Feeds:
Articole
Comentarii

Marea mistificare din închipuirea elitelor intelectuale de la noi rezidă în falsa teorie a formelor fără fond, emisă de un politician reacționar, educat într-o Germanie cu mult balast medieval, și avocat oportunist în zorii statului-națiune român. Orice statistică, orice cuantificare rezonabilă indică o singură realitate: aroganța și siguranța de sine a unor boieri leneși și ticăloși îi împiedicau să privească în față societatea semenilor lor. Nimănui nu îi place să afle că este un monstru. Dar despre ce forme fără fond vorbim? Erau analfabetismul, foametea, practicile feudale din agricultură, sărăcia extremă a țărănimii, orașele subpopulate de români forme civilizaționale vestice? Reciproca: erau boierii cu mentalități anticapitaliste și practici de exploatatori de sclavi occidentalizați la 1866 sau la 1907? Erau disprețul față de lege și personalizarea puterii politice împotriva dreptului occidental vreo formă oarecare?

Unde sunt formele vestice în Regatul României domnilor eseiști, critici literari și gazetari ai faptului divers? Ce impact social au avut aceste așa-zise forme? Faptul că 1% câștiga o sumă suficient de mare pentru a avea obiceuri de consum similare cu o mână de burghezi parizieni sau berlinezi nu arată nimic din ce se cheamă cultura publică occidentală. De la elite până la prostimea de jos, modernizarea României nu ascunde nici un fond oriental, balcanic sau alte atribute-baliverne, dublat de o crustă de europenism. România se remarca la 1850 ca o anexă teritorială, socială, economică a Rusiei Țariste, un imperiu condus tot de boieri franțuziți sau germanizați la suprafață. Cu civilizația materială a economiei-lume slavă semăna cel mai mult virtuala gubernie a României. Să ne amintim doar în ce alfabet se scria limba română la 1840 dincoace de Carpați. Să reflectăm doar la această mărturie a ce ar fi putut fi.


Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc (editura Tact, 2014) este debutul pe piața locală a universitarului american, de origine română, Cornel Ban. După cum îi spune subtitlul, cartea se vrea a fi o analiză ideologică a evoluției României sub dominația economiei de piață. Ban susține că aparține școlii sociologice inaugurate de Karl Polanyi, cel care, odată cu Marea transformare (1944), va vedea, în istoria sa economică, că mecanismele pieței, departe de a fi dintotdeauna o condiție a naturii umane, sunt apariții minore în societățile tradiționale de dinaintea Revoluției Industriale. Felul în care piața se va extinde și va pătrunde prin mărfuri în trupurile și sufletele noastre va declanșa un prim salt în modernitate. Polanyi era îngrijorat de faptul că tot piața, prin raționalizarea activităților sociale orientate exclusiv spre maximizarea profitului, va distruge, în furia sa de Prometeu dezlănțuit, societatea așa cum o știm. Ființa umană se va depersonaliza în a deveni o simplă componentă care produce și consumă, într-un agent rațional cu facies de Frankenstein. De aceea, statul trebuie să-l apare cumva pe individ de capacitatea intruzivă a economicului în viața sa personală.

Pentru simpatizanții marxiști, o asemenea perspectivă polanyiană nu e decât enunțarea uneia din multiplele contradicții interne ale modului de producție capitalist: mai exact, confruntarea dintre valoarea de întrebuințare a unei mărfi, realizată în consum de către un individ atomizat, și valoarea sa de schimb ca factor de producție, impusă de socializarea capitalistă a forței de muncă generale. Cornel Ban nu este însă un cititor din Karl Marx. Ceea ce Ban reține din Polanyi privește doar statul ca agent protector al indivizilor în fața fluxului agresiv al dinamismului economic capitalist. Marx ar fi spus că statul este oricum confiscat de interesele economice ale claselor care dețin cea mai mare parte a capitalului din societate și că acesta niciodată nu va concede majorității angajate decât ceea ce agenții de influență ai statului îi cedează (cu titlu provizoriu) pragmatic. Social-democrația cu sindicate puternice și grupuri de presiune neînregimentate nu mai există de 40 de ani. Cornel Ban, ca un social-democrat cuminte, desuet și moderat, mai crede în instituțiile statului ca în cațiva justițiari ce pot regla, oarecum eficient, conturile dintre multinaționalele înfometate de acumulări de bogății și diverse națiuni aruncate la picioarele lor prin lume.

Una dintre aceste națiuni răspândite pe glob trăiește în estul Europei și este împrejmuită de un stat cu gard din lemn, România. Ban rezumă ca un student silitor dezvoltarea economică a României de la 1829 până la 1948. Relatarea sa istorică e cea cunoscută din cărțile mult mai serioase ale unor David Mitrany, Andrew Janos, Hugh Seton-Watson, Daniel Chirot sau chiar Victor Axenciuc și Bogdan Murgescu. Concluzia se prezintă unanimă: România se afișa ca una dintre cele mai înapoiate societăți din Europa postbelică. Slab industrializată, cu o populație agricolă excedentară și un regim autoritarist de (extremă) dreapta la putere, România se situa la periferia comerțului mondial, într-o semidependență a pieței europene.

O primă mențiune: Cornel Ban, aidoma multor comentatori pe tema României interbelice, nu aduce în discuție problema capitalismului românesc. Cât de capitalistă era România înainte de invazia sovietică? Hai să fim serioși: prea puțin. În afară de proiectul modernizator al statului român de la 1866, deci al claselor boierești reformate doar la suprafață (cartea istoricului Philip Gabriel Eidelberg despre răscoala de la 1907 se prezintă ca o cruntă examinare de etapă a procesului de modernizare al României), care a deviat în autoritarism monarhic în cele din urmă, societatea nu era asaltată și mutilată de piața liberă, de capitaliști veroși, de burghezi exploatatori. Centrele industriale ale României de după 1930 se numărau pe degetele de la o mână și încă mai rămâneau câteva descoperite. Satul nu era încă muzeu, ci o inimă care palpita.

După dezvoltaționismul național-stalinist dintre 1948-1989, Cornel Ban, manevrînd cifre cunoscute, observă în chip firesc progresul economic realizat de regimul comunist. Orice s-ar spune, România a sărit mai mult etape de dezvoltare în timpul economiei centralizate decât în tot secolul precedent. Totuși, nici statele europene nu au stat pe loc în acest răstimp, iar anul 1990 ne găsește cam tot acolo unde ne-a lăsat Regele Mihai I în 1948 în raport cu celelalte societăți de pe continent.

Două treimi din carte, totuși, se ocupa asiduu de perioada post-1989. Din păcate, Cornel Ban nu sondeaza zone adânci de analiză: problema pieței negre din comunism, a furtului generalizat din uzini și fabrici pre-1989, proasta administrare a industriei românești, corupția de la vârful statului, regimul sultanist al lui Ceaușescu, nevoia de retehnologizare și carența în materie de diversitate a industriei românesti pentru a satisface cerințele unei piețe globale ce parcusese o revoluție tehnologică după 1960, ideologia etnocentrică cu portretul Secretarului General Nicolae Ceușescu în centru. Nimic din toate acestea la Cornel Bun.

Locul comun este mai comod: România, mai puțin decât Polonia și țările baltice, se lasă manipulată de consensul de la Washington. Elitele din ministere și băncile de stat, dar și funcționarii medii, tineri, promițători, merg în zorii anilor 1990 la cursuri în Occident, unde primesc o porție dublă, la promoție, de neoliberalism teoretic. Dereglementare, stabilitate macroeconomică, puncte de inflație mici, privatizare: un careu de ași neoliberal.

Norocul nostru a fost neodezvoltaționismul în regim stat-privat al perioadei 1992-1996, când președintele Ion Iliescu și prim-ministrul Nicolae Văcăroiu, două vajnice produse intelectuale ale comunismului post-stalinist în descompunere, ar fi încercat să salveze o parte din industria națională. Cornel Ban deosebește scurta perioadă 1990-1992 de cea dintre 1992-1996: prima este catalogată drept un neodezvoltaționism liberal, iar cea de-a două un neodezvoltaționism populist. Sună bine terminologia, dar nu mai ajută la nimic în clipa de față. România avea atunci o alegere de făcut, crede Cornel Ban. Paginile scrise despre acești primi ani de post-comunism sunt un mix de jurnalism, politologie, câteva statistici și multă îngăduință pentru ceea ce ar putea fi foarte bine declarații demagogice și haos instituțional. Cornel Ban reușește să extragă o poveste cu virtuți de economie politică din șase ani (1990-1996) de faliment al celor mai multe industrii comuniste (prin închiderea linilor de credintare de la băncile locale), de șomaj în flux, de jafuri intermediate de bănci comerciale în conivență cu toate cele trei puteri în stat, de recesiune generalizată, de prime privatizări aberante coordonate de ofițerii fostei Securități. În timp ce populația României se retrăgea sărăcită de la oraș la sat, în raiul amar al agriculturii de subzistență (unde mulți se găsesc blocați și în prezent), în cadrul unei migrații specifice perioadelor de război, tovarășii iluminați Iliescu, Văcăroiu și Roman lucrau pe ascuns la un megaproiect neodezvoltaționist. Cel puțin așa ne lasă să credem Cornel Ban.

După 1996, neoliberalismul ia aripi și decolează. Falimentele se succed lanț, dar orchestra neoliberală cântă necontenit. Statul decade pe o poziție de parazit inutil. Piața le reglează pe toate. Agenții de influență occidentali, adunați prin ONG-uri, think tank-uri, Ministerul Finanțelor, Banca Națională a României, radicalizează ideologia neoliberală. În anul 2000, România este pregătită de terapia șoc. Așteptam și astăzi investitorii străini care să ne salveze. În mare parte, aceștia sunt deja la fața locului. Multinaționalele asigură cea mai productivă, cea mai calificată și cea mai bine plătită forță de muncă din România chiar și acum.

„Probele analizate sugerează că, la mijlocul anilor ’90, organizațiile financiare internaționale, programele de cercetare transnaționale și accesul la programe postuniversitare autorizate de Occident, dar organizate pe plan intern furnizau deja neoliberalismului economic o masă critică de decidenți și intelectuali publici.” (p. 192)

România s-a lăsat violată de o elită care își punea speranțele într-un miraculos „fundamentalism de piață”, panaceul nopților si zilelor la coadă în ceaușism. Capitalul a ajuns să fie favorizat de stat, iar munca taxată la greu. Românii se zbat în chinurile exploatării, iar țara se cheamă ca s-a întors la poziția sa consacrată pre-1948: economie dependentă semiperiferică a capitalului occidental. Marea Recesiune de după 2008 ne indică șansa unei regândiri a situației.

Cornel Ban pare destul de subțire în conținut. Nimeni nu contestă, nici cei mai fanatici neoliberali, că economia României ne plasează în coada clasamentelor de productivitate, capital fix, tehnologii, consum, salariu mediu, randament al muncii, servicii publice din Europa. Tentativele de creștere a acestor variabile nu conving încă pe nimeni, deși Cornel Ban vorbește, pe o notă mai degrabă optimistă, despre o anumită relansare a industriei românești după anul 2000.

În cele din urmă, ne permitem un singur punct de vedere: cât de capitalistă este într-adevăr România? Câte afaceri de amploare, profitabile cu adevărat, se găsesc pe teritoriul acestei țări? Cât de mulț angajați sunt storși de plusvaloare? Cât de competitivi suntem? Capitalismul de periferie e ca și cum ai spune subdezvoltare. România nu se găsește în punctul în care să critice capitalismul pentru racilele sale, inerente căutarii de profit, de forță de muncă ieftină, de piețe de desfacere. Noi încă ne luptăm aici cu o parte consistentă a populației care alcătuiește o ditamai armată de rezervă a capitalului, un funest lumpenproletariat. Unii au emigrat, alții își plantează legume prin grădini, dar mulți, prea mulți depind încă de sumele mizere ale bugetului de stat. Oare și-a atins capitalismul potențialul maxim în România? Abia atunci neoliberalismul chiar va deveni o chestiune usturătoare și nu doar o politică publică a unor funcționari de stat lipsiți de idei.

No comment


Jumătate de secol din istoria țării mele se condensează în aceste rânduri:

In 1991, after the anti-Ceaușescu coup staged by the nomenklatura itself, the Romanian secret police apparatus, of course, remained fully operative, pursuing its business as usual. However, the effort of the secret police to project a new, kinder, image of itself, in step with the new ‘democratic’ times, resulted in some uncanny episodes. An American friend of mine, who was in Bucharest on a Fulbright scholarship at the time, called home a week after his arrival and told his girlfriend that he was now in a poor but friendly country, where people were pleasant and eager to learn. After he hung up, the phone immediately rang; he picked up the receiver, and a voice told him in slightly awkward English that this was a secret police officer whose duty it was to listen to his phone conversation, and he wanted to thank him for the nice things he had said about Romania – he wished him a pleasant stay and said goodbye.

This book is dedicated to that anonymous Romanian secret police operative.

(Slavoj Žižek, Did somebody say totalitarianism?, Verso, 2011, p. 7)

Discurs sau faptă?


Ce nu pricep intelectualii (pe modelul francez generalist) sau intelectualii publici (pe modelul academic anglo-saxon) atunci când discuta cu doctori, ingineri, arhitecți, salahori sau muncitori pe șantier et alia: pretenția la neutralitatea unei opinii de-a lor, confirmată de ultimul stadiu al științei, nu convinge pe nimeni. Ceilalți vor înțelege practica unui discurs atunci când încetează să mai fie de acord cu el sau când încep să-l ia drept adevăr. Dacă îi expui unui șofer de autobuz ultimele statistici în materie de inegalitate socială din țara sa, presupunând că șoferul nu a mai fost expus unui asemenea subiect până atunci, fie va lua imediat o atitudine pro sau contra, fie te va aprecia, cu distanță, pentru efort și te va privi apoi plictisit: „Și mie la ce îmi ajută asta?” Pe seama oricărui alt subiect, chiar și de natura fizică sau biologică, nimeni nu va reacționa la neutralitate pentru că nu o poate comprehenda. Neutru este angoasant. Dacă intelectualul se va studia un pic pe sine pariem că va descoperi și-n sine o miză deloc neutră a cercetării. Ceea ce îl interesează dintr-o lege, dintr-un principiu sau dintr-un argument, dintr-o formulă, dincolo de granturi și catedra sigură, este capătul măciucii prin care lovește în cap realitatea.

Și totuși atâția specialiști reputați, inclusiv cei ce apar în mass media și câștigă sume frumoase din a da sfaturi, se iluzionează că discursul în sine e aseptic și blând. Vor laude și aprecieri chiar și când li se atrage atenția că se înșeală. Sunt unii, precum economistul Piketty, care protestează împotriva unei invers proporționalități între un numărător și un numitor. Vor ca acea variabilă pentru profit să tot crească. E acea plăcere abstractă pe care laicii o disprețuiesc sau o acceptă condescendent ca pe un joc pentru școlari deștepți. Apoi savanții cei mai critici se plâng că nu sunt luați în seamă. Se laudă că au anticipat fenomenele, că bunul lor simț îi plasează în viitor, că ar fi putut să contribuie atât de mult la dezvoltare, democrație, toleranță și un mediu mai curat.

Totul e ridicol. Să ne imaginam că în științele sociale cei mai recunoscuți economiști, sociologi din domeniile și subdomeniile lor ar lua acea atitudine combativă față pe semenii lor pe care le-o impune raționamentele disciplinelor. Nu explicând idei! Nu atacând, ceremonioşi și protejați, opinii contrare. Nu, ei trebui să se angajeze împotriva a ceea ce știința lor consideră că este fals în lume. E ceea ce face Dawkins cu ateismul sau militant, din care se scurg nenumărate achiziții ale biologiei contemporane. Sigur, Dawkins nu riscă nimic în profanul Occident, dar măcar încearcă să fie onest cu sine însuși ca om de știință prins în dispute publice.

Din nou, orice discurs care nu încearcă să schimbe lumea, contrazicând-o până la capăt, imun la riscul de a fi lapidat în piața publică, se vrea a fi neutru, fără a convinge pe nimeni. Doar bolnavii închipuiți se tratează doar cu vorbe.

Ce se putea face?


Unul dintre romanele preferate ale revoluționarului rus Vladimir Ilici Lenin purta titlul Ce-i de făcut? și aparține intelectualului critic Nicolai G. Cernîșevski. Joseph Frank, care a scris o monografie monumentală despre Dostoievski, numea acest roman, publicat în 1863, ca fiind sursa din care s-ar fi inspirat major același Lenin ce avea să controleze Rusia însângerată de după 8 noiembrie 1917. Într-adevăr, în romanul neterminat Însemnări din subterană (dar și în Demonii), Dostoievski va face trimitere la câteva din imaginile și ideile impresionante din romanul lui Cernisevski. Imaginea Palatului de Cristal (de altfel, real) în care își va petrece umanitatea viitorului viața de fericire deplină, împotriva căreia Feodor Dostoievski va tuna și va fulgera prin vocea „omului de subterană”, apare într-un capitol simbolic din Ce-i de făcut?. Ideile personajelor sunt la rândul lor anulate de criticile aspre, din alte abstracte „discuții rusești”, așa cum le identificăm în romanele dostoievskiene.

Din prima clipă în care începi să citești acest roman, mai ales dacă versiunea disponibilă se bucură de o prefață scrisă în perioada existentei Blocului comunist, așteptările sunt dezmințite. Avem, pare-se, sub ochi nu doar un roman, ci un manifest politic. Ediția la care am avut acces (Editura pentru Literatură Universală, București, 1963) se deschide cu un studiu introductiv al criticului sovietic, multipremiat în URSS, Boris Riurikov. Pe câteva zeci de pagini, Riurikov anticipează, în cea mai solidă limbă de lemn a propagandei comuniste, un roman politic sublim și profetic. Cernîșevski, încă dinainte de a citi o pagină din roman, este de „partea bună” a luptei ideologice: democrat, progresist, credincios socialismului utopic, Cernîșevski reprezintă interesele claselor de mijloc luminate din Imperiul Țarist, mai cu seamă ale lumii literare occidentalizate (V. Bielinski, A. Herzen), care luptă cu reacțiunea pravoslavnică. Numele lui Dostoievski nu apare, totuși, nicăieri în această polemică de idei. Constructul teologic al „omului nou”, o figură antropologică de o moralitate perfectă, mecanică, fără clarobscururi, dar cu atât mai irațională, răzbate în prezentarea literatului sovietic împotriva trecutului întunecat.

Cu toate aceste intense rivalități ideologice de secol XIX, continuate din câte se vede în timpul Uniunii Sovietice, Cernîșevski aparține generației de aur a literaturii ruse. Inferior ca talent artistic unor Turgheniev și Tolstoi, Cernîșevski scrie într-un fel asemănător lui Dostoievski, dar nu depășește ca reușită artistică pe un Goncearov. Destul de sărac ca intrigă, Ce-i de făcut? are în centru câteva personaje robuste, care merită analizate cu atenție. Protagonista romanului se cheamă Vera Pavlovna, fata frumoasă a unor petersburghezi de condiție modestă. Mama acesteia, Maria Alexevna, cămătară și femeie de mahala, dorește să o căsătorească pe Vera Pavlovna cu cineva din lumea sus-pusă pentru avere și o condiție socială mai bună. E vorba de o situație deloc suprinzătoare pe atunci. Maria Alexevna este imaginea convenabilă a filistinismului mic-burghez: prefăcută, cupidă, vicleană, stricată moral, cu principii laxe, gata oricând să fure, să mintă și chiar să ucidă pentru binele ei personal. Cernîșevski nu ironizează atât un caracter aici, cât condamnă condițiile materiale din Rusia și înapoierea socială care îi obligă pe unii inși, altfel raționali și inteligenți, să se strice și să se dezumanizeze.

Curioase sunt digresiunile lui Cernîșevski când vine vorba să scuze comportamentul arivist: rusul face trimitere la concepția utilitaristă anglo-saxonă conform căreia a-ți urmări calculat interesul privat, adică a acționa în așa mod încât să-ți sporești plăcerea de a trăi, va duce la beneficii generale câtă vreme egoismul nu este amestecat cu furtul și înșelăciunea pe față, caracteristici aparente ale Rusiei Imperiale. Cernîșevski gândește ca Bernard Mandeville sau Adam Smith: private vices lead to public virtues. Cernîșevski pare un modern în peisajul primitiv rusesc, mai ales printre intelectuali, iar publicul căruia i se adresează e alcătuit preponderent din studențimea studioasă.

Eroina Vera Pavlovna nu este doar o ființă egoistă la randul ei (într-un sens diferit de cel meschin), ci și un manechin pentru un alt model feminin. Cernîșevski vrea să aducă feminismul în Rusia la 1860. Femeilor trebuie li se acorde libertatea de a se căsători cu cine vor ele, eventual din dragoste, de a divorța după voie, de a munci cot la cot cu bărbatul în afara gospodăriei. Bineînțeles, Cernîșevski își propune doar atât pentru că mentalitățile rusești de atunci priveau drepturile și libertățile femeii ca fiind aceleași din Evul Mediu. Acesta e doar un mic exemplu despre cât de mult s-a schimbat Europa din timpul lui Cernîșevski și cum până și cele mai îndrăznețe speranțe ale sale sunt realizate pe deplin în prezent.

Cu toate acestea, Vera Pavlovna are câteva purtări care par tulburătoare chiar și acum: fiind o croitoreasă emancipată, Vera își deschide un atelier de croitorie. Pornind de la un mic capital, aceasta va angaja câteva fete. Comenzile nu lipsesc. Afacerea ia avânt. Vera Pavlovna controlează o firmă profitabilă, face noi angajări. O femeie cu inițiativă economică serioasă era o nouă dovadă a spiritului modern în Rusia. Însă Vera Pavlovna nu încasează pentru ea profitul, ci îl împarte dezinteresat cu angajatele. Investițile se fac în urma unei decizii colective, cheltuielile sunt la vedere, iar fiecare angajat lucrează pentru el însuși, deci, dat fiind egoismul iluminist pe care îl adoptă programatic Cernîșevski, cu mai mult spor. Croitoresele ajung să trăiască până și în comun, într-un fel de apartamente aflate în aceeași clădire cu atelierul. Deși Vera Pavlovna își câștigă salariul pe cont propriu, colegele ei o considera liderul lor informal, poziție câștigată prin destoinicie, idealism și bunătate a inimii. Presupunem că Lenin a fost încântat de această cooperativă de producție model, controlată de salariați, deși Cernîșevski, cu multă generozitate epistemică, va motiva cooperativa sa ca pe o necesitate iminentă a teoriei economice moderne, întâlnită până și în Statele Unite din America de Nord. Perioada de timp scursă de atunci ne indică cu totul altceva, dar să-l lăsăm pe Cernîșevski să creadă în superioritatea muncii în cooperație în comparație cu cea a capitalistului care deține și manevrează mijloacele de producție pentru folosul său personal. Deși același Cernîșevski preamărește binele adus lumii de egoismul rațional, munca și beneficiile economice egale sunt recomandările sale altruiste pentru societatea luminoasă de mâine. Inconsecvența logică nu pare a-l deranja pe rus.

Însă o mică parte din roman se centrează pe subiectul atelierului de croitorie. Viața privată a Verei Pavlovna e mult mai interesantă. Aceasta, după ce rupe logodna cu un ofițer fără personalitate (membrii aristocrației sunt livrați publicului cititor drept desfrânați, indolenți și risipitori), va fi „eliberată” din temnița casei părintești de un tânăr student la medicină, primul ei soț, Dmitri Sergheici Lopuhov, profesorul fratelui ei mai mic. Acesta va demonstra alte calități sufletești decât cele obișnuite în Rusia țaristă: inteligent, ateu, materialist, utilitarist, Lopuhov poate ajunge cu tăria sa de caracter un doctor vestit sau un profesor universitar renumit. Momentan Lopuhov trăiește din meditații pentru a se susține financiar. Căsnicia dintre Lopuhov și Verocika nu are nimic dintr-o relație obișnuită dintre soț și soție: mult timp, cei doi trăiesc ca un frate și o soră, dormind în camere diferite. Numai un vis al Verei Pavlovna va rupe prietenia platonica dintre cei doi. Cernîșevski subliniază acestea amănunte cu un scop pe care, umil cititor, nu l-am putut tălmăci.

Cuplul format de cei doi o duce bine câțiva ani până când Vera Pavlovna conștientizează că poartă o dragoste aprinsă unui alt medic în devenire, prieten de-al lui Lopuhov, Alexandr Kirsanov. Cei doi prieteni seamănă ca o picătură în gândire, la caracter și în ambiții. Noi, cititori cu prejudecati, am putea-o acuza pe Vera că este nedreaptă cu Lopuhov. Nici vorbă! Când acesta va fi informat de nevastă-sa că dragostea ei s-a stins va suferi pentru o vreme de gelozie, își va înscena sinuciderea și va ieși ireproșabil din scenă. Doctorul Kirsanov îi va lua cu succes locul în viața Verei Pavlovna. Observați mărinimia și gândirea înaltă a bărbatului care își respectă soția, pe care o consideră egala lui. Cernîșevski își pune speranța într-un viitor al familiei care nu mai are prea mult de împărtășit cu rigida familie tradițională. Nu mică i-ar fi surpriza să constate că dorința i s-a împlinit în cele mai dezvoltate societăți din secolul nostru, chiar dacă nu și-n Rusia.

Dar de ce se sinucide Lopuhov? Pentru a nu atrage atenția lumii. Lopuhov este un tânăr emancipat care ascunde ceva, iar de aceea își regizează moartea pentru a se putea evapora numaidecât din roman. Secretul său este pesemne unul politic. Cel care o va informa pe Vera Pavlovna de dispariția nobilului ei soț poartă numele de Rahmetov, un individ care trezește suspiciuni intemeiate: cu un fizic puternic, un suflet de copil, cu o tărie a voinței de neînchipuit, Rahmetov doarme pe un pat de cuie, se umple de sânge demonstrativ, doar pentru a-si testa rezistența psihică și fizică în situația în care l-ar sălta poliția. De ce l-ar aresta paznicii ordinii publice? Pentru că Rahmetov este un terorist, un anarhist, un nihilist violent căruia nu îi este teamă de moarte. Nu cunoaștem concepțiile politice ale lui Rahmetov, dar și ele crede, ca toți prietenii săi, că lumea de mâine va fi mai bună în toate privințele decât cea de azi. Aici Cernîșevski portretizează de minune primul personaj literar din literatura rusă care va prefigura revoluționarul de profesie din mișcarea Narodnaya Volya, dar și pe oricare terorist de dupa 1900. Rahmetov este oarecum bunicul personajului Cen din Condiția umană. Apariția sa e meteorică, dar expresivă, în roman.

Cum văd acești tineri emancipați viitorul omenirii? Unul din cele patru vise ale Verei Pavlovna, chiar ultimul, ne va deschide ochii în această chestiune. Se face că într-o bună zi pământul va fi acoperit de mari clădiri din sticla și „aluminiu”, aidoma centrelor comerciale din prezent, înconjurate de sere, păduri, livezi îngrijite impecabil, în care mii de oameni vor trăi fericiți împreună. Este motivul Palatului de Cristal care l-a iritat pe Dotoievski. Acești oameni vor munci, se vor iubi, se vor bucura nespus numai în comun. Oricine poate pleca dintr-un loc și poate trăi o vreme în orașe sau în alte asemenea clădiri, dar pe atunci nouă din zece vor prefera traiul în aceste gigantice mall-uri față de orice altceva. Indubitabil, ne confruntăm cu o utopie destul de naivă.

În mare măsură, excluzând câteva personaje episodice care vin ca o dovadă în plus în favoarea concepțiilor deja expuse, acesta este romanul Ce-i de făcut?.

Nu i se pot nega anumite merite narative lui Cernîșevski (vivacitatea dialogurilor și finețea analizei psihologice), deși forța romanului său zace în idei.

S-a spus că avem de-a face cu un roman „teză”. Cernîșevski își permite chiar în cadrul romanului să discute și să facă observații acide cititorului, pe care chiar îl ia peste picior. Recunosc că acest artificiu narativ insolit m-a pus pe gânduri de câteva ori. La un moment dat, Cernîșevski insistă și îi spune în față cititorului următoarele: dacă noi nu am fi așa depravați și blocați în preconcepții nu ne-am mira de personajele sale, nu am gândi că sunt exagerat de bune. Nu, personajele sale sunt niște oameni obișnuiți. Peste secole ei voi părea, prin comparație, chiar mediocri. Dacă acum ni se par altfel, atunci e ceva în neregulă cu tine dragă cititor.

Cea mai mare parte din roman se ocupă cu dialoguri și pătrunzătoare analize psihologice. Dacă Cernîșevski are o teză atunci aceasta este una morală, legată de educație și comportament cotidian. Scena atelierului de croitorie este puerilă din punct de vedere economic, dar înălțătoare emoțional. Rahmetov însuși pare mai puțin un terorist periculos, cât un posibil martir pentru o cauză superioară moral, de pe urma împlinirii căreia specia noastră are numai de câștigat.

Cum sunt de fapt eroii sai? La prima vedere, judecând dinspre prezent, Anna Pavlovna, Lopuhov și Kirsanov acționează și gândesc sentimental, siropos, naiv și cuminte. Nici nu pot fi considerați oameni reali, pentru că nici unul nu are un viciu oricât de mărunt. Setea de a domina din vanitate, orgoliul vindicativ, maniile sexuale, darul beției, pofta de bani, orice i-ar apropia de patimile noastre umane nu se întâlnește la ei. Decorurile sunt mic-burgheze, accentuat retro, ca din Sankt Petesburgul de la 1850. Dialogurile dintre ei, care ocupă sute de pagini, au temperatura emoțională a unor scene similare din romanele victoriene. Thackeray, George Eliot și Jane Austen se ghicesc ca sursă de influență artistică printre rânduri. Idealurile lor socialiste au veridicitatea unor năluci. Pe deasupra, calitățile lor morale exacerbate, puritatea, noblețea, spiritul de sacrificu, educația înaltă nu îi apropie nicicum de oamenii de rând.

Oare Lenin, care a citit de câteva ori acest roman, să nu fii băgat de seamă că acești tineri superiori sunt o versiune laică a unei comunități creștine autentice? De unde pot fi câțiva tineri atât de virtuoși dacă psihologia și caracterul lor sunt determinate social de starea lor materială? După ce zgâriem cu unghia ambalajul ideilor lor „progresiste” am ajuns la un conținut în care morala creștină militantă irumpe la suprafață. Să fie organizarea de partid leninistă o mare Biserică socialistă, condusă de apostoli-soldați? Iar comportamentul acestor chipuri fugare e unul sublim moral dacă judecăm după gusturile și religia burgheziei europene din secolul al XIX-lea.

Vă dau un ultim exemplu. Una din croitoresele care lucrează în atelier este grav bolnavă de ftizie. Aceasta, purtând numele de Nastasia Kriukova, vine la Vera Pavlovna și i se confesează. Știe că va muri în curând. Simte nevoia să i se spovedească unui om bun. Și iată ce ne relatează ea: povestește cu dragoste, cu bucurie, cu rușine, în cuvinte care parcă vibrează, aproape ca o sfântă sau un suflet ales de Dumnezeu, cum a muncit ca prostituată, cum se îmbăta cu clienții ei, cum pierdea nopțile, cum zăcea murdară zile la rând, pana ce a fost salvată de dragostea unui om superior, doctorul Kirsanov, și s-a schimbat ca om. Ce prostituată pocăita poarte vorbi așa în absența religiei creștine? Nici una. Cel puțin Dostoievski nu se ferea să amestece mizeria și bestilitatea naturală a Rusiei înapoiate cu delirul mistic al salvării prin credință. Cernîșevski face campanie liberalismului european, dar vorbește cu fervoarea unui creștin rus. Mijloacele unui misionar produc efecte ce contrariază, mai ales când noua religie e un socialism utilitarist. Tocmai această promisiune de apocalipsă rațională, iluministă, blasfematoare, în defavorea adevarătei redempțiuni hristice, căreia dorește totuși să i se substituie, îl va enerva cumplit pe Dostoievski.

Dar acesta-i farmecul literaturii ruse din secolul al XIX-lea, îmbibată de așteptarea revelației finale, a mântuirii colective, când necazurile și suferințele Rusiei reale, împotmolită în feudalism, vor lua, pentru totdeauna, sfârșit. Rusia a conservat un creștinism exaltat, lesne de acceptat de o populație primitivă, sălbatică și cicatrizată de sărăcie. Cernîșevski iubește sufletul complicat al rusului educat care se confruntă cu un Occident superior și pozitivist, de neînteles pentru rus fără ca el sa înceteze a mai fi rus. E reacția unei culturi ruptă secole de contactul comercial cu economia-lume Europa și care se trezește într-o dimineață ca o exponată vie într-un muzeu de științe naturale. Exponata acceptă că trebuie să se schimbe din temelii, dar, din pricina mărimii sale fizice copleșitoare, cere ca întregul muzeu să se prefacă odată cu ea. Rusia Noua vrea sa ia locul Rusiei Vechi printr-o combustie ce durează o singură noapte, dar nimic nu se poate realiza aievea dacă, a doua zi în zori, întregul pământ nu s-a scuturat de groază și nu s-a transfigurat de miracolul slav. Aceasta este cel puțin vedenia literaturii ruse, încărcată de mesianism, din veacul al XIX-lea. Cernîșevski și dușmanul său spiritual Dostoiveski își pun nădejdea în versiuni diferite ale salvării, nu mai puțin glorioase.

Călinescu cel crud


Amestec de sânge țigănesc și neam de dvorean, G. Căinescu este și va fi în continuare, în pofida trădărilor sale morale și a suplicilor strict intelectuale din anii sovietizării României (1948-1958), cel mai fin cunoscător al limbii române din tot secolul XX. A fi maestrul unei limbi, al oricăreia în definitiv, chiar și pentru o generație, te face egalul unui zeu domestic, într-atât încât poate înțelege rațiunea umană limitele sale în materie de ce se cheamă perfecțiune. Figura sa se ridică impunătoare peste toate capetele docile, rigide și inconturnabil mediocre ale multor intelectuali români de gazetă literară (distanța care îl separă pe G. Călinescu de, bunăoară, „discipolul” său Nicolae Manolescu în materie de erudiție, rafinament și talent literar este ca cea dintre apariția unui delfin lângă o moluscă). Cine citește azi „Cronicile optimistului” (sau pe ale pesimistului, tot una) nu poate nega frumusețea stilului, impasibil la cât de găunoasă și sofistică poate fi în sine, nu rareori, argumentația. Iar stilul se înfățișează ca tot ce a fost mai bun din G. Călinescu. Eleganța și simplitatea, căptușite de poantele unui snob cu educație clasică, forjat prin focul sacru a ceea ce însemna cândva studiul literaturii latine și a celei eline, sunt însușirile celui care întrebuințează cu naturalețe, fără rictusuri arogante, cuvinte ca „felonie”, „cavalcavia”, „peristil” sau „nursă”.

Însă întreaga admirație se oprește la înveliș, înzorzonat și daurit ca Basilica San Pietro în timpul artistului Bernini. G. Călinescu devine pricina unui disconfort odată ce învelișul cărnos al sinelui său e dat la o parte: arlechinada sa maschează un grav vid de fond.

S-a spus că romancierul G. Călinescu ar fi un balzacian prin grija pentru reconstituirea unui climat social și a unor interioare burgheze. Personajele sale ar fi clar conturate, fără sa evolueze propriu-zis în narațiune și fără să trezească multe echivocuri. Călinescu nu ar avea, cum s-ar zice, abisuri psihologice, maelstromuri interioare ca la Cehov, Tolstoi sau Dostoievski. Se prea poate. Asemănarea cu Balzac e totuși factice și specioasă: cel care a scris Louis Lambert, cum a atras atenția clasicul Ernst Robert Curtius, nu doar că este un funcționar sârguincios al Franței Bourbonilor, ci și un romancier metafizic.

La o examinare mai atentă, prin atenția pentru aluzii livrești și conservarea însemnelor „marii” culturi europene, romancierul G. Călinescu aduce cu un Vladimir Nabokov fără harul ludic al acestuia din urmă. Iar prin aplecarea pentru reconstituirea senzorială (dacă nu chiar senzuală) a cutumelor și obiectelor de lux din viața lumii bune românești dintre războaie G. Călinescu seamănă izbitor de mult cu Thomas Mann din Casa Buddenbrook, Alteță regală și Muntele vrăjit. Deosebirea însă provine din ceea ce nu se găsește la G. Călinescu în oricare din romanele sale: nicăieri nu întâlnim o câtime de transcendență în literatura sa. Materialismul radical este încapsulat într-o univers ficțional închis etanș sub ceruri. Pentru G. Călinescu moartea și viața, iubirea și groaza de a fi, absurdul celinian și voioșia tolstoiană nu au corp, nu pot fi integrabile în muzeul său cu opere de artă lucioase și lustruite de colecționarul-proprietar înainte de a fi expuse. De aceea Felix nu poate fi niciodată David Copperfield sau Hans Castorp și nici Ioanide un Lodovico Settembrini.

Până și arhitectul Ioanide, alter ego-ul său în jurul căruia pivotează ultimele sale două romane, este un personaj neconvingător prin insubstanțialitatea sa: deși se autonumește un Michelangelo în misiunea sa artistică, Ioanide vrea să ne convingă de aceasta prin suma unor acte exterioare. Ioanide pretinde a se îndrăgosti de forma ideală a feminității în cele două secretare succesive ale sale (sora „tovarășei” Mini primește chiar numele de alint mitologic Diana, deși pe ea o cheamă Mihaela), dar naratorul atrage atenția insistent că nu este vorba de vreo înflăcărare lubrică, de parca scuza purității erotismului lui Ioanide trebuie accentuată și nu s-ar deduce din context. Prea multe proptele și incursiuni ale vocii naratorului în text strică întregul. Ioanide construiește teatre populare în plin regim comunist de parcă ar înalță Parthenonul (ori „Al treilea proiect înfățișa un cartier muncitoresc, cu blocuri somptuoase între spații verzi, distribuite în așa fel, încât perspectiva evocă gustul Renașterii”, Scrinul negru, editura Eminescu, 1977, p. 409) Niciodată nu avem acces liber, fără intervențiile falsificatoare, protectoare și neverosimile estetic ale naratorului, în laboratorul forfotind de viață din conștiința artistului Ioanide. De la un personaj voit profund alunecăm pe panta prostului gust emfatic și al exagerărilor grandilocvente la capătul cărora ne lovim de o paiață de câlți, de o fantoșă greu strunită din sfori. Dezastrul artistic își are sursa în inabilitatea romancierului Călinescu de a se juca altfel decât exterior și intruziv cu psihologia eroilor săi. Stângăcia sa e una fondatoare: este mai ușor să descrii o măsuță marchetată decât o zvâcnire din inimă. Prăpastia care se cască între reprezentarea hedonistă a corpurilor și dualismul de extracție religioasă dintre spirit și trup nu poate fi mai cristalină ca în romanele lui G. Călinescu. Presupunem că din exterioritatea deplină, solara a spațialității narative derivă confuzia privind așa-numitul balzacianism la romancierul român. Distribuția cadrelor e una fotografică și atât.  

Odată ce trecem de acest plan al „artei pentru artă”, George Călinescu devine cu adevărat un romancier cu valențe de formidabil sociolog. Romanul Scrinul negru poate fi considerat expresia unui apolitism niciodată afirmat fățiș, dar presupus prin construcția acestui roman, pe care îndrăznim să-l considerăm testamentul lui Călinescu și al epocii prin care, slab de înger și compromis, a trecut.

În Scrinul negru (ediția în două volume masive, cartonate apărută la editura Eminescu în 1977, cu un studiu savant al gestației romanului aparținând Corneliei Ștefănescu) Călinescu ne vorbește oblic, printre atâtea altele, de activiștii de partid. Romanul se desfășoară ca punct de plecare la 1950. Ajutoarele arhitectului Ioanide, personaj, cum deja am afirmat, ratat de morga didactică a laudelor șablon aplicate de narator la tot pasul, aparțin categoriei „om nou”: Dragavei, Cornel și Mini sunt noile cadre de partid, a căror misiune este de a da un sens proletar talentului colosal și nestrunit al „geniului” Ioanide. Bănuim că în viața reală academicianul G. Călinescu însuși fusese secondat și întrucâtva sâcâit după 1950 de diverși cercetători-asistenți pe linie de partid. Călinescu nu se sfiește să îi redea pe acești interpuși ai ordinii socialiste ca pe o mână de suflete idealiste, ambițioase, inflexibile în devotamentul lor afișat pentru cauza ridicării standardului de viață al poporului asuprit de fosta „burghezo-moșierime”.

Nu am identificat nici o ironie din care să reiasă o distanță oarecare a naratorului față de aceste modele proletcultiste. Călinescu își însușește deschis elanul Partidului Muncitoresc Român, dar pe care îl vrea, prin oamenii cu care intră în contact, ridicat la acea nobilă puritate spirituală pe care doar vechea lume a intelectualității umanista o are. Acest tango cu autoritățile lumii noi pornește dintr-un idealism călinescian desuet: să construim o societate mai bună folosindu-ne de excepționalii oameni de cultură puși la dispoziție de vechiul regim. Franc spus, G. Călinescu vrea să capete bunăvoința autorităților de după 1948, arătând că există loc și pentru personalități remarcabile ca el însuși în noua configurație socială, fără clase sociale, fără marafeturi aristocratice. Nu putem să spunem cât oportunism găsim în arhitectul Ioanide. Oricum mai puțin decât în gazetăria conjuncturală a celui care fusese în „China nouă” sau care admira, cu ochii exersați ai celui plimbat prin catedralele baroce ale Europei Centrale, marmura monumentală din metroul moscovit.

Găsim o scenă în Scrinul negru care sugerează întrepătrunderea paradoxală dintre elitismul estetic al naratorului și propaganda comunistă a anilor 1950. Marioara Dragavei, soția unui tovarăș activist de marcă, director de muzeu, și „filatoare eminentă”, ia lecții de pian, unde arată o precocitate remarcabilă pentru o începătoare. La o serată găzduită de arhitectul Ioanide, muncitoarea „decorată cu Ordinul Muncii” își demonstrează talentul recent descoperit în a cânta la pian, instrument mai degrabă aristocratic decât placid burghez, moment în care Șerica Băleanu, o membră ștearsă a aristocrației declasate, pronunță vizionar următoarele cuvinte, parte din perspectiva ideologică a autorului: „- Încetul cu încetul, spuse Șerica, proletarii devin burghezi.” (p. 542) Aici se condensează scena finală din Ferma animalelor când porcii, odată ce aleg sa doarmă în casa fostului stăpân, să joace cărți și să practice mersul biped, capătă aspect uman.

Dacă într-adevăr Ioanide se comportă ca un Călinescu in disguise, nu mai puțin interesantă este viziunea asupra lumii pe care ne-o pune la dispoziție spre contemplare arhitectul. După o aventură pasageră cu o admiratoare de-a sa, balerina tuberculoasă Cucly (nume trădând moda interbelică a claselor superioare) rămâne însărcinată. Artista, personaj secundar în tramă, va avorta, nu înainte ca marele artist să redacteze o serie de sfaturi pentru progenitura sa încă nenăscută. Spicuim din sfaturile către fiul său virtual, despre care nu putem ști cât de sincer simțite sunt sau dacă nu apar menționate doar sub forma unui tribut plătit autorităților și cenzurii comuniste: îndemnul la spiritul gregar al epocii („Filozofii pot să greșească, masele niciodată (…)„, „Dacă nu m-aș fi rătăcit așa de lamentabil în viață, eu, care de fapt am fost un zidar, aș fi devenit de tânăr un luptător al clasei muncitoare. I-aș fi construit și baricadele, și monumentele.„, „Nu fi însă numai un om politic, ci și un om de știință, azi politica fiind o știință a construcției, iar conducătorii niște arhitecți. Pot să-mi închipui pe Haydn și pe Mozart președinți de republică, Sylla si Pompei mi se pare necompleți„, pp. 416-417) și o sumară educație sexuală de un hedonism vintage macho („Iubește statornic numai o femeie, pe aceea care se alătură gîndurilor tale, și când e tânără, și mai ales când a încetat de a fi. Dar nu întoarce capul ipocrit de la altele, multe sunt divin de frumoase. A fi nepăsător față de ele înseamnă să fii apatic în general, și deci frigid față de propria ta tovarășă de viață.„, p. 416). Feminitatea însă capătă o culoare domestică și estompată social pe care mulți ar califica-o astăzi drept misogină și patriarhală. Iată ce îndemnuri mâzgălește Ioanide pentru improbabila sa fiică: „Fata mea, alegerea soțului e fapta cea mai însemnată din viața unei femei.”, „Păstrează-ți naivitatea”, „Nu-ți fortifica în așa fel caracterul, încât să nu mai poți plânge. O femeie care nu știe să plângă a pierdut o jumătate din farmecul ei.”, „Să fii credincioasă”, dar nu fără un dublu standard, căci „nu urmări cu gelozie grotescă aventurile soțului tău”, „Poți fi savantă, poți fi artistă, nu uita totuși că ești femeie. Nu trece în tabăra bărbaților.”, „Chiar cu copii, să fii pururi copilăroasă”, dar și o urare pentru taine intime: „Să ai noroc de un soț care știe să mângâie.” (p. 419) Femeia, oricum, ca în orice societate cu mentalități conservatoare, „nu-și găsește satisfacția decât alături de bărbat.” (p. 418)

Și totuși recursul la trecut revine ca sarcină primă în Scrinul negru și nicidecum sarcedotul moralist cu apoftegmele îndoielnice și ridicole de mai sus. Prezentul social se reduce la un avânt tineresc proletcultist, dar în rest domnește o impenetrabilă tăcere tenebroasă. Nu prea aflăm nimic despre societatea edificată cu ajutorul trupelor de ocupație sovietică după 1944. În afară de șantiere, fântâni arteziene și palate ale culturii, pe care Călinescu le omagiază pios ca orice artist înrolat al regimului, nu suntem puși în fața spectacolului uman, chiar dacă la G. Călinescu, după cum se prezintă Scrinul negru, personajele sunt mai mult măști stilizate decât chipuri vii. Ne întâmpină însă o mărturie biografică a monarhiei românești cu panseuri legionare în rândul elitelor nobiliare de până la 1948.

Primele capitole din Scrinul negru sunt ocupate cu o înmormântare și cu descrierea amănunțită a condiției sociale decăzute a participanților, oarecum stafii ambulante trăind în trecut. Cum se prezintă la examenul istoriei moșierii în zdrențe ai Regatului României? Primul la rând este preotul catolic Valentin de Băleanu, Monsenior. Nobil cu rădăcini ce se pierd în negura vremurilor, rudă cu marile familii boierești ale Țării Românești și Moldovei, Valentin de Băleanu, cursiv în limba franceză, rămâne un declamator de sfaturi religioase bombastice și ineficiente oricând îl întâlnim în roman. El este flașneta uzată a vechii religiozități rasate. Hangerlioaica, mare aristocrată ajunsă să trăiască într-o mizerie cruntă după 1944 și care decide să se călugărească la Mânăstirea Neamț, este conștiința de clasă absolută a nobilimii românești. Mândră, obstinată, verticală, păstrând un acut dezgust pentru gloată și care, chiar și atunci când primește de mâncare din partea foștilor ei servitori, acceptă darul cu fala feudală conform căreia supușii de pe moșia ei trebuie să împartă de drept cu stăpâna lor roadele pământului, Hangerlioaica îi așteaptă resemnată pe „aliații” americani care să restabilească ordinea firească a societății. Aceasta se adresează egalilor numai în limba franceză și este liderul informal al micii comunități boierești ruinate. Următorul la rând vine Leon Cornescu, fost mareșal al Curții Regale, excelent pianist, impunător prin barba sa măreață, dar blând la suflet, actualmente hamal și virtualmente majordom, dar conversând magistral în franțuzește. El pare o parodie a cavalerismului. Șerica Băleanu, îmbrăcată jerpelit în micul grup, provenea dintr-o încrucișare boierească cu ramificații în arhondologiile românești și îi plăceau vorbele de spirit, deși nu i se poate nega o anumită stupizenie. Ea rămâne inadaptată la noul regim, fiind întreținută de soțul ei Antoine de Hangerliu, de viță nobilă autentică, dar de meserie reparator de radiouri, având o pregătire de inginer realizată în Franța în perioada interbelică. Până în 23 august 1944, Antoine de Hangerliu, desigur o practică normală pentru cei din crema societății, nu și-a câștigat nici o zi pâinea din profesiunea pentru care avea studii. Vasilescu-Lascaris și Zenaida Manu, îmbrăcați ca niște cerșetori, întregesc spectacolul fantomelor însoțind un mort la cimitir. Printre ei se mai afla Matei-Radu-Mircea-Gaston Basarab, lucrător cu acordeonul în regimul popular, dar fost aviator și sportiv pe vremea monarhiei, și Filip Hangerliu, fiul răposatei. Printre ei îl găsim și pe Dinu Gaittany, intelectual de fel, oportunist palid și laș sub comunism, fost director al Muzeului „Vasile Roaită”, încântat să dea din cap a confirmare la orice și pasionat de a avea șofer la scară. Intelectualii reies din ultimele romane călinesciene ca adevărate personaje patibulare, iar Gaittany, cu falsa sa gracilitate, nu constituie o excepție.

Toți acesti aristocrați groaznic decăzuți, ajunși în pragul înfometării, au în comun câteva principii de etichetă ale fostei lor clase sociale: fluenți în franceză, după cum aminteam, și europeni cosmopoliți în concepții, educați cu serate muzicale, costumați cândva cu mult gust, locuind în vile gigantice prin zona Primăverii (aluziv sugerată de Călinescu ca un cartier de lângă „lacuri” în zona Herăstrău, unde nobilimea de extracție cominternistă s-a mutat imediat după invazia Armatei Roșii) și plesnind de lux, moșieri care își țineau averea în conturi bancare prin Elveția, în tablouri, în statuete, în bijuterii, vilegiaturiști anual la Paris și Viena, dar și în luxoasele stațiuni ale protipendadei de atunci și de azi Biarritz și Deuville. Ca meserie lucraseră cel mult în diplomație sau avuseseră rude apropriate drept miniștrii și parlamentari în România precomunistă, ceea ce le garanta diverse sinecuri în aparatul administrativ de stat. Din fosta etichetă s-a păstrat rutina tabieturilor, pe care G. Călinescu, cu mania sa de a inventaria lumea ficțiunii ca un colecționar înverșunat, le surprinde ca într-un instantaneu de pe vremuri.

Odată „eliberarea” României cu ajutorul trupelor ocupante sovietice, „burghezo-moșierimea” a fost aspru pedepsită. Averile li s-au confiscat, proprietățile li s-au naționalizat grabnic, iar dacă făcuseră cariere politice înainte de 23 august 1944 ocna se profila ca loc de epurare colectivă. Fețele decăzute din cortegiul funerar cu care începe Scrinul negru au luat drumul talciocului, o groapă nămoloasă din „capatul șoselei Colentina”, unde își vindeau lucrurile din case pentru a putea supraviețui. Covoare, mobile, blănuri, tablouri, giuvaericale de mare valoare fuseseră înghițite pe nimic de pofta unor colecționari de artă ca Babighian sau ca arhitecul Ioanide, deși multe ajung și în nou înființatele muzee populare. Birocrații din perioada Anei Pauker și ai lui Gheorghiu Dej se delectau cu un Corot pe perete într-o vilă naționalizată. Într-un anume fel pervers, nu obiectele au suferit o schimbare, acestea mergând în cerc pe ruta vilă-talcioc-vilă, ci proprietarii. Partidul Muncitoresc era expresia unei clase economice ce controla statul, deci societatea, într-un mod totalizator și nicidecum un partid al proletarilor, care practic erau oricum subreprezentați numeric în ansamblul societății românești postbelice. Fără această tendință internă de politizare a fiecărui pliu al vieții cotidiene, comunismul ar fi adus cu un soi de monarhie luminată și absolută în plină epocă a tehnologiei.

Personajul central al romanului, cel care ține ițele narațiunii împreună, e însă Caty Zănoaga-Ciocârlan-Gavrilcea, cea îngropată de liota boierească în debutul cărții. Ucisă de cancer la puțin peste 40 de ani și mama adolescentului Filip pe care toți bătrânii aristocrați îl au în grijă în desfășurarea acțiunii, Caty adună în ea parfumul anilor interbelici și a vieții ușoare din vârful societății românești. Prin natura sa, Caty apare ca o frivolă, ispititoare fizic, dominată de pasiuni carnale și pasionată de echitație. Naratorul nu se ferește de a o expune deseori excitată îndată ce este prinsă în brațele bărbaților. Până și-n moarte, Caty dispare sub pământ acompaniat, sugestiv, de un cântec vesel, stors din acordeonul lui Matei Basarab. Vârtejul desfrânării aristocratice are ca paravan dragostea năvalnică care pigmentează destinul celor de sânge albastru. Trăind încă din adolescență cu Gigi Ciocârlan, acesta o va prefera întâi de ibovnică și apoi, după divorțul de prima nevastă, de soție. Scrisorile lor înflăcărate au ceva din banalitatea sentimentală a nebunilor ani ’20, iar Caty ascunde erotismul misterios pe care îl întâlnim la Otilia Pascalopol.

Traiectoria ei socială pune pe gânduri. Motivul este în principal unul sociologic, pentru că George Călinescu nu e doar un fidel observator ale operelor de artă, ci și un strălucit topograf al avuției sociale. Gigi Ciocârlan, provenit dintr-un neam sus-pus, băiat de prim-ministru, dar destul de redus intelectual, ajunge prin tertipuri nepotiste (doar așa arăta România interbelică pe culmi) ambasador „plenipotențiar” în Buenos Aires. În Argentina, Gigi Ciocârlan va arunca cu banii legației în stânga și-n dreapta, plătind materiale de presă pentru a estompa câte ceva din imaginea de afemeiat a regelui Carol al II-lea și ajungând să fie astfel șantajat de o mână de escroci. Sărăcuț cu duhul, dar sprijnit de „patronii” săi din România, Gigi Ciocârlan ornează legația într-un mod fastuos, punând ambasada în situația incapacității de plată. Banul public se cheltuia deci în mod privat în anii 1930. Pe lângă aceasta, își găsise drept amantă soția unui coleg de legație, cu pedigree nobiliar la rândul său și, de altfel, resentimentar și răzbunător. Caty, în schimb, comite fără jenă sau culpă morală două adulteruri: întâi cu bancherul Oster, pasiunea vieții ei, un bandit educat ridicat din pampa argentiniană (de altminteri, un gaucho destul de stereotipic), și apoi cu prințul Hangerliu, tatăl tânărului derutat Filip. Chemat în țară, Ciocârlan, mameluc oportunist, trage sfori pentru a-i fi anulate sumele risipite aiurea în Argentina. Deși trimis în misiune ca ambasador la Madrid prin grija mareșalului Leon Cornescu, orgoliul omului politic debil și corupt Gigi Ciocârlan este atât de rânit încât acesta se sinucide cu câteva secunde înainte de a primi plicul cu sigiliul regal de numire în post. Fascinanta selecție nemeritocratică a elitelor interbelice își află un loc de onoare în romanul de față.

Anii trec, prințul Hangerliu moare, Oster va deceda într-un accident aviatic, iar războiul mondial începe. Caty Zănoaga presimte, cu întreaga ei clasă socială alături, pericolul comunist și începe să agonisească din chirii, trazacții imobiliare și moșie averea pentru timpurile nesigure ce vor veni. Rentierii români nu știu că își trag ultima suflare. Caty și ceilalți aristocrați văd alianța cu Germania nazistă, cu legionarii și cu mareșalul Ion Antonescu ca o binecuvântare prin care status quo-ul clasei lor se va conserva intact. Nu mică le va fi iluzia, deși tentația emigrării nu apare la nici unul dintre ei. Moștenitorii din vechime au o tărie de caracter lăudabilă și o siguranță de sine nebună în fixația cu care acceptă fatala înfrângere, din punctul lor de vedere doar momentană.

Caty, pragmatică precum părintele ei, negustor bogat din Galați și Brăila la începutul secolului, se recăsătorește cu ofițerul Remus Gavrilcea, o brută virilă, cu un văr legionar de frunte. Demimondena se răcorește numaidecât în brațele acestui căpcăun vânjos, înainte și după o nuntă haiducesc-legionară cu centurioni și rânduri de facle aprinse, cu pivnițe inundate de lumina lumânărilor. Scenele apocaliptice de pe frontul ucrainean se succed apoi cu repeziciune. Călinescu descrie răvășitor cruzimea dementă a soldaților germani și venalitatea mizeră a celor români, care furau și vindeau ce găseau pe cadavre. Lagărele și marșurile lungi au picturalitatea macabră a celor cunoscute din fotografiile taberelor concentraționare de la Dachau, Buchenwald sau Auschwitz. Colonelul Remus Gavrilcea confiscă bijuterii, blănuri, păr de la evreii uciși cu cruzime care sunt apoi trimise drept cadou Caty-ei în București. Nemții și românii abuzau sexual de prizoniere sau se distrau sinistru în concursuri ad hoc de tir cu ținte vii dezbrăcate în pielea goală. Averea Caty-ei continua totuși să se rotunjească pe fondul unui cinism genocidar.

Din vara anului 1944, Caty înțelege inconștient mersul evenimentelor. Divorțează de criminalul de război Remus Gavrilcea (ajuns să organizeze mișcarea de rezistență anticomunistă în munții Carpați și să fie vânat de Securitate în urma evadării din închisoare, dar și a altor delicte de subminare a ordinii de stat), pentru a-și salva poziția socială. Ipocrizia și înverșunarea ei conferă un contur odios, de groapa comună, întregii elite românești de după război. Alte chipuri pasagere, tumefiate de ticăloșie și arivism criminal, ies la suprafață din text, dar atmosfera narativă nu câștigă prea mult în adâncime. Cu excepția orientalistului bolnav mintal Hagienuș, care se crede Alexandru Macedon, dar care se comportă ca Nero, nu mai întâlnim personaje care să ne pună pe gânduri în ultimul sfert al romanului. Actul de autoimolare prin care bătrânul Hagienuș își pune capăt zilelor nu conține nimic profetic în sine, deși ultima replică din Scrinul negru ar sugera alternativa.

G. Călinescu nu are niciodată nostalgia și melancolia funebră a unui Bulgakov sau a unui Lampedusa în fresca destrămarii și dispariției aristocrației românești. Spiritul acestei clase apare ca inert încă de la intrarea pe scenă. Identitatea lor spirituală este una incertă. Pentru G. Călinescu aparențele și mondenitățile subțiri ale aristocrației țin locul nobleții și caracterului așteptate. Nemilos ca un scit, naratorul nu iartă pe nimeni, în afară de arhitecul Ioanide, descompus și neveridic estetic din pricina unei hiperinflații de epitete ornante. Călinescu nu deplânge moartea unei clase, dar nici nu o incriminează cu nimic. Plecăciunile aduse în compoziție regimului comunist scad din calitatea estetică a romanului, iar deznodământul plasat într-o uzină metalurgică, aflata în plină activitate, face de prisos orice comentariu suplimentar.

Scrinul negru nu este cu siguranță o capodoperă, dar își asigură poziția unui roman realist foarte bine scris pentru a înțelege măruntaiele elitelor sociale românești și avatarurile lor ratate de a se civiliza până la capăt. În același timp, siajul monarhiei românești încheiată în 1947 se amestecă compromițător în continuitățile mentalitare de după proclamarea Republicii populare. Iar acest balast de castă socială închisă e chiar moștenirea lăsată de vechiul regim regal celui nou, de extracție țărănească, înrădăcinată în legături politice acceptate pe criterii de consangvinitate, mai degrabă decât una urbană, desacralizată și proletară.

Clasele sociale


Pentru a nu zgâria urechile sensibile să preferăm în loc de clase sociale mai blânda expresie categorii (sociale) de venit. Clasa socială are la Marx un rol funcțional: cum se distribuie profitul? Între proprietar și angajat, iar, intermediar, îi găsim pe finanțiști și aparatul de stat, ultimul fiind doar un cost pentru societate în ansamblu. Inegalitatea este înscrisă în acest sistem, dar întotdeuna ca efect al funcționalității sale.

Ne uităm acum la România, drept exemplu: neoliberalismul este expresia politică a capitalismului ca sistem economic. Sistemul merge după aceleași reguli ca acum un secol și jumătate, indiferent de metamorfozele sale industriale. Deci ce vedem în România?

Îmi pare rău să-i deziluzionez pe unii din cititorii mei, dar neoliberalismul spune așa: avem o categorie socială de venituri constând din milionari în euro care nu produc și nu comercializează nimic pe piața liberă. Ei sunt o clasă politică parazitară, inutilă și anticapitalistă prin activitate. Cu câteva excepții de capitaliști români cu afaceri relativ prospere, restul sunt o adunătură de interlopi. Bogații României nu sunt capitaliști, să ne fie clar înțeles, nici în cei mai marxiști termeni. Ei dețin un capital pe care nu îl pun în mișcare pentru a crea un capital și mai mare. Ei nu se găsesc în competiție zilnică unii cu alții pentru clienți (nici măcar nu se ucid unii pe alții pentru accesul la vistieria statului). Ei nici nu cunosc noțiunea de muncă. Ei sunt administratorii economici ai statului sărac pe care îl sug de măduvă. Să nu le plângem de milă că se mai închid şi-un restaurant sau două, vreun salon de masaj central dacă ar dispărea clasa lor. Înlăturarea lor se realizează pe două căi: fie dispar din peisaj prin lupta anticorupție, fie își dau duhul în competiția pe piața liberă, din care ei nu fac parte. Piața neagră în care activează acești interlopi nu este o piață reală, ci o coterie de găști cu activități economice criminale. Paradoxal, politicianul român este un mafiot neproductiv, nu un protector al mafioților, cum se întâmplă în Mexic, Venezuela sau Columbia, unde producătorii de droguri livrează totuși lumii o marfă plăcută simțurilor și manipulează elita politică în schimbul protecției în fața legii.

De cealaltă parte avem categoria celor aproape 8 milioane de locuitori (la o țară de 18 milioane cu indulgență, din care 5 milioane active pe piața muncii) care trăiesc, în vasta majoritate, din sume mărunte date de bugetul de stat. Să nu ne ascundem: salariul unui angajat de top la o companie falimentară de stat se extrage din aceleaşi taxe şi impozite cu care plătim pensiile sau ajutorul de şomaj. Ei sunt cu toții costuri umane, nu capital uman productiv. Nimeni nu ştie care este randamentul muncii bugetarilor. Simplul fapt că nimeni nu face efortul de a măsura productivitatea muncii în rândul birocrației de stat spune totul despre rolul său parazitar. În ce fel serveşte o instituție despre care nu ştim ce face practic?

Restul de angajați, cei care lucrează pentru un patron, sunt cu adevărat exploatați. Amenințați de spectrul şomajului, plătiți adesea mizerabil şi rareori decent, adesea angajați la capitalişti străini, ei sunt singura clasă productivă din România, dar şi această muncă, socotită în ansamblul angajaților români, este cu mult sub nivelul productivității medii din țări dezvoltate. De ce nu se plâng aceştia? De ce nu se organizează în sindicate? De ce nu avem lupta lor pentru salarii mai mari, pentru condiții decente de muncă, de ce nu au conştiință de clasă?

Cum de ce? Pentru că ei sunt momentan cu toții în minoritate față de cele două clase sociale predominante: clasa mafioțior-politicieni, câteva mii de persoane, care nu se pot manifesta ideologic cu sinceritate în văzul lumii fără a fi considerați direct personaje provenite din evul mediu, şi clasa bugetarilor fomişti, care tac mâlc pentru a îşi păstra posturile întregi până la pensie. Despre pensionari numai de bine. Observați că lupta se da exclusiv în România în jurul problemei: cine conduce statul şi cum împărțim resursele bugetare? E firesc, dată fiind situația. Şi un ultim aspect: nici una dintre clasele sociale predominante nu are propriu-zis nimic de-a face cu piața liberă, cu logica internă a sistemului capitalist.

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 98 other followers