehement și ultrarepublican pe alocuri, pretinzând, cu aerul unui mic-burghez absolut, că avocatul folosește un cuvânt fără sens în viața de zi cu zi – nepotism, al cărui sens vechi se referă la situația în care un nepot de papă exercită o anumită influență în viața publică a cetății. Dinastiile sunt la fel de atractive pentru burghezi ca în clasa aristocrației, numai că de această dată banul, și nu sângele albastru, decide cine exercită puterea. Drept urmare, nervii și răbdarea tânărului de La Peyrade sunt, ca atare, întinși la maximum, acesta bănuind, de altfel, just, o forță necurată care îl împiedica la fiecare pas, complotând împotriva lui pentru nu se știe care scop. Doamna de Godollo parlamenta pe ascuns contractul de căsătorie cu familia Phellion. O decizie în legătură cu soarta lui Théodose avea să fie luată curând. Domnișoara de Colleville nu îl iubea, dar nici nu îl putea accepta pe ateul de Felix Phellion în calitate de soț preaiubit. Tăierea nodului gordian ar fi trebuit să se petreacă la o altă serată orchestrată de Brigitte Thuillier. Prietenii de familie erau cu toții invitați. Doamna de Godollo se străduiește din răsputeri să probeze bunătatea matematicianului Phellion, pentru care părintele Anselme, un alt prieten diletant al științelor, ar fi putut confirma vocația creștină. Ajuns târziu la serată, Felix Phellion reușește să facă impresia proastă a unui tânăr cu purtări nebunești, iar opiniile sale agnostice o umplu de presimțiri rele pe domnișoara Colleville. Cu toate că doamna de Godollo nu dejoacă planurile lui Théodose, acesta intuiește pericolul unei asemenea inamic. Decizia de a anunța căsătoria se amână și de această dată, rezoluția urmând să fie acceptată în urma părerii exprimate de domnișoara Colleville. Théodose este tratat cu aroganța clasică, exersată secular, a aristocrației de sânge de către contesă, care pare a se afla în legătură directă cu ministrul de externe, trăind într-un lux și bun-gust răpitoare din punctul de vedere al unui avocat cu gânduri de parvenire. Disputa verbală dintre cele două părți se termină într-un semifiasco pentru Théodose, care este flatat atunci când contesa îi declară că un bărbat cu talentele sale de intrigant și actor desăvârșit ar putea să-și găsească o soție din alte sfere decât cele ale burgheziei comerciale sau rentiere. Mai mult de atât, Théodose crede, în chip fatalmente eronat, că nobila maghiară era îndrăgostit de el, ceea ce i-ar fi garantat o ascensiune uriașă pe treptele de sus ale societății. Prudența și grijile materiale, interesul avid pentru confortul social îl țin pe loc de la orice declarație fățarnică, deși (sau poate pentru că) avocatul este cucerit de farmecul femeii fatale. Nehotărârea lui Théodose este a întregii sale clase sociale, admirând pe ascuns nobilimea, dar rămânând sceptică față de curajul și intemperanța sa manifeste. Codul etic al riscului și al acceselor iraționale de devotament este străin de universul antiidealist al unor oameni care abia au realizat un salt peste mulțimea mizeră din care se trag. Doamna de Godollo îl tentează pe avocat, de care se îndrăgostește din vanitate, rămânând etern inaccesibilă. Brigitte Thuillier nu este nici ea dispusă să-i cedeze ușor mâna nepoatei sale având în vedere întârzierea cu care era tratată chestiunea Legiunii de Onoare și neredactarea pamfletului politic care ar fi trebuit să-i aducă domnului Thuillier o oarecare faimă în societatea civilă a arondismentului. De La Peyrade finalizează lucrarea despre taxe și ierarhia impusă societății de către metodele de taxare ale statului, dar lansarea pamfletului declanșează un eșec comercial. Domnul Thuillier risipește o mie cinci sute de franci în cheltuieli cu editorii și tipografii, specie lacomă și chinuitoare pentru orice autor. Ocazia este oportună pentru a relua tema venalității presei cumpărate, care este inerentă unei societăți a intereselor particulare, din Iluzii pierdute. Virtualul parlamentar trebuie să investească într-un ziar oarecare care să-i facă publicitate agresiv și deplasat. Jurnaliștii sunt, din nou, descriși ca o haită de hiene lihnite. O cină oferită pe gratis în oraș i-ar aduce înspre cauza politică a domnului Thuillier. Restaurantul este unul modest, al claselor de mijloc, Vefour, însă numărul burților goale care scriu în redacții de ziar se arată a fi mai mare decât se aștepta zgârcitul Thuillier. Deși presa înfulecase bucatele lui Thuillier, acesta are surprinza neplăcută de a fi repurtat un succes. Pamfletul fusese în aparență atât de repede citit încât poliția, din ordinul unor oficialități vexate, încă amatoare de cenzură, îl cheamă la secție pentru o explicație lămuritoare. Thuillier nu avea habar ce scrisese de La Peyrade în texul său cu accente socialiste, dar pusilanima mică-burghezie se scutură de groază în contact cu brațul armat al statului. Când Brigitte află de incident, de La Peyrade este aproape repudiat de patronul casei. Acesta speră ca salvarea destinului său mediocru va veni din partea doamnei de Godollo. De aceea, avocatul crede într-o confirmare divină când, așteptând o întrevedere cu respectabila contesă, asiduu frecventată de diplomați și ambasadori, ochii îi cad pe o carte deschisă întâmplator pe masa din camera de așteptare. Povestea îl avea ca autor pe Scribe și era intitulată ,,Ura unei femei”. O văduvă înveninată îl oprește pe un bărbat de la o căsătorie reușită doar pentru a-l lua apoi de soț. Creierul fierbinte al lui Théodose trăiește o combustie internă de plăcere. Speranța este deșartă. Dialogul încins al celor doi relevă urmele unei conspirații. Încercările nereușite ale bietului de La Peyrade de a obține fraudulos o decorație și de a construi o butaforie de deputat din Thuillier sunt, de fapt, contracarate de intervențiile unei puteri superioare, atotveghetoare, exprimată prin voința unei femei, contesa de Gondollo. Acuza vine împreună cu o declarație de dragoste. Nobila nu refuză propunerea, dar nici o acceptă, ci doar o amână. Théodose părăsește casa nobilei încărcat de senzații și planuri noi. În pofida rolului de victimă persecutată politic doar în imaginația sa săracă, Thuillier nu-l acuză prea mult pe avocat de cele întâmplate. Acesta îl roagă pe avocat să-l apere în fața curții cu juri. Olivier Vinet, Godeschal și Minard sunt suspecți de o conjurație împotriva domnului Thuillier. Théodose, încântat că poate să se răzbune cumva pe cupida mică-burghezie, refuză ostentativ să-l ajute pe Thuillier. Discuția care urmează între avocat și Brigitte este emblematică pentru luciditatea crudă cu care ambele părți se măsuraseră de la bun-început. Brigitte pretinde cei zece mii de franci înapoi: este vorba de suma primită de Théodose pentru a putea mitui în voie funcționarii guvernului. De La Peyrade nu este nici șocat de stăruitoarea pretenție a creditorului, nici tocmai indiferent. Între timp, Théodose află că doamna Torna de Godollo părăsise dacă nu Parisul, cel puțin casa în care locuia. Dispariția ei subită îl lovește drept în inimă pe provensal, recuperându-și discernământul. El se simte iarăși fără nici un sprijin sau liman la orizont pe oceanul parizian. Hoinărd descumpănit pe străzile metropolei, Théodose este aproape salvat de la moarte de către domnul Phellion, care urmărea monomanical doborârea la pământ a unei alte clădiri din metropola dinamică. După această întâmplare aproape fatală, Théodose reușește să pună mâna pe o scrisoare de la doamna de Godollo, în care falsa contesă îi explică succint că l-a scutit de o căsătorie nefericită, iar izbăvirea sa se află în casa unui domn du Portail. Romanul capătă trepidația unei piese de teatru mediocre. Stima de sine a avocatului este, în consecință, grav afectată. Resorturile amorului-propriu sunt date peste cap. De La Peyrade datora treizeci și cinci de mii de franci în prezent. Dezabuzat, Théodose caută un sfat și o clarificare din partea lui Cérizet. Din dialogul lor reiese fără tăgadă că du Portail se află în spatele doamnei de Godollo și a tuturor necazurilor financiare cu care se confrunta de La Peyrade, cel căruia i se promisese o alță soție decât domnișoara Colleville. În timpul conversației, o clientă intră în stabilimentului cămătarului. Femeie este nimeni alta decât doamna Lambert, femeia care îi dăruise douazeci și cinci de mii de franci avocatului, bani folosiți deja o dată pentru plata altor datorii. Doamna Lambert pretinde că stăpânul ei, bătrânul Picot, o acuză pe nedrept de furt. Evident că doamna Lambert și Cérizet erau înțeleși să-i joace o festă nefericitului avocat, din ce în ce mai constrâns să accepte o nebună dovedită de nevastă. Intriga se colorează în nuanțe intense de vodevil ultrafacil din acest moment încolo. Thuillier reușește de unul singur să respingă public acuzațiile care i se aduc. Tânărul de La Peyrade află într-o zi că doamna de Gondollo, supranumită doamna Komorn, pe care o surprinde la brațul unui trecător pe un bulevard destinat divertismentului parizian, era o cocotă de lux sau cel puțin așa se prezenta privirilor iscoditoare ale lumii. Impostoarea devora averile burlacilor petrecăreți, dacă nu cumva și aceasta era o stratagemă a straniului du Portail. După ce luni la rând Théodose de La Peyrade face eforturi de a se îndepărta de vechiul său anturaj și de a-și relua activitatea de avocat, dar de data aceasta pentru clienți mai prosperi, acesta este convocat în fața biroului de disciplină al baroului. Vechile păcate ies la suprafață aproape pe neașteptate. Intempestiv, jurnalistul Étienne Lousteau îi face o vizită lui Théodose, propunându-i să devină un personaj de frunte la un ziar care să-i facă reclamă domnului Thuillier, fițuica Echo de la Bievre, ai cărei proprietari erau câțiva tăbăcari prosperi. Théodose reia amiciția cu Thuillier, animat de speranța unei noi afaceri lucrative. Președintele baroului îl scutește momentan de orice sentință definitivă de excludere din tagma avocaților, dar viitorul suna sumbra pentru Théodose, împins pe un ultim drum de planurile sale nesăbuite. Avocatul îi prezintă costurile pe care Thuillier ar fi trebuit să le suporte pentru două luni de propagandă gazetărească în vederea alegerii ca deputat. Acestea se ridicau la cincisprezece mii de franci pe lună. Du Portail este informat de către Cérizet în privința ultimei aventuri a sudistului de La Peyrade. Ziarul putea fi atacat de autorități având în vedere poziția sa republicană, de ,,extremă stângă”, apreciere vagă și folosită discreționar de reacțiune. Du Portail îi oferă îndatoratului Cérizet o sumă de câteva zeci de mii de franci pentru a se asocia cu Théodose la efemerul ziar, dar aceasta numai la final, după ce gazeta trece proba alegerilor. Astfel, Cérizet pune în mișcare capitalul său pentru un câștig egal cu suma investită. Thuillier și Brigitte, în ciuda animozităților recente și a zgârcieniei dintotdeauna, acceptă sponsorizarea măcar în parte a gazetei, unde de La Peyrade lucra acum în calitate de redactor-șef. Ridicolul de Phellion tatăl se pune la dispoziție în calitate de critic de teatru. Propunerea este respinsă prin amăgiri și tergiversări politicoase, dar fără regrete, de către Théodose. Doamna Cardinal și fiica ei trec pe la redacție, așteptând un articol pozitiv pentru juna actriță de doi bani. Domnul Thuillier este, de asemenea, convins că poliția secretă a plătit douăzeci și cinci de mii de franci unui necunoscut pentru ca pamfletul lui să fie suprimat. Aceasta este o calomnie de-a lui Cérizet, directorului ziarului, îndreptată împotriva lui de La Peyrade. Acesta, iritat de acuză, o cheamă la adresa ziarului pe doamna Lambert, care mărturișește mincinos că nu i-a înmânat o asemeneă suma lui Théodose de La Peyrade, bănuindu-l pe notarul Dupuis de a fi fugit cu mica ei avere, căruia avocatul pretinde a-i fi plasat banii. După această dezvăluire umilitoare, de La Peyrade nu acceptă ca Cérizet să mai participe cu treizeci de mii de franci la capitalul ziarului, ceea ce l-ar fi împovărat și mai mult pe avocat. Thuillier se înțelege în scris cu amicul Théodose să-i stingă datoria de douăzeci și cinci de mii de franci dacă acesta se va căsători cu domnișoara Colleville. Ziarul are un efect neașteptat de pozitiv asupra popularității în creștere a persecutatului Thuillier în arondismentul 12 al Parisului. Brigitte este hotărâtă să incheie contractul de căsătorie cu de La Peyrade, dar nu înaintea unei cine finale, scena de pe urmă a compoziției.

Aproape toate personajele din prima secțiune a romanului care au onorat dineul Brigittei reapar cu ocazia consemnării căsătoriei. Abatele Gondrin, confesorul doamnei Thuillier și a domnișoarei Colleville, este singura prezență relativ neobișnuită. În urma flecărelii de la masă reiese că un savant din împrejurimi, un matematician în etate, domnul Picot, descoperise un nou corp ceresc în Sistemul Solar printr-un simplu calcul matematic, motiv pentru care Academia decisese să-i acorde un premiu și o rentă viageră în valoare de o mie opt sute de franci. Acest domn Picot fusese profesorul de matematică al lui Felix Phellion. Vestea putea fi rapid publicată în ziarul domnului Thuillier, care ar fi căpătat întâietate pentru răspândirea ei promptă. Obtuzitatea și trufia grosolană a micilor-burghezi țâșnește la suprafață și în această împrejurare indescifrabilă pentru intelectul ordinar. Brigitte face observația că savanții sunt niște incapabili scoși dintre foile lor de studiu și aduc ușor cu alienații mintal. Utilitatea lor socială se apropie de zero, din punctul de vedere al stăpânei casei. Domnul Colleville se declară de acord cu aceste păreri de bun-simț. Abatele Gondrin vede, pe de altă parte, un rost adânc în orice activitate omenească. Chiar în momentul în care aceste opinii se confruntau în jurul mesei, domnul Picot Nepomucene însuși își face zgomotos apariția la ușă. Îmbrăcat excentric și cu mutra unui bătrân ridicol, matematicianul venise să se lămurească cu tânărul Phellion, doar ca acesta nu era invitat la cină. Pricina era minciuna pe care Phellion o aruncase pe seama sa: matematicianul nu descoperise nici o stea, ci Felix Phellion însuși, care, dintr-un sentiment inefabil de gratitudine, pusese isprava genială pe seama domnului Picot. Acesta, în verva sa furibundă, clintește lustra și se înfruptă gurmand din hrana domnișoarei Thuillier, îngrozita de mânia acestui faun la senectute. Momentul este burlesc, iar domnul Picot un veritabil picaro. Matematicianul nu se mai ocupase de astronomie din 1811, când, ca urmare a unor investigații cerești desfășurate pe pământul Spaniei, aparatele sale fusesera distruse de o bandă de țărani simpli și inepți, pe care savantul îi denumește ,,sălbatici”, în desconsiderarea sensibilităților audienței. Obiectul său actual de studiu era mecanica, în care omul de știință pretindea cu seninătate a fi redactat câteva tratate excelente, din care ,,Teoria mișcarii perpetue” ieșea în evidență ca o capodoperă, din care, din nefericire, vânduse doar câteva exemplare. Brigitte este îngrozită de cantitatea de băutură și alimente pe care le înghițea bătrânul căpcăun, de care reușește cu greu să se descotorosească, dupa ce îi răstoarnă și pătează câteva articole de mobilier. În cele din urmă, abatele Gondrin laudă generozitatea și spiritul creștinesc activ al faptei tânărului Felix Phellion în fața întregii adunări, cel care, în mod paradoxal, apare firesc la ușa doamnei Thuillier, fiind primit cu simpatie printre comeseni. Providența face în așa fel încât contractul de căsătorie să nu se semneze nici în acea seară binecuvântată. A doua zi, Phellion tatăl este copleșit de mândrie cugetând la imensa faptă nobilă a fiului său mai mic. Primarul Minard și Phellion descind la noua adresa a familiei Thuillier și îi cer domnișoarei Brigitte permisiunea pentru a oficia casatoria dintre Phellion fiul și domnișoara Colleville, nepoata de sânge a fetei bătrâne. În paralel, datoriile neplătite ale lui de La Peyrade și deconspirarea notarului Dupuis ca posibil escroc sunt comunicate în cascadă domnișoarei Thuillier. De asemenea, Felix Phellion primește Legiunea de Onoare și promisiunea de a fi ales în Academie. Totuși, Brigitte, care nu crede în coincidențe fericite și nici în căsnicii din dragoste, se opune insistențelor doamnei Thuillier, care, pentru prima oară în viața ei, respinge o decizie capitală a cumnatei sale. Brigitte simte că asistă la un regicid. Furia și încăpățânarea ei sunt proporționale cu atacul primit, dar soarta pare a fi hotărât în locul ei. Abatele Gondrin obține, până la urmă, și mărturisirea de credință creștină a păgânului Felix Phellion. Un zeu binevoitor, sentimental și convențional domnește peste această legătură de iubire. Până și Brigitte Thuillier, învinsă în propria familie, acceptă ceea ce este prescris de legile firii, nu înainte însă de un ultim scandal. Domnul Thuillier este insultat în calitate de candidat într-o altă gazetă pariziană. Théodose de La Peyrade este uimit să vadă cum socotelile sunt date peste cap în ultima clipă: un individ cu o identitate imprecisă, numit comandorul, pe care îl observase în casa falsei contesa de Godollo, își face apariția în casa domnului Thuillier. În urma unei discuții private aprinse, dar ascultată pe la uși, domnul Thuillier acceptă să-și lase fiica naturală pe mâna lui Felix Phellion. Cât despre Théodose, secretul existenței sale se află într-o conversație, prea mult amânată, cu domnul du Portail.

Deznodamântul nu este întru totul în spiritul sensibilității balzaciene, melancolică de obicei, dacă putem spune astfel. Toate opreliștile care au stat în calea lui Théodose de La Peyrade porneau de la omnipotentul domn du Portail, care avea nu numai spioni, ci și influență în forurile superioare ale conducerii statului. Sarcina sacra era de a-i căsători pe cei doi veri între ei. În calitate de legatar moral al prietenului său, decedat cu un deceniu în urmă, se ocupase de educația și situația materială a lui Théodose de La Peyrade de tot atâta timp, veghindu-l din umbră și studiindu-i personalitatea în acțiune. Unchiul său fusese, în ciuda sărăciei în care l-a aflat moartea, șef al poliției secrete și intim al regelui Ludovic al XVIII-lea, poziție pe care o avea acum însuși domnul du Portail. Rivalii săi răzbunători și un trai necumpătat îl sărăciseră pe de La Peyrade, nu lipsa bogățiilor. Domnul du Portail îi propune lui Théodose de La Peyrade să devină ofițer în poliția secretă, unde ar fi avut parte de splendori și bucurii de tot felul și un trai mai mult decât îmbelșugat. Înzestrările naturale ale nepotului fostei căpătenii polițienești se vădeau remarcabile pentru misiunea adesea ingrată și grea, dar nu mai rea decât se crede îndeobște, a poliției secrete a statului din orice societate civilizată. Théodose se profila ca urmașul domnului du Portail, având ca misiunea înaltă protejarea societății de răutatea sa naturală și de spiritele nesubjgate care sapă la temelia ordinii unui stat modern. Zestrea verișoarei sale, talentata muziciană care era predestinată să se vindece în ziua în care păpușa de cârpă pe care o legăna obsesiv la piept ar fi devenit un copil în carne și oase, se ridica la suma impresionantă de jumătate de milion de franci. Inițial ținându-se mândru, deși răvășit pe dinăuntru de cele aflate, Théodose ezită să accepte învoială, dar, realizând că nu avea altă cale onorabilă de ieșire, se lasă în voia domnului du Portail. Starea patologică a Lydiei era rezultatul unei detenții de zece zile și a unui viol, fapte comise de dușmanii unchiului lui Théodose. Atunci când verișoara îl vede pentru prima oară, înțelegem în cele din urmă de ce avocatul se ferea de această întâlnire cu domnul du Portail: el însuși atentase la pudoarea rudei sale, provocându-i trauma de care încă suferea. Singura scăpare din acest labirint coșmaresc consta în a deveni soțul victimei sale și urmasul lui du Portail, al cărui nume real este Corentin, personajul malefic din Șuanii, O afacere tenebroasă și Strălucirea și suferințele curtezanelor.

Cea din urmă zvâcnire a narațiunii este legată de familia Thuillier. Cérizet îi propune o ultimă afacere imobilară Brigittei Thuillier: o fermă în Beauce, pe care cei doi frați o vizitează într-o singură zi. Revenind la Paris, domnul Thuillier citește în ziarul pe care îl patrona un articol, strecurat de o pană conspirativă, în care el însuși declara public că renunță la voturile sale pentru Camera Deputaților în favoarea primarul Minard. Aceasta nu putea fi decât fantezia în actiune a noului agent al poliției secrete, care își face apariția cu o chitanță prin care se confirmă plata tuturor datoriilor sale. Fascinația domnului Thuillier pentru domnul de La Peyrade nu scade nici în acest moment, cu toate că ruptura dintre ei este definitivă. Domnul Thuillier nu primește scaunul de deputat în simulacru de alegeri democratice al veacului. Acesta este rezervat pentru un apropiat al regelui. Domnișoara Thuillier nu mai cumpără ferma de la țară. Ziarul lui Thuillier, despăgubit, este cumpărat de către un intermediar al poliției secret. Domnul de La Peyrade nu se regăsea pe deplin în noua poziție de agent secret, deși făcea eforturi demne. Căsnicia sa mergea convenabil. Păcatul trebuia cumva expiat. Cérizet se căsătorise cu doamna Olympia Cardinal în sfârșit. Familia Thuillier se mutase la loc în vechea sa casă, iar pe cea nouă o vânduse domnului Picot, care se însurase cu o bogată englezoaică, admiratoare a ilustrului savant. Averea ei, compusă din optzeci de mii de lire rentă anuală și alte proprietăți în Anglia, îi va rămâne lui Felix Phellion, membru al Academiei, căsătorit cu domnișoara Colleville. De La Peyrade recunoaște în sfera socială din care ieșise vicii și calități imense, care asigurau resursa necesară de vitalitate din trupul corupt al societății, dar Corentin îi amintește superior că nimic nu se compară cu puterea eternă a poliției, insituția supremă care prezidează peste marele furnicar al intereselor politice și economice din epoca de fier a banului.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXX


(Preotul satului nu a fost tradus în limba română până în anul 2019. Ne-am folosit de ediția gratuită în limba franceză de la adresa https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-65.pdf)

Preotul satului (Scene din viața rurală – 1841) 

Romanul Medicul de țară este versantul aceluiași munte din care face parte și Preotul satului, doar că acesta din urmă conține un plus de dramatism și emoție, subordonate, desigur, catehismului. Acțiunea se petrece în orașul Limoges, iar protagoniștii inițiali sunt soții Sauviat, țărani simpli care, de la o anumită vârstă, se ocupau de comerțul cu fier vechi. Domnul Jérôme-Baptist Sauviat fusese între 1786 și 1793 un comerciant ambulant de veselă, dar după ce se căsătorește în 1797 cu o văduvă zdravănă, numită Champagnac, acesta se așează definitiv în Limoges. Soțul avea cincizeci de ani, dar nevasta era cu câteva decenii mai tânără. Deși amândoi analfabeți, perechea știa să socotească cu o precizie uluitoare dobânzile pe care alții le datorau și erau meșteri neîntrecuți în socoteli. Domnul Sauviat fusese cât pe ce să fie ghilotinat în anii Terorii pentru faptul că ajutase un preot care nu jurase credință guvernului revoluționar. Zgârcenia și credința vegheau conștiințele grosolane, înveșmântate în fierărie, ale familiei Sauviat, fără ca una din însușiri să o domine pe cealaltă. Ca din întâmplare, în anul 1802 se naște Véronique Sauviat, singura ființă în care cei doi părinți rigizi mental își puteau exterioriza iubirea și sentimentele omenești. Véronique învață să scrie, să citească și să socotească de la o călugăriță bătrână. Sora Martha o va veghea și atunci când se îmbolnăvește de variolă, boală care-i va urâți chipul frumos. Tatăl își va îndrăgi și mai mult singura fiică de acum încolo. Iubită cu adorație, părinții îi decorează camera altfel decât trăiau ei, după cum fata, devenită adolescentă, se bucura de toate binefacerile unei mici-burgheze. Tocmai această pregătire pentru obiceiurile și ideile altei clase sociale decât cea în care a fost crescută de genitori va aduce destrămarea destinului tinerei femei. Véronique căpătase darul lecturii, de care se bucura pentru că era stăpâna unei inteligențe vibrante și a unei simțiri capabile de trăiri înalte. Véronique iubea Biserica și învățătura creștină cu o intensitate medievală, pe care doar viața de țară o mai putea păstra naturală în secolul al XIX-lea. Melancolică și singuratică din natură, adolescenta se cufunda în reverii romantice, pe care romanul Paul și Virginia al lui Bernardin de St. Pierre le întețea cu ardoare. Religia contribuia la îngemănarea unui corp eteric sacru și erotic pe care imatura femeie îl va absorbi în subconștientul ei incandescent. De aici izvorăște fantezia unei lumi paradisiace, tropicale, a unei grădini a Edenului pe care tânara o plasa pe o insuliță de pe râul Vienne, pe care tot Véronique o supranumise Île-de-France, precum vechea denumire a insulei-colonie Mauritius. Véronique era naivă și inocentă, dar iscoditoare și vie, prin urmare instinctuală. Tocmai de aceea când într-o zi preotul, căruia fata Sauviat îi încredința confesiunile, îl anunță pe domnul Sauviat că a sosit timpul ca fiica să se căsătorească, bătrânul e lovit de greutatea sarcinii delicate pe care o avea de înfăptuit. Întâi își refuza vecinul, un pălărier modest, dar cu ceva capital strâns. Apoi înțelegem din desele sale vizite la Paris, unde își aduna în straturi banii, că domnul Sauviat avea alte aspirații sociale pentru fiica sa, conform rangului și reușitelor sale recente, dat fiind că era doar un fost țăran îmbogățit. La douăzeci de ani ai fetei, bătrânul Sauviat își dă fiica pe mâna unui alter ego al lui însuși, dar unul superior social, bancherul de patruzeci și sapte de ani Pierre Graslin. Consecințele sunt fatale. Pierre Graslin avea o avere de șase sute de mii de franci, pe care o adunase printr-un efort și zgârcenie colosale. În primăvara anului 1822, Pierre Graslin se căsătorește cu Véronique, a cărei dotă se ridică la valoarea de șapte sute cincizeci de mii de franci. Familia Sauviat deținea un milion de franci în total, în bani și proprietăți. Afacerea burgheza se dovedește a fi un spectaculos succes social. Domnul Graslin reface casa, redecorează încăperile, iar semne imprevizibile de opulență se întrezăresc în viața unei bancher parvenit și a unei fete de comerciant ridicat din țărână. Cu toate acestea, cei doi soți sunt cum nu se poate mai diferiți. Cu fața brăzdată de pete și, în general, urât, Pierre Graslin nu-i spunea nimic tinerei Véronique, care, deprinsă cu obediența și răbdarea creștine, își acceptă soțul dacă nu cu încântare, cel puțin cu bunăvoință. În 1823, bancherul intră în posesia unei manufacturi de porțelan, pe care i-o cedează socrului spre administrare. Acesta o transformă într-o afacere profitabilă, însă, în 1827, la aproape optzeci de ani, bătrânul suferă un accident, de pe urma căruia se alege cu o cangrenă la unul dintre picioare. Refuzând amputarea urgentă, bătrânul Sauviat moare. Anii trec, dar nimic nu înveselește căminul burghez al familiei Graslin. Soțul revine la existența austeră și nesănătoasă de burlac, adunând imense mormane de bani, în vreme ce soția se ofilea pe altarul credinței, slăbiciunea ei dintotdeauna, motiv pentru ca întreaga lume bună invidioasă să o acuze de ipocrizie sau chiar prostie. Al doilea mod de a umple timpul neocupat cu alte activități domestice era acela de a citi, doamna Graslin acumulând cunoștințe și formându-și un intelect și o sensibilitate deasupra oricărui alt locuitor al orășelului Limoges. Soții trăiau în realitate separați, Véronique rămând cel mai probabil virgină. Domnul Graslin nu era interesat de asemenea mărunțișuri care îi stăteau în calea creșterii avuției personale. Patologiile psihice ale celor doi soți solitari sunt pe deplin încurajate și justificate de cutumele și prejudecățile sociale comme il faut. Dacă doamna Graslin își consuma resursele de bunătate împărțind bani și produse la cei sărmani, domnul Graslin îi tăia fondurile până la limita suportabilității, preferând să economisească sau să reinvestească profitabil diferența. Véronique se împrietenește și cu domnul Grossetête, un personaj bogat și influent prin alianțele din ținut, și cu alte fețe bisericești: abatele Dutheil, un bărbat superior, dar ale cărui calități erau pizmuite de frații săi din biserică, motiv pentru care acesta se arăta smerit și fără pretenții, dar și abatele de Grancour, un preot mai aproape de media bisericii, dar care îl admira mai mult sau mai puțin pe ascuns pe abatele Dutheil. Singurul bărbat care arătase oarecare înclinație spre a o curta pe Véronique este un oarecare viconte de Grandville, ale cărui conexiuni suspuse la Paris îi garantează curând postul de procuror general în ținut. Vincontele de Grandville era cucerit de inteligența și sensibilitatea nefiresc de accentuate ale doamnei Graslin, iar aceasta cu atât mai mult într-un oraș de provincie, inferior ca varietate și strălucire umană Parisului. Doamna Graslin ajunge în anul 1828 una dintre cele mai respectate femei din Limoges, întreținând serate rafinate în casa ei, unde oaspeți de vază locală erau deseori prezenți. Frumusețea ei atinsese zenitul în 1829. Acesta-i anul în care Véronique rămâne însărcinată, aducând pe lume un băiețel, dar și cel al începutului sfârșitului fericirii ei lumești.

Declinul începe în ziua în care un cultivator de legume avar, bătrânul Pingret, este găsit mort în grădina de zarzavaturi alături de una din slugile sale. Pingret locuia aproape singur într-un cartier mărginaș al orășelului, preocuparea sa de căpătâi constând din a economisi pe ascuns cât mai mulți galbeni, pe care, după ce îi depozita în câteva ulcele, avea grijă să-i îngroape în câmpul de trifoi din fundul curții. Hoțul sau hoții îl tâlhăresc pe Pingret. Constrânși de împrejurări imprevizibile, aceștia îl ucid atât pe bătrân, cât și pe slujnica sa, Jeanne Malassis. Cele patru ulcele conțineau fiecare câte o mie de monede de aur. Ce valoare avea însă o monedă, toată mica-burghezie din Limoges putea doar specula cu părere de rău pentru furt. Nepoata acestui Pinngret, o doamnă des Vanneaulx nu era atât de cutremurată de dimensiunea crimei, ci frământată de ideea că, în cazul în care ucigașul sau ucigașii nu vor fi descoperiți, averea înghesuită în acele ulcele urma să se piardă definitiv. Din fericire sau nu, poliția îl identifică pe un muncitor, Jean-François Tacheron, ca pe un posibil suspect. Acesta lucrase într-o vreme în făbricuța de porțelanuri a răposatului Graslin. Fiu de țărani, Tascheron era cunoscut drept un om cumsecade, bun creștin, de origine din cel mai rău-famat arondisment din departament, Montegnac. Deși un loc sărac, Montegnac începe să cunoască o oarecare îndreptare de când, în 1816, domnul Bonnet devine preotul parohiei. Jean-François Tacheron se bucură, în plus, de o reputație ireproșabilă. Însă dovezile de la fața locului, obiectele uitate pe câmp, îl indicau pe Tacheron ca posibil tâlhar și ucigaș. Faptul că bătrânul și sluga fuseseră uciși cu o cazma sugera că faptașul acționase nepremeditat când îi omorâse pe cei doi. Atunci când un pașaport pentru America e găsit în posesia lui Tacheron, misterul se adâncește periculos pentru societatea din Limoges: de aici rezultă că acest fiu de țărani era în relație cu o doamnă din înalta societate a provinciei, cu care plănuia să fugă peste ocean, unde și-ar fi început o viață nouă, în calitate de soț și soție. Crima și furtul apar ca rezultatele nedorite ale unei povești de amor nefericite. Tacheron este găsit vinovat la judecată, iar pedeapsa capitală îl aștepta drept răsplată. Singura condiție din care ar fi rezultat o oarecare scădere a pedepsei ar fi fost posibilă dacă Tacheron ar fi recunoscut cine era misterioasa femeie pe care o proteja cu un asemenea fanatism. Jean-François Tacheron, un bărbat sănătos, plin de vigoare de numai douăzeci și cinci de ani, mima nebunia și refuza orice contact amical cu autoritățile, ceea ce îi înăsprea situația. Unele voci pretindeau că dovezile nu sunt convingătoare, altele, cum ar cele ale progresiștilor saint-simonieni, mergeau până într-acolo încât susțineau că bătrânul Pingret era vinovat pentru tot, banii aceia meritând a fi investiți în comerț, nu îngropați. Balzac nu ezită să ironizeze falanga democratică a epocii Restaurației. Între timp, suma depozitată în ulcele se estima a se ridica la o sută de de mii de franci. Urmașii des Vanneaulx era dispuși să renunțe la orice acuzație dacă Tacheron ar fi recunoscut fapta, returnând nouăzeci de mii de franci moștenitorilor de drept. Atunci când Tacheron respinge această propunere mârșavă, familia des Vanneaulx se declară scârbită de lipsa de decență și onoare a acestui ucigaș de drept comun. În cele din urmă, sarcina dezvăluirii adevărului revine Bisericii, care putea, prin mijloacele sale persuasive, să extragă adevărul de la condamnat. În iulie 1829 execuția era programată să aiba loc curând. Liberalii voiau moartea criminalului doar pentru că aripa legitimistă tărăgăna punerea în aplicare a verdictului. Tacheron profera blasfemii pentru a ține preoțimea la distanță. Secretul și motivele sale păreau absolute. Abatele Gabriel de Rastignac, fratele mai mic al ministrului de mai târziu, spera să obțină o promovare ierarhică ca episcop după rezolvarea amiabilă a acestui caz. Gabriel de Rastignac se ajuta de influența și puterea spirituală a preotului de țară, domnul Bonnet. În acest punct de cotitură a romanului, Balzac oferă o explicație politică a societății care îi împinge pe inși precum Tacheron să comită atrocități de nevoie sau nu: câmpiile sterpe fără irigații din împrejurul satului Montegnac sunt folosite necorespunzător de către autorități sau de orășenii sfidători, populația rurală confruntându-se cu asemenea lipsuri încât fie emigrare, fie banditismul le oferea o scăpare din condiția socială tristă în care se aflau. Din felul în care abatele Gabriel de Rastignac, în care doar latura administrativă, nu simplu creștină a Bisericii Romano-Catolice se observă, privește condescendent atât parohia săracă, cât și felul sincer, deschis, profund și omenesc al parohului Bonnet, deducem dimensiunea prăpastiei care se căsca între clase, pe care Balzac o vrea umplută la loc de prudența creștină a unor oameni de stat luminați. Parțialitatea sa salvatoare nu exclude estimarea corectă a circumstanțelor reale. Voința apostolică a domnului Bonnet, fiul unui tată aspru și al unei mame care și-ar fi dorit mai mult pentru odrasla ei în lume, revitalizează întregul ținut. Populația din Montegnac, deși rămânând la fel de săracă, își schimbă deprinderile după 1816, grație forței sufletești superioare a preotului de țară și a ideilor sale obstinate. Contrastul dintre domnul Bonnet, o lumânare arzând ca în primele secole ale creștinătății, și abatele de Rastignac, un om al anticamerelor bisericești, intrigant și înfumurat, nu poate fi mai izbitor. Bonnet era iubit și respectat de comunitatea enoriașilor din Montegnac. Preotul este mai mult al sărăcimii decât al Bisericii, dacă nu cumva primii sunt corpul și sufletul veritabilei biserici. Familia Tascheron încă mai spera ca fiul lor să fie iertat de către autorități, ceea ce Biserica, slăbită de necredință și de individualismul modern, în care interesul personal e cultivat ca o realizare înaintea celei materiale, mult așteptată, nu va reuși să îndeplinească. Denise Tascheron, sora condamnatului, fratele Louis și părinții lor părăsesc Franța pentru America de Nord. Parintele Bonnet îl spovedește și împărtășește pentru ultima oară pe deținut, dar pedeapsa finală nu mai îndură amânare. O afacere politică se țesuse pe fundal: Biserica și-ar fi dovedit eficiența intrinsecă, iar mica-burghezie păgubită, odată restituită averea furată, s-ar fi declarat mulțumită. Vicontele de Grandville se achită de obligațiile finale. Părintele Bonnet primește o mie de franci de la Denise Tascheron, banii proveniți de la necunoscuta din spatele întregii crime. Suma va merge la săracii din parohia preotului de țară. Cât despre comoară, ea este scoasă de pe fundul apei de către Denise și Louis Tascheron, fratele și sora celui mort. Procurorul regal de Grandville își îndeplinse datoria. Familia des Vanneaulx îl declară pe Tascheron un om onest pentru că nu comisese crima din lacomie, ci din dragoste pentru femeia anonimă. Amoralitatea cupidă a micii-burghezii este mai criminală decât adevăratul făptaș, care își primise pedeapsa meritată în această lume. În ziua execuției, doamna Granslin dă naștere unui băiat, ocazie cu care începe a treia perioadă din viața ei. Pentru orice cititor lipsit de naivitate, este cât se poate de evident că Véronique Graslin comisese un adulter cu tânărul Tascheron, rodul iubirii lor consumate rezultând în fiul nou-născut. Acesta este nadirul vieții doamnei Graslin, ultima treime a romanului constând dintr-o meditație morală și o descriere a dezvoltării fără precedent a existenței sociale din arondisment și canton.

În 1829, domnul de Graslin, mulțumit că are un urmaș, cumpără pădurea și domeniul din Montegnac de la familia ducală de Navarreins la prețul de jumătate de milion de franci. Doamna de Graslin, îmbolnăvită după sarcină, nu împlinise treizeci de ani, dar arăta deja ca o femeie cu un deceniu mai în vârstă. O tristețe fără origini clare se așternuse pe chipul ei palid, de sfântă. În august 1830, bancherul Graslin suferă o serie de falimente, ceea ce, în lumina diferitelor boli ascunse ale unui trup obișnuit cu sedentarismul și o muncă obositoare sub aspect nervos, duce la moartea sa în aprilie 1831. Văduva Graslin se retrage definitiv pe moșia de la Montegnac. Francisc Graslin, fiul, primește o moștenire de o sută de mii de franci, iar mama este posesoarea a șase sute de mii. Dobânzile la titluri de stat pe care le încasau cei doi urmași anual erau de șase mii pentru Francisc și patruzeci de mii pentru încă tânara văduvă. Sfetnicul lor era cumpătatul Grossetête. Stabilindu-se în Montegnac, doamna Graslin se retrase ca într-un cimitir. Regretul și pedeapsa primită pentru păcatele ei o torturau pe ascuns. Cufundată în rugăciune și reculegere mare parte din zi, mâncând puțin, doamna Graslin risca să se sinucidă lent continuând acest mod de viață mortifiant. Slujnica Aline și bătrâna ei mamă anticipau un sfârșit timpuriu dacă nu se producea o schimbare. Vocația creștină si ura de sine se dublau una pe cealaltă în sufletul unei ființe cu o voință de fier, dăruită de la tatăl ei, răposatul Sauviat. Din nou, preotul Bonnet, servitor al Domnului, sare în ajutor, după puterile sale omenești. Atenția stăpânei ar fi trebuit dirijată înspre activități intense și variate care nu numai să-i consume atenția diurnă, ci să ofere o satisfacție în plan moral nefericitei femei. Religia, față de caritatea oarbă și domnia amorală a legii, este panaceul domnului Bonnet. Doamna de Graslin își va obține iertarea divină prin muncile ei mundane. După cum orașele medievale sunt produsele vieții mânăstirești, tot astfel averea celei pedepsite pentru păcatul ei de sânge se va investi în ridicarea pașnică a regiunii. Dacă râurile care curgeau din muntele învecinat ar fi dirijate printr-un sistem ingineresc de canale de irigații în râul Gabou, atunci valea va fi udată regulat în timpul anului, ducând la recolte bogate și la posibilitatea creșterii vitelor, ambele sporind bogăția sătenilor din arondisment, care ar putea, astfel, începe un negoț susținut cu orașele din apropiere. Jérôme Colorat era pădurarul proprietarei, un fost sergent de cavalerie nu prea isteț de fire, dar onest, iar Champion omul care avea grija grajdurilor de cai. Cei doi o ajutau pe doamna Graslin să-și inspecteze ținutul și pământurile. Cu această ocazie, doamna Graslin îl cunoaște din întâmplare pe un țăran hirsut din regiune, cu figură respingătoare de ucigaș, condamnat la zece ani de închisoare ca pe galere pentru tâlhărie și crimă (acuzat și dovedit de a fi un chaffeur, hoț la drumul mare), pedeapsă pe care o ispășise deja, dar care, grație părintelui Bonnet, se reabilitase parțial și ducea o viață creștină împreună cu fiul lui, izolați de restul satului și privirile sale străpungătoare și incriminante. Numele lui era Farrabesche, o reîncarnare la altă vârstă a bietului Tacheron, bietul iubit, devotat până la capăt, al doamnei Graslin. Aceasta îl primește cu prietenie și milă în rândul cunoscuților ei. Farrabesche este uimit, onorat și, în cele din urmă, câștigat de bunătatea și schimnicia vizibilă a stăpânei sale, pe care o va sluji cu pioasă credință. Catherine Curieux era mama băiatului fostului ocnaș Farrabesche, o tânără cândva inocentă, care, după încarcerarea soțului ei, fugise la Paris, de unde nu se mai întorsese de peste un deceniu, trimițând în schimb suma de o mie de franci. Farrabesche încă o iubea și, dacă ar fi putut ieși legal din regiune, ar fi mers să-și caute nevasta. Simpatia pentru acest sărman nefericit este atât de mare din partea doamnei Graslin încât aceasta îi promite deplina reabilitare în fața legii și sprijin material suplimentar. Farrabesche, legat sufletește de părintele Bonnet și acum de stăpâna moșiei, îi expune curioasa curgere a râurilor din ținut, care, ajutate de compoziția geologica anumită și de malurile săpate secole la rând de cursul apelor, chestiuni descrise cu minuție geografică de către Balzac, irigau doar jumătate din proprietate, cealaltă fiind secetoasă, deșertică și stearpă. Această scindare a moșiei într-o parte vie și alta moartă este o alegorie a sufletului doamnei Graslin. Întreaga investiție avea să creeze rezerve de apă pe întreaga durată a anului în câmpia și valea din împrejurimile Montegnacului. Pentru realizarea acestei intenții nobile, dar costisitoare, planul trebuie gândit de un inginer briliant. Doamna Graslin îi scrie înțeleptului Grossetête, care îi recomandă pe un absolvent summa cum laude al politehnicii din Paris, Grégoire Gérard. Scrisoarea acestuia către domnul Grossetête e anexată răspunsului domnului Grossetête către doamna de Graslin. Din misivă rezultă fără drept de apel valoarea și originalitatea domnului inginer Grégoire Gérard, care pune la dispoziție o critică politica a școlilor superioare de poduri și șosele din Franța prin efectele pe care le creează în societate. Șarja este ilustrativă pentru latura superficial birocratică de care a fost acuzat statul francez încă din secolul al XIX-lea, în comparație cu interesele organice ale comunității nord-americane sau chiar engleze exprimate printr-un aparat de stat mai puțin intruziv, ramificat, greoi și, mai ales, scump. În primul rând, examenele de intrare la școala politehnică și munca intelectuală intensă aferentă îl obosesc, îl golesc de energia vitală a vârstei pe tânărul student, expert în matematici superioare și în mecanică. O parte semnificativă din învățăcei abandonează curând, obosiți și doborâți de greutatea probelor prin care sunt nevoiți să treacă. Adolescenți săraci sau provenind din păturile joase adoptă practicile de învățare nu numai din devotament, ci și pentru că alt viitor social, unul mai bun, nu-i așteaptă decât în calitate de absolvenți. Surmenarea, reușita sau abandonul sunt inextricabile legate în formula academică de stat. La douăzeci și patru de ani, cu un venit lunar de o sută cincizeci de franci, un proaspăt inginer câștiga mai puțin decât un contabil de prăvălie la optsprezece ani. Domnul Gérard a preferat un salaru dublu, lucrând într-un subdepartament, unde, în pofida studiilor sale avansate, se ocupa de activități de rutină, care nu necesitau atâta studiu anterior. În plus, promovarea era anevoioasă și nu întotdeauna pe merit: ingineri ale căror poduri se prăbușiseră se treziră ridicați în grad, plătiți semnificativ mai bine decât alți ingineri merituoși. Specializarea exagerată e o altă problemă: facultățile intelectuale și morale se atrofiază prin îngustimea si monotonia activității prestate. Administrația centrală a statului se comporta irațional în raport cu cerințele presante ale provinciei în materie de drumuri sau poduri. Din cei șase sute de ingineri pe care statul îi arunca anual înapoi în societate, puțini sunt cei care nu se ,,demonitează” la lucru. Încă tânărul Gérard își declara indignarea pentru această meserie fără satisfacții, gândindu-se că ideile socialiste îl vor atrage în situația dată sau că ar prefera să-și schimbe complet ocupația cu aceea de comerciant. Nici o căsătorie convenabilă nu-l tentează în condițiile amintite. Doar o lucrare măreață, ceva imperial, l-ar stârni și i-ar folosi toate resursele spirituale și fizice deopotrivă. Statul are instituții care ar trebui complet reformate. Acesta nu fucționează în nici o direcție pozitivă, iar orice talent sau geniu sunt știrbite, reduse în valoare de disciplina dură, dar stupidă, a institutelor sale sufocante. Prin urmare, Grégoire Gérard, prin elanul și dorința de a face bine Franței, adică locuitorilor săi, era omul potrivit pentru muncile gigantice din Montegnac. Doamna de Graslin îl va angaja pe acest personaj curios de implicat în binele comun. Grégoire Gérard face impresia un bărbat îmbătrânit timpuriu și consumat fizic de un efort intelectual prelungit, deși trăsăturile sale generale sunt simple și din popor.

O discuție politică interesantă prin implicațiile revelatoare are loc între câțiva distinși domni odată cu sosirea inginerului în Montegnac. Participanții sunt Grossetête, doctorul Roubaud, un om cumsecade, dar areligios, spre groaza preotului de țară, la rândul lui prezent, judecătorul de pace Clousier, odinioară avocat, care locuia de douăzeci și unu de ani în acel sat, condiția sa materială fiind veșnic modestă, dar care înțelegea societatea în maniera unui ideolog modern, dar și nepotul judecătorului de pace, viitor membru al baroului. Domnul Clousier judeca Revoluția din Iulie ca efectul istoric al individualismului, asociat cu utilitarismul pecuniar, creat de ideile și viața modernă. Legislația recentă le stimulează egoismul micilor proprietari de pământ și orășenilor implicați în micul comerț. Părintele Bonnet susținea restabilirea dreptului primogeniturii, cenzura presei, a puterilor familiei romano-catolice, a monarhiei absolutiste. Toate frânturile de judecăți debitate până în acest punct sunt decupaje ale unui ziar legitimist din epocă. Inginerul socotește că în ideile de conducere a imperiului Napoleon a prefigurat statul francez actual. Clousie nu face concesii în afirmațiile sale retrograde: viitorul aparține regimurilor politice din Rusia Țaristă și Imperiul Habsburgic, iar un popor înflăcărat și aplecat spre nestatornicie precum cel francez prosperă atunci când statul e condus de o mână forte. Grossetête este îngrozit de divizarea la infinit a proprietăților de pământ, fapt care, după părerea lui, va ruina Franța în câteva decenii: prețurile la alimente se vor fi ridicat pe fondul creșterii populației. Aceste reflecții sunt într-o oarecare măsură corecte în pesimismul lor într-o societate încă predominant agrară, preindustrială cum era Franța la 1830. Soluția lui Grossetête este tot restrângerea dreptului celor de jos, proletarii, să poată achiziționa liber pământ. În felul acesta, economiile lor ar merge înspre consum, nu ar fi adunate pentru a fi lăsate inactive, imobile în rezerve ascunse, iar apoi să ajungă să fie utilizate în vederea cumpărării de parcele de pământ din ce în ce mai mici. Latura morală este devastatoare: țăranul și proletarul ar sucomba la starea celei mai crude cupidități, fără ca sărăcia lor apăsătoare să se diminueze în genere. Un conducător providențial este o observașie încurajată ca ideală de către preotul paroh. Exemplul englez este luat în considerare ca superior, cu toate că acolo spiritul mercantil și-a atins apogeul, ceea ce e uimitor pentru un popor cu un temperament mai liniștit decât cel francez. Zgârcenia țăranului francez și patima pământului hiperparcelat se fac vinovate de încetineala cu care pătrund căile ferate în provincia franceză. Preotul concluzionează că abandonarea creștinismului în familia franceză a dus la atâtea fracturi și fisuri în popor, dar cei de față, supralicitând, se declară dezamăgiți că Iisus Hristos nu a fost și un legislator pe măsura cerințelor cetății temporale, precum Confucius sau Mahomed. Singura care vede încăpățânarea egoismului fioros în spatele fiecărei idei aruncată în discuție este doamna Graslin, pentru care speranța data de creștinism e splendidă. Domnul Bonnet promite solemn că îi va converti pe acei bărbați sceptici la beneficiile aduse de un creștinism practic, luminat și material.

Este ceea ce se va întâmpla în penultima scenă a romanului, de împliniri, când doamna de Graslin împrumută două sute cincizeci de mii de franci de la bancă, garantate de averea ei, și minunile inginerești coboară pe moșia pe jumătate moartă din Montegnac. În aprilie, 1832, inginerul Gérard și ajutorul lui, Fresquin, deja realizară mare parte din opera lor revitalizatoare. Domnul Grossetête o găseste pe Catherine Curieux într-un spital din Paris și o aduce înapoi în provincie. Faptele și trecutul recent al femeii sunt neașteptat de impecabile, aceasta ducându-i dorul fiului și iubindu-l încă pe Farrabesche. Familia este reunită, această dovadă de bunătate fiind înfierată de preotul Bonnet ca o plăcere nepermisă pentru sufletul unei creștine frenetice ca doamna Graslin. Farrabesche nu este un Tascheron fericit, cum poate credea în sinea ei doamna Graslin. Lupta cu diavolul e confruntarea permanentă cu tentațiile acestei lumi, până și când de veselim. La șase ani după operațiunea declanșată de fata batranului Sauviat, care avea să schimbe fața ținutului, patru ferme îmbelșugate se ridicaseră și mii de copaci modificară pustiul într-o grădină eflorescentă. În 1843, comerțul extins și intens își făcea simțit efectul: o mana de prosperitate se așternuse peste sat. Un nou post de diligență și un notariat se înființară, de asemenea, între timp.

Cu cât sănătatea doamnei Graslin se îndrepta spre amurg, consumată de posturi prelungite și de fiorul aspru al căinței, care o împingea să poarte hainele unei călugărițe, cu atât comunitatea trăiește mai omenește. Moșia ei se apropie de o abație prosperă. Munca domnului Bonnet inundă fiecare colț de suflet în Montegnac. În 1844, după ce apropiații ei îi ridicaseră o colibă pe insula în care se ascundea fosta adolescentă cu iubitul ei sacrificat pe eșafod, doamna Graslin se stinge. Trupul și sufletul nu se mai înțelegeau unul cu celălalt, nemaipotrivindu-se. Întoarcerea Denisei Tascheron din America din Nord declanșează ultima ruptură din inima doamnei Graslin. Trecutul își aruncă năvodul în prezent. Ultima dorință a matroanei din Montegnac era să împlinească binele creștin. Denise Tascheron se va căsători de aceea cu inginerul Grégoire Gérard. Doctorii Roubaud și Horace Bianchon vin de grabă de la Paris la căpătâiul muribundei. Întreaga comunitate de țărani creștini suferă și plânge, tânguindu-se. Stăpâna îi părăsește pentru ceruri, nu înainte de ultima ei spovedanie, colectivă, asemenea celei populare în primele secole creștine, una la care asistă și procurorul general, vicontele de Grandville. Confesiunea publică este sublimă și cu desăvârșire hristică, aproape epifanică. Doamna Graslin își trăiește apoteoza în ultimele sale clipe de viață. După moartea sa, Véronique Sauviat este îngropată lângă Jean-François Tacheron, pe vecie alături. Din dispozițiile testamentare rezultate, averea ei mergea în stipendii pentru școlari eminenți și ridicarea unui spital destinat muncitorilor simpli. Francis Sauviat avea să cunoască iubirea și protecția mătușii lui după tată, Denise Tacheron. În felul acesta se termină romanul instructiv al creștinismului aplicat în Franța rurală și evanghelică a secolului al XIX-lea.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXIX


(Reversul istoriei contemporane nu a fost tradus în limba română până în anul 2019. Ne-am folosit de ediția gratuită în limba franceză de la adresa https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-60.pdf)

Reversul istoriei contemporane (L’envers de l’histoire contemporaine – Scene din viața pariziană – 1848)

Dacă în Istoria celor treisprezece, frăția este un beneficiu al celor puternici care urmăresc doar satisfacerea capriciilor de orice soi și a setei nesfârșite de dominare, răul asociindu-se cu tot ceea ce este secret și ferit aproape de la sine, L’envers de l’histoire contemporaine este versiunea răsturnată, în răspăr, a acestui scenariu, mărturia binelui făcut în taină. Acțiunea se leagă în pași mici, navigând printre descrieri de locuri și așezări care alimentează fluidul vital al relațiilor sociale istoric date, începând cu luna septembrie 1836, când un tânăr de treizeci de ani, visător, falit, fără perspective, Godefroid pe numele său, flanează îngândurat pe străzile centrale ale Parisului, în apropierea catedralei Notre-Dame, inima medievalității franceze, locul unde straturile geologice ale istoriei naționale sunt vizibile cu ochiul liber (cf. Proscrișii pentru o altă dimensionare a aceluiași spațiu simbolic). Godefroid este un Raphaël de Valentin fără talisman, ceva mai șters și molcom sufletește, dar pe care soarta îl aduce cu greu pe drumul cel bun. Odrasla unui proprietar modest de prăvălie, Godefroid urma să devină notar sau măcar avocat, dar așteptările înalte ale familiei dau greș în cazul lui particular. Godefroid fusese educat la școlile aristocrației, dar condiția sa socială umilă îl obliga la o inferioritatea de clasă pe care firea sa superioară și mândră nu o îngăduia. De aceea acesta își încearcă norocul în literatură, apoi în presă, unde este pentru scurt timp proprietarul unei gazete oarecare. Incapabil de cupiditatea și manevrele machiavelice de culise ale lumii afacerilor, tânărul dă faliment, ajungând aproape sărac, consumându-și averea în tentative eșuate de a-și obține intrarea în lumea celor avuți și cu conexiuni. Augurii nu sunt de partea lui. Opinile sale republicane, antiaristocratice în această etapă, mai degrabă resentimentare decât autentice, primesc cu această ocazie o nouă viață, dar în zadar, incapacitatea sa în materie de rostuire a existenței sale sociale este copleșitoare. Nici măcar o căsătorie salvatoare de conveniență, cu o fată din clasa lui socială, nu reușește, Godefroid însușindu-și o stare de spirit mohorâtă, de om veșnic abătut, marginal, mizantrop și depresiv după și această ultimă dovadă de ratare. Balzac îi identifică salvarea în credința sa în morala creștină, în puritatea sa absolutistă și în căutarea medicamentului sufletesc salvator pe care doar fanteziile religioase îl pot pune la dispoziție. Godefroid află găzduire, la un preț mai mult decât modic și în condiții de simplitate monahală, în casa unei proprietare distincte, doamna de La Chanterie, o femeie în vârstă de șaizeci de ani, cu înfățișare de stareță și maniere austere, dar trădând spița aristocratică. De ce și cum ajunge Godefroid tocmai în acest loc? Singură doar chemarea sufletului său îndurerat poate explica atracția spre dăruire și pioșenie. În mașinăria de motive balzaciene, încăperile și casa în care locuiesc personajele sale sunt fațete ale ideologiei sociale pe care locatarii o ipostaziază existențial, trăită fără autoreflecție. Casa respiră uzanțele și practicile proprietarului printr-un tropism involuntar. Reședința doamnei de La Chanterie seamănă cu o mănăstire discretă, ascunsă în umbra ilustrei catedrale, iar locatarii săi sunt redați ca reprezentând încrucișarea spirituală dintre un călugar dârz și un cavaler cruciat la senectute. În afara slujnicei devotate Manon, societatea doamnei de La Chanterie, al cărei trecut va izbucni ca o lumină cerească în mijlocul romanului, se compune din câteva figuri atipice, relicve ale Vechiului Regim, expuse în splendoarea lor apusă, dar nu mai puțin intensă prin subtilitate: domnul Nicolas (marchizul de Montauran bătrân și reînviat pe neașteptate din Șuanii), domnul Joseph (Lecamus, baron de Tresnes, fost consilier regal), domnul Alain și abatele de Vèze. Modul în care aceste măști venerabile îl înconjoară și îl acceptă pe Godefroid ține de resorturi care scapă puterii de interpretare și discernere obișnuită și până și calculului rațional cumpănit. Tânărul, vanitos și visând luxul ca pe o valoare socială indiscutabilă, este mai degrabă ales decât pregătit, pregătit mai curând decât potrivit pentru rolul căruia i se atribuie, pare-se, încă de la început: el este neofit, ucenic, primele trepte, indelebile, ale maestrului din viitor.

Ceea ce-l suprinde pe curiosul Godefroid este suprapunerea fizică dintre casa-mănâstire a doamnei de La Chanterie și sediul băncii Mongenod, una dintre cele mai respectabile instituții financiare ale Parisului. Cumnatul vincontelui de Fontaine este Frederic Mongenod, creierul afacerii bănești, iar relațiile în aristocrație ale familiei Mongenod nu merg până acolo încât bancherul să faca politica unui partid anume. Godefroid aude din întâmplare o frântură din dialogul purtat între doamna de La Chanterie și Frederic Mongenod, din care reiese că devotata lui Iisus Hristos deținea un cont bancar în valoare de o sută șaizeci de mii de franci. Suma îl suprinde pe îndatoratul Godefroid, pentru care banii nu însemnau mai mult decât dorința vie de a se dedica unei misiuni nobile, spirituale, subordonate cerințelor celui care simte și gândește ca sine autonom. Mongenod îl sfătuiește cu temperanță să rămână în casa doamnei, să-și plătească datoriile la intervale regulate, stabilite cu precizie și să nu vândă nici o proprietate moștenită. Înainte de orice probă inițiatică, slăbiciunea sentimentală a demoralizatului Godefroid îl împinge să adopte ipotetic simplitatea și abstinența impuse de adunarea stranie din strada Chanoinesse. O viață de meditație și de recluziune autoimpusă îl întâmpină în sihăstria noii sale case. Trecutul, nedemn de prezent, nu mai conta, meritând să fie îngropat în uitare. Locatarii acelui lăcaș de cult nu erau numai ramuri ale nobilimii doborâte la 1789, dar și atleți ai filantropiei și urmași ai samarineanului cel milostiv. Casa de binefacere pe care o păstoreau își întindea rețeaua în toate colțurile și prin orice cotlon murdar al Parisului. Creștinismul practic este lecția pe care ne-o predă Balzac prin mijlocirea unei societăți secrete aristocratice. Partea solară a Evului Mediu izbucnește tardiv, la mijlocul secolului al XIX-lea, când privirile creștinătății sunt dirijate spre orizonturi fundamental alterate de schimbare și schimburi comerciale neabătute. Urmele epocii marchează, cu toate acestea, și limitele acestor utopii reacționare. Cartea de căpătâi a doamnei de La Chanterie, din care absorbea roua vieții de mai bine de un sfert de secol, era lucrarea olandezului Thomas a Kempis, De imitatione Christi, pe care Godefroid învață să o citească cu privirea caldă a celui îndrăgostit de mirajul sfințeniei și de bunătatea stăpânei sale aristocratice. În semn de recunoștință sau poate chiar anunțând debutul unei adorări juvenile, tânărul îi cumpără doamnei de La Chanterie un exemplar legat somptuos din această lucrare, chintesență a romano-catolicismului pentru Balzac, dar acest gest hazardat o convinge pe venerabila sexagenară că Godefroid e încă la început pe urcușul devenirii sale creștine. Aceeași impresie de nepricepere o arată începătorul Godefroid când, deși rugat de doamna La Chanterie să se reculeagă pentru un ceas în compania tămăduitoare a manualului lui Thomas a Kempis, acesta îl surprinde pe poetul nobil Victor de Vernisse primind bani din partea doamnei de La Chanterie și a domnului Alain. Vremea unor explicații se anunță amenințătoare, mai ales când alți vizitatori aflați în restriște, deși din vechi familii aristocratice, trec pragul casei de caritate creștină. Alain, contabilul firmei de binefacere, își povestește parcursul biografic. Misiunea vieții sale devine certă începând cu anul 1798, când un prieten din prima tinerețe, reputat ca un caracter cinstit, dar căzut în sărăcie, îi cere împrumut o sumă apreciabilă de bani. Alain îi oferă o sută de ludovici, un venit imens pentru acele vremuri. Prietenul este un oarecare Mongenod, progenitura unor părinți avuți, dar care, după 1789, decade în neagra mizerie, ajungând să cocheteze cu ideea înrolării în armată doar pentru siguranța soldei regulate și riscul aferent al pierderii vieții. Mongenod plănuia să dea lovitura ca dramaturg, piesele sale de teatru având un succes pur ipotetic la public și îmbogățindu-l pe curajosul autor. Alain își vizitează debitorul la câteva zile după aceea, descoperindu-i soția, o brunetă sănătoasă și frumoasă, care își ascunde părul lipsă din cap sub un acoperământ oarecare. Sărăcia familiei Mongenod era într-atât de accentuată încât stăpâna casei își vânduse podoaba capilară pentru a avea de-ale gurii. Alain începe să se îndoiască (din lăcomie, din frica de a nu sărăci, din părere de rău pentru ce ar fi putut întreprinde, în beneficiu personal, cu acei bani) de onestitatea lui Mongenod în momentul în care un cunoscut, cetățeanul Barillaud, îl informează că autorul Mongenod nu își returnează datoriile pe care le-a căpătat de la alți și alți creditori. Mongenod e descris ca un nebun și un aventurier inocent, necinstit din nebunie, nu cu premeditare. Din acea clipă, Alain își suspectează cu perfidie tovarășul, atribuindu-i vicii și păcate germinate de propria sa maliție și imaginație pervertită. Nimic creștinesc în această reacție crudă. Pe de altă parte, Mongenod se ferește de creditorul lui cel mai milos, ceea ce îl determină pe Alain să se încreadă în zvonurile negre legate de reputația de datornic incurabil a fostului camarad de școală medie. Prudența unui Bordin, care îl sfătuiește pe Alain să renunțe la orice speranță de a-și mai recupera banii întregi, pare a fi una întemeiată pe experiență: familia Mongenod pleacă în Statele Unite, unde se așteaptă să strângă o avere. Alain se angajează pe un salariu modest de conțopist. Anii trec, iar acesta nici nu se căsătorește, nici nu reușește să depășească veniturile unui funcționar mărunt. În inima sa, Alain îl acuză pe nerecunoscătorul de Mongenod pentru neîmplinirile vieții sale de adult. Abia în luna ianuarie 1816, Alain primește vizita intempestivă a aceluiași Mongenod, neuitatul. Charlotte și fiul său îi erau alături. O sută cincizeci de mii de franci erau puși într-o casetă. Datoria era astfel returnată cu întârziere. În plus, bărbatul de cincizeci de ani Alain putea să o ia în căsătorie pe fiica de șaptesprezece ani a familiei Mogenod, care se va mărită, însă, cu vicontele de Fontaine. Alain refuză cu discreție, devenind în loc un prieten apropiat al familiei de bancheri Mongenod. După ce bătrânul Mongenod moare milionar 1827, la vârsta de șaizeci și trei de ani, Alain își perfecționează înzestrările de contabil al celor săraci și înglodați în datorii. Acesta se împrietenește și cu judecătorul celibatar Jean-Jules Popinot (cf. Punerea sub interdicție), amândoi pasionați în a-și oferi averile și iscusința celor năpăstuiți. Binele poate fi la fel de interesant ca răul – pare a sugera Balzac. Confesiunea lui Alain se vrea o pledoarie pentru bunătatea de a te dărui din dragoste pentru ceilalți, fără vanitate și căutarea unor plăceri lumești, fie și acestea spirituale, contrare spiritului pesimist al creștinismului în această lume. Alain însuși se judecă aspru pentru gândurile rele pe care le-a nutrit pentru Mongenod, iar bătrânețea sa se voia expierea acesui fapt. Godefroid este înmărmurit de această istorie personală. Ascensiunea lui spre culmile creștine se afla de-abia la început. 

A doua etapă a inițierii constă din o alta probă teoretică. Trecutul doamnei de La Chaterie devine obiectul interesului lui Godefroid. Într-o discuție cu domnii Nicolas, Joseph și Alain despre criminalitate și dreptul punitiv al societății, pornită de la un caz judiciar faimos pe atunci, cei trei creștini susțin cauza îndreptării prin și întru Biserica a celor căzuți în păcate, dintre care sunt atâția care ascund mari energii latente. Sufletele mai pot fi salvate de la ravagiile ateismului de care suferă ca de o boală distrugătoare. Omul de lume Godefroid pledează pentru utilitatea pedepsei capitale și calitățile purificatoare ale securii sau ghilotinei. În acea clipă doamna de La Chanterie, surprinzând crâmpeie din conversația lor, dar suficient să capteze însemnătatea ultimelor cuvinte, leșină subit. Anumite cuvinte erau interzise în casa ei, printre care și cel de ghilotină. Alain este din nou călăuza spre lumină a lui Godefroid. Dacă tatăl domnului de La Chanterie adunase o avere de un milion de franci ca furnizor al armatelor regale, ceea ce era contrar uzanțelor clasei sale, fiul său, Henri, se remarca prin desfrâu și purtări nebunești. Tatăl hotărăște ca odrasla să se însoare cu o femeie cinstită, normadă. Domnișoara Champignelles, cucernică, se trăgea dintr-un neam ales, dar sărac, fără mijlace de a încropi o zestre oarecare. Aceasta se reculegea la mânăstire în plină adolescență. Destrăbalarea și pietatea se îndrăgostesc una de alta, cei doi tineri zămislind din dragoste o fată, Henriette. În anii tulburi de după 1789, Henri de La Chanterie ajunge președintele unor tribunale revoluționare. Cruzimea și poftele sale își găsesc aici un debușeu excelent. Soția sa, sărăcită brusc sub noul regim, se întreținea din munca de croitoreasă, realizând corsete. Henri este încarcerat după 1795, condamnat la moarte, salvat de nevasta lui și de îngăduința unei părți a autorităților. Bigam, risipitor, impasibil la cerințele unei vieți de familie, domnul de La Chanterie moare timpuriu. Chinurile doamnei de la Chanterie nu se încheie însă aici: în 1807, fiica ilustrei nobile se mărită cu o alta întrupare a domnului de La Chanterie, un scelerat înglodat în datorii, dar odrasla va primi adevărata lovitură fatală din partea Împăratului Napoleon. Ginerele, în ciuda probelor strivitoare ale lipsei crunte de caracter, se vede susținut de tânara nevastă și de multe alte familii nobiliare, nu numai în ideile contrarevoluționare, ci și-n cele ale restaurației aristocrației pe tronul privilegiilor doborâte violent în 1789. Șuanii le erau aliați în campaniile sângeroase din nord-vestul Franței. Răzmerița și brigandajul erau folosite ca arme de clasă în speranța aprinderii unui nou război civil. Restul vieții acestor agenți politici antiimperiali îl va citi Godefroid în rechizitoriul detaliat lăsat în urma procesului lor. Jafurile și crimele comise de acești nobili și țărani răzvrătiți conduc la căutari ale poliției si la prinderea lor. Ginerele doamnei de La Chanterie se preschimbase într-un hoț la drumul mare. Numele unor Cibot, Lisieux, Grenier, Bruce, Horeau, Cabot și Minard sunt cele ale acoliților săi. O anume Bryond și un notar Leveille îi ajutau pe acești soldați antinapoleonieni. Multe ale personaje de rând sunt asociate acestor grave acțiuni de dereglare a ordinii în stat. Raportul incriminatoriu este semnat de un anume baron Bourlac, procuror general. În spatele acestor pseudonime se află aristocratul Bernard-Polydor Bryond des Tours-Miniers, informatorul și spionul poliției Contenson de mai târziu (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor). Acesta este nimeni altul decât soțul Henriettei, pe care o fură, o trădează și îi contrasemnează condamnarea la moarte. Deznodământul dramei fiicei doamnei de La Chanterie îl află Godefroid din gura bunul Alain: mama primește douăzeci de ani de închisoare și fata ei este decapitată. Legile Imperiului sunt cele militare. Înainte de a fi executată, Henriette scrie douăzeci de scrisori antedatate din care reiese că suferă de o boală fatală de care probabil va muri în cele din urmă. Doamna de La Chanterie află târziu de finalul real al urmașei sale directe, care era însărcinată în momentul condamnării. După 1815, Ludovic al XVIII-lea o despăgubește pe doamna de La Chanterie cu două sute de mii de franci, regele folosindu-se, totuși, în continuare de serviciile lui Contenson, ginerele sinistru al victimei. După cei câțiva ani de prizonierat, în care reușește să aducă pe linia salvării creștine femei de cea mai joasă condiție, doamna de La Chanterie își începe opera filantropică secretă abia după 1819. Se împlineau în curând două decenii de la primul pas făcut pe muntele căinței și al faptelor de milostivire. O nouă treaptă în purificarea egolui a fost urcată de tânărul urmaș.

Astfel are loc cea de-a treia parte a romanului, în care Godefroid trece prin proba de foc a calfei care se cuvine să-și împlinească prima lucrare divină. Patru luni s-au scurs de la șederea sa în casa doamnei de La Chanterie. Devotamentul și starea sa generală de grație erau impenetrabile la orice tentații exterioare. Mai mult curios și arzând de dorința de a înfăptui binele decât plin de fervoare catolică, Godefroid urmează să dea primul examen sufletesc. Lumea subterană a acestor făcători de bine este copia în oglindă a grupurilor interlope. Transire benefaciendo – acesta este motto-ul mișcării fraților binefăcători. Alain însuși urma să preia o altă misiune grea, aceea de a deveni funcționar într-o fabrică unde ideile comuniste ale lui Saint-Simon făceau ravagii. Creștinismul urma să fie medicamentul tămăduitor, nu socialismul utopic, grevele și sindicatele democratice. Individualismul modern, coroziv și agresiv, se opune oricărui spirit de dăruire și sacrificiu în numele unui principiu general, născând, în schimb, un monstru antisocial: gloata care urlă după egalitate. Între timp, asociația secretă plătea, printre multe cheltuieli, trei mii de franci anuali fiecărui doctor în vederea inspecției medicale îndeplinită în cartierele sărace ale Parisului. Unul dintre acești medici este un oarecare Berton, care avea în grijă o pacientă la pat, suferind de o boală inexplicabilă medical. Tatăl și fiul ei, un adolescent la vârsta liceului, trăiau pentru a-i menține firava sănătate pe linia de plutire. Sărăcia pe care o ascundeau era inimaginabilă. Godefroid, incognito și smerit, urma să studieze caracterele acestor oameni pentru care, în situația unui răspuns afirmativ, va găsi o soluție de a-i scoate din mizeria în care se aflau cufundați. Casa acestor nobili ajunși pe marginea prăpastiei, adică la un pas de cerșetorie, era o colecție de camere de închiriat, una mai deplorabilă decât cealaltă. Chiriașii erau, nu întâmplător pentru un autor care și-a petrecut o parte din tinerețe în circumstanțe similare, scriitori, studenți sau profesioniști ai scrisului pauperi. Casa se afla în grija unui femei simple, lacomă, pizmașă, avară, doamna Vauthier, o alta întruchipare a doamnei Vauquer din Moș Goriot. Doamna Vauthier nu era adevărata proprietară, deși se comporta ca atare, ci ajutorul domnului Barbet, tipograf de meserie. Servitorul tâmp și exploatat al acestei mic-burgheze era vlăjganul Nepomucene. Bătrâna Vauthier îl acceptă pe Godefroid ca pe un posibil chiriaș. Domnul Bernard era personajul pe care Godefroid urma să-l ajute creștinește. Acesta, un bătrân mândru, cu un aer de Don Quijote lucid, dar care respira modestie în veșminte, nu neapărat sărăcia lucie de care realmente suferea, încearcă să-l îndepărteze pe necunoscut din casa unde avea să stea. Domnul Bernard, volubil din fire, își redă balzacian trecutul: locuia sub acel acoperiș trist din 1830, an fatidic pentru năzuințele aristocrației, alături de nepot și fiica sa bolnavă. Aceasta nu se mai ridicase din pat după ce pierduse a doua ei sarcină. Boala este una curioasă, de parcă ar fi un soi de blestem cu autor necunoscut: femeia slăbise până la os, suferea de crize nervoase atroce, dar, în pofida oricăror examinări riguroase, nici nu murea, nici nu dădea semne de întremare. Sistemul osos era de o fragilitate incalculabilă, iar pacienta se afla sub cleștele unei pareze. Vanda trecuse și prin câteva episoade clinice de somnambulism. Medicii Desplein, Bianchon sau Haudry se lăsaseră păgubași puși în fața unui asemenea caz ce ținea de resorturi obscure. Domnul Bernard începuse să-și primească pensia abia în ultima jumătate de an, deși servise treizeci de ani în magistratură. Cu toate că fusese de partea aripii familii Bourbon, vârstnicul magistrat se ascunde sub un nume de împrumut. Nepotul lui, în vârstă de șaisprezece ani, era încă elev la liceul Louis-le-Grand. Prost hrănit, îmbrăcat sărăcăcios și ponosit, băiatul Auguste spera să urmeze dreptul. Bunicul său nu avea banii necesari decât în imaginație, iar și aceștia doar pentru fata lui bolnavă, pe care spera să o vindece cu ajutorul unui medic evreu polonez, Halpersohn, a cărui faima de vindecător îl apropia mai mult de un vraci naufragiat la Paris decât de un medic în toată regula. Între timp, Godefroid îi plătește pe ascuns domnului Bernard lemnele pentru iarnă și alte datorii de subzistență, inclusiv pe cele realizate față de un florar de lux, Cartier, care le livra zilnic buchete și ghivece pentru bolnavă. Cartier și doamna Vauthier își numărau banii cu grijă, din care aveau destui, dar se declarau siderați de ritmul năuc de muncă al domnului Bernard și de cheltuielile sale extravagante. Nici faptul că bolnava nu se mai stingea de ani de zile, cum era și firesc, îi îndemna să vadă în această întâmplare o surdă condamnare a modului lor frugal de viață, de cărpănoși ahtiați după economii. Domnul Bernard acumulase datorii în valoare de trei mii de franci. Acesta era un avans dat în schimbul unui tratat de drept, în cinci volume, care urmărea să schimbe codurile existente. Spiritul noilor legi era ceea ce experiența acumulată până în 1825 de domnul Bernard îl convisese că era necesar de tratat cu distanță științifică. Dreptul de primogenitură se cuvenea reabilitat și consfințit politic. Lucrarea fusese deja finalizată, doar că domnul Bernard, deși debitor lui Barbet, se ferea să o predea, crezând că valoarea ei pe piața cărții urca la peste zece mii de franci. Godefroid de Bouillon promite că îl va ajuta și în acest sens pe domnul Bernard, de inocența și bunătatea căruia este pe deplin convins. Înainte de comorile carității, totuși, Godefroid face cunoștință cu mama și fiica bolnavă, Vanda. Pe lângă flori și cărți, camera ei era decorată luxos, săraca femeie neștiind în ce hal de sărăcie trăiau de fapt rudele ei protectoare. Contrastele excesive sunt figurații romantice și butaforii romantice. Vanda era îndrăgostită de muzica de operă și de ultimele romane apărute, părând, în ciuda surescitării, o doamnă din înalta societate căzută la pat. Godefroid promite că îi va cumpăra bolnavei un acordeon, instrument la modă pe atunci, valorând câteva sute de franci. Prin maniere, capricii și idei, Vanda este o aristocrată retrogradă. Aparența de nebunie a unui muribund este mai apăsătoare decât manierele și atitudinile de clasă. După această vizită în decor gotic, Godefroid îl cunoaște pe vrăjitorul-doctor Moise Halpersohn, un bărbat de cincizeci și șase, lacom după bani, proprietar de spital și de o bogăție fabuloasă. Câinos și cinic, Halpersohn posedă caracterul fabulos al unui demon. Acesta cere trei mii de franci pentru consultație și tratament. Godefroid socotește suma de șase mii de franci cheltuiți până atunci ca rezonabilă, dar când discută cu doamna de La Chanterie despre costurile acestei afaceri stranii, în care sărăcia și dorința de lux se întrepătrund ca vicile și virtuțile în inima lui Godefroid, aceasta devine prudentă ca un bancher: filantropia practicată de ea nu implica și afaceri de încă nouă mii de franci, cheltuieli de tipărire a unui tratat de drept cu șanse îndoielnice de succes financiar. Acum înțelegem că așa-numita caritate este o chestiune falimentară dacă familia de bancheri Mongenod nu ar fi primit în schimbul banilor cheltuiți garanția că acei săraci ridicați din strâmorare nu vor contribui în loc cu donații similare, din pur spirit creștinesc. Prin urmare, tratatul domnului Bernard urma să mai aștepte apariția în librării. Mii de credite așteptau, totodată, să fie rambursate pe străzile Parisului. Biserica vie este, în secolul lui Balzac, organizată ca o instituție financiară modernă, o imensă întreprindere speculativă de ordin moral. La fel și pseudomedicina fabuloasă a unui Halpersohn, care promite să o vindece pe Vanda de plica polonica, nepoata unui lider polonez naționalist, o maladie cu denumire fantastică, dacă tatăl și fiul i-o vor lăsa sub observație măcar jumătate de an. Tatăl se învoiește cu greu, dar Godefroid insistă. Vanda este transportată la clinica privată a demonicului Halpersohn, timp în care Auguste este asaltat de către poliție pentru datoriile restante ale bunicului. Manuscrisele tratatului sunt aruncat în flăcările șemineului de către impenitentului nepot. Cealaltă copie se afla depozitată în siguranță. Oamenii legii veniseră să confiște lucrarea domnului Bernard. Speriat, năuc, fără să știe unde se aflau mama și bunicul, Auguste îl vizitează pe doctorul-vrăjitor Halpersohn, căruia îi fură de pe masa de lucru patru mii de franci, așezați ostentativ și ispititor, bani cu care spera să stingă datoriile acumulate de cartea nepublicată a bunicului său, dar fără ca adolescentul să bănuiască că suma fusese acoperită deja de străinul Godefroid. Căindu-se pentru fapta nelegiuită imediat după ce o înfăptuise, Auguste trimite furibundului Halpersohn tabachera-bijuterie cu diamante a bunicului și un rest de șapte sute de franci. În același moment când familia domnului Bernard era pe punctul destrămării, Godefroid află de la domnul Joseph, care urma să examineze valoarea intrinsecă a tratatului de drept, numele adevărat și complet al straniului domn Bernard: Bernard-Jean-Baptiste Macloud, baron Bourlac, magistratul vinovat de a fi aplicat cu duritate legea imperială, condamnând-o la moarte pe fiica doamnei de La Chanterie. Providența veghease asupra păcatelor tuturor cu minuția unui mașinării de calcul: morbul inexplicabil al Vandei și săracia domnului Bernard nu erau decât expresia unor pedepse divine.

Godefroid este informat că datoria lui fusese deja îndeplinită, prima sa faptă de filantropie luând astfel sfârșit. În septembrie 1838, Godefroid se întâlnește pe bulevardul Champs-Élysées cu Vanda, aproape complet vindecată. Tatăl ei avea să predea curând un curs de drept internațional la Sorbona, pensia i se restabilise la douăsprezece mii de franci pe an, iar tratatul său de drept urma să fie publicat la firma Cavalier et co., de unde primise deja treizeci de mii de franci. Fericirea se socotește și-n franci pentru finalul unui roman creștin. Singurul nor pe firmament se referă la răceala aspră resimțită pentru nepotul potlogar, reabilitat după două zile de carceră, dar încă nu iertat de către fostul magistrat. Nimic din toate acestea nu s-ar fi realizat în afara celor cincisprezece mii de franci dăruiți pe ascuns de doamna de La Chanterie. Răzbunarea unui creștin este iertarea și mărinimia, după cum pare a ne sugera naratorul entuziast, într-un exces de optimism tezist, istoria fiind bogată în exemple contrare. Godefroid îl aduce pe baronul Bourlac, care află identitatea binefăcătoarei sale, în fața doamnei de La Chanterie. Scena finală este sublimă, patetică cu măsură, deși rațiunea s-ar putea declara, ca întotdeauna, dezamăgită de fanteziile inimii: doamna de La Chanterie, tremurând de emoție, îl iartă pe baronul Bourlac în numele lui Ludovic al XVI-lea, ale Mariei-Antoinette și al fiicei pierdute, dar și de dragul Mântuitorului. Godefroid este primit, nu mult după acest eveniment, în confreria consolatorilor.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXVIII


(Deputatul din Arcis nu a fost tradus în limba română până în anul 2019. Ne-am folosit de ediția gratuită în limba franceză de la adresa

https://fr.wikisource.org/wiki/Le_D%C3%A9put%C3%A9_d%E2%80%99Arcis sau la https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-61.pdf)

Deputatul din Arcis (Scene din viața politică – 1847) 

În aprilie 1839, arondismentul din Arcis urmează să-și voteze deputatul în Bar-sur-Aube. Sunt peste treizeci și cinci de ani de când ,,afacerea Gondreville” (cf. O afacere tenebroasă) avusese loc, iar viața politică din mica localitate cunoscuse puține modificări emblematice, în ciuda Restaurației și a Monarhiei din Iulie. Contele de Gondreville, infamul Malin, nu-și pierduse influența copleșitoare în regiune, cu toate că, după 1815, contesa de Cinq-Cygne reușișe să adune nobilimea în jurul ei sub forma unui partid politic sui generis. Totuși, mica-burghezie, în ebuliție politică incipientă, începe să pună presiune pe afacerile publice și tocmai de aceea prima scenă are loc în casa doamnei Marion, văduva bătrână și tenace a unui funcționar de rang înalt. În odaia principală a doamnei Marion urma să se întâlnească protipendada mic-burgheză a localității modeste pentru aranjarea unei cariere politice în viitoarele alegeri de deputați în parlament. Tabăra intriganților parlamentari indeciși consta din Antonin Goulard, subprefect, Frederic Marest, procuror regal, înlocuitorul lui, Olivier Vinet și domnul Martener, judecător de instrucție și alte câteva notabilități respectabile. Fratele doamnei Marion era colonelul Giguet, fiul acestuia, Simon Giguet, figurând în rolul virtualului deputat de Arcis. Vârstnicul colonel se distinsese prin curaj și onoarea în anii Imperiului, calități care nu mai foloseau prea mult în deceniile de pace și comerț universal ce aveau să urmeze. Un fost cumnat al doamnei Marion îl ajutase pe Malin să intre in posesia moșiei Gondreville. În prezent, doamna Marion, care revenise în Arcis încă din anul 1814, avea o rentă de cincisprezece mii de franci pe an. Împreună cu colonelul Giguet, notarul Grévin, ginerele acestuia, Beauvisage și Varlet junior, medicul principal din Arcis, doamna Marion susținea facțiunea liberală, republicană, ,,progresistă” din localitate. Încă din primele schimburi de replici eliptice suntem puși în temă cu privire la necesitate unui mariaj de succes între Simon Giguet și fiica neamului Beauvisage, Cécile, pe cât de frumoasă și sfidătoare cu pețitorii ei de până atunci, pe atât de bogată. Cécile refuzase câteva partide locale ,,bune”. Viața politică din Arcis se situase între 1816 și 1836 sub singulara dominație a contelui de Gondreville, ticălosul de Malin guvernînd ca regele neîncoronat, dar real din regiune. Ginerele sau, Charles Keller, fusese ales deputat în toată această perioadă. Fiul de treizeci de ani al acestuia, François Keller, din familia de bancheri omonimi, recent ridicat la rangul de conte și pair al Franței, urma să continue dinastia politică de partea partidului democraților, ceea ce nemulțumea familiile mic-burgheze, care până atunci se dovediseră devotate combinațiilor administrative ale lui Malin. Votul era încă cel cenzitar, iar în spatele oricărui drept de a alege liber se afla o oarecare avere. De altfel, reiese destul de clar din întreaga arhitectură economico-politică a orășelului că fiecare încrengătură familială de mic-burghezi avuți se ridicase cu sprijinul și consimțământul contelui de Gondreville. Dacă notarul Grevin încă partizana cu vechiul sau aliat de afaceri, acum patron venerabil, primarul Philéas Beauvisage, tatăl Cécilei, dădea semne de îndoială față de relațiile de putere existente, sugerând pe ascuns o pactizare cu Simon Giguet și anturajul său social. Balzac nu judecă această schimbare de atitudine ca o alta probă a oportunismului mic-burghez. Vina generală o poartă pasiunea pentru egalitate a republicanilor, care, după ce dărâmaseră regalitatea și apoi o contrafăcuseră după 1830, visau dominația totală legală a partidei lor politice și a clasei pe care o reprezentau cu abnegație. Onorabilitatea căpătată prin stăruință mercantilă neobosită își cerea legitimitatea politică pentru a intra în normalitatea istoriei cotidiene.

Tânărul Giguet, cu o rentă de zece mii de franci pe an, era avocat de meserie și un republican agresiv, demagogic și gălăgios, incult și plictisitor în cuvântările sale publice, un produs mediocru al lumii ariviste din care se trăgea. Disprețul lui Balzac este același dintotdeauna când vine vorba de opinile sale politice legitimiste. Dacă în anii Imperiului populația taxa lipsa de calitate prin acuza de lașitate, blândețea noului regim acuza lipsa de onestitate ca tară capitală. Simon Giguet poseda defectele unui trișor și farsor politic. Achille Pigoult, la fel de tânărul notar din Arcis, loial, pentru moment, contelui Malin, nu se deosebea prea mult de acest anturaj uman de joasă speță. Poupart, hangiul cel mai prosper din Arcis, sau Fromaget, farmacistului locului, deși erau apropiați ai casei de Cing-Cygne, credeau că votul lor în favoarea lui Simon Giguet va nărui continuitatea politică a contelui de Gondreville. Până și primarul, Philéas Beauvisage, cel mai bogat ins din Arcis, nu făcea notă discordantă: ignorant și fără însușiri notabile, acesta era dirijat din culise de istețimea aplicată a nevestei sale, Séverine Grévin, cea mai inteligentă membră a clasei ei sociale. Toți acești oameni ai claselor de mijloc, alături de alți republicani mai de rând, se adunaseră să dezbată în salonul doamnei Marion. Șaizeci de parveniți înverșunați își confruntau interesele într-un spațiu care nu îngăduia decât o comedie cu degradeuri caricaturale. Primarul declamează cu emfază inepții sau locuri comune, în aplauzele entuziaste ale galeriei. Simon Giguet excelează prin găunoșenie, cauza sa fiind cea a progresului și a comerțului, a celor care sunt activi și harnici, muncind de partea viitorului. Familia Keller fusese înnobilată și aparținea, prin urmare, fie trecutului, fie status quo-ului existent. Mentalitatea practică a notarului Pigoult pune degetul pe rană atunci când acesta îl chestionează cu privire la avantajele materiale pe care cei adunați în acest parlament ad hoc le-ar fi dobândit din momentul în care ar fi rupt contractul nescris pe care îl aveau cu contele de Gondreviile, frații Keller sau mareșalul de Carigliano. Zeul la care se închinau clasele medii de atunci era exclusiv banul, iar Simon Giguet nu strălucea prin opulență sau dărnicie. Ipocrizia principiilor iese la iveală cu această ocazie, demnitatea de deputat nefiind decat trazacționabilă în Champagne. Concluzia întrunirii apare ca tragică: în confruntarea dintre ideile anului 1789 și puterea finanțelor de orice natură, primele au sens numai în măsura în care ultimele sunt satisfăcute cu promptitudine. Speranțele junelui republican Giguet par fără rost. Seara nu este în întregime irosită în dialoguri astuțioase pentru că vestea morții candidatului oficial François Keller în urma bătăliei coloniale de la Abdel-Kader declanșează o stare de spaimă și curiozitate în susținătorii nehotărâți ai lui Simon Giguet. Antonin Goulard, Olivier Vinet și Frederic Marest, oamenii justiției din Arcis, dintre care Goulard și Marest primiseră deja refuzul din partea domnișoarei de Beauvisage, nutreau o antipatie personală față de Simon Giguet, nu neapărat și una împotriva ideilor sale zgomotoase. Vinet îl considera, de aceea, un idiot guraliv. Magistrații se doreau și ei deputați la Paris. În cele din urmă, doar câțiva dintre mic-burghezii adunați în conclav susțin candidatura lui Simon Giguet, dar, prin simpla acuzare publică a mașinațiunile și a lungii stăpâniri politice a contelui de Gondreville, răul era deja împlinit: cu sau fără Simon Giguet, mica-burghezie lasă de bănuit că se poate smulge din lanțurile unui pseudoaristocrat în numele unui republicanism burghez tout court. 

Ascensiunea primarului Philéas Beauvisage în lumea comerțului cu articole de vestimentație feminină este răsunătoare și exemplară pentru începutul de secol al XIX-lea în Franța. Comparat cu Napoleon sau Atilla în materie de negoț, blândul fanfaron Philéas Beauvisage își începuse afacerea cu puținul capital moștenit de la mama sa și ajunsese la peste patruzeci de ani să doarmă în medie, la insistențele snoabe și prefăcute ale soției, câte o jumătate de zi. Profitând de cererea uriașă de produse vestimentare ieftine din bumbac, care nu se mai găseaua decât pe sub mână din pricina blocadei continentale, un individ ca Beauvisage are un succes răsunător în ultimii ani ai Imperiului, stabilind prețuri medii și sporind cantitățile de marfă cu fiecare altă vânzare. Posedând o avere inițială de trei sute de mii de franci, viitorul primar trăia din renta sa anuală de cincisprezece mii de franci. Nevasta contribuise cu o dotă în valoare de șaizeci de mii de franci. Séverine Grévin, care prin naștere ținea de o familie de țărani înstăriți legați de familia de Simeuse, era nu numai inteligentă, ci și mai destoinică decât soțul ei. Comerciantul ,,genial” ascundea, în realitate, o inteligență măruntă dublată de o voință slabă. Circulau zvonuri conform cărora preafrumoasa Cécile Beauvisage nu era de fapt fiica naturală a primarului, ci rezultatul unei aventuri galante a doamnei Beauvisage cu un subprefect temporar de origine nobilă, vicontele de Chargeboeuf. De aici rezultă că disprețul afișat de Cécile, în vârstă de nouăsprezece ani, pentru pretendenții ei pornea de la ambiția secretă a mamei ei de a o căsători tot în rândul aristocrației vechi, o căsătorie ,,din dragoste”, aparent liber consimțită. Averea din anul 1839 a urmașei neamului Beauvisage se ridica la jumătate de milion de franci, renta anuala atingând cuantumul de treizeci de mii de franci. Bunicul matern i-ar fi pus la dispoziție o sumă de două sute de mii de franci ca dar de nuntă. O casa fastuoasă, cumpărată de la familia Beausant, aparținea ei la Paris. Séverine Beauvisage, născută Grévin, își manipula și persuada necontenit soțul în orice acțiune sau apariție publică. Charles Keller ar fi trebuit să îi fie soț Cécilei, dacă soartă ar fi fost mai îngăduitoare. Simon Giguet nu putea fi o opțiune de mariaj decât in extremis.

Pentru a nărui acest castel de cărți de joc burghez și mic-burghez, Balzac recurge la un procedeu cu rol catartic, prin introducerea picată parcă din cer a unui alt personaj, deux ex machina în angrenajul narațiunii. Alegerea sa este una convențională, aristocrația pariziană urmând să desfacă ițele intrigilor mărunte și meschine ale unui colt oarecare de provincie franceză. Un străin cu aura de bogat aventurier englez poposește neanunțat și neinvitat în regiune. Acesta era un tip uman deosebit, în ciuda faptului că se apropia de cincizeci de ani. Hangiul Mulet îl spiona și îl admira pentru caleașca tilbury pe care o conducea. Sluga necunoscutului era un majordom impertinent și lăudăros cu banii săi, supranumit Paradise, de-abia adolescent ca vârstă. Saloanele din Arcis vuiau de bârfe și presupuneri fanteziste. Străinul era primit cu îngăduință atât în casa contelui de Gondreville, cât și în cea a contesei de Cinq-Cygne. Se spunea că era un acționar majoritar în afacerea căilor ferate, idealul omului de afaceri realizat de pe atunci. Steaua demagogului Simon Giguet dădea semne că apune când doamna Beauvisage nu cade de acord cu doamna Marion în privința virtualei alianțe matrimoniale. Nobilul își dezvăluie identitatea în fața subprefectului Antonin Goulard atunci când acesta primește o misivă secretă de la prefectul din Aube în care superiorul îl recomandă pe străin ca pe un personaj de vază în alegerile electorale ce urmau să aibă loc curând. Oficial, contele Maxime inspecta zona pentru identificarea unui izvoare de apă minerală. Ce urmărea acest personaj iscusit și rafinat în Champagne?

Maxime de Trailles, prieten apropiat al ,,tigrului” Henry de Marsay, șeful cabinetului de miniștrii, dandy reputat, de curând trecut la cele veșnice, își căuta un rost în viață la vârsta maturității depline. Contele Maxime este un desfrânat notoriu (cf. Gobseck sau Moș Goriot), un scelerat risipitor fără pereche, dar un om de încredere în solda răposatului Henry de Marsay și a protipendadei din casa marchizei d’Espard. Contele Rastignac, ajuns ministru de interne între timp, pair al Franței, îi dă o ultimă șansă contelui Maxime: acesta își putea face un rost dacă ajungea deputat de Arcis. Aristocrația ar fi avut ca misiune dominarea din culise a Camerei Deputaților, care, după Revoluția din iulie 1830, amenința familia regală și privilegiile marilor case nobiliare, iar contele Maxime, bonapartist, monarhist, burlac ajuns la fundul sacului ar fi fost omul potrivit la locul potrivit. Dârz și încăpățânat, Maxime de Trailles avea faima unui nemernic sentimental cu vocație, dar și capacitatea unui agent de influență a păturii nobiliare în mâzga insalubră a ,,democrației” incipiente. Contele Maxime primește douăzeci și cinci de mii de franci din partea ministrului Rastignac ca bani de drum și alte cheltuieli. Scopul său era unul dublu: locul de deputat și mâna unei domnișoare bogate din Arcis. Departamentul avea, prin urmare, trei candidați distincți social: Simon Giguet, copilul micii-burghezii, primarul Beauvisage, expresia marii burghezii locale și, nu în ultimul rând, pe contele Maxime de Trailles, care putea obține voturi atât de la familia de Cing-Cygne, cât și de la grupurile apropiate contelui de Gondreville. Din nefericire, Balzac nu a mai apucat să termine de unul singur romanul, fragmentele rămase constituind materia unei alte cărți, pe care o scrie totuși legatarul său, Charles Rabou.

Rabou reușește să lege o intrigă complicată cu o trecere în revistă a altora personaje din Comedia umană într-un mod ingenios, dar silit și artificial. Secțiunea a doua este un roman epistolar în toată regula: contele de L’Estorade îi scrie domnului de Marin-Gaston, un văduv decepționat și depresiv, care urma să-i ridice un mausoleu soției sale, Louise de Chalieu (cf. Memoriile a două tinere căsătorite), în parcul din Ville d’Avray. Din misivă reiese că sculptorul care urma să o eternizeze pe fosta iubită este domnul Dorlange, un tânăr de mare talent și strălucite perspective. O alta scrisoare provine de sub pana contesei de L’Estorade către doamna Octave de Camp, din care rezultă, fără drept de apel, că aceasta, nefericită în dragoste, mamă a trei copii și soția unui bărbat gelos, stupid și trecut de timpuriu, este urmărită de un tânăr de treizeci și ceva de ani, care pare a fi cumplit de îndrăgostit de ea. Dintr-o a treia scrisoare dintre contele de L’Estorade și domnul de Marin-Gaston aflăm că sculptorul Charles Dorlange se duelează cu domnul Rethore, pentru simplul motiv că acesta din urma îl bârfește în mod scandalos pe domnul de Marin-Gaston. Între sculptor și văduv exista deci o prietenie veche și sacră. Dorlange este doar rănit ușor, dar primește laurii unui erou devotat prietenei și onoarei în cercurile aristocratice. Din conversațiile acide ale unor Joseph Bridau, flegmaticul ratat Bixiou și Emile Blondet, relatate de conte, descoperim trecutul artistului Dorlange, un spirit ales, înaripat, devotat absolut artei și respingând tumultul hâd al vieții moderne, dar care, în același timp, visează la o carieră politică din partea celei mai radicale tabere republicane. Un artist iacobin, fervent catolic, este descris indirect, dar sec și rece. Personajul este unul funciarmente neverosimil. Din altă scrisoare a contesei de L’Estorade către aceeași confidentă se poate trage concluzia că doamnă este îndrăgostită de acel necunoscut insistent. În următoarea misivă contesa redă, printr-o anamneză balzaciana, viața sculptorului Dorlange, care trăise în sărăcie și fusese stipendiat de către un bătrân straniu până când talentul și caracterul îl ridicaseră din anonimat. Între el și Marie-Gaston se legase o prietenie din anii primei tinereți. Marie-Gaston este salvat de câteva ori de către prietenul său de la închisoarea datornicilor. O mulțime de calități și nestemate morale zac în sufletul artistului. Necunoscutul care o bântuia pe contesă, trezindu-i simțurile amorțite, este, firește, același Dorlange, care era îndrăgostit de frumusețea sculpturală a doamnei de L’Estorade, cea care aducea cu statuia Sfintei Ursula, o operă realizată de infatigabilul Dorlange în trecutului apropiat. Sculptorul se împrietenește cu familia L’Estorade. Contesa este fermecată în secret de admiratorul ei, iar contele îi detestă ideile politice plebee si alura de cuceritor. În prima scrisoare a artistului Dorlange către Marie-Gaston trecutul său capătă contururi suplimentare: bătrânul pitic care îl susținuse financiar prin școli de artă era un anume Jacques Bricheteau, un emisar al tatălui său, nobil ambasador, plecat ani lungi la Stockholm, care își păstra secretă obârșia. Acesta îi trimite o scrisoare prin care îi trasează viitoarea carieră politică: sculptorul primește două sute cincizeci de mii de franci de la banca Mongenod (mai puțin lacomă decât cea a fraților Keller, a baronului Nucingen sau a monstrului du Tillet), bani pe care îi va investi într-o proprietate și-n acțiunile unui ziar antimonarhic, național. Apoi, tânărul artist se va prezenta într-o localitate oarecare, cum ar fi orășelul Arcis, unde va candida de partea partidului republican, obținând cu brio voturile burgheziei de toate culorile. Abia acum înțelegem cum scriitorul Charles Rabou leagă proza sa de romanul neterminat Deputatul din Arcis. Dorlange este al patrulea candidat și deputat potential. Din alte epistole de-ale sculptorului aflăm în ce fel se îndrăgostise de doamna de L’Estorade, pe care o asemăna cu iubita sa Marianina, cunoscută din stagiul lui artistic în Italia, unde fusese îndrumat de artistul Desroziers. Biografia lui Dorlange este un autentic carusel balzacian. Sculptura dedicată Sfintei Ursula ascundea pe Galateea acestui nou Pygmalion, doar că Marianina și doamna contesă de L’estorade avuseseră și ele o contribuție de oarecare însemnătate la operă. Marianina de Lanty nu îi împărtășise sentimentele, ci dimpotrivă, se folosise de numele bietului sculptor într-o afacere amoroasă străină de cunoașterea sa. Obsesia erotică se transferase la contesa de L’Estorade, care urmărea acum cu emoție tentativa politică riscantă a preferatului ei admirator. Contele de L’Estorade, de două ori gelos pe prietenul soției sale, îi sugerează sculptorului, politician veleitar, că reputația sa publică poate fi pătată dacă viața sa particulară nu este în regulă. Candidatura se poate dovedi astfel un eșec. Dușmanii din umbră ai artistului – figură exemplară în atâtea romane balzaciene – îi păteaza reputația printr-o calomnie de natură imund-erotică, nu înainte ca Dorlange să descopere că este fiul natural al lui François-Henri-Pantaleon Dumirail, marchiz de Sallenauve. Prin urmare, calitățile sufletești alese și originea înaltă se dezvăluie la timp pentru a împrospăta personalitatea construită din petice balzaciene a artistului-aristocrat-republican-deputat de provincie. Tânărul de Sallenauve se putea baza deci pe sprijinul clerului, prin stareța Marie-des-Anges, și a aristocrației din Arcis în vederea câștigării alegerilor. Un anume republican bogat, Laurent Goussard, îi promite voturile sale în Arcis doar pentru că fiul marchizului de Sallenauve semăna la înfățișare cu iacobinul Danton, originar din Champagne. Recomandările se obțin greu și pe căi lăturalnice, dar în cele din urmă fostul Dorlange, actual marchiz, triumfă atât în inima femeii din Paris, contesa de L’Estorade, cât și în cea a micii-burghezii periferice din ținut. Îmbinând salutar pasiunea egalitară a maselor revoltate cu ținuta nobilă a tradiției nobiliare, artistul de Sallenauve își răpune adversarii politici în disputele publice din Arcis.

În cea de-a treia și cea din urmă secțiune a romanului, Charles Rabou surprinde combinațiile nedemne ale taberei aristocratice care trage sfori pentru nerecunoașterea câștigarii scaunului de deputat de către sculptorul revoluționar, ivit parcă de nicăieri, din infernul societății. Maxime de Trailles se dovedește un maestru al bârfei și calomniei abjecte. Nimic nobil în acreala acestui nobil resentimentar și falit, un munte al putrefacției aristocratice. Contele de Rastiganc, iritat de un dialog aprins purtat cu cioplitorul în piatră și republicanul înfocat de Sallenauve, și colonelul Franchessini, membru al Parlamentului, participă la manevrele rapace de pătare a reputației tânărului marchiz de Sallenauve. Poliția secretă este instrumentul malefic și damnat prin care conspiratorii promonarhici își țes pânza de păianjen. Domnul de Saint-Esteve este cel căruia i se încredințează sarcina maculării și alegerii unui agent de încredere. Trama ia o turnură artificială și neserioasă din punct de vedere estetic începând cu această cotitură a romanului. Contele de L’Estorade își dorește umilirea rivalului său mai tânăr. Polițistul pe umerii căruia cade dezonoranta misiune este urmașul lui Bibi-Lupin, colosul de cinism și inteligență Jacques Collin sau Vautrin, cap luminat al poliției secrete din 1830, seducătorul din tinerețe al lui Rastignac. Din păcate, Jacques Collin este copia infidelă și inferioară a ceea ce Balzac plămădise odinioară. Marin-Gaston intenționează să se sinucidă, lovit fiind de o cruntă depresie. Acesta pleacă la Londra, unde tânărul de Sallenauve, prieten devotat, îl urmează. Aceasta este oportunitatea de a lovi în proaspătul deputat ales, cel mai probabil absent de la deschiderea noii sesiuni parlamentare. Denigrarea originii nobile a sculptorului urma să se înfăptuiască printr-o mărturie falsă a unei țărănci analfabete din Romilly. Apoi, printr-o interpretare forțată și iscusită a legii, la care participa cu un sfat avocatul Desroches, impecabil în Colonelul Chabert, sculptorul și-ar fi pierdut poziția de deputat dacă nu s-ar fi prezentat la inaugurarea noii adunări parlamentare. În al treilea rând, o fostă slujnică a domnului de Sallenauve, o femeie tânără cu voce de soprană, salvată de sculptor în Italia din ghearele unui soț cu apucături de pezevenghi, Signora Luigia, urma să-și facă debutul la Londra, unde de Sallenauve se afla. Astfel, acesta avea să fie acuzat că și-a părăsit sarcinile politice și partidul pentru o aventură de iubire din prima tinerețe. Este greu de imaginat o intrigă mai forțată, mai puțin realistă, sufocată de decorațiuni baroce sub aspectul referințelor la alte personaje din Comedia umană și cu ruperi ratate de ritm, pe care Vautrin, redus în grandoare, o coordonează din penumbră. Revenit în grabă în capitala Franței, deputatul de Sallenauve, dupa ce este apărat de legitimistul Daniel d’Arthez, alter ego-ul lui Balzac însuși în Iluzii pierdute, urcă la tribună în ședința din 28 mai, de unde, în văzul familiei de L’Estorade și a celor două camere adunate în plen, își pledează strălucit cauza, demolând acuzațiile scandaloase care i se aduseseră ca fiind produsul unor minți vicioase și vulgare, a unei prese plătite de interese obscure și a unei poliții secrete la cheremul intereselor particulare și nu a celor de stat. Aceasta este încheierea fericită unui roman neterminat de adevăratul său autor.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXVIII


(Séraphîta, Editura Aion, Oradea, 2006, traducere Daniela Vereș)

(1835 – Studii filosofice)

Planșă de arhitectură excepțională a francmasonului Balzac, Séraphîta se situează între basm, povestire fantastică și declamație filosofică cu nuanțe metafizice. Cea mai puțin realistă dintre compozițiile balzaciene, Séraphîta poate fi, totuși, încadrată, prin contrast, în catedrala Comediei umana ca piatra sa unghiulară, fragmentul răzleț care solidifică întregul. În anul considerat de trecere, cel care în care se naște și Balzac, mai exact în iarna dintre 1799 și 1800, pe țărmurile întrețesute de fiorduri ale Norvegiei, printre egrete și gnais, două ființe zboară peste mările înghețate. Golful din Stromfiord este aproape. Muntele Falberg se înalță pleșuv alături, iar valea Jarvis sapă larg printre munții cu același nume. Peisajul este unul smuls din pânzele romantice ale lui Casper David Friedrich, natura excesivă, rebelă, aspră și rece amintind de profunzimea primelor zile ale genezei. Peisajul deține cota ridicată a primodialității, a amorficului cosmogonic. Minna Becker, fiica pastorului Becker, un bătrân patriarhal ca mai toți locuitorii liniștiți din satele de pescari norvegieni, călătorește în zbor cu cel pe care îl iubește, Séraphîtus, creatură ambigenă mai degrabă decât androgină, după cum poate părea la prima vedere. ,,Corpul său, subțire și zvelt precum acela al unei femei, dovedea una dintre firile acelea aparent slabe, dar a căror putere egalează de fiecare dată dorința și care sunt puternice la trup.” (p. 25) Trupul îi strălucea fosforescent din când în când, semn al unei anumite elecțiuni și predestinări. Din dialogul vaporos purtat cu Minna, care-l dorea ca bărbat, reținem spiritualitatea bizară, neortodoxă a lui Séraphîtus, din a cărui vorbire reiese disprețul radical pentru carne, pasiuni și finitudinea existenței umane, o roată ca oricare alta în univers. Minnei-i este destinat un pământean, un anume Wilfrid, tânăr chipeș de treizeci și șase de ani, războinic din fire, stăpân al cetății prin vocație, cavaler neîntrecut. Capitolul se încheie atunci când Minna este adusă acasă de Séraphîtus, care la rândul lui se retrage la castelul său, unde David, un slujitor devotat trecut de optzeci de ani, îl așteaptă matern. Suntem în compozițiile intense, veterotestamentare ale unui Delacroix septentrional, o făptură din ținutul ghețurilor. Fabulosul exclude verosimilul, dar povestirea are suficiente nervuri epice pentru a se menține în viață. După ce străbat fiordul împreună și urcă pe Falberg, Séraphîta primește vizita lui Wilfrid, care este egal de îndrăgostit de ea precum Minna de Séraphîtus. E limpede că muritorii Minna și Wilfrid proiectează în această creatură neutră ca gen, dar care poate deservi toate genurile, propriile lor dorințe și visuri sexuale de neîmplinit. Firește că în deznodământul narațiunii fantastice, Minna și Wilfrid se vor regăsi ca o altă pereche primordială, dar Séraphîtus-Séraphîta concentrează și sublimează acel alt eu al lor la câre râvnesc libidinal. Séraphîtus-Séraphîta se află într-o stază care prevestește o transcendere ontologică. ,,Conflictul acestor două forțe, Trupul și Spiritul, dintre care unul ia parte la acțiunea nevăzută a trăsnetului, iar celălalt împarte cu natura sensibilă această rezistență slabă care sfidează pe moment distrugerea; aceasta luptă, sau mai bine zis această îngemănare oribilă dă naștere unor suferințe nemaiauzite. Trupul a cerut din nou flacăra ce-l mistuie, iar flacăra și-a înhățat din nou prada. Dar această contopire nu se produce fără frământările, fără exploziile și fără chinurile ale căror mărturii vizibile ni le oferă Chimia, atunci când separă două principii vrăjmașe pe care s-a amuzat unindu-le.” (p. 46) Cine era Séraphîtus-Séraphîta? Fiica baronului Séraphîtz, mort de ceva vreme, orfană de șaptesprezece ani, de care se ocupă cu devotament benedictin David. Séraphîta este un personaj atât de straniu încât pastroul Becker citea cărți mistice, precum Tratatul incantațiilor al medicului vrăjitor și demonolog Jean Wier, pentru a încerca o descifrare a misterului. Becker, deși creștin, se încrede în puterea forțelor oculte din sfera aparițiilor nonmateriale. ,,Se găsesc în natura neexplorată a Lumii Spirituale anumite ființe înzestrate cu aceste capacități nemaiauzite, comparabile cu teribila putere pe care o posedă gazele în lumea fizică și care se combină cu alte ființe, le pătrund precum o cauză activă, produc în ele farmece în fața cărora acești bieți iloți sunt lipsiți de apărare: îi farmecă, îi domină, îi reduc la o îngrozitoare servitute și apasă asupra lor mărețiile și sceptrul unei naturi superioare, acționând când aidoma unui pește-torpilă care-l electrizează și amorțește pe pescar; când aidoma unei doze de fosfor care exaltează viața sau o accelerează; când aidoma opiumului care adoarme natura corporală, eliberează spiritul, îl lasă să plutească deasupra lumii, i-o arată printr-o prismă și extrage din ea hrana care-i place cel mai mult; în sfârșit, când aidoma catalepsiei care anulează toate capacitățile în avantajul unei singure viziuni.” (p. 52) Pentru a pătrunde natura flotantă a fiicei baronului Séraphîtz, viața misticului și magicianului Emmanuel de Swedenborg, vărul tatălui Séraphîtei, se impune într-un alt capitol al poveștii. Magul suedez fusese până la vârsta de cincizeci și trei de ani un savant reputat în materia științelor naturale, până cand acesta are revelația divinității. Un înger coboară și îl încredințează cu o misiune sacră pe vizionar. Swedenborg călătorește prin pământurile astrale, capătă proprietatea de a vedea viitorul și de a anticipa, precum Lodovico Ruggieri din Catherine de Médicis, ziua și ora morții sale sau a altora. În plus, Swedenborg, spion prin lumi siderale și trimis al lui Dumnezeu printre oameni, afirmă posibilitatea ca orice ființă omenească să se poată înălța, prin iubire și credință, la un stadiu superior celui uman, prima treaptă constând în transformarea într-un ,,angel radios”. Iubirea de sine, iubirea lumii și iubirea cerului sunt treptele prin care ființa interioară iese la suprafață, speranța, mila, credința și rugăciunea figurând între instrumentele acestei divine și supranaturale transfigurări. Spiritul Angelic calcă pe simțurile brute și transcende animalitatea din om. Chintesența swedenborgismul, căruia Immanuel Kant i-a dedicat un volum de critici și aprecieri, este adunată în opera de față, dar trebuie amintit că inspiratul Swedenborg a dat naștere și unui cult în America de Nord și nu numai acolo, baronul Séraphîtz, printre alții, practicând învățăturile adunate în mii de pagini de geniul suedez. După moartea baronului și a soției sale, care a fost mai mult o izbăvire decât o pedeapsă, Séraphîta, născută angelică, rămâne între oameni ca un vestitor și o pildă de urmat. ,,Avem un dinte de aur la Jarvis, asta e tot. Astfel, pescarul Dunker spune că a văzut-o ba cufundându-se în Fiordul din care ieșea la suprafață sub forma unei rațe, ba pășind pe valuri în timpul unei furtuni. Fergus, care mână turmele pe soeler, spune că a văzut, pe vreme ploioasă, cerul mereu senin deasupra castelului suedez și mereu albastru deasupra capului Séraphîtei, atunci când aceasta iese. Mai multe femei aud sunetele unei orgi imense atunci când vine Séraphîta la templu și le întreabă serioase pe vecinele lor dacă nu le aud și ele.” (p. 88) Când Wilfrid, brusc pasionat de lectura din Swedenborg, și Minna discută cu preotul Becker, David se repede în încăpere vestindu-le că ființe demonice, ca, de pildă Adoniți, Vertumnuși și Sirene, o ispitesc pe Séraphîta. Surprinsă în cea mai adâncă rugăciune, Séraphîta își mărturisește crezul și forța. Înzestrată cu darul specialității, altfel spus, o privire interioară care pătrunde totul, Séraphîta vede chemarea din sufletului oricărui muritor. Wilfrid si Minna sunt vrăjiți de frumusețea, înțeleasă diferit, a Séraphîtei. Acesteia i se arătase sferele cerești și relațiile gradate, trecerile subtile între Natură și Supranatural. Raportul ambiguu dintre materie și spirit e explorat in extenso în cuvântarea Séraphîtei. Logica separă în chip uman ceea ce, în sine, este unit și de nedespărțit. Fie natura îl cuprinde pe Dumnezeu, a cărui slavă este dincolo de legile naturii, așa cum îl înțeleg oamenii, fie Dumnezeu nu există. Dacă Dumnezeu este totuna cu natura, atunci perfecțiunea sa omniscientă și omnipotentă nu mai are nici un sens, natura abundând în dezordini, incosecvență și arbitrar. Staticul și devenirea nu se pot afla simultan în facerea de fiece clipă a naturii și în El. Natura ar avea întâietate în fața unui Dumnezeu diminuat până la insignifianță. ,,Fie că Materia este co-eternă prin voința divină neapărat asemănătoare cu ea însăși în orice moment, fie că Materia este co-eternă prin ea însăși, puterea lui Dumnezeu trebuind să fie absolută, piere odată cu Liberul său Arbitru; ar găsi mereu în el o rațiune determinantă care l-ar fi dominat.” (p. 116) Antinomia devine cristalină: fie Dumnezeu este suma atributelor sale și ceva în plus, care îi alcătuiește desăvârșirea, dar atunci prezența naturii îi anulează existența, fie Dumnezeu este tot una cu natura, într-un panteism care face posibilitatea aceluiași Dumnezeu superfluă. De aceea, iubirea este temelia credinței, nu rațiunea care ridică totul la absurd. De unitatea universului, adunată în Dumnezeu, depinde numărul, zeitatea rațiunii (calculul și fracția ca Mani și Lari ai studiului naturii) prin care omul explică totul în științele naturale. ,,Mișcarea și Numărul sunt zămislite de Cuvânt” (p. 128) Finitul este afirmat prin Număr, dar natura este în esență infinită. ,,Omul care concepe Infinitul prin inteligența sa n-ar putea să-l manipuleze în totalitatea sa; altfel, ar fi Dumnezeu. Numerația voastră, aplicată lucrurilor finite și nu Infinitului, este adevărată în raport cu detaliile pe care le percepeți, însă falsă în raport cu ansamblul pe care nu-l percepeți. Dacă natura se aseamănă cu ea însăși privind forțele organizatoare sau principiile care sunt infinite, ea nu se aseamănă niciodată cu ea însăși în ceea ce privește efectele sale finite; astfel, nu veți găsi nicăieri în natură două obiecte identice: în Ordinea Naturală, doi și cu doi nu pot face niciodată patru, căci ar trebui să se adune unități absolut identice, și știți că este imposibil să găsești două frunze asemănătoare pe același copac, sau doi copaci asemănători în aceeași specie.” (p. 129) Orice lege naturală, fie că se referă la compoziții geologice sau la astronomie, este corectă doar în subdomeniul său, dar ansamblul fragmentării naturii din științele naturale ascultă de alte legi, oculte, clădite pe afinități spirituale, care leagă lucrurilor între ele cu o pecete hieratică. ,,Vizionarul și Credinciosul găsesc în ei ochi mai pătrunzători decât ochii folosiți pentru lucrurile de pe pământ și zăresc o Auroră. Auziți adevărul acesta? Științele voastre cele mai exacte, meditațiile voastre cele mai cutezătoare, cunoștințele voastre fundamentale sunt Nori. Deasupra lor se afla sanctuarul din care țâșnește adevărata lumină.” (p. 139) Misticismul triumfător o îndeamnă pe Séraphîta să își suspende învățăturile de inspirație hermetică. Tot ce-i mai rămâne de îndeplinit acestei ființe serafice este ultima transgresare a limitelor carnale, urcușul pe scara misterelor lui Iacob: metamorfoza sublimă într-un înger, ceea ce se și întâmplă, nu înainte ca Minna și Wilfrid să accepte că iubirea fiecăruia pentru el-ea este imposibilă, Séraphîta cunoscând și încercând tot ce este pe măsura speciei umană, atât voluptatea de a domni peste semenii sai (dorința lui Wilfrid), cât și voluptățile dragostei împlinite (Minna). Transcenderea materialității implică moartea în trup și renașterea în duh. Calea este iubirea pentru Dumnezeu prin rugăciune. ,,Există ființe privilegiate, Profeții, Vizionarii, Vestitorii, Martirii, toti cei care au suferit pentru Cuvânt sau care l-au proclamat; aceste suflete depășesc dintr-un salt sferele omenești și se ridică brusc la Rugăciune. La fel și cei care sunt mistuiți de focul Credinței.” (pp. 165-166) Séraphîta moare în mijlocul unei poeme către Dumnezeu, spiritul bătea la poarta sfântă, fostul om devenind înger. Minna și Wilfrid sunt legați prin această minune desfășurată sub ochii lor spirituali. ,,Lacrimile Serafimului se ridicară în jurul lor sub formă de vapori care le ascunseră lumile inferioare, îi învăluiră, îi purtară, le transmiseră uitarea semnificațiilor pământești și le dădură puterea de a înțelege sensul lucrurilor divine.” (p. 176) Unitatea dintre microcosmos, fiecare individ în parte, și marcocosmos, marele univers, formează întregul. Suntem pe treptele Empireului dantesc în această ultimă viziune în care serafimul ia loc printre ierarhiile cerești, unde beatitudinea domnea neîntreruptă de nimeni și nimic. Wilfird și Minna se întorc pe pământ, rostogolindu-se în abisuri, coborând gnostic dintr-o treaptă mai ușoară în alta mai grea a Ființei, în sfera cea mai de jos, a impurității, a morții și a zavistiei sociale. Cei doi sunt legați prin acea dragoste care le îngăduia ca, prin taina rugăciunii necontenite, să încerce să depășească spațiile și să ajungă, iarăși, la Dumnezeu. Cadavrul Séraphîtei, lestul serafimului etern, fu îngropat în taină de bătrânul David. Experiența extazului suprem s-a încheiat, iar un nou veac o ia de la început.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXVII


(O afacere tenebroasă, Editura Polirom, 2001, Traducere: T. Răducă – T. Orescu. Ediție îngrijită, prefață și note: Laurențiu Zoicaș)

O afacere tenebroasă (1841 – Scene din viața politică) 

Pornind de la o întâmplare reală din toamna anului 1800, când senatorul francez Dominique Clément de Ris este răpit și eliberat în mod misterios în decursul a doar două săptămâni, Balzac compune un roman care are trepidația și spiritul alert potrivite unui roman polițist, dar și anvergura unei alte meditații lucide asupra unuia dintre chipurile pe care societatea le ia în decursul segmentărilor sale organice. O afacere tenebroasă reunește părți din ansamblul Comediei umane, masiva clădire în care orice piesă este centrală sau cel puțin permite reconstituirea, metaforic vorbind, a genomului uman pornind de la doar câteva gene, o operațiune demnă de un Cuvier postmodern. Tema capitală din O afacere tenebroasă este misiunea generică a poliției politice, adică a celei secrete, în timpurile moderne și gradul de arbitrar și predestinare pe care aceasta îl suportă. Romanul are loc, grosso modo, între 1803 și 1806, dar reverberațiile târzii sale ajung până în epoca de după Revoluția din iulie 1830. Corentin este cel prin ochii căruia putem înțelege intriga politică din provincie. Pe agentul Corentin l-am întâlnit întâia oară în Șuanii, când, din gelozie și fățărnicie, reușește fapta sinistră de a-o obliga pe domnișoara de Verneuil să-l trădeze pe capul șuanilor, Alphonse de Montauran, oarecum provocându-le amândurora îndrăgostiți moartea. Urmaș talentat al șefului poliției, Joseph Fouché, și discipol al lui Peyrade, Corentin reapare între 1824 și 1830 în căutarea geniului lumii interlope, Vautrin, alias Jacques Collin. În cele din urmă îi distruge orice șansă provincialului Lucien de Rubempré de a se căsători cu Clotilde de Grandlieu, aducându-l în punctul de a se sinucide (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor). Corentin este o canalie deservind statul (nu întotdeauna pe liderii săi politici, mereu fluctuanți) în calitate de agent al siguranței.

Alături de Peyrade, Corentin se afla în misiune la doi pași de comuna Arcis-sur-Aube, pe moșia Gondreville, care aparținuse familiei Simeuse în Vechiul Regim. Marchizul de Simeuse și soția lui fuseseră decapitați după 1789, iar fii lor, gemeni, se aflau în exil, luptând de partea armatelor monarhice. În anul 1803, moșia lor, care seamănă prin rusticitate și întindere cu cea a mareșalului Montcornet din Țăranii, era administrată de Michu, fosta slugă a marchizului, cândva iacobin pătimaș, vânător neîntrecut, socotit un individ rece și crud de până și rudele sale apropiate la începutul romanului: ,,Iuțeala cu care veni fiu-său arăta despotismul administratorului de la Gondreville. Din 1789, dar mai cu seamă din 1793, Michu era aproape stăpânul acestei moșii. Spaima pe care le-o inspira neveste-sii, soacrei, unui mic argat pe nume Gaucher și unei slujnice pe nume Marianne era împărtășită la zece leghe împrejur.” (p. 23) Era căsătorit cu fata unui tăbăcar din Troyes, o oarecare Marthe, despre care vom afla că în spatele fricii pe care o avea pentru soțul ei, în care nu intuia decât răutatea unui fost iacobin, aceasta îl iubea. Michu avea doi dușmani de aceeași sorginte joasă ca a lui, cu deosebirea că, după anul fatidic 1789, asemenea oameni, prin voință și viclenie impenetrabile, se ridicaseră mult peste treapta lor socială. Se conturează, nu altfel decât în majoritatea romanelor balzaciene, conflictul dintr-o burghezie venală și o nobilime năucă. Primul dintre inamicii lui Michu este un anume Malin, copil de zidar, procuror și avocat obscur după 1789, pseudorevoluționar, care, printr-o conjuctură neînchipuită, devine tribun, consilier de stat, conte al Imperiului și senator, titularul moșiei Gondreville după 1800. Merlin, un alt revoluționar de hârtie, ajuns influent la curtea de apel din departament, era prietenul și consilierul senatorului Malin. Cetățeanul Marion, copil de servitor promovat avocat după Revoluție, meserie de parveniți prin definiție la Balzac, îi vinde moșia din Gondreville susnumitului Malin, care curând va domina departamentul, ajutându-și și promovându-și toți colaboratorii fideli în acest răstimp. Un alt personaj oribil, țăranul zilier Violette, care amintește de personajele resentimentare din Țăranii, un ambițios invidios, îi va provoca suferințe administratorului Michu, căruia voia să-i cumpere proprietățile pe sume mici. Contrastul dintre Malin, un neica-nimeni ridicat la cele mai respectabile înălțimi după 1798, și Michu, suspectat de iacobinism feroce și căzut în dizgrația nu numai a oamenilor simpli, dar și a celor înălțați peste noapte în calitate de stăpâni provizorii ai statului, este deconcertant, cu atât mai mult cu cât amândoi nu sunt decât rezultatul unor circumstanțe date parcă din afara lor, după cum vom vedea, și nu tocmai self-made men. Balzac insistă pe fatum și în acest roman, atunci când Michu îi întâlnește pe cei doi spioni, agenții secreți Peyrade și Corentin, a căror deplasare pe moșia Gondreville ascundea taine politice dezvăluite abia la final. Ironia fatală este că atunci când Michu se hotărăște să-l ucidă pe senatorul Malin, poliția lui Fouché îi spulberă prin simpla ei prezență planurile. Și, totuși, unde se ascunde nobilimea? Aceasta este concentrată în neamul de Cinq-Cygne, aliat cu urmașii familiei de Simeuse, mai precis în tânăra Laurence de Cinq-Cygne, care, împreună cu cei doi orfani exilați, participase la anii crunți de înfruntări și înfrângeri ale nobilimii post-revoluționare. Laurence este o amazoană, oricând pregătită să ucidă sau măcar să amenințe plebea și cetățenii regicizi ai republicii. Precum doamna de Verneuil din Șuanii, cu care formează un pandant, Laurence vădește mari calități aristocratice, dar, prin rolul conferit ei de Balzac, mult mai virile și mai militărești decât cele atribuite îndeobște unei doamne din înalta societate. Inamicul ei este, la fel ca în cazul administratorului Michu, același infam Malin. Acesta, care se sfătuia și cu Grévin, notarul din Arcis, bucurându-se de privilegii inexplicabile atât sub Consulat, cât și sub Imperiu, stabilise, după ce suferise jigniri repetate din partea fraților de Simeuse și a Laurencei de Cinq-Cygne, să termine odată cu stirpea acestor aristocrați încăpățânați. Printr-o trecere nefirească pe lângă șeful poliției (secrete), Malin, căruia aflăm că i se propusese postul de Ministru de Justiție, reușise să-l convingă pe Fouché, viitor duce de Otranto, că nobilii legați de moșia Gondreville erau șuani ascunși, care puneau la cale un alt atentat asupra lui Napoleon I. De aici se trage vizita celor doi copoi în Arcis-sur-Aube, aflați pe urmele unei conspirații în toată regulă. Firește că Malin nu dorea decât să se răzbune sub acoperirea unor evenimente politice favorabile clasei sale sociale și lui în persoană. E adevărat că frații de Simeuse traversau pe ascuns Franța, în drum spre Paris, în vederea asasinării viitorului Împărat, după cum Michu, fostul revoluționar, era în continuare în serviciul familiei de Cinq-Cygne și de Simeuse și de aceea plănuia să-l ucidă pe perfidul Malin, amănunt pe care acesta îl aflase din vreme. De ce bunul și devotatul Michu prefera să rămână de partea aristocrației, nu putem decât bănui, însă Malin, la fel ca partenerul său Joseph Fouché, exprimă tenebrele politicii de după 1789, modul în care – pace Balzac – zgura umană cea mai joasă, cea mai venală ajunge, printr-o istețime abjectă, să decidă din culise soarta unei națiuni. Iarăși, ne izbim de stânca dură a realismului balzacian: în ciuda luptei pe viață și pe moarte între indivizi, pentru avere întâi de toate și abia apoi pentru puterea in stat, ceea ce le permite victoria sau înfrângerea este raportul dintre pozițiile oscilante pe câmpul de luptă a claselor sociale cărora acești subiecți le aparțin prin statut.

Drept urmare, Michu, îngerul păzitor care fusese martor la ghilotinarea stăpânilor săi, încearcă să o informeze pe Laurence de Cinq-Cygne, devotată memoriei Charlottei Corday, că jandarmeria și poliția secretă urmează să-i aresteze pe cei doi de Simeuse. Cele două tabere sunt pe cale să se încleșteze și numai mersul istoriei va decide cui să-i acorde credit măcar pentru o scurtă perioadă. Exaltata Laurence de Cinq-Cygne nu era de una singură protectoare a verilor ei. În ajutorul contesei se aflau bătranii din familia d’Hauteserre, în care domnul d’Hauteserre funcționase ca tutorele ei și cap luminat al nobilimii în restriște, cel care asigura, prin zgârcenie, lașitate și o prudență de aur, o brumă de bunăstare celor trei familii nobile. Domnul d’Hauteserre, grație calităților sale de strateg în arena politicii de clasă, își va recăpăta averile dispărute dupa 1830. Fratele lui, abatele, îi murise în 1792, împușcat de populația din orașul Troyes. Domnul și doamna d’Hauteserre aveau doi băieți, ambii întorși în secret pe moșia Gondreville fără știrea părinților. Alți prieteni de familie, strâns reuniți în jurul vetrei aristocratice, erau abatele Goujet și sora lui, o fată bătrână dedată bigotismului. Nici primarul din localitate, Goulard, fost gonaci al familiei de Simeuse, nu era complet surd la chemările aristocrației, vizitînd familiile reunite sub acoperișul casei de Cinq-Cygne, deși participase la Revoluție ca membru al celei de-a treia stări și avusese atâtea de câștigat în calitate de cetățean al Republicii. Deși amenințată din toate părțile, aristocrația repliată este înfățișată ca luptând până la ultima suflare, capabilă de o vivacitate medievală reînviată de nicăieri, pierdută, cu toate acestea, în secolul al XVIII-lea. Partizanatul lui Balzac este peremptoriu, doar distribuția calităților și defectelor sociale ale personajelor sale îi asigură obiectivitatea. ,,Laurence asistase la moartea mamei sale, văzuse cum abatele d’Hauteserre căzuse lovit de glonț și cum marchizul și marchiza de Simeuse pieriseră pe eșafod; singurul ei frate murise în urma rănilor, iar cei doi veri ai ei care luptau în armata lui Condé riscau să fie uciși în orice moment; la rândul ei, Republica înghițise averea familiilor de Simeuse și de Cinq-Cygne, fără să tragă nici un folos din asta.” (p. 65) Dacă Michu avea un singur slujitor cu adevărat credincios, câinele Couraut (facem excepție de Marianne, fata în casă), dar și un servitor trădător, Gaucher, Laurence de Cinq-Cygne se putea baza pe Durieu, Gothard și Catherine, supuși devotați aristocrației. Servitorimea, care formează o lume în sine în Comedia umană, mai mult eboșe pestrițe de personaje decât personaje propriu-zise, este ca o pârghie în fluența intrigii, având funcția secundară de a da viață intențiilor stăpânilor. Contesa de Cinq-Cygne urmărea la 1803, precum întreaga aristocrație de viță veche, moartea violentă a lui Napoleon și restaurarea nobilimii legitime în regatul Franței. ,,Laurence nu se gândea decât la răsturnarea lui Bonaparte, a cărui ambiție încununată de triumf trezise în ea un soi de furie, dar o furie rece și calculată. Dușmană ascunsă și neștiută a acestui om acoperit de glorie, tânăra contesă îl urmărea cu o îndârjire teribilă din fundul văii și al codrilor ei; uneori, îi venea să se ducă și să-l ucidă pe Bonaparte când acesta se afla pe lângă Saint-Cloud sau Malmaison.” (p. 67) În contrapartidă, poliția secretă dorea să-și șteargă anumite păcate și să se găsească întotdeauna de partea învingătorilor, duplicitatea sa de Janus bifrons ascunzând anotimpurile războiului și ale păcii, amândouă unite în arta politică. Uciderea oricăror rivali de peste hotare ai lui Napoleon era politica momentană a statului. Louis-Antoine-Henri de Bourbon-Condé, duce d’Enghien, este executat în 1804 de către primul consul și alăturat, în chip eronat, conspirației Cadoudal-Pichegru, în trena căreia de Simeuse și Laurence erau plasați. ,,Fouché considera cooperarea dintre cei veniți de dincolo de Rin drept o dovadă suficientă că și ducele d’Enghien lua parte la complot. Mai târziu, presupunerea lui păru confirmată de prezența prințului pe teritoriul statului Baden, la mică distanță de Strasbourg. Întrebarea dacă prințul a avut într-adevăr cunoștință despre această acțiune și dacă urma să intre în Franța în caz de reușită rămâne unul dintre puținele secrete asupra cărora prinții din casa de Bourbon au păstrat cea mai deplină tăcere.” (p. 68) Tânăra contesă comunica cu verii ei din exil și, alături de tinerii d’Hauteserre, îi adusese clandestin în Franța, adăpostindu-i la castel, în vederea atentatului antinapoleonian. ,,Deghizați în muncitori, cei patru gentilomi călătoriseră, de la o pădure la alta, călăuziți din aproape în aproape de niște persoane anume alese de Laurence cu trei luni înainte, în fiecare departament, din rândurile oamenilor fideli casei de Bourbon și pe care autoritățile nu-i suspectau. Fugarii dormeau ziua și călătoreau noaptea. Fiecare avea cu el doi soldați credincioși, dintre care unul mergea în față, în recunoaștere, iar celălalt rămânea în urmă pentru a le acoperi, la nevoie, retragerea. Mulțumită acestor precauții militare, prețiosul detașament ajunsese fără necazuri în pădurea Nodesme, aleasă drept loc de întâlnire.” (p. 70) Poliția știa de existența acestor fugari, dar, pentru a descâlci toată ramificația complotului, îi lăsa încă în voia lor, urmărindu-i de la distanță, pas cu pas. Napoleon, ros de orgoliu, nu voia să accepte că epoca de după 1789 nu l-a adus lumii doar pe el, conducătorul suprem și uns al Istoriei, ci a scos la iveală nenumărați emuli, de la ofițeri bravi, crescuți direct din bălegarul patriei, până la indivizi egal de inteligenți ca Joseph Fouché sau de ascunși, precum prințul de Talleyrand. ,,Or, marea dramă a uzurpatorilor este ca îi au ca dușmani atât pe cei care le-au dat coroana, cât și pe cei cărora le-au luat-o. Napoleon nu a reușit niciodată să-i convingă pe de-a-ntregul de autoritatea lui nici pe cei care-i fuseseră superiori sau egali, nici pe cei care credeau în drept: ca urmare, nimeni nu se simțea obligat de jurământul față de el.” (p. 88) Atunci nu era de mirare că un ins dubios precum Malin putea să obțină atâta sprijin de la poliția politică. De aici, prin mașinațiile unor apropiați ai împăratului, proveneau și agenții guvernamentali Corentin și Peyrade, care aveau ca misiune nu doar deconspirarea oricărui plan de atentat la viața lui Bonaparte, ci și urmărirea atentă, studioasă a lui Malin. În seara când iscoadele Corentin și Peyrade descind la castelul Cinq-Cygne pentru a face investigații și eventuale arestări intempestive, Michu, care ghicise cine erau, de fapt, cei doi parizieni, o avertizează pe Laurence să-și ascundă numaidecât verii, care dormiseră în pod peste noapte, în pădurea Nodesme, unde administratorul moșiei pregătise ca adăpost o hrubă boltită aproape invizibilă ochiului liber. Astfel, Laurence află ca Michu era de partea ei, fiind, ,,fără știrea domnilor de Simeuse, custodele averii lor.” (p. 101) În vreme ce, nu altfel decât în romanele polițiste, cu quidproquo-uri și suprapuneri de planuri ale intrigii, Michu și Laurence puneau la cale un mijloc de a păcăli autoritățile, compuse din jandarmi și spioni, Corentin și Peyrade își demonstrau abilitățile mefistofelice pe bătrânii aflați la castel. Corentin, îmbrăcat ca un muscadin, se preface a fi un trimis special al Împăratului care credea într-o alianță și o iertare între fiii antirepublicani și stat dacă abatele Goujet ar fi acceptat să recunoască unde sunt ascunși sau măcar să le dea de știre odraslelor infidele că exista cale de împăcare. Preotul, sora lui și cei doi d’Hauteserre nu divulgară nici măcar puținul cu care erau puși la curent – altfel spus, de ciudatele plimbări nocturne ale tinerei contese. Punctul decisiv al baletului psihologic constă din apariția subită a Laurencei în salon, murdară de noroi și sfârșită după câteva ore de călărit prin împrejurimi. Cei doi polițiști cred că rezolvarea cazului se afla în interogarea contesei hic et nunc. Corentin era pe cale să desfacă cu un stilet capacul unei casete în care inocenta Laurence ascunsese scrisori de dragoste de la verii exilați. În acea clipă fatală de refuz, contesa îl lovește cu cravașa peste mână pe Corentin. Disprețul de clasă este paroxistic, iar Corentin, redus la rolul unui inferior social dezgustător care cotrobăie, din invidie sau din perversitate erotică, prin sertarele unei aristocrate, nu-i va ierta acest gest contesei de Cinq-Cygne. Spre deosebire de polițiile secrete din secolul al XX-lea, brutale și odioase în practicile lor cotidiene, Corentin și Peyrade, deși recurg la același mod de a judeca suspecții și aplică aproape aceleași proceduri agresive, au maniere ceva mai alese, impuse de cutumele unei ordini sociale în care aristocrația încă decidea habitusurile respectabilității. Dacă Laurence nu ar fi leșinat atunci când Peyrade aducea vestea că Michu a fost arestat, teatrul nobilimii ar fi fost desăvârșit. Din fericire pentru ei, Michu reușișe să-i ascundă la timp în peșteră pe exilați. Fiul lui, François, un puști de zece ani, pișicher ca un țăran bătrân, îi păcălește pe Peyrade și Corentin, susținând că un jandarm s-a prăbușit din greșeală în apropiere și este rănit, când, în realitate, acesta fusese doborât cu o frânghie suspendată de el și de mama lui la indicațiile precise ale administratorului Michu. Poliția secretă își continuă căutările febrile în lunile ce au urmat, dar fără folos. Michu, al cărui alibi era acela de a-și fi petrecut seara târguindu-se ore la rând cu țăranul Violette, alcoolizat intenționat de el, este demis de autorități din funcția de administrator pe moșia Gondreville, dar este imediat angajat pe aceeași poziție la castelul Cinq-Cygne, unde se mută cu întreaga familie. Căutările sunt abandonate după ce au loc procesele și execuțiile altor posibili ucigași ai Împăratului, tinerii ascunși în pădurea Nodesme scăpând teferi și nevătămați. Poliția secretă pare să fi suferit o înfrângere, dar, în a doua parte a romanului, cea în care afacerea întunecată a senatorului Malin este cea care dă titlul acestei scene autentic politice, Corentin își ia revanșa.

Armistițiul simbolic dintre contesa de Cinq-Cygne și noul regim are loc atunci când papa vine în Franța spre a-l înscăuna pe Napoleon împărat. ,,Din acel moment, domnișoara de Cinq-Cygne nu s-a mai opus ideii ca verii ei și cei doi frați d’Hauteserre să ceară să fie radiați de pe lista emigranților și să-și recapete drepturile cetățenești.” (p. 143) Napoleon însuși îi iartă pe tinerii nobili, care petrecuseră șapte luni ascunși în pădure, cu condiția ca legile Imperiului și constituția să nu fie încălcate. Curios este că Fouché îi declară suveranului că ,,s-ar putea să mai auziți de dânșii”, în timp ce Malin, prezent la discuție, îi asigură pe cei de față că nobilii ar prezenta mai puține riscuri între granițele Franței. Pentru evenimentele care urmează, se poate vorbi de o înțelegere prealabilă între Malin și șeful poliției. Doi ani cei patru bărbați aveau să fie ținuți sub supraveghere. Atunci când Michu, informat de ridicarea oricăror bariere legale, merge să-i conducă afară din pădure pe tinerii contrarevoluționari, acesta are surpriza să-i găsească în hrubă pe Corentin și Peyrade, care, printre ironii și rânjete, se lăudară că puteau să intervină cu o săptămână mai devreme. Faptul că poliția secretă, ai cărei spioni erau localnici mituiți, știa de ascunzătoare atestă implicarea ei directă în evenimentele ce urmează, dar și în reabilitarea gentilomilor.

Dacă până acum progenitura monarhistă era expusă ca un întreg mai mult sau mai puțin omogen, Balzac îi studiază pe fiecare în parte ca expresia unei fațete sau a alteia din ce mai rămăsese de soi în aristocrația franceză. Portretele sunt ambivalente. Adrien d’Hauteserre este mezinul familiei: suflet milos și sensibil, Adrien este bine clădit și demn în luptă. Robert, fratele lui mai mare, se remarcă printr-un trup mai firav, dar cu o vigoare sufletească superioară fratelui său și o brutalitate în gândire potrivită unui cruciat. ,,Robert era omul Evului Mediu, fratele lui mai mic era un om zilelor noastre.” (p. 150) Adunați într-o unică ființă, și nu divizați în părți inegale, cei doi ar fi făcut o pereche ideală pentru tânăra Laurence, care la douăzeci și trei de ani simțea că sosise timpul să se căsătorească și să dea naștere unui alt șir de urmași. Bătrânul d’Hauteserre voia să-și vadă fii reprimiți în armată, de unde, dacă și-ar fi păstrat gradele, ar fi făcut cu toții o frumoasă carieră militară. Gemenii de Simeuse, Marie-Paul și Paul-Marie, nu pot fi cu claritate deosebiți în roman, dincolo de cravatele alba și neagră pe care verișoara lor le atârnase la gât. În 1806, în mod clar, neamurile de Simeuse-d’Hauteserre, așa cum îi informează ruda lor pariziană, marchizul Chargeboeuf, acum un măsurat și modest nobil, călătorind într-o berlineză, erau amenințate de ochiul vigilent al puterii. Viețile lor puteau fi oricând puse în primejdie de suspiciuni și calomnii. Sfatul bătrânului este plin de înțelepciune: ,,Vă purtați ca și când moșia Gondreville ar fi încă a voastră, le spuse el domnilor de Simeuse, și astfel ațâțați o ură îngrozitoare. Văd, din mirarea de pe chipurile voastre, că nu știți câți dușmani aveți la Troyes, unde lumea încă își mai aduce aminte de faptele voastre curajoase. Toți se întrec în a povesti cum ați scăpat voi de cercetările întreprinse de Poliția generală a Imperiului, unii lăudându-vă, alții privindu-vă ca pe niște dușmani ai împăratului. Mai e câte un apucat care se miră de clemența pe care v-a arătat-o Napoleon. Iar asta nu e nimic. Ați reușit să păcăliți niște inși care se credeau mai deștepți decât voi, iar oamenii de condiție joasă nu iartă niciodată. Mai devreme sau mai târziu, Justiția, reprezentată în acest departament de dușmanul vostru, senatorul Malin, – căci a avut grijă să-și pună oameni de încredere peste tot, chiar și printre funcționarii publici -, justiția lui așadar va fi încântată să vă descopere implicați într-o afacere necurată. Vreun țăran o să caute pricină când treceți pe pământul lui, voi poate veți avea armele încărcate și, cum vă aprindeți repede, cine știe ce nenorocire s-ar putea întâmpla! În situația voastră, dacă nu vă puteți dovedi de o sută de ori dreptatea, veți fi socotiți vinovați.” (pp. 160-161) Marchizul îl sfătuiește pe Michu să vândă tot ce are și să părăsească Franța pentru Trieste, iar tinerii nobili să îl confirme pe Malin proprietarul moșiei de Gondreville contra unui milion de franci. Nici Laurence, nici ceilalți rebeli de sânge albastru nu iau în seamă sfatul marchizului, iar aceasta în chip intenționat, cu mândrie și suverană convingere că ar comite un sacrilegiu împotriva strămoșilor lor dacă l-ar asculta. Napoleon și curtea sa sunt încă o dată detestați pătimaș. Michu, într-adevăr, îi vinde pământurile sale unui fermier de la Bellache, Beauvisage. Mai rămâne un ultim lucru de făcut: sluga credincioasă Michu urma să dezgroape averea stăpânilor săi de Simeuse, în valoare de un milion și o sută de mii de franci, îngropată de el în pădurea din apropiere.

Acum și aici se petrece cotitura decisivă din roman. În joia de la jumătatea postului Paștelui, când primăvara nu își intrase încă în drepturi, oamenii simpli sărbătoreau păgânește, cu dansuri populare și baluri mascate. Era o zi perfectă pentru a trimite servitorii de acasă și a recupera comoara. În ce măsură poliția secretă și Malin știau de planurile lor, nu ne putem da seama. La finalul romanului aflăm că totul fusese plănuit din timp, însă nu avem certitudinea că Malin intenționa să-i fure pe aristocrați de milionul de franci sau nu, ceea ce ar fi în natura burgheziei prădătoare. Întâmplarea sau dimpotrivă face ca Malin să ajungă pe moșia Gondreville în ziua aleasă de aristocrați și Michu pentru ultima lor ispravă. ,,Mai sunt cu el domnul Grévin, notarul din Arcis, și doamna Marion, soția perceptorului general din Aube și totodata cumnata acelui Marion care i-a servit lui Malin drept om de paie.” (p. 169) Michu și tinerii nobili se întâlniră înainte să plece în pădure cu fermierul Beauvisage, care îi sfătuiește că vânătoarea poate aduce dușmani neprevăzuți. Tânărul Robert îi răspunse trufaș că poate și el își va regăsi cu ocazia aceasta vechii stăpâni. O coțofană la aține cale, alt semn rău-prevestitor. Tot în acea seară, Laurence decide că acela dintre frații d’Hauteserre sau de Simeuse căruia i se va adresa primul la cină doamna d’Hauteserre îi va deveni soț. În aceleași ore pe când Michu și nobilii transportau proviziile de aur, pe care la ascunseră cu grijă, Michu zidindu-le la loc ferit, un fum ca de bancnote arse se ridica din parcul Gondreville. Laurence observă acest fenomen imprevizibil, dar între timp soarta își vedea de socotelile ei: senatorul Malin fu răpit de cinci haidamaci, martorii săi cutremurându-se de groază. Nici un obiect de valoare sau bani nu-i fură luate cu forța din casă. Ca la consemn, jandarmul Giguet, sub presiunea oficialităților asmuțite asupra prăzii, pornește spre castelul Cinq-Cygne, unde îi arestează pe Michu, gemenii de Simeuse și cei doi frați d’Hauteserre. Malin era dat dispărut. Faptele păreau să fie împotriva nobililor aparent întorși de la vânătoare. Un magistrat, Lechesneau, omul de paie al lui Malin, se asigura că demersurile legale erau puse în aplicare cu celeritate. ,,Bizuindu-se pe râvna prefectului de Aube, care trimise ștafete în toate prefecturile învecinate pentru a cere autorităților să dea de urma celor cinci indivizi mascați și a senatorului, Lechesneau stabili mai întâi bazele instrucției. Această primă operațiune îi luă foarte puțin timp, căci era secondat de două minți avocățești ca aceea a lui Grévin și a judecătorului de pace. Judecătorul de pace, pe nume Pigoult, fost funcționar principal la biroul din Paris unde Malin și Grévin studiaseră procedura, avea să fie numit, trei luni mai târziu, președinte al Tribunalului din Arcis. În ceea ce-l privea pe Michu, Lechesneau era la curent cu amenințările proferate de acesta împotriva domnului Marion și cu ambuscada din parc, când viața senatorului fusese în primejdie. Cele două fapte, corelate, erau probabil premisele actualului atentat și îl indicau pe fostul paznic drept șef al răufăcătorilor, cu atât mai mult cu cât Grévin, soția lui, Violette și doamna Marion declarau că au recunoscut printre cei cinci indivizi mascați un bărbat care semăna cu Michu.” (pp. 180-181) Cei patru nobili și Michu, mai puțin Laurence, care află, cu ocazia cinei, că soț îi va fi cel mai în vârstă dintre gemenii de Simeuse, verii ei, au fost arestați în aceeași seară. Senatorul Malin părea să fi intrat în pământ, cetățenii din Arcis manifestându-și public indignarea republicană. Pentru sechestrarea unui senator al Imperiului pedeapsa era cea capitală. Astfel se încheie a doua treime a romanului, poliția secretă jubilând sardonic în culise.

Procesul politic ce urmează este o ocazie pentru Balzac să ne introducă iarăși pe culoarele sinuoase ale justiției, unde domnul Derville din Colonelul Chabert strălucea în alt ungher al Comediei umane. Apărarea este asigurată de maestrul avocatului Derville, procurorul experimentat, Bordin și de tânărul sau asistent, Grandville. Ambii căpătară și mai multa faimă după acest proces. Prevăzătorul marchiz de Chargeboeuf îi contractase. După ascultarea întâmplării din gura contesei Laurence, din care reieșea nevinovăția celor patru nobili și a slugii Michu, Bordin îi sfătui să nu destăinuie întregul adevăr pentru că o comoară de un milion și o sută de mii de franci le-ar pecetlui pe vecie soarta. ,,Acuzatorul public, jurații, judecătorii, publicul și întreaga Franța ar crede că ați luat aurul acela de la Gondreville și că l-ați sechestrat pe senator ca să dați lovitura. Admițând acuzația așa cum este ea în acest moment, afacerea nu este deloc clară; dar, văzută prin prisma purului adevăr, s-ar lămuri; jurații ar explica prin furt toate aspectele tenebroase, căci, în ziua de azi, regalist înseamnă hoț la drumul mare! Cazul de față prezintă o răzbunare admisibilă în situația politică dată.” (p. 203) Bordin se baza pe absența unor dovezi cheie cum ar fi lipsa oricărui furt și absența fizică a senatorului. Acesta afirmă că în nici măcar unul din zece cazuri posibile dosarele penale nu sunt perfect lămurite. Cu toate acestea, forțe superioare sunt organizate împotriva lor și au drept sprijin în moravurile țării, care sunt mai puternice decât legile în vigoare. ,,De când societățile au născocit justiția, nu s-a găsit niciodată un mijloc prin care celui acuzat pe nedrept să i se acorde o putere egală cu aceea de care dispune magistratul împotriva crimelor. Justiția nu este bilaterală. Apărarea, care nu beneficiază nici de spioni, nici de poliție, nu dispune de puterea socială în favoarea clienților ei. Nevinovatul nu are de partea lui decât raționamentul; iar raționamentul, care-i poate influența pe judecători, este adesea neputincios în fața juraților, care vin cu prejudecăți. Întregul ținut este împotriva voastră. Cei opt jurați care au aprobat actul de acuzare erau proprietari de bunuri naționalizate. Jurații care vor da verdictul vor fi, ca și primii, cumpărători sau vânzători de bunuri naționalizate, ori slujbași. Cu alte cuvinte, vom avea un juriu Malin. De aceea ne trebuie un sistem complet de apărare, nu ieșiți din el și fiți gata să muriți nevinovați. Veți fi condamnați. Vom ajunge la Curtea de Casație și vom încerca să rămânem acolo cât mai mult timp. Dacă între timp voi putea strânge dovezi în favoarea dumneavoastră, vom face recurs și vom cere grațierea. Iată anatomia afacerii și părerea mea.” (pp. 204-205) Totul ar fi mers conform planului magistratului Bordin dacă un alt incident nu ar fi luat asistența prin surprindere. O scrisoare semnată de Michu – de fapt, un fals – îi parvine Marthei, nevastă sa, în care acesta este rugată să-l hrănească pe senatorul Malin, ascuns în hruba din pădure. O mână diabolică orchestrase totul pe ascuns. ,,Nimeni, în afară de Marthe, fiul său, Michu, cei patru gentilomi și Laurence, nu știa de existența beciului de sub movila din mijlocul pădurii; cel puțin așa credea Marthe, căreia soțul ei nu-i spusese nimic de întâlnirea cu Peyrade și Corentin.” (p. 210) Marthe, care presimțea o nenoricire și îl informează prea târziu pe abatele Goujet cu privire la misivă și scrisul, probabil falsificat, al soțului ei, îl hrănește, totuși, pe Malin de trei ori la rând, acesta identificând-o după un inel primit de la contesa de Cinq-Cygne și verighetă, ceea ce pare exagerat în context. În fine, după multe tărăgănări și piste false, meșteșugul avocatului Grandville părea a da roade. Nimeni nu putea dovedi fără tăgadă vina paznicului Michu și a celor patru nobili. Abia în ultima clipă, senatorul Malin se ivește de nicăieri, găsit dormind la marginea drumului. Acesta recunoaște, cu prefăcătorie machiavellică ori nu, că nu poate identifica pe nici unul dintre suspecți ca răpitorii săi pentru că nimeni dintre acuzați nu avea mâinile ca de țărani ale celor de atunci, deși e sigur că Marthe Michu îl hrănise în borta din codru. Procesul este, ca atare, pierdut. ,,La unsprezece seara, pe baza diferitelor răspunsuri formulate de juratul-șef, curtea îl condamnă pe Michu la moarte, iar pe domnii de Simeuse și pe cei doi domni d’Hauteserre, la douăzeci și patru, respectiv zece ani de muncă silnică. Gothard fusese achitat.” (p. 235) Burghezia dăduse o bătălie cruntă și ieșise victorioasă în justiție.

Ultima șansă pentru contesa Laurence de Cinq-Cygne și marchizul Chargeboeuf, care obține o întrevedere de la ministrul de externe Talleyrand, este să obțină grațierea din partea Împăratului. Din acest moment devine clar că poliția secretă, prin Corentin și alții, jucase un renghi celor trei familii de nobili. În ajunul bătăliei de la Jena, ajutați de pașapoarte diplomatice, contesa și marchizul ajung în cortul lui Napoleon I de pe câmpul de bătălie. Acesta, despot militar și arhitect al unui imperiu mai mult imaginar decât real, le acordă grațiere nobililor cu condiția să se înroleze și să lupte pentru gloria Franței. Michu va fi executat pentru că un fir de praf nu contează în planurile mărețe ale istoriei. ,, – Iată, spuse el cu acea elocință care îi făcea viteji pe cei lași, iată trei sute de mii de oameni, la fel de nevinovați! Mâine, treizeci de mii dintre ei vor fi morți, morți pentru țară! Poate că în tabăra prusacilor o să fie secerat un mare matematician, un ideolog, un geniu. Cu siguranță că, la rândul nostru, vom pierde oameni mari, necunoscuți. Poate că o să-mi văd murind cel mai bun prieten! Am să dau vina pe Dumnezeu? Nu. Am să tac. Aflați, domnișoară, că omul trebuie să moară pentru legile țării, așa cum se moare pentru gloria ei, adăugă el conducând-o înapoi în colibă.” (p. 247) Câinele de pază Michu moare în același loc cu stăpânii lui, ne amintește Balzac. Frații de Simeuse, comandanți de escadron, mor în trecătoarea Somo-Sierra, în Spania. Robert d’Hauteserre, colonel în Marea Armată, își dă viața în bătălia de la Borodino. Fratele său, Adrien, este singurul care supraviețuiește. General de brigadă după bătălia de la Dresda, apoi general-locotent din 1816, pair al Franței cu titlul de marchiz de Cinq-Cygne, acesta se însoară cu Laurence, care, secătuită sufletește, va continua astfel neamul. Fiul lui Michu, protejat de contesă, ajunge avocat, apoi judecător supleant la tribunalul din Alençon și procuror al regelui la tribunalul din Arcis. Contesa îi asigură o rentă de douăspreceze mii de livre la împlinirea majoratului, căsătorindu-l cu o domnișoară bogată din Troyes, Girel.

În 1833, contesa de Cinq-Cygne locuiește la Paris. Văduvă, aceasta îi are în pază pe Berthe și Paul, copiii ei. George de Maufrigneuse o curta asiduu pe Berthe de Cinq-Cygne. Motivul erau banii nobilimii din provincie. ,,În momentul în care doamna de Cinq-Cygne își lua în primire casa de la Paris, averea ei, sporită de legea asupra despăgubirilor, îi aducea rente în valoare de două sute de mii de livre, la care se adăugau veniturile soțului ei. Laurence moștenise cei un milion o sută de mii de franci ai fraților de Simeuse. Se hotărâse prin urmare să cheltuiască o sută de mii de franci pe an, și să pună deoparte restul de bani pentru zestrea fiicei ei.” (p. 254) În salonul doamnei de Cadignan erau prezenți marchiza d’Espard, Rastignac, ajuns subsecretar de stat, ,,doi oratori celebri, membri ai Camerei Pairilor, bătrânii duci de Lenoncourt și de Navarreines, contele de Vandanesse cu tânăra lui soție, și d’Arthez”. (p. 256) Atunci când contele de Gondreville își anunță intrarea, contesa de Cinq-Cygne se ridică, spre spaima Dianei de Maufrigneuse, care credea că a pierdut în felul acesta o partidă bună pentru fiul ei. Henry de Marsay, prim-ministru în 1833, cinicul ce avea să moară curând, le relatează publicului captivat misterul moșiei Gondreville. După ce Malin, stingher, plecă acasă, ceața din jurul afacerii stranii se risipește. Malin, care se certase de curând cu diplomatul Tallyerand, o dusese excelent sub toate cele douăsprezece guverne de după 1789: funcționar în Arcis, fost Reprezentant al Poporului, apoi termidorian, tribun, consilier de stat, pair al lui Ludovic al XVIII-lea și iarăși pair sub Monarhia din Iulie, Malin devenise și conte de Gondreville. Protecția de care se bucura această mișel începuse cu o întrevedere secretă, la care a participat aproape neinvitat, între capetele luminate ale Franței din anul 1800: răspopiții Talleyrand, Fouché și Sieyès, unul îndrăgostit de republică, celălalt de putere, și savantul Carnot, pe atunci ministru de Război, se adunară să se consulte cu privire la cine va conduce Franța în urma zilei de 18 brumar 1798. Cei patru puneau la cale o cabală: în cazul în care Napoleon Bonaparte începea să sufere înfrângeri militare, cum se putea întâmpla la Marengo, cei patru îl vor fi înlăturat imediat, preluând frâiele statului. Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, ei l-ar fi servit cu îndoială, dar și cu respect. Complotul ajunse la urechile acestui Malin, ascuns în odaie, care a fost ulterior folosit de Fouché. Viitorul conte de Gondreville redactase ,,proclamațiile guvernului revoluționar, hotărârile și decretul de scoatere în afara legii a celor care participaseră la lovitura de stat din 18 Brumar; mai mult decât atât, complicele fără voie le-a tipărit în numărul de exemplare necesar și le-a ținut în baloturi la el acasă.” (p. 266) Aceste baloturi zăceau în pivnițele castelui din Gondreville, proprietate pe care o cumpărase sub numele lui Marion, viitor președinte al unei curți imperiale. Practic, Malin și cei patru amatori de conjurații puteau fi oricând executați pentru înaltă trădare dacă hârtiile compromițătoare se descopereau. Până și execuția ducelui d’Enghien fusese premeditată de Fouché și Talleyrand pentru a certa definitiv casa de Bourbon cu Napoleon I. Șeful Poliției dirija totul de după cortină: ,,cei cinci indivizi necunoscuți erau niște vlăjgani trimiși de Poliția generală a Imperiului cu misiunea de a distruge baloturile cu imprimate pe care contele de Gondreville venise anume să le ardă, crezând că Imperiul nu se mai putea clătina.” (p. 268) Nici Malin, răpit de oamenii aliatului său, nu era mai vinovat decât geniul malefic al lui Fouché, care scăpa astfel de probele propriei infidelități, de câteva familii în alianță cu familia de Bourbon și îi dădea satisfacție morală agentului Corentin, rănit în orgoliu de contesa de Cinq-Cygne. Poliția secretă este o instituție a cărei abjecție metodică poate fi periculoasă pentru despoți și orice guvern care nu înțelege să-i ofere mai mult decât încrederea sau disprețul său.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , , | 1 comentariu

Variațiuni balzaciene XXVI


(Catherine de Médicis, Adevărul Holding, București, 2010, traducere și note de Diana-Irina Gabor)

(Studii filozofice – 1830-1846) 

Dacă din romanul Arcașul lui Carol al IX-lea, elaborat de Lucien de Rubempré și supus ordaliilor zeului comerțului în Iluzii pierdute, nu ne-a parvenit nici măcar o pagină, Balzac e autorul un roman istoric cât se poate de real și de palpabil. Catherine de Médicis e mai mult un roman și două povestiri filozofice reunite sub același titlu, iar substanța epistemologică a cărții dă năștere unui Weltanschaung istoric cât se poate de dialectic. Înainte de a analiza fiecare secțiune în parte, câteva indicații generale asupra vieții reginei Catherine de Médicis sau, sub numele ei de obârșie, Caterina de’ Medici, se impun. Este ceea ce realizează Balzac în introducerea de câteva zeci de pagini plasată înaintea romanului propriu-zis, cu un lux de amănunte ce trădează un cititor erudit de istorie. Caterina de’ Medici (1519-1589) se trage din familia florentină omonimă, reputată pentru bogăția sa comercială și oamenii de stat pe care i-a dat, inclusiv doi papi. Urmașa lui Ludovic al II-lea de’ Medici, stăpânul Florentei și duce de Urbino, și Madeleine de La Tour d’Auvergne, ambii morți prea tineri, crește mai mult ca o orfană la mila rudelor apropiate. Îngrijită întâi de bunica paternă și apoi de o mătușă, ascensiunea ei prin alianțele de familie nobiliare se datorează unchiului său, Giulio de’ Medici, în realitate, unchi al bunicului ei patern, ales, prin forța împrejurărilor, papa Clement al VII-lea în 1523. La paisprezeci ani, Caterina de’ Medici se căsătorește cu regele neînscăunat al Franței, Henric al II-lea, duce de Orléans, devenind Catherine de Médicis. Se spune că la actul consumării căsătoriei, Francisc I a asistat personal pentru a se asigura de buna îndeplinere a obligațiilor matrimoniale. Acesta o va trata, însă, cu nepăsare pe nora lui, desconsiderând-o ca pe o străină aciuată în casa sa. Atunci când cumnatul ei, Francisc al III-lea, moare înainte de vreme, urmașul la tronul Franței este Henric al II-lea, căruia în primii zece ani de căsnicie, Catherine de Médicis, socotită când sterilă, deci, prin implicație, o femeie blestemată conform cutumelor epocii, când drept o vrăjitoare care își sista sarcinile benevol, bună de ars pe rug, nu-i oferă nici un copil. Cu toate acestea, Catherine de Médicis va aduce pe lume opt mlădițe, din care șase vor atinge vârsta maturității, trei dintre ele ajungând regi ai Franței. Balzac se ocupă în romanul său de domniile soțului ei, Henric al II-lea, mort în urma unui accident de turnir în 1559, Francisc al II-lea (1559-1560) și Carol al IX-lea (1560-1574), domnia lui Hernic al III-lea (1575-1589), cel mai docil dintre fii Catherinei de Médicis și cel prin care se încheie, asasinat la treizeci și șapte de ani, dinastie de Valois, nu acoperă intervalul cronologic balzacian. În privința perspectivei pe care si-o asumă Balzac, aceasta este una promanarhică, catolică, după cum suntem familiarizați din celelalte scene ale Comediei umane, având ca scop retușarea portretului crud și sângeros creat, în decursul secolelor, Catherinei de Médicis. ,,Independența istorică a strălucit mai puțin la laici decât la religioși. De la benedictini, una dintre gloriile Franței, ne vin cele mai pure lămuriri în ceea ce privește istoria, atâta timp cât interesele religiei nu erau puse în joc.” (p. 5) Ea este recunoscută ca una dintre arhitectele prigoanei protestante în Franța și coresponsabilă la masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, carnagiul început în data de 23/24 august 1572, când amiralul protestant Gaspard de Coligny este ucis alături de alte mii de hughenoți parizieni, măcelul continuând cu brutalitate în următoarele luni. Numărul morților se ridică la aproape treizeci de mii de victime, marcând un punct culminat în războaiele religioase din Franța (1562-1598). Balzac vede în Catherine de Médicis un rege înțelept, prudent, care, într-o situație istorică de criză generală, reușește să salveze și să întărească aristocrația și regalitatea în Franța. Polemica sa se îndreaptă împotriva viziunii fals umanitare sau morale a istoriei: cei care au putere luptă pentru o idee mai înaltă decât ei înșiși, dar care se servește de personalitatea conducătorilor pentru a-și face loc și a se impune popoarelor. Dacă regii sunt vicleni, răzbunători sau însetați de patima dominării pentru ea însăși, dacă actele lor duc la moartea a sute, mii sau milioane de oameni, Balzac întrevede un plan divin aici sau, în orice caz, ininteligibil contemporanilor, la mijloc. În ceea ce privește mijloacele prin care ideile, până și cele republicane sau, mai târziu, democratice, intră în lume, acestea nu cunosc, în primă fază, decât vărsări de sange, scrupulele, iarăși, neavând legătură cu luptele pentru puterea politică în stat sau cu ridicarea unui alt conglomerat statal, purtând însemnele noului. Suvernitatea nu se discută, ci se afirmă prin confruntare directă, indiferent de părțile implicate în proces. Oare anul 1789 nu este prefigurat în 1572? ,,Masacrele Revoluției răspund masacrelor din Noaptea Sfântului Bartolomeu. Poporul devenit rege le-a făcut nobilimii și regelui ceea ce regele și nobilimea le-au făcut insurgenților din secolul al XVI-lea. Astfel că scriitorii din popor, care știu foarte bine că într-o situație asemănătoare poporul ar acționa în aceeași manieră, nu au nicio scuză când îi blamează pe Catherine de Médicis și pe Carol al IX-lea.” (p. 9) În aprecierile sale de ordinul filozofiei istoriei, Balzac susține că între Catherine de Médicis și autocratul Imperiul Rus, țarul de atunci, nu există diferențe în modul de a concepe puterea și legitimitatea de a ordona sau de a supune. Mai mult de atât, Balzac, anticipând viziunea culturalistă a teoriei weberiene, acuză protestantismul de germinarea și dezvoltarea spiritului modernității și a facultăților comerciale din om, cele care, prin cultul capitalului, îi aplatizează pe indivizi într-un regim de egalitarism social pernicios libertăților și marilor individualități. Politica explicită a lui Balzac, nu și cea implicită, e a unei reacțiuni înțeleasă ca vitală și necesară pentru sănătatea spirituală a poporului, un conservatorism oportunist, viu, neanchilozat, care neagă tipul de rațiune modernă, orientată spre dominare prin tehnică, si societatea ivită din acest atanor. Reforma a fost opera păturilor de mjloc și a burgheziei meșteșugărești, dornică să ia locul monarhiei și clasei aristocraților. ,,Opoziția a fost în Franța întotdeauna protestantă, deoarece nu a avut altă politică decât pe cea a negării; a moștenit teoriile luteranilor, calviniștilor și protestanților în ceea ce privește cuvintele teribile libertate, toleranță, progres și filosofie. Timp de două secole au fost utilizate de opozanții puterii pentru a stabili doctrina îndoielnică a liberului-arbitru. Alte două secole au fost folosite pentru a dezvolta primul corolar al liberului-arbitru, libertatea conștiinței. Secolul nostru încearcă să o stabilească pe cea de-a doua, libertatea politică.” (p. 10) Conform acestei poziționări ideologice antidemocratice, pentru a folosi un termen pe care Balzac l-ar fi respins ca fiind deja prea modern, Catherine de Médicis se prezintă ca una dintre eroinele clasei ei istorice, pentru care dreptul la primogenitură garantează stabilitatea și puterea sa. ,,Deși Catherine a fost învinsă, secolele următoare i-au dat dreptate. Produsul liberului-arbitru, al libertății religioase și al libertății politice (să nu-l confundăm cu libertatea civilă) este Franța de astăzi. Cum este Franța la 1840? O țară preocupată exclusiv de interese materiale, unde puterea nu are forță, unde alegerile, rolul liberului-arbitru și al libertății politice, nu scot în evidență decât mediocrități, unde forța brutală a devenit necesară în fața violențelor populare, și unde discuția, extinsă la lucruri minore, sufocă orica acțiune a corpului politic; unde banii domină orice problemă și unde individualismul, produsul oribil al divizării la infinit a moștenirilor ce suprimă familia, va devora totul, chiar și națiunea pe care egoismul o va preda, într-o bună zi, invaziei.” (pp. 10-11) Balzac critică până și facțiunea socialiștilor, în care intuiește un alt chip, nu mai puțin hâd, al spiritului burghez, mercantil, vulgar, inconstant și funciarmente nihilist. ,,Victoria calvinismului va costa destul de scump Franța pe viitor, mai mult decât a costat-o până acum, deoarece sectele religioase și politice, umanitare, egalitare etc., din vremurile noastre, sunt urmarea calvinismului; văzând greșelile puterii, disprețul pentru inteligență, afecțiunea pentru interesele materiale în care își stabilește punctele de sprijin și care sunt cele mai înșelătoare dintre toate, cu excepția unei intervenții providențiale, geniul distructiv va învinge din nou geniul conservării. Atacatorii, care nu au nimic de pierdut, dar au totul de câștigat, se înțeleg reciproc admirabil, pe când adversarii lor bogați nu vor să facă niciun sacrificiu în bani sau de amor propriu pentru a se atașa de apărători.” (p. 11) Ceea ce dorește să realizeze Balzac este nu atât o apărare a spiritului regalian, cât o explicitare a confruntării spirituale între clase, a bătăliei pretins metafizice care se dă între facțiunile și păturile existente. Elaborându-și opera într-o perioadă istorică tulbure, dar mai apropiată de Vechiul Regim decât tot ce a urmat (1830-1848), Balzac nu suferă de tezismul conservator al claselor nobiliare pentru că discursul politic predominant nu era încă unul explicit și agresiv de clasă, divizat în nete partide liberale, conservatore, liberal-conservatoare sau, cum s-a întâmplat mai târziu, socialiste. Comedia umană a fost redactată în mijlocul unei societăți în care aristocrația, puternic vlăguită față de trecut, deținea încă monopolul politic și simbolic asupra unei economii preindustriale, agrară pe mari porțiuni geografice, iar burghezia se dezvolta rapid, dar în alianță relativă cu nobilimea, ceea ce a garantat supraviețuirea unor moravuri și moduri de a gândi specific aristocratice, fie ele și adulterate de recesiunea generală a clasei lor, până la începutul secolului al XX-lea, ceea ce nu ar fi fost cu putință într-o țară cu descendență protestantă ab origine ca Statele Unite sau în alte colonii britanice. Balzac recunoaște, fără să o vrea neapărat, cu inocența celui care caută adevărul integral, merite și adversarilor săi politici, iar romanul său istoric, splendid articulat ca documentare istorică, nu poate fi acuzat de unilateralitate, cu tot conținutul retrograd al cugetărilor sale politice. ,,Nu cereți niciodată o faptă mare când există interese, pentru că acestea se pot schimba; dar așteptați totul de la sentimente, de la credința religioasă, monarhică sau patriotică.” (p. 29) Nu puține din aceste însușiri sunt prezente până și în tabăra protestantă, despre care se afirmă mai multe lucruri îndreptățite istoric și moral de romancierul decât de istoriologul Balzac.

Martirul calvinist (1842)

În anul 1560, burghezia pariziană, pe care Balzac o suprapune terminologic peste meșteșuguri și negoț, e în curs de acumulări de aur și de pretenții politice. Suntem înainte cu câteva secole de comerțul modern, de apariția unui număr de lucrători neconstrâns de regulile breslelor sau de libertățile unui negoț atotbiruitor. Burghezia franceză o imită destul de mult pe cea flamandă, care reprezintă un vârf al perioadei medievale târzii în Europa și pe care Balzac o valorifică în alte romane ca excepțională prin calitățile ei morale, patriarhalismul predominând: ,,Uniți din punct de vedere social prin Corporația care le limita numărul, erau strânși într-o Confrerie și de către biserică. Astfel, prețurile se puteau menține. Și apoi, meșterii nu erau la cheremul lucrătorilor și nu se supuneau capriciilor lor, ca în zilele noastre; din contra, aveau grijă de ei, îi tratau ca pe copiii lor și îi inițiau în finețea lucrului. Pentru a deveni meșter, un lucrător trebuia să facă o capodoperă, întotdeauna închinată sfântului care le ocrotea Confreria. Îndrăzniți oare să spuneți că lipsa concurenței distrugea sentimentul perfecțiunii, împiedica frumusețea produselor dumneavoastră, a căror admirație față de operele vechilor meșteșugari a creat noua îndeletnicire a vânzătorului de vechituri?” (p. 46) Ruina acestui cosmos social corespunde cu elevarea dăruită lumii de valoarea de schimb, cea care devine sângele unui sistem mondial – piața universală. ,,Astăzi, descoperirea Americii, ușurința transporturilor, ruina deosebirilor sociale care a dus la ruina deosebirilor aparente, totul a redus blănurile la ceea ce sunt de fapt, adică aproape nimic.” (p. 47) În aceasta societate de ranguri și de nuanțe umane, blănarul Lecamus, catolic devotat, dar și burghez în același timp, adunase o avere considerabilă, pe care o ținea, cu falsă modestie, departe de privirile invazive ale lumii înalte, ca pe o comoară mai degrabă ascunsă, dar nu cu necesitate astfel. Lecamus este blănarul oficial ,,al doamnei regine, al domnului nostru regele, al doamnei regine-mamă și al domnilor din parlament”. (p. 51) Casa blănarului pare o copie mai puțin fastuoasă a locuinței eroilor din În căutarea absolutului. Cristophe Lecamus, fiul celui de mai sus, protesant pe ascuns, primește o misiune politică, deci și religioasă pe atunci, din partea pastorului reformat Chaudieu, ,,plenipotențiarul secret al lui Théodore de Bèze și al lui Calvin (…)” (p. 53) Tânărul Lecamus știa ce soartă îl aștepta dacă ar fi deconspirat, una pe măsura torturilor ,,pe care le-au îndurat croitorii răposatului rege, consilierul de Bourg și care-i așteaptă pe majoritatea dintre noi.” (p. 54) Paradoxal pentru antirevoluționarul Balzac, nu numai premarxist, ci, dacă ar fi apucat să trăiască după vârsta de cincizeci de ani, probabil antimarxist, războaiele religioase nu sunt strictamente o bătălie pentru idei, ci doar constatarea materială a confruntărilor pentru putere între clasele sociale dominante și rivalele lor, o simplă reglare de etapă a balanței puterii. Altfel, dacă, într-adevăr, principiile ar fi fost singurele sau măcar parțial puse în joc, taberele creștine nu s-ar decimat cu o cruzime sălbatică, hiperenergică în antidogmatismul ei, în răspăr cu orice învățătură religioasă. E adevărat că Balzac nu recunoaște în ideile religioase un paravan dincolo de care se încaieră limbile de foc ale mai multor guri lacome, dar nici nu le acordă importanța cuvenită. Pentru desfășurarea unui război religios, expus în complexitatea sa internă, suportul teologic este ca și inexistent în Catherine de Médicis. Ceea ce primează sunt geografiile sociale și raporturile prea puțin staționare de forță economică, altfel spus, Cetatea terestră, nu cea din cer: ,,Reforma religioasă încercată de Luther în Germania, de John Knox în Scoția, de Calvin în Franța a pus stăpânire mai ales pe clasele inferioare, în a căror gândire pătrunsese. Marii seniori n-au sprijinit această mișcare decât pentru a servi unor interese străine cauzei religioase. Acestor diferite partide li s-au adăugat aventurieri, seniori ruinați, soldați cărora orice tulburare le prindea la fel de bine. Dar la meșteșugari și negustori, credința a fost sinceră și bazată pe calcule. Poporul sărac aderă imediat la religia care înapoia statului bunurile ecleziastice, care suprima mânăstirile, care-i priva pe demnitarii Bisericii de imensele lor venituri. Întregul comerț a evaluat beneficiile acestei operațiuni religioase și i s-a dedicat cu trup, suflet și pungă.” (p. 55) Pentru Balzac, cauza regalistă e cea care merită cultivată, iar obiceiurile aduse de burghezie se cuvin înfierate și extirpate vehement ca un furuncul pe corpul politic. De pildă, simpla cercetare a naturii e un pericol pentru ordinea stabilită de sute de ani. ,,Cine spune cercetare spune revoltă. Orice revoltă este fie mantia sub care se ascunde un prinț, fie scutecele unei noi dominații.” (p. 56) În afară de calvinistul Chaudieu, celelalte personalități prezente la întâlnirea protestanților sunt Godefroy de Barry, seigneur de La Renaudie și Ludovic I de Bourbon, Prinț de Condé, cel care voia să ridice dinastia Bourbonilor pe tronul Franței, considerând că Reforma este cea care îi va împlini speranțele de mărire. Fiecare dintre cei prezenți sunt reprezentanții unei mișcări istorice de proporții. ,,Deci acești patru oameni reprezentau credința Poporului, inteligența Vorbei, Mâna soldatului, dar și Regalitatea ascunsă în umbră.” (p. 58) Iată stările generale comprimate în alegorii, se poate spune. Misiunea secretă a lui Cristophe Lecamus, la care tatăl sau, în conversație cu argintarul Lallier, cade de acord că se dovedește utilă burgheziei la scară istorică, este să transmită o serie de documente politice, în care se punea la cale o revoltă aristocratică anticatolică, Catherinei de Médicis, aflată în castelul de la Blois, din partea protestanților. Catherine de Médicis este împinsă la o alianță temporară cu hughenoții din mai multe părți: după ce amanta soțului ei și dușmana ei de moarte, Diane de Poitiers, este înlăturată de la orice pretenție politică, dinastia de Guise, prin doi reprezentanți de marcă a ei, care visau tronul pentru familia lor, folosindu-se machiavelic de catolicism ca de-o armă în mâinile lor hrăpărețe, și Maria Stuart, Regina Scoției, căsătorită cu Francisc al II-lea, primul fiu înălțat pe tron al Catherinei de Médicise, conspirau împreună să submineze orice autoritatea avea regina-mamă, regenta. Catherine de Médicis se simțea încolțită de politica acestor două tabere, înrudite prin sânge, ca pe vremea soțului, Francisc I: ,,căci membrii familiei de Guise țineau morțiș să continue față de ea metoda pe care o adoptase răposatul rege.” (p. 83) Șireată și nemiloasă atunci când i s-ar fi invit oportunitatea de a acționa realist, Catherine de Médicis avea nevoie de orice aliați împotriva unor dușmani atât de puternici și hotărâți. Reformații nu făceau excepție. Familia de Guise, ipostaziată de cardinul Carol de Lorena și ducele de Guise, temut războinic, întețeau focul luptei antiprotestante în aceeași perioadă. Cine erau cei doi nobili și frațpi? ,,Mama sa era Antoaneta de Bourbon, mătușă a lui Henric al IV-lea. La ce servesc alianțele? El viza în acel moment capul vărului său, prințul de Condé. Nepoata sa era Maria Stuart. Soția sa era Ana, fiica ducelui de Ferrara. Marele conetabil Anne de Montmorency îi scria ducelui de Guise: ,,Monseniore„, ca unui rege, și încheia cu: ,,Prea umila voastră slugă”. De Guise, mare maestru al Casei regale, îi răspundea: ,,Domnule conetabil”, și semna cum semna pentru parlament: Al dumneavoastră prea bun prieten. Cât despre cardinal, numit papa transalpin și Sanctitatea sa de către Estienne, el avea în mână toată biserica mănăstirească a Franței și trata de la egal la egal cu Sfântul Părinte. Încrezut în elocința lui, era unul dintre cei mai puternici teologi ai vremii și supraveghea și Franța, și Italia, prin trei ordine religioase care îi erau devotate pe deplin, care umblau pentru el zi și noapte și care-i serveau drept spioni și consilieri.” (p. 84) Aliații și sfetnicii reginei-mamă erau cei doi frați de Gondi, dar și spionii ei pe lângă neamul de Guise, Chiverni și Birague. În confruntarea pentru puterea supremă în stat, Catherine de Médicis urmărea o politică de divide et impera, iar, dincolo de pericolele la care se expunea, regina ar fi preferat un armistițiu, daca nu chiar o alianță vremelnică, cu adepții zeloși ai lui Jean Calvin: ,,dar noi vom fi oare suficient de puternici ca să-i înșelăm pe hughenoți, pe Bourboni și pe prinții de Guise?” (p. 92) Atunci când Cristophe Lecamus se înființează la Blois, pe alt drum decât cel stabilit cu conspiratorii săi protestanți, scuza era aceea de a încasa câteva mii de scuzi în schimbul hainelor reginei-mamă și reginei în funcție, Maria Stuart, care își spiona asiduu mama prin căsătorie. ,,Un bărbat nu ar fi înțeles nimic din caracterul acestei regine înfrânte, dar blonda Maria, atât de subtilă, atât de spirituală, atât de tânără și deja atât de învățată, o examina cu coada ochiului, prefăcându-se că fredonează o arie italiană și luându-și o înfățișare nepăsătoare.” (pp. 114-115) Un consiliu de coroană era pe cale să aiba loc în acea zi. Blănarul Lecamus, neverosimil de inocent și dedicat, în care tatăl său anticipa un avocat sau, poate, un viitor consilier în Parlamentul Franței, îi pune la dispoziție hârtiile secrete reginei-mamă, dar, când aceasta este suprinsă în conciliabule intime cu ereticul parizian de către Maria Stuart, totuși, nepoata unuia dintre cei doi de Guise, Catherine de Médicis, constrânsă de logica impusă de moment, îl dă în vileag pe tânăr. Regele și demnitarii săi sunt uluiți. Lecamus este dus în temnița castelului, unde este supus unui interogatoriu prin supliciu fizic. Cardinalul și ducele de Guise presimt că tânărul era sfătuit și de prințul de Condé, pe care cei doi și l-ar fi dorit cât mai curând mort. Burghezul Lecamus se alege cu picioarele zdrobite de obiectele medievale de tortură, menghine de lemn, dar, în pofida mercantilismului speciei sale sociale, bravura sa este una eroică, pe care nobilii nu ar fi suportat-o pesemne, puși în situația lui, și nu trădează pe nimeni, nici pe regina-mamă, speriată de consecințe, nici pe prințul de Condé. Represaliile prinților de Guise sunt de o duritate debitoare unei dorințe de a obține numaidecât locul regelui, străină de orice pioșenie sau devotament hristic: Tumultul din Amboise duce la decapitări publice, spectacole populare respingătoare. ,,Trebuia să li se taie capul la douăzeci și șapte de baroni, la unsprezece conți și vreo șapte marchizi, în total cincizeci de gentilomi sau șefi ai reformaților.” (p. 142) Măcelul are loc pe platforma castelului de la Amboise. Valea Loarei cu castele ei este pictată cu minuție și grație olandeze de către medievistul Balzac. Sângele nobil se varsă într-un martiraj care accentuează atât improprietatea creștinismului de rit catolic al celor de față, cât și misiunea purificatoare a reformei moderne, cea pe care nobilii sacrificați o susțineau și pentru că se credeau, în dragostea lor de revoltă, egalii regelui. În zilele în care neamul de Guise urma să-și îndeplinească ultima misiune înainte de a pune mână pe sceptru, aceea de a-l condamna la moarte pentru erezie și complot antiregal pe prințul de Condé, regele Francisc al II-lea cade la pat, bolnav de un abces la o ureche. Astrologul personal al reginei-mamă, magician și consilier personal al italiencei, meridionalul Ruggieri îi ghicește un sfârșit ineluctabil suveranului. Medicul personal al regelui și al fraților de Guise, celebrul chirurg Ambroise Paré, meserie nobilă pentru Balzac, propune ca soluție salvatoare perforarea craniului și eliminarea infecției. În afara Mariei Stuart, ceilalți aristocrați prezenți, inclusiv regina-mamă, resping tratamentul, preferând în loc o injecție, care se va dovedi ineficientă. Regele Francisc al II-lea moare după nici doi ani de când se afla pe tron, ducând cu el în lumea cealaltă socotelile sanguinare ale neamului de Guise. Regele fu repede dat uitării, cortegiul lui funerar relevând mai multă indiferență decât i se cuvenea de drept unui monarh. Balzac îl introduce după acest trist episod și pe genevezul Jean Calvin în intriga sa romanescă. Liderul protestant este înfățișat, naturalmente, ca un iacobin avant la lettre și un dictator fanatic. ,,Sălbatica intoleranță religioasă a lui Calvin a fost, din punct de vedere moral, mai dură și mai implacabilă decât a fost sălbatica intoleranță a lui Robespierre.” (p. 181) Protestantismul este vizat ca o doctrină glacială și abstractă care reprezenta epoca sa pentru că ,,găsea un punct de sprijin în interesele oamenilor.” (p. 181) Între reformă și ascensiunea clasei primilor capitaliști se stabilește un raport în care cauza și efectul sunt interschimbabile între cei doi termeni. Apare, din nou, ca tulburător să observăm cum Balzac, mason monarhist, adept al legitimismului cu panaș, tratează decenile războaielor religioase într-o cheie hermeneutică materialistă și atee prin implicațiile sale subiacente. Protestantul, ipocrit în ascetismul său, este desconsiderat tout court de Balzac. ,,În opinia acestor măscărici, să ai moravuri înseamnă să renunți la artă, la bucuriile vieții, să mănânci gustos, dar fără lux, și să aduni în tăcere bani fără să te bucuri altfel de ei decât se bucură Calvin de puterea lui, cu gândul.” (p. 181) Puterea de dragul puterii este proba unor ,,avari politici” (p. 182). Dacă Jean Calvin e animat de o monomanie politică gratuită, oare Catherine de Médicis se remarcă ca fiind stăpânită de alte pasiuni, mai umane sau măcar mai nobile? Desigur că nu, doar că Balzac crede în misiunea regală și catolică a reginei, concepție trădată la fiecare pas de adepții politici ai romano-catolicismului în paginile acestui roman. Jean Calvin își pune credința în faptul că ,,ideile nu cresc decât stropite de sânge” (p. 189), dar unde este atunci diferența esențială între liderul genevez și regii de la Paris? Tabloul ambiguu și neted în același timp al artei balzaciene suferă de acea coloratură echivocă, deși clară, a contradicției atotstăpânitoare ca mod de a fi în lume. Locotenenții lui Jean Calvin mai speră la o ultimă incursiune în coșul cu vipere pariziene. Cristophe Lecamus, cel care vindecat de Ambroise Paré își căpătase avocatura, avea să fie întrebuințat pentru o altă misiune. Din fericire pentru cauza burgheziei credincioasă tronului, bătrânul Lecamus avea alte planuri, pe care fiul le acceptă prin instinct, dar nu din vocație. După căsătoria cu fata argintarului Lallier, familia Lecamus merge pe calea parvenirii absolute. Sute de mii de livre sunt trazacționate sub ochii unei aristocrații oarbe la efectul radical dizolvant al comerțului pe termen lung asupra clasei lor de războinici rentieri. ,,Lecamus achiziționă pentru fiul său o casă magnifică din piatră, construită de Philibert de L’Orme, pe strada Saint-Pierre aux Boeufs, pe care i-o dădea drept dotă. Sindicul mai lua în plus două sute cincizeci de mii de livre din averea sa, iar Lallier dădea tot atâta pentru cumpărarea unui frumos domeniu seniorial în Picardia, pentru care se ceruseră cinci sute de mii de livre. Pentru acest domeniu, ce aparținea Coroanei, era nevoie de scrisori autentice, acordate de rege. Astfel, încheierea căsătoriei fusese amânată până la obținerea acestei favori regale. Dacă burghezii din Paris obținuseră dreptul de a achiziționa domenii senioriale, înțelepciunea consiliului privat prevăzuse câteva restricții cu privire la domeniile ce aparțineau de Coroană, iar domeniul la care Lecamus visa de mai bine de zece ani făcea parte din această excepție.” (p. 210) Onoarea va fi deplină atunci când însăși regina-mamă, regele Carol al IX-lea, Carol de Gondi, Ambroise Paré și alți curteni de vază iau masa sub acoperișul blănarului personal al mărimilor Franței. Alianța dintre cele două părți opuse este parafată prin jurământ de credință față de religia receptă. Astfel se inaugurează dinastia parlamentară a familiei Lecamus, care lasă moștenire un palat splendid în Paris, vizibil încă în vremea lui Balzac. Aici se încheie partea cea mai voluminoasă din tripticul Catherine de Médicis, prin triumful reginei-mamă și a păturilor intermediare, prea firave pe atunci, între țărănime și nobilime, liantul constituindu-l clerul romano-catolic. Soarta familiei de Guise, care pretindea a fi urmașa lui Carol cel Mare (Charlemagne), aliata reală a lui Filip al II-lea al Spaniei, autoarea măcelului de la Amboise (prin care Francis și Charles de Guise pun capăt revoltei cavalerului Le Renaudie și celor o mie cinci sute-doua mii de ostași și nobili jurați lui), dușmana prințului de Condé, Louis de Bourbon, care scapă din lipsă de probe de la pedeapsa eșafodului, vinovată de evenimentele din Noaptea Sfântului Bartolomeu, își va găsi sfârșitul abia în 1588, cand ambii prinți de Guise sunt uciși din ordinul regelui Henric al III-lea. Catherine de Médicis va fi, în felul acesta, răzbunată de ultimul ei fiu, aflat atunci pe tronul Franței, cel prin care se încheie, cu toate acestea, o dinastie.

Mărturisirea fraților Ruggieri (1836)

În toamna anului 1573, regatul Franței se bucura de Carol al IX-lea ca monarh. Mai robust decât fratele său, Francisc al II-lea, Carol al IX-lea suferă de o febrilitate autodevoratore în vânătoare, amor și războiul antiprotesant care îl va răpune în cele din urmă, crede Balzac, cu toate că pneumonia tuberculoasă, boală premodernă netratabilă, îl va ucide în fapt. Catherine de Médicis, ajutată de Albert de Gondi, mareșal al Franței, și Carol de Gondi la Tour, dar și de Cosimo Ruggieri și alții de seama lor, dirijează și conduce din umbră regatul Franței, fiul ei lăsându-se acaparat de activități mai puțin politice. Persoana care poate unelti împotriva reginei-mamă este singura amantă cunoscută a lui Carol al IX-lea, Marie Touchet, mama contelui d’Auvergne, recunoscut tot grație profunzimii strategice a reginei florentine. Secolul al XVI-lea este veacul eclozării științei naturii, dar într-un chip diform și irecognoscibil astăzi, amestecat cu magia, alchimia și alte tehnici spirituale vechi, de inspirație nemijlocit mistică. Balzac, francmason prin alegere, este un mistagog și un iubitor declarat al tradiției hermetice, esoterismul oriental ocupând un loc central și în Louis Lambert, Séraphîta, Pielea de sagri sau În căutarea absolutului. Suntem în stadiul primordial și primitiv al unei științe spiritualiste în care rațiunea și empiria aveau ambele un sens depotrivă mai larg, prin acces la un plan metafizic împins în spatele lucrurilor, și mai îngust, experimentele pe natură, examinate rațional, fiind încă la începuturile lor vitrege, decât cel recunoscut după secolul al XVIII-lea. Catherine de Médicis este o fiică a timpului ei. Ocultismul, nu și romano-catolicismul, se relevă ca a doua ei slăbiciune. ,,Aceste două cuvinte sunt Dominație și Astrologie. Ambițioasa în mod exclusiv, Catherine de Médicis n-a avut altă patimă decât pe cea a puterii. Superstițioasă și fatalistă, cum au fost atâția oameni superiori, ea n-a crezut cu sinceritate decât în științele oculte.” (p. 223) Cosimo Ruggieri, astrologul reginei-mame, era florentinul care îi confirma ,,dacă astrele ratificau sfaturile și bunul-simț ale consilierilor ei obișnuiți.” (p. 223) Fratele lui Cosimo era un anume Lorenzo Ruggiero, mare maestru al unui ordin pe atunci secret, astăzi doar discret, probabil francmasoneria, expert în cabală. Ambii frați erau judecați de popor ca magi păgâni, aduși de regina din Italia pentru a exercita o influență mistică negativă asupra inamicilor reali sau numai potențiali ai Catherine de Médicis. Cei doi anticipau, prin realizarea horoscopului, ziua morții fiecărui membru al familiei regale, inclusiv pe cea a reginei-mamă. ,,Consiliul ei de astrologie judiciară, alcătuit de Nostradamus și cei doi Ruggieri, îi prezise moartea regelui.” (p. 225) Din punct de vedere politic, speranța Catherinei de Médicis era pe cale să se îndeplinească: calviniștii și prinții de Guise se neutralizau reciproc în acea vreme, regina-mamă salvându-și astfel coroana. Doar Carol al IX-lea, la indicațiile timide ale amantei sale, putea să riște acest echilibru prin neascultare față de mama sa, ceea ce, parțial, se și întâmplă, bănuind o uneltire împotriva vieții lui, orchestrată de Catherine prin mijlocirea unor maeștrii ai otrăvurilor italiene. Sfătuit de un conte german, Solern, să-și trieze oamenii credincioși regelui, ,,pentru a alcătui o companie de elită” (p. 236), Carol al IX-lea, tentat de alți conspiratori politici înalți să își înlăture mama și să cadă de acord cu calviniștii într-o Franță protestantă, încearcă să pătrundă în intimitatea gândirii părintelui său prin capturarea unora dintre sfetnicii ei cei mai fideli. Regele este prea slab față de misiunea politică copleșitoare în care se afla prins, afirmarea sa personală nedeținând anvergura forțelor cărora li se opune fără tărie: ,,În dreapta, la catolici, e familia de Guise care mă amenință; în stânga, calviniștii nu-mi vor ierta niciodată moartea bietului meu părinte Coligny, nici masacrul din august; și, de altfel, ei vor să suprime tronul; în sfârșit, în fața mea, e mama…”. (p. 256) Visul său, întrezărit de o voință prea nevolnică, era să îi lichideze atât pe calviniști, cât și pe frații de Guise, transformând Franța într-un regat protestant, în care regalitatea se bazează pe burghezie. Catherine de Médicis avea alte păreri și planuri politice pe termen lung, tocmai de aceea, frații Ruggieri, nu și cei doi Gondi, sunt arestați din curiozitatea, înfricoșată oarecum, a regelui. Prima întâlnire dintre rege și magicienii florentini este redată analeptic metresei sale, Marie Touchet, dar interogatoriul decisiv are loc cu amanta de față. Lorenzo Ruggieri este cel care va purta tratativele. Discursul său uimește la fel ca înfățișarea lui statuară, cu care se afla într-o deplină armonie. Lorenzo, culpabil de o impietate față de suveran, se folosea de energiile latente ale ocultismului, artă pretins egală cu cea a monarhiei de sânge, pe fondul unei regalități masculine care dădea semne de sfârșeală și nesiguranță de sine. ,,Acest bătrân savant, cufundat în singurătate, îi judecase pe suverani, aproape toți blazați de mișcarea perpetuă a politicii, ale cărei crize erau, în acea epocă, atât de dese, de puternice, de înflăcărate și de imprevizibile; el le cunoștea plictiseala și dezgustul față de orice lucru; știa cu câtă ardoare urmăreau ei tot ce e straniu, nou, bizar, și mai ales cât de mult iubeau să se afle în zona intelectuală unde puteau evita, într-o bună zi, să lupte împotriva oamenilor și a evenimentelor. Celor care au epuizat subiectul politicii, nu le mai rămânea decât gândirea pură: Carol Quintul demonstrase acest fapt prin abdicarea sa. Carol al IX-lea, care crea sonete și făurea săbii pentru a se sustrage afacerilor chinuitoare ale unui secol în care tronul era pus în discuție, la fel ca și regele, și care din regalitate nu se alegea decât cu grijiile, fără să aiba parte și de plăceri, a fost, cu siguranță, puternic zdrunciat de îndrazneața negare a puterii pe care și-o permise Lorenzo.” (p. 269) Cu toate acestea, regele cedează farmecului subreptic al lui Lorenzo Ruggieri, în învățătura blasfemică a căruia intuiește sursa propriei sale neputințe, a necredinței care îi atinsese, asemeni unui Zeitgeist mai puternic decât orice individ, de mult sufletul. În cuvintele iluminate ale ocultistului, Carol al IX-lea anticipează mersul Istoriei, care sacrifică dinastii întregi pentru a se împlini. Lorenzo, discipol al lui Machiavelli, îi dezvăluie că magicienii, printre care el se considera întâiul ca merit în viață, premergători ai maeștrilor științelor naturii înflorite mai târziu, nu cred în supremația lui Dumnezeu în treburile pământești. ,,Dar a nega acțiunea directă a lui Dumnezeu nu înseamnă a-l nega pe Dumnezeu, să nu va înșelați în privința asta. Noi îl situăm pe autorul tuturor lucrurilor mai presus decât îl coboară religiile. Să nu-i acuzați de ateism pe cei care vor nemurirea. După exemplul lui Lucifer, noi suntem geloși pe Dumnezeu, și gelozia dovedește o iubire violentă.” (p. 271) Imanentizarea divinității este un prim pas în vederea smulgerii secretelor naturii divinizate. Misterul producerii spirituale a vieții este ceea ce caută un Lorenzo Ruggieri și cei din tagma lui. A avea principiul echivalează cu a dobândi puterea absolută asupra materiei. ,,Așadar, mă gândesc că acest pământ aparține omului, că el este stăpânul și că poate să-și apropie toate forțele și toate substanțele. Omul nu este o creație ieșită imediat din mâinile lui Dumnezeu, ci o consecință a principiului semănat în infinitul eterului unde se nasc mii de ființe, care nu se aseamănă de la astru la astru, deoarece acolo condițiile de viață sunt diferite.” (pp. 271-272) Savanții au ca misiune descifrarea unui cod care e totuna cu o clavis universalis, aducătoarea nemuririi. ,,Când vom fi față în față cu această particulă atomică, și când îi vom fi surprins mișcarea în punctul ei de plecare, noi îi vom cunoaște legea; de aici încolo, stăpâni să-i impunem forma care ne place, printre toatea acelea pe care i le vedem, noi vom da aurul pentru a avea lumea, și vom face o viață de secole pentru a ne bucura de ea.” (p. 273) Căutători ai unei forme care unește, magii descoperă ,,secrete cu care înzestrăm artele mecanice și liberale.” (p. 274) Trimiterea directă la francmasonerie leagă aici știința modernă de artele oculte. ,,Acolo se află legătura marii și măreței instituții a Ordinului Templului. Arzându-i pe templieri, sire, unul dintre predecesorii dumneavoastră nu a ars decât oameni, căci secretele ne-au rămas. Reconstrucția Templului este cuvântul de ordine al unei nații ignorate, un neam de cercetători curajoși, toți privind spre Orientul vieții, toti frați, toti nedespărțiți, uniți printr-o idee, însemnați cu pecetea muncii.” (p. 277) Urmașul pe linie directă a misterelor Orientului revelate este contele de Saint-Germain, teosoful veșnic viu, de care amintește Balzac în final, semn că frații Ruggieri sunt mari maeștri ai francmasoneriei universale și frați ai unei întregi tradiții milenare de gândire. În plan politic, Lorenzo Ruggieri anticipează că el și adepții lui sunt în stare să vadă ,,viitorul în general” (Ibidem), Balzac făcându-l pe bătrânul ocultist nu numai să anticipeze Revoluția Franceză, ci și doctrinele politice antimonarhice, seculare aduse de ea pe întregul continent. ,,Odată religia și regalitatea învinse, poporul îi va ataca pe cei mari, iar după cei mari, vor urma cei bogați. În sfârșit, odată ce Europa nu va mai fi decât o turmă de oameni fără consistență, căci va fi lipsită de conducători, ea va fi devorată de cuceritori grosolani. Lumea a mai înfățișat acest spectacol de douăzeci de ori până acum, și Europa îl începe din nou. Ideile sfâșie secolele, așa cum oamenii sunt sfâșiați de patimile lor. Când omul va fi vindecat, omenirea se va vindeca și ea. Știința este sufletul umanității, noi suntem pontifii ei; cel ce se ocupă de suflet, nu se sinchisește de trup.” (p. 277) Acest autointitulat rege al ideilor îi prezintă lui Carol al IX-lea viitorul apropiat, dar și destinul cârmuitorilor Franței, inclusiv moartea sa în mai puțin de trei luni, amănunt care ajunsese deja la urechile suveranului. Acesta, siderat de erezia ateistă a acestor vrăjitori, dar și captivat de viziunile lor clarobscure și de verva lor discursivă, vrea să afle de ce natură e necredința lor și cum de desconsideră cugetul care le permite să cuvânteze astfel. Materialismul celor doi Ruggieri este unul vast cât trecutul speciei, având pliuri biologiste, intelectul fiind rezultatul subiectivității noastre ca animale superioare. ,,Gândirea, răspunde Lorenzo Ruggieri, este exercițiul unui simț interior, așa cum facultatea de a vedea mai mult obiecte și de a le percepe dimensiunile și culorile este efectul vederii noastre, nu-i așa? Asta nu are nimic de-a face cu faptul că pretindem existența unei alte vieți. Gândirea încetează chiar în timpul vieții, odată cu forțele care o produc. (….) Materialismul este consecința doctrinelor indiene, transmise prin misterele lui Isis, Chaldeei și Egiptului, și aduse apoi în Grecia de către Pitagora, unul dintre semizeii umanității; a sa doctrină a transformărilor este matematica materialismului, legea vie a fazelor sale. Fiecăreia din diferitele creații, care compun creația terestră, îi aparține puterea de a întârzia mișcarea care o antrenează în altă creație.” (p. 282) Elocvența acestor magicieni, preocupați ,,de astre, de praful de pușcă și de atomul pur” (p. 283), care, poate șarlatani sau nu, reușesc să scape de orice bănuială de trădare sau lezmajestate și să-și salveze, prin urmare, viața, îl convinge pe Carol al IX-lea de înțelepciunea slujitorilor cei mai apropiați ai reginei-mamă. Până și previziunea antipatiei regelui pe Cosimo Ruggieri se adeverește, regele suspectându-l de înșelătorie pentru simplul fapt că și-a lăsat doar fratele, pe mărețul Lorenzo, să ducă politica de persuasiune, în numele meșteșugului lor ascuns, cu Carol al IX-lea. Zarurile sunt deci aruncate de mâinile unor filozofi dibaci și clarvăzători.

Cele două vise (1830)

,,Bodard de Saint-James, vistiernic al marinei, era în 1786 unul dintre bancherii Parisului al căror lux atrăgea atenția și ațâța bârfele orașului.” (p. 287) Debutul celei mai scurte povestiri din cele trei care subîntind romanul Catherine de Médicis ne plasează în proximitatea evenimentului, poate chiar în anticamera sa, care avea să zguduie nobilimea europeană, deși într-un stadiu, dar încă nu fatal, de inconștientă descompunere morală și politică. Desfrânat și epuizat de prea multe plăceri și năzbâtii, Bodard, deja bătrân, se remarcase prin câteva falimente, care îl făcură să piardă paisprezece milioane de franci, sumă care ne aduce aminte, prin aproximație, de averea podgoreanului Félix Grandet. Doamna de Saint-James se voia o salonardă care nu primește decât personaje distinse, dar nu toate de rang, în casa ei. Într-o seară din luna august, două fizionomii stranii, puternic conturate, sunt de față în salonul distinsei soții de vistiernic. Domnul de Laval, de Calonne și Beaumarchais, Bodard și nevasta lui, fermierul general Lavoisier, două femeie cochete și cei doi necunoscuți, unul avocat de provincie și celălalt doctor, mai rămăseseră după masă. Discuția capătă o coloratură bizară atunci când, amintind de ,,minunatele supeuri” (p. 290) ale contelui Alessandro Cagliostro, cunoscut în Franța drept un francmason și magician înveterat, supranumit și Joseph Balsamo, avocatul șters și urâcios venit din provincie, care nu băuse prea mult la cină, declară că a stat de vorbă cu regina Catherine de Médicis. Intrigați și dornici să se amuze cumva de pe urma acestei confesiuni trăznite, cei adunați în jurul lui îl rugară să le povestească întâmplarea, care nu era nici despre religie, nici o afacere indecentă, ci legată de ,,guvernare”. Fantoma Catherine de Médicis se căia, deci, nu pentru faptele ei brutale, ci pentru neîmplinirea lor până la capăt: hughenoții rămași în viață s-au înmulțit și sunt pe cale să înlăture monarhia absolută din Franța. Reputația ei istorică o indignează prin nedreptate: ,,Adăugați, continuă ea, că toate condeiele au fost mai nedrepte față de mine decât au fost chiar contemporanii mei. Nimeni nu mi-a luat apărarea. Sunt acuzată de ambiție, eu, bogată și suverană. Sunt învinuită de cruzime, eu, care n-am pe conștiință decât două capete tăiate. Și pentru spiritele cele mai imparțiale, sunt poate încă o mare problemă.” (p. 294) Faptele sunt acreditate post mortem ca impuse de calcule și simț practic, sine ira et studio. ,,Eram calmă și rece ca rațiunea însăși. I-am condamnat pe hughenoți fără milă, dar fără mânie, căci erau portocala stricată din coșul meu de fructe.” (Ibidem) Feudalismul se impunea apărat de intruziunea unor inamici periculoși. ,,Pentru ca puterea să supraviețuiască în acea epocă, trebuia să existe în stat un singur Dumnezeu, o singură Credință și un singur Stăpân.” (Ibidem) Rivalitatea existentă între ea și frații de Guise este încă o dată motivată ca o mutare necesară pe tabla de șah a politicii. ,,Dacă am simțit aversiune față de câțiva oameni politici, asta a fost față de lașul cardinal de Lorena, față de fratele lui, soldat subtil și brutal, care mă spionau amândoi. Iată cine erau dușmanii copiilor mei! Ei voiau să le smulgă coroana, iar eu îi vedeam în fiecare zi și mă oboseau. Dacă n-aș fi ordonat Noaptea Sfântului Bartolomeu, ar fi făcut-o frații de Guise cu ajutorul Romei și al călugărilor ei.” (Ibidem) Avocatul primește un avertisment atunci când fantoma hamletiană a reginei-mamă îi repetă învățătura antiprotestantă pe care deja o cunoaștem, cea pe care Balzac o investește cu sarcina de a preîntâmpina și a îndepărta modernitatea și spiritul capitalist coroziv, ambele ucigătoare ale valorilor monarhice. Ceea ce curios este că această halucinație premonitorie îi aparține unui avocat, ridicat din păturile mijlocii ale poporului, și nu un nobil este cel vrednic de considerațiile adânci ale Catherine de Médicis. De ce un avocat și nu un alt demnitar cu cin de la curtea de la Versailles? De ce nu Ludovic al XVI-lea însuși? Tirada antiburgheză este, însă, nimicitoare. ,,Atrăgând atenția tuturor burghezilor asupra abuzurilor Bisericii romane, zise ea, Luther și Calvin au creat în Europa un spirit de investigare care avea să dea popoarelor dorința de a cerceta totul. Cercetarea îndeamnă la îndoială. În locul unei credințe necesare societăților, ei târau dupa ei și risipeau peste tot o filosofie ciudată înarmată cu ciocane, dornică de ruine. Știința se avânta strălucind de falsele ei lumini din sânul ereziei. Nu era vorba atât de o reformă în cadrul Bisericii, cât de libertatea infinită a omului, care înseamnă moartea oricărei puteri. Eu am văzut asta. Consecința succeselor obținute de către reformați în lupta lor împotriva clerului, mai înarmați și mai redutabili decât însăși coroana, însemna ruinarea puterii monarhice, înălțată de Ludovic al XI-lea, cu atâta pagubă, pe rămășițele feudalității. Nu era vorba decât de nimicirea religiei și a regalității, peste rămășițele căreia toate burgheziile lumii voiau să cadă la învoială. Această lupta era, așadar, pe viață și pe moarte, între noile combinații, legi și vechile credințe.” (p. 296) În ordinea firească a logicii reginei-mamă, catolicismul organizat în Biserică este aservit ,,intereselor materiale ale regalității, ale seniorilor și ale clerului.” (Ibidem) Iată cum un cult religios milenar este fățiș recunoscut ca o corectă și, mai ales utilă, conștiință de clasă, iar faima ei de călău târziu-medieval ar fi meritat schimbată printr-o dreaptă canonizare. ,,V-ați pus cu toții să vărsați, pentru două sute de țărani sacrificați la vreme, lacrimile pe care le refuzați nenorocirilor unei generații, unui secol sau unei lumi.” (p. 297) Politica, indiferent de ideile afirmate, se bazează pe ,,biruri de sânge”. (Ibidem) De aici avocatul, acest mesager al duhului Istoriei, înțelege că metodele crunte adoptate de Catherine de Médicis sunt la dispoziția oricărei teorii sociale. Asistența, în schimb, pricepe prea puțin din visul premonitoriu al avocatului: domnul de Calonne conchide destul de complezent că aristocrația se numără printre ,,instrumentele lui Dumnezeu”, iar doamnele de față se declară plictisite de acest discurs lipsit de orice urmă de picanterie. Chirurgul, cu mutră de canalie, începe deodată să-și spună cumpătul, afirmațiile lui având aerul unei debitații alcoolice sinistre: acesta, tăind coapsa cangrenată a unui bolnav odată, are revelația multitudinii de organisme care colcăie de viață în corpul omenesc. Dumnezeu era această natură aproape invizibilă, microscopică. Ideile și celule se luptă pentru existență în ambele planuri, formând un întreg confuz, ambivalent, dar nu mai puțin un univers guvernat de legitățile sale. Ascultătorii sunt scârbiți de delirul bahic al chirurgului, încântat de forța cu care extirpa bolile omului. Concluzia naratorului este că ,,provincia mai ascunde oameni care iau în serios teoriile politice și istoria Franței” și că acest aluat uman va dospi cumva. Abia când, în ultimele două replici ale povestirii, aflăm cine sunt cei doi invitați curioși, suntem cutremurați de înțelesul ,,celor două vise”: avocatul este nimeni decât altul revoluționarul iacobin de Robespierre, adeptul ghilotinei ca strategie de conducere în stat, iar chirurgul înfricoșător poartă numele de Jean-Paul Marat, nemilosul revoluționar francez. Și ei primesc însemnele Providenței, dar cu sens opus, nu altfel decât regina catolică din secolul al XVI-lea care a luptat împotriva stării a treia și confesiunii ei protestante. Balzac condamnă ceea ce, din punct de vedere al argumentării sale filozofice, apara ca necesar în devenirea societăților: puterea își caută brațe pe măsura ei ca să se manifeste simultan ca nimicitoare și creatoare printre muritori.

Publicat în Balzaciana | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXV


(Proscrișii și alte povestiri din Comedia umană, Editura Polirom, Iași, 1998)

Un episod din vremea Terorii (Scene din viața politică – 1845) 

Devotat cauzei regaliste, dar inspirat de paradoxuri și de contrarietăți istorice diverse, Balzac își alege drept câmp de bătălie ziua de 22 ianuarie 1793, în condițiile în care cu o zi înainte Ludovic al XVI-lea fusese decapitat, întru mai marea glorie a Revoluției Franceze. Revoluționarii Terorii domneau peste soarta Franței pe atunci. Capetele erau supuse ultimei rugăciuni: ghilotina. O femeie în vârstă de șaizeci de ani, cu fizionomie ascetică, îmbrăcată ca o ,,fostă” în mizerie, e urmărită pe străzile Parisului de un bărbat necunoscut, probabil un cetățean al epocii noi. Intrând în prăvălia unui patisier, bătrâna lividă e întâmpinată de privirea prietenoasă și miloasă a soției comerciantului. Conspirativ, stăpâna casei îi strecoară în mână o cutiuța albastră. Atunci când femeie în vârstă se plânge că e urmărită de un străin, patisierul și nevasta lui se alarmează brusc. Bărbatul vrea să-i smulgă obiectul pe care abia i-l dăruiseră contra unui ludovic de aur, ultimul ban al vizitatoarei, dar bătrâna demnă își ia inima în dinți și iese în goană pe ușă.

Deși continua să fie urmărită, biata femeie, Agathe, ajunge la casa ei, o cocioabă prăpădită și ferită de ochii marilor bulevarde. Aici se adăpostesc, ascunși în mansardă, sub un acoperiș pe cale să se prăvălească, trei personaje marginale: un abate și două călugărițe. Abatele de Marolles și măicuțele de la mânăstirea din Chelles, Marthe și Agathe, înrudită cu familia de Langeais, sunt unii din devotații Vechiului Regim. De Marolles era căutat de poliție pentru că nu prestase jurământ de credință Constituției civile, scăpând ca prin miracol dintr-un masacru antiecleziastic. Cutia adăpostea ostii, cei trei urmând să oficieze o slujbă de înmormântare pentru regele mort în fața unei altar încropit mai mult din credință decât din altceva. Atunci pătrunde în odaie necunoscutul. Înspăimântați, cei trei își asumă cu stoicism soarta de virtuali martiri: contrar așteptărilor, străinul participă pios la umila lor ceremonie. Când abatele de Marroles încearcă să afle mai multe de la această apariție stranie, intrusul se recunoaște drept un păcătos care nu l-a apărat pe rege la timp. La final, înainte de a pleca, acesta îi înmânează preotului o cutie în care se afla o batistă cu broderia coroanei regale pe ea, însângerată și acoperită de sudoare. Moaștele sunt bucuria urmașilor lui Iisus. Necunoscutul promite că va reveni la slujba de peste un an. Între timp, cei trei creștini nu duc lipsă de hrană și de protecția cuvenite. Străinul veghea asupra lor din umbră. Când ziua revederii sosește, străinul reapare, asistă la slujbă și pleacă în grabă.

După 9 Thermidor (27 iulie 1794), abatele și maicile se pot deplasa fără riscul de a-și pierde viața. Preotul se afla în parfumeria Regina florilor a legitimistului Ragon (cf. César Birotteau), punct de întâlnire pentru corespondența secretă cu exilul și alte cuiburi clandestine de regaliști. Ieșind pe stradă, abatele de Marroles urmărește cu privirea o procesiune de condamnați la moarte, gata să fie ghilotinați. Sunt partizanii lui Robespierre, căzut în dizgrație. Preotul se prăbușește la pământ, lovit de un fulger ceresc: printre cei sortiți pedepsei capitale se numără și protectorul lor, creștinul necunoscut care sărbătorise cu ei în rugăciune moartea regelui doar cu câteva zile înainte. Era nimeni altul decât călăul lui Ludovic al XVI-lea, Charles-Henri Sanson. Abatele conchide ca într-o apoftegmă că ,,lama de oțel a avut mai multă inimă decât întreaga Franță!…” (p. 210)

O pasiune în deșert (Scene din viața militară – 1830)

Istorioara de față își are punctul de pornire în abilitățile dresorului Martin în relația sa cu o hienă. Naratorul, o femeie anonimă și un veteran urmăresc seducătorul spectacol zoologic la o menajerie. De aici se înfiripă un dialog între narator și prietena sa despre sufletul pasional al animalelor sălbatice. Povestitorul îi redă femeii (ajungând chiar s-o aștearnă pe hârtie) discuția pe care o avusese cu respectiva cătană, care prin expresia ,,vechiul truc”, privitoare la înzestrările de maestru în materie de domesticire a dresorului Marin, își descoperise cu mândrie o experiență unică din tinerețea apusă. Soldat provensal în expediția generalului Desaix în Egiptul de Sus, acest soldat, astăzi acoperit de cenușa anilor, cade prizonier la magrebieni, care-l duc în deșert, de unde, în aceeași noapte, evadează. O evadare, dacă se poate aprecia că așa ceva era posibil pe atunci, în oceanul în nisip corespundea unei invitații la moarte. Soldatul nu moare însă, ci se pierde printre infinitele dune. Norocul lui e că dă peste o grotă ferită de sub o colină, peștera anunțată de prezența unor roci de granit, ceea ce îi prelungește, dacă nu îi salvează neapărat, viața. Câțiva curmuli în fruct fuseseră plantați de o mână binecuvântată în acea adâncitură, unde se găsea până și o rogojină terfelită. Grija francezului era acum teama de fiare pe timp de noapte. Se trezește sub clar de lună cu un animal așezat lângă el în grotă. ,,Era un leu, un tigru sau un crocodil?” (p. 217) Dacă sfinxul Egiptului îi surâse sau în acest animal fabulos se ferecase tot misterul Orientului, pentru care un occidental simțea o irezistibilă atracție de dominație și de supunere, nu putem dovedi. Cu certitudine, la lumina soarelui dogoritor și printre aburii deșertului, nu era nici o himeră. Animalul se înfățișa sub forma unei pantere cu o crupă superbă, pe care soldatul, deși temător și gata oricând de atac, nu o ucide. Femela panteră se supune bărbatului, iar între ei se statornicește o amiciție în marginea prieteniei. Sălbăticiunea pare însuflețită aidoma unei fete erotizate. Francezul, ca un sihastru păgân, începe să o îndrăgească la limita zoofiliei. ,,Își aminti fără să vrea de prima lui iubită, pe care o numise, prin antifrază, Mignonne: era de o gelozie atât de atroce încât, tot timpul cât a durat legătura lor, s-a temut de cuțitul cu care îl amenințase întotdeuna.” (p. 222) Mai mult de atât, pantera, botezată Mignonne, este atât de îndrăgostită de perechea ei umană încât într-o zi îi salvează viața. ,,Pe când își spunea toate acestea, ajunse pe o porțiune cu nisipuri mișcătoare, atât de primejdioase pentru călător și de care este imposibil să te salvezi. Simțind că se afundă, începu să strige după ajutor; pantera îl apucă cu dinții de guler și, trăgând cu forță, îl scoase ca prin minune din capcana ce se deschidea sub el.” (p. 223) În altă zi, pantera, această sultană a deșertului și alegorie colonială, era geloasă pe păsările care deranjau cuibul ei. Sfârșitul iubirii dintre provensal și bestia deșertului vine dintr-o ceartă amoroasă, de pe urma căreia francezul se alege cu o rană ușoară, iar pantera cu un pumnal în gât. ,,Cum s-a terminat povestea? Așa cum se termină toate marile pasiuni, printr-o neînțelegere! Fiecare crede că celălalt l-a trădat, fiecare refuză, din mândrie, orice fel de explicație și ruptura se produce din cauza încăpățânării.” (p. 226) Chiar și astăzi, adus din spate de trecerea anilor, fostul soldat nostalgiază după pâlcul de palmieri și pantera sa. Totul se trage de la prezența deșertului, spațiu metafizic prin excelență, unde ,,există totul și nu există nimic…” (p. 227), adică nimic mai mult și nici mai puțin decât locul unui ,,Dumnezeu fără oameni.” (Ibidem)

Trimisul destinului (Studii filozofice – 1831) 

Anul este 1793, în luna noiembrie, în Normandia de Jos, în localitatea Carenta. Personajul principal e o anume doamnă de Dey, văduvă bogată de treizeci și opt de ani, mama lui Auguste, fiul mult iubit, plecat la războiul antirevoluționar. ,,Numit sublocotent de dragoni la optsprezece ani, tânărul conte se supuse îndatoririi de onoare a aristocrației urmându-i pe principi în exil.” (p. 267) Cum Teroarea domnea atotputernică în Franța, doamna de Dey făcea efortul de a fi pe placul notabilităților zilei, compusă din comercianți parveniți, înstăpâniți pe funcțiile administrative de bază ale statului în departamente. Jocul ei politic, ,,fără să umilească nedomolitul amor propriu al parveniților, nici să-l rănească pe cel al vechilor prieteni” (p. 265), era acela de a temporiza criza din propria familie: mater dolorosa, misiunea ei era de a menține averea întreagă, de a se ține pe ea însăși în viață și de a se asigura că bravul ei urmaș trăiește. ,,Își crescuse fiul cu greutăți nesfârșite, care i-l făcuseră și mai drag; de zece ori doctorii îi preziseseră sfârșitul; dar, încrezătoare în presimțirile, în speranțele ei, avusese nespusa bucurie să-l vadă trecând cu bine prin primejdiile copilăriei, să-i admire sănătatea tot mai înfloritoare, în ciuda sentințelor Facultății de Medicină.” (p. 266) Încă tânără fiind, doamna de Dey atrăgea atenția cetățenilor republicani care erau ținuți ca sub o vrajă, periculoasă, de altfel, în casa ei seară de seară, unde menținea vie viața publică a unui orășel șters de provincie. Deși normanzii sunt catalogați drept suspicioși și vicleni prin tradiție de Balzac, stăpânii din Carenta o curtau fără teamă pe distinsa aristocrată. ,,Îi primea în salonul ei pe procurorul comunei, pe primar, pe președintele districtului, pe acuzatorul public, chiar și pe judecătorii tribunalului revoluționar.” (p. 268)

Când într-o zi serată se suspendă, invitații regulați intră în panică. În plus, când Brigitte, slujnica doamnei de Dey, cumpără un iepure proaspăt de la piață, gura lumii începe să vorbească. ,,Cum într-un orășel viața se desfășoară în văzul tuturor, femeile aflară primele că Brigitte făcuse în târg provizii mai neînsemnate decât de obicei.” (p. 269) Se spunea că nobila ascundea în casă fie un șuan, fie un preot refractar, fie un nobil evadat din închisorile Parisului (această ultimă posibilitate ar fi costat-o viața având în vedere gelozia – sau invidia de clasă – invitaților ei), când, în realitate, aceasta primise de știre sosirea grabnică a fiului ei. Auguste o informase că, dacă în decurs de trei zile nu-și face apariția, să-l considere deja mort. Pentru a preîntâmpina orice bănuială, doamna de Dey, zguduită din temelii de aprehensiuni și consiliată în secret de fratele primarului, negustor prosper, ține serata obișnuită cu virtuozitatea unei actrițe de drame istorice. Interiorul intenționat modest confirmă epoca triumfătoare a mezalianțelor: ,,pentru a nu-și jigni oaspeții în ideile lor mărginite, Doamna de Dey se lipsise de plăcerile luxului cu care fusese obișnuită altădată și nu schimbase nimic din aranjamentul casei. Lespezile pardoselii din sala de primire nu erau nici măcar lustruite. Lăsă să atârne pe pereți vechi tapiserii întunecate, păstră mobilele specifice ținutului, ardea lumânări de seu și urma în toate moda târgușorului, adaptându-se la viața provincială fără a da înapoi nici în fața meschinăriilor celor mai dure, nici în fața privațiunilor celor mai neplăcute.” (p. 274) Războiul civil care se consuma ca o flacără pe câmpiile Franței pătrunsese și în salonul pașnic al aristocratei în acea seară, care se simțea urmărită ca un inamic public de plin rang, în pofida teatrului impecabil pus la cale din vreme. ,,Acuzatorul public și unul dintre judecătorii de la tribunalul revoluționar stăteau tăcuți, observau cu atenție cele mai mici schimbări ale fizionomiei ei, ascultau ce se petrece în casă, în ciuda zarvei, și, în mai multe rânduri, îi puseră întrebări stânjenitoare, la care contesa răspunsese cu o admirabilă prezență de spirit. Mamele au atâta curaj!” (p. 275)

În acele clipe, pe drumul ,,de la Paris la Cherbourg”, mergea un tânăr rechiziționat. ,,Cerințele momentului nu-i îngăduiau Republicii să-și echipeze imediat soldații, și deseori drumurile erau înțesate de rechiziționați care-și păstrau hainele burgheze. Acești tineri o luau înaintea batalioanelor lor spre locurile de cantonament sau rămâneau în urmă, căci marșul lor depindea de felul cum suportau oboselile unui drum lung.” (p. 277) Ajuns în Carenta, primarul, izbit de asemănarea soldatului cu fiul doamnei de Dey, deși pretindea că se numește Julien Jussieu, îl trimite pe rechizionat în casa presupusei sale mame. Acolo, singurul invitat rămas la pândă era acuzatorul public, care o atenționează pe nobilă că își poate adăposti fiul, în cazul în care își face simțită prezența, până a doua zi dimineață, când, în urma unui denunț oarecare, ce va fi dovedit, în cele din urmă, ca fals, își va trimite oamenii pentru cercetări. Doamna de Dey este atât speriată, cât și fericită de încheierea favorabilă a seratei.

Adevărata tragedie este plasată abia în finalul operei. Tânărul rechizionat nu era Auguste, deși asemănarea fizică dusese la confuzii, ci un fiu oarecare al Republicii. Doamna de Dey se stinge de supărare în aceeași noapte. Printr-un misterios proces de telepatie, ,,chiar în clipa când Doamna de Dey murea în Carentan, fiul său era împușcat în Morbihan.” (p. 282)

El Verdugo (Studii filozofice – 1830) 

Bestialitatea războiului e etern valabilă. Într-o așezare de coastă a Spaniei, în orășelul Menda, marchizul Léganès și familia sa sunt stăpânii vechi ai zonei. Peninsula iberică este, însă, sub ocupație franceză, generalii lui Napoleon nemaiavând rivali în teritoriul cucerit. Comandantul Victor Marchand, fiu de băcan parizian, este îndrăgostit de Clara, fiica mai mare a marchizului. Când balul de la castelul marchizului se încheie, noaptea abia începuse. O revoltă antifranceză, coordonată de nobilii din Menda, în frunte cu familia marchizului încă devotat coroanei spaniole, izbucnește sub forma unei puzderii de flăcări în oraș, fără ca Victor Marchand să realizeze pericolul în care se aflau. Francezii sunt, în primă fază, uciși. Corăbii britanice, transportând artilerie și nimci mai mult, susțin slab și neconvingător eforturile spaniolilor. Victor Marchanda scapă în ultima clipă cu viața datorită sfatului protector al Clarei. Victoria localnicilor duce la represalii crude. ,,Peste un ceas, un regiment de infanterie, un detașament de cavalerie și un convoi de artilerie se și puseră în mișcare. Generalul și Victor mergeau în fruntea coloanei. Soldații, cărora li se adusese la cunoștință ca le fuseseră masacrați camarazii, erau stăpâniți de o furie fără seamăn. Distanța dintre cartierul general și Menda fu străbătută cu o repeziciune de neînchipuit. Pe drum, generalul întâlni sate întregi înarmate; fiecare dintre aceste prăpădite de așezări fu încercuită, iar sătenii măcelăriți.” (p. 288) După ce două sute de localnici din Menda fură împușcați, generalul ordonă ridicarea unor spânzurători la castel. Slugile din casă au fost imediat executate. Marchizul Léganès și familia cer o moarte demnă, prin decapitare, rugându-l pe general să îi lase un fiu în viață, care să-i continue neamul. Sadicul general francez decide că va scuti pe unul dintre fii marchizului de la eșafod, lăsându-l să-și păstreze întreaga avere, dacă va primi să fie călăul propriei familii, el verdugo în limba spaniolă. Familia marchizului e compusă din trei băieți, Juanito, de treizeci de ani, Phillipe, de douăzeci, Manuel, de opt ani și două fete, nubila Clara și copila Mariquita. Cu mândrie spaniolă autentică, deși grotescă în obstinație ei, marchizul îi ordonă fiului cel mare să ducă la îndeplinire ordinul. Burghezia din Menda asistă din obligație militară la punerea în aplicare a pedepsei capitale. Când Victor Marchand îi șopti Clarei că ,,generalul îți dăruiește viața dacă te măriți cu mine” (p. 295), tânăra preferă să fie ucisă de Juanito. Acesta își execută toți frații și surorile, dar când ajunge la mama lui, suferă o criză de nebunie și se aruncă de la balustradă, lovindu-se de stânci. Nu moare, ci leșină, dar viața sa, din acea clipă, devine o anticameră a morții, cu tot respectul distant pe care îl are din partea curții și a nobilimii spaniole. Regele îl poreclește el verdugo. Eliberarea lui din această lume va veni în ziua când un fiu i se va naște, împlinind până la capăt voința tatălui său. Balzac nu-l incriminează în cele din urmă nici pe generalul francez, vinovat direct de această oribilă, demonică vărsare de sânge. În fond, ,,cinci sute de familii franceze vor fi îndoliate” în câteva săptămâni de luptă cu încrâncenații și curajoșii spanioli, legile războiului cunoscând nu indivizi în exercitarea lor, ci formațiuni sociale cu misiune istorică. Balzac îngroașă în această povestire cu parfum arab ipoteticile trăsături de personalitate ale spaniolului dintotdeauna, sumbru și de neîngenunchiat în orgoliul său de om liber. Caricaturizarea fantasmatică a naturii omului mediteranean mai reapare în nemiloasa povestire corsicană Vendetta.

Elixirul de viață lungă (Studii filozofice – 1831) 

Cândva la începutul veacului al XVI-lea, cu două secole înaintea domniei lui Ludovic al XV-lea, în orașul Ferrara trăia Don Juan Belvidéro. Alături de un principe din familia d’Este, Don Juan este un june înconjurat de prostituate, alcooluri, mâncăruri scumpe și alte instrumente ale plăcerii. În seara banchetului cu pricina, tatăl sau, un bătrân de nouăzeci de ani, bogat ca în basme sau măcar ca-n poveștile fantastice balzaciene, trage să moară. În versiunea balzaciană a mitului lui Don Juan, acesta e un ateu înverșunat, așteptând să se procopsească cu o avere peste măsură de mare după ce tatăl pământean, fostul comerciant Bartholoméo Belvidéro, cunoscător al secretelor Orientului și părinte de o bunătate fără cusur, va fi să își dea duhul. ,,La vârsta de șaizeci de ani, Belvidéro se îndrăgostise de o făptură blândă și frumoasă ca un înger. Don Juan fusese singurul rod al acestei iubiri târzii și trecătoare. De cincisprezece ani, bătrânul deplângea pierderea scumpei lui Juana.” (p. 303) În timp ce petrecerea sta să se transforme într-o orgie închinată lui Eros, amintind de festinul din Piele de sagri, într-o altă aripă a casei, moșneagul se pregătea, pe jumătate paralizat, de întâlnirea cu îngerul morții. Fiul îi sta impasibil la căpătâi. În acest punct al narațiunii, Balzac, adeptul magiei și al misticii aplicate din Pielea de sagri și din Melmoth împăcat, revine la viață. Bartholoméo Belvidéro își roagă fiul ca după moartea sa să-l ungă cu o apă dătătoare de viață, ascunsă într-un flacon din cristal de stâncă. Înainte de ultima lui răsuflare, muribundul înțelege că fiul său nu-l va ajuta să învie. ,,Căutând un refugiu în inima fiului său, găsea acolo un mormânt mai adânc decât cel pe care oamenii îl fac de obicei morților lor. De aceea, părul i se făcu vâlvoi, iar privirea sa agitată de convulsii mai vorbea încă. Era un tată ridicându-se plin de mânie din mormânt pentru a-i cere lui Dumnezeu răzbunare!” (p. 307) După moartea bătrânului, principele d’Este și cele șapte curtezane diavolițe (Brambilla, Rivarella, Bianca Cavatolino, Varonèse etc.) îl căinează cu politețe pe Don Juan. Acesta, pentru a ne confirma verdictul satanic pus de Balzac încă din primele pagini ale întâmplării, încearcă elixirul de viață lungă pe trupul amorțit al răposatului. După ce picură câțiva stropi din apa mistică pe unul din ochii bătrânului, viața și sufletul par să-i revină scânteiător bătrânului numai în acel unic organ. Cutremurat de groază, Don Juan comite un paricid. ,,Apoi, adunând tot curajul de care e nevoie să fii laș, strivi ochiul, apăsându-l cu o bucată de pânză, dar fără să-l privească. Atunci se auzi un geamăt neașteptat, dar teribil. Bietul bărbat murea urlând.” (p. 312) De aici încolo existența lui Don Juan aducea cu un izvor nesecat de distracții, nu altfel ca mai înainte, dar cu un fast și o risipă fără asemănare. Idolul la care se închină hedonistul erou este el însuși, într-o apoteoză a egoismului. ,,Pentru negustor, lumea e un balot de mărfuri sau un teanc de bancnote în circulație; pentru cei mai mulți tineri, e o femeie; pentru unele femei, e un bărbat; pentru anumiți oameni de spirit, e un salon, un grup de prieteni, un cartier, un oraș; pentru don Juan, universul era el!” (p. 314) Don Juan, în cinismul său infernal, subliniat neverosimil de Balzac, ajunge să obțină mărturia îndoielii în ordinea lumii lui Dumnezeu până și de la papa Iulius al II-lea (1503-1513), celebrul Giuliano de la Rovere, cel care a inițiat construirea bazilicii San Pietro din Roma. Acumularea de vicii și defecte în sufletul lui Don Juan este mai mult un experiment literar sugerat explicit de Balzac decât o constatare liberă a cititorului. În fine, ajuns la șaizeci de ani, Don Juan se refugiază în Spania, unde se căsătorește cu Dona Elvira, castă până ce îl născu pe Philippe Belvidéro. Jucând comedia pioșeniei în ultima parte a vieții, Don Juan aplică două strategii diferite pentru a nu sfârși ca tatăl lui: își ascunde averea în titluri de stat și în pivnițele casei din Ferrara și își îndoapă soția și fiul cu învățături creștine destinate să îi garanteze deplina supunere și fidelitate a rudelor sale. În ziua când se stinge, Don Juan repetă ritualul tatălui său cu el însuși: își instruiște fiul să-l ude cu apa miraculoasă din creștet până în tălpi după ce va decede. Tânărul se supune cucernic, dar elixirul își face efectul doar asupra capului și a mâinii drepte pentru că Philippe scapă flaconul pe jos și licoarea se evaporă. Fantezia hoffmanniană a lui Balzac trebuie luată ca atare. Preoțimea din San Lucar e de părare că asistau la un miracol al reînvierii și decretează canonizarea grabnică a lui Don Juan, în parte viu, în rest paralizat și mort. Poporul din împrejurimi se adună pentru a se ruga la moaștele conștiente ale ateului îndrăcit, care profera blasfemii și injurii în incinta Bisericii. Poporul bigot și stupid credea că sfântul posedat îi binecuvântează. ,,Iată cum ne înșelăm noi adeseori în ceea ce idolatrizăm. Omul superior își bate joc de cei ce-l măgulesc, și-i măgulește uneori pe cei de care-și bate joc în adâncul inimii.” (p. 327) Din nefericire, ultimul moment din povestire este totalmente ratat din punct de vedere artistic, frizând ridicolul într-o proză (nu și într-o operă simfonică, probabil): atunci când starețul din abația San Lucar se apropie de creatura pretins hieratică, aflată în culmea ocărilor diavolești, fostul Don Juan, desprinzându-se cu partea sa înviată de restul trupului, îl mușcă până la creier pe abate. Acesta moare. Tot aici povestirea se încheie.

Proscrișii (Studii filozofice – 1831) 

Parisul în evul mediu îl fascinează pe Balzac deopotrivă ca pe Victor Hugo. Misticismul balzacian se încununează pe sine în Proscrișii. Joseph Tirechair, sergent parizian, se întoarce acasă de pe străzile unde patrula în luna aprilie 1308. Alături de nevasta lui, cei doi o duc destul de tihnit pentru acele vremuri de violență și războaie: soția Jacqueline calcă hainele sfinte ale înăltului cler, casa lor fiind situată lângă Notre-Dame de Paris, unde se găsea universitatea, și, în plus de asta, soții închiriază camere studenților sau vizitatorilor străini. În acea perioadă a anului adăposteau un bătrân italian și un tânăr plăpând de nici douăzeci de ani, numit Godefroid, ,,biet orfan venit din Flandra la Paris pentru a studia la Universitate” (p. 336). Subconștientul superstițios al celor doi parizieni iese la suprafață când sergentul află ca una dintre slujnicele călcătorese ale nevestei sale, arătoasă ca o nobilă, îl susținea material pe tânărul Godefroid. Pe langa asta, atunci când sergentul, crezând că are de-a face cu doi vrăjitori în pod, ia decizia să-i dea afară, falsa servitoare îi plătește susținerea stăpânei casei cu ,,patru livre regale de douăzeci de parale”. (p. 337) Sergentul este speriat la gândul prudent că atât savanții, cât și prostituatele epocii sunt, de regulă, clienții cei mai potriviți ai rugurilor Bisericii, ceea ce i-ar periclita ori existența, ori, în cel mai fericit caz, siguranța zilei de maine. Puterea Bisericii se afla la zenit. Joseph și Jacqueline se liniștesc oarecum atunci când străina, amenințându-i, totuși, cu moartea, le mărturisește că este contesa Mahaut incognito, iar tinerelul de la etaj poarta titlul de conte de Gand. Încă o sută de scuzi îi domoliră complet pe cei doi parizieni din avântul nemulțumirii lor.

Care este misterul acestei povestiri filozofice? Godefroid și italianul bătrân merg să audieze cursurile unui învățat scolastic, Siger de Brabant, mort de câteva decenii în 1308. Aici cei doi se angajează într-o discuție teologică despre natura universului, Siger de Brabant propunându-le o viziune mistică asupra creației. ,,Înarmat cu demonstrațiile prin care explica lumea materială, doctorul Sigier construise o lume spirituală ale cărei sfere din ce în ce mai înalte ne despart de Dumnezeu, precum planta este îndepărtată de noi printr-o infinitate de cercuri ce trebuie să fie străbătute. Popula cerul, stelele, aștrii, soarele.” (p. 351) Fiecare nivel al cunoașterii corespunde unei sfere a realității, iar toate împreună, în gradații verticale, compun unitatea natural-spirituală a ontologiei cosmice, din care Dumnezeu face parte ca arhonte suprem. ,,De la sfera în care strălucește cea mai puțină inteligență până la cea translucidă, unde sufletele zăresc calea de a merge spre Domnul, nu se află oare o gradație de spiritualitate? Spiritele ce aparțin aceleiași sfere nu se înțeleg oare frățește, într-un suflet, trup, gândire, simțire?” (p. 349) O realitate multinivelată subîntinde concepția cosmologică a învățatului Siger de Brabant, fiecare sferă integrându-se organic într-o ierarhie divină, trepte în marele lanț al ființei, cu toate că subiectele analizate astfel sunt de resortul planului mundan și al imanenței, instrumentarul fiind, nu tocmai scolastic, cel al matematicii aplicate. ,,El lămurea într-un limbaj biblic fenomenele de iubire, repulsiile instinctive, atracțiile vii care nu cunosc legile spațiului, coeziunile spontane ale sufletelor ce par a se recunoaște. Cât despre diferitele grade de forță de care sunt în stare afecțiunile noastre, el le rezolva prin locul mai mult ori mai puțin apropiat de centrul pe care ființele îl ocupau în respectivele lor cercuri. Dezvăluia matematic o mare gândire a lui Dumnezeu în coordonarea diferitelor sfere omenești. Prin om, zicea el, aceste sfere creează o lume intermediară între inteligența brutei și inteligența îngerilor. După el, Cuvântul divin nutrește Cuvântul spiritual, Cuvântul spiritual nutrește Cuvântul însuflețit, Cuvântul însuflețit nutrește Cuvântul animal, Cuvântul animal nutrește Cuvântul vegetal, iar Cuvântul vegetal exprimă viața Cuvântului sterp. Succesivele transformări de crisalidă, pe care Dumnezeu le impune astfel sufletelor noastre, și acest fel de viață infuzorie care, de la o zonă la alta, se comunică tot mai vie, mai spirituală, mai clarvăzătoare, dezvoltă confuz, dar destul de minunat poate pentru neascultătorii lui neexperimentați, mișcarea dată de Cel-de-Sus Naturii.” (pp. 349-350) Godefroid și italianul sunt înmărmuriți de frumusețea și grandoarea acestei pan-viziuni care amestecă armonios toate contradicțiile.

Reîntorși în casa sergentului, călătorind pe Sena în noapte, italianul se dezvălui tânărului ca un exilat politic din Florența veacului. Godefroid, retras în camera sa, trăiește o revelație mistică, străbătută nu de reflecție profundă, ci de focul vârstei. ,,Lăsându-se pradă extazului cu care se obișnuise, călători din sferă în sferă, din vedenie în vedenie, ascultând sau crezând că vede lumini dumnezeiești în sânul cărora se pierdea, încercând să ajungă la punctul îndepărtat, izvor total de lumină, temei întru pace.” (p. 359) Drept urmare, Godefroid încearcă să se spânzure, dar cuiul de care legase ștreangul nu îi susține trupul ușor. Atunci, speriat de zgomotul bufniturii, poetul italian îl readuce la viață și îi redă una din descinderile sale prin bolgiile Infernului, în care un îndrăgostit, a carui iubită, Teresa Donati, moartă de-o boală naturală, se sinucide pentru a se revedea cu ea în paradis, dar ajunge să înfunde găurile iadului. Tot astfel va sucomba și Godefroid, părăsit de Dumnezeu și proscris din lumea aceasta, dacă va mai încerca să-și ia singur viața. Chiar în aceeași seară câțiva ostași vin să-l conducă pe bătrânul florentin, nimeni altul decât Dante Aligheri, relativ tânăr în 1308, nicidecum alb ca neaua, înapoi în cetatea Florenței, unde era așteptat. După cum episodul din infern e o invenție balzaciană, anularea exilului depinde tot de fantezia naratorului, Dante murind la Ravenna în 1321. Godefroid primește vestea de la mama sa, contesa Mahaut, că Regele îi recunoaște nașterea înaltă și îl repune în toate drepturile cuvinte, ambii surghiuniți primind pe cale de consecință iertarea pământească.

Publicat în Balzaciana | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXIV


(Adio, Editura Eminescu, București, 1985, traducere de Elis Bușneag)

Adio (Studii filozofice – 1830)

Amintind de Colonelul Chabert, povestirea Adio a fost introdusă de Balzac în seria studiilor filozofice, deși primele sale ediții o încadrau sub alte categorii, cea militară potrivindu-i-se în cea mai mare măsură. Aflați la vânătoare ,,la marginea pădurii de lângă L’Ille Adam” (p. 6) doi prieteni și foști colegi din copilărie dau peste o creatură și un colț de natură egal de sălbatice. Unul dintre ei este Philippe de Sucy, conte și colonel în fosta Armată Imperială. Suntem la aproape șapte ani de la trecerea Berezinei, râul bielorus blestemat unde trupele în retragere ale lui Napoleon, după o campanie dezastruoasă, în cele din urmă, pe teritoriul Rusiei, își găsesc, în mare parte, sfârșitul dramatic. Philippe de Sucy fusese maior în timpul campaniei ruse, iar acum se bucura de existența unui nobil oștean în curs de revenire la viața civilă. Slab, taciturn, îmbătrânit timpuriu, privirea bărbatului de treizeci de ani licărește de o duritate vecină cu cruzimea. Celălalt este marchizul d’Albon, deputat al centrului, magistrat și epicureu. Mătăhălos, nefamiliarizat cu viața militară, marchizul d’Albon nu face față ritmului impus de vănătoare sau, mai bine zis, nu ține pasul cu Philippe de Sucy, deprins cu marșuri prin stepă și friguri siberiene. Vânătorii ajung din întâmplare în marginea unei abații părăsite, năpădită de vegetație, ferită de ochii curioși ai lumii și aflată într-un stadiu de dezorganizare pe care doar natura o poate impune. O țărancă cu mințile rătăcite, dezarticulată și înveșmântată ca o vrăjitoare, le indică denumirea locului: era vechea mânăstire Bons-Hommes, iar nebuna surdo-mută purta numele, după cum ne informează naratorul, de Geneviève. Abia la apariția celei de-a doua făpturi alienate mintal, pe care Phillipe de Sucy o recunoaște, elucidăm misterul: acesta o revede înviată pe femeia de care era veșnic îndrăgostit, contensa Stéphanie de Vandières. În urma șocului reîntâlnirii, Philippe de Sucy dă semne imediate de boală în acea seară. După consultarea medicului, Balzac ne pune la dispoziție o altă analepsă – marcă a operei sale – prin care relația dintre Philippe de Sucy și Stéphanie de Vandières se lămurește decisiv.

În data de 28 noiembrie 1812, maiorul Phillipe de Sucy se află în satul Studzianka, la trecerea râului Berezina. ,,Aproape treizeci de mii de bieți nenorociți, aparținând tuturor națiunilor aruncate de Napoleon asupra Rusiei, se aflau acolo, riscându-și viața cu o brutală inconștiență.” (p. 21) Tunurile rusești trag neîncetat și se prefigurează un măcel epocal. Călare pe iapa Bichette, Phillipe de Sucy își ia ca misiune salvarea vieții generalului de Vandières și a tinerei sale soții, Stéphanie de Vandières. Ajutat de un aghiotant, Hyppolite, care avea să moară în încăierare, și un grenadier momiți cu bijuterii scumpe, Phillipe de Sucy își propune să treacă cât mai repede Berezina. Descrierea învălmășelii umane de pe malurile Berezinei este una apocaliptică: soldații se hrănesc cu carne friptă de cal, adesea stricată și care grăbește, astfel, moartea, cadavre degerate zac pe margini la tot pasul, iar soldații par o grupare de cerșetori cu priviri canibale. Foamea, boala, mizeria, carcase pe jumătate descompuse și, mai ales, un universal egoism îi mână pe soldații lui Napoleon spre instinctuala supraviețuire. Dacă Balzac ar fi luat un strop de romantism și patriotism din scenă ne-am fi lovit de o fotografie brutală de pe fronturile Primului Război Mondial. Atunci când ostașii aleargă cu disperare spre Berezina, călcându-se în picioare unii pe alții, trăsura generalului de Vandières zdrobindu-i sub roțile ei pe muribunzi, infernul e asigurat pe deplin. Construirea pe fugă a unei plute aduce aminte de tabloul naufragiului celebru al pictorului Théodore Géricault, doar că Balzac adaugă un plus de oroare: contele de Vandières e aproape de țârm când un sloi ,,îi reteză țeasta și o zvârli departe ca pe o ghiulea.” (p. 35) Poate din acest motiv sau poate din întreaga experiență de groază paralizantă, Stéphanie de Vandières își pierde subit mințile, nu înainte de a spune adio iubitului ei, Phillipe de Sucy. Două luni i-au luat femeii cu mințile duse să ajungă înapoi în Franța. Victima abuzurilor oricărui trecător mai îndrăzneț, contesa era definitiv distrusă psihic. ,,Când părinții ei care o credeau moartă își împărțeau aici succesiunea, ea se afla într-un orășel din Germania, închisă într-o casă de nebuni. În 1816, grenadierul Fleuriot o recunoscu într-un han din Strasbourg, unde tocmai sosise după ce evadase din închisoarea aceea.” (p. 35) În prezent, contesa se afla sub îngrijirea unchiului ei. Cea mai bună prietenă a Stéphanie era Geneviève, cu care alcătuia o pereche înfricoșătoare prin animalitatea dezinhibată. Balzac insistă pe acest proces de alienare ca pe o reîntoarcere sub legile neomenești ale naturii.

Phillipe de Sucy se simte devastat și pune la cale, cu ajutorul doctorului Fanjat, o soluție salvatoare miraculoasă în lunile imediat următoare. Acesta este totodată punctul culminant și finalul abrupt al povestirii. Revenit pe moșia sa, contele ridică un sat al lui Potemkin pe dos, unul în care aparențele sunt cât se poate de reale și nu o iluzie. Pasajul merită o redare in extenso: ,,Prin parcul său curgea un râu, care se revărsa iarna într-o mlaștină uriașă semănând oarecum cu cea care se întindea de-a lungul țărmului drept al Berezinei. Satul Satout, situat pe o colină, încadra acest spectacol de groază, la fel cum Studzianka domina câmpia Berezinei. Colonelul adună muncitori punându-i să sape un canal care să închipuie devorantul râu unde pieriseră tezaurele Franței: Napoleon și armata lui. Ajutat de amintiri, Phillipe izbuti să refacă în parcul său malul unde generalul Eblé construise podurile. Înfipse stâlpi susținători și le dădu foc astfel încât să sugereze scândurile negre pe jumătate arse care, pe ambele părți ale râului, îi încredințaseră pe întârziați că drumul spre Franța le era închis. Colonelul ceru să i se aducă rămășițe semănând cu acelea pe care le folosiseră tovarășii săi de nenorocire la construirea ambarcațiunii lor. Își devastă parcul, cu intenția de a completa iluzia pe care își întemeia ultima sa nădejde. Comandă uniforme și veșminte zdrențuite, ca să îmbrace cu ele sute de țărani. Înălță barăci, bivuace, baterii pe care le incendie. În sfâșit, nu uită nimic din ceea ce putea reproduce cea mai cumplită dintre toate scenele și își atinse scopul. Către primele zile ale lunii decembrie, când zăpada acoperise pământul cu o mantie deasă albă, el recunoscu Berezina. Această falsă Rusie era de o atât de înspăimântătoare veridicitate încât numeroși dintre tovarășii sai de arme recunoscuseră scena fostelor lor mizerii. Domnul de Sucy păstra secretul acestei reprezentații tragice, despre care, în perioada aceasta, multe cercuri pariziene vorbiră ca despre o scrânteală.” (pp. 44-45) Din nefericire, atunci când Stéphanie de Vandières este adusă să-și rememoreze momentul când mințile i-au fost risipite de destin, experimentul temerar are succes, însă, în aceeași secundă în care rațiunea îi este restabilită, trupul cedează, contesa murind. Probabil alte amintiri, tulburătoare prin violența lor traumatică, își fac loc exploziv în conștiința înviată a contesei. Patetismul neverosimil al finalului e mai mult un rămas-bun decât un real adio. Doi ani mai târziu, generalul Philippe de Sucy, bogat, curtat și ostentativ de glumeț în societatea înaltă, dar suferind de o melancolie insurmontabilă pe timp de noapte, se împușcă. Prea încercat de luptele grele date cu un ,,monstru necunoscut” (p. 48), Philippe de Sucy părăsește de bună voie viața când nimic nu-i mai stă în cale și nici un triumf nu-l mai așteaptă pe erou.

Massimilla Doni (Studii filozofice – 1837)

La confluența dintre fluxul narativ din Gambara și cel din Sarrasine, Massimilla Doni are în centru, ca axa principală, orașul Veneția, fosta republică glorioasă a Mediteranei. Farmecul sfâșietor al lagunei și al palatelor venețiene îmbracă deopotrivă ca o ceață și o stare de beție difuză narațiunea. Veneția parcusese un declin politic fatal în perioada 1796-1814. Italia se afla într-o vizibilă înapoiere politică față de alte națiuni ale Europei. Franța o cucerise și Imperiul Habsburgic o trata ca o anexă politică de la sud. Titlurile nobiliare erau secundare – fiindcă nu spuneau mare lucru în circumstanțele istorice de recul general – vechimii familiilor patricene. Protagonistul povestirii este nobilul Emilio Memmi, urmașul sărăcit al unei vechi familii venețiene. În afară de cele o mie cinci sute de livre rentă anuală, frumosul Emilio era stăpânul unei magnifice case pe Canal Grande. Amanta lui, Massimilla Doni, îi întreținea consumul somptuos, răsfănțându-l. Încă de la început, relația dintre Massimilla Doni și Emilio Memmi se situează sub zodia incertitudinii: deși se iubeau și se doreau cu pasiune, legătura lor rămăsese curios de platonică. Emilio resimțea o barieră în preajma Massimillei – originea acesteia poate fi pusă pe seama sentimentului de inferioritate a nobilului, tratat ca o amantă capricioasă și nu tronând ca un amant viril, sau pe himera idealistă în care o ascunsese pe Massimilla, proiectată ca altă Junona antică. Oricum ar fi, Emilio se anticipează ca indecis și slab de caracter. Massimilla Doni se căsătorise la nici douăzeci de ani cu ducele sicilian Cataneo, opulent, vârstnic și consumat până la os de un trecut în care orice desfrâu fusese încercat pe propria sa piele. Ducele, cu puterile sale reduse, o sprijină în alegerea unui amant, iar Emilio Memmi se dovedi cel mai potrivit năzuințelor ducesei. Unica pasiune cu care își ocupa timpul acest decrepit duce de Cataneo era muzica de operă, slăbiciune congenitală a aristocrației italiene în secolul al XIX-lea. Prietenul lui Emilio Memmi, devenit în debutul povestirii, prinț de Varese, dar fără remunerație, este un anume Marco Vendramini, personaj decadent, consumator înrăit de opium, întârziat în fantezii de glorie politică a Veneției pe fundalul unei realități de întristătoare descompunere. Alături de teatrul Fenice și stelele scenei de operă, la care ajungem curând, ne atingem deja limitele universului din Massimilla Doni. 

Acțiunea e declanșată de o scrisoare din partea lui Vendramini către Emilio Memmi, pe care acesta nu o citește până la capăt, aruncând-o în apa canalelor. De aici rezultă o malentendu care dinamizează lungile puneri în temă balzaciene: dus de gondolierul său personal, Carmagnola, plătit cu nimicuri, până la casa de pe Canal Grande, acesta își conștientizează cu durere barierele financiare, prefigurându-și ratarea. ,,Văzu atunci prezentul așa cum era: un palat fără suflet, un suflet fără acțiune asupra trupului, un titlu de principe fără bani, un corp gol și o inimă plină, mii de antiteze deznădăjduitoare.” (p. 60) Orașul făcea parte din el însuși și el însuși se duplica în destinul urbei: ,,Veneția, acea Londră a evului mediu, se prăbușea piatră cu piatră, om cu om. Verdele sinistru pe care marea îl întreținea și-l răsfăța la poalele palatelor părea în ochii prințului ca un ciucure negru pe care natura îl prinsese acolo ca un semn al morții.” (Ibidem) Intrând în palatul său, Emilio cade sub efectul unui narcotic intens: interioarele sunt refăcute, mobilele respiră lux și prințul de Varese se cufundă în această stare de visare opulentă. ,,Există organisme viguroase asupra cărora fericirea sau o mare nenorocire au un efect soporific. Or, asupra unui tânăr care avea forța să-și idealizeze iubita până acolo să nu mai vadă în ea femeia, un noroc atât de neașteptat trebuia să aibă efectul unei doze de opium.” (p. 62) Aici o descoperă pe soprana siciliană Clarina Tinti, o frumusețe de nici șaptesprezece ani, cu care face dragoste. Când își revin amândoi din baia de extaz a simțurilor, Emilio primește un bilet de la Massimilla Doni, din care reiese că ducele de Cataneo era protectorul tenorului Genovese și a sopranei Clarina Tinti. Contele închiriase palatul lui Emilio de la Vendramini pentru o mie de franci și acum avea de gând să-l redecoreze în interior, reînviind o nestemată a Veneției. Emilio părăsește palatul, arucându-i câteva cuvinte aspre Clarinei. Dragostea sa, pe care îi era deja teamă să nu o piardă, era, totuși, Massimilla Doni. ,,În ochii lui Emilio se dădea parcă o luptă între iubirea sfântă a acestui suflet curat și iubirea focoasei și năbădăioasei siciliene.” (p. 74) Rezolvarea acestei confruntari între trup și suflet are loc abia în finalul piesei, Balzac ocupându-se pe larg de elaborarea unei meditații vaste asupra manifestărilor spiritului național italian, pe care îl identifică în întregime cu simțirea și moravurile aristocrației locului.

Emilio și Massimilla Doni merg la operă, ocupație vitală a marii aristocrații. ,,Așa decurge viața italiană: dimineața dragoste, seara muzică, noaptea somnul.” (p. 75) Nobilii italieni nici măcar nu iau în seama febra discuțiilor politice sau a confruntărilor pe subiecte sociale, specifice Franței sau Angliei. Balzac aprobă această practică pentru că abhoră modernitatea burgheză. ,,Libertatea, în aceste bizare țări, constă în a discuta la nesfârșit despre treburile publice, în a te feri de ceilalți, în a te risipi în mii de preocupări de ordin patriotic una mai neghioabă decât alta, îndepărtându-te de la nobilul și sfântul egoism din care izvorăsc toate marile acțiuni ale omenirii.” (Ibidem) Dacă această atitudine de dezinteres egoist și de cecitate pragmatică pentru afacerile publice este legată nemijlocit de eclipsa politică și economică a Italiei începutului de veac sau nu, Balzac nu ne spune. Cu toate acestea, pentru a nu rămâne ignoranți, explicația situației reale ne-o furnizeaza tot el: ,,Pe nobili îi interesează prea puțin cum li se administrează averea; își lasă bunurile în seama unor intendenți (ragionati) care îi fură și-i sărăcesc; ei n-au simțul politicului care i-ar plictisi repede, trăiesc doar pasiunea care-i închină tot timpul”. (p. 78) Iar pasiunea include, mai ales, muzica lui Giachino Rossini. Bărbierul din Sevilla deschide seara la teatru, dar Mosè in Egitto se bucură de o expunere din partea Massimillei Doni pe măsura celei a compozitorului Gambara analizând Robert le Diable a lui Giacomo Meyerbeer. E o critică muzicală suprametaforizată inserată de Balzac în narațiune, dar miza continuă să fie cea a creionării spiritului italian, a esenței sale unice. Massimila Doni e o ambasadoare a culturii italiene, confruntarea purtându-se cu un doctor francez nenumit, în care pozitivismul sec, cultivarea excesivă a rațiunii reci, a geometrismul în sentimente circumscriu orizontul spiritual al Franței, matricea sa stilistică. Din punctul de vedere al medicului francez italienilor le place ,,despotismul” (p. 83). Massimilla Doni confirmă că trăiește ,,într-o țară de sclavi” (p. 84), dar acel dolce far niente al păturilor superioare și nașterea unor mari spirite de artiști și oameni de știință contribuie la grandoarea italiană. Perspectiva e una retrogradă, dar ducesa venețiană nu face decât să-și confirme uzanțele clasei sale. După cum ducele Cataneo o protejează pe Clarina Tinti, un alt nobil venețian îl are sub aripa sa pe tenrul Genovese – acel venețian de spiță veche e un meloman rafinat ca orice italian cu simț artistic, Capraja. Acesta e un adept al ideilor mistice ale lui Gambara, după cum comentează opiomanul Vendramin: ,,Capraja s-a împrietenit cu un muzician din Cremona, găzduit în palatul Capello, muzician care pretinde că sunetele întâlnesc în noi o substanță asemănătoare cu aceea care dă naștere fenomenelor luminii, și care la noi produce ideile. După părerea lui, omul are unele antene interioare pe care sunetele le influențează și care corespund centrilor nervoși de unde izvorăsc senzațiile și ideile noastre.” (pp. 94-95) Viziunea lui Gambara este întru totul italienească. Massimilla Doni percepe în Mosè in Egitto, în exilul evreilor din Egipt condiția poporului italian în secolul al XIX-lea, confirmând indirect, totuși, realismul doctorului francez. Luciditatea luminoasă a culturii publice franceze este înfierată de contesa Doni: ,,Poezia sublimă nu este niciodată iertată de dumneavoastră. Geniul cel mai înalt, sfinții, regii, nefericiții, tot ceea ce e sacru trebuie să treacă prin prisma spiritului dumneavoastră caricatural. Vulgarizarea marilor idei prin ariile dumneavoastră de cadril înseamnă caricatură în muzica. La dumneavoastră spiritul ucide sufletul, cum judecata ucide rațiunea.” (p. 105) Profilul pătimaș italian este tratat ca superior, publicul adunat în fața scenei manifestând un entuziasm incontrolabil pentru Clarina Tinti și o nemulțumire fierbândă pentru vocea sub așteptări a lui Genovese, care, înamorat de soprana Tinti, interpreta fals fără știrea sa. Emoția artistului în plin proces de execuție dăunează produsului final, crede Balzac. Doctorul francez este cucerit de argumentația excepțională, persuasiv retoric, a contesei Massimilla Doni, venețiana nostalgică după timpurile de măreție a republicii serenissme, și se declară, în cele din urmă, îngenuncheat de splendoarea inimii italiene.

După încheierea frenetică a operei lui Rossini, căruia i se închină un pean de către Balzac, grupul nobililor se retrage pentru o ,,orgie” până la orele mici ale dimineții. Emilio Memmi, mâhnit de moarte gândindu-se la soarta sa fără strălucire, plecase înainte de final și nu îi aruncase nici o privire Clarinei Tinti, de care era irezistibil atras. Îl aștepta pe Vendramini în cafeneaua Flora, dar petrecerea se dădea în propriul său palat, pe care contele Cataneo îl schimbase intenționat într-o clădire măreață, luminată ca o stea, în acea noapte. Luat pe sus de petrecăreți, Emilio e dus în casa de pe Canal Grande. Pentru a-l curăța de gânduri tulburi și grele, doctorul francez, a cărui minte descurcase ițele relației tensionate dintre Massimilla Doni și prinț, îi propune tinerei italience să se ofere în acea noapte lui Emilio Memmi. Acesta, neștiutor și vrăjit de băuturile tari, de fumul de havană, dar și slăbit de oboseala adunată de peste zi, încurcând-o cu Clarina Tinti, somată să-și exercite farmecele pe Genovese, se iubește fizic cu contesa Massimilla Doni. În felul acesta venerian, prințul de Varese se vindecă de el însuși. Ducesa Massimilla Doni rămăsese deja însărcinată, de parcă fusese cunoscută în așternuturi de către un semizeu. O singură umbră de tristețe se coboară peste un final artificial de fericit, ocolit de realism: moartea prietenului Vendramin, în care sucurile otrăvitoare ale Veneției trecutului corup fantezia și ucid trupul. ,,Vendramin fu singurul pe care doctorul nu reuși să-l vindece. Dragostea unei patrii care nu mai există este o pasiune fără remediu. Tânărul venețian, tot trăind în republica sa din secolul al treisprezecelea, și culcându-se cu această mare curtezană adusă de opium, pentru ca apoi să se trezească în viața reală unde-l readucea depresia, muri, plâns și iubit de prieteni.” (p. 131)

Publicat în Balzaciana | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXIII


(O dramă la marginea mării. Gambara, traducere și note de G. Marcuson, Editura Dacia, Cluj, 1974)

Hanul roșu (Studii filozofice – 1831) 

Construită ca o tipică povestire-în-ramă medievală, întâmplarea este reprodusă de un anume Hermann, un soi de negustor din Nürnberg, amator bonom de șezători și om de viață. Balzac are o simpatie nedisimulată pentru ipoteticul trai așezat și tihnit al germanilor, pe care îi socotește ca pe un popor rustic, pașnic, naiv, tradiționalist și posedând farmecul și culoarea sănătoasă a medievalității robuste, cu toată aplecarea firii germane spre fantasmagorii grotești și orori gotice. Este vorba aici de aceeași prejudecată pozitivă, dacă se poate spune așa, pe care o întâlnim și în romanul Vărul Pons în portretul muzicianului Schmucke. Dintre cei invitați în jurul mesei de seară, privirea naratorului fu atrasă de un personaj straniu, al cărui chip ,,se făcuse pământiu, dungi vinete îl brăzdau.” (p. 43) Comeseanul era un moșier milionar, care acționase cândva ca ,,fost furnizor al armatelor imperiale” (ibidem). Avusese un băiat care îi murise într-un duel, fiica sa, recunoscută abia de curând, urmând să moștenească o avere apreciabilă. Desigur că aceste indicații au un caracter intențional și sistematic totodată. În acest moment, Hermann începe să-și depene firul povestirii. În toamna anului 1799, doi tineri medici de armată călătoreau pe cai înspre orașul de graniță Andernach, situat pe malul Rinului. Franța era în curs de prefacere în viitorul Imperiu. Cei doi chirurgi erau prieteni din copilărie și aveau să-și ocupe posturile pentru care dețineau scrisori de recomandare, comportamentul și pregătirea necesare. Pe unul dintre cei doi doctori îl chema Prosper Magnan, iar pe celălalt Hermann îl numește, din lipsă de altceva mai clar, Wilhelm. Făcându-se întuneric, cuplul de tovarăși poposește la Hanul roșu, unde sunt găzduiți și hrăniți conform obiceiurilor și farmecului locale. Hangiță ispititoare, crapi delicioși, vin de Rin, călători întârziați, nimic nu lipsește din peisajul pitoresc al unei Germanii încă fragmentate și accentuat preindustriale. Balzac înșiră parca sub ochii ascultătorilor o serie de stampe din epocă, lucrate migălos, dar cu motive care, astăzi, par plate, desuete și oarecum calpe. În acea seară un călător tardiv se înființează la han. Îl chema Walhenfer și fabrica lui de ace de gămălie tocmai arsese. Din vorbă în vorbă, cei trei călători leagă un fel de amiciție pasageră și încep să își mărturisească dorințele cele mai ascunse. Prosper Magnan visa să revină acasă, la obârșie, unde să-și petreacă restul vieții după ce ar fi cumpărat ,,treizeci de pogoane vecine”, pentru care mama lui strângea cu greu bani, fără să mai termine din economisire, cei șaizeci de mii de franci trebuitori. Wilhelm nu își exprimă nici o dorință. Cât despre negustor, cucerit de farmecul și onestitatea celor doi bărbați străini, acesta, după ce acceptă să doarmă în patul destinat lui Wilhelm, le mărturisește că are în geantă ,,o suta de mii de franci și de diamante” (p. 53). Casa adoarme curând. Prosper Magna rămâne treaz. Mintea începe să-i țeasă planuri diabolice. Se gândește să fure suma imensă a germanului. După ce deschide cu grijă ferestrele ferecate pe timp de noapte, acesta își ticluiește planul criminal: avea să-i despice cu rapiditate capul de pe trunchi neamțului adormit cu instrumentele din trusa sa chirurgicală și, după aceea, să fugă numaidecât. Răpit de frumusețea nopții, de oboseala și de frământările conștiinței, Prosper Magnan adoarme fără să mai apuce să comită fapta. Groaza îl izbește în plin atunci când, a doua zi dimineață, se trezește într-o baltă de sânge și în vacarmul general. Walhenfer fusese ucis exact în modul descris în fantezia sa odioasă. Prosper este paralizat de teamă și de vinovăția morală. Aruncat în închisoarea din Andernach, pedeapsa pe care urma să o primească nu poate fi decât cea capitală. Acolo, în temniță, îl cunoaște pe însuși Hermann. Acesta fusese arestat ca prizonier de armatele republicane pentru un raid militar ,,care nu avusese loc pe teritoriul electoratului.” (p. 58) Urma să fie grațiat, însă prietenia pe care o leagă cu Prosper Magnan îl convinge că acest francez onest nu este un ucigaș la drumul mare. Celălalt chirurg, care fugise peste noapte, era adevăratul făptaș. Nevinovatul este executat la două zile după o judecată sumară. Hermann bavarezul îi păstrează și astăzi o amintire înduioșătoare, în vreme ce monstrul responsabil, al carui nume real este Frédéric și nicidecum Wilhelm, se află în libertate, probabil huzurind în voie.

Aceasta este istorioara neamțului Hermann. Cei de la masă respiră sub ambianța declanșată de povestirea de la Hanul roșu. Cel mai mișcat este ciudatul Taillefer, de-a cărui fata naratorul era îndrăgostit. Acesta are brusc o înspăimântătoare criză de nervi ca urmare a unei boli ivite cu douăzeci de ani în urmă. ,,Sărmanului om i se năzărea că în capul lui sunt sumedenie de animale care-i mănâncă creierul: în interiorul fiecărui nerv simțea junghiuri, sfâșieri, smucituri oribile. Capul îl durea atât de tare, încât nici nu simțea calmantele care i se administrau pe vremuri pentru a-l ușura; dar domnul Brousson i le-a interzis, pretinzând că e vorba de o boală nervoasă, o inflamare a nervilor, care se tratează cu lipitori pe ceafă și opiu pe creștet; și, ce-i drept, accesele s-au rărit și n-au mai apărut decât o dată pe an, în toamnă. După ce-i trece, Taillefer repetă neîncetat că ar prefera să fie tras pe roată decât să mai îndure asemenea dureri.” (p. 68) Boala nu avea repercusiuni fizice vizibile. Naratorul deduce că tatăl femeii pe care o iubea este fostul chirurg ucigaș de la Hanul roșu. Frédéric din amintirea bătrânului Hermann este nimeni altul decât Jean-Frédéric Taillefer, milionarul bolnav de conștiință care își asculta propria vină reamintită de alții.

Balzac putea să pună capăt poveștii aici dacă nu ar fi țintit la o încheiere cu substrat moralizator, care, nu altfel decât de obicei, își ratează cheia de interpretare morală. Naratorul cere sfatul celor mai apropiați prieteni în legătură cu proiectul său de a-o cere în căsătorie pe fata nemernicului de Taillefer. Merită să te bucuri ca moștenitor de averea unui ins cu mâinile pătate de sânge? Un avocat, un preot, un moșier, un politician republican, un duce, ba chiar un ,,bărbat agreabil” cu apucături de ,,puritan” găsesc justificări conform pozițiilor lor sociale pentru o omucidere petrecută cu câteva decenii înainte. În cele din urmă, voturile în favoarea căsătoriei sunt acordate doar de cei trecuți prin viață, în vreme ce tinerii, în majoritate, votează împotrivă, poate și pentru că aceștia râvneau în secret la mâna domnișoarei Taillefer. Între timp, aflăm că totul avea însușirile unei șarade, domnul Taillefer, onorabil membru al societății franceze, murise cu puțin timp în urmă. Cu toate acestea, în pofida votului de neîncredere, deznodământul e unul cinic: fiica domnului Taillefer merită să se bucure și să fie în continuare fericită în mijlocul fastuoasei vieți pariziene în care crescuse atât de frumoasă. Aceasta va deveni nevasta naratorului. În fond, câte mari averi nu acoperă crime și vicleșuguri pentru care nu sunt deajuns doar o spânzurătoare pentru a le ispăși de tină? Criminalitatea burgheză, statutară cumvă, cu care Balzac se împacă cu strângere de inimă, nu alterează scopurile reproductive și de satisfacere naturală ale vieții, așa cum este ea.

Domnul Cornelius (Studii filozofice – 1832) 

Precum În căutarea absolutului sau Capodopera necunoscută, povestirea cămătarului Cornelius Hoogworst este plasată într-o atmosferă de Ev Mediu târziu, colorată rembrandtian. Acțiunea începe în data de 1 noiembrie 1479 în catedrala din Tours, unde contele Aymar de Poitiers de Saint-Vallier își spionează tânăra nevastă în compania unui necunoscut. Bătrân neputincios, dar cicatrizat lăuntric de gelozie, nobilul de Saint-Vallier mai trăia doar voluptatea cruzimii cu soția sa, pe care o bănuia și o chinuia cu grija unui soț încornorat și despotic. Suntem în timpurile regelui francez, înțelept și gospodar, Ludovic al XI-lea, printre ai cărui copii din flori se numără și contesa Marie de Saint-Vallier, urmarea vie a aventurii cu o anume doamnă de Sassenage. Cu ajutorul canonicului și a unui paj, intrusul își răpește iubita din ghearele în zadar lacome ale soțului tiran, dar aceasta nu pentru mult timp. Tânărul este ,,nepotul marelui comandant al arbaletierilor” (p. 83). Pentru a fi în preajma amantei sale, acesta se hotăraște să se angajeze ucenic în casa negustorului din Brabant, Cornelius Hoogworst, care își avea reședința gard în gard cu contele Aymar de Poitiers de Saint-Vallier. Ambele case afișau fizionomia rebarbativă a unor temnițe și fortărețe impenetrabile. Cornelius Hoogworst, un Gobseck medieval, este cel ,,căruia regele Ludovic al XI-lea îi arăta toată încrederea în tranzacțiile financiare pe care vicleana sa politică îl silea să le încheie peste hotare.” (p. 86) Cornelius este un monstru patologic de zgârcenie și viclenie, dar relațiile sale financiare din Gand sau chiar Flandra, din Veneția sau din Orient garantau o alianță posibilă care ar fi unit printr-o alianță de sânge Burgundia la teritoriul regatului Franței. Ludovic al XI-lea îl folosea și sub forma de creditor de încredere. Din cei opt slujitori-ucenici pe care îi avusese Cornelius în Tours, nici unul nu mai trăia în prezent, fiecare murind în urma acuzei de a-și fi furat stăpânul. Populația îl detesta ca pe un magician demonic, considerându-i casa ca un blestem aruncat pe orașul Tours, iar regele însuși îl poreclise ,,torționarul” pentru abilitatea de cămătar și strângător de biruri cu care își obținea banii. Furturile la care fusese supus bătrânul Cornelius se ridicau la peste un milion trei sute de mii de franci. Cărpănosul locuia mai mult ferecat în casă în prezența singulară a surorii sale, o mumie la fel de sinistră în calicie ca fratele ei. Orice urmă de suflet omenesc fusese de mult îngropată sub fruntea jupânului Cornelius. Mai mult decât o caricatură a zgârceniei și foamei de bani, Cornelius e o fantomă feudală a răului satanic. Alături de vecinul sau, contele de Saint-Vallier, Cornelius exprimă un exces compensatoriu: bătrân și fără urmași, finanțistul își concentrează viața imaginară în acumularea reală de avuții pe care nu le mai putea folosi, după cum contele de Saint-Vallier, impotent, găsește satisfacție în ascetismul impus din afară al soției sale. Fiecare se bucură de frustrarea sa – sadismul stă la temelia unor patologii sociale, reciproca fiind la fel de valabilă. Tânărul iubit al contesei se pune la dispoziție ca ucenic sub numele de Philippe Goulenoire, însă în aceeași noapte se strecoară din casa-închisoare a stăpânului Cornelius în casa alăturată a contelui, o colivie cu multe zăbrele, unde își îmbrățișează tandru, printre jurăminte candide, și nimic mai mult, perechea firească a vârstei. În aceeași noapte, Cornelius descoperă alte bunuri furate, un colier de rubine și câteva bijuterii. Falsul ucenic este dus la castelul regal Plessis, unde avea să fie torturat de slujitorul cu ordinea publică Olivier le Daim și de căpitanul gărzii scoțiene, care participaseră la execuția și celorlalți slujitori ai flamandului. Cu această ocazie, Philippe Goulenoire este deconspirat de către gâdele-polițist Tristan ca George d’Estoutville, ,,nepotul marelui-comandant al arbaletierilor”. (p. 106) În acest moment de cotitură al intrigii, contesa de Saint-Vallier intervine la tatăl ei, regele, și îi dezvăluie pricina pentru care George d’Estoutville nu putea să fure obiectele de preț când acesta își petrecuse o bună parte din noapte alături de ea. Regele înțelege că la mijloc zace îngropat un mister. Îl trimite pe contele gelos cu o misiune diplomatică la Veneția, eliberandu-și astfel fiica de un soț aspru și inutil. Ludovic al XI-lea, bolnav și obosit, se afla, totuși, la capăt de drum. ,,Ajuns în al cincizeci și șaptelea an al vieții, Ludovic al XI-lea mai avea să trăiască numai trei ani; în suferințele bolii, începuse a simți apropierea morții. Descotorosit de dușmani, pe cale de a întregi Franța cu toate posesiunile ducilor de Burgundia – datorită căsătoriei delfinului cu Margareta, moștenitoare a casei de Burgundia, unire pusă la cale prin osteneala lui Desquerdes, comandantul trupelor sale în Flandra.” (p. 111) Balzac îi schițează regelui un portret de bătrân luminat, de politican versat și de spirit pus pe șotii în maniera incognito, dar pe față, în care își conducea regatul.

Misterul povestirii consistă din comportamentul inexplicabil al bogatului Cornelius. Morbul avariției îl adusese în asemenea hal de degradare mentală pe flamand încât acesta, noctambul energic pe acoperișul propriei case, se fură pe el însuși depozitându-și prada în locuri pe care nu le mai ținea minte în stare conștientă. Regele, retras în pasivitatea oricărei contemplări superioare, nu este atât de pus pe gânduri de firea viciată, pierdută a slujitorului său, căruia îi indică urmele propriilor pași pe podeaua presărată cu făină din odaia ferecată pe timp de noapte. Sora lui Cornelius moare la aflarea veștii, aproape calcifiindu-se spontan. Fratele ei era criminal în raport cu el însuși și ucigașul moral a opt slugi nevinovate. Dar nici acum slăbiciunea după avuții nu i se potolește, suspectându-se pe el însuși ca pe oricare alt hoț. ,,Torționarul și-a petrecut următoarele zile într-o continuă fierbere. Ca o fiară închisă în cușcă, umbla în lung și-n lat, căutându-și aurul prin toate ungherele casei; îi cerceta crăpăturile, ciocănea pereții, implorând pomii din grădină, temeliile și acoperișurile turnulețelor, pământul și cerul să-i redea comoara.” (p. 128) Asemeni un Tantal modern, înstrăinat de el însuși în posesiunile sale, stăpânul Cornelius își supraviețuiește cu tragism propriei dezumanizări. ,,Ideea cea mai persistentă și cea mai bine materializată dintre toate ideile omenești, ideea prin care omul se reprezintă pe sine creînd în afara lui o ființă absolută, denumită proprietatea, acest demon moral îi înfingea, clipă de clipă, ghearele-i ascuțite în inimă.” (p. 129) Finalul ține de fatum și de chemarea unei dreptăți situată dincolo de planul sensibil: ,,Copleșit de câteva gânduri mai ucigătoare decât toate acelea cărora până atunci le rezistase, își reteză gâtul cu un brici. Moartea lui s-a întâmplat cam odată cu aceea a lui Ludovic al XI-lea – încât casa blestemată fu jefuită, din pod până în pivniță, de popor.” (p. 130) Marie de Sassenage, fosta contesă de Saint-Vallier, naște un viitor rege, pe Francisc Întâiul, dovedind că noblețea se ascunde în acțiuni mult mai sănătoase decât cele ale unui cămătar avar, a unei caracatițe hrănită doar de capital.

O dramă la marginea mării (Studii filozofice – 1834) 

Scrisoarea unui tânăr între douăzeci și doi și douăzeci și opt de ani, pe numele său Louis, către unchiul său funcționează ca prilej pentru relatarea unei istorioare de pe litoralul atlantic al Bretaniei, între Croisic și Batz, nu departe de orășelul Guérande (cf. Béatrix). Louis este înzestrat cu natura predispusă spre impresionabilitate a unui artist reflexiv. De altfel, aspirația sa include crearea unor ,,opere”, de natură literară. Însoțit de iubita sa Pauline, Louis se îmbată de peisajul marin, uscat, nisipos și stâncos al acestui colț liric din Franța. Starea de beatitudine este știrbită de apariția unui pescar zdrențăros, un om al mării breton, naiv și de o sărăcie lucie. Plăpând, trecut de treizeci și cinci de ani, acesta nu are soție, dar îngrijește de un tată bătrân și orb. Înduioșându-i pe cei doi îndrăgostiți, pescarul le vinde un homar și un păianjen de mare cu un franc șaptezeci și cinci, o sumă derizorie, însă, în maniera degajată a unor burghezi, Louis și Pauline se joacă de-a licitația unul cu altul, promițând, în schimb, o sută cincizeci de franci. Pescarul este încântat și, la rugămintea tânărului, se oferă de cicerone pe plaja lungă a Atlanticului. Populația din regiune își ducea zilele într-o sărăcie înfiorătoare, încălzindu-se cu tizic pe timp de iarnă, rezultat din balega uscată de vacă. Pe bucata de nisip dintre Croisic și Batz tinerii bagă de seamă un promontoriu care ascundea o grotă. Aceasta este ocazia oportună ca pescarul cel sărac să le povestească viața Omului cu jurământul, poreclă data unui pustnic retras din lume pe acel vârf pietros, personaj numit Pierre Cambremer, pe care orășenii îl puteau vizita ca pe o curiozitate a naturii bretone. Astăzi, un bătrân uscat, hrănit numai de nepoata sa, Cambremer, mut prin jurământ, tăinuiește un trecut sălbatic și melancolic ca orizontul mării. Căsătorit în tinerețe cu o fată din neamul Brouin, din Guérande, cei doi au un fiu, Jacques. Crescut fără o educație aspră și, din prea multă dragoste părintească, lăsat să facă ce-i poftea inima, Jacques dezvoltă apucături stricate încă din copilărie: crud și bătăuș, apoi hoț și mincinos, Jacques, care nu ajunge nici marinar, nici pescar, nici măcar soldat, sfârșește prin a fura bani din casă la șaptesprezece ani pentru a se distra în localuri rău-famate din Nantes. Chefliu și ușuratic, acesta își face părinții de râs, până ce, într-o providențială zi, sătul de atâta putrefacție sufletească, tatăl său, în văzul mamei, îl urcă pe derbedeu într-o barcă, îi leagă un bolovan de picior și îl azvârle implacabil în apele letale ale oceanului. Nevasta îi moare curând, iar Pierre Cambremer devine eremitul de lângă valurile mării. Pauline și Louis sunt atât de zguduiți încât refuză să îl mai caute cu privirea pe ucigașul propriului fiu. ,,Povestea pescarului a fost tăioasă ca o muchie de cuțit.” (p. 212) Odihna și băile de mare nu-l mai pot desfăta pe Louis, cutremurat de ecoul fioros al unei umanități vitrege ca peisajul magnific, dar golit de blândețe al țărmului oceanic, al valurile prevestind moartea.

Gambara (Studii filozofice – 1837) 

,,Chimistul Balthazar Claes (La Recherche de l’Absolu), pictorul Frenhofer sau muzicianul Gambara, ca și atâtea alte personaje balzaciene, sunt eroii, dar și victimele căutării Absolutului, ai forței nelimitate a gândirii.” (Angela Ion, prefață la Proscrișii și alte povestiri din Comedia umană, Editura Polirom, 1998, p. 16). Într-adevăr, povestirea unui episod din viața artistului italian anonim Paolo Gambara este o altă incursiune cu pretenții metafizice a lui Balzac în lumea suprasensibilă a artei, iar de data aceasta, cea muzicală ocupă primul plan. Acțiunea se înfiripă în cea mai mare parte în ianuarie 1831 la Paris, dar deznodământul are loc exact șase ani mai apoi. Contele Andrea Marcosini este un milanez putred de bogat, chipeș, cu o rentă anuală de două sute de mii de franci, posesor de castele în Croația, care se plictisește de prea multă lâncezeală în capitala luminilor. Privirea acestui faun rasat îi este atrasă de către o femeie îmbrăcată umil care se deplasa pe o stradă rău-famată. Frumoasă, în ciuda aparenței modeste, respectiva doamnă îi stârnește apetitul sexual junelui conte, care pare a fi intrat într-o criză libidinală incontrolabilă. Excitația sa îl duce într-o uliță a prostituatelor. Aici, contele Andrea Marcosini dă peste bucătaria filantropă a unui italian pauper, dar artist în arta lui culinară, il signor Giardini. Acesta oferea mese la prețuri modice unor compatrioți de-ai săi. Coincidența sau nu face ca însuși contele Andrea Marcosini să fie atras ca un magnet tot spre patria sa încă dezbinată. Balzac nu este la prima asociere între Italia ca națiune venerabilă și spiritul artistic înnăscut, între epoca Renașterii și locuitorii moderni ai peninsulei italice. Dincolo de intențiile pământene și maloneste ale lui Andrea Marcosini, contele vădește însușiri vag artistice, după cum se va vedea. După ce-i plătește bucătarului-artist Giardini patruzeci de franci (din care Giardini, creștin și viclean deopotrivă, îi dă înapoi ca rest contravaloarea unei singure porții), masa a câtorva zeci de persoane, contele află ce istorie ascunde femeie care-l magnetizase subit în decursul acelei zile. Numele ei este Marianna Gambara, soție devotată până la sacrificiu suprem muzicianului-vagabond Gambara, născut în Cremona și obligat de împrejurările vitrege ale vieții să își caute un rost și la Paris, după ce Germania și Italia de Nord îl alungaseră prin dezinteresul lor față de un asemenea talent ieșit din comun. Giardini relatează cum cei doi soți ,,trăiesc din pomana brutarului, fiindcă nenorocitul de bărbatu-său nu numai că nu aduce acasă nici un ban, dar irosește tot câștigul neveste-si pe instrumente pe care le modifică, le lungește, le scurtează, la demontează și le remontează până scoate din ele niște sunete de-ți vine să-ți iei lumea în cap; numai atunci este mulțumit.” (p. 221) Doamna Gambara activa de nevoie sub forma de croitoreasă ieftină a femeilor de stradă. Bucătarul Giardini era un patriot care se distra, similar celor mai multi invitați la mesele sale remarcabile, pe seama nebuniei muzicale a domnului Gambara, cu toate că el însuși, în urma tentativelor sale de a reforma arta culinară, ruinase, după propriile spuse, ,,trei restaurante, deschise pe rând la Neapole, la Parma și la Roma.” (p. 221) Căsnicia nefericită a celor doi Gambara este rezumată nu numai din discuția seducătoare pe care contele Marcosini o are cu Marianna Gambara, ci și din descrierea camerei conjugale, care nu lasă loc de dubiu asupra sufletului fiecărui soț, unul fanatizat de monomia muzicii, celălalt căutând dragostea în mijlocul insatisfacției trupești pronunțate prin adorarea talentului domanului Gambara. ,,Ca să nu-l umfle râsul, se feri să privească în direcția unui pat grotesc, pe care năstrușnicul bucătar îl făcuse din corpul unei vechituri de clavecin și privi spre patul Mariannei, un culcuș strâmt, cu o singură saltea, acoperită cu o muselină albă, al cărui aspect îi inspira gânduri triste și dulci totodată.” (p. 240) 

La apariția comesenilor, Paolo Gambara lasă impresia unei personalități ,,care-și înăbușise patimile spre folosul rațiunii care, singură, se maturizase în lupte grele.” (p. 224) Amănuntul comportă semnificația sa expresă dacă ne gândim că Andrea Marcosini, prin contrast, fierbea de o patimă sexuală irațională. Antinomia celor două personaje devine limpede de la primele pagini. Frust spus, dacă am adăuga înca două rânduri cu privire la traiul soților in 1837, povestirea Gambara, în care nu se întâmplă propriu-zis ceva, s-ar încheia aici. Minunăția acestei capodopere balzaciene rezidă în altceva, mai precis în dialogurile-turnir dintre contele Marcosini și artistul Gambara, care simte că trebuie să-și apere opera și destinul damnat în fața unui om de lume, unui dandy înfometat de carnalitatea vieții. Acolo unde Andrea Marcosini apară muzica lui Beethoven, în care întrevede o armată victorioasă de sunete, și critică pe cea a lui Rossini, apreciată ca vulgară și fastidioasă prin banalitate, Gambara argumentează în favoarea rolului istoric al artei muzicale italiene ca predecesoare celei din Germania sau Franța. Moderația lui Gambara, idealist prin natura sa, salvează, totuși, ceea ce nu corespunde cu înclinațiile artei în care el însuși creează și se împlinește. ,,Pledoaria dumnevoastră, care înfierează senzualismul italian, pare a înclina de partea idealismului german, care este o erezie la fel de funestă.” (p. 230)

Dincolo de aceste chestiuni de gust personal, ce fel de artist este Paolo Gambara? De ce alți artiști și auditoriul obișnuit îl resping ca pe un țicnit fantasmagoric? Gambara își elaborează o întreaga armătură teoretică a sunetului muzical, desprinsă dintr-un tratat medieval: muzica este o îmbinare de artă și știință, dominată de ,,o anumită substanță eterată, aflătoare în aer și care ne-ar da muzica după cum ne dă lumina, fenomenele vegetale sau cele animale.” (p. 233) Cunoașterea legilor fizice ale sunetului poate duce, cum nu s-a mai întâmplat până acum, la nașterea unei muzici supreme. Gambara crede că a atins acea știință totală a cunoașterii prin muzică. Posedat de un duh demonic care îl împinge să caute neistovit perfecțiunea, Gambara află în muzică ceea ce alți posedați balzacieni visează prin descoperirea pietrei filosofale și a științei fabricării aurului sau prin pictarea unui tablou divin în cel mai articulat mod cu putință. ,,Numai muzica posedă puterea de a ne face să ne închidem în noi înșine, în vreme ce artele celelalte ne dau plăceri definite.” (p. 234) Gambara compusese deja câteva opere, adunate într-o trilogie romantică: Martirii, Mahomed și Ierusalimul, ,,Dumnezeul Occidentului, cel al Orientului și lupta lor în jurul unui mormânt”. (p. 241) Uimitor este că prin relatarea libretului operei Mahomed, Balzac probează, dacă, realmente, un muzicolog și muzician ar studia indicațiile din paranteze ale romancierului, că fiecarei părți din compoziție îi corespunde gama, ritmul și tonalitatea potrivite emoției intenționate. Probabil că muzica imaginată de Gambara prin intermediul ,,fluxului magnetic al ideilor exprimate” (p. 246) nu are sens și nu ascultă de legile armoniei, însă pesemne că Gambara s-ar apropia de muzicile atonale ale secolului al XX-lea, dovadă că atunci când își interpretează muzica în fața auditoriului, impresia este una dezastruoasă sub raportul esteticii clasice: ,,Nu se află nici urma de idee poetică sau muzicală în năucitoarea cacofonie care tortura auzul: informa compoziție era total străină de principiile armoniei, de cele mai elementare reguli ale muzicii.” (p. 247) Indiferent la această cruntă apreciere, Gambara însuși pare transfigurat: ,,Nu mai încape îndoială că straniile discordante care urlau sub degetele lui îi răsunaseră în auz ca niște armonii cerești.” (Ibidem)

Cu toate acestea, este oare Gambara un impostor, un psihotic incontrolabil? Nicidecum. Inventase până și un ,,instrument care putea înlocui o întreagă orchestră” (p. 249) – panharmonicon. Mai mult de atât, cântând la acest instrument, pe fondul consumării unor pahare de alcool în prealabil, contele Andrea Marcosini este cutremurat de frumusețea dumnezeiască a sunetelor emanate din geniul lui Gambara. O creație imperfectă, ciobită de intemperanța adusă de aburii alcoolici, îi umanizează arta artisului italian, putând astfel să fie absorbită și metabolizată de simple urechi omenești. Gambara, într-o clipă de reflecție lucidă, meditează cu privire la imperfecțiunea artei ca probă a realei ei desăvârșiri. Dialectica pasajului este hegeliană: ,,Adeseori, tocmai perfecțiunea operelor de artă ne oprește să le dezvoltăm. Poate că de aceea schița e preferată tabolului finisat de către cei cărora le place mai mult să desăvârșească în gândul lor opera, decât s-o primească gata terminată.” (p. 250) Indubitabil, mențiunea deja amintită rămâne valabilă pentru interpretul Gambara: ,,Toate mergeau bine atâta vreme cât aburii vinului încălzeau creierului bolnavului.” (p. 252) Medicul și mecena sunt contopiți, fireste, în contele Andrea Marcosini. O ultimă confruntare între aristocrat și artist este cea legată de calitățile compoziționale ale operei germanului Giacomo Meyerbeer, Robert le Diable (1831). Disputa se citește ca o excelentă cronică muzicală pe două voci: Andrea Marcosini șarjează la adresa operei Robert le Diable, culpabilă de a fi nu numai prea încărcată, deci, implicit, greoaie într-un mod căutat, ci și monotonă ca morfologie și nu pur originală ca inspirație, în timp ce Gambara îi scuză aparentele scăderi formale prin puritatea sentimentelor, la care un spirit pedestru și fericit, nici credincios, nici îndrăgostit, precum cel al contelui, nu are cum să aibă acces. Grație lui Meyerbeer, Gambara se recunoaște transportat ,,în frumoasa țară a viselor în care simțim mai adânc, în care universul se desfășoară în proporții gigantice în raport cu omul.” (p. 257) Gambara este un degustător rafinat al operei Robert le Diable. Punctul culminant al încleșterii dintre cei doi melomani este cel în care sufletele lor ies translucid în evidență: Gambara este un om al ideilor pure, al formelor eterne în artă, iar Andrea Marcosini un voluptos ahtiat după o formă de artă care doar trezește în ceilalți noi senzații puternice. Gambara se întreabă retoric dacă studiul de un sfert de secol și cunoașterea limbii cerești prin muzică nu au fost o zădărnicie a vieții sale. Recuperat din beție, totuși, Gambara, metafizicianul frenetic, își retrage votul de încredere acordat operei lui Meyerbeer: ,,Cât despre mizerabila operă la care m-ai dus, m-am gândit bine, e o muzică făcută cu mijloace obișnuite, mormane de note îngrămădite, verba et voces; din drojdia de ambrozie pe care am sorbit-o cu înghițituri mari, emană muzica divină pe care o aud!” (p. 266) Devotat până la automistuire misiunii sale, tot așa cum bucătarul Giardini nu-și părăsește Parisul marilor degustători rafinați, Gambara nu-și lasă în urmă laboratorul muzical.

Răstimp, trec fulgerător cinci ani. Marianna Gambara, sătulă de cei cincisprezece ani de abstinență și lipsuri lângă un soț căsătorit cu muzica, fuge cu contele Andrea Marcosini. Gambara nu dă semne că ar lăsa ceva în urmă. Geniul, dacă există, poate muri într-o rigolă sau într-o gură de canal viermănoasă din piețele vreunui mare oraș, dupa ce în el s-au împachetat legume, fructe, pește, unt și atâtea altele. ,,Astfel, cele trei mari opere despre care vorbea bietul om – dar despre care un fost bucătar napolitan, acum trăind de azi pe mâine, spunea că sunt un morman de prostii – fuseseră împrăștiate prin Paris și distruse de tarabele precupeților. Dar ce-are a face? Se plătise astfel proprietarului pentru chirie și portăreilor pentru osteneala lor.” (p. 267) Însă sfârșitul întâmplării răstoarnă socotelile simple, greșite și murdare ale simțului comun, colecție de erori culese din gunoaiele străzii: Marianna Gambara se întoarce la soțul ei, batjocorită, resemnată, pătată și urâțită, mai prejos decât o târfă (care, cum sugerează Balzac, nu uită să-i trimită bani și soțului ei, atunci când îl știe în nevoie), înșelată de contele milanez, ,,căsătorit cu o dansatoare”. Doamna Gambara se dovedise a fi ,,ca oricare alta” (p. 268). Soții Gambara cerșesc acum la marginea bulevardelor pariziene. Marele Gambara își interpretează magistral dispăruta operă Mahomed, pe care publicul amator o confundă cu Mahomed al doilea al lui Rossini, după care tânjesc, neînchipuindu-și că acest bătrân zdrențăros este poate și el un geniu. Primește bani doar atunci când își face numărul pe jumătate beat, singurul chip în care arta lui place publicului larg și surd. Principesa Massimilla di Varese îi observă pe cei doi Gambara și i se face milă de ei. E pesemne începutul unui alt mecenat, unul, de data aceasta, poate fericit.

Formidabilul Gambara se resignează cu luciditate. Ultima sa reflecție, rezumând biografia nevestei adultere și prietenia trădată a unui destrăbălat, finalmente, tot de rând, e încărcată de amărăciune, dar nu și de deznădejde: ,,Muzica mea e frumoasă; dar când muzica trece de la simțuri la idei nu mai poate fi gustată decât de cei aleși, singurii care pot s-o dezvolte. Nefericirea mea este că am ascultat concertele îngerilor și am crezut că oamenii le pot înțelege. Așa se întâmplă și cu femeile la care iubirea ia forme divine: bărbații nu le mai înțeleg.” (p. 270)

Publicat în Balzaciana | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXII


(Șuanii sau Bretania în 1799 – Scene din viața militară, Editura Eminescu, București, 1971, traducere de H. Grămescu)

(Scene din viața militară – 1829) 

De departe cel mai ambiguu roman din punct de vedere politic, Șuanii înregistrează mutațiile unei epoci, cea a Directoratului pe cale de dispariție și a Consulatului în plină eflorescență de după 18 Brumar (9 noiembrie 1799) al lui Napoleon Bonaparte, perioada de timp în care vechiul se luptă cu noul nu numai în Franța, ci în întreaga Europă centrală, unde ideile revoluționare franceze se vor extinde cu rapiditatea expansiunii militare napoleoniene. Este intervalul în care Revoluția Franceză contaminează manu militari viața politică încă premodernă a numeroase națiuni-stat continentale în formare, care se vor redescoperi aproape mitologic sub forma de entități venerabile și suverane abia în secolul al XIX-lea. Balzac își alege Bretania ca loc de încleștare a forțelor istorice, regiune din nord-vestul Franței în care echivocitatea identitară din epoca feudală marchează cu gravitate dezvoltarea departamentului. Înapoierea materială și sălbăticia – de ce nu?, barbaria – în moravuri a populației îi apropie pe bretoni fie de străbunii gali, fie de un trib barbar anglo-saxon, naufragiat în zorii modernității burgheze. Vandeenii și bretonii nu figurează ca fiind cei mai exemplari dintre francezi, existând dubiul legat de însuși caracterul francez al acestor țărani și păstori hirsuți, înveșmântați în cojoace de capră și cu pălării de vânători pribegi, încălțați în saboți țintuiți și vorbind un aspru dialect local. Întărâtați de superstiții păgâne (frica de fantome e omniprezentă) și toropiți de dragostea pentru Rege și Biserică, șuanii respinseseră atât anul 1789, cât și Secolul Luminilor. De aceea, noul Consul solar, Napoleon Bonaparte, își ia în sarcină îmblânzirea și supunerea politică a regiunii, focar de răzmerițe și lupte de guerilla necontenite încă din primii ani de după Revoluție. Recrutarea obligatorie în armatele republicane, ale ,,albaștrilor”, era o cale aproape sigură dacă nu de stârpire, cel puțin de diminuare a sentimentului de apartenență locală, menifestată de bretoni, convertiți în masă la șuanerie, nume care trimite la sunetul sumbru al cucuvelelor noaptea, simbol al contrarevoluției tenace și taciturne. Întruparea republicanismului și a ofițerului de nădejde în viitoarea Marea Armată imperială este devotatul comandant Hulot, ,,șef de demi-brigadă” acum, viitor mareșal al Franței patru decenii mai târziu (cf. Verișoara Bette). ,,Departamentele Mayenne și Ille-et-Vilaine erau comandate pe-atunci de un ofițer cu veche experiență care, judecând la fața locului oportunitatea măsurilor de luat, încerca să-i smulgă Bretaniei contingentele pretinse, și mai ales pe cel din Fougères, unul din focarele cele mai de temut ale șuaneriei. Nădăjduia că astfel va slăbi forța acestor districte primejdioase.” (p. 20) Garsii sau șuanii nu se predau cu ușurință, cetele de voluntari practicând atacul neanunțat din marginea drumurilor, din șanțuri sau păduri răzlețe, în general cu scopul brigandajului imediat și al victoriei politice pe termen lung. ,,Dar răscoalele din ținuturile bretone nu au avut nimic nobil, și se poate spune cu certitudine că, dacă Vandeea a făcut din tâlhărie un război, Bretania a facut din război o tâlhărie.” (p. 31) Este ceea ce Balzac expune cu lux de amănunte în primele capitole ale romanului.

Comandantul Hulot și trupele sale republicane, din care făceau parte și câțiva foști șuani ,,rechiziționați” și convertiți la cauza superioară a republicii, sunt apariții pozitive, eroice, lucide, luptând pentru o cauză dreaptă și – atât cât se poate ghici din trama unui roman istoric de aventuri – eminamente națională, cea a republicanismului și a cetățeniei universale, desprinsă din trunchiul Revoluției Franceze. Balzac nu se ferește să-i descrie pe albaștrii ca fiind cei superior moral și bravi urmași ai virtuților franceze, cu toate că sensibilitățile sale conștiente de natură politică stau – ca întotdeauna – de partea monarhiei și a marii aristocrații franceze. Șuanii, care sunt respinși de trupele lui Hulot pe dealul Pelerina, dar care revin cu furie spre a jefui o diligență, au aproape aceeași brutalitate frustă în limbaj precum comandatul Hulot cu subalternii săi, deosebirea constând în caracterul pronunțat de cazarmă din vorbirea comică a oșteanului, fără inflexiuni populare, țărănești. O oarecare distanță afectivă față de bretoni aduce aminte de Țăranii, cealaltă frescă socială a populației rurale. Dintre șuanii de rând, câțiva se desprind ca prototipuri ale speciei etnice locale: Marche-à-Terre, un individ brutal și dârz, având aspectul unui cameleon periculos, și Pille-Miche, ambii purtând nume de tipul poreclelor populare, dar comune și în rândurile indienilor nord-americani, cu care oarecum seamănă. Modelul romanelor lui Fenimore Cooper este, după cum s-a observat, prezent în tablourile de bătălie din Șuanii. În episodul în care turgotina este atacată de șuani descoperim că personajele care călătoreau împreună sunt de asemenea străbătute de atitudini pro- sau anti-republicane. Fețele bisericești din regiune susțin din oficiu cauza șuaneriei, demonizând Republica. Până și birjarul, Coupiau, un țăran mai răsărit, pus pe căpătuială, este convins de justețea cauzei vechi, regale. Singurul om al viitorului care se revelază a fi, cel puțin în acest moment, indiferent și indecis politic este un anume negustor și cămătar local, d’Orgemont, care își ascunsese zece mii de franci în bocanci de teama semenilor săi, oricare ar fi aceștia. Acest bogat mic-burghez, cu care ne vom reîntâlni în roman, este de departe cel mai profetic personaj. Atunci când liderul temporar al șuanilor își face apariția, marchizul de Montauran, supranumit ,,Le Gars”, înțelegem că între grupurile de tâlhari la drumul mare din Bretania, adunați și organizați în cadrul șuaneriei, și capetele sale luminate, nobili flămânzi, constrânși să trăiască în exil, ființează o alianță șubredă și temporară, prăpastia dintre clase rămânând una enormă. Le Gars se arată scârbit de meschinăria jafurilor bretone, cu toate că admiră și îngăduie cruzimea acestor haiduci analfabeți, nevoia fățișă și universală de bani desemnând o neîngăduită probă a slăbirii privilegiului de sânge nobiliar. Cine erau conducătorii din umbră, sustinuți complezent de britanici, ai șuanilor? ,,Șefii subalterni străbăteau cele trei regiuni pentru a ridica la răscoală pe toți partizanii monarhiei și pentru a-i determina să se unească, în vederea țelului comun. Urzelile acestea coincideau cu veștile sosite din Vandeea, unde uneltiri asemănătoare tulburau ținutul, sub influența a patru șefi vestiți: abatele de Vernal, conții de Fontaine, de Chatillon și Suzannet. Iar cavalerul de Valois, marchizul d’Esgrignon și Troisville-ii se zicea că sunt similarii lor din departamentul Orne. Șeful vastului plan de operații ce se desfășurau încet, dar într-un chip formidabil, era într-adevăr Le Gars, poreclă pe care șuanii o dăduseră domnului marchiz de Montauran, încă de la debarcarea lui. Observațiile transmise miniștrilor de către Hulot erau exacte din toate punctele de vedere. Autoritatea noului șef venit de peste graniță fusese recunoscută imediat. Marchizul căpătă chiar și asupra șuanilor suficientă influență încât să-i facă să priceapă adevăratul țel al războiului și să-i convingă că excesele de care se făceau vinovați întinau cauza generoasă pe care o îmbrățișaseră. Firea cutezătoare, vitejia, sângele-rece, capacitățile deosebite ale tânărului senior redeșteptau speranțele vrăjmașilor Republicii și înflăcărau atât de puternic cruntul entuziasm din acele ținuturi, încât până și cei mai puțin zeloși cooperau în vederea pregătirii unor evenimente hotărâtoare pentru monarhia doborâtă. Hulot nu primea nici un răspuns la cererile și la rapoartele repetate pe care le tot expedia la Paris. Tăcerea aceasta de necrezut prevestea, fără îndoială, o nouă criză revoluționară.” (p. 77) Dacă Balzac s-ar fi rezumat la tabloul unui amplu conflict politico-miliar, totul brodat pe canavaua istoriei cunoscute, miza nu ar fi atins punctul de incadescență al unei adevărate compoziții literare. De aceea, abia prin personajul central Marie-Nathalie de Verneuil romanul capătă oarecare substanță și mult temperament romantic. Din nou, psihologia aristocrației ajunge să fie cea care are câștig de cauză estetică.

Doamna Marie de Verneuil este, în limbajul comandantului Hulot, o ,,fostă”, misiunea ei, pentru care ar fi urmat să primească trei sute de mii de franci din partea Consulului Napoleon, era de a-l captura pe marchizul de Montauran. Supervizată de un trimis abject, Corentin (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor), al șefului poliției secrete, Joseph Fouché, Marie de Verneuil, spioană republicană, are o ascendență ambiguă moral, chiar contradictorie la prima vedere: descendenta nerecunoscută a ducelui Victor-Amédée de Verneuil și a unei viitoare starețe cu pedigree, Blanche de Casteran, doamna Verneuil, crescută în mijlocul unei vieți luxoase, se vede dezmoștenită de avere într-o bătălie judiciară cu fratele ei de tată, ducele Garspard de Verneuil. În numele bogăției pierdute, aristocrata Marie de Verneuil virează în direcții dezagreabile pentru o nobilă: întâi se spune că este amanta ducelui de Lenoncourt, ceea ce constituie doar o calomnie, mareșalul de Lenoncourt, un bătrân de aproape șaptezeci de ani, fiindu-i numai protector și refuzând-o ca soție, pentru ca apoi tânăra, al cărei atribut central este frumusețea, să se căsătorească cu revoluționarul Danton. Gusturile și instinctele Mariei de Verneuil sunt în continuare aristocratice, dar pasionalitatea excesivă a firii o aproprie de păturile dinamice și în fierbere neîncetată ale Franței republicane: în Marie de Verneuil Balzac îmbină cele două Franțe aflate în plin război civil ca două săbii într-o unică teacă. Demonul care îi va curma într-un fel existența este agentul poliției secrete, Corentin, care era înamorat mai degrabă fizic de ea.

Întâlnirea la hanul Trei mauri din Alençon dintre Montauran și Marie de Verneuil declanșează vibrația intrigii. Montauran, deghizat într-un ofițer de marină care abia terminase Politehnica (nu exista secția de marină la această instituție de ingineri), pretindea a purta numele du Gua Saint-Cyr. Însoțit de o femeie tânără, dar trecută de treizeci și cinci de ani, doamna du Gua, mama lui, du Gua Saint-Cyr se îndrăgostește subit de Marie de Verneuil, sentiment împărtășit de spioana republicii. Hulot, iritat de a nu putea acționa împotriva ordinelor speciale ale poliției secrete, are bănuieli că marchizul de Montauran și o amantă de-a lui șuană se ascund în spatele celor două identități false, dar Marie de Verneuil este cea care îi salvează pe cei doi de la arestul iminent. Galanteria și frumusețea ei naturală o ajută în aceste întreprinderi riscante. Pentru a risipi orice bănuială de trădare, Marie de Verneuil îi invită pe cei doi șuani vestiți în diligența ei, care avea să fie urmată de câteva zeci de albaștri și doi ofițeri. Caleașcă este însoțită din umbră de către optzeci și șapte de șuani, conduși de Marche-à-Terre, despre care aflăm – ca în orice roman stufos de aventuri – că este soțul sau iubitul din trecut al slujnicei doamnei de Verneuil, Francine. Această încrengătură de relații acționează ca un alibi narativ pentru siguranța fizică a cele două virtuale cupluri: la etajul superior între liderul șuanilor și aristocrata spioană, la cel de jos între bruta de Marche-à-Terre, tâlhar pur-sânge și contrarevoluționar de conjunctură, și slujnica care adunase ceva avere din firimiturile de la masa nobilimii descompuse.

Atunci când se înserează, iar marchizul de Montauran se dezvăluise doamnei de Verneuil, care nu pare nici suprinsă, nici speriată în urma aflării adevărului, ca nobil șuan, diligența lor se retrage spre un castel lăturalnic din Bretania. Paza o garantau soldații republicii, însă trupele de șuani clandestini își ascultau în taina nopții conducătorul. Bârlogul șuanilor este reședința marchizului de Montauran, un castel delabrat și sinistru, înconjurat de un decor romantic. În acest loc urma să se desfășoare o întâlnire secretă a nobilimii monarhiste, pe care rebelul de Montauran, în ciuda pericolului, acceptase să o prezideze. În timp ce are loc ședința exilaților de nevoie, soldații republicii, staționați în curte, sunt uciși mișelește de șuani. Căpitanii Merle și Gérard, alegorii ale eroismului postrevoluționar, cad răpuși de ignobilii bandiți bretoni. Aproape simultan, doamna de Verneuil este umilită public de către nobili. Madame du Gua, la rândul ei, fosta amantă a unui anume Charette, dar acum orbită de gelozie, asemenea unui Corentin feminin, îi informase pe cei prezenți de trecutul dubios și de stirpea îndoielnică a celei care se pretindea doamna de Verneuil, aspect pe care unul dintre invitați îl confirmă, spre amuzamentul mârșav al tuturor celor de față. De Verneuil este aproape dezbrăcată în chip umilitor, asemeni unei femei de stradă oarecare, sub ochii înfometați de senzații noi ai bărbaților Vechiului Regim adunați la castel. Însuși iubitul ei, încă nemărturisit, de Montauran se dezice de ea public. În cele din urmă, printr-o întâmplare norocoasă, scapă din reședința întunecată a pretendentului ei și se retrage în republicanul Fougères și jură răzbunare celor care au trădat-o și înjosit-o atât în privința originii ei sociale înalte, cât și în pudoarea ei feminină. Rănită în dragoste, doamna de Verneuil simte că îl va ucide pe tânărul de Montauran.

Un episod premonitoriu din Șuanii este acela în care doamna de Verneuil îl salvează pe cămătarul d’Orgemont de la tortură și, eventual, moarte. Pille-Miche și Marche-à-Terre încercau să extragă informații de la d’Orgemont cu privire la locul în care își ascunsese în casă averea. Șuanii comuni, asemeni celor nobili, sunt mai mult interesați de obținerea de bani decât de eroismul luptei monarhice. De altfel, nobilii șuani probează realism politic în susținerea regelui neîntronat Ludovic al XVIII-lea, de la care se așteaptă la funcții înalte în stat, la retrocedări și rente uriașe atunci când acesta va reveni pe tron. Așteptarea lor mai durează încă șaisprezece ani. Cei mai mulți dintre ei erau îndatorați avarului cămătar d’Orgemont, cel care, în prudența sa maniacală, tipic burgheză, își construise o încăpere secretă unde își clădise pereții interiori din saci cu aur și argint. În ciuda zgârceniei sale comic-patologice, bogatul d’Orgemont supraviețuiește încercărilor, propunându-i, nu lipsit complet de rațiune, doamnei de Verneuil să îl accepte în căsătorie. În acest moment intuim, fără drept de apel, că spioana republicană este, mai presus de orice, o aristocrată mândră, pentru care luxul merită să existe doar dacă acompaniază sentimentele puternice ale unei voințe libere, de dincolo de moarte.

Adăpostită de un șuan onest, Galope-Chopine sau Cibot, și de soția sa, Barbette, domnișoara de Verneuil își țese intriga nebunească. Planul ei de bătaie, mai mult presimțit ca o fatalitate decât gândit la rece, era acela de a pătrunde din nou în tabăra șuanilor și de a-l duce pe marchizul de Montauran în punctul de a fi prins de către Hulot și Corentin. Cu această ocazie, aflăm în final, într-un mod adecvat, cum reușau de fapt aceste bande de țărani răsculați să se opună ani de-a rândul autorității centrale din Paris. Geografia îi ajuta în acest sens, Balzac dovedind o excelență documentare la față locului pentru scrierea romanului. ,,Domnișoara de Verneuil înțelese atunci taina războiului purtat de șuani. Străbătând acele drumuri, putu să aprecieze mai bine starea câmpiilor bretone, care, privite dintr-un unghi îndepărtat, i se păruseră fermecătoare, dar în care trebuia să te afunzi pentru a izbuti să înțelegi atât primejdiile, cât și dificultățile lor de nedescâlcit. Din vremuri imemoriale, în jurul fiecărei proprietăți țăranii au ridicat un mal de pământ, înalt de șase picioare, de formă prismatică, pe culmea căruia cresc castani, stejari și fagi. O asemenea îngrăditură, plantată astfel, se numește haie (haie normandă), iar lungile ramuri ale pomilor care o acoperă, trecând aproape totdeauna peste drum, descriu deasupra acestuia o bolta imensă. Drumurile, îndiguite jalnic de atari dâmburi alcătuite dintr-un sol argilos, se asemuie cu șanțurile de apărare din jurul fortărețelor, iar acolo unde granitul care, în aceste ținuturi, răzbate mai totdeauna la suprafața pământului, nu alcătuiește un fel de pavaj bolovănos, ele devin așa de impracticabile, încât nici cea mai ușoară șaretă nu le poate străbate decât cu ajutorul a două perechi de boi și a doi cai, mărunți, dar, în general, viguroși. Aceste drumuri sunt de obicei atât de mlăștinoase, încât oamenii, vrând-nevrând, au trebuit să stabilească, pentru a putea să treacă de pe o proprietate pe altă, de-a lungul acestor haie, o potecă cu denumirea de rote, care începe și se sfârșește la capetele terenului fiecărei gospodării. Pentru a trece de pe o proprietate pe alta, trebuie, deci, să urci pe culmea acelei haie, folosind o scară cu câteva trepte, care, din pricina umezelii, era de obicei lunecoasă.” (pp. 260-261). În acest peisaj neobișnuit de inospitalier, doamna de Verneuil asistă la o slujbă în natură a șuanilor, care aducea aminte atât de epoca de catacombe a creștinismului timpuriu, cât și de incursiunile cavalerilor cruciați pe pământul sfânt.

Ultima întrunire și ultimul bal ale șuanilor are loc în localitatea cu nume englezesc Saint-James, locul de destinație al doamnei de Verneuil, îmbrăcată în moda pariziană a zilei, inspirată din veșmintele anticilor elini și romani. Prezența ei răpește atenția audienței: de la prelați famelici după bogate parohii și demnități romano-catolice până la doamna du Gua, care regreta că nu o împușcase la timp pe rivala ei, întreaga nobilime recunoaște în doamna de Verneuil farmecul aristocrației genuine. Trecutul ei era reabilitat de o discuție anterioară, pe care o purtase în alcovului ei personal, cu domnul conte de Bauvan, care, după ce o denigrase pe nedrept, îi jurase credință, exprimându-și chiar intenții mai serioase decât stima unui nobil pentru altul de aceeași stirpe. Domnul conte de Bauvan fusese salvat din ghearele morții de către doamna de Verneuil. Cu toate acestea, războiul civil continua neabătut ca o ploaie de toamnă. Marie de Verneuil își așteaptă iubitul, pe marchizul de Montauran, într-o casă ferită, nemaiștiind dacă să-l trădeze sau nu, sa-l pedepsească sau să-l ierte. Corentin își exprimă dorința de a fugi cu ea, dincolo de rolul său diplomatic și de fidelitatea circumstanțială față de Republică. Caracterul mizerabil al poliției secrete este dat în vileag și aici. Forțele albaștrilor sunt răspândite în jurul casei de rendez-vous. Dorința de răzbunare a comandantului Hulot, ai cărui camarazi fuseseră măcelăriți la castel, nu are margini. De cealaltă parte, șuanii își însoțesc comandantul îndrăgostit, care, îmbrăcat în hainele unui țăran breton ordinar, reușește să se strecoare până la locul de întâlnire. În acest ansamblu general de întâmplări neverosimile prin amploarea conflictului și a aventurii sentimentale imaginate, Balzac introduce un intermezzo tulburător. Barbette Cibot dezvăluie din greșeala lui Hulot și albaștrilor casa în care se ascundea iubita garsului, adică a marchizul de Montauran. Marche-à-Terre și Pille-Miche, vărul lui Cibot sau Galope-Chopin, îl pedepsesc pe acesta decapitându-l în propria casă, sub bănuiala de a fi trădat pentru bani cauza șuaneriei. Văduva Cibot își îndeamnă băiatul de nici zece ani să răzbune moartea nedreaptă a tatălui prin pactizarea cu albaștrii. Pille-Miche va muri mai târziu pe eșafod, însă Marche-à-Terre ajunge un respectabil comerciant de vite nici trei decenii mai târziu. Sălbăticia teroristă a șuanilor izvorăște din cruzimea țărănimii bretone, profund amorale, Balzac menținând o distanță sceptică față de aceste creaturi ale evului mediu întunecat și ale pământului clisos.

Deznodământul romanului e în căutare unui senzațional melodramatic, întunecat și sublim în același timp, pe care narațiunea îl pierde în prezent, presupunând că a fost convingător vreodată: Corentin, înveninat de gelozie, îi trimite un bilețel mincinos doamnei de Verneuil, semnat de marchizul de Montauran către doamna du Gua, din care reieșea că liderul șuanilor părășește Franța și fuge în Anglia și o dă astfel uitării pe republicana fără onoare Marie de Verneuil pentru iapa lui Charette. Doamna de Verneuil se încrede în conținutul misivei și pofta ei de vendetă reizbucnește. Hulot e informat să se pregătească să-l captureze, viu sau mort, pe marchizul Alphonse de Montauran, acest nobil sălbăticit care, spre deosebire de doamna de Verneuil, nu se bucurase de educația completă a unui curtean de la Versailles. Atunci când, în cele din urmă, prin ceața nopții bretone, marchizul de Montauran își face apariția, acesta pusese la cale o nuntă sui generis în căsuța lor de revedere. Seniorul de Bauvan le era martor, iar abatele de Gudin preot. După consumarea slujbei de căsătorie, cei doi miri, care își recunosc unul altuia dragostea, realizează că se afla într-un pericol de moarte și că prima lor zi de fericire deplină coincide cu cea din urmă – ,,o zi fără nici un mâine”. Amândoi se prăbușesc împușcați de armele neiertătoare ale republicanilor. Doamna de Verneuil se îmbrăcase în haine de șuan, încercând să se deghizeze salvator în rolul iubitului ei, iar marchizul de Montauran încercase în zadar să fugă luptându-se curajos: amândoi morții cad răpuși de marșul inexorabil al istoriei, noblețea confirmându-se prin propria ei suprimare. Șuanii este romanul aristocrației active care, neputând să trăiască conform misiunii sale ontologice, merită doar să dispară, travaliul ei războinic spre amurg captând imaginația artistică a unui devotat monarhist, legitimistul ambivalent Balzac.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXI


(Crinul din vale, traducere de Lucia Demetrius, Editura pentru Literatură Universală, București, 1967)

(Scene din viața rurală – 1836)

Publicat în 1835, Crinul din vale deține șlefuirea unei pietre semiprețioase din arsenalul romantismului clasic: sentimente încinse de un patetism indelebil, un cadru medieval convențional (împrejurimile castelului Azay-le-Rideau din inima Turenei), dar și forma intimă a unui roman epistolar (în realitate e vorba de două scrisori disproporționate ca dimensiuni și substanță internă: mărturisirea cuceritoare a contelui Félix-Amédée de Vandenesse și refuzul, de doar câteva pagini, al doamnei contese Natalie de Manerville – personaj central și prototip al unui anume egoism feminin nobil în Contractul de căsătorie).  Félix de Vandenesse e cel despre care, relatând totul, tragem cele mai multe învățăminte, în măsura în care veridicitatea sa realmente convinge cititorul: la suprafață, Félix este aidoma lui Louis Lambert (deci, până la un punct, Balzac însuși) născut în Tours în 1794, pentru ca apoi să urmeze colegiul oratorienilor din Pontlevoy, iar la vârsta de cincisprezece ani să studieze la Paris la liceul Charlemagne, unde supraveghetor îi este un anume Lepître, un soi de bancher cărpănos al tânărului nefamiliarizat cu funcțiile creditului, iar ca la nici douazeci de ani să se înscrie pentru studii în drept, domeniul unor nobili scăpătați cu năzuințe de mărire socială de felul unui Rastignac. În adâncime, însă, Félix de Vandenesse dezvoltă o serie de complexe psihologice care îl vor marca traumatic mai târziu: în primul rând, lipsa de afecțiune a părinților, mai ales a mamei, îi declanșeaza o serie de frustrări care se vor concentra într-o pasiune criptoincestuoasă în prima sa tinerețe, pentru ca, în al doilea rând, privațiunile materiale mai mult imaginare la care îl supun părinții – distanți, sobri și reci – să provoace în Félix de Vandenesse o reacție intensă de orgoliu rănit, dublat de un sentiment de inferioritate revanșard, de manifestare nedisimulată a unei voințe de putere robuste. Félix de Vandenesse se autopercepe ca un vlăstar aristocratic de mare calibru, dar, printr-o nefericită preferință a protectorilor săi biologici pentru fratele mai mare, Charles, Félix de Vandenesse este cel care primește nu numai cea mai puțină atenție din familie, ci și sumele cele mai mici de bani, ceea ce îl menține într-o stare nefavorabilă de umilință și de înjosire față de ceilalți băieți și adolescenți de origine tot nobilă. Faptul de a nu avea acces pe cale naturală (cutumele sociale sunt naturalizate) la sursele plăcerii produce o suferință în sine, care, la rândul ei, se delimitează ca o degrevare de la un răsfăț de clasă, de la satisfacerea unui capriciu constitutiv – fenomen nefiresc pentru firea aristocratului. Educația lui Félix de Vandenesse este una contradictorie: pe de o parte, în plan mundan, ne confruntăm cu permisiunea de drept la bunuri și servicii de cel mai înalt nivel, pe de altă parte abstinența de facto impusă de un cod al onoarei și ierarhiei nobiliare desuet, mediat de cerințele severe de practicant al romano-catolicismului, de la care tânărul nu numai că nu se abate, dar îl interiorizează zelos până la identificare cu el. Interdicțiile profane și sacre cu care se confruntă Félix de Vandenesse risca să fie arucante în aer de poftele sale sexuale, ivite odată cu vârsta contagioasă a adolescenței. Apariția angelică a mamei în calea tânărului viconte atunci când acesta, alături de colegii săi de școală, plănuise să facă o vizită în stabilimentele de plăceri interzise de la Palais-Royale, joacă rolul izbucnirii unei stari nevrotice în psihicul hormonal și deja dereglat în străfunduri al bietului Félix de Vandenesse.

Sufletul sau frumos va căuta o ieșire salvatoare din ghemul de contradicții lăuntrice în care era prins. Inteligența și o oarecare cultură clasică îl ajutau în acest sens, dar ceea ce îi statea în cale era naivitatea sa în relațiile sociale. Participând la un bal dat în cinstea ducelui d’Angoulême la Tours, marcând revenirea dinastiei Bourbonilor pe tronul Franței, Félix de Vandenesse trece printr-o violentă criză erotică, sărutând umerii unei necunoscute, Henriette de Mortsauf. ,,Ochii mi-au fost izbiți deodată de niște umeri albi, rotunzi, de care aș fi vrut să mă pot lipi, niște umeri trandifirii, care păreau să se fi îmbujorat ca și cum ar fi fost dezgoliți pentru prima oară, niște umeri pudici care aveau un suflet, și a căror piele netedă strălucea sub lumina ca mătasea. Umerii aceștia erau despărțiți de o dungă, de-a lungul căreia privirea mea a lunecat, mai îndrăzneață decât mâna. M-am ridicat, fremătând, să-i văd corsajul și am fost uluit, fermecat de sânii acoperiți cast cu un voal, dar ale căror globuri de azur, de o desăvârșită rotunzime, erau culcate delicat în valuri de dantelă. Cele mai mici amănunte ale acestui cap au fost pentru mine o ademenire care mi-au trezit întreaga făptură la plăceri nesfârșite: strălucirea părului lins deasupra unui gât catifelat ca acela al unei fetițe, liniile albe lăsate de pieptene și pe care imaginația mea s-a pornit ca pe niște poteci răcoroase, toate m-au făcut să-mi pierd cumpătul. După ce m-am asigurat că nu ma vede nimeni, m-am repezit la spatele acela ca un copil care se aruncă la sânul maică-si, și am început să-mi plimb capul pe el, sărutându-i umerii cu sete. Femeia a scos un țipăt pătrunzător, care nu s-a auzit din pricina muzicii (…).” (p. 22) Tentativa de seducție pare să fi eșuat, dacă doamna de Mortsauf l-ar fi văzut pentru prima și ultima oară în viață pe îndrăznețul Félix de Vandenesse. Botezul iubirii fizice pentru Félix, redat ca un exercițiu de fantezie venerica în scena de mai sus, coincide cu punctul de apropiere fizică maximă de doamna de Mortsauf. Din acest moment până la finalul romanului, Félix de Vandenesse construiește un admirabil discurs despre iubire, dar acesta nu va fi niciodată înfăptuit cu cea pe care pretinde a o iubi. Precum Rousseau în reveriile sale solitare în natura sălbatică, Félix de Vandenesse călătorește prin împrejurimile orașului Tours, unde fantasmele sale se pot îngemăna în voie cu impresiile puternice pe care le lasă asupra sufletului sensibil peisajul din Turena. Cu această ocazie, Félix de Vandenesse i se revelează casa din Clochegourd, parte din moșia familiei Mortsauf. Desigur că în Crinul din vale conștiința de sine a aristocrației este, spre deosebire de alte romane, la superlativ: opulența și calitatea superioară a trăirilor se concentrează în împlinirea prin iubire sau, mai adecvat spus, în ratarea sublimă a idealului iubirii, care asigură măcar o parte din prestigiul spiritual al nobilimii franceze. Doamna de Mortsauf este mai în vârstă cu nouă ani decât exuberantul Félix de Vandenesse. Căsătorită cu contele de Mortsauf, aceasta are doi copii și o experiență de viață care nu îl meține la distanță pe Félix, ci, dimpotrivă, îl atrage cu mai multă forță spre contesa sa, matură, maternă și ispititoare în același timp. Félix de Vandenesse, oedipian întârziat, încearcă să capete din partea doamnei de Mortsauf afecțiunea destinată, în condiții obișnuite, unui copil, deși vârsta și înclinațiile sale trupești sunt cele ale unui bărbat plin de vigoare. Clochegourde este ,,o casă frumoasă care îi aparține contelui de Mortsauf, reprezentantul unei familii istorice din Turena, a cărei ascensiune începe din vremea lui Ludovic al IX-lea și al cărei nume arată întâmplarea căreia această familie îi datorează blazonul și faima ei. Coboară dintr-un om care a scăpat de spânzurătoare. Așa că familia Mortsauf are pe blazon, pe fond aurit, în mijloc, crucea neagră cu brațele de două ori îndoite la capete, iar în plin centru o floare de crin din aur, cu tulpina retezată și deviza: Domnul mântuiască-l pe rege, stăpânul nostru. Contele a venit să se stabilească pe această moșie, când s-a întors din emigrație. Moșia asta îi aparține soției lui, o domnișoară de Lenoncourt, din casa Lenoncourt-Givry, care e pe cale a se stinge. Doamna de Mortsauf e singură la părinți. Puțina avere pe care o au contrastează atât de ciudat cu strălucirea numelor lor, încât soții, din orgoliu sau de nevoie, stau întotdeauna la Clochegourde și nu văd pe nimeni. Până acum, singurătatea le putea fi justificată prin devotamentul pe care îl au pentru Bourboni. Mă îndoiesc însă că întoarcerea regelui le va schimba felul de viață.” (pp. 27-28) Ca stâlpi ai aristocrației emigrate prin domnul de Mortsauf, un ins la patruzeci de ani, dar îmbătrânit timpuriu și ruinat moral pe deplin de anii duri ai exilului, și ai celei stabile, realiste, lucide prin doamna de Mortsauf, familia de Mortsauf se zbate sub un fatum istoric: timpurile gloriei și măreției aristocratice sunt la apus, în pofida faptului că marea burghezie se metisează cu vechea nobilime, acordând un plus de viață – neînsemnat la scara secolelor – unei aristocrații (semi)epuizate. De altfel, domnul de Chessel, un burghez avut, rușinat de originile sale sociale umile și care preluase, din parvenitism specific francez, numele de familie al nevestei sale, provenită din mica nobilime, este cel care-l introduce pe distinsul aristocrat Félix de Vandenesse în casa doamnei de Mortsauf. Între de Chessel, în ascensiune, și de Mortsauf, la amurg, se deruleaza, ca în cele mai multe scene balzaciene, un conflict economic și politic în regiune, balanța echilibrându-se, dar nu pentru mult timp, între cele două clase sociale dominante până în jurul anului 1830.

Félix de Vandenesse este recunoscut și acceptat de doamna de Mortsauf, jocul manierelor studiate și educația aristocratica comună sudându-le relația de prietenie, în spatele căreia se află pasiunea amoroasă a lui Félix și grația aparent condescendentă, maternă a doamnei de Mortsauf. Halucinațiile erotice ale tânărului vinconte nu încetează nici în prima seară în care cei doi se revăd, simbolistica detaliilor trădând o imperioasă nevoie sexuală: ,,Mi-era frică să nu-mi surprindă ochii ațintiți asupra umerilor ei, pe care îi sărutasem atât de aprins. Teama asta ațâța tentația, cădeam pradă ei, îi priveam! Privirea mea sfâșia stofa, vedeam în minte mica pată de unde purcede dunga frumoasă care îi împarte spatele, o gâză pierdută în lapte, care de atunci, de la bal, strălucea necontenit în acel intuneric în care parcă se prelinge somnul tinerilor a căror imaginație e aprinsă și a căror viață e castă.” (p. 33) Domnul de Mortsauf e portretizat ca un spirit înăcrit, ursuz, meschin în orgoliu, neputincios, ranchiunos, incapabil să administreze moșia cum se cuvine, incult, fantezist și reacționar, în fine, expresia becisniciei maladive a vechii aristocrații. Adept al celor mai triviale reproșuri față de nevasta lui, domnul de Mortsauf se bucură ca un copil atunci cand îl învinge la table pe Félix, obligat de cerințele iubirii să-i tolereze asprimea impotentă, picând în gol, vană și vidă a fostului exilat. Félix este întâi cuprins de ,,ură și frică” la vedera domnului de Mortsauf, dar starea de gelozie fierbinte piere cu timpul. Nici odraslele sale nu sunt mai reușite: Jacques este un băiețel veșnic bolnăvior (va muri de tuberculoză la vârsta adolescenței tarzii) și Madeleine, suma defectelor ambilor părinți (încăpățânarea mamei dublată de maliția pustiitoare a tatălui), fiica fragilă care va dezvolta în deznodământul romanului o antipatie instinctuală pentru Félix. Cei doi copii sunt rezultatul unei iubirii ratate dintre o femeie tânără, catolică ferventă prin simțire și creștere, dar aristocratică până la sacrificiul final, și un bătrân oștean epuizat de defectele sale constitutive. Pe deasupra, relațiile sexuale dintre cei doi soți fuseseră sistate de ani buni, înăbușind furii conjugale și creând resentimente suplimentare într-o căsnicie, oricum, nefericită. Ieșirea din starea de scăpătare aristocratică va constitui principala preocupare a doamnei Mortsauf. Copiii ei sunt vegheați cu datoria și abnegația tipice unei burgheze austere, dar ambițioase, desi inima-i rămâne aristocratică. Aura de soție sacrificată în numele datoriei creștine trezește simțurile lui Félix în modalități stranii și, la limită, blasfematoare. ,,Ascultând-o, mi se părea că harpa lui Iov, din care scosesem și eu acorduri fantastice, era înfiorată acum de niște degete creștine, cărora le răspundeau cântând bocetele Preacuratei la piciorul crucii.” (p. 67) Doamna de Mortsauf îl tratează superior și matern-calin pe Félix, dar numele de dragoste ,,Henriette” o încântă în secret. Ea rămâne ,,Blanche” pentru stăpânul întunecat al casei. În calitate de mamă și aristocrată, doamna de Mortsauf are grijă ca Félix, care îi jurase o fidelitate cavalerească, să devină nu numai un sprijin pentru familia ei, ci și un tânăr cu o carieră strălucită în primii ani ai Restaurației. Prin intermediul mamei ei, abila doamnă ducesă de Lenoncourt, Félix urcă rapid pe treptele societății, după cum vom vedea. Dragostea lui se sintetizează în câteva buchete de flori splendide, culese de pe câmpiile incendiate de culori ale Turenei. Planurile burgheze ale doamnei de Mortsauf sunt cele ale unui latifundiar britanic, orientat spre sporirea proprietăților și a acumulării de capital. ,,Îmi spunea că e sigură de izbândă. Avea să se stabilească un mijloc de transport de la Tours la Chinon, întreprins de un om activ, de un surugiu, văr cu Manette [servitoarea doamnei Mortsauf, n.m.], care voia să aibă o fermă mare pe șosea. Avea o familie numeroasă: fiul lui cel mare se va ocupa de trăsuri, al doilea de căruțe. Tatăl, stabilit pe șosea, la Rabelaye, una dintre fermele de închiriat, situată în centru, putea să vegheze asupra schimbului de cai la popas și să cultive bine ogoarele, îngrășându-le cu bălegarul din grajdurile lui. Unul dintre cei patru fermieri angajați, un om cinstit, inteligent, activ, și care înțelegea avantajele noii metode de lucrare a pământului, voia de pe acum să închirieze cealaltă ferma, Baude, cea care se găsea la doi pași de Clochegourde. În ceea ce privește Cassin și Rhétorière, erau de pe acum cele mai bune pământuri din regiune. Odată ce fermele ar fi fost clădite și culturile ar fi ajuns la o dezvoltare deplină, era destul să fie afișate la Tours. În doi ani, Clochegourde va avea o rentă cam de optzeci de mii de franci. Gravelotte, acea fermă de pe Maine, găsită de domnul de Mortsauf, era luată cu șapte mii de franci pe nouă ani. Pensia de mareșal era de patru mii de franci. Dacă toate aceste venituri nu erau încă o avere, ele dădeau totuși o bunăstare adevărată. Mai târziu, alte îmbunătățiri aveau să-i îngăduie poate să se ducă într-o zi la Paris, ca să supravegheze educația lui Jacques. Poate peste doi ani, când sănătatea presupusului moștenitor era să fie întărită.” (pp. 102-103) Aproape fiecare din aceste socoteli va fi confirmată cu amănunte suplimentare câteva zeci de pagini în aval. Planurile de recăpătare a vechii splendori nobiliare îl includeau pe panoplie și pe Félix de Vandenesse, descins în lumea saloanelor pariziene prin sprijinul doamnei de Lenoncourt. Scrisoare doamnei de Mortsauf către ,,fiul” Félix-Amédée de Vandenesse abundă în sfaturi de om de lume, interesul material – adesea cinic până și în conștiința ,,Henriettei” – temperând conduita de clasă, în care un anume patriarhalism aristocratic predomină. Nobilul are în sarcina sa administrarea înțeleaptă a tuturor intereselor sociale, datoria sa înspre realizarea unei armonii în lumea de jos provenind din stirpea sa aleasă și din conștientizarea unei vechimi garantate de Providență. Utopia retrogradă a doamnei de Mortsauf e tivită de spiritul de prudență și viclenie în raporturile cu cei mari și puternici pe care doar decăderea nobilimii îl implică. Noblețea, totuși, obligă – în această alăturare clasică de cuvinte se zămilește ethosul celor superiori. Félix-Amédée de Vandenesse îl servește nemijlocit pe rege ca secretar, dar și de om căruia i se pot încredința secrete și misiuni diplomatice. Bogăția și faima îi definesc parcursul meteoric. Inima sa este, însă, încrustată în arborii seculari ai Turenei, unde nefericita Henriette îi mărturisește drama vieții sale intime printr-o scrisoare postumă, dar îi și recunoaște prin semne și vorbe echivoce dragostea ascunsă, nutrită din înclinație înnăscută și atracție deplină. Decorul de mare proprietate feudală împlinită, catolicismul practicat cu o fervoare erotică, orgoliul de rasă a devotatei doamne de Mortsauf exhală un parfum de ev mediu aurit. Abia când contele de Mortsauf, căruia ambii îndrăgostiți îi doresc în subconștient moartea timpurie fără să și-o recunoască, altfel, unul altuia, cade la pat, bolnav vreme de aproape două luni istovitoare, cei doi își ispășesc gândul păcătos prin penitența infirmierului spășit. Printr-un miracol, după o veghe neîntreruptă zi și noapte, contele își revine în puteri. E, totuși, prea târziu: Félix-Amédée de Vandenesse își cere drepturile de amorez tânăr. Îndată ce doamna de Mortsauf îl refuză, acesta pleacă înapoi la Paris, unde își reia rangul și înaltele sarcini de stat.

Amurgul și prăbușirea vin împreună curând: Félix de Vandenesse începe o relație de dragoste cu lady Dudley, pasională în patimi, dar rece, mecanică și indiferentă în spirit (trăsătură de caracter conotată cu cicatricele sufletești lăsate de spiritul protestant), captând întreaga atenție a lumii bune pariziene. Cu toate că Félix-Amédée de Vandenesse continuă s-o adore de Henriette din inima pronviciei franceze, crinul regal din vale, aventura sa cu animalul de rasă venit de peste Canalul Mânecii va ajunge la urechile nemărturisitei în amor, doamna de Mortsauf. Scuza tânărului Félix este previzibilă și naturală în orgoliul său seniorial, chiar dacă nu întru totul conformă practicilor romano-catolice recepte: ,,O dragoste lipsită de o împlinire fizică se sprijină pe însăși exasperarea dorințelor. Apoi vine o clipă în care totul e suferință în noi, cei care nu semănăm defel cu dumneata. Avem o putere de care nu ne putem lipsi fără primejdia de a nu mai fi bărbați. Sufletul, lipsit de hrana care să-l alimenteze, se mistuie pe el însuși, simte o sleire care nu e moarte, dar care o precede. Firea nu poate fi înșelată îndelung. La cel mai mic accident se trezește cu o energie care seamănă cu nebunia. Nu, n-am iubit, dar nu mi-a fost sete în mijlocul pustiului.” (p. 196) Atunci când are loc întâlnirea celor doi, doamna de Mortsauf fierbe de gelozie și amărăciune, întregul ei sacrificiu în dragoste consumând-o de furie și mâhnire. Lady Dudley, a cărei vanitate rănită simula un alt tip de gelozie (invidia de clasă este starea de spirit trăită), nu se afla departe de Clochegourd, așteptându-l pe Félix să dea un semn de viață. Félix-Amédée de Vandenesse este alungat și somat să renunțe la doamna de Mortsauf, această Niobe și Didona creștine, de a cărei dragoste explozivă aflăm abia acum. Finalul își face efectul resimțit ca o otravă lentă: Henriette, roasă pe dinăuntru de sentimentul acut al trădării, va muri în scurt timp de o boală necruțătoare, dar fără o cauză aparentă (se poate, cu riscul unei ipoteze hazardate, ca domnul de Mortsauf să se fi ales cu un sifilis netratat din peripețiile sale prin Europa meridională – de aici, starea fizica deplorabilă a progeniturii sale), la doar treizeci și cinci de ani, ea, care nu a fugit să se întâlnească ,,cu cineva într-o landă”, aluzie la alegerea carnală trecătoare a mândrului Félix. Nici neamul ei nu va continua să calce pe o poteca a destinului tocmai fericită: Jacques, fiul cel mare, lasă de înțeles, prin tusea sa hemoptoică, că se va stinge curând, domnul de Mortsauf aduce din ce în ce mai mult cu o stafie ambulantă, iar Madeleine îl va detesta în veci pe Félix, rupând orice legătură cu călăul moral al mamei sale. Félix-Amédée de Vandenesse este neconsolat, lady Dudley revenind la familia ei de drept din Anglia, între copii și soț, iar moartea celei mai iubite dintre femei îl văduvește de speranțe, dar îi asigură suficiente amintiri la care să mediteze sumbru în singurătate, asemeni unui Cavaler al Tristei Figuri. Calitatea sinucigașă a aristocrației nedegenerate fizic și moral se afimă încă o dată în veacul al XIX-lea. Natalie de Manerville îl refuză pe Félix-Amédée de Vandenesse dupa această istorisire-roman: realistă și perfidă în toate ca doamnele din secolul al XVIII-lea, Natalie observă în firea romantică și descentrată a lui Félix o iubire de sine și un egotism pe care ea însăși nu le poate nici satisface, nici suporta, recunoscându-se ca altceva decât cele două jumătăți incongruente și incoerente ale animei strălucitului nobil din familia de Vandenesse.

 

Publicat în Balzaciana | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Pe culmile paranoiei


Anii urii (Editura Humanitas, 2019) este a doua colecție de articole cotidiene a eseistului Horia-Roman Patapievici după Politice, volum datând până la virgulă din tulburii ani 1990-2000. Din cele cinci sute de pagini ale Anilor urii, aproximativ patru cincimi sunt formate din articolele propriu-zise, emendate minimal sau publicate în întregime abia astăzi, articole care au văzut lumina tiparului între 2006 și 2010 în ziarul Evenimentul zilei. Din păcate, calitatea opinilor de presă ale lui H.-R. Patapievici nu numai că nu a cunoscut un progres stilistic sau o flexibilizare ideologică față de mijlocului anilor ’90 ai secolului trecut, ci, din contra, se poate constata chiar o încremenire în proiect și o încrâncenare în fixații de tot soiul, chestiuni în cele din urmă firești după împlinirea anumitei vârste, când firea omului nu caută să se mai schimbe în vreun fel anume.

La ce ne referim? Întâi de toate, cvasimajoritatea textelor adunate în Anii urii constau din două monomanii interpretative: prima se referă nemijlocit la moralizarea excesivă, realizată pe un ton de Casandră autohtonă, a vieții publice românești. Românii sunt, din nou, redați în tușe groase ca un popor tarat, de nevertebrate moral sau, concesiv, ca fiind completamente imprevizibili în comportamentul lor cetățenesc. Cultura locului și obiceiurile domestice românești se fac vinovate de promiscuitate la orice nivel și de submediocritate globală. Judecata e aplicată paușal, Horia-Roman Patapievici considerând că România nu are o societate formată din clase sau grupuri sociale cu interese și perspective asupra vieții diferite. În genere, românii formează o cultură publică (națională?) inferioară, după cum știm deja de la Caragiale, Cioran sau Rădulescu-Motru citire, iar răul acesta are rădăcini deopotrivă ontologice și istorice. Despre dogme numai de bine, dacă se poate spune așa. Analiza cu mijloacele științelor sociale actuale nu e recognoscibilă la Horia-Roman Patapievici, analfabet din punct de vedere al cunoașterii sociologice sau economice, obișnuite în alte părți, mai luminate, ale continentului. A doua obsesie a eseistului e ceva mai contemporană și cu un substrat mai ușor de verificat și, eventual, cântărit critic: Horia-Roman Patapievici pune apăsat degetul nu pe ,,complexul militaro-industrial” românesc, care, de altminteri, nici nu există, ci pe cel ,,oligarho-mediatic” dezvoltat după anul 2004 în România. Patapievici susține că în România o mână de oameni bogați, a căror avere constă din devalizarea bugetului de stat sau din afaceri oneroase cu același aparat politic, formează un soi de clică, de elită inenarabilă care, împreună cu patronii unor trusturi media (e curios că Patapievici vede o alianță între două morfologii sociale ale tranziției care se reduc în fond la una: capitalistul mare și mijlociu român de după 1989), instigă poporul la ură și subminează democrația. Scenariul pe care îl creionează Patapievici este al unei Rusii în miniatură plasată la gurile Dunării, cu toate că Rusia nu convinge pe nimeni, totuși, ca o Românie în mare. Prin urmare, România nu este o semicolonie occidentală în care majoritatea capitalului financiar sau productiv e deținut de companii neromânești, iar forța de muncă activă, atunci când nu migrează, e plătită la limita subzistenței, cum se întâmplă, ci, dimpotrivă, poate fi oricând, prin asociere cultural-politică, o gubernie rusească, iar acest fenomen are cauze locale, de tranziție postcomunistă. Curios cum cele mai sărace județe din România, unde s-au înregistrat milioane de imigranți în ultimele decenii și un PIB de stepă mongolă, au dat naștere unui baronet (PSD, normal) care e în stare să schimbe traiectoria geopolitică a țării și, de ce nu?, a continentului. Horia-Roman Patapievici nu susține pe față această posibilitate funestă, dar teama care vibrează în producțiile sale de articlier este exact aceasta. Vin rușii! Vin rușii! Misiunea noastră este a priori occidentală ș.a.m.d. Faptul că presa noastră se găsește în mâinile unor patroni cu interese de grup sau individuale fluctuante sau că fiecare post de televiziune face politică de partid cu mijloace de tabloid nu e o chestiune specific românească: în Italia, Spania și până și în Statele Unite ale Americii, big media, în continuu proces de degradare intelectuală (expresia character assassination spune totul cu privire la originea ei), este rezultatul unor grupuri politico-economice rivale de decenii bune. Horia-Roman Patapievici refuză cu obstinație să constate similitudini dezarmante și nici nu recunoaște că mogulii media sprijină câte un partid (în locul altuia și nu întotdeauna pe același) la fiecare ciclu electoral: nu, pentru Horia-Roman Patapievici, toată mass media românească (ceea ce este, din punct de vedere al faptelor, un fals, având în vedere că au existat și moguli media apropiați de Traian Băsescu și partidul său fanion, PDL) a strâns rândurile împotriva unui mediocru șef de stat între 2004-2014, Traian Băsescu. Ce reprezintă acest om politic pentru Horia-Roman Patapievici? Cumva acel politician multimilionar acuzat de fraudă, nepotism și colaborare cu Securitatea (sau ca ofițer cu rang înalt în poliția politică ante-1989)? Este acel președinte al cărui frate încasa sute de mii de euro din colaborarea și protejarea în justiție a lumii interlope, până la încarcerarea aceleiași rude de sânge? Este acel politician cu un limbaj la fel de violent și obscen ca al unui baron PSD oarecare? Nicidecum. El este cel mai atacat și mai hulit politician român (inclusiv de unii intelectuali de la o revistă culturală bucureșteană antipatică domnului Patapievici), cel care a condamnat comunismul în plenul Parlamentului în decembrie 2006 și a plasat România pe coordonate euroatlantice (preaderarea României la UE și NATO provine, însă, de dinainte de 2004). Este acel om politic ,,omenos” care nu a lansat în public o casetă cu conținut erotic privat în decembrie 2009, înainte de alegerile prezidențiale, după cum a bârfit în presa spaniolă însuși echidistantul și nonsexistul Horia-Roman Patapievici, iubitor de universuri dantești și nu de întâmplări petrecute în birouri ovale. Adâncul complex cultural și rușinea de a fi român transpar în luările de poziție ale eseistului Patapievici, ceea ce nu e de mirare pentru un adept al conspirației rusești în Europa și un idolatru al modelului militar și de intelligence american. Din nefericire, partizanatul lui Horia-Roman Patapievici are și gradații lugubre. Acesta clamează aproape în fiecare articol că jurnaliștii mercenari de la televizor au sădit și dezvoltat ura în România. Față de cine? Față de președintele Traian Băsescu și ,,intelectualii” săi servili. Citind la zece ani distanță articolele lui Horia-Roman Patapievici cineva necunoscător al acelei perioade ar putea să ajungă să creadă că România se afla pe muchea unui război civil în toată regula în 2007 sau în 2009. Nici pe departe nu a fost vorba de așa ceva vreodată. Traian Băsescu a câștigat la limită un al doilea mandat prezidențial în 2009 și este, pe lângă demnitatea de senator, începând cu mai 2019, europarlamentar. Nimeni nu a atentat la viața lui, nimeni nu l-a dat pe mâna unui ,,tribunal popular”, cum ne avertizează apocaliptic că ar fi fost cazul Horia-Roman Patapievici. Gradul de partizanat trivial merge atât de jos în luările de poziție publice ale intelectualui de dreapta Patapievici încât ,,ura’’ (declarațiile vulgare ale unei prese semianalfabete, însetate de scandal, bani și rating, ajung să fie asociate urii politice de către autor) față de omul de stat Traian Băsescu intră în analogie cu ura față de evrei în Europa fascistă. E siderant că antisemitismul sfârșește prin a fi un instrument de blamare prin ricoșeu în bătăliile politice banale ale României de după 2004, luptă în care Horia-Roman Patapievici a fost, după cum o arată până și acest volum, direct angajat moral.

Tocmai de aceea autovictimizarea și mania persecuției definesc Anii urii. Horia-Roman Patapievici are voluptatea perversă a supliciului: se autopotretizează aproape la fiecare pagină ca intelectualul agresat și scuipat pe stradă de bătrâni naționaliști, ceaușiști, suporteri ai vadimismului ca mod de existență civică. De la atâta admonestare fizică și atac verbal prelungit ne mirăm că Horia-Roman Patapievici nu a cerut azil politic în acei ani duri și răi. În schimb, în loc de închisoare politică, ceea ce și-ar fi dorit probabil acest Verhovenski-bătrânul al României, găsim o carieră publică de succes și o prestanță intelectuală extrem de notorie în spațiul românesc. A fost și el, alături de alți corifei vocali ai guvernării PDL, un biet intelectual european, liberal-conservator, victima elementelor șovine, antisemite și nefrecventabile ale României. Întreaga sa retorică de miel imaculat este menită să pună într-o lumină sinistră pe politicienii PSD și PNL (nu și pe cei din extinctul PDL), presa de partid (în speță, Antena 3), dar și pe toți votanții PSD și PNL. Dacă cetățenii obișnuiți ai Romaniei sunt redați în nuanțe de negru și maro de toamnă târzie, electoratul PSD se bucură de calitățile pegrei și ale declasaților de care un ministru de externe al României din guvernarea PDL, prieten apropiat al lui Horia-Roman Patapievici, s-a delimitat prin vitriolare și dispreț în anul 2012. Horia-Roman Patapievici insistă să ne convingă că ,,presa cartelizată” anti-Băsescu a vrut să definească cu orice preț ,,centrul opiniei publice” în România. Acel centru era dominat până atunci nu de obscenitate și demonizări (de parcă anii ’90 au fost cei ai excelenței discursive în materie de dezbateri politice sau publice și nu cei ai mineriadelor și ai taberelor radical pro și anti-Iliescu), ci de alte virtuți, eventual cele ,,creștine, capitaliste și raționaliste”, ghiveci de termeni contradictorii. Mai mult decât atât, în spatele pretenței de a nu construi un discurs ideologic simplist, prefața Anilor urii abundă în simplificări și deformări de strictă obediență ideologică. După ce pretinde că spațiul public românesc este vidat de orice crâmpei de doctrină politică (se vorbește, în afara oricărui context sau cadru teoretic general, până și de ,,virtuțile socialiste” în atingere cu morala creștină), Horia-Roman Patapievici, altfel detestând stânga politică, continuă în felul următor când pune în discuție ipotetica ,,subzistență-dependență” de fond a cetățenilor români: ,,Ce are însă trecere, din limbajul politic modern, este discursul etatist și discursul anticapitalist. Prin urmare, și prin etatism, și prin anticapitalism discursul socialist care prinde la noi poate avea atingeri cu discursul marxist. Dar cu diferențe majore de motivație. Non idem est si duo dicunt idem. Societatea românească este etatistă și nu-i place pe capitaliști, deoarece capitalismul dislocă rețelele de subzistență-dependență, în timp ce statul i le asigură (…). Marea frică a majorității populației dependente de resurse puține – care trăiește la limita subzistenței (adică sub limita de sărăcie), care nu a avut niciodată libertate economică (și asta nu deoarece nu are proprietăți, căci are, ci pentru că nu a îndrăznit să devină liberă pe piața muncii), care a ieșit din comunism dependentă de rețele locale de putere și care nu a avut puterea de a ieși de sub dominația lor în toți acești ani (de cele mai multe ori deoarece singurele resurse care le erau accesibile le veneau, și continuă să le vină, numai prin intermediul acestor rețele) – este pierderea resurselor și a siguranței referințelor sociale” (pp. 38-40). Doar acest pasaj exprimă orbire și minciună fără jenă: societatea românească a fost zguduită și pusă la pământ după 1989 de valurile de privatizări frauduloase care au avut loc până în 2004. Statul român are cele mai puține și mai slab finanțate politici sociale din Europa. România înregistrează inegalități economice uriașe, record în Uniunea Europeană. Numai faptul că milioane de români au părăsit țara pentru un loc de muncă oarecare arată dimensiunea șomajului real și a dezinteresului statului român, reprezentat de elitele sale compradore, față de existența lor biologică elementară. Mentalitatea anticapitalistă nu există în România. Opinia publică înclină spre ideea că ,,statul este cel mai prost administrator”, iar piața liberă dereglementată e regula normalității, patronul, care nu plătește taxe și impozite în calitate de afacerist, defilând ca panaceu. În realitate, prin cauționarea unui capitalism sălbatic paneuropean, pe axa capital vestic-mână de lucru estică, și prin persiflarea unor administrații locale sărace și, într-adevăr, clientelare, unde statul și-a epuizat orice resursă umană care să își dorească un progres social, Horia-Roman Patapievici este o altă voce publică neoliberală din estul Europei, ceea ce nu constituie în sine o problemă.

Adevărata problemă a ,,intelectualilor lui Băsescu” este ipocrizia și dublul standard. Între 2000 și 2012, Horia-Roman Patapievici, adoratorul pieței libere, a fost pe ștatele de plată ale bugetului de stat. Ca membru, numit prin sprijin politic, în conducerea C.N.S.A.S., unde pretinde a fi luptat pentru desecretizarea arhivei Securității (căzută în ghearele unei peremiste de tristă amintire), Horia-Roman Patapievici a încasat un salariu respectabil în România sărăciei de atunci, orchestrată de PSD. După 2004, același Horia-Roman Patapievici, pus în post de președintele Traian Băsescu, a ocupat funcția cea mai înaltă în I.C.R, o poziție aflată între cea de secretar de stat și ministru. Remunerat cu 6000 de lei net pe lună, fără să mai socotim alte sporuri sau avantaje materiale, Horia-Roman Patapievici a câștigat aproximativ 3000 de lei net pe emisiune, realizată săptămânal din fondurile TVR Cultural, post unde directoare era Daniela Zeca-Buzura, nora romancierului Augustin Buzura (și soția directorului de imagine din TVR, Mihai-Adrian Buzura), pe care H.-R. Patapievici îl schițează ironic și negativ în Anii urii ca pe un alt nomenklaturist iliescian. La un venit lunar net de cel puțin 18000 de lei pe lună, îndrăzneala liberalului Horia-Roman Patapievici de a lua în derâdere populația bătrână, dependentă de pensia mizeră, venită din partea statului pentru care au contribuit lunar în anii lor de muncă, este penibilă și descalificantă moral. Având în vedere că soția de jure a lui Horia-Roman Patapievici a lucrat între 2007 și 2017, când iese, conform legislației în vigoare pentru pensionare, din câmpul muncii, tot într-o instituție de vază a statului român, unde a încasat un salariu de 14000 de lei pe lună din poziția comodă de consilier, avem de-a face cu o impostură umană tipică. Familia Patapievici avea un venit cumulat din salarii bugetare de peste 35000 de lei pe lună, aproximativ 10000 de euro la valoarea de atunci. Într-o țară în care salariul mediu net, în anii 2004-2014, nu a depășit 2500 de lei, asemenea venituri salariale sunt doar la dispoziția unor noi privilegiați. De altfel, toți ,,intelectualii lui Băsescu” s-au ales cu poziții, garantate politic, în cadrul statului român plătite regește: miniștrii, ambasadori, șefi ai cancelariei prezidențiale, europarlamentari, responsabili de comisii care revizuiau constituții etc., fiecare dintre ei fiind un cumulard de salarii bugetare. Prin urmare, eticheta de ,,băsiști” nu e doar politică, ci și calea de a înțelege o anumită prosperitate a acestor elite aservite neoliberalismului în general și lui Traian Băsescu în particular, de la care, la final de mandat prezidențial, au primit emoționați decorații. Anii urii este cartea în care Horia-Roman Patapievici încearcă ineficace și adesea sofistic să se scuze și să acuze simultan. Confruntarea sa are loc cu jurnaliști plătiți să înjure, nu și cu alți intelectuali. Este și normal, în definitiv: el a fost una din gurile educate care vorbeau în portavocea președintelui Traian Băsescu. Din fericire pentru spațiul public autohton, jurnalistul carnasier e doar un luptător de ring politic, nu și un ideolog intelectual cu pretenții de excelență culturală sau academică.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , | 11 comentarii