Capitalul. Concluzii.


Cele câteve mii de pagini din Das Kapital au dat naștere la alte sute de mii de pagini de analize. Milioane de cuvinte au curs, multplicate de forța mâinii și a creierului, în urma a celor câteva sute de mii întipărite pe hârtie inițial de către Karl Marx. Capacitatea prin care o carte se înmulțește la cote tulburatoare în mii de altele cu subiect aparent similar provine din nevoia de activitate cerebrală a profesorilor și cadrelor academice de pretutindeni. Iar acea nevoie își are sursa într-o singură instanță: banii care plătesc conferințele internaționale, salariul, bursa, hainele, hrana etc. Aici nu e mai nici un miracol, nici un animal spirits care ies precum iepurii din jobenul magicianului de la circ, nici măcar egoismul și interesul personal. Banii nu sunt rezultatul nevoilor mele, oricât de mult mi-aș imagina contrariul, ci sunt forma pe care o îmbracă orice marfă și serviciu din economia globală de piață. Banii nu știu cine îi ține în buzunar, cine îi circulă ca forme de plată sau de încasare, cine îi ascunde în conturi în paradisuri fiscale, cine îi economisește într-o oală îngropată în pământ, cine îi imobilizează în bijuterii, tablouri sau lingouri, cine cumpără plăceri sau chinuri în schimbul lor. Fiecare deține o sumă oarecare de bani, dar banii nu dețin pe nimeni. Ei sunt legătura socială perfectă, abstractizarea totală a societății. Doar cel ce nu folosește bani nu aparține societății capitaliste, doar acela a ars podul dintre sine și ceilalți, rupând orice legătură nemijlocită cu societatea. Dar acela este mai mult o curiozitate biologică și mai puțin o ființă întreagă, o vietate socială.

De aceea, Karl Marx, care se ocupă exclusiv cu ce se află în spatele banului, nu este filozof în opera sa capitală. Nici o pagină din Das Kapital nu seamănă prin conținut, tematică și metodă cu ce întâlnim în Metafizica, Critica rațiunii pure sau Ființă și timp. De aceea, cu toate că o mulțime de lume mai mult sau mai puțin ignorantă, mai mult sau mai puțin cunoscătoare susține că Marx ar fi creat un sistem filosofic, filosofii recunosc în Karl Marx un caz epistemologic interesant și doar atât. Materialismul său pozitivist și critica pe care o oferă indirect tuturor reprezentărilor morale și metafizice ale oglindirii în conștiință a realității senzoriale sunt de studiat filozofic dacă le comparăm cu Hegel, Nietzsche sau Heidegger, dar niciodată în sine. Viziunea pe care o avea însă Marx asupra lumii seamănă cu cea a unui biolog modern care studiază un organism viu desfăcându-l în bucăți și stabilindu-i legile de funcționare. Nimic din ce nu găsește în mecanismele interne ale acestui organism finit nu-l pasioneză. Precum un chirurg în acțiune, nici o ipoteză în afara a ceea ce corpul pune la dispoziție din natura sa. Acest lucru nu i-a oprit pe o mulțime de istorici ai ideilor, filozofi, epistemologi și intelectuali de tribună vociferanți să extrapoleze pornind de la Marx în direcții străine de intențiile sale. Credem că mulțimea de filozofi antimarxiști au purtat o luptă lungă cu mulțimea filozofilor marxiști. Marx nu are aproape niciodată decât o legătură accidentală cu aceste tabere ideologice.

S-a mai spus că Marx ar fi articulat o teorie politică în toată regula. Ne îndoim de asta. Istoricul ideilor american Hal Draper a dedicat câteva mii de pagini infirmării tuturor celor care au răstălmacit această teorie politică „socialistă”, „comunistă”, totalitară, sovietică, cu consecința că într-un final doctrina politică marxist-engelsiană să se reducă la câteva vagi declarații de bune intenții și alte câteva amenințări la adresa claselor superioare. Adevărul este că putem identifica mai multe indicații desuete de strategie politică în articole, pamflete, manifeste și programe decât oriunde în Das Kapital.

Apoi s-a ridicat problema de a-i acorda lui Marx paternitatea sociologiei. Dacă a cita din Caietele albastre ale inspectorilor de muncă victorieni și din alte date statistice culese de oficialii Imperiului Britanic te face sociolog, de ce nu am proclama birocrația imperială britanică ca fiind, prin febrila și mereu expansiva colectare de date, primii sociologi veritabili, predecesorii institutele de statistică contemporane? Să nu uităm chestiunea claselor sociale și a opoziților dintre ele, care au fost într-adevăr observate și teoretizate de Marx. Dar chiar și aici, clasa socială o regăsim la toți economiștii secolului al XIX-lea formulată explicit, fără teamă sau o jenă apăsătoare de a fi confundat cu un politruc sovietic ca un veac după. Adam Smith e poate primul care face distincția economică corectă dintre clasa fabricanților, a proprietarilor funciari și a muncitorimii, dar cu certitudine clasa socială e un concept care decurge natural din mărturiile despre sine ale aristocrației franceze, ruse, britanice sau habsburgice etc. pe tot parcursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Nu e nevoie de Marx pentru ca un boier valah să știe la 1850 sau 1900 că aparține prin naștere unei clase distincte, superioară intelectual, legal și mai ales material „prostimii”, „norodului”, „plebei”, „gloatei”, „mulțimii” și celorlalte nume de ocară aruncate în spatele omului de rând.

Ce ne rămâne din acest talmeș-balmeș de categorii care se întretaie alarmant este economistul Marx. Printr-o confluență de opinii și înțelegeri tacite, Marx nu este decât un economist depășit, greșit sau heterodox. Heterodoxia sa îl menține încă viu în anumite medii marginale. Duncan Foley, John Roemer, pentru a nu îl menționa pe Andrew Kliman sunt printre cei mai respectabili economiști care au rezolvat teoretic și matematizat teoria economică marxistă. Pe lângă aceștia putem aduna câteva zeci de nume de politologi, istorici, din nou filozofi și istorici ai ideilor care pretind a fi fost inspirați oarecum de unele și altele din scrierile lui Marx.

Pentru a revedea încă o dată la ce se reduce Marx vom alege două mărfuri, una care se consumă în actul producerii ei (un serviciu) și alta care se consumă individual sau ca mijloc de producție după ce a fost deja produsă (un produs fizic). Marx își începe travaliul din Capitalul cu marfa ca atom al producției universale și uriașe de mărfuri care inundă piața (spațiul public și politic care se extinde necontenit împotriva spațiului privat al familiei, derivat antropologic al simplei reproducții sexuale) și care definește cel mai bine capitalismul. Să revenim exact din punctul în care am plecat.

Drept marfă să alegem un smartphone, un produs în care știința și tehnologia actuale se găsesc concentrate. Ne cade în sarcină să înțelegem părțile în care se descompune prețul acestui produs. Prețul este valoarea de schimb a mărfii. Să presupunem că acest preț este cel de echilibru dintre cerere (valoarea de întrebuințare obligatorie pentru ca un produs să existe în calitate de marfă) și ofertă și că este cel mediu stabilit în decursul unui interval de timp mai lung (câteva luni, un an). Această marfă conține în sine, ar spune Marx, o parte din capitalul constant folosit pentru a o produce. O parte corespunzătoare pe unitate de marfă din prețul de piață actualizat al mecanismelor (înlocuit în intregime la câteva cicluri de producție, în conformitate cu uzura morală sau fizică, plus costuri de întreținere) și al materiei prime (mereu de înlocuit) într-un ciclu de producție trece direct în smartphone. Aceasta este munca deja existentă, munca moartă, pe care capitalistul o cumpără în capitalul constant și o trece în întregime, fără rest în marfă (dacă nu o cumpără și o găsește ca materie primă pe pământurile sale, pusă la dispoziție de natură fără cost, atunci capitalul constant ce intră în producție va putea fi baza unui superprofit). Deci o parte din prețul smartphonului este compus din capital constant. Capitalul constant, cum ar fi fabrica, roboții, materia primă, chiar pământul de sub clădiri (dar el nu intră ca factor în producția de smartphonuri) este proprietatea capitalului. El o folosește ca mijloace de producție și o plătește din venitul său (care nu contează aici daca vine dintr-un credit sau este o parte dintr-un profit realizat anterior sau dintr-un fond de rezervă). Dacă mijloacele de producție constante au o funcție economică, proprietatea asupra lor este doar o chestiune ce ține de legislație și putere politică. Fără titlul de proprietate privată, capitalistul nu poate funcționa ca producător pe piața de mărfuri și servicii.

Capitalistul angajează salariați, cât mai mulți la număr, pe care îi introduce în procesul de producție. Ei muncesc alături de capitalul constant în crearea unor produse noi. Prețul muncii este salariul, care întotdeauna apare ca o parte din venitul antreprenorului. Munca vie, supranumită capital variabil, rămâne un cost pentru întreprinzător în timpul producției și după vânzarea produsului. Capitalistul nu este proprietarul muncitorilor, dar este cel care le supravegheză direct sau indirect (prin alți angajați, manageri) și le dicteaza obiectul și intensitatea muncii în timpul celor 8 ore legale pe zi în care capitalul variabil activează ca forță de muncă. Marx spune că din adunarea prețului capitalului constant și a celui variabil vom avea o sumă mai mică decât prețul produsului vândut și că aceasta se cheamă profit. Capitalistul știe că prețul mediu cu care se vinde un smartphone pe piață este, din fericire pentru dânsul, mai mare decât prețul de producție al smartphonului său și, prin urmare, diferența dintre costul său în prețul din fabrică al smartphonului și cel cu care îl vinde unui magazin de retail constă în câștigul său personal. Din punctul său îngust de vedere și, până la urmă, just, nici nu-l interesează de ce costă atâta. Marx neagă că acest surplus provine din specula (deși în cazul unor dezechilibre între cererea și oferta de mărfuri, speculația e singura care poate explica umflarea sau scăderea prețului mărfii) sau că, în mod obișnuit, fiecare capitalist (producător, comerciant, bancher) îl fură pe cumpărător (producător, comerciant, bancher, angajat, pensionar, personal de stat) prin umflarea generală a prețurilor. În acest ultim caz ar însemna că ceea ce proprietarul unei cariere de marmură umflă arbitrar la prețul marmurii va plăti la fel de umflat sub forma mașinii de lux sau a iahtului produse de capitalistul din industria auto sau navală. Angajații nu pot plăti prin cumpărarea de mărfuri de consum decât o contravaloare monetară egală cu capitalul variabil total investit de capitaliști în munca vie. Dacă toată lumea se trage pe sfoară în miliarde de acte de vânzare și cumpărare zilnice, atunci prețul umflat se va echivala și simpla ridicare artificială a prețului devine inutilă. E ca și cum ai plăți prețul de dinaintea oricărei virtuale înșelări generale reciproce. Drept urmare, Marx nu acceptă ca două mărimi de preț date sub forma de costuri de producție pot da în condiții normale un increment peste prețul lor de piață inițială în acest fel.

Trebuie deci să există un element în plus, neluat în seamă, în actul producției (și nu în circulație, unde furtul la preț poate explică cazuri separate de „profit” improvizat, dar nu în ansamblul societății, unde capitaliștii sunt la rândul lor consumatori) care pune la dispoziție acest excedent. Însă acesta nu este vizibil în prețul de cost al mărfii pentru un capitalist individual, ci în prețul mediu de vânzare al tuturor producătorilor de smartphonuri. Totuși, de unde provine prisosul de preț produs? Capitalul constant, după cum am explicat, nu poate decât transfera prețul său de piață în produsele pe care le crează ca parte a costului lor. Mașina muncește, dar nu mai mult decât prețul său. Orice muncă prestată peste acest preț livrează produse în care intră o parte din costurile de mentenanță ale capitalului costant fix (mașinăria), dar mecanismele de ultimă generație vor devansa ca productivitate acest capital constant suprafolosit, care va lucra de aceea în pagubă. Angajații muncesc, dar prețul muncii lor este un cost decis de cererea și oferta pieței de muncă. Ei nu sunt mașinării pe care le cumperi de la un capitalist care face profit când le vinde și care sunt casate după ce costul lor de producție a trecut în produs și alți oameni mai productivi tehnologic i-au înlocuit printr-o altă achiziție de capital pe cei reali. Salariul trebuie să acopere minim costurile de întreținere ale forței de muncă. Aceste costuri de reproducere biologică ale angajaților, care sunt decise de nivelul de dezvoltare materială a societății (altfel zis, nu e decis în perpetuitate drept suficient ca forța de muncă să fie numai hrănită corespunzător, să aibă un adăpost, să fie îmbrăcată și să i se ofere asistență medicală – acesta este un nivel care poate oscila în jos sau în sus istoric ca și standard de viață), sunt unicul constituent cert al prețului forței de muncă, id est salariul. Restul salariului e rezultatul competiției pentru forța de muncă între capitaliști. Fără acel capital constant care trebuie pus în mișcare în producție, salariații nici nu ar exista. Nu oamenii decid ritmul și calitatea muncii, ci mașinăriile și materia primă la timpul minim necesar pentru a produce o marfă care să se vândă la prețul mediu de pe piață.

Dar valoarea care se află atât în capitalul constant (cristalizată, înghețată, rezultat al unei munci trecute), cât și în capitalul variabil (vie, dinamică, creativă, prezentă) este munca. În spatele prețului și prin urmare a compoziției organice a capitalului total, constant și variabil, întâlnim valoarea numită forță de muncă înglobată în smartphone. Această valoare fluctuează în funcție de timpul mediu necesar la nivel social (totalitatea timpului de muncă la nivelul unei întregi societăți date este valoarea abstractă a muncii, iar partea sa în minute, ore pe unitate de marfă la un moment stabilit se cheamă valoarea concretă a muncii), deci pentru toate valorile de forță de muncă ce lucrează într-o societate, pentru a produce un capital-marfă, o sumă de valoare nouă.

Am menționat că munca moartă concentrată în capitalul constant se transferă întreagă în noile produse până când capitalul constant trebuie înlocuit. Munca vie, capitalul variabil, este cea care, la Marx, produce acea sumă de valoare în plus (plusvaloare) care intră în prețul de cost ale smartphonului. Deci doar forță de muncă vie este cea care asigură plusvaloarea, deci ceea ce apare în calculul contabil capitalist ca diferența dintre costurile de producție și veniturile după vânzare. Cum așa? Din simplul motiv că salariul forței de muncă vie este întotdeauna mai mic decât valoarea muncii prestate. Acest lucru se calculeză în timp: salariații lucrează câteva ore pe zi, să zicem 5, pentru a acoperi costurile cu munca ale angajatorului privat, iar restul de timp îl lucrează pe gratis, timp în care ei crează plusvaloarea, parte neplătită din prețul capitalului investit care apare ca plusvaloare la vânzarea pe piață a smartphonului. Deci capital constant (c) + capital variabil (salariu platit + munca neremunerată, smulsă pe gratis) = smartphone. Munca gratuită, care constituie o exploatare pe față a angajatului (exploatare care poate fi rezultatul unor munci groaznice sau ale unora decente și chiar delectabile), este doar denumirea pentru plusvaloare, adică raportul în timp dintre munca neplătită și timpul de creare a unei valori egale cu prețul salariului. Plusvaloarea raportată la întregul capital se măsoară deja în bani și este chiar profitul capitalistului. În concluzie, de aceea centrele de asamblare ale smartphonurilor se identifică pe hartă în țări sud-est asiatice unde costul cu forța de muncă este incredibil de mic față de alte zone, unde salariile mari ar înghiți porțiuni din plusvaloare și inclusiv, drept urmare, din profit. Piața globală, să nu ne amăgim nici măcar o secundă, este, în această etapă a evoluției speciei umane, numai suma tuturor piețelor naționale, apărate de monede proprii și de o putere politică suverană într-un teritoriu marcat de granițe. Prețul muncii este atât de fragmentat pe piața mondială pentru că diferențele de productivitate a muncii provin nu doar dintr-un deficit de capital constant existent al unor state, ci și din existența unor piețe naționale rivale care profită unele de altele precum un antreprenor prosper de o nouă forță de muncă și de cererea ei de consum.

Marx nu uită să amintească că valoarea nou creată pe piață variaza în raport cu 1) cantitatea organică de capital constant și variabil amestecate în producție 2) timpul socialmente necesar, adică tot felul de costuri scăzute, reglat în sus sau în jos de competiție și 3) prețul mediu la care produsul vândut realizează profit, care tinde să egalizeze plusvaloarea pe măsură ce piața este din ce în ce mai concurențială. Capitalurile organice primesc proporțional cu mărimea lor profitul mediu al pieței, reglînd anumite plusvalori peste medie, supranumite superprofituri, la medie sau urcând altele diminuate la medie. Numai astfel apare ceea ce se cheamă rata medie a profitului dintr-o anumită sferă de producție.

Deci undeva în prețul smartphonului clientul plătește direct capitalistului valoarea creată pe degeaba de angajat. Valoarea nou creată, reală și tangibilă, devine un segment din prețul de vânzare și pe aceasta o plătesc toți consumatorii, indiferent din ce clasă socială se trag. Partea neplătită din noua valoare adusă pe lume de muncitor constituie plusvaloarea antreprenorului.

Să trecem la un serviciu, cum ar fi, să zicem, ceva delicat și intim, ca o pedichiură. În prețul mediu al unei pedichiuri intră capitalul constant (ustensile, substanțe chimice etc., chiria spațiului în care se defășoară activitatea de îngrijire corporală, dacă acest spațiu nu este proprietatea privată a afaceristului) și capitalul variabil (salariile medii ale coafezelor, manichiuristelor, pedichiuristelor). Dacă salonul de înfrumusețare arată ca interiorul unui hotel de 5 stele, prețul unei pedichiuri va fi destul de mare, deoarece capitalul constant trebuie totuși plătit de cineva în afara proprietarului-om de afaceri care l-a achiziționat în scop productiv. Însă forța de muncă poate fi lejer plătită mai puțin la o pedichiură decât valoarea reală a muncii lor pentru că aceasta e determinată de prețul mediu al muncii pe piață. Dacă pedichiuristele au talente deosebite în exercițiul funcției și lucrează mai repede și mai bine, patronul lor va fi posesorul unui supraprofit până ce se trezește concurența din amorțeală și își va obliga angajetele să se perfecționeze, să lucreze la noile cerințe minime din industria lor. Din cei 20 de euro cât costă un asemenea serviciu, să ne imaginăm strict ipotetic că 10 merg pe costurile capitalului constant, 5 merg pe salarii, iar cele 5 în plus sunt chiar valoarea reala finală a muncii angajatelor pe care ele o vor încasa și o vor plasa proprietarului. Știm: acesta merită răsplătit pentru riscul unei afaceri. Păcat doar că profitul său nu se naște de la sine din ceva imponderabil precum inteligența, riscul, curajul, norocul, îndrăzneala, zgârcenia, viclenia și altele asemenea cauze secundare. Este obligatoriu ca munca să o facă totuși altcineva. Însușirile de caracter nu produc nimic de unele singure așa cum o fantomă nu poate mânca sau dormi.

Dacă adăugăm la toate acestea faptul că din profitul total al capitaliștilor plătim taxe și impozite (care asigură plata bugetarilor, dar și costurile tuturor achizițiilor și investiției unui stat în lcoli și spitale publice, unități militare, autostrăzi, companii de stat), dobânda la bănci și profitul intermediarilor comerciali, cândva a rentei funciare, avem imaginea finală a sistemului economic capitalist.

Implicațiile acestei panorame largi asupra societății sunt, fără doar și poate, imense: 1) trecutul istoric devine deodată logic și structurat, chiar dacă despre viitor nu putem spune decât că productivitatea muncii va continua să crească până în punctul revoluționar în care relațiile sociale de acum să devină o frână în calea extinderii realiste și posibile ale acestei productivități, capitalul constant să se acumuleze și să fie în continuare înlocuit, valoarea nou creată să urce la culmi neprevăzute, bogații să își continue avântul spre culmi, săracii ducînd-o mai bine decât în trecut, dar cu mult mai rău prin comparație cu cei mai opulenți de acum și 2) regimul politic, deși pretinde o egalitate legală și drepturi civile, legi generoase și universale, alegeri democratice libere, tinde mereu să fie pus la îndoială de realitățile economice în care inegalitățile și victimele economice sunt înscrise ca o linie de cod genetic în modul de producție capitalist. Animozitățile între salariații medii și capitaliști, rivalitățile dintre cei cu venituri salariale ridicate și cei cu venituri mici, războiul de zi cu zi între șomeri, armata de rezervă a capitalului, și clasa largă a salariaților arbitrate de capitalul productiv în favoarea proprietarilor de mijloace de producție sunt doar câteva din realitățile de adâncime ale societăților moderne. Parazitismul marilor bogați ai planetei iese mai mult decât oricat în evidență, spre a nu mărturisi funcția lor de titulari ai unei valori pe care nu o produc direct. Karl Marx a construit un schelet teoretic, a umplut câteva goluri, dar probarea empirică a teoriei sale, adăugarea unor studii care să acopere tot ceea ce pare doar intuit în Das Kapital lasă și acum mult de dorit, în ciuda bibliotecilor care s-au scris despre cel mai profund și strălucit economist german.

Posted in Capitalul vol. III de Karl Marx | Etichetat , , , , | Un comentariu

Capitalul, vol. III: Renta funciar


Cu toate că Marx pretinde că nu se ocupă de formele istorice ale rentei, finalul secțiunii despre renta funciară reia etapele istorice cunoscute în care a fost reprezentată economic renta. Pentru a putea înțelege renta modernă într-un fel convenabil, cea din modul de producție capitalist, credem că o scurtă trecere în revistă a întrupărilor sale precapitaliste se cuvine. Avem întâi ce se cheamă renta în muncă, manifestara a iobăgiei în feudalismul european și sursa economică a resurselor disponibile elitelor,

„când producătorul direct lucrează o parte din săptămână, pe pământul care-i aparține de fapt, cu ajutorul unor unelte de muncă (plug, vite etc.) care-i aparține de fapt sau de drept, în celelalte zile lucrând gratuit pe moșia proprietarului funciar, pentru proprietarul funciar” (Capitalul, vol. III, partea a II-a, București, 1955, p. 743)

Tot ce lucrează gratuit, ca urmare a dominației și supunerii (politice, militare, legale), țăranul, peste nevoile sale de consum în vederea reproducerii sale ca forță de muncă viabilă, se cheamă plusvaloare și-n feudalism. Aici nu se poate vorbi de profit fiindcă o bună parte din producția excedentară a țărănimii intră în consumul direct, sau în materiile prime ce se înlocuiesc pentru o nouă recoltă, ale proprietarului feudal și foarțe puțin se metamorfozează în bani. Exploatarea e la vedere și ia aspectul unei codificări în dreptul medieval care se cheamă rentă funciară în forma sa primitivă. Dacă țăranii nu ar deține nici un petic de pamant din care să se autosusțină alimentar și nevoia supraviețuirii ar cădea în sarcina exclusivă a nobilului feudal atunci ne-am confrunta cu un stăpân de o parte și sclavii săi de cealaltă în forma cea mai puțin travestită de despotism.

Renta în muncă corespunde unui stadiu cu o productivitate scăzută a muncii, dar, presupunînd că timp de câteva generații de relativă pace pe un teritoriu întins populat, nobilimea de sânge începe să observe cum o parte din ce în ce mai mare a plusprodusului, a plusvalorii, a surplusului peste nevoile de consum imediate poate fi vândută la piață, iar banii căpătați pot cumpăra la rândul lor alte pământuri și șerbi, mercenari și arme, aristocrația va cere și o rentă în produse (renta în munca va continuă să existe o vreme alături de renta în produse, până ce prima va deveni din ce in ce mai sporadică). Nobilimea (sau statul nobililor în cazul despotismelor asiatice, unde fragmentarea în proprietăți private uriașe ale unor viconți, conți, marchizi și baroni pe model european a fost înăbușită de un aparat de stat ultracentralizator ca în Imperiul Celest) va da astfel o anumită libertate internă populației sătești. Dacă produsele cerute vor reprezenta o cantitate separată de cea a cerințele minime necesare de subzistență, țărănimea va găsi acest schimb ca fiind unul suportabil. În ipoteza că gradul de suportabilitate al acestor dări către stăpânul feudal este unul ridicat, servul mai destoinic și cu un pământ mai fertil va putea chiar acumula o oarecare avere și se vor crea astfel ierarhii intermediare în clasa țăranească. Pe fondul furnizării de produse agricole îndestulătoare către orașe, de regulă centre militar-administrative ale aristocrației locului, orașele vor dobândi, pe lângă târgul populat de tagma negustorilor și a cămătarilor, o clasă productivă suplimentară, cea a meșteșugarilor, care va realiza produse superioare celor din industria domestică, naturală a satului.

Cum schimbul între oraș și sat se va intensifica, chiar dacă agricultura va rămâne predominantă, proprietarul feudal va începe să perceapă renta, deci plusvaloarea țărănimii, direct în bani. Renta în bani este stadiul cel mai avansat precapitalist al producției. Acest lucru va declanșa două mișcări contrare: țărănimea mai prosperă va deveni liberă din clipa în care, după plata birurilor către nobil, va putea să-și reinvestească plusvaloarea rămasă în cumpărarea pământului pe care lucrează (în Anglia cf. yeomanry). Însă cea mai mare parte a țărănimii nu va ajunge la un grad de acumulare de capital încât să rupă constrângerile feudale devenind ea însăși proprietară. Mulți nu vor fi în stare nici să-și plătească dările în bani autorității feudale. Atunci vor apela la împrumuturile puse la dispoziție de cămătari, care îi vor expropria pe acești țărani pauperi și vor deveni proprietari de pământ în schimb. Țăranii liberi, fiind legați ca întreaga lor clasă de un contract în bani cu moșierul feudal, cămătarul, care din poziția de mic proprietar roade la temelia marilor averi funciare, trebuie amendați cumva de stăpânii societății. Aceștia, observînd libertatea și puterea de a cumpăra aproape orice pe care o conferă bani, vor începe să își arendeze pământurile, ogoarele, pășunile, pădurile etc. pe care înainte le lăsau în paragină sau nu se atingeau de ele. Arendașii, de regulă cei mai bogați dintre țărani, vor investi în noile pământuri propriul lor capital (materii prime, animale etc.) și îi vor munci pe țăranii săraci în schimbul unui produs ce se va vinde cu profit la piață. O parte din acești țărani pauperi nu vor avea nici gospodăria lor (pierdută odată cu puterea de a mai plăti renta in bani), nici nu vor fi necesari muncilor agricole și vor lua drumul spre oraș (unde vor vânați la modul propriu pentru tâlhării, omucideri și cerșetorie), vagabondînd între timp și așteptînd ca forța lor de muncă să fie cerută de cineva, de pildă noile manufacturi industriale. Arendașii vor continua să plătească acum o rentă în bani aristocratului și nu țăranii propriu-ziși, care rentă poate fi considerată drept o parte scăzută din profitul său sub forma unei chirii sau a unei dobânzi la pământul dat în arendă.

Și totuși, pentru Marx, lucrurile nu pot fi așa: renta funciară nu se reduce la o sumă scăzută din profitul arendașului, altfel spus la o parte din plusvaloarea, din supramunca țăranilor agricultori. Aceasta se întâmplă în fazele incipiente ale rentei în bani, când relațiile capitaliste sunt marginale și rudimentare. Să nu uitam că în același timp în care mediul rural produce materii prime și mâncare pe care le vinde contra unei sume de bani cu profit orașului, mediul urban de cealaltă parte vinde înapoi produse manufacturate cu profit satului. Or, conform teoriei plusvalorii, supramunca conținută în toate mărfurile agricole trebuie să se schimbe în circulație cu o supramuncă egală din toate produsele finisate ale centrelor urbane. Plusvaloarea generală a unora e acoperită de plusvaloarea generală a altora (ceea ce nu se întâmplă adesea la produsele individuale).

Astfel, întreaga plusvaloare socială conținută în mărfuri reușește, odată cu apariția a nenumărate mijloace de producție care se concurează reciproc pentru o plusvaloare mai ridicată și odată cu suprasaturarea unei sfere de producție de mărfuri provenite de la acești capitaliști, să se egalizeze. Cum observam acest lucru? Dacă un producător de grâne merge la piață și vede prețul mediu al unei mărfi, care este rezultatul a milioane de produse deversate în piață de sute de mii de producători individuali dintr-o țară sau chiar din întreaga lume, izolați în procesul de producție unul de celălalt, el își poate calcula prețul său de cost pe marfă. Dacă acesta este sub prețul mediu cerut, el va realiza un superprofit. Dacă este în schimb peste, atunci el va vinde cu pierdere.

Să presupunem că aceste produse agricole provin de la un arendaș care plătește renta funciară. Marx spune că arendașul vinde la prețul de producție mediu de pe piață: dacă prețul său de cost pe marfă e mai mic decât acest preț mediu, el va realiza un superprofit. Dacă prețul de cost pe marfă e egal cu acest preț de producție mediu, atunci el va încasa profitul mediu de pe piață. În ambele cazuri va plăti renta funciară, dar nu din pricina unei mai mari productivități a capitalului variabil și constant (ea poate fi în scădere, constantă sau în creștere, renta rămâne), ci a acelei părți care intră în producție și nu este calculată sub formă de capital constant. Ce vrea să zică asta?

Ce este această rentă funciară capitalistă, care a dominat producția agricolă europeană, rusească și sud-americană până la finele secolului al XIX-lea și care astăzi a dispărut?

Premisa modului de producție capitalist este deci următoarea: adevărații agricultori sunt muncitori salariați, care sunt folosiți de un capitalist, arendașul, care se ocupă cu agricultura numai ca domeniu deosebit de exploatare pentru capital, ca investiție a capitalului său într-o sferă de producție deosebită. Acest capitalist-arendaș plătește proprietarului funciar, adică proprietarului pământului exploatat de către dansul, la anumite termene, de exemplu anual, o sumă de bani stabilită prin contract (la fel cum cel care ia capital bănesc plătește o anumită dobândă) pentru permisiunea de a-și întrebuința capitalul în acest domeniu deosebit de producție. Această sumă de bani se numește rentă funciară, indiferent dacă se plătește pentru terenuri arabile, terenuri de construcție, mine, locuri de pescuit, păduri etc. Ea se plătește pentru toată durata contractului prin care proprietarul funciar a dat cu împrumut, a închiriat pământul arendașului. Renta funciară este deci aci forma sub care se realizează, se valorifică economic proprietatea funciară.” (Ibid., p. 591)

Renta se extrage din plusvaloare, asemeni profitului. Deosebirea este următoarea: în agricultură (dar și în anumite industrii care se folosesc de anumite calități speciale ale unui loc) pământurile nu au la prima vedere o fertilitate, o plasare în spațiu egal productivă, deci la fel de profitabilă. Arendașul vinde cu un capital pe care-l consumă în producția agricolă, dar nu toate pământurile moșierului sunt la fel de productive. Dacă arendașul capitalist ar fi proprietar, acesta ar vinde produsele sale rezultate de pe terenuri cu fertilitatea naturală diferită (nu artificială, ceea ce ar implica un cost care intră în capitalul constant și trebuie recuperat prin vânzarea produsului) cu un superprofit. Acesta ar obliga în timp competiția să investească un capital constant suplimentar pentru a crește calitatea parcelelor lor de pământ până la cea medie necesară pentru a echivala superprofitul arendașului capitalist, cel cu pământ mai bun în mod natural (deci pe gratis). Prin urmare, superprofiturile acestuia din urmă ar dispărea, iar rata profitului mediu, deci prețul mediu de producție de pe piață la un moment dat, ar crește până la limita anterioară. Concurența acerbă egalizează deci timpul socialmente necesar, prețurile de cost și, implicit, plusvaloarea și profitul dintr-o sferă anume de producție (profitul ar fi oporțional cu compoziția organică a capitalului aruncat în producție). Deci, renta funciară, expresie a titlului de proprietate, confiscă pentru sine din profitul arendașului capitalist, care își riscă un capital inițial și care își exploatează muncitorii agricoli contra unui salariu, este acel superprofit, care nu mai intra în procesul de egalizare în circulație al profiturilor realizate în producție, ce rezultă din fertilitatea naturală superioară a unor loturi de pământ sau mine față de altele. Nobilul leneș și parazit, mai ales est-european, al secolului al XIX-lea care trăia din rente agricole nu trebuia să muncească cu nimic și să obțină însă o sumă de bani provenită din muncă, capital, dar mai ales, dintr-o calitate superioară solului obișnuit a propriului său pământ.

Posesiunea acestei forțe naturale constituie un monopol în mâinile posesorului ei, o condiție pentru o înaltă forță productivă a capitalului investit, care nu poate fi creată de însuși procesul de producție al capitalului; această forță naturală care poate fi astfel monopolizată este întotdeauna legată de pământ. O asemenea forță naturală nu aparține condițiilor generale ale sferei de producție în cauză și nici acelor condiții ale ei care pot fi create ca condiții generale. (Ibid., p. 616)

Sau ceea ce este același lucru în alte cuvinte:

Elementele naturale – care intră ca factori în producție fără să coste ceva, oricare ar putea fi rolul lor în producție – nu sunt cuprinse în ea ca părți componente ale capitalului, ci ca o forță naturală gratuită a capitalului, cu alte cuvinte ca o forță productivă naturală gratuită a muncii, care însă, ca orice forță productivă, pe baza modului de producție capitalist, apare ca o forță productivă a capitalului. (Ibidem, p. 704)

După cum mai apare și altfel exprimat, pentru a face cât se poate inteligibile proprietățile ce provin din natură ale rentei funciare:

Oriunde forțele naturii pot fi monopolizate și asigură industriașilor care le folosesc un profit suplimentar, fie o cădere de apă, fie o mină bogată, fie ape pline cu pești, fie un teren bine situat pentru construcții, persoana care, pe baza titlului ei asupra unei părți din globul pământesc, este recunoscută ca proprietar al acestor obiecte naturale acaparează de la capitalul în funcțiune acest profit suplimentar sub formă de rentă. (Ibid., p. 729)

Tipuri de rente

Dacă renta funciară constă din profitul real al capitalistului peste rata medie a profitului ca urmare a unui cost de producție în medie mai mic decât prețul de cost al pieții, renta depinde de productivitatea parcelelor de pământ date în cultivare. Aceasta se cheamă rentă diferențială. Marx presupune că cel mai puțin fertil pământ cultivat este acela care dă profitul mediu și nici o rentă. Acesta decide rentele agricole ale celorlalte calități de pământ. Marx introduce tabele cu situații diferite de productivitate ce rezultă din calitatea solului și care dau rentă diferențială.

Renta diferențială rezultă din deosebirea care există între fertilitatea naturală a diferitelor calități de pământuri (aici facem încă abstracție de poziția lor) în fiecare stadiu de dezvoltare a culturii, prin urmare din faptul că suprafața celor mai bune pământuri este limitată, precum și din faptul că trebuie investite capitaluri egale în pământuri de calitate inegală, care dau deci produse inegale pentru același capital. (Ibid., p. 627)

Cum crește în prima etapă renta diferențială?

Am văzut că renta medie per acru sau rata medie a rentei la capital poate să se urce odată cu extinderea culturii, prețurile rămânînd staționare și fertilitatea diferențială a terenurilor cultivate rămânînd aceeași. (Ibid., p. 636)

Marx va înainte cu un alt tip de rentă diferențială, a doua ca tip.

Până acum am considerat renta diferențiala numai ca rezultatul productivității diferite a unor investiții egale de capital pe suprafețe egale de pământ de fertilitate diferite, astfel că renta diferențială era determinată de diferența dintre produsul capitalului investit în pământul cel mai prost, care nu dă rentă, și cel al capitalului investit în pământ mai bun. (Ibid., p. 641)

Investițiile inegale de capital pe suprafețe egale de pământ de fertilitate diferite, investiții concomitente, sunt responsabile de al doilea tip de rentă diferențială a pământului agricol, care se bazează din punct de vedere istoric pe primul tip de rentă diferențială, când productivitatea muncii și investițiile de capital erau mai reduse. Apoi Marx va lua fiecare caz în parte în care renta diferențiala II variază: când prețurile de producție sunt constante, în scădere sau urcă. Fiecărui caz îi corespund trei variante diferite, cu excepția situației în care prețurile de producție se află în urcare, ceea ce va declanșa șase variante tabelare, sistemizate de Fr. Engels pentru că manuscrisul se întrerupe brusc. Nu vom intra în detalii pe acest subiect, pentru că explicația rentei diferențiale ne interesează mai mult decât fluctuațiile sale separate. Creșterea concurenței de produse cerealiere pe piața globală după 1870 va duce la disiparea rentei. Avansurile tehnologice din agricultură și profiturile sale explozive în secolul al XX-lea vor îngropa definitiv renta funciară.

Și acestei concurențe – a pământurilor virgine ale stepelor, ca și a țăranului rus sau indian strivit de povara dărilor – arendașul și țăranul din Europă nu-i puteau ține piept la vechile rente. O parte a pământurilor din Europa n-au mai putut să concureze niciodată în producția de grâne, rentele scăzură pretutindeni, și cazul nostru II, varianta 2 – pret în scădere și productivitate descrescândă a investițiilor suplimentare de capital – deveni regulă în Europa. De aici vaicărelile proprietarilor funciari, începînd din Scoția până în Italia și din sudul Franței până în Prusia orientală. Din fericire, încă nu toate pământurile de stepă au fost desțelenite; au mai rămas încă destule pentru a ruina nu numai întreaga mare proprietate funciară a Europei, dar pe deasupra și pe cea mică. (Ibid., p. 687)

Marx va vorbi și de o rentă pe care o poate da până și pământul cel mai puțin fertil, cel care asigură profitul mediu al pieței, cu condiția ca un alt pământ de o calitate mai joasă să intre în cultivare generală și să preia prețul de cost mediu al celui mai slab calitativ de mai înainte. Dar dacă toate parcelele de pământ aflate în cultivare reușesc să dea renta diferențială, atunci când până și pământul cel mai slab calitativ, cel care dă prețul de cost mediu și profitul mediu de pe piață, ofera o oarecare rentă (mai mică decât pământurile de calitate mai bună, desigur), se poate vorbi de o rentă absolută. Dar această ultimă situație e un accident și o întâmplare: înseamnă că proprietarul funciar care deține asemenea soluri mai fertile în medie decât pamanturile celor mai mulți moșieri și capitaliști agricoli are un monopol și își permite să scoată profitul mediu la pământurile sale plus o rentă uriașă. Pe măsură însă ce investițiile de capital cresc de la un ciclu de producție agricolă la altul și prețul de producție mediu, productivitatea la hectar a capitalului cresc, renta absolută scade și revine la una diferențială normală. Mai mult de atât, dacă în locul proprietarului funciar monopolist am avea un capitalist oarecare, superprofiturile sale ar declanșa o tendință de egalizare a acestora din partea concurenței, care va dori și va reuși să investească mai mult capital productiv, să perfecționeze tehnologiile și tehnicile agricole folosite pentru a recupera diferența de care doar natura în darnicia ei e răspunzătoare la renta absolută.

Nu în ultimul rând Marx discută despre iluzia de autoîndreptățire morală la rentă pe care o au unii proprietari de pământ. Să zicem că aceștia și-au cumpărat suprafața de pământ cu un 1 milion de euro incluzînd dobânda băncii. Ei vor considera că renta pe care o extrag din arendă este ca o recuperare de investiție inițială, cea concretizată în prețul pământului. Dar Marx spune că prețul pământului nu este tot una cu suma de capital pe care o investește arendașul în pământ pentru a-l face productiv. Prețul de un milion e dreptul la folosirea pământului, nu exploatarea lui ca atare. Capitalul său de un milion nu intră întâi în achiziția unui titlu de proprietate și apoi întreg în producția agricolă. E un nonsens. Banii merg doar spre cumpărarea titlului. Prețul terenului, rezultat al cererii și ofertei de proprietate funciară generică, este renta capitalizată, parte din renta estimată a fi obținută pentru o anume perioadă de timp. Aici Marx nu ne comunică mai mult de atât:

Faptul că numai titlul de proprietate al unui număr de persoane asupra globului pământesc le dă dreptul să-și însușească ca tribut o parte din supramunca societății, și să și-o însușească într-o măsură crescândă odată cu dezvoltarea producției, este camuflat de împrejurarea că renta capitalizată, adică tocmai acest tribut capitalizat, apare drept preț al pământului și că, în consecință, acesta poate fi vândut ca și oricare alt articol de comerț. (Ibid., p. 731)

Considerațiile finale despre renta funciară au în vedere proprietățile agricole mici în capitalism, rezultat al împroprietăririi țăranilor eliberați de constrângerile politico-economice feudale. Aici Marx nu vede nici o cale de ieșire: parcelele de dimensiuni modeste vor fi vândute unor capitaliști agricoli care le vor exploata la comun pe scară mare, singurul mod în care pe piața globală pot obține profitul mediu. Mica proprietate funciară nu permite munca profitabilă a celor care îl dețin, indiferent de cantitatea capitalului constant investit. Aceștia fie au alte meserii în afara agriculturii care le aduce un venit oarecare, fie dacă trăiesc din roadele pământului vor fi nevoiți să practice pe cale de consecință o economie de subzistență sau chiar să moară de foame. Dacă suprafața de pământ mică este ipotecată unei bănci sau unor cămătari, șansele ca proprietarul de drept să rămână în posesia sa dupa plata creditorilor săi sunt extrem de mici, ceea ce va duce la procesul istoric recunoscut: pământul alungă oamenii de pe el, preferînd la schimb mașinării și forță de muncă cumpărate și consumate profitabil de clasa capitaliștilor.

Posted in Capitalul vol. III de Karl Marx | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Capitalul, vol. III: Capitalul financiar


La originile sale, activitatea centrală a capitalului purtător de dobândă, deci a unui excedent peste suma împrumutată, perceput la Marx ca urmare a unor drepturi legale de proprietate, se acomodează bine cu moduri de producție revolute. Cămătaria era o practică cunoscută și detestată, dar aceasta mai ales în orașe și târguri unde circulația banilor în activități de vânzare și cumpărare era frecventă, atât în antichitatea sclavagistă, cât și în feudalismul european.

Camăta, ca și comerțul, exploatează un mod de producție dat, dar nu-l creează, ci se află față de el într-o relație exterioară. Camăta caută direct să-l mențină, pentru a-l putea exploata mereu, ea este conservatoare și-l aduce doar într-o stare mai jalnică. (Capitalul, vol. III, partea a II-a, p. 583, ESLP, București, 1955)

În zilele noastre casele de amanet sau cămătarii interlopi aduc aminte de funcția vechii cămătării, aceasta deservind nevoile de consum ale unor categorii sociale sărăce, cu venituri instabile și mărunte și care nu au acces la un credit de consum.

Capitalul financiar, deși prima facie tot un soi de cămătar, este cu toate acestea un derivat al modului de producție capitalist și, spre deosebire de modurile anterioare unde cămătaria funcționa ca un mijloc de a distruge, transfera, concentra averi între bogați si de a expropria o parte a țărănimii libere (obligată astfel să se vândă ca sclavi în Imperiul Roman sau să devină servi în Evul Mediu), deci de a „distruge și dizolva formele de proprietate” (Capitalul, vol. III, partea a II-a, pp. 571, ESLP, București, 1955), bancherul este instrumentul prin care activitatea industrială consumă un credit în vederea creării unei valori mai mari decât cea investită.

El împrumută în primul rând pentru activitățile productive, care au scop realizarea profitului, ale unui capitalist oarecare. Tot capitalul financiar se află în spatele egalizării profiturilor în cele mai multe industrii și a centralizării avuției sociale disponibilă investitorilor. Pentru Marx, capitalul purtător de dobândă lasă impresia că banii au capacitatea interioară de a se înmulți pe sine pentru ca apoi să se întoarcă cu un excedent, numit dobândă, profitul împrumutătorului. Ideea că debitorul plătește un preț pentru împrumutul său derivă din calitatea intrinsecă creditorului de proprietar al unui capital inactiv, iar pretenția la o remunerație suplimentară a celui care își închiriază banii este ceva irațional, în sensul în care nici o explicație economică rațională nu poate contrabalansa puterea legală, expresie a unei alte puteri politice iraționale, a proprietarului. Cel care împrumută (creditorul) se trezește atunci când banii îi sunt returnați în posesia unei sume mai mari fără ca prin această acțiune să fi realizat o câtime de muncă productivă.

Cel care dă banii cu împrumut îi cheltuiește în calitate de capital; suma de valoare pe care o dă altuia este capital și de aceea se reîntoarce la el. Dar simpla reîntoarcere la dânsul n-ar însemna încă o reîntoarcere a sumei de valoare împrumutate drept capital, ci simplă restituire a unei sume de valoare împrumutate. Pentru a se reîntoarce ca un capital, suma avansată trebuie nu numai să se conserve în timpul mișcării, ci totodată să se și valorifice, să-și sporească mărimea valorii, deci să se întoarcă cu o plusvaloare, ca B + ΔB, și acest ΔB este aici dobânda sau acea parte din profitul mediu care nu rămâne în mâinile capitalistului în funcțiune, ci revine capitalistului posesor de bani.” (Capitalul, vol. III, partea I, p. 343, EPLP, 1953).

Altfel exprimat, capitalul financiar își însușește o parte din profitul realizat de antreprenor pentru a exista. Firește că orice dobândă este percepută ca un profit pentru bancheri și că prea puțin contează pentru aceștia dacă profitul provine din buzunarele unui ins care ia un credit de consum pentru a-și reface apartamentul în care stă și își plătește la timp ratele sau de la un fabricant de înghețată care are câteva sute de angajați, mașinării și materie primă în producție. Cu toate acestea, în timp ce individul oarecare de mai sus consumă neproductiv capitalul împrumutat, capitalistul oarecare cu fabrică sporește, dacă dorește să își continue netulburată existența, cu fiecare ciclu de producție, cu fiecare comandă nouă, propriul său profit prin încasarea plusvalorii din marfa vândută. Capitalul purtător de dobândă trăiește deci din perceperea unei dobânzi ce taie din profitul întreg al întreprinzătorului, la fel cum fac, de altfel, statul și comercianții. Beneficiul întreprinzătorului real plătește rând pe rând taxe și impozite, dobânzile bancherilor, profitul comerciantului, salariile muncitorilor.

La întrebarea cum se decide rata dobânzii la credite, fie ea fixă sau variabilă, Marx spune următoarele:

Deoarece dobânda nu este decât o parte a profitului, și anume aceea pe care capitalistul industrial trebuie, după ipoteza noastră de până acum, s-o plătească posesorului de bani, profitul însuși apare ca limita maximă a dobânzii atunci când partea ce revine capitalistului în funcțiune ar fi = 0. Abstracție făcând de unele cazuri, când dobânda poate fi realmente mai mare decât profitul și prin urmare nu mai poate fi plătită din profit, s-ar putea eventual considera ca limită maximă a dobânzii întregul profit minus acea parte a lui pe care o vom dezvolta mai jos și care constă din salariul pentru supraveghere (wages of superintendence). Limita minimă a dobânzii nu poate fi deloc determinată. Ea poate să coboare oricât de jos. Totuși de fiecare dată intervin împrejurări care acționează în sens contrar și o ridică peste această limită minimă relativă.” (Ibid., p. 350)

Când am amintit deja misiunea capitalului financiar de a aduna în mâinile sale tot capitalul neîntrebuințat al unei societăți și de a-l da cu împrumut celor care care au nevoie de acesta am avut în vedere acest pasaj:

Pe piața bănească stau față în față numai cei ce dau cu împrumut și cei ce iau cu împrumut. Marfa nu are acolo decât una și aceeași formă, banii. Toate înfățișările speciale ale capitalului care rezultă din investirea lui în diferite sfere de producție și circulație dispar aici. El nu există aici decât sub aspectul nediferențiat, egal cu sine însuși, al valorii independente, sub aspectul banilor. Concurența dintre diferitele sfere încetează aici; toate deavalma sunt aici pentru a lua bani cu împrumut, iar capitalul stă în fața tuturor sub o formă în care îi este indiferent în ce fel va fi întrebuințat. Capitalul industrial se manifestă ca un capital comun în sine întregii clase numai în mișcarea și concurența dintre diferite sfere, pe când aici el se prezinta realmente, în toată mărimea lui, în cadrul cererii și ofertei de capital ca un capital comun întregii clase. Pe de altă parte, pe piața bănească, capitalul bănesc posedă de fapt înfățișarea sub care, ca element comun, indiferent față de întrebuințarea lui specială, se repartizează între diferite sfere, între capitaliști, după necesitățile de producție ale fiecărei sfere deosebite. La aceasta se adaugă faptul că, odată cu dezvoltarea marii industrii, capitalul bănesc este reprezentat tot mai mult, în măsura în care apare pe piață, nu de capitaliști izolați, posesori ai cutărei sau cutărei fracțiuni din capitalul aflat pe piață, ci apare ca o massă de capital concentrată și organizată, care, spre deosebire de producția reală, se află sub controlul bancherilor, reprezentând capitalul social. Așa că, întrucât este vorba de forma cererii, capitalului care poate fi împrumutat i se opune o întreagă clasă; după cum în ce privește oferta el însuși se afirmă en masse ca un capital ce se dă cu împrumut. (Ibid., p. 360)

Sau mai clar chiar:

Luarea și darea cu împrumut a banilor devine afacerea lor specială. Ei intervin ca mijlocitori între adevărații împrumutători și cei care iau cu împrumut capital bănesc. Vorbind în general, afacerea bancherilor, privită din acest punct de vedere, constă în concentrarea în mâinile lor, în masse mari, a capitalului bănesc care poate fi împrumutat, astfel că în locul împrumutătorilor izolați, în fața capitaliștilor industriali și comerciali, apar bancherii ca reprezentanți ai tuturor celor care dau bani cu împrumut. Ei devin administratorii generali ai capitalului bănesc. Pe de altă parte ei concentreaza și reprezintă în fața tuturor împrumutătorilor pe cei împrumutați prin faptul că iau cu împrumut pentru toată lumea comercială. O bancă reprezintă, pe de o parte, centralizarea capitalului bănesc al celor care dau cu împrumut, iar pe de altă parte, centralizarea celor care iau cu împrumut. Profitul ei constă în genere în faptul că ia cu împrumut cu o dobândă mai mică decât aceea la care dă cu împrumut. (Ibid., p. 390)

Marx continuă să analizeze raporturile dintre capitalul bănesc și cel industrial, definit ca productiv, care se găsesc într-o opoziție structurală. Capitalul financiar care extrage profitul din dobânzi este „capital ca proprietate” și se afla în contradicție cu acel capital „ca funcție”. Pentru bancheri, plusvaloarea, deci sursa primă a dobânzii, este întotdeauna intermediată de beneficiul total al antreprenorului. Pentru acesta din urmă dobânda pe care trebuie să o plătească este chintesența băncii. A înțelege istoria, funcția și evoluția băncii ca instituție e tot una cu a avea acces la codul genetic al capitalului purtător de dobândă.

Marx va avansa în analiza creditului și a ceea ce el numește capital fictiv, o altă denumire pentru o sumă de bani care exprimă o valoare materială inexistentă la momentul obținerii împrumutului. El le numește „pretenții acumulate, titluri juridice asupra producției viitoare” (p. 454). Creditul indică în lumea bancherilor o sumă de bani și niciodată expresia materială a acestora. Capitalul financiar nu poate prelua funcțiile celui productiv fără a-și nega misiunea. Orice recuperare de creanțe intră în bancă nu sub formă de capital-marfă, cu care bancherii habar nu au ce să facă, ci de lichidități.

În linii generale banii funcționează aici numai ca mijloc de plată, ceea ce înseamnă că marfa se vinde nu contra bani, ci contra unei promisiuni scrise de plată la un anumit termen. Aceste promisiuni de plată le putem îngloba pe toate, pentru simplificare, în categoria generală a polițelor. Până la scadență și termenul lor de plată, aceste polițe circulă la rândul lor ca mijloc de plată și constituie bani de comerț propriu ziși. În măsura în care se compensează în cele din urmă prin echilibrul dintre credit și debit, ele funcționează în mod absolut ca bani, deoarece nu are loc nici o transformare ulterioară în bani. După cum aceste avansuri reciproce între producători și comercianți constituie baza propriu-zisă a creditului, tot așa și instrumentul lor de circulație, polița, constituie baza banilor de credit propriu-ziși, a bancnotelor etc. Acestea nu se bazează pe circulația banilor, fie ei bani metalici, fie bani de hârtie emiși de către stat, ci pe circulația polițelor. (Ibid., 389)

Cum se prezintă capitalul unei bănci în timpul lui Marx, dar nu numai?

Capitalul bancar constă 1. din bani numerar, în aur sau în bancnote, 2. din hârtii de valoare. Pe acestea din urmă le putem împărți la rândul lor în: efecte de comerț, polițe, care sunt flotante, din când în când ajung la scadență și a căror scontare constitute activitatea propriu-zisă a bancherului; și hârtii de valoare publice, cum sunt rentele de stat, bonurile de tezaur, acțiunile de tot felul, într-un cuvânt efecte purtătoare de dobândă, care însă se deosebesc în mod esențial de polițe. Aici pot fi socotite și ipotecile. Capitalul compus din toate aceste componente materiale se împarte la rândul lui în capital de investiție ale bancherului însuși și în depunerile care formează banking capital-ul său sau capitalul luat de dânsul ca împrumut. (Capitalul, vol. II, partea a II-a, pp. 449-450).

O secțiune apreciabilă din tratarea capitalului purtător de dobândă se ocupă de cazuri reale de crize financiare și dispute între guvernatori ai Bancii Angliei și diverși bancheri în care Marx le scoate în evidență greșelile de interpretare economică sau cinismul egoist cu care vedeau societatea. Nu este în interesul meu de a mă concentra pe aceste fragmente astăzi istorice, după cum nici criticile la adresa concepților unor economiști astăzi prăfuiți precum Tooke și Fullarton nu mă privește.

Pentru Marx, o criză economică este un fenomen normal care se repetă din când în când, o dată pe deceniu, ca urmare a nerealizării pe piața a unor valori de întrebuințare, a unor capitaluri-marfă. Consumatorii au întotdeauna mai puțin venit disponibil de cumpărare decât capacitatea de producție, deci de vânzare, a capitaliștilor. Când un capital-marfă nu este vândut, deci nu este realizat în procesul de circulație, atunci acesta figurează ca o pierdere în bani. Dacă acest capital-marfă creat ca o valoare de schimb este urmarea unui credit ce nu poate fi rambursat, banca devine proprietarul său de drept după ce capitalistul dă faliment. Dacă falimentarea capătă amploarea unui fenomen de masă, atunci avem de-a face cu o recesiune în toată regula. Băncile se trezesc în posesia unui capital cu care nu au ce face, pentru care nu există cerere, deci care nu este pe moment valoare de întrebuințare. Valoarea sa monetară se prăbușește, în speranța că o oferta ieftină va acoperi măcar o parte din pierderi. Creditele acordate anterior, deci bani promiși cu dobândă care nu se întorc niciodată la bancă, vor declanșa falimentul băncii respective. Cererea de noi credite pentru investiții este pe atât de scăzută pe cât de presate sunt băncile lipsite de noi lichidăți. Afaceri adiancente producției se închid. Șomajul explodează. Simultan, o groază de deponenți își retrag micile sau marile economii din bănci, care, cum au deja mai mulți bani împrumutați ce nu vor fi returnați niciodată și rezerve valutare mici, va declanșa o nouă hemoragie bancară.

Din cele spuse reiese că în vremuri de criză și în genere de stagnare a afacerilor, capitalul-marfă pierde în mare măsură calitatea lui de a reprezenta capital bănesc potențial. Același lucru e valabil și pentru capitalul fictiv, pentru hârtiile purtătoare de dobândă, în măsura în care acestea circulă și ele în calitate de capitaluri bănești la bursă. O dată cu urcarea nivelului dobânzii prețul lor scade. El mai scade și din pricina lipsei generale de credit, care silește pe posesorii lor să le arunce pe piață în cantități masive, pentru a-și procura bani. În sfârșit scade și prețul acțiunilor, parte în urma scăderii veniturilor la care ele au dreptul, parte în urma caracterului deseori speculativ al întreprinderilor reprezentate de el. Acest capital bănesc fictiv se micșorează enorm în timpul crizelor si o dată cu el se micșorează posibilitatea pe care o aveau posesorii lor de a-și procura pe piață bani pe baza lui. Micșorarea denumirilor bănești ale acestor hârtii de valoare pe buletinul cursurilor nu atinge cu nimic capitalul real reprezentat de ele, în schimb însă atinge foarte mult capacitatea de plată a posesorilor lui. (Ibid., p. 476)

În fond, valoarea de schimb, deci banii, este motorul capitalismului spre deosebire de orice alt mod de producție cunoscut.

În perioadele de jenă, când creditul se îngustează sau chiar încetează cu desăvârșire, banii se opun dintr-o dată în mod absolut mărfurilor ca singurul mijloc de plată și ca singura existență reală a valorii. De aici devalorizarea generală a mărfurilor, greutatea, ba chiar imposibilitatea de a le transforma în bani, adică în propria lor formă fantastică. În al doilea rând însă, banii de credit nu sunt ei înșiși bani decât în măsura în care reprezintă în mod absolut pentru suma valorii lor nominale banii reali. (Ibid., p. 497)

Considerațiile despre circulația monetară vor fi ocolite aici pentru că Marx va construi această parte ca un șir de clarificari a unor erori curente în epoca sa. Vom proceda identic și din aceleași motive pentru metalul prețios, aur sau argint, și cursul schimbului.

Posted in Capitalul vol. III de Karl Marx | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Manual de oportunism


Toată lumea sănătoasă și o bună parte din cea bolnavă au auzit de doctori, avocați, șoferi, zidari sau astronauți. Fiecare din aceste meserii deservește o nevoie materială sau socială. Funcția crează organul și funcționalitatea dă naștere la profesiuni. A fi intelectual, public sau nu, e o chestiune ce decurge dintr-o excelență dobândită în câmpul tău de activitate, presupunând că ocupația nu implică un tip de muncă exclusiv manuală și cu un grad ridicat de repetitivitate. Un arhitect ilustru poate deveni un intelectual public ascultat cu respect, dar nu și cu evlavie, de marele public, dacă acesta dorește. La fel un fizician, un chirurg, un muzician, un pictor, un sculptor, un inginer, un profesor cu valoroase cercetări științifice, unanim recunoscute ca meritorii, chiar dacă (un pic) depășite, în câmpul său de activitate. Frank Lloyd Wright, un exemplu la care mă întorc de câte ori am ocazia, era îndrituit să ne comunice ce păreri avea despre modernitate sau politică având în vedere că un arhitect cu remarcabilele sale realizări este, prin urmare, un om deosebit. E ceva să afli ce gândesc profesioniști excepționali în afara câmpului lor de activitate. Noam Chomsky are contribuții esențiale într-un domeniu precum lingvistica și abia apoi, pornind de aici, începem să-i acordăm atenția cuvenită unui intelectual public de stânga american. Idem pentru Umberto Eco, Richard Dawkins, Paul Krugman și alții asemenea. Până la urmă chiar și fondatorii unor companii uriașe în piața globală, căpitanii unor industrii inexistente acum câteva decenii, pot fi intelectuali publici.

În România, stat și societate cu realizări mediocre conform oricărui criteriu de evaluare internațional, noțiunea de intelectual public e vânturata în stânga și în dreapta de unii și alții, mai mereu aceiași, grupați strategic în jurul unor așa-numite „valori de dreapta”. Înainte ca societatea civilă să-i asculte din poziția de intelectuali, aceștia trâmbițează cu spor și ostenție că sunt intelectuali, de parcă legitimitatea lor ar fi pusă în primejdie (dovadă a unei identități recunoscute ca șubredă chiar de ei înșiși). Despre Gabriel Liiceanu putem vorbi ca un patron de editură cu succes, un indimenticabil milionar în euro. Este un om de afaceri important în România, controlînd a doua editură ca cifră de afaceri din țară. În postura de afacerist, scos în afara granițelor și cântărit astfel, nu înseamnă prea mult. Sunt edituri europene mult peste Humanitas în mica Europă, fără să luăm în considerare alte continente. Dar ca intelectual? Aici e problema. Nu există o „breaslă” a intelectualilor sau a eseiștilor. Putem vorbi cel mult de una a filozofilor. Reprezintă ceva Gabriel Liiceanu în acest domeniu? Ca fenomenolog, ca hermeneut al operei lui Martin Heidegger putem să căutam și să cerem părerea specialiștilor și exegeților din acest moment care se ocupă de Heidegger. Cercetați! Vă garantez că numele Gabriel Liiceanu nu figurează în rândul celor mai valoroși fenomenologi sau interpreți ai operei lui Martin Heidegger. În afara unor introduceri și a unor traduceri (în colaborare), profesorul universitar Gabriel Liiceanu nu se regăsește în empireul fenomenologiei europene, în fond, un subdomeniu umanist fără o dinamică științifică colosală. Dimpotrivă. Ergo, Gabriel Liiceanu este un intelectual public român numai în calitatea sa de om de afaceri cu mari succese financiare în piața locală a publicaților, care, pe deasupra, scrie pentru o mică parte din cetățenii educați la un nivel înalt din România. E important să știm de unde provine cu exactitate excepționalitatea sa. Cât privește pe ceilalți intelectuali publici români rămâne întrebarea: ce au realizat ei în domeniul lor la superlativ pentru a intra în arena publică, unde pot fi ascultați cu oarecare considerație avant la lettre? Practic, nimic. Ei își clădesc excepționalitatea, dacă mai putem spune așa, ca jurnaliști de opinie, eseiști, moraliști, ca savanți, oximoronic vorbind, în datul cu părerea. Cum în România nu putem vorbi de o masă critică compusă din cadre academice, arhitecți, bijutieri et caetera care să probeze fără dubiu că un membru al comunității lor este un vârf în ceea ce face din pricina mediocrității, imposturii și a corupției (sau pur și simplu din cauza absenței fizice a unui număr suficient de mare de profesioniști), preferăm să mergem la bursa valorilor simbolice globală sau măcar europeană. Ce întâlnim aici? Din nou, nimic, un ditamai lapsus al altora. Cine e auzit în Europa de marele eseist liberal conservator român X? Nu te ia nimeni în seamă ca om serios cu asemenea pretenții nejustificate. „Eseistica” nu aparține unui domeniu recunoscut al cunoașterii. Nici o universitate de elită, nici o asociație profesională probă, nici un corp de experți fără cusur evident nu se uită la tine cu așa ceva în curriculum vitae.

Despre strategile de capitalizare simbolică în vederea unui profit de imagine viitor voi vorbi în cele ce urmează. Cum devin unii intelectuali publici în România? Să luăm un nume recent, Radu Vancu. Este de meserie profesor de literatură la Universitatea din Sibiu. A compus câteva volume de poezie, care au fost primite cu apreciere de amicii poeți ai autorului. Radu Vancu scrie cronici literare, în genere recenzii mustind de laude și analize metafizice ale volumelor de poezie, ce coincidență fericită!, ale acelorași amici care îl laudă pe dânsul. Do ut des, ecce poetul! Societatea poeților români este atât de mare încât o poți îndesa într-un cenaclu sau la un festival de poezie. Cine nu răsuflă în acea încăpere strașnic afumată fie nu este poet, fie nu reprezintă nimic ca poet. Așa și-a fabricat și Radu Vancu aura de poet. El și gașca sa de poeți. Din fericire sau nu, poezia e o chestie de nișă oriunde în lume, o preocupare de pasionați, ca filatelia sau numismatica de pildă, cu diferența că în materie de gusturi estetice domină un haos al impresilor ca nicăieri altundeva. Criteriile sunt atât de subiective încât ierarhiile estetice nu se pot construi fără acest PR al unei găști bine sudate. Eu unul consider că din punct de vedere estetic lirică unui Radu Vancu & co. este un imens deserviciu adus cititorului de poezie. Compozițile sale & co. aparțin registrului prostului gust, a lipsei de talent și a aberației delirante, o respingătoare putreziciune. Nu-i de mirăre că poeții ajung să se citească între ei. Atunci cum mai pretind că sunt poeți? E o înțelegere tacită, o gimnastică a reputaților interne, un pact decis la mesele geluite ale unor birturi lăturalnice.

Dar Radu Vancu nu se rezumă doar la atât în activitatea sa de presupus meșter în ale frumosului. Am amintit că este critic literar. Există o critica literară academică, una internațională, în care impresionismul criticii literare românești arată față de lumea lor ca Zona din Călăuza regizorului rus Tarkovski față de Manhattan. Radu Vancu nu deține nici măcar recunoașterea criticilor români cărunți ca fiind un specimen promițător al domeniului lor. Opera sa „științifică” constă din două componente: 1) o lucrare de doctorat-panegiric dedicată traducătorului și poetului Mircea Ivănescu, al cărui legatar simbolic Radu Vancu pretinde a fi (mișcarea este indecentă: Mircea Ivănescu, orb si aproape marginal în ultimii săi ani de viață, nu-l numește nicăieri pe scutierul Radu Vancu discipolul sau urmașul său în intelighenția locală) și 2) traduceri de poeți anglo-saxoni. Astfel Radu Vancu poate să urce titlurile academice până la poziția leonină de prof. univ. dr., evident, în mediul academic românesc, acest Sabat al vrăjitoarelor din punct de vedere moral.

Însă dacă Radu Vancu s-ar fi mulțumit la omagiul unor poeți-stâlpi de cafenea, publicînd în cerc închis și admirându-se mutual în coterie, nu am fi auzit de el. Dacă același Radu Vancu ar fi tradus mii de pagini din poezia modernă de limbă engleză, iarăși, numele său ar fi ajuns la urechile câtorva pasionați. Chiar și așa însă, ascensiunea ca poet din cercuri damnate sau din traducător erudit și prolific ar fi avut un sens. Ar fi fost frumos ca după 20 de ani de muncă pe ogorul ediților critice și după încă atâția de poezie pură numele său să ajungă de jos în sus, prin merit, la noi, cititori oarecare.

Radu Vancu totuși adoră drumurile scurte, ca toți intelectualii publici locali: câteva volume de poezie, traducerile a câtorva sute de poezii, coroanele de flori retorice puse la picioarele crucii unui Mircea Ivănescu nu sunt îndeajuns pentru ambiția unui intelectual în ascensiune. Nu, e nevoie de ceva mai mult. Radu Vancu a devenit comentator politic, chibiț ideologic, fratele mai mic al intelectualilor de dreapta. Așa se ridică numele. Dumnealui face politică. Împarte societatea în tabere morale, una în care dumnealui și alți intelectuali publici reprezintă Binele (rafinați, inteligenți, neresentimentari, (paleo)conservatori politic, liberali, proprietari avuți, pe care Radu Vancu îi tămâiază cu orice ocazie) și societatea mare, în care pulsează morburile cronice ale Vechiului Regim, de care ne desparte doar un sfert de secol. Radu Vancu, asemeni multor intelectualii publici din țară, nu a realizat nimic ieșit din comun în profesia sa înainte de a se afișa public ca intelectualul căruia i se cuvine atenție și ascultare. Radu Vancu se face în schimb portavocea tuturor clișeelor intelectualiste din România: megamoralizator, maniheic, inchizitorial în critici și omagios cu cei pe lângă care se dă bine, adică direct lingușitor, hiperbolic, patetic, ridicol și extrem de fals, fals, fals. Dumnealui știe multă istorie a ideilor, istorie, teorie politică, chiar economie, îi plac statisticile exagerate, a auzit chiar de marxism, gustă sovietologia ca ultimul adevăr în materie de politici publice (sic!), în general, pozează în intelectual public. Așa se călește fierul în România. Dumnezeule, ce binecuvântare că Radu Vancu este pentru atâția dintre noi un anonim! Dar în pofta sa de onoruri, asudînd de zor în crizele sale de moralită politică, viitorul va fi de partea sa.

Posted in Politice | Etichetat , , | 5 comentarii

Un gangster rus


Simon Sebag Montefiore a scris două biografii ale lui Iosif Vissarionovici Djugașvili, zis Koba, Soselo, Soso, Iakov sau, mai percutant, Stalin, ambele având caracterul unor biografii romanțate. Tânărul Stalin este prima parte, în vreme ce Stalin. La Curtea Țarului Roșu, cuprinde ultimii 20 de ani din viața tiranului. Montefiore, animat de netăgăduite pasiuni literare, nu dorește, și nici nu face nici un efort în această direcție, să schițeze contururile vieții cotidiene și vânzolelii politice din Imperiul Țarist. De aceea, pentru cititorii începători, cărțile unui Richard Pipes despre vechea ordine țaristă, Revoluție și apoi războiul civil sunt recomandabile. Pentru paralela dintre tinerețea georgianului Stalin și cutremurele geopolitice din emisfera nordică în intervalul 1880-1914 cititorul ageamiu este rugat să înceapă cu Stephen Kotkin, Stalin: Volume I: Paradoxes of Power: 1878-1928, dacă nu vrea să fie târât în eroare. Montefiore, în ciuda erudiției și documentării sale formidabile, se ocupă cu personajul Stalin ca de un aventurier provincial cu un destin miraculos, pornit din cele mai joase paturi sociale ale unui Imperiu absolutist și ajuns pe culmile unei puteri mondiale totalitare. Societatea rusă se diluează parcă în umbra lui Soso cel tânăr. Fanatismul marxist rămâne un mister la Stalin. Cum arată această confesiune politico-teologică? Montefiore ridică din umeri și își deapănă firul povestirii, iscusit redată. Nici cronologic Montefiore nu se achită cum trebuie de biografia lui Stalin în cele două cărți dedicate protagonistului: Tânărul Stalin se întinde din 1878 până în 1918, în vreme ce Stalin. La Curtea Țarului Roșu reia narațiunea biografică din 1932 până la moartea generalissimului în 1953. Hiatusul nu reprezintă în sine un reproș, dat fiind faptul că istorici mai serioși au recuperat cu ușurință anii de ascensiune ai fostului Soselo.

Ca atare, ce ne spun primii aproape 40 de ani din viața odiosului Stalin? Întâi să trecem în revista repertoriul de banalități: tatăl, Besso, un cizmar bețiv și bătăuș care își neglijează familia (păcat capital în Georgia patriarhală), mamă, Keke, croitoreasă-servitoare-femeie de serviciu-curvă, fervent creștin-ortodox în ultima perioadă a vieții, cândva în anii 1930. Locul de proveniență: târgul Gori, Georgia, o așezare prăpădită de la marginea Imperiului Țarilor. Georgia se prezintă la Montefiore ca un fel de Sicilie în miniatură: haiduci vagabonzi, sărăcie pitorescă, jafuri la drumul mare, omoruri cu hangerul, cultul răzbunării, munteni virili și tâlhari, podgorii și culmi muntoase, femei casnice supuse, un strop de fanatism și mândrie arabe și multă înapoiere oriental-asiatică. Soso a crescut în cele mai murdare și violente colțuri din Gori și apoi din capitala Tiflis (Tbilisi). Fișa matricolă: elev silitor și inteligent, o mamă care trage sfori pentru a-l înscrie la seminar (în ciuda tatălui care încearcă fără succes să-și facă fiul calfă de cizmar, nicidecum preot), protectori bărbați, probabil amanți ai mamei, ca negustorul Koba Egnatashvili (presupus tată al viitorului Stalin), care îi plătesc internatul. Vârsta adolescentă: Soselo este taciturn, bătăuș, mândru, cititor vorace, ateu, lipsit de respect față de autoritățile ecleziastice, în sfârșit, ajunge să fie exmatriculat pentru comportamentul său deviant. Montefiore uită să accentueze faptul elementar că tineretul rus avea, în genere, o atitudine disprețuitoare și semiemancipată aidoma tânărului Koba la 1900.

Cu ce își umple timpul Soso după exmatriculare? Organizează greve și incendiază rafinării în capitală azeră (coboară până și în Persia cu scopuri similare), centrul mondial al extracției de petrol la 1900, Baku, unde lucrează nu pentru Nobel, ci pentru familia Rotschild vreme de câteva luni. Fugărit de agenții Ohranei, Soso se retrage în Georgia, de unde se apucă de râspândit materiale revoluționare. La 1900 lucrează pentru câteva luni ca meteorolog, singura sa meserie de până la Revoluția din Octombrie, până ce va fi arestat pentru activitatea sa clandestină de marxist revoluționar. Stalin scrie, citește, căuta prietenia unor interlopi fără milă, identifică agenți ai Ohranei în colegii săi, pe care îi numește trădători și le organizează asasinarea, fuge de eterna apăsare a agenților poliției secrete, trăiește hăituit și se ferește de conspiratori. Sărăcia îl însoțește pretutindeni în drumurile sale. Ajunge chiar până la Londra și Paris, pentru a asista și participa la congresele social-democrației europene. Îl cunoaște pe Lenin. Vizitează Polonia, Finlanda, Suedia, Danemarca, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul German în doar câțiva ani de misiuni în afara granițelor. În tot acest timp, Stalin reușește să seducă destul de multe femei, care îl însoțesc fascinate de masculinitatea sa pronunțată.

Cu toate acestea, ceea ce îl individualizează pe tânărul Soso în secta bolșevică este pur și simplu sarcinile de gangster pe care trebuia să le opereze pentru colectarea fondurilor picate din cer ale partidului. Lenin îl soma să jefuiască, iar Stalin se pricepea de minune la conspirații nimicitoare, planuri macabre și „exproprieri” sângeroase. De la acte de piraterie în Marea Neagră, răpiri și amenințări cu moartea în schimbul unor sume apreciabile de bani ale unor negustori și petroliști bogați (sau ale rudelor lor apropiate) pana la atentate cu bombă în centrul Tiflisului ca cel din 1907 cu ocazia spargerii unei bănci, Stalin și gașca de criminali demenți nu se temeau de nimic (unul dintre ei Kamo aduce cu un veritabil psihopat). În 1907 Soso organizează un jaf de pe urma căruia 250,000 de ruble sunt furate, ceea ce ar fi echivalentul a 2,5 milioane de lire în zilele noastre. Mare parte din bani mergea în diaspora bolșevică din Elveția, unde erau încasați pe ascuns, de teama menșevicilor care interziseseră practicile violente ca sursă de finanțare în partid, de Vladimir Ulianov, însă rămâneau suficienți în Caucaz pentru petreceri cu beții, cobzari și femei ușoare. Stalin părea de neîntrecut în jocurile sale războinice. Se căsătorește cu Keke Svanidze, care va aduce pe lume un fiu, Iakov, mort în captivitatea nazistă în aprilie 1943 în urma unei sinucideri. Keke va deceda în toamna anului 1907 de tifos, înghețându-i, vorba vine, inima lui Soso pentru totdeauna. Deceniul ce va urma va aduce ani lungi de închisoare și evadări. Stalin a fost arestat de 8 sau 9 ori în tinerețea sa revoluționară. Trăia din banii unora și altora din mișcarea secretă bolșevică, dar avea simpatizanți și finanțatori și printre menșevici sau chiar nobili excentrici, cu simpatii bolșevice. Se spune că ar fi fost agent secret, plătit de Ohrana pentru a divulga numele și planurile sectei ruse. Montefiore respinge o asemenea ipoteză, deși Stalin mituia polițiști, supranumiți faraoni, și își executa camarazii atunci cand îi prindea în delict de a încasa salarii de lux ca agenți secreți, pentru că Soso își va petrece 8 ani în detenție și exil forțat. Războiul Mondial din 1914 îl va prinde la Cercul Polar de Nord, printre reni, pescuind la copcă, vânând mai ceva ca un cowboy atletic din romanele de aventuri și, întreținând relații sexuale cu o fată de 13 ani, care va rămâne de două ori însărcinată. Stalin se remarcă ca un bărbat cu un apetit sexual debordant și cu un real succes la femei: fără cine-știe-ce efort și trăind ca un fugar, Koba are cel puțin 10 relații identificate într-un deceniu de la moartea primei soții. Trăsăturile sale caracteriale apar ca fiind următoarele: crud și răzbunător, egoist și mândru, harnic și fanatic în credințele sale marxiste, neexplorate însă de Montefiore și nici de Kotkin, viclean ca o pisică și agil ca un tigru când trebuia să acționeze. Ca finanțatorul din umbră al găștii leniniste, Stalin va avea încrederea și susținerea „bătrânului” Lenin în 1917, fiind unul dintre oamenii esențiali ai Partidului Comunist. Ascensiunea sa de după 1921, când capătă funcția de comisar cu problemele naționalităților, nu e una câtuși de puțin surprinzătoare. Stalin a devenit un tiran temut cu ajutorul altora, dar mai ales datorită meritelor sale personale. Blândețea și calmul de suprafață și violența în căutarea de putere deplină în subteranele subconștientului îl definesc pe Koba cel malefic.

Dincolo de portretul de etern gangster georgian, de haiduc revoluționar, de băiat de cartier ultracitit, nu putem să desprindem nimic din biografia britanicului Simon Sebag Montefiore. Mecanismele puterii, sistemul social, moștenirea birocrației paralizare și hiperramificate și poliției secrete țariste, antisemitismul populației, inegalitățile imense dintre o Rusie aristocrată cu veleități central-europene și o alta Rusie barbară și neolitică pierdută dincolo de Urali, naționalitățile cu profunde obiceiuri musulmane și cu sânge turcic din sudul Imperiului, corupția birocrației țariste, nimic din acestea în romanul de capă și spadă al lui Simon Sebag Montefiore. Stalin țâșnește ca un gheizer în paginile acestei biografii, dar dacă avem de-a face cu un pârâu care ia amploarea unui fluviu pe măsură ce Vechea Lume rusă se destramă fără posibilitate de salvare în 1914? Răspunsul va trebui căutat în altă parte.

Posted in Lecturi | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Alte socialisme la Marx & Engels


Cel de-al patrulea volum din Theory of Revolution este ultimul pe care Hal Draper a apucat să-l ducă la bun sfârșit în timpul vieții sale. O a cincea parte, ultima a seriei, a fost alcătuită de Ernst Haberkern din manuscrisele și hârtiile rămase de la Hal Draper și a fost publicată ca Volume V: War & Revolution*. Al patrulea volum, mai mult chiar decât cel cu tema „dictatura proletariatului” pe care l-am trecut deja în revistă, este o piesă pură de exegeză valoroasă, scrisă lucid, logic, clar și riguros.

Dacă demersul lui Hal Draper suferă de o hibă, aceasta e, din câte am putut să îmi dau seama, la vedere: primele două volume au un grad ridicat de interes în vreme ce ultimele sunt, nu trebuie să ne ascundem după cuvinte, mai mult decât orice polemice cu literatura de specialitate și cu generațiile de marxiști și marxologi care au distorsionat, falisificat sau doar eludat teoria politică a unor Marx & Engels. E important, pentru cei cu înclinații politice de stânga sau pentru cei care detestă, într-o forma sau alta, experiența comunistă reală, cunoscută istoric, să înțeleagă ce au vrut de fapt să comunice lumii Marx & Engels despre stat, birocratie și clasele sociale. Chiar și aceste subiecte de teorie și practică politice sunt supradimensionate în primele două volume din Theory of Revolution din pricina insistenței cu care Hal Draper se duelează cu academicii (anti)marxiști din câmpul studiilor sociale, colegi de-ai săi în interese și vocație. Am amintit conceptul de „dictatură a proletariatului” atunci când am analizat volumul al III-lea din ToR, dar, cu această ocazie, am vorbit, de asemenea, de latura marginală, auxiliară și mai degrabă menționată în treacăt a acestei „dictaturi” la Marx & Engels, pe care Hal Draper o transformă în subiectul unei cărți de aproape 500 de pagini.

Atunci când se va confrunta cu tematica altor gânditori socialiști contemporani unor Marx & Engels, Hal Draper se va lansa în lungi excursuri migălos elaborate, prezentări istorice și critică la obiect care îl poate plictisi pe cititor din pricina futilității aparente a acestor intervenții. Pe undeva, Marx & Engels nu au fost în primul rând teoreticieni politici, ci, în chestiuni politologice, mai degrabă jurnaliști de stânga cu opinii răspicate la problemele zilei și la lupta din interiorul facțiunilor rivale ale Internaționalei. Engels, spre finalul existenței sale, era tratat într-adevăr ca un spiritus rector al partidelor socialiste europene, dar atât el, cât și Marx, nu au fost niciodată politicieni de profesie (în ceea ce privește statutul lor de „revoluționari” să ne amintim doar că un boier retrograd, un vlăstar al feudalismului târziu travestit în conservator, ca moldoveanul Mihail Kogălniceanu a fost, pe bună dreptate, tot un revoluționar: anul 1848 în Europa a ridicat la suprafață o mulțime de revoluționari, fiecare cu crezuri mai exotice decât celălalt, în timp ce revoluțiile, naționalist-burgheze, erau înăbușite rând pe rând în întreaga Europă, coordonată de ideile Consiliului de la Viena din 1815), nu au ocupat scaune de deputați și senatori prin Parlament, nu au fost nici măcar jurnaliști plătiți de un partid politic oarecare, cum se poartă fără rușine astăzi. Amândoi ar fi mai onest să fie considerați economiști, istorici ai economiei, sociologi fără voia lor, filozofi hegelieni în tinerețe, antropologi sau epistemologi pozitiviști la bătrânețe (Engels), dar și gazetari reputați în mișcările de stânga ale Europei de atunci.

Această realitate impune o oarecare modestie în tentativa de a-i considera uriașe faruri în materie de decizie politică a corifeilor lor din SPD-ul german, de exemplu, spre a nu mai vorbi de mișcările de stânga franceze de după Comuna din Paris a anului 1871. Până și propaganda marxist-leninistă susținea în cărțile sale de istorie că Marx & Engels au fost dușmăniți de variate mișcări „social-democrate”, adică bolnave, imature și oportuniste, și că, în esență, tradiția lor intelectuală, se continuă doar prin marele Vladimir Ilici Lenin și discipolii săi dezbinați până la crimă. Cu alte cuvinte e mai indicat să aflăm ce-i despărțeau cu adevărat pe cei doi de ceilalți socialiști ai veacului decât să procedăm falsificator ca în manualele istorice sovietice sau ca în bucoavnele kremlinologilor, ambele tabere având o agendă de subjugare și control mental în comun.

Un prim capitol din Critique of Other Socialisms se ocupă de așa-zisul „socialism științific”. Hal Draper arată că termenul de socialism utopic și cel științific, așa cum apar acestea într-un studiu târziu al teoreticianului Engels, se referă la 1) respectul pentru intuițiile, fără o explicație rațională a fenomenelor, socialiștilor utopici de până la Marx & Engels (Ch. Fourier, Saint-Simon, Étienne Cabet, Robert Owen și alții, deși Owen a fost mai repede un om de afaceri prosper și practic decât un utopist) și nicidecum condescendență și dezaprobarea celor doi pentru socialiștii timpurii, a căror privire era încețoșată de o Revoluție Industrială în chinurile facerii și 2) conștiința faptului că prin științific se înțelege o critică empirică a realităților economice, o dezvăluire a relațiilor sociale dintre indivizi în modul de producție capitalist prin continua întoarcere la realitate (evadarea în Icaria, în toposuri din afara spațiului și în comunități închise unde totul poate fi luat de la capăt comportă o doză amețitoare de evazionism milenarist laic, dar cu inspirație primordială în Sfânta Scriptură). Marx & Engels detestau doctrinele cu rădăcinile în ceruri și crengile nicăieri.

Al doilea capitol investighează socialismul sentimental, anume acel substitut moralizator în care filantropia, ajutorarea celor nevoiași, traiul într-o familie unită, chiar mersul la liturghie e soluția reformistă maximă, în care sentimentul de compasiune și micile fapte bune vor schimba „sistemul” economic încet-încet umanizându-l din interior. Socialismul sentimental avea mulți simpatizanți în pătura mic-burgheză a secolului al XIX-lea. Înainte de a pătrunde cu mintea mecanismele sociale existente avem substitutul sentimental. Justiție, egalitate, fraternitate, libertate sunt cântecele de sirenă ale abstractizării realității sociale, urletul sfâșietor al creaturii într-o lume fără inimă. Acest discurs sentimental poate fi cu ușurință folosit în chip manipulator și ipocrit de stăpânii societății indignați și dornici să își ajute cu o vorbă semenii. Aici Marx este citat de Hal Draper în contextul în care nimeni, nici cei mai mari criminali, nu comite ceva care afectează viața altora fără să capete un respect de sine superior, fără să creadă automat că îndeplinește o faptă bună, fără să experimenteze un sentiment plăcut. Nici Stalin nu semna liste cu execuții fiind conștient că ceea ce îndeplinește este macabru. Moralizarea șterge granița dintre ce se întâmplă și ce ar trebuie să se întâmple, dintre vis și realitate. De mii de ani creștinismul vorbește în numele iubirii de oameni, dar acest fapt nu a scăzut cu un strop oceanul de sânge care se revarsă din istoria continentului european. Ebenezer Scrooge se reconvertește într-o noapte de iarnă londoneză la creștinism, dar nimeni nu vrea să aflăm de ce era atât de hrăpăreț, zgârcit, crud și calculat în primă instanță. Să răspundă socialiștii pioși, sufletele abstracte și inimile de aur la această întrebare fără să facă apel la fantasmagorii teologice. Unde se vorbește de iubirea frățească cu patos acolo ea nu există încă, iar ceea ce îi face pe unii oameni să se opună altora se schimbă într-o luptă de dincolo de materie între forțele Binelui și Răului. Bisericile cunoscute sunt casele de comerț ale iubirii între semeni pe care nimeni nu a văzut-o, dar din care se poate extrage atâtea beneficii aici și acum pentru cei care judecă pământul. Orice fapt real se topește într-o frazeologie fantezistă anorganică, emisă din gurile slujbașilor Bisericii.

Al treilea capitol îl are ca protagonist pe germanul Ferdinand Lassalle și socialismul său de stat. Lassalle, mort timpuriu într-un duel, a fost un politician abil, inteligent, de succes, îmbogățit în urma unei afaceri dubioase de către o contesă, și unul dintre părinții fondatori ai Partidului Social-Democrat German. Lassalle a avut o relație fluctuantă cu Marx, care, pentru o vreme, l-a admirat pe Lassalle. Lassalle era un naționalist german și un admirator al cancelarului Otto von Bismarck. Crezul său politic se rezuma la un stat puternic care să stipendieze în primă fază cooperative de muncă ale salariaților, ducând astfel la socialism. Statul avea să fie condus de o elită de înțelepți, minți sclipitoare și caractere ireproșabile, o sectă cu putere și prestigiu, dar care intervine în treburile cetății doar din când în când. Lassalle avea să fie, firește, liderul suprem al acestui ipotetic stat socialist, numai că despotismul său soft nu va deranja practic pe nimeni, atât de multă pace, bunăstare și armonie se vor instaura între membrii cooperativelor de muncă. Cum ajungem în acest paradis în care clasele sociale au dispărut ca prin farmec și statul birocratizat vândut capitaliștilor se va fi dizolvat? Simplu de spus: e suficient ca o revoluție condusă de o avangardă iluminată a claselor muncitoare să aibă loc. Trecem cu vederea că Ferdinand Lassalle era un mic despot în rândul propriei tabere de susținători, că își aroga puteri nelimitate și se considera superior claselor de jos într-un mod elitist tradițional. Marx, contrar așteptărilor unora, a tunat și a fulgerat împotriva statolatriei lui Lassalle și a aerelor sale tiranice. Modelul socialismului de stat, însă mai puțin latura sa radicală, a fost preluat de la stratagemele politice demonstrate de cancelarul Bismarck în atitudinea sa față de muncitorimea germană, rodul industrializării Germaniei. Bismarck a fost un strateg nu lipsit de geniu pentru contemporanii sai: întotdeauna luptînd dibace și viclean pentru clasa în descompunere a latifundiarilor prusaci și sabotînd interesele marii burgheziei prin pachetele de legi ale deceniului 1880-1890, când proletariatul german capătă prima legislație europeana favorabilă substanțial lor în tot secolul al XIX-lea. Nu insist asupra acestor reforme (dreptul la pensie și concediu plătit, ajutoare de șomaj, controlul medical gratuit), dar ele vor declanșa cultul reformismului prin birocrația de stat (Beamtenstaat) în SPD și apoi în multe alte partide social-democrate europene. Bismarck a reușit să atenueze ideile SPD-ului, să pună căluș la gură partidelor liberale, să câștige de partea sa proletariatul german și să pregătească politic prin șovinism și militarism Imperiul German întins în mare parte doar în Africa (dar posedând, de asemenea, largi teritorii din Papua Noua Guinee). Engels va considera statul ca unic acționar și proprietar al economiei o oroare capitalistă: statul va acționa în acest caz ca un capitalist colectiv (Gesamtkapitalist) și muncitorii vor continua să capete un salariu, să fie storși de plusvaloare, numai că elitele nu mai sunt doar capitaliste, ci stăpânii funcționărimii de stat. În acest sistem clasa economică și puterea politică nu mai sunt divizate: nici un capitalist nu mai face lobby pe lângă parlamentari, mituindu-i, cumpărând-i ca pe o altă marfă de calitate ca în democrația reprezentativă, plesnind de concesii și cedări parțiale, ci noii proprietari ai mijloacelor de producție vor fi exclusiv administratorii activelor de stat, adică stăpâni absoluți ai puterii politice și ai tărâmului economic.

Capitolele despre anarhism au un parcus diferit: în prima fază, anarhismul a fost un curent antipolitic, antistat, direcționat împotriva oricărei forme exterioare de autoritate care împiedică manifestarea plenară a egoului, o doctrină de un egoism extrem (dar nu feroce). Marx & Engels se vor amuza copios de pretențiile suverane ale acestui presupus ego lovit de Idiotism apolitic: cum se vor satisface nevoile vitale ale unui individ într-un grup fără o formă oarecare de organizare, care, în ultima instanță, exercită colectiv autoritate? Pretențiile anarhiștilor, de la cei radicali la cei care doar vor distrugerea statului, deviază într-un idealism stupid: comunitățile anarhice încetează pe cale de consecință de la a mai fi comunități. Indivizii nu mai au ce să producă și să împartă altfel decât în calitatea lor utopică de Robinson Crusoe până să-l cunoască pe Vineri. Dacă la Pierre-Joseph Proudhon anarhismul capătă învelișul ideal de ură față de orice manifestare exterioară a autorității, ce limitează libertatea individului, la rusul Mihail Bakunin, căruia i se dedică o secțiune specială la sfârșitul volumului, anarhismul acționează cu o duplicitate fără margini. Bakunin, ca aristocrat excentric și sărăcit cum se afla, rămăsese în adâncuri un rus autocrat: dacă în discursul public declama tirade în numele libertății individului și împotriva proprietății private, a dreptului la moștenire, a inegalității claselor sociale, a regimului capitalist, în scrisorile sale private Bakunin apare drept rasist, antisemit furibund (primul care a presupus în mișcările socialiste un complot iudaic global), xenofob velicorus, tiranic, având un idol personal întrupat în puterea statului, sensibil față de orice sectă violentă și orice act terorist (vezi corespondența sa cu studentul nihilist Nechayev), dornic să instaureze o societate secretă mondială în care frății de același crez convin reciproc în spatele ușilor când se pun în discuție decizii politice, antidemocratic și nerealist. Hal Draper dovedește cum Mihail Bakunin și Ferdinand Lassalle aveau idei frapant de asemănătoare la urma urmei și cum Marx & Engels au scris articole de dezaprobare politică și intelectuală la adresa lor, importante pentru ce avea să se întâmple mai târziu, dacă aceste articole ar fi fost recitite și nu ascunse de ochii marelui public.

O secțiune fascinantă e cea referitoare la anticapitaliștii reacționari, amestecați cu socialiști retrograzi, în care, printre alții mai puțin relevanți, Thomas Carlyle și un anume David Urquhart urcă pe scena exegezei critice. Aici, Hal Draper arată cum unii membrii ai claselor latifundiare, în derivă și amenințate de ascensiunea proprietarilor de fabrici și magazine cu extincția, visează la puritatea vieții rurale pe câmpiile și dealurile vechii Anglii. Ei nu țintesc la întoarcerea Evului Mediu, dar detestă din plin burghezia mercantilă, pragmatică, dinamică, harnică și disciplinată. De aceea vor crea mitul unor comunități solide, organice, în care țăranii și stăpânii lor nobile, chipuri eroice și nepătate, trăiesc laolaltă în liniște și armonie, respectând natura și energiile sale vitale. Ceea ce îi diferențiază de reacționarii cu nostalgii feudale se referă la o slăbire a spiritualității creștine în treburile comunitatii și la absență constrângerilor economice feudale în scenarile lor. Sensibilitatea lor socială nu machează reacționarismul și antimodernitatea acestor romantici agresivi și dezlănțuiți (mai cu seamă de prejudecăți medievale).

Capitolul final se ocupă din nou, ca și în volumul al III-lea, cu generalul francez Georges Boulanger, care era cât pe ce să devină un dictator cu sprijin muncitoresc în anul 1889. De unde atracția unor socialiști moderați pentru figura unor eroi militari înclinați spre lovituri de palat urmate de vot popular care să le consfințească puterea? Pentru aceștia a se agăța de un sprijin exterior ce demobilizează societatea este ocazia de a veni la putere în urma înlăturării acestui lider carismatic, posibil dictator. Engels va vedea în această stratagemă antidemocratică eșecul intern al partidelor de stângă și grupărilor din interior de a educa muncitorii, de a permite o presiune de jos în sus în partid care să dorească schimbări și reforme politice și de a asculta la nevoile urgente ale proletariatului. Forțarea oportunistă a revoluției prin sprijinul acordat unui virtual dictator militar marchează pentru Engels degringolada și lipsa de repere a stângii franceze, dar și, în abordarea lui Hal Draper, a unei stângi impotente generice. Aici se termină cele patru volume scrise de istoricul american Hal Draper și publicate în timpul vieții sale în care se abordează cu lux de amănunte și vocație antitotalitară gândirea politică a părinților stângii moderne, Marx & Engels.

______________________________________________________________

* War & Revolution este construit în mare măsură pe articolele de presă și schimbul de scrisori al celor doi germani. Volumul, cel mai redus ca dimensiuni din ciclul Theory of Revolution, nu uimește prin nici o contribuție deosebită în materie de strategie politică sau viziune programatică din partea unor Marx & Engels. Practic, viziunea despre război și posibilitatea declanșării revoluției este circumscrisă la două etape istorice care nu mai au ce să ne comunice nou în prezent: 1) Marx & Engels susțin declanșarea unor războaie civile în cadrul imperilor europene la 1848 care să ducă la o revoluție burgheză în aceste teritorii, a libertăților constituționale ale claselor de mijloc, în vederea eradicării sistemului de echilibru al Marilor Puteri din cadrul Sfintei Alianțe, vechi de la 1815. Îndepărtarea ultimelor privilegii feudale și dezvoltarea capitalismului industrial pe continent necesitau subminarea imperilor, menținute în viață numai de marile familii nobiliare ale Europei și de tronurile lor aliate, și înlocuirea acestora cu state-națiuni unitare economic, cu o limbă oficială proprie și o piață internă de sine stătătoare. Această etapă implica o alianța momentană cu mica și marea burghezie, cu mica nobilime de sânge, cu adevărat revoluționare în Centrul și Estul Europei la 1848, până ce pătura proletariatului se va maturiza suficient de mult pentru a lua bătălia politică de emancipare economică în propriile mâini și 2) după fondarea Imperiului German în 1871 și, în consecință, umilirea militară a Imperiului Francez (al doilea, imaginat de Napoleon cel Mic, Ludovic Bonaparte), Marx & Engels conchid că cel mai important proletariat din Europa este cel german, care, din păcate, aidoma celui francez, este cotropit de fantezii xenofobe, de spirit îngust naționalist și de pasiuni imperiale, care merg dincolo de interesele rapace ale unor caste nobiliare supranaționale, absolutiste și preburgheze. Engels observă cum elitele îmburghezite ale social-democrației germane devin oscilante vis-a-vis de politica de înarmare și expansiune a Germaniei bismarckiene după 1890, anticipând parcă luna august 1914, când SPD votează creditele de război necesare pentru invazia Franței. Francezii, indiferent de clasa socială, dezvolta de cealaltă parte a baricadei un irendentism antigerman după pierderea Alsaciei și Lorenei în 1871. Astfel, Engels propune liderului social-democrat August Bebel după 1890, fără a fi luat în seamă, dizolvarea armatelor profesioniste din Germania și Franța finalului de veac, corpul ofițeresc fiind cel mai reacționar și cel mai periculos grup social pentru interesele transfrontaliere ale proletariatului, și înlocuirea sa cu o gardă civilă, instruită corespunzător, cu scop exclusiv defensiv și înarmată doar în condiții de război. Marx & Engels nu sunt indiferenți la războaiele locale intraeuropene, ce au loc între clasele sociale superioare ale ultimei jumătăți din secolul al XIX-lea, dar, pentru ei, orice confruntare militară nu servește decât secundar majorității proletare, fiind doar expresia rivalităților economice dintre elitele imperiale ale Angliei, Franței, Prusiei, Austriei sau Rusiei de până la 1914. Lenin și Rosa Luxemburg vor veni firesc în urma acestor viziuni și vor trage ultimele concluzii în studiile lor despre relația indisociabilă dintre imperialism și capitalism în intervalul 1871-1914.

Posted in Lecturi | Etichetat , , , | Un comentariu

Dictatura proletariatului la Marx & Engels


Cu cel de-al treilea volum din seria Theory of Revolution, Hal Draper adaugă un nou strat construcției sale epice: dacă primele două secțiuni se ocupau cu natura statului și a birocrației și cu împărțirea ierarhică pe clase sociale, subiecte centrale pentru a înțelege viziunea politică cu care operează Marx & Engels în scrierile lor (inclusiv studiile economice, deși nu acestea apar ca preocupări centrale în Theory of Revolution), studierea temei „dictaturii proletariatului” ne apropie de practica revoluționară propriu-zisă. În definitiv, care sunt indicațile concrete pe care Marx & Engels le-au dat urmașilor săi social-democrați sau comuniști în clădirea societății viitorului? Hal Draper, ca întotdeauna până în acest moment al elaborării studiului său hipererudit, merge direct la sursele documentare, citeste în întregime publicistica și chiar corespondența privată a celor doi, revede pas cu pas activitatea fiecăruia în anul 1848 și în anii imediat după, ascultă și consemnează tot ce s-a scris în anturajul lor politic, nu pierde nimic din luptele interne ale Internaționalei I (congresele ce s-au ținut lanț în vestul Europei între 1866 și 1872, la care nu facem aici trimitere) sau ale Internaționalei a II-a de după 1889, pe care Engels o vedea nu neapărat iremediabil căzută în brațele reformismului social-democrat (deși simpatia sa pentru revoluționarul Eduard Bernstein va fi trădată post mortem de acesta din urmă odată cu apariția lucrării sale Die Voraussetzungen des Sozialismus în 1899). În consecință, acumularea de informații istorice este atât de mare în acest al treilea volum încât Hal Draper riscă să plictisească și să extenueze cititorul cu infinitele sale digresiuni menite să restabilească acuratețea cronologică și documentară. Cui îi servește acest efort migălos de fișare, recitire, punere în context, nuanțare și traducere exactă a termenilor? Pentru a putea răspunde s-ar cuveni să căutam cele două interpetări, dublate de bibliografii luxuriante, pe care Hal Draper, la mijlocul anilor 1970, le critică (in)direct în Theory of Revolution, ceea ce îngreunează cu 2/3 dimensiunea volumului de față :

1) Tabăra antibolșevică, id est antimarxistă, care întrevede o continuitate între activitatea politică a unor Marx & Engels și crimele fără număr din timpul Războiului Civil rus (să nu uitam, nota bene, că Armata Roșie se deda la atrocități cu nimic mai prejos decât cele ale „Gărzii” Albe monarhiste) și a lungilor decenii staliniste. În această tabără includem autori diverși precum Adam Ulam, Robert C. Tucker, Martin Malia, Leonard Schapiro și chiar Leszek Kołakowski et alia. Hal Draper nu este nici primul și cu siguranță nici ultimul care să atragă atenția că metodele sectare, clandestine, anarhice și teroriste ale facțiunii ruse, pe care le-a promovat în cadrul Internaționalei Mihail Bakunin, erau considerate paria de socialiștii occidentali în frunte cu Marx & Engels încă înainte de 1883, când moare Marx. Ciocnirile și neînțelegerile dintre Bakunin și cei doi germani sunt documentate și cunoscute, iar mărul discordiei se referă la temele abordate de Hal Draper în volumul de față. Episodul despre influența ideologică exercitată de Tkacev și de metodele terorist iacobine pe care le apăra acesta apar amintite în cartea antibolșevică a istoricului francez Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, unde ceea ce se cheamă leninism se diferențiază de praxisul revoluționar sprijinit de Marx & Engels, după cum vom vedea.

2) Diversele exegeze social-democrate, care, după cum le expune Hal Draper, coincid cu fracturile interne ale Internaționalei I, dar și cu modalitățile în care „marxismul” a fost instrumentalizat de către partidele de stânga europene până la 1900. Draper își propune să elucideze facțiunile doctrinare din mica lume a socialiștilor europeni de până la 1880 și felul în care aceste rupturi vor marca social-democrația vest-europeană înainte de 1914. Anticipăm un amănunt de maximă relevanță: monolitismul atribuit adesea stângii și acuza de dogmatism ar avea un sens, mai cu seamă când și în zilele noastre sunt voci neavizate care vorbesc de stânga în termenii unui curent omogen de gândire care „sucește mințile”, dacă evenimentele istorice factuale nu ar infirma un verdict atât de simplist și fără urmă de echivoc.

Prin urmare, ce vrea să spună sintagma fioroasă „dictatura proletariatului”?

1) Locuțiunea apare într-o formă sau alta de 12 ori la Marx & Engels, cândva între 1850 (în Luptele de clasă în Franța) și într-o circulară către liderii partidului a lui Engels în 1891 (în Critica programului de la Erfurt). De fiecare dată, Hal Draper analizează această expresie atrângînd atenția că este folosită în treacăt, cu lejeritate, nu este nicăieri definită cu precizie de către cei doi teoreticieni (ceea ce indică că nu era o exprimare care să ridice semne de întrebare în epocă, fiind frecvent întrebunițată în limbajul jurnalistic polemic, după cum vom aminti curând) și nu este folosită nicăieri sub forma unei legi atemporale sau a unei indicații de partid.

2) În primul rând, cititorii educați de la 1850 înțelegeau altceva decât noi prin dictatură. E vorba aici de un exercițiu de Begriffgeschichte în spiritul unui Reinhart Kosselleck, dar realizat de Hal Draper. În sensul roman al termenului indică starea de urgență prin care un lider militar suspendă momentan legile în vigoare și acționa relativ arbitrar (de aici termenul de dictator) pe modelul legii marțiale din conflictele politice moderne. Prin definiție, dictatura țintea la restabilirea ordinii și legii normale pe timp de pace, iar, tocmai de aceea, un dictator nu poate impune legi noi în intervalul temporar respectiv, asociat unui perioade de război tranzitorie. în care unele libertăți cetățenești sunt suspendate. În trecutul recent al generației de la 1848, dictatura era asociată cu activitatea și scrierile unor ultrarepublicani de după 1789 ca Babeuf și Buonarotti, care preconizau o societate în care proprietatea privată să fie abolită, iar egalitatea economică între cetățeni să fie instaurată. Drumul spre împlinirea acestui deziderat trecea printr-o dictatură a unui grup select, de vizionari și iluminați, care să oblige masele îndobitocite de ideile greșite ale feudalismului să bea medicamentul amar al dictaturii lor în vederea unui vindecări fără întoarcere. Această idee, a unei dictaturi educaționale creată de o autoproclamată elită aflată în posesia cunoașterii adevărate, va trece mai târziu, în jurul anilor 1850, în grupul unor revoluționari socialiști precum Louis Blanc (un adept al statului ca instanță supremă de inginerie socială) și, mai ales, Louis Blanqui, dar și Lassalle, Weitling sau Cabet. Important este că modelul dictaturii a fost preluat ca formă politică de punere sub control a statului de către insurgenți după ce înșiși revoluționarii parizieni au suportat dictatura de câteva luni a generalui francez Cavaignac în 1848. Acesta este fundalul istoric real al expresiei de dictatură. Ea nu are sensul nostru recent, de dominație antidemocratică a unui individ asupra unei corp politic format. Hal Draper are capacitatea savantă de a trece în revistă toate aparițiile posibilului termen de dictatură a maselor, de despotism popular, de tiranie a majorității și la gânditori conservatori retrograzi precum Guizot sau Tocqueville, pentru care sufragiul univeral acordat cetățenilor bărbați adulți după 1848 confirmă în Franța predicțiile lor lugubre. Dictatura putea fi la fel de bine folosită metaforic, ca expresie a dominației unei clase sociale asupra alteia prin puterea de decizie politică peste o birocrație de stat servilă.

3) Pentru Marx & Engels expresia neteoretizată de dictatura are exact sensul de mai sus. Există în scrierile lor, după cum subliniază Draper, un despotism sau o dictatură a burgheziei, o dictatură a claselor reacționare, compuse din moșieri, în alianță cu burghezia (de pildă, cancelarul Otto von Bismarck este descris în acest mod), dar, mai ales, experimente de dictaturi militare în Europa Centrală sau în America de Sud, în legătură cu care Marx & Engels afișau indignare și repulsie ca forme politice de aservire a claselor muncitoare.

4) După cum nicăieri cufărul inscripționat cu „dictatura proletariatului” nu este explicit analizat de către Marx & Engels, Hal Draper concluzionează doar atât și nimic mai mult: dictatura proletariatului, adică a clasei de salariagii muncind pentru un capitalist, se referă la conducerea societății de către această clasă. Statul burghez sau capitalist trebuie capturat prin revoluție, transformat într-unul al proletarilor și apoi abolit prin eliminarea raporturilor dintre patron și angajat, ceea ce va duce la dispariția tuturor claselor. Cum, când și unde se va realiza asta? Nu avem indicații precise. Pur și simplu nu știm. Nu e vorba nicăieri la Marx & Engels de vreo avangardă luminată a proletariatului și nici de lagăre concentraționare de inspirație sovietică, în care aparatul de stat dirijează munca forțată. Mai mult de atât, reprezentanții proletariatului în stat continuă să fie votați ca și acum, doar că, menționează fățiș Marx & Engels, vor putea oricând să-și piardă funcțiile prin vot și nu vor încasa lunar mai mult decât venitul mediu al unui angajat din acea societate aflată economic în tranziție. Vechile clase se vor dizolva, ceea ce va implica totuși violență (nu mai multă decât violența unui minorități de bogați asupra majorității aservite atunci când se sparg greve prin vărsare de sânge sau când se trec legi pro-capital în Parlament), în timpul dictaturii proletariatului. Aceste indicații au un grad înalt de generalitate. Ele pot însemna aproape orice, dar sigur nu ceea ce unii social-democrați i-au atribuit lui Marx ca fiind expresia pasiunilor sale tiranice, în timp ce Engels ar fi devenit cumva înspre bătrânețe un social-democrat cuminte și nonrevoluționar. Draper va clarifica această umbră despotică a celor doi părinți fondatori ai stângii moderne prin analiza tuturor conceptiilor ideologice din miscarea socialista europeana de la 1850 pana in 1895.

5) În ciuda faptului că Hal Draper citează cu acribie mulți socialiști criticați de Marx & Engels pentru înclinațile lor autoritariste, cel mai contestat și, de altfel, cel căruia i se dedică cele mai multe pagini din acest al treilea volum, mergînd până în pânzele albe, este Louis Blanqui (Blanquismul) și metodele sale dictatoriale, în care, ca program de organizare, un nucleu de revoluționari profesioniști dau o lovitură de stat (de fapt, un putsch) și devin despoți luminați peste societatea ineptă de dedesubt. Conspirațile, organizarea în cluburi secrete, violența și teroarea exercitate împotriva oricărui grup sau individ care se opune acestei tehnici de preluare a puterii sunt la ordinea zilei. Draper face o listă lungă de intervenții ale unor Marx & Engels în care Louis Blanqui este eminamente admonestat aspru de către cei doi pentru elitismul său antiproletar. Minuțiozitatea cu care Draper scrie pe acest subiect nu lasă urmă de îndoiala asupra dorinței sale de a înlătura acuzele exegetice false și mincinoase ale unor marxologi social-democrați sau chiar antimarxiști care s-au ocupat de presupusa etapă blanquistă a lui Marx dintre 1848 și 1852.

Deși volumul riscă adesea să fie repetitiv și oarecum prolix, meritul istoricului Draper de a clarifica apele în legătură cu proiectul „dictatorial” marxist-engelsian nu are cusur. Efortul și realizarea sunt deopotrivă admirabile.

O ultimă secțiune de note speciale a volumului aduce câteva mențiuni exegetice de-a dreptul uluitoare, dar nu mai puțin savuroase: Draper citește o sumă de marxologi și marxiști (Lenin, Kautsky, Bernstein, Robert C. Tucker, Adam Ulam, Sidney Hook, E. H. Carr, Isaiah Berlin etc.) și identifică cu lupa fie referiri incomplete, intenționat eliptice la clasici, fie răstălmăciri rău-voitoare, traduceri eronate, fragmente inventate sau rescrise din Marx & Engels, fie interpretări aberante, care vin în completă contradicție cu textele la care fac directă trimitere. Sunt uimitoare lenea, lipsa de onestitate și parti-prisurile acestor savanți, care comit greșeli flagrante. Cine stă să caute în arhivă citatele dintr-o pagină de exegeză stufoasă sau aluzile la o anume chestiune, tratată în fuga condeiului? Aproape nimeni, cu consecințele la care face referire Hal Draper, un erudit magistral, după cum ne-a obișnuit.

Posted in Lecturi | Etichetat , , | 4 comentarii

Clasele sociale la Marx & Engels


Volumul al doilea din Theory of Revolution al istoricului american Hal Draper poartă subtitlul de The Politics of Social Classes. Asemeni primei părți din serie, Draper, spre deosebire de marxologii care pornesc de la câteva citate spre a extrapola în zări necunoscute, urmărește pas cu pas, cu ochii pe operele reale, ce spun Marx & Engels în chestiunea claselor sociale. Ceea ce antimarxiștii din tabăra dreptei nu vor să recunoasca nici cu jumătate de gură se referă la faptul că putem vorbi de o pluralitate de interpretări, adăugiri, rectificări, „trădări” reformatoare la stânga ce se inspiră public din Marx & Engels, nicidecum de o unitate de fier, rigidă, dogmatică a așa-numiților marxiști.

Generic vorbind înțelegem prin proletariat clasa angajaților, cei care primesc un salariu ca retribuție a muncii lor. Singura observație pe care Marx o va face mai clar în Teorii asupra plusvalorii are în vedere un element central: proletariatul indică acea largă categorie de angajați care, în principiu, aduc profit, în urma muncii lor, celui care le plătește salariile. Prin urmare, armata, birocrația de stat, chiar și angajații unor companii de stat care lucrează la ridicarea de poduri sau la construcția de șosele, căi ferate, autostrăzi nu aduc profit, deci nu pot fi încadrați ca proletari. Pe de altă parte, o companie care are un capital majoritar de stat, dar care este administrată profitabil, are drept angajați proletari. Pentru a sintetiza natura proletariatului ar merita să spunem că fără schimbul dintre salariu și forță de muncă în vederea profitului nu putem vorbi de modul de producție capitalist, iar, prin extensie, nici de capitaliști sau proletari. Fie clasa muncitoare lucrează cu scopul de a fi profitabilă, fie nu mai compune o clasă care are în centru munca salariată (dar consolidînd alte tipuri de clase). Rigoarea și coerența explicației îi conferă totuși o veritabilă suplețe, doar pentru că proletariatul nu se reduce exclusiv nici la muncitorii industriali, nici la angajații din mediul privat.

Cu toate acestea, Marx & Engels nu credeau exclusiv într-o conștiință de clasă pură și dură în care interesele angajaților trebuie să primeze, alături de ideile acestora din urmă asupra societății. Proletariatul suferă adesea de aceleași prejudecăți, idei fixe, viziuni politice retrograde ca și clasa burghezilor, a celor care dețin capitalul productiv și cei care sunt responsabili de existența istorică a primilor. Educația științifică, în principal laică, poate contribui la scoaterea proletariatul din inferioritatea sa spirituală, însă doar cu prețul abolirii distincțiilor de clasă. Scopul nu este nu numai acela de a ridica pe o treaptă superioară clasa celor care își câștigă existența vânzându-se ca mijloace productive pe piață, dar, prin distrugerea proprietății private ca fundament al inegalităților economice dintotdeauna, deci sociale, culturale, legale, politice în istoria speciei, se preconiza înălțarea întregii societăți la un statut dincolo de care poate începe adevărata istorie a omenirii (acesta ar fi umanismul pe care îl găsește Hal Draper la cei doi eroi ai studiului său). În acest fel proletariatul constituie germenele clasei revoluționare din viitor, așa cum burghezia capitalistă a fost cândva clasa socială revoluționară în lupta sa de înlăturare a dominației și a barierelor impuse de clasa nobiliară, feudală din societățile europene premoderne.

Prima chestiune elucidată de Hal Draper include relația dintre sindicate și clasa angajaților. Rezistența elementară, apărarea intereselor economice imediate, dezvoltarea unei conștiințe de clasă (prin ziare și dezbateri publice) și organizarea internă solidă sunt scopurile unui sindicat care reprezintă direct clasa muncitorilor. Limitele și racilele sindicalismului au fost observate imediat după 1850 în țările în curs de industrializare, îndeosebi Anglia: prima ar fi segmentarea în continuare pe criterii de diviziune a muncii în cadrul sindicatului, ceea ce aduce mult cu statutul închis și sectar al unei bresle medievale. Invidia reciprocă și impresia unui statut superior fragmentează intern proletariatul. O a doua slăbiciune provine din rândul așa-zisei aristocrații a muncii, adică acea categorie de angajați, care, în virtutea meseriei lor, câștigă semnificativ mai mult decât media și, drept urmare, se consideră nu doar superioară, ci, oarecum, mai apropiata în mentalități de clasa burghezilor și de așteptările politice ale acestora. O a treia provine din ruptura care intervine între cei care își schimbă condiția inițială de angajați în cel ce reprezentanți plătiți ai sindicatelor și care mai târziu devin politicieni în toată regulă. Înstrăinarea poate duce la înșelarea, chiar fără rea intenții, a simpatiei și a sprijinului membrilor de sindicat. Sindicalismul este expresia politică a luptei de clasă și cu siguranță de aceea nu este agreat în capitalismul neoliberal de astăzi. Orice lider de sindicat ajunge ușor să fie cumpărat sau înglobat de patronat câtă vreme situația sa materială precară și lipsa de devotament sau luciditate în privința scopurilor politice ale clasei sale îl pun într-o postură vulnerabilă. Fiecare din aceste aspecte ale mișcării sindicale este tratat de Hal Draper cu grijă pentru informația istorică, iar în acest sens pamfletele sau articolele inflamate ale unor Marx & Engels asigură fundalul din care teoria politică poate fi extrasă minuțios. Teoretizarea se naște întotdeauna din practică și niciodata invers în acest al doilea volum. Sindicalismul în sine nu poate fi unicul drum pe care proletariatul calcă în vederea obținerii unor condiții sociale în conformitate cu așteptările lor de moment. Fără un partid politic care să înglobeze interesele sindicaliștilor nu încape discuție de revoluționarism sindicalist. Pericolele interne ale unui partid politic de stânga confiscat de jocurile de culise ale patronatului nu pot fi mai demne de luat în seamă în acest punct. Din nou, coruperea liderilor care vorbesc în numele proletarilor este primul pas în subjugarea și decimarea mișcărilor sindicale și, prin implicație, aservirea ideologică a partidelor de stânga, ajunse marionete vag reformatoare în mâinile unor maeștrii păpușari plutocrați.

Câteva idei se desprind în legătură cu proclamata autoemancipare a angajaților: principiul carității travestește o formă oficializată de cerșetorie. Simplele dovezi de caritate nu sunt suficiente întru ajutorarea săracilor sau a altora categorii defavorizate social. Se cade mai degrabă să vorbim de respectul de sine al celor care își cșstigă printr-o negociere colectivă salarii decente, nu prin a înfuleca umili firimiturile aruncate cu aroganță, mulțumire de sine și falsă pioșenie de la masa bogaților. Cei ce primesc în genunchi din mila altora ceea ce munca lor cinstită nu le poate oferi rămân tot în genunchi la picioarele stăpânilor lor. Docilitatea și smerenia unor indivizi care împărtășesc o poziție economică de slugi plătite, dar care participă direct la crearea bogăției angajatorului lor, nu pot constitui germenii din care poate porni atât autoemaniciparea celor de jos, cât și revolta lor democratică și egalitaristă împotriva clasei proprietarilor afaceriști.

Burghezia este prima clasă din istoria cunoscută care raționalizează în cele mai mici laturi existența cotidiană. Sfera publică este o creație burgheză. Scopul în sine al activității sale este acumularea necontenită de capital prin maximizarea profiturilor și prin ieftinirea și îmbunătățirea tehnologiilor existente. Orice boală temporară, precum o criză, este precum o gura de aer înaintea unui alt asalt. Meritul decisiv al acestei clase constă în eradicarea tuturor formelor sociale parazitare din trecut (ceea ce nu înseamnă că burghezia nu numără în rândurile sale paraziți, însă aceștia nu sunt niciodată decât abateri de la funcționarea economică a clasei lor, în timp ce aristocrațiile militare se identifica ca fiind eminamente parazitare) și înlocuirea sa cu o armată de angajați disciplinați, obedienți, competitivi și prestînd un tip de muncă măsurată contabil. Ca atare, burghezia și-a trăit deja revoluția, iar rolul său emanicipator a fost realizat în cele mai dezvoltate țări ale lumii, cu toate că efectele materiale ale prezenței acestei clase în secolul ala XIX-lea aveau să fie cu adevărat resimțite în următorul secol și nici atunci în cele mai multe țări înapoiate, capitalist-periferice ale lumii. Astfel, aceasta este o clasă a trecutului prin chiar realizările sale colosale.

Marx & Engels au stabilit raportul dintre cerințele politice aflate în dispută la un moment dat în republicile parlamentare/prezidențiale (și, anticipînd, cu sufragiu universal pentru populația majoră) ca fiind doar expresia la suprafață a unor conflicte economice adânci între variate clase sociale. Termeni precum revoluție permanentă sau revoluție proletară au, după cum arată Hal Draper, referințe istorice reale și sunt circumscrise de acestea: Germania era încă un teritoriu subdezvoltat, cu multe rămășițe feudal-absolutiste, cu o armată reacționară și o clasă de Junkeri ultraconservatoare în Prusia, care trebuiau înlăturate în timp prin efortul industrializării, presiune politică proletară și transformări democratice ale Imperiului German. Nici în 1896, atunci când Engels moare, nu se poate spune că Germania a depășit complet aceste sechele ale trecutului său feudal. Împotriva reacțiunii subdezvoltate și a prejudecăților claselor proletare germane vor tuna și vor fulgera Marx & Engels timp de jumătate de secol, mai cu seamă în cadrul Internaționalelor I și a II-a, dar și înainte, odată cu revoluția burgheză eșuată de la 1848 din Germania.

Să mergem înainte însă: sub stratul subțire al burgheziei se află mica burghezie, definită ca acea categorie de orășeni care deține puține mijloace de producție, dar care își câștigă existența în două moduri: fie au o afacere, precum un magazin, unde micul burghez lucrează alături de membrii familiei sale, fie posedă tot o prăvălie sau un atelier de croitorie, de cizmărie, o cofetărie, un restaurant etc. unde, deși are câțiva angajați, continuă să lucreze cot la cot cu aceștia. Un țăran prosper, stăpân peste o fermă în care angajează proletari rurali, aparține la rândul său categoriei mic-burgheze. Micul-burghez poate da faliment și alunca oricând în clasa angajaților sau poate acumula atâta capital încât să se extinda în alte ramuri de producție mai profitabile și să devină un burghez cu statut asigurat. El poate fi la fel de bine să fie înghițit prin cumpărare de către un capitalist care vine și îi achiziționeză mica afacere. Poziția sa mereu nesigură, întotdeauna riscantă, etern contradictorie îl face să fie când empatic cu angajații săi în momente de criză sau în caz de faliment, când aspru și rapace atunci când afacerea merge într-atât de bine încât micul-burghez poate visa la a-și depăși condiția. Prins totuși între două clase sociale pe care nu le înțelege în întregime, neidentificându-se cu nici una dintre ele, Marx & Engels îi atribuie micului-burghez defecte precum ipocrizia, filistinismul, oportunismul și, ca atare, nu trebuie socotit decât ca un aliat temporar al proletarilor. Engels notează antisemitismul galopant și visceral al micului-burghez din Europa Centrală dintre 1850 și finele veacului ca semn distinctiv al acestuia.

Sub mica-burghezia îl găsim pe țăran sub diferitele sale chipuri. Marx nu este, după cum sugerează titlul cărții istoricului român, naturalizat englez, David Mitrany (Marx against the Peasant), un dușman al țărănimii, ci, pur și simplu, un observator care îi înțelege funcția sa depășită. Agricultura eficientă în termeni de piață liberă se realizează pe mari suprafețe, unde capitalul este concentrat în mâinile câtorva proprietari capitaliști, iar țărănimea, cu micile sale suprafețe agricole și cu metodele sale de cultivare ce nu țintesc valoarea de schimb a produsului, vor fi falimentate, iar apoi înglobate în marile culturi cerealiere (dar nu numai) ale unor concernuri agricole de mari dimensiuni, ceea ce, de altfel, s-a petrecut în țările dezvoltate înainte, dar mai ales după 1945. Țărănimea a fost mereu fondul de rezervă al proletariatului urban oriunde în lume în primele faze ale industrializării, iar exemplul recent al Chinei comuniste repetă în acest sens la scara unei populații mamut un fenomen istoric recunoscut în Anglia încă din secolul al XVIII-lea. Odată cu fărâmițarea și distrugerea internă a țărănimii prima clasa superioară care își va da duhul, nu fără anumite spasme și impotriviri astăzi istorice, va fi cea a latifundiarilor de sânge albastru, grohotiș medieval, ambele clase căzând pradă cămătarilor urbani sau/și ipotecilor bancare. Țăranii, oricât de pauperi ar fi, dețin cultul proprietății la fel ca micul-burghez. Abia în clipa în care pământul îi fuge de sub picioare sau când nu îi ajunge pentru a supraviețui, și doar pentru acest motiv temporar, se va radicaliza devenind revoluționar ca în timpul Revoluției Bolșevice. Răscoala sa nu este însă atât îndreptată împotriva proprietății private, la care râvnește autarhic, cât în direcția claselor urbane, a evreului cămătar sau a vechilului, care atunci când nu-l exploateaza direct, tind să-l sărăcească indirect. Fiind un personaj apolitic, deci un idiot în sensul grec vechi al cuvântului, țăranul nu vede nimic bine care se defășoară dincolo de limitele gospodăriei sale agricole. Izolați, imobili, letargici, în general pasivi, fără simțul politic al comunității, țăranii sunt la fel de reacționari precum moșierul din vechime, el fiind contrapartida mentalitară a acestuia din urmă, după cum angajatul înseamnă același lucru pentru capitalist și vice versa. Țărănimea asigură astfel baza oricărui despotism (asiatiac, feudal-european, nu importă), mai cu seamă militar, de la Marea Armată a lui Napoleon până la Armata Roșie a sovieticilor. Orice alianță revoluționară cu această clasă e susceptibilă de a degenera în mișcări contrarevoluționare pentru Marx & Engels, apreciere pe care Lenin a testat-o alături de Politburo în anii Războiului Civil din 1917-1921. Doar proletariatul rural aduce o alianță sigură pentru Marx & Engels, cu mențiunea că această categorie socială se află în inferioritate numerică în societățile subdezvoltate. Erudiția exegetică în materie de mărturii istorice adunate este atât de vastă la Hal Draper încât nevoia de a citi fiecare articol citat din Marx & Engels pare a fi caducă într-un capitol care depășește ușurel o sută de pagini.

Următoarea clasă analizată de Draper indică lumpenproletariatul, altfel exprimat categoria urbană din cartierele mărginașe care, șomeră dintotdeauna sau pentru mult timp, recurge la furt, proxenetism, prostituție, munci de-o zi, cerșetorie și alte forme decăzute social pentru a subzista. Ei sunt „gloata” de răufactori vagabonzi, „vulgul” ticălos, plebea de ocară la care întreaga suflare conservatoare se referă ca exponenți ai clasei proletare în ansamblu, cu care lumpenproletariarul împărtășește doar parțial sărăcia și nimic din activitatea economică propriu-zisa, dar de care conservatorii se folosesc pentru a demoniza printr-o contagioasă omogenizare terminologică întreaga clasă socială. Gunoiul uman al lumpenilor e totodată bun la ridicat baricade și spart greve, vandalizat magazine (îndeosebi cele de lux) și dirijat încăierări la colț de stradă în fervoarea revoluției, în funcție de plata de moment a uneia sau alta din tabere. Mereu servili și întotdeauna mercenari, lumpenii, resturi umane ale tuturor claselor sociale în viață, sunt un produs secundar, dar inevitabil, al sărăciei urbane și al geografiei sale segregaționiste, cauzată chiar de capitaliștii înșiși, care nu-i pot folosi drept angajati pe acești declasați preschimbați în infractori sau în vânzători ambulanți sau în boemi vegetînd în mizerie, dar cu origini burgheze, locuind în mațele Parisului din timpul împăratului Ludovic Napoleon al III-lea (cf. Pierre Labracherie, Parisul literar în veacul al XIX-lea, editura Univers, 1974). Lumpenproletariatul, compus fiind din derbedei, hoinari și haimanale, nu poate fi demn de crezare, având o atitudine economică hrăpăreață, venală și sinistră în orice privință, râvnind ca orice arghirofili la o afacere de familie onorabilă și mic-burgheză.

O ultimă arie de investigație include intelectualitatea, percepută ca acea parte a societății cu studii înalte, profesorimea academică, absolvenți universitari (în special doctori în științe), scriitori, artiști, jurnaliști de opinie, preoțimea etc. Dacă angajații unor capitaliști oarecare se folosesc de forța lor de muncă intelectuală pentru a face profit, ei compun o parte mai educată a proletariatului, dar nu își părăsesc doar prin posesia unei diplome și a anumitor atribute și îndemănări clasa socială. În generația unor Marx & Engels capitalismul avea nevoie prea puțin de forță de muncă intelecutață, pentru că sectorul servicilor era mai slab dezvoltat decât cel al agriculturii sau al industriei grele, extractive și manufacturiere, însă astăzi the white-collar workers au înlocuit ca procentaj majoritatea statistică a muncilor făcute odinioară de the blue-collar workers în țările dezvoltate. Acea parte a intelighenției care nu lucrează însă pentru a realiza și a spori capitalul unui om de afaceri este, fără îndoială, utilă societății largi și răspunde unor nevoi adesea vitale, dar nu productivă în sensul modului de producție dominant, viz. capitalist. Un om de știință care descoperă o lege a naturii ce poate fi încorporată într-o invenție, pe care capitalistul și-o însușește de la un inventator contra unei sume modice, este, din punctul de vedere al capitalistului amintit, o forță a naturii pe care o poate folosi gratuit: geniul său se prezintă unui antreprenor precum aerul, vântul, apa, lumina soarelui etc., atlfel zis, nu trebuie, îndeobște, să plătească pentru așa ceva. Nu achiziționezi ceea ce natura îți pune la dispoziție din belșug.

De altfel, care este rolul social al intelectualilor în cadrul capitalismului, mai ales a celor care sunt neproductivi? Cei mai mulți ajung să fie simpli apologeți ai puterii existente, Lachei ideologici ai claselor superioare, atrași, onorați public și cumpărați chiar de capitaliști ca acele capacități umane de vază, talente de muzeu cu care dă bine să te însoțești în lume. Cei mai slugarnici intelectuali sunt cei cu origini mic-burgheze, pentru că au o dispoziție educată din familie spre a se uita cu jind și admirație la desfășurarea luxuoasă a vieții unui capitalist bogat. Ei sunt simpli muncitori pe ogorul ideologiei dominante, iar, chiar și când sunt mânați de cele mai bune intenții, intelectualii verbalizează fastuos, la un nivel înalt de abstractizare, ceea ce stăpânii lor capitaliști gândesc în termeni imediați, practici și înguști mintal. Menirea lor nu este de a explica realitatea, ci de a justifica explicația cea mai convenabilă celor mai productivi dintre proprietari. Falsa conștiință a fabricanților de idei crește ca o plantă excentrică din solul fertil al propriei lor dependențe materiale. Intelectualii care se trag din clasa proletară erau destul de puțini în vremurilor trăite de Marx & Engels, iar, până și când proveneau din rândurile acestora, aceștia considerau că ascensiunea lor socială, rezultat al educației lor înalte, se datorează unui merit personal deosebit înnăscut, iar ca atare intelectualul se ferea să discute originea sa umilă, dintr-o pură rușine socială (sau, dimpotrivă, originile joase se prefăceau într-o falsificare a genealogiei și a modestelor condiții financiare reale ab initio), refulând complexele sale de inferioritate și sublimîndu-le în trufia unui ego tiranic. Intelectualul din medii joase se îmburghezise încetând să mai aparțină clasei părinților sai, cu atât mai puțin a strămoșilor săi prezumtivi sau nu. Trecerea de la aceasta clasă obsecvioasă în tabăra intelectualilor, a celor care își câștigă pâinea prestând munci cu mintea, era o realizare excepțională în secolul al XIX-lea (însă nu și-n secolul al XX-lea, mai ales în regimurile populare socialiste din Blocul Sovietic).

Adevărata problemă pe care o ridică intelectualii luptînd de partea clasei muncitoare provine dintr-o altă direcție, după cum observă timpuriu Marx & Engels: cei mai mulți dintre cei care muncesc cu creierul provin din familii „bune”, din medii sociale neproletare, chiar burgheze. Din spirit de revoltă juvenil sau mai degrabă pentru că societatea i-a respins, nereușind să se integreze fie în birocrația de stat, fie în mediul academic, aceștia îmbrățișează cauza proletară dintr-un amestesc de resentiment și ambiție carieristă: ei vor să fie în poziția de avangardă a proletariatului, de stăpâni luminați prin forța minții peste amorfa gloată de prostănaci analfabeți, pe care îi vor ghida conform rațiunii lor superioare trupurile scuturate de pasiuni bestiale ale prostimii de dedesubt. Marx & Engels, deși la rândul lor burghezi prin formare și prin stil de viață detestau suficiența, îngâmfarea, agresivitatea, puterea de a deturna idei și de a manipula organele de presă ale Internaționalei de către intelectuali, de către doctori proaspăt veniți din Germania, de literați și filologi de duzină, care, pe deasupra, din egoism orb și din pricina rivalităților meschine bazate pe invidie și egolatrie, aveau înclinația de a forma facțiuni rivale care se spionau și complotau reciproc în culise. Această înveninată și inventivă broscărie umană nu putea fi altfel decât periculoasă pentru sindicate și pentru partidele de stângă, pentru că intelectualul nu vrea să fie oricine în partidul muncii, ci chiar stăpânul său, dictând didactic de la pupitru. De aceea, prolatarii i-au privit întotdeauna cu antipatie pe intelectualii asupritori, cu nazurile și cu aerele lor disprețuitoare. Nu era decât un pas până la antiintelectualism, ceea ce Marx & Engels au trăit pe pielea lor în cadrul Internaționalei. Totuși, diviziunea muncii obligă ca anumite sarcini în partid sau în sindicate să fie duse la final de către elementele educate, cursive în scris, poate chiar înzestrate cu inteligență naturală, nu doar bucheri proaspăt scurși în strada de pe băncile școlii. Cine să redacteze studii științifice despre condiția clasei muncitoare dacă nu intelectualii? De aceea, deși utilitatea intelighenției nu poate fi dezmințită, Marx & Engels amintesc câteva restrictii împotriva poftei de putere a intelectualului pauperizat: conducerea partidului să fie majoritar decisă prin vot din rândurile muncitorilor, intelectualii să muncească sau să fi muncit la rândul lor ca angajați, sindicatele să nu fie conduse de lideri parlamentari care sunt în unanimitate proveniți din mica-burghezie și care nu au un nici un contact nemijlocit cu necazurile și chinurile, dar și satisfacțiile, clasei peste care se imaginează puși precum păstorii biblici peste turmele lor de mioare. Hal Draper dă chiar un exemplu de intelectual cu trecut burghez pe care Marx & Engels îl vor înfiera (uneori în cuvinte care azi ar putea fi interpretate drept rasiste) pentru vanitatea și autoritarismul său în partid: Ferdinand Lassalle, un intelectual elitist ce va colabora în secret pentru puțin timp cu Otto von Bismarck. Drept urmare, Marx & Engels vor recomanda vigilență și atenție neîntreruptă în relație cu tagma volatilă moral a intelighenției (iar aici cei doi îi vor include pe Pierre-Joseph Proudhon sau pe Mihail Bakunin). Căutarea unei cariere strălucite, a notorietății și rezolvarea finală a unor ascunse conflicte psihice ce proveneau din foste deziluzii și vitale frustrari îi vor îndemna pe mulți intelectuali germani să îngroașe rândurile grupului reformist și deja burghez ale Internaționalei I, cei care vor întemeia social-democrația germană după 1880 (Eduard Bernstein, Karl Liebnecht, August Bebel). Demagogia sentimentală și umanitară va constitui atuul lor în luptele retorice cu „mulțimea”. Limbuția fadă va veni de la sine în decursul acestor tirade găunoase.

În concluzie, acest al doilea volum al seriei Theory of Revolution dezvăluie întreaga arhitectura ierarhică a claselor sociale în modul de producție al pieței libere, studiate din perspectiva teoriei politice a radicalismului de stânga. Hal Draper lucrează cu probitate și într-un chip magistral, iar căutarea celor mai mărunte mărturii scriptice, dar și logica niciodată fragilă sau maniheistă a istoricului ideilor, transformă un demers arhivistic uriaș într-un probatoriu întru apărarea celor doi socialiști germani care cucerește prin limpezime, cazuistică istorică și lipsă de echivoc.

Posted in Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Cronica unui eșec anunțat


Adriana Săftoiu a scos un bestseller în primăvara acestui an, după schimbarea președintelui statului în toamna anului trecut. Ca orice carte care se vinde bine la public poate fi descrisă în cuvinte pe care publicul general, care, de regulă, nu citește mai nimic, le preferă: ceva ușurel, anecdotic și pitoresc. Pentru cine urmărește însă presa, cartea nu conține nimic nou sub raportul informației brute. Pe alocuri, Adriana Săftoiu face o trecere în revistă a celor mai multe scandaluri, mai puțin cele legate de corupție, pe care le-am văzut la televizor în deceniul 2004-2014. Ea nu face decât să confirme pe un ton așezat și echilibrat ceea ce jurnaliștii partizani de la Antena 3 spun de atâția ani în celebrele lor devoalări răcnite. Prin urmare, Cronica de Cotroceni pare repetitivă, monotonă și complet inutilă pentru elucidarea celor două mandate ale fostului președinte al României. Putem să înțelegem că nevoia de notorietate și de vânzări explozive au determinat această carte comercială, această altă manea uzată a politicii românești.

Pe de altă parte, ceea ce este vag interesant la falsele confesiuni (pentru că nici nu sunt propriu-zis confesiuni având în vedere caracterul de știri bârfite al narațiunii) ale Adrianei Săftoiu se referă la persoana sa: carierea ei și sursa ei de venit după 1996 sunt legate de jocurile de culise, pline de nepotism și favoruri personale, din birocrația de elită a administrației centrale. Adriana Săftoiu face parte cu trup și suflet din această categorie de funcționari sus-puși într-un aparat de stat recunoscut în Europa pentru ineficiență, corupție și, nu în cele din urmă, parazitism. Aliatele naturale ale birocrației de stat, la vârful ei, sunt chiar rețelele de crimă organizată (care pot desfășura activități variate, de la trafic de arme sau de petrol până la proxenetism și comerțul cu droguri) din societatea largă. Serviciile secrete, supremul balast comunist al violenței brutale și pure, domnește încă peste oricare din puterile în stat. Aceasta este felia de realitate socială la care Adriana Saftoiu a avut, direct sau indirect, acces în anii de consiliere prezidențială 2005-2007.

În ciuda acestui fapt, cum apare ea prinsă în pânza de păianjăn a unui președinte alcoolic, curvar, egolatru, incult, deștept ca un fur în noapte și cu porniri autoritarist-militare, îndrăgostit de puterea funcției sale ca un impiegat de gară de „autoritatea” sa printre șine și traverse (fără să mai punem la socoteală uniforma și chipiul)? Adriana Săftoiu piruetează în cel mai neputincios mod cu putință: evaziunea intelectualistă ca pavăză morală. Ce vreau să spun cu asta? Peste tot în cronică întâlnim o fostă absolventă de Litere, serioasă, studioasă, cu nasul în cărți, cu valori tari, care este azvârlită, în ingenuitatea ei intelectuală, în vârtejul vieții publice din România. Imaginea de sine pe care și-o confecționează Adriana Săftoiu rezonează cu mentalitatea generațiilor care au urmat sau au absolvit o facultate în comunismul ultimului deceniu înainte de 1989: iată o fată decentă, deșteaptă, foarte bine educată și, pe deasupră, atât de ambițioasă încât ia viața în piept în presă și, apoi, se trezește sus de tot în ierarhia puterii statului, pentru care românii de la oraș au un cult cu tradiție. Opusul acestei școlărițe eminente se referă la vampa înțolită în roz, cu haine luxoase, păr blond, call girl în materie de politică, altfel spus, Elena Udrea, spectacolul în miniatură al prostituției politicianiste de după Revoluție. Deloc inocentă, Adriana Săftoiu își balansează imaginea în funcție de gradul de contrast pe care îl manevrează față de amanta președintelui, a cărei fustă mini plesnește chiar pe biroul său de lucru. Nimic mai rebarbativ, mai scabros, mai jignitor pentru fala unui presupus macho ca președintele României! Adriana Săftoiu nu și-a numit fostul soț într-o poziție cheie în instituțiile de control și represiune, dar nici nu a refuzat ocazia. Cea care are pusee intelectuale (într-un peisaj narativ în mare parte anost) și îi citează pe Gustave le Bon sau Jose Ortega y Gasset nu se poate opune la o asemene veste bună venită tocmai de la manipulatorul agresiv de Traian Băsescu, pe care, deși îi enumeră defectele de caracter sau îi înfățișează un portret hidos, nu poți să nu observi că îl admiră finalmente ca bărbat politic viril. Școlărița cuminte se lasă excitată de marinarul testosteronic și astfel se transformă într-o femeie matură de vârsta ei, care acceptă forța masculului puternic ca un dat firesc al vieții, al naturii. Iată nivelul de maturitate civică al raportului dintre bărbați și femei în România.

De unde totuși această curioasă propensiune spre lecturi și citate, de ce nevoia de a îmbăia sufletul în apa vindecătoare a culturii afișate? Răspunsul îl găsim în statuia simbolică a celui care planează ca un înger în universul social meschin de la Cotroceni: moralistul suferind de moralită, eseistul acelorași câtorva teme-baliverne și maestrul întorsăturilor de limbă cu stil, Andrei Pleșu. Adriana Săftoiu vrea să pară și ea o ființa bună, desprinsă din acest empireu al bunului-simț, bunei-creșteri, al buneicuviințe, a culturii și rafinamentului, nu doar propagandistă cu post la Cotroceni. Cumva-cumva în România intelectualitatea literară din comunism a conservat cel mai mult etosul micii burghezii interbelice, așa răsfirată cum era prin orășele și târguri, pentru ca până și Adriana Săftoiu să bea din acest nectar și să mănânce din această ambrozie a valorilor căldicile subțiate în ideile de dreapta ale unui Andrei Pleșu. Și totuși, între atâtea flagrante abuzuri, tâlhării, curvăsăreli, neamuri arondate la bani publici, Adriana Săftoiu nu e doar respectuoasă cu venerabilul politician Andrei Pleșu, ci și ironică cu intelectualii „lachei”, prietenii lui Adrian Pleșu (tot menționează ea acest apelativ folosit chiar de Șeful ei direct pentru o categorie de sinecuriști bugetivori), care s-au făcut luntre și punte prin 2005-06, ajungând să fie luați de „băsiști”.

Din păcate, în afara unei sume de locuri comune gazetărești, Adriana Săftoiu încearcă un exercițiu ideologic care îi depășește vizibil puterile intelectuale. Dincolo de forfota maculată din încăperile Palatului Cotroceni, dincolo de evenimentul mărunt consemnat vigilent și de presă la timpul său, amintirile de consilieră a președintelui nu trezesc nici un interes politologic, sociologic sau, vorba vine, „intelectual”.

Posted in Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Daniel Chirot in action


A trebuit să treacă peste un sfert de secol pentru ca lucrarea sociologului american Daniel Chirot despre colonia România să vadă lumina tiparului. Din 2002 încoace, de când a fost publicată la o editură locală de rand secund, Social Change in a Peripheral Society. The Creation of a Balkan Colony (Academic Press, 1976) nu a avut nici un impact asupra disputelor intelectuale dintr-o piață de idei în care un articol polemic publicat de Titu Maiorescu în 1868 reprezintă singura „teorie” a modernizării pe care publicul educat o îmbrățișează nestingherit. În rarefiata intelighenție românească, unde gazetăria superficială decide totul și nimic, a comprehenda istoria României nu depășește nivelul polemicilor întârziate, a reglerărilor de conturi amânate dincolo de termen, ale unui Lucian Boia, bunăoara, cu protocroniștii național-ceaușiști ai anilor 1970-1990. Răstimp, istoriile culturale snoabe, pufoase, parfumate, pomădate și funciar false prin ceea ce propun să probeze, id est o Romania prebelică și interbelică pe modelul societăților central-europene ale epocii, ca cele ale Ioanei Pârvulescu vând și conving cititori cu bune intenții, dar orizonturi intelectuale limitate.

Daniel Chirot propune o istorie socială valoroasă, luminoasă, limpede precum cristalul, fără contorsiuni culturaliste, fără asimetrii logice. Nu este singurul în secolul al XX-lea: David Mitrany sau Philip Gabriel Eidelberg vor scrie studii la fel de temeinice (dar și autori români, dintre care Henri H. Stahl și studiul său despre satele devălmașe se remarcă pozitiv cel mai mult).

Cum arată istoria țărilor române pentru profesorul californian Daniel Chirot?

De la început, Chirot delimitează intervalul 1250-1500 ca naștere a primelor state sau cnezate românești. Tiparul comunitar-comercial se află la baza firavelor state valahe și moldave. Ce vrea să zică aceasta? Statul, reprezentat, desigur, de boieri, de aristocrații de arme, impune taxe populației, dar tolerabile, pentru că ceea ce statul impozitează îndeajuns pentru a-și acoperi nevoile este negoțul pe rutele comerciale cu Orientul Mijlociu-Asia de Sud-Est. Drumul mătăsii, al chihlimbarului, o mulțime de mirodenii intrau în Europa prin partea sa estică, ceea ce favoriza mult regiunile din jurul Mării Negre, dar și porturile aferente. Asfel, satele, în care proprietatea în comun și autarhia domină, nu interacționează prea mult cu straturile sociale superioare, ceea ce explică fragilitatea organizărilor politice „medievale” românești. Țăranii sunt în mare parte liberi. Elitele sunt titularii de drept ai pământurilor, dar cum nu există documente scrise sau administrare directă a feudelor, țăranii compun de facto clasa proprietarilor colectivi, dacă poate fi spus așa. Titularii statului locuiesc în afara ordinii sociale majoritare și se definesc ca o clasă superpusă, dar ruptă de contactele feudale, obișnuite în Europa de Vest, cu supușii săi. E, una peste alta, o clasă de boieri care încasează taxe comericale și atât. Dacă studiem cu atenție principalele ocupații ale vlahilor medievali, Chirot aduce aminte că locuitorii Munteniei și ai Olteniei, dispuși predominant în zona colinară subcarpatică, practicau mai mult transhumanța (ergo agricultura pastorală) decât munca directă a pământului. Dealul unduitor și nu câmpia prăfoasă descrie începuturile „culturale” ale poporului român atât la Lucian Blaga, cat și la George Călinescu. Nu vrem să sugerăm că populația rurală nu era deloc impozitată, dar birurile erau suportabile și relativ mici din puținul pe care îl putea produce populația pastorală.

Cine erau nobilii? O categorie de administratori ai statului ridicată în urma servituților armate prestate voievozilor vremurilor. Aceștia aveau control direct asupra robilor țigani, sclavii Valahiei și Moldovei, direct aserviți curților domnești și reprezentanților statului până aproape de 1850. Boierimea avea grijă ca mărfurile orientale să treacă peste Carpați înspre burgurile Transilvaniei, încasând astfel sume frumușele, cât să le mențină în viața neprețuita ființă. A fost nevoie ca ruta comercială dinspre Est spre Vest, direct prin Levant, să fie înlocuită de noua rută ce ocolea coasta estică a Africii dinspre nord spre sud pentru ca Valahia și Moldova să sufere schimbări politice ce aveau să dea alt chip organizării sociale interne. Chirot subliniază lipsa unor relații feudale vestice la nord de Dunăre în această perioadă. Boierimea nu se comporta feudal. Țăranii nu erau sedentarizați într-o economie agrara tipic feudală. Șerbia sau iobagia încă nu prinsese contur în Țările Române. Strămoșii noștrii se bucurau deci de o oarecare libertate agro-pastorală. Oaia, vaca, boul deci și nu plugul sau rotația culturilor, care, de altfel, nici nu s-a întrebuințat pe mănoasele ogoare ale Câmpiei Române nici după ce Bărăganul a fost populat dincolo de 1800. După 1500, comerțul asiatic se va sista pe ruta până atunci cunoscută, ceea ce, pe fondul cuceririlor otomane de după 1453, va pune în dificultate boierimea locului în capacitatea sa de a extrage produse sau bani de la populație pentru a plăti tribut Constantinopolelui.

Abia acum se poate vorbi de apariția unui stat feudal în Țările Române. Presiunea otomană își va spune cuvântul, mai ales după ce, în intervalul 1550-1600, tributul va crește de la 24,000 de ducați la 155,500 de ducați. E curios că autorul transformării țăranilor vlahi și moldoveni în șerbi, legandu-i de glie și inaugurând un regim feudal agricol cum Europa de Vest cunoscuse până în jurul anului 1200, este nimeni altul decât eroul istoriografiei naționaliste românești, Mihai Viteazul, cel care va poseda singur 129 de sate (aproximativ 1/5 din populația Țării Românești era direct aservita voievodului Mihai) și va instaura șerbia la nord de Dunăre până în 1746. De aici se trag țăranii supuși supranumiți „rumâni”, cei care purtau numele viitorului stat. Din pricina demografiei deficitare, feudalismul inaugurat de Mihai Viteazul nu va avea consistența celui vestic: mulți țărani își vor cumpăra pământurilor înapoi, alții vor fugi peste Prut, Dunăre sau Carpați, iar simpla colectare de biruri va fi unica relație cu impact economic dintre boierimea și țăranimea medievale. Nobilul vlah nu intervenea nemijlocit în lumea satului. Nu îi exploata neintermediat pe țăranii rumâni, nici macar nu se chinuia să-și întocmească un registru cadrastal care să confirme granițele moșiei. Acesta doar încasa birurile anuale și se retrăgea în târguri. A doua șerbie de la est de Elba, de care vorbea Engels la mijlocul secolului al XIX-lea, nu prezintă o reală omogenitate. În aceasta privință, șerbia din Țările Române arată complet diferit de cea din stepele Rusiei, crede Chirot. Presiunea otomană obligă autoritățile militare moldo-valahe la a menține statul integru și de a simula relații feudale occidentale cu supușii de pe domenile lor.

Intervalul de la 1600 la 1821 va cunoaște un tip de economie politică protocolonială. Cu alte cuvinte, deși o colonie a Imperiului Otoman, teritoriul nord-dunărean se va bucura de o anumită libertate ca raia, autoritățile otomane conducând printr-o boierime creștină, intâi autohtonă, iar, după 1710, greco-turcă, care va trăi tot din extragerea de rente pentru a aproviziona cerințele Portii și pentru a se îmbogăți personal. Cultura cerealieră menita comerțului în imperiu va lua amploare după 1700. Cred că se cuvine să acceptam realitatea istorică că vreme de două secole și jumătate teritorile românești de astăzi au fost dependințele Imperiului Otoman. Totuși, ordinea feudală va coincide cu crâmpeie de economie pastorală, dat fiind faptul că gradul de anchilozare internă a Imperiului Otoman va crește pe măsura decăderii sale după 1700. Zilele de clacă, de muncă forțată gratuită pe ogoarele boierului, vor lua amploare după 1711, respectiv 1716, în ambele țări, deși, după ce Oltenia devine colonie habsburgică experimentală între 1718-1739, cerințele imperiale otomane sunt relativ suportabile față de cele austriece (zile de clacă duble ca număr față de cele din Muntenia și Moldova). Șerbia dispare la sud și est de Carpați în 1746 prin lege, ceea ce nu va ușura practic viața țăranilor. Oricum, boierimea se recomandă în continuare ca stăpână a satelor, nu proprietara lor. Proprietatea privată însăși apare ca o instituție îndoielnică pănă târziu în istoria românilor. Abia după tratatul favorabil rușilor de la Kuciuk-Kainargi din 1774, boierii moldo-vlahi încep să realizeze importanța comerțului pe Dunăre cu Europa centrală, dar va mai trece jumătate de secol pentru elitele economice să înceapă sa pună presiune economică pe populația rurală în acest sens. Populația din zona deluroasă va fi mai mare până la 1850 decât cea de la câmpie, unde boierimea va deține un control ridicat după 1821 odată cu extinderea culturilor cerealiere pentru export. Biserica deținea o treime din teritoriile agricole ale Principatelor dunărene până în 1863, o avere considerabilă. Despre venalitatea și extragerea de rente din secolul domnilor fanarioți ar fi indicat să spunem că domnii pământeni sau străini nu aveau sentimente naționale sau pasiuni patriotice. Țara Românească și Moldova erau folosite de către o oligarhie de alogeni care nu avea nimic în comun cu populația rurală și care funcționau ca delegați coloniali ai Istanbulului la nord de Dunăre. Ei nu erau prin sânge (a se vedea comercianții armeni, greci și evrei) sau prin conștiință români, ci supuși devotați ai sultanului de pe malurile Bosforului.

După 1821, Principatele dunărene vor păstra caracterul colonial după ce Imperiul Țarist va poziționa trupe de ocupație în teritoriu și va trimite delegați administrativi imperiali la București și Iași. Imperiul Otoman nu va elibera teritoriul nord-dunărean decât la 1877, după cum se știe din istoria națională. Regulamentele Organice, de inspirație franceză, dar gândite de generalul țarist Pavel Kiseliov, vor da o primă formă vestică viitorului stat român. Populația se augmentează exponențial, exporturile de cereale către vest se înmulțesc de câteva ori, viața urbană devine ceva mai dinamică, dar, în continuare, orășenii vor fi mai mult turci, greci, armeni, evrei decât români. Țărănimea va fi în sfârșit obligată la munci și dări împovărătoare în folosul marilor proprietari funciari, boieri și administratori ai statului. Reforma agrară din 1864 nu va face decât să agraveze problemele demografice ale României și să accentueze postura neocolonială a elitelor occidentalizate și desprinse de realitățile economice ale țării. Între 1866, trecând prin 1881, și până la 1918, progresele vor fi întocmai precum ale lui colonii vest-europene: metropola București și alte două orașe (Galați, Ploiești) din provincie vor găzdui birocrația și clasa latifundiară occindentalizată, „civilizate”, în vreme ce neoiobăgia comandată de centrele capitaliste va înflori în mediul rural. Philip Gabriel Eidelberg va intra în mai multe detalii pentru această perioadă decât o face Daniel Chirot. Burghezia românească și ideile politice ale Occidentului nu vor avea cum să prindă viață și să schimbe structurile sociale profund inegalitare ale unei economii agrare înapoiate.

E totusi uimitor și răvășitor pentru conștiință să observăm cât de târziu au supraviețuit analfabetismul, suprapopularea specifică trecerii de la o economie agrară aflată la periferia Occidentului capitalist la una modern industrială, analfabetismul și alimentația nesănătoasă (cf. ravagiile pelagrăi), dominația marilor moșieri agricoli, subdezvoltarea orașelor, corupția administrativă, înapoierea mentalitară, imposibilitatea democrației, lipsa drepturilor cetățenești în practica juridică de fiecare zi, exploatarea, cetele de bandiți supranumiți haiduci pe post de paznici ai drumurilor, samavolnicia vornicilor, dependența de exporturile de grâne în loc de alte produse, tehnologia slabă sau importată târziu, după 1900, în genere, minoratul oricărei colonii ce se deschide brusc unui comerț internațional capitalist. Să ne amintim de scenele cu țigani prinși în comerțul clandestin cu alcool la marginile Bucureștilor cândva pe la 1880-1890 în cronica gazetarului Constantin Bacalbașa.

În ciuda atâtor probe statistice care merg în direcția unei interpretări străvezii a situației generale din societatea românească de până la 1918 (pentru a nu spune nimic aici despre ce a urmat), încă ne confruntăm cu monopolul ideologic al unor mistificatori istorici, de profesie literați și eseiști, care se întorc la jumătatea de secol 1866-1918 ca la o adevărată vârstă de aur.

Posted in Lecturi | Etichetat , | 5 comentarii

Statul și birocrația la Marx & Engels


0029bcd0_medium

…Când împăratul deschide larg, în aparență, porțile palatului pentru țăranii privilegiați și burghezii aleși cărora le îngăduie, de două ori pe an, cinstea de a-i alcătui curtea, el nu le spune plugarului și negustorului: „Esti om ca și mine”, ci îi amintește marelui moșier: „Esti sclav ca și iobagul, iar eu, care sunt dumnezeul vostru, vă domin pe amândoi deopotrivă.” (Marchizul de Custine, Scrisori din Rusia. Rusia în 1839, Humanitas, București, 2007, p. 155)

Hal Draper s-a remarcat ca autorul unei serii întregi, acumulând câteva mii de pagini, care au în centru gândirea politică a părinților „socialismului științific”. State and Bureaucracy (Monthly Review Press, 1977) constă în primul volum al unei adevărate aventuri intelectuale ascunsă sub numele de Theory of Revolution. De la Kolakowski până la mărunți și ocazionali comentatori potrivnici ai textelor fundamentale scrise de Marx & Engels găsim o gamă largă de detractori antimarxiști. Până a fi citit cu atenție, fie măcar dintr-un interes istoric dacă nu din alt motiv, ce au gândit la sursă cei doi, antimarxiștii bulevardieri au concluzionat: Marx & Engels au dat naștere comunismului bolșevic, au creat o ideologie utopică, reproducând la nivel pseudoștiințific aspirații eterne ale genului omenesc, așa cum dăm peste în orice religie. Au imanentizat Eschatonul, au pus la cale o erezie cu pretenții de gnoză, au învățat omenirea ura de clasp, au demonizat întregi categorii sociale, care, la urma urmei, nici nu există, având în vedere că societatea se compune din indivizi atomizați, din agenți autonomi, egoiști și raționali. Au fost, de asemenea, antidemocrați, staliniști in vitro, despotici, violenți verbal, criminali in intenții, odioși, siniștri, antisemiți, chiar dacă, putem concede, nu pe o cale directă. Discursul predominant în sovietologie sau în istoria filozofiei liberale nu se dezminte: spre deosebire de floarea idealismului german sau de liberalismul anglo-saxon exprimat prin Bentham sau Mill, Marx & Engels sunt doi dogmatici grobieni, de un materialism vulgar, buni de aruncat, spre a-l parafraza pe belicosul Lev Trotsky, la coșul de gunoi al istoriei.

În pofida acestor mantre simpliste, care se fac mai degrabă vinovate de ceea ce ele reproșează celor doi gânditori germani, Hal Draper, alături de multi alți exegeți, scrie la obiect imensul său studiu filologic, istoric, ideologic și politologic. Statul și birocratia constituie răspunsul americanului Hal Draper la aceste valuri spumegânde antimarxiste care pornesc ca un uragan din Occident spre orice colț al pământului după octombrie/noiembrie 1917. Pe deasupra, ceea ce realizează Hal Draper poate fi considerat și un tur de forță împotriva marxism-leninismului, o formă degenerată și mistificatoare, după cum vom vedea, a politicii de stat a URSS-ului construită ca o malformație, ca o excrescență patologică cu sursă în Gesamtausgabe-ul celor doi prieteni radical progresiști.

Pentru a putea avea acces la tezaurul de idei din Marx & Engels în ceea ce privește rolul, gestația și sensul statului, dar si al clasei sale de mânuitori de hârtie, Hal Draper citește și citează din articole de presa, scrisori, polemici jurnalistice, dar și analize reputate scrise pe o perioadă de jumătate de secol de Marx & Engels. Tocmai pentru a păstra un element de vitalitate din cartea istoricului Hal Draper, voi încerca mai jos să punctez ceea ce Marx & Engels, în mod inconturnabil, nu puteau fi:

1) Marx își face debutul în presa din Rhenania anilor 1840 cu un articol în care înfierează oficialitățile retrograde și precapitaliste ale înapoiatei Germanii de atunci (care încă nu se formase politic, să nu uitam) pentru cenzura presei. Libertatea de exprimare în gazete era, contrar măsurilor luate de revoluționarul bolșevic Lenin în zorii regimului său, fundamentală pentru lupta împotriva claselor superioare, pentru formarea unor nuclee de opinie în societatea civilă imatură, pentru democratizarea de jos în sus a societății prin critica absolută a fărădelegilor elitelor economice și politice pe care le are în închipuire Marx. Pentru ultrademocratul Marx, societatea civila (Bürgerliche Gesellschaft) devine cu adevărat democratică atunci când apasă prin cereri politice asupra statului, al cărui țel final este să reprezinte interesele comune ale întregii societăți și nu numai ale unor caste și clase sociale, cum, adesea, se întâmplă sub forma deghizată în cuvinte a democrației reprezentative (spre a nu vorbi de forme istorice depășite de guvernare, precum tipurile de monarhii și despotisme premoderne, preburgheze).

2) Mare parte, dacă nu chiar în întregime, din gândirea politică a cuplului Marx & Engels nu corespunde unor lucrări clasice de teorie politică. Nu putem identifică o lucrare Politice, pe model aristotelian, la Marx sau o analiză ca Principiile filosofiei dreptului la Hegel. Nici vorbă de așa ceva. Viziunea lor asupra disputelor intersociale apare ca legată de analiza polemică și politică a chestiunilor arzătoare ale zilei. Nu-i de mirare deci că un cititor contemporan se lasă în voia unui căscat cât un canion lecturând Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte, neterminata Ideologie germană sau Despre Problema evreiască. Un eseu politic ancorat în devenirea cotidiană nu poate fi, oricât de strălucitor ar fi conceput, decât o probă de jurnalism superior, intelectual, dar nu mai puțin treabă de gazetă. Pe lânga acestea, Marx & Engels nu au făcut decât să evolueze înspre „socialism” dupa 1844. Nu se poate vorbi, altfel decât a fi curat ridicol, despre „marxismul” lui Marx pe vremea când abia împlinise 30 de ani. Nu era evreul antiburghez din Trier vreo Pallas Athena. Tomul său despre modul de producție, distribuție și consum economic moderne va avea o gestație lungă și întortocheată, iar nici la vârsta matură deplină Marx nu era încă pe de-a-ntregul convins ce vă rămâne pe vecie în manuscris și ce se poate tipări fără mustrări de conștiință. În ultima instanță, nici nu se poate discuta despre marxism decât daca aparții categoriei numeroase de detractori sau ești vreun discipol împătimit al celor care s-au autodeclarat în contexte abracadabrante (avem combinatii între Freud și Marx și juxtapuneri bizare între Marx și Stalin, deci orice se poate) astfel.

3) Deși Hal Draper va porni cronologic, de la primele la ultimele lor scrieri, analizând diacronic conceptele de stat și birocrație la Marx & Engels, noi ne vom rezuma la a extrage din studiul său semnificația finală pe care o dau cei doi statului și birocrației. A vorbi de stat înainte de crearea unei categorii sociale care evoluează în mod necesar din nevoile unui grup uman (trib, gintă etc.) e imposibil. Perspectiva antropologică nu lasa loc de îndoieli: numai atunci când o comunitate sedentară umană reușește să producă mai multă hrană decât nevoile sale imediate, iar, pe cale de consecință, are loc o acumulare excedentară de alimente (deci de energie vitală suplimentară cerințelor minime de supraviețuire) și o nevoie ca anumite funcții colective (protecție, rezolvarea disputelor interne, atacuri armate asupra altor grupuri umane) să fie satisfacute, apare o categorie specială de indivizi în cadrul organizării sociale care nu trebuie să muncească pentru a se hrăni. Ei sunt ținuți în viață de comunitate pentru a îi oferi siguranță fizică sau pentru a o conduce (această separație nu este niciodată certă). Sarcinile lor sunt de control și decizie, deci sunt simultan represive fizic și coercitive economic. Originea armatei (dar și a poliției moderne în consecință, această armată internă a unui stat) se poate identifica imediat alături de izvorul economic al forței politice. Din aceste două tulpine ce răsar din trunchiul muncii colective se înalță conducătorii oricăror ansambluri sociale organizate (a se observa în acest punct că populațiile primitive nomade nu cunosc decât aceste două forme sociale de diviziune a muncii, ceea ce-i explicabil având în vedere că „munca” executată de ele nu are un caracter propriu-zis productiv: raidurile armate ale unor migratori sunt expresia unui parazitism social ascuns sub învelișul violenței biologice ca singur mijloc de existență. Crima eroică și spiritul războinic pe care îl incumbă aceasta sunt derivate necesare ale instinctului de autoconservare desprins și străin de muncile agricole).

Din secunda (un proces ce poate dura secole) în care unui grup armat de indivizi ajunge căpetenia unei comunități de agricultori, acest grup va dori să păstreze intactă diferența originară a practicilor sociale: pe timp de pace, războinicii trebuie hrăniți în continuare, iar munca pământului nu este niciodată demnă de ei. Orice monarhie, împărăție, orice formă de despotism politic își au izvorul aici. Pentru a putea trăi tihniți, purtătorii de sabie crează o armătură statala, chiar dacă primitivă, care să servească intereselor lor economice imediate: taxe si impozite, dări, biruri, oricum ați vrea să le spuneți, sunt impuse unei populații care, în numele protecției de dușmanii externi (dar și a celor domestici), va trebui să cedeze direct o parte din produsul său alimentar (dar nu neapărat doar atât) aristocrației împlătoșate, care, deja înrudită în termenii a câtorva generații, compune „sângele albastru”, pe scurt, faptul de a fi ales să conduci din pântecele matern. Prin urmare, cu cât ne uităm mai departe în trecut, cu cît ne depărtăm de țărmul modernității noastre, cu atât băgăm de seamă că legile, decretele, palatele și curțile domnesti, tot ceea ce se poate numi astăzi „stat”, se află în stăpânirea politico-economică a unor foști sau încă activi oameni de arme privilegiați. Poate de aici provine interesul arătat de Engels în întreaga sa viață istoriei militare. Deci ceea ce caracterizează în chip decisiv statul premodern constă într-o ordine economică personalizată, în care rangurile și ierarhiile sociale sunt tot atât de politice pe cât sunt de economice. Imposibilitatea de a separa cele două sfere, cea a societății civile și cea a statului, derivă din modul de producție preburghez.

4) Pe cale de consecință statul se definește în cele din urmă ca organul executiv al clasei care culege cea mai mare parte din roadele modului de producție existent. Ca un consiliu autoreprezentativ ce veghează la buna desfășurare a tot ce poate servi intereselor acestei clase politico-economice, statul nu are independență și nici nu poate fi spus că s-ar fi lasat confiscat: oricâte straturi de, tale quale, abuzuri, corupție și nedreptăți, de civism, ecumenism legal, de ajutoare sociale ai da la o parte, esența acesui organism rămâne până în zorii modernității, când producția de mărfuri și servicii pentru piață, pentru consumul individual în urma unei tranzacții, devine singurul mod general acceptat de autoperpetuare a speciei (pentru că din stăpânii unei societăți insulare la jumătatea secolul al XIX-lea, capitaliștii au ajuns să conducă o lume, o „piață globală”), de aparat ce deservește claselor superioare, dacă vrem neapărat, exploatatoare. Cine domină puterea legislativă? Dacă majoritatea parlamentarilor și senatorilor se trag din cele mai bogate categorii sociale, fiind ei înșiși expresia socială a acestei bogații impersonale, atunci avem răspunsul final la întrebarea cine îi va dicta aparatului executiv al statului ce și cum să acționeze.

5) Pentru a pătrunde natura secretă a statului se cade să apreciem modurile de producție și natura proprietății în lumea preburgheză. Aici Hal Draper scoate în evidență aspecte ocultate sau negate chiar de vulgata marxist-leninistă în secolul al XX-lea (referințele sale sunt limpezi). Despre imperiile sclavagiste ale antichității sau chiar despre prezența sclaviei ca instituție fundamentală a unei economii înapoiate nu are rost să zăbovim discutând în acest punct. Sclavul nu era om, ci o unealtă ca oricare alta, un animal de povara mai inteligent, iar uneori nici măcar atât. Scopul și atributul său central se rezumă la a munci pentru stăpânire. De la Atena lui Pericle până la Roma lui Cicero (dar și secole după) sclavajul îndoapă stomacuri, ridică temple și vile somptuoase, înzestrează armatele cu cele trebuincioase, inclusiv soldați, umple cuferele statului. Proprietatea privată este restrânsă la o oligarhie agricolă și militară care se substituie complet statului. Ei sunt singurii cetățeni liberi într-o mare de animale prepolitice. După dizolvarea Imperiului declanșată de valul populațiilor migratoare și de defectele interne ale armatei romane imperiale, statul roman, cu organizarea sa politică stufoasă, se prăbușește în anomia Evului Mediu timpuriu și întunecat. Biserica devine singurul nucleu stabil al tradiției statale romane, alterată și modificată substanțial de poncifele noii religii oficiale. După creștinarea totală a populațiilor de pe teritoriul Europei în jurul anului 1000, sclavia, ca instituție contrară creștinătății, nu mai poate rezista ca formă economică acceptabilă. Codificarea scrisă sau mai curând orală a raporturilor economice dintre nobilul feudal și țărănimea de pe moșiile sale dă naștere regimului economic feudal. Luptele necontenite dintre conți, baroni și regi, dar și alianțele care se rup și se pecetluiesc între varii vasali și stăpânii lor militari consolidează aristocrația feudală. Absența unui stat centralizat puternic, dreptul sabiei de a extrage rente și tributuri de la cei aserviți întărește proprietatea feudală în Europa, contribuind la reale autonomii locale, la o stratificare organică a corpului social. Fracturarea vechiului imperiu sclavagist e o achiziție europeană. Creștinătatea nu înseamnă la prima vedere decât religia creștină și o serie de instituții iremediabil construite pe un conflict reciproc necontenit. În afara granițelor geografice europene, avem fie forme revolute față de modelul european, fie, precum în Rusia de după 1300 și în Imperiul Celest până după 1900, ceea ce Marx & Engels denumesc prin modul de productie asiatic sau depotismul oriental. La prima vedere clasa militară aristocratică se confundă cu statul imperial sau în curs de extindere imperială ca în situația rușilor. Raporturile economice sunt personalizate politic. Deosebirea notabilă față de feudele Europei, disparate, agresive, aliate temporar, aservite unui rege fără stat, deci fără birocrație, implică contractul social colectiv între oligarhia aristocratică, proprietara tuturor pământurilor, și obștile sătești, mir, obchina etc. care furnizează produsele necesare statului despotic ultracentralizat. Noțiunea de proprietate privată nu exista în genere în despotismele orientale. Birocrația mandarinilor subzistă vreme de câteva mii de ani. Doar statul absolutist luminat de după 1700 va inaugura o birocrație în imperiile Europei, dar chiar și acum vorbim de un aparat de stat manevrat de burghezia ascendentă și de nobilimea feudală. Orașele, teritorii libere prin decret regal în Occident, nu împărtășesc statutul de fortărețe militare și puncte de control birocractice, robite monarhului suveran, ca în imperiile asiatice. Modul de producție capitalist, apariția unor piețe largi unite, piețe „naționale”, forța de muncă liberă prin contract, concurența pentru clienți, productivitate superioară sunt fondate pe o proprietate privată înrădăcinată în solul social. Spațiul euroasiatic și sud-est asiatic nu cunoaște această tranziție decât prin modernizări de sus în jos manipulate de birocrația despotismului oriental. Vulgata marxist-leninistă, prinsă în siajul obiceiurile birocratice ale despotismului oriental, va elimina din considerente ideologice conservatoare această dimensiune a modului de producție asiatic, pe care Hal Draper o va reafirma cu bogate referințe la textele clasice (dar nu numai) ale celor doi gânditori germani.

6) Secțiunea mediană a cărții istoricului Hal Draper suferă de o anumită flexibilizare a concepției marxist-engelsiene asupra modurilor de producție cunoscute în cursul istoriei speciei umane. Drept urmare, perioadele de tranziție dintre 1850-1871 și 1900 în timpul lui Ludovic Napoleon Bonaparte al III-lea și al cancelarului Otto von Bismarck, definite ca o subdezvoltare economică la început dublată de mari progrese industriale la final, care nu îngăduie unei clase sociale ascendentul asupra statului, îi conferă birocrației de stat un caracter independent. Sunt peste o sută de pagini în care Hal Draper argumentează un asemenea punct de vedere și vorbeste de crizele politice în care generali ca George Boulanger pot preia frâiele statului ca perioade de destabilizare a raportului de forțe între clasele sociale existente. Credem că problema poate fi tranșată sociologic studiind apartenența de clasă a principalelor funcții în stat, dar și a celor mediene sau mărunte. Hal Draper nu își propune așa ceva, dar riscăm să afirmăm că ipoteza clasică a unor Marx & Engels nu se dezminte în urma unei examinări serioase.

Spre a concluziona mărturisim că Hal Draper strălucește prin discolarea, disecarea și înlăturarea pas cu pas a prejudecăților și falsificărilor rău-voitoare care încă planează lugubru deasupra corpusului de scrieri marxist-engelsiene.

Posted in Lecturi | Etichetat , , , | 11 comentarii

Robert Brenner și capitalismul postbelic


The Economics of Global Turbulence. The Advanced Capitalist Economies from Long Boom to Long Downturn, 1945-2005 (Verso, 2006) este explicația istorică a problemelor economice prin care trecem și actualmente în Europa (dar nu numai aici) din perspectiva unui economist autodeclarat marxist, Robert Brenner. Acesta divide intervalul 1945-2005 în două lungi perioade, pe care încearcă să le analizeze comparativ: perioada de boom, de până la prima criză a petrolului din 1973, și apoi lungile decenii, marcate de crize economice, apoi de reveniri spectaculoase, dar insuficiente pentru a depăși creșterile economice uriașe, ratele de șomaj diminuate la sub 5% din populața activă, mai mult decât senzația generală de dinamism al comerțului internațional de până la jumătatea anilor 1970. Robert Brenner își concentrează tirul argumentativ și suita aproape fără final de statistici economice pe cazurile Statelor Unite, Germaniei Federale (și apoi a Germaniei de după unificarea din 1991) și Japoniei.

Cea mai fastă, cea mai bogată și cea mai stabilă perioadă economică din întreaga istorie de până în prezent a Americii este concretizată în primele două decenii și jumătate ce au urmat anului 1945. Cu o rată medie netă a profitului din afaceri private de 24,4% între 1950-1973 (față de 14,5% între 1970-1993) și cu o rată de creștere de productivității muncii anuale de 3% în cel de-al treilea sfert al secolului XX, dar și a altor măsurători favorabile, economia Statelor Unite devine cu adevărat un colos global dupa încetarea celui de-al Doilea Război Mondial. Oricare deceniu de după 1973 va fi, în ciuda unei reveniri a economiei americane în anii 1990, marcat de crize economice, de bule financiare ce se sparg în termeni de câțiva ani, de o scădere a sectorului industrial în favoarea speculațiilor financiare de pe Bursă sau a băncilor comerciale, ceea ce va produce creșteri economice scăzute, chiar stagnare, față de deceniile anterioare, șomaj în creștere, salarii blocate ani de-a rândul, într-un cuvânt, pauperizare și polarizare socială în Statele Unite. Traiectoria ratei profitului este ascendentă până după 1970, pentru ca apoi să fluctueze, iar anii de recesiune să tragă în jos economia în ansamblu. Robert Brenner pune la dispoziție cu multă răbdare enorm de multe date economice pentru a își întări punctul de vedere, asupra căruia nu insistăm mai mult decât este nevoie. Invităm cititorii curioși să examineze singuri datele solide ale economistului american. Pe de altă parte, deși Robert Brenner susține a fi marxist, calculează rata profitului ca orice economist neoclasic:

The profit share (P/Y) is the ration of profits (P) to output or value added (Y). The output capital ratio (Y/K) is the ratio of output or value added (Y) to the capital stock (K). By decomposing, the profit rate equals the profit share times the output capital ratio. So: r = P/Y x Y/K. (p. 345, Appendix I)

De ce a intrat într-un lung declin, cel puțin până în prezent, comparativ cu generația 1950-1973, economia Statelor Unite? Robert Brenner respinge din capul locului opinia conform căreia economia a intrat în declin din pricina costurilor ridicate de producție, în speță salariile mari ale angajaților care mâncau din profituri, protejați de sindicate puternice. În medie, angajații americani nu au dus-o niciodată mai bine ca înainte de 1973, iar atunci când economia suferă prima recesiune veritabilă de după 1945, salariile lor vor intra la apă, numărul concendierilor va lua o direcție verticală, anumite industrii dispar sau se relocalizează în afara Statelor Unite, fără ca organizațiile sindicale să protesteze sau să lupte cu proprietarii companiilor unde lucrau. Dimpotrivă, demonstrează Brenner, forța de muncă sindicalizată a atins recorduri negative prin asociere cu deceniile anterioare odată cu venirea la putere a președintelui republican Ronald Reagan. Numărul grevelor anuale va plonja fără drept de apel. Anii 1990 vor accentua acest trend descendent, pentru ca la începutul anilor 2000 organizatiile sindicale din America să se fi transformat într-o butaforie nereprezentativă pentru nimeni. Nici ajutoarele de la stat abundente nu constituiau o piedică în calea relansării economiei americane pe ruta ascendenta de până în 1973 având în vedere că, spre deosebire de Europa Occidentală, Statele Unite nu posedă un veritabil stat al bunastarii (welfare state).

Analiza economistului Robert Brenner înclină într-o altă direcție: în vreme ce anii 1950-1960 au fost prodigioși pentru economia americană, atât sub aspectul dezvoltării fără precedent a consumului pieței interne, cât și sub cel al investițiilor străine americane, odată cu jumătatea anilor 1960, două economii ruinate în 1945, dar salvate de capitalul american, cea a Germaniei Federale și cea a Japoniei, recuperează terenul pierdut, duc politici mercantiliste, în sensul de apăsare pe pedala exporturilor și a acumulărilor de capital fix, mai ales tehnologii, uriașe, a unor balanțe comericale pozitive, punînd astfel în dificultate poziția de hegemon a Statelor Unite în comerțul internațional postbelic. Pentru Robert Brenner, concurența capitalistă internațională și incapacitatea de a îi face față va provoca declinul Statelor Unite după 1970.

Primul competitor este Germania, a cărei dezvoltare miraculoasă din anii 1950 s-a bazat exclusiv pe exporturi din ce în ce mai variate și mai voluminoase, pe fondul unei forțe de muncă ieftină și de înaltă calitate. Industria auto și cea chimică vor fi vârfurile de lance ale Germaniei postbelice. Cifrele care marchează explozia economică a Germaniei sunt, într-adevăr, privite din prezent înspre trecut, spectaculoase, iar Robert Brenner reușește să le scoată în evidență oricând se ivește prilejul. Salariile sunt în perpetuă creștere în Germania, iar statul devine un sponsor direct în economia germană formând instituții ce asigură o largă protecție socială angajaților. A investi în industria productivă pentru a exporta e unica politică economică a societății germane de după 1950. Japonia seamănă mult cu exemplul german amintit, cu mențiunea că ratele de creștere economică ale Japoniei dintre 1950-1970 sunt cele mai mari înregistrate în orice economie capitalistă în a doua jumătate a secolului XX. Aceste două povești de succes sunt uluitoare considerînd nivelul economic scăzut al celor două țări înfrânte și devastate de război în 1945 (sau tocmai că pornind de foarte jos acumularea se repartizează procentual într-un mod disproporționat de mare prin asociere cu perioadele lungi de pace).

Una peste alta, Brenner studiază devalorizarea intenționată a dolarului de după 1970 și creșterea valorii monetare a mărcii germane și a yenul ca o serie de contrareacții ale valutei globale, dolarul american, pentru restabilirea competitivității ca preț la export a produselor americane și pentru reglarea balanței comerciale negative a SUA cu celelalte două centre economice ale capitalului global. Din cauza acestor măsuri luate de decidenții politici americani, împreună cu liderii de vârf ai capitalului american, se preconiza o creștere a productivității industriale și una a ratei exporturilor. Nici una, nici cealaltă nu au avut loc decisiv în ultimele patru decenii, iar motivul constă în simplul fapt că modelul economic german și japonez, înrădăcinat în exporturi și surplusuri comerciale, nu numai că s-a menținut, ci, cel puțin în estul Asiei, s-a extins în ultimii 25 de ani.

Drept urmare, cauza reală se referă la o supraproducție și supravolum (over-capacity and over-production) de mărfuri în economia globală, pe fondul unui capital fix costisitor. În acest punct, Robert Brenner nu reușește să ofere o explicație plauzibilă la ce se referă și cum se manifestă aceasta în cele câteva sute de pagini ale volumului. Înțelegem că nu există piețe de desfacere pentru potențialul productiv real al economiilor dezvoltate pe piața globală. Este cererea de produse și servicii prea mică la nivel global? E omenirea prea săracă la nivel macro pentru a absorbi rapid mărfurile americane, germane, japoneze, chineze etc? Din păcate, acesta ar fi singurul și cel mai grav neajuns la prima vedere al studiului de față: Robert Brenner nu își argumentează temeinic teza cauzei centrale a lungii perioade de declin economic american, german, japonez începută în anul 1973.

Ceea ce îl pasionează pe Robert Brenner însă se referă la expunerea condiției angajaților germani și japonezi, pe lângă cea a salariaților americani, după 1970. Salarii ce cresc greu de la un an la altul sau chiar bat pasul pe loc, șomaj în creștere, compensații bugetare în scădere procentuală, o forță de muncă din ce în ce mai slab remunerată, fără veritabile drepturi sindicale și fără o conștiință de clasă capabilă de presiune politică de jos în sus. Odată cu relocalizarea multor industrii dinspre centrul spre periferiile globale ale capitalului și concentrarea spre crearea de locuri de muncă prost plătite în sectorul serviciilor, temerile față de o clasă muncitoare occidentale solidă și periculoasă pentru status quo dispar complet. Anii 1950-1970 arată complet diferiți pentru ce va însemna mutațiile de pe piața forței de muncă în anii 1980-2000. Dacă muncitorul și capitalistul industrial apăreau ca protagoniștii economiei postbelice, acum va fi rândul capitalului financiar să speculeze bogății încă imateriale (care, în lumina ultimilor 10 ani, nu numai că au ramas fictive, dar au creat pagube reale).

Robert Brenner nu invocă tendința ratei profitului de a scădea atunci cand se acumulează mari cantități de capital constant, așa cum face Andrew Kliman în The Failure of Capitalist Production: Underlying Causes of the Great Recession (2011), însă tot rata profitului real, mai mică în medie decât cea a anilor 1950-1970, constituie problema de adâncime a economiilor țărilor dezvoltate. Fără doar și poate aceste probleme structurale sunt reale, iar Robert Brenner, deși nu atât de pesimist pe cât o arată îngrijorările sale analitice, privește cu spaimă cele câteva procente calculate în jos pentru fiecare variabilă cantitativă din graficele sale laborios lucrate. Bula imobiliară americană de după anul 2000 este înregistrată cu atenție de Robert Brenner, iar aceasta înainte de declanșarea Marii Recesiuni, semn că Brenner adulmecase cu sagacitate o pistă spre dezastru.

În concluzie, avem sub ochi o carte solidă, scrisa într-un jargon economic pe jumătate jurnalistic, pe jumătate academic, cu extrem de multe informații statistice, care reușește în mare măsură să fixeze câteva repere. Cu toate acestea, profiturile mici sau mari, urcușurile și coborâșurile, pierderile, datoriile și falimentele nu exclud niciodată reperul central al ordinii noastre sociale: lupta pentru profit continuă să fie spiritul care pune în mișcare marea mașinărie a capitalului.

Posted in Lecturi | Etichetat , | 9 comentarii

Golani și curve


Dacă te uiți la România de astăzi, nu ai putea să o diferențiezi de mulțimea de țări anonime prin importanța lor economică, demografică, militară, teritorială, culturală din întreaga lume. Pentru a avea acces nemijlocit la cum ne văd ceilalți ne stă la dispoziție chiar felul nostru de a-i privi în schimb. Ce este cultura slovacă în Europa sau forțele militare ecuadoriene? Sentimentul românesc al ființei ar putea fi la fel de bine sentimentul paraguayan al ființei, după cum s-a observat profund ironic. Mai mult de atât, orice comparație cantitativă, care exclude de plano orice concentrație de droguri în sânge cu risc ridicat de delir naționalist, între societatea românească și altele europene, ne accentuează minoratul. Sărăcia cruntă a societății, parazitismul economic pe spezele statului, corupția odioasă a elitelor politico-economice ne predispun, vorba ministrului promiscuu, la a fi „golani și curve”. Dar ceea ce se arată ca o cauză morală e exact pe dos: altfel formulat, efectul moral sinistru își are obârșia într-un sistem economic care înlesnește apariția unor traume mentalitare colective. Aici se află România.

Posted in Politice | Lasă un comentariu

Ignorantia


„Am arătat în cele de dinainte că omul maxim, Iisus, nu putea deține faptul de a subzista ca persoană în sine în mod separat față de dumnezeire, deoarece este maximul însuși. De aceea, se admite împărtășirea proprietăților astfel încât firea omenească să coincidă cu cea dumnezeiască, deoarece umanitatea aceea, din pricina uniunii supreme, ca și cum s-ar fi înveșmântat în umanitate și ar fi luat chipul ei, nu poate subzista separat ca persoană. Omul este constituit ca ființă unitară din trup și suflet, iar separarea lor este moartea.” (Nicolaus Cusanus, De docta ignorantia, editura Polirom, Iași, 2008, p. 429)

Acest limbaj poetic, dar clar în intențiile sale, acest verbiaj al contrariilor care se vrea în spiritul dogmei trinității și împotriva oricărei posibile erezii nu are nimic în comun cu ce numim noi astăzi cunoaștere, dar nici cu ce credeau elinii că este cunoașterea. Peste o mie de ani scolasticismul va deveni imposibil de înțeles pentru un cititor comun din Europa. Lumea referințelor creștine va fi una exclusiv de hârtie. Nimeni nu îl va mai întipări pe Iisus în inimă. Cred că aparțin ultimei generații de europeni care a mai crescut în familie cu ceva învățături creștine, aici, în estul continentului. Și poate mai bine să fie așa.

Totuși, surâd la adevărurile atemporale, străine de realitate, ale lui Cusanus. Mă gândesc că pentru fiecare zi din cuprinsul creștinității în secolele sale de grație (într-un peisaj agricol pe care l-am categorisit drept feudal) Iisus, acest „om maxim”, nu avea nimic de-a face cu practica creștină. Mai degrabă, dacă ne uităm la câte jafuri, asasinate și violuri în lanț s-au comis în umbra crucii Mântuitorului nostru, la câte banchete şi bacanale călugărești s-au dat în numele Lui, la câte bogății splendide s-au acumulat întru pomenirea sa veșnică, atunci efectul creștinismului asupra spiței umane este aproape nul. Ridicăm catedrale, ne izolăm prin mânăstiri, abații, biserici de țară, dar suferința din această lume nu scade cu un gram. Dimpotrivă, la fiecare cruciadă mai sângeroasă decât precedenta, la fiecare rug mai înflăcarat decât cel anterior, suferința se întețește. Ieri, azi, mâine, nu-i loc de Iisus în lumea noastră. Și, chiar de-ar fi, nimeni nu l-ar băga în seamă. Iar această constatare era valabilă și pentru timpurile lui Cusanus. Însa asta nu l-a oprit să tot codifice, să tot pălăvrăgească doct, să descrie tărâmul de dincolo și să sfideze cu superbie lumea de aici. Răstimp, se murea pe capete din te miri ce… o julitură putea fi fatală.

Să nu acuzăm istoria creștinilor de prea multe omoruri. Cu sau fără Hristos, ar fi fost exact la fel.

Posted in Religie | Etichetat , | Un comentariu

Repere ale înapoierii


Marea mistificare din închipuirea elitelor intelectuale de la noi rezidă în falsa teorie a formelor fără fond, emisă de un politician reacționar, educat într-o Germanie cu mult balast medieval, și avocat oportunist în zorii statului-națiune român. Orice statistică, orice cuantificare rezonabilă indică o singură realitate: aroganța și siguranța de sine a unor boieri leneși și ticăloși îi împiedicau să privească în față societatea semenilor lor. Nimănui nu îi place să afle că este un monstru. Dar despre ce forme fără fond vorbim? Erau analfabetismul, foametea, practicile feudale din agricultură, sărăcia extremă a țărănimii, orașele subpopulate de români forme civilizaționale vestice? Reciproca: erau boierii cu mentalități anticapitaliste și practici de exploatatori de sclavi occidentalizați la 1866 sau la 1907? Erau disprețul față de lege și personalizarea puterii politice împotriva dreptului occidental vreo formă oarecare?

Unde sunt formele vestice în Regatul României domnilor eseiști, critici literari și gazetari ai faptului divers? Ce impact social au avut aceste așa-zise forme? Faptul că 1% câștiga o sumă suficient de mare pentru a avea obiceuri de consum similare cu o mână de burghezi parizieni sau berlinezi nu arată nimic din ce se cheamă cultura publică occidentală. De la elite până la prostimea de jos, modernizarea României nu ascunde nici un fond oriental, balcanic sau alte atribute-baliverne, dublat de o crustă de europenism. România se remarca la 1850 ca o anexă teritorială, socială, economică a Rusiei Țariste, un imperiu condus tot de boieri franțuziți sau germanizați la suprafață. Cu civilizația materială a economiei-lume slavă semăna cel mai mult virtuala gubernie a României. Să ne amintim doar în ce alfabet se scria limba română la 1840 dincoace de Carpați. Să reflectăm doar la această mărturie a ce ar fi putut fi.

Posted in Politice | 6 comentarii

Cornel Ban și subdezvoltarea


Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc (editura Tact, 2014) este debutul pe piața locală a universitarului american, de origine română, Cornel Ban. După cum îi spune subtitlul, cartea se vrea a fi o analiză ideologică a evoluției României sub dominația economiei de piață. Ban susține că aparține școlii sociologice inaugurate de Karl Polanyi, cel care, odată cu Marea transformare (1944), va vedea, în istoria sa economică, că mecanismele pieței, departe de a fi dintotdeauna o condiție a naturii umane, sunt apariții minore în societățile tradiționale de dinaintea Revoluției Industriale (un studiu recent care dezvoltă dintr-o unghi antropologic această idee e 2000 Years of Debit, David Graeber). Felul în care piața se va extinde și va pătrunde prin mărfuri în trupurile și sufletele noastre va declanșa un prim salt în modernitate, poate chiar cel decisiv. Polanyi era îngrijorat de faptul că tot piața, prin raționalizarea activităților sociale orientate exclusiv spre maximizarea profitului, va distruge, în furia sa de Prometeu dezlănțuit, societatea așa cum o știm, ca ansamblu religios, cultural, istoric. Ființa umană se va depersonaliza în a deveni o simplă componentă care produce și consumă, într-un agent rațional cu facies de Frankenstein. De aceea, statul trebuie să-l apare cumva pe individ de capacitatea intruzivă a economicului în viața sa personală.

Pentru simpatizanții marxiști, o asemenea perspectivă polanyiană nu e decât enunțarea uneia din multiplele contradicții interne ale modului de producție capitalist: mai exact, confruntarea dintre valoarea de întrebuințare a unei mărfi, realizată în consum de către un individ atomizat, și valoarea sa de schimb ca factor de producție, impusă de socializarea capitalistă a forței de muncă generale. Cornel Ban nu este însă un cititor din Karl Marx. Ceea ce Ban reține din Polanyi privește doar statul ca agent protector al indivizilor în fața fluxului agresiv al dinamismului economic capitalist. Marx ar fi spus că statul este oricum confiscat de interesele economice ale claselor care dețin cea mai mare parte a capitalului din societate și că acesta niciodată nu va concede majorității angajate decât ceea ce agenții de influență ai statului îi cedează (cu titlu provizoriu) pragmatic. Social-democrația cu sindicate puternice și grupuri de presiune neînregimentate nu mai există cu adevărat de 40 de ani. Cornel Ban, ca un social-democrat cuminte, desuet și moderat, mai crede în instituțiile statului ca în cațiva justițiari ce pot regla, oarecum eficient, conturile dintre multinaționalele înfometate de acumulări de bogății și diverse națiuni aruncate la picioarele lor prin lume.

Una dintre aceste națiuni răspândite pe glob trăiește în estul Europei și este împrejmuită de un stat cu gard din lemn, România. Ban rezumă ca un student silitor dezvoltarea economică a României de la 1829 până la 1948. Relatarea sa istorică e cea cunoscută din cărțile mult mai serioase ale unor David Mitrany, Andrew Janos, Hugh Seton-Watson, Daniel Chirot sau chiar Victor Axenciuc și Bogdan Murgescu. Concluzia se prezintă unanimă: România se afișa ca una dintre cele mai înapoiate societăți din Europa postbelică. Slab industrializată, cu o populație agricolă excedentară și un regim autoritarist de (extremă) dreapta la putere, România se situa la periferia comerțului mondial, într-o semidependență a pieței europene.

O primă mențiune: Cornel Ban, aidoma multor comentatori pe tema României interbelice, nu aduce în discuție problema capitalismului românesc. Cât de capitalistă era România înainte de invazia sovietică? Hai să fim serioși și riguroși statistic: prea puțin. În afară de proiectul modernizator al statului român de la 1866, deci al claselor boierești reformate doar la suprafață (cartea istoricului Philip Gabriel Eidelberg despre răscoala de la 1907 se prezintă ca o cruntă examinare de etapă a procesului de modernizare al României), care a deviat în autoritarism monarhic în cele din urmă, societatea nu era asaltată și mutilată de piața liberă, de capitaliști veroși, de burghezi exploatatori. Centrele industriale ale României de după 1930 se numărau pe degetele de la o mână și încă mai rămâneau câteva descoperite. Numărul salariaților era net inferior celor care trăiau în agricultura de subzistență. Satul nu era încă muzeu, ci o inimă care palpita.

După dezvoltaționismul național-stalinist dintre 1948-1989, Cornel Ban, manevrînd cifre cunoscute, dar cu atât mai utile, observă în chip firesc progresul economic realizat de regimul comunist. Orice s-ar spune, România a sărit mai mult etape de dezvoltare în timpul economiei centralizate decât în tot secolul precedent. Totuși, nu trebuie eludat faptul că nici statele europene nu au stat pe loc în acest răstimp, iar anul 1990 ne găsește cam tot acolo unde ne-a lăsat Regele Mihai I în 1948 în raport cu celelalte societăți de pe continent.

Două treimi din carte, totuși, se ocupă asiduu de perioada post-1989. Din păcate, Cornel Ban nu sondează zone adânci de analiză: problema pieței negre din comunism, a furtului generalizat din uzini și fabrici pre-1989, proasta administrare a industriei românești, corupția de la vârful statului, regimul sultanist al lui Ceaușescu, nevoia de retehnologizare și carența în materie de diversitate a industriei românești pentru a satisface cerințele unei piețe globale ce parcusese o revoluție tehnologică după 1960, ideologia etnocentrică cu portretul Secretarului General Nicolae Ceușescu în centru. Nimic din toate acestea la Cornel Bun.

Locul comun este oarecum mai comod: România, mai puțin decât Polonia și țările baltice, se lasă manipulată de consensul de la Washington. Elitele din ministere și băncile de stat, dar și funcționarii medii, tineri, promițători, merg în zorii anilor 1990 la cursuri în Occident, unde primesc o porție dublă, la promoție, de neoliberalism teoretic. Dereglementare, stabilitate macroeconomică, puncte de inflație mici, privatizare: un careu de ași neoliberal.

Norocul nostru a fost neodezvoltaționismul în regim stat-privat al perioadei 1992-1996, când președintele Ion Iliescu și prim-ministrul Nicolae Văcăroiu, două vajnice produse intelectuale ale comunismului post-stalinist în descompunere, ar fi încercat să salveze o parte din industria națională. Cornel Ban deosebește scurta perioadă 1990-1992 de cea dintre 1992-1996: prima este catalogată drept un neodezvoltaționism liberal, iar cea de-a două un neodezvoltaționism populist. Sună bine terminologia, dar nu mai ajută la nimic în clipa de față. România avea atunci o alegere de făcut, crede Cornel Ban. Paginile scrise despre acești primi ani de post-comunism sunt un mix de jurnalism, politologie, câteva statistici și multă îngăduință pentru ceea ce ar putea fi foarte bine declarații demagogice și haos instituțional. Cornel Ban reușește să extragă o poveste cu virtuți de economie politică din șase ani (1990-1996) de faliment al celor mai multe industrii comuniste (prin închiderea linilor de creditare de la băncile locale, dar și prin pierderea cererii externe), de șomaj în flux, de jafuri intermediate de bănci comerciale în conivență cu toate cele trei puteri în stat, de recesiune generalizată, de prime privatizări aberante coordonate de ofițerii fostei Securități. În timp ce populația României se retrăgea sărăcită de la oraș la sat, în raiul amar al agriculturii de subzistență (unde mulți se găsesc blocați și în prezent), în cadrul unei migrații specifice perioadelor de război, tovarășii iluminați Iliescu, Văcăroiu și Roman lucrau pe ascuns și pe față la un megaproiect neodezvoltaționist. Cel puțin așa ne lasă să bănuim Cornel Ban.

După 1996, neoliberalismul ia aripi și decolează. Falimentele se succed lanț, dar orchestra neoliberală cântă necontenit. Statul decade, cel puțin teoretic, pe o poziție de parazit inutil. Piața le reglează miraculos pe toate. Agenții de influență occidentali, adunați prin ONG-uri, think tank-uri, Ministerul Finanțelor, Banca Națională a României, radicalizează ideologia neoliberală. În anul 2000, România este pregătită de terapia șoc. Așteptam și astăzi investitorii străini care să ne salveze. În mare parte, aceștia, cei mai influenți de origine germano-austriacă, sunt deja la fața locului. Multinaționalele asigură cea mai productivă, cea mai calificată și cea mai bine plătită forță de muncă din România chiar și acum.

„Probele analizate sugerează că, la mijlocul anilor ’90, organizațiile financiare internaționale, programele de cercetare transnaționale și accesul la programe postuniversitare autorizate de Occident, dar organizate pe plan intern furnizau deja neoliberalismului economic o masă critică de decidenți și intelectuali publici.” (p. 192)

România s-a lăsat cumva violată de o elită care își punea speranțele într-un „fundamentalism de piață” miraculos, panaceul nopților si zilelor la coadă în ceaușism. Capitalul a ajuns să fie favorizat de stat, iar munca taxată, în schimb, la greu. Românii se zbat în chinurile exploatării, iar țara se cheamă ca s-a întors la poziția sa consacrată pre-1948: economie dependentă semiperiferică a capitalului occidental. Marea Recesiune de după 2008 ne indică șansa unei regândiri a situației.

Cornel Ban pare destul de subțire în conținut. Nimeni nu contestă, nici cei mai fanatici neoliberali, că economia României ne plasează în coada clasamentelor de productivitate, capital fix, tehnologii, consum, salariu mediu, randament al muncii, servicii publice din Europa. Tentativele de creștere a acestor variabile nu conving încă pe nimeni, deși Cornel Ban vorbește, pe o notă mai degrabă optimistă decât realistă, despre o anumită relansare a industriei românești după anul 2000.

În cele din urmă, ne permitem un singur punct de vedere: cât de capitalistă este într-adevăr România? Câte afaceri de amploare, profitabile cu adevărat, se găsesc pe teritoriul acestei țări? Cât de mulț angajați sunt storși de plusvaloare? Cât de competitivi suntem? Cât din acest capital este românesc? Capitalismul de periferie e ca și cum ai spune subdezvoltare. România nu se găsește în punctul în care să critice capitalismul pentru racilele sale, inerente căutarii de profit, de forță de muncă ieftină, de piețe de desfacere. Noi încă ne luptăm aici cu o parte consistentă a populației care alcătuiește o ditamai armată de rezervă a capitalului, un funest lumpenproletariat. Unii au emigrat, alții își plantează legume prin grădini, dar mulți, prea mulți depind încă de sumele mizere ale bugetului de stat. Oare și-a atins capitalismul potențialul maxim în România? Abia atunci neoliberalismul chiar va deveni o chestiune usturătoare și nu doar o politică publică a unor funcționari de stat lipsiți de idei.

Posted in Lecturi | Etichetat , , , | 24 comentarii

No comment


Jumătate de secol din istoria țării mele se condensează în aceste rânduri:

In 1991, after the anti-Ceaușescu coup staged by the nomenklatura itself, the Romanian secret police apparatus, of course, remained fully operative, pursuing its business as usual. However, the effort of the secret police to project a new, kinder, image of itself, in step with the new ‘democratic’ times, resulted in some uncanny episodes. An American friend of mine, who was in Bucharest on a Fulbright scholarship at the time, called home a week after his arrival and told his girlfriend that he was now in a poor but friendly country, where people were pleasant and eager to learn. After he hung up, the phone immediately rang; he picked up the receiver, and a voice told him in slightly awkward English that this was a secret police officer whose duty it was to listen to his phone conversation, and he wanted to thank him for the nice things he had said about Romania – he wished him a pleasant stay and said goodbye.

This book is dedicated to that anonymous Romanian secret police operative.

(Slavoj Žižek, Did somebody say totalitarianism?, Verso, 2011, p. 7)

Posted in Triviale | 4 comentarii

Discurs sau faptă?


Ce nu pricep intelectualii (pe modelul francez generalist) sau intelectualii publici (pe modelul academic anglo-saxon) atunci când discuta cu doctori, ingineri, arhitecți, salahori sau muncitori pe șantier et alia: pretenția la neutralitatea unei opinii de-a lor, confirmată de ultimul stadiu al științei, nu convinge pe nimeni. Ceilalți vor înțelege practica unui discurs atunci când încetează să mai fie de acord cu el sau când încep să-l ia drept adevăr. Dacă îi expui unui șofer de autobuz ultimele statistici în materie de inegalitate socială din țara sa, presupunând că șoferul nu a mai fost expus unui asemenea subiect până atunci, fie va lua imediat o atitudine pro sau contra, fie te va aprecia, cu distanță, pentru efort și te va privi apoi plictisit: „Și mie la ce îmi ajută asta?” Pe seama oricărui alt subiect, chiar și de natura fizică sau biologică, nimeni nu va reacționa la neutralitate pentru că nu o poate comprehenda. Neutru este angoasant. Dacă intelectualul se va studia un pic pe sine pariem că va descoperi și-n sine o miză deloc neutră a cercetării. Ceea ce îl interesează dintr-o lege, dintr-un principiu sau dintr-un argument, dintr-o formulă, dincolo de granturi și catedra sigură, este capătul măciucii prin care lovește în cap realitatea.

Și totuși atâția specialiști reputați, inclusiv cei ce apar în mass media și câștigă sume frumoase din a da sfaturi, se iluzionează că discursul în sine e aseptic și blând. Vor laude și aprecieri chiar și când li se atrage atenția că se înșeală. Sunt unii, precum economistul Piketty, care protestează împotriva unei invers proporționalități între un numărător și un numitor. Vor ca acea variabilă pentru profit să tot crească. E acea plăcere abstractă pe care laicii o disprețuiesc sau o acceptă condescendent ca pe un joc pentru școlari deștepți. Apoi savanții cei mai critici se plâng că nu sunt luați în seamă. Se laudă că au anticipat fenomenele, că bunul lor simț îi plasează în viitor, că ar fi putut să contribuie atât de mult la dezvoltare, democrație, toleranță și un mediu mai curat.

Totul e ridicol. Să ne imaginam că în științele sociale cei mai recunoscuți economiști, sociologi din domeniile și subdomeniile lor ar lua acea atitudine combativă față pe semenii lor pe care le-o impune raționamentele disciplinelor. Nu explicând idei! Nu atacând, ceremonioşi și protejați, opinii contrare. Nu, ei trebui să se angajeze împotriva a ceea ce știința lor consideră că este fals în lume. E ceea ce face Dawkins cu ateismul sau militant, din care se scurg nenumărate achiziții ale biologiei contemporane. Sigur, Dawkins nu riscă nimic în profanul Occident, dar măcar încearcă să fie onest cu sine însuși ca om de știință prins în dispute publice.

Din nou, orice discurs care nu încearcă să schimbe lumea, contrazicând-o până la capăt, imun la riscul de a fi lapidat în piața publică, se vrea a fi neutru, fără a convinge pe nimeni. Doar bolnavii închipuiți se tratează doar cu vorbe.

Posted in Triviale | Lasă un comentariu

Ce se putea face?


Unul dintre romanele preferate ale revoluționarului rus Vladimir Ilici Lenin purta titlul Ce-i de făcut? și aparține intelectualului critic Nicolai G. Cernîșevski. Joseph Frank, care a scris o monografie monumentală despre Dostoievski, numea acest roman, publicat în 1863, ca fiind sursa din care s-ar fi inspirat major același Lenin ce avea să controleze Rusia însângerată de după 8 noiembrie 1917. Într-adevăr, în romanul neterminat Însemnări din subterană (dar și în Demonii), Dostoievski va face trimitere la câteva din imaginile și ideile impresionante din romanul lui Cernisevski. Imaginea Palatului de Cristal (de altfel, real) în care își va petrece umanitatea viitorului viața de fericire deplină, împotriva căreia Feodor Dostoievski va tuna și va fulgera prin vocea „omului de subterană”, apare într-un capitol simbolic din Ce-i de făcut?. Ideile personajelor sunt la rândul lor anulate de criticile aspre, din alte abstracte „discuții rusești”, așa cum le identificăm în romanele dostoievskiene.

Din prima clipă în care începi să citești acest roman, mai ales dacă versiunea disponibilă se bucură de o prefață scrisă în perioada existentei Blocului comunist, așteptările sunt dezmințite. Avem, pare-se, sub ochi nu doar un roman, ci un manifest politic. Ediția la care am avut acces (Editura pentru Literatură Universală, București, 1963) se deschide cu un studiu introductiv al criticului sovietic, multipremiat în URSS, Boris Riurikov. Pe câteva zeci de pagini, Riurikov anticipează, în cea mai solidă limbă de lemn a propagandei comuniste, un roman politic sublim și profetic. Cernîșevski, încă dinainte de a citi o pagină din roman, este de „partea bună” a luptei ideologice: democrat, progresist, credincios socialismului utopic, Cernîșevski reprezintă interesele claselor de mijloc luminate din Imperiul Țarist, mai cu seamă ale lumii literare occidentalizate (V. Bielinski, A. Herzen), care luptă cu reacțiunea pravoslavnică. Numele lui Dostoievski nu apare, totuși, nicăieri în această polemică de idei. Constructul teologic al „omului nou”, o figură antropologică de o moralitate perfectă, mecanică, fără clarobscururi, dar cu atât mai irațională, răzbate în prezentarea literatului sovietic împotriva trecutului întunecat.

Cu toate aceste intense rivalități ideologice de secol XIX, continuate din câte se vede în timpul Uniunii Sovietice, Cernîșevski aparține generației de aur a literaturii ruse. Inferior ca talent artistic unor Turgheniev și Tolstoi, Cernîșevski scrie într-un fel asemănător lui Dostoievski, dar nu depășește ca reușită artistică pe un Goncearov. Destul de sărac ca intrigă, Ce-i de făcut? are în centru câteva personaje robuste, care merită analizate cu atenție. Protagonista romanului se cheamă Vera Pavlovna, fata frumoasă a unor petersburghezi de condiție modestă. Mama acesteia, Maria Alexevna, cămătară și femeie de mahala, dorește să o căsătorească pe Vera Pavlovna cu cineva din lumea sus-pusă pentru avere și o condiție socială mai bună. E vorba de o situație deloc suprinzătoare pe atunci. Maria Alexevna este imaginea convenabilă a filistinismului mic-burghez: prefăcută, cupidă, vicleană, stricată moral, cu principii laxe, gata oricând să fure, să mintă și chiar să ucidă pentru binele ei personal. Cernîșevski nu ironizează atât un caracter aici, cât condamnă condițiile materiale din Rusia și înapoierea socială care îi obligă pe unii inși, altfel raționali și inteligenți, să se strice și să se dezumanizeze.

Curioase sunt digresiunile lui Cernîșevski când vine vorba să scuze comportamentul arivist: rusul face trimitere la concepția utilitaristă anglo-saxonă conform căreia a-ți urmări calculat interesul privat, adică a acționa în așa mod încât să-ți sporești plăcerea de a trăi, va duce la beneficii generale câtă vreme egoismul nu este amestecat cu furtul și înșelăciunea pe față, caracteristici aparente ale Rusiei Imperiale. Cernîșevski gândește ca Bernard Mandeville sau Adam Smith: private vices lead to public virtues. Cernîșevski pare un modern în peisajul primitiv rusesc, mai ales printre intelectuali, iar publicul căruia i se adresează e alcătuit preponderent din studențimea studioasă.

Eroina Vera Pavlovna nu este doar o ființă egoistă la randul ei (într-un sens diferit de cel meschin), ci și un manechin pentru un alt model feminin. Cernîșevski vrea să aducă feminismul în Rusia la 1860. Femeilor trebuie li se acorde libertatea de a se căsători cu cine vor ele, eventual din dragoste, de a divorța după voie, de a munci cot la cot cu bărbatul în afara gospodăriei. Bineînțeles, Cernîșevski își propune doar atât pentru că mentalitățile rusești de atunci priveau drepturile și libertățile femeii ca fiind aceleași din Evul Mediu. Acesta e doar un mic exemplu despre cât de mult s-a schimbat Europa din timpul lui Cernîșevski și cum până și cele mai îndrăznețe speranțe ale sale sunt realizate pe deplin în prezent.

Cu toate acestea, Vera Pavlovna are câteva purtări care par tulburătoare chiar și acum: fiind o croitoreasă emancipată, Vera își deschide un atelier de croitorie. Pornind de la un mic capital, aceasta va angaja câteva fete. Comenzile nu lipsesc. Afacerea ia avânt. Vera Pavlovna controlează o firmă profitabilă, face noi angajări. O femeie cu inițiativă economică serioasă era o nouă dovadă a spiritului modern în Rusia. Însă Vera Pavlovna nu încasează pentru ea profitul, ci îl împarte dezinteresat cu angajatele. Investițile se fac în urma unei decizii colective, cheltuielile sunt la vedere, iar fiecare angajat lucrează pentru el însuși, deci, dat fiind egoismul iluminist pe care îl adoptă programatic Cernîșevski, cu mai mult spor. Croitoresele ajung să trăiască până și în comun, într-un fel de apartamente aflate în aceeași clădire cu atelierul. Deși Vera Pavlovna își câștigă salariul pe cont propriu, colegele ei o considera liderul lor informal, poziție câștigată prin destoinicie, idealism și bunătate a inimii. Presupunem că Lenin a fost încântat de această cooperativă de producție model, controlată de salariați, deși Cernîșevski, cu multă generozitate epistemică, va motiva cooperativa sa ca pe o necesitate iminentă a teoriei economice moderne, întâlnită până și în Statele Unite din America de Nord. Perioada de timp scursă de atunci ne indică cu totul altceva, dar să-l lăsăm pe Cernîșevski să creadă în superioritatea muncii în cooperație în comparație cu cea a capitalistului care deține și manevrează mijloacele de producție pentru folosul său personal. Deși același Cernîșevski preamărește binele adus lumii de egoismul rațional, munca și beneficiile economice egale sunt recomandările sale altruiste pentru societatea luminoasă de mâine. Inconsecvența logică nu pare a-l deranja pe rus.

Însă o mică parte din roman se centrează pe subiectul atelierului de croitorie. Viața privată a Verei Pavlovna e mult mai interesantă. Aceasta, după ce rupe logodna cu un ofițer fără personalitate (membrii aristocrației sunt livrați publicului cititor drept desfrânați, indolenți și risipitori), va fi „eliberată” din temnița casei părintești de un tânăr student la medicină, primul ei soț, Dmitri Sergheici Lopuhov, profesorul fratelui ei mai mic. Acesta va demonstra alte calități sufletești decât cele obișnuite în Rusia țaristă: inteligent, ateu, materialist, utilitarist, Lopuhov poate ajunge cu tăria sa de caracter un doctor vestit sau un profesor universitar renumit. Momentan Lopuhov trăiește din meditații pentru a se susține financiar. Căsnicia dintre Lopuhov și Verocika nu are nimic dintr-o relație obișnuită dintre soț și soție: mult timp, cei doi trăiesc ca un frate și o soră, dormind în camere diferite. Numai un vis al Verei Pavlovna va rupe prietenia platonica dintre cei doi. Cernîșevski subliniază acestea amănunte cu un scop pe care, umil cititor, nu l-am putut tălmăci.

Cuplul format de cei doi o duce bine câțiva ani până când Vera Pavlovna conștientizează că poartă o dragoste aprinsă unui alt medic în devenire, prieten de-al lui Lopuhov, Alexandr Kirsanov. Cei doi prieteni seamănă ca o picătură în gândire, la caracter și în ambiții. Noi, cititori cu prejudecati, am putea-o acuza pe Vera că este nedreaptă cu Lopuhov. Nici vorbă! Când acesta va fi informat de nevastă-sa că dragostea ei s-a stins va suferi pentru o vreme de gelozie, își va înscena sinuciderea și va ieși ireproșabil din scenă. Doctorul Kirsanov îi va lua cu succes locul în viața Verei Pavlovna. Observați mărinimia și gândirea înaltă a bărbatului care își respectă soția, pe care o consideră egala lui. Cernîșevski își pune speranța într-un viitor al familiei care nu mai are prea mult de împărtășit cu rigida familie tradițională. Nu mică i-ar fi surpriza să constate că dorința i s-a împlinit în cele mai dezvoltate societăți din secolul nostru, chiar dacă nu și-n Rusia.

Dar de ce se sinucide Lopuhov? Pentru a nu atrage atenția lumii. Lopuhov este un tânăr emancipat care ascunde ceva, iar de aceea își regizează moartea pentru a se putea evapora numaidecât din roman. Secretul său este pesemne unul politic. Cel care o va informa pe Vera Pavlovna de dispariția nobilului ei soț poartă numele de Rahmetov, un individ care trezește suspiciuni intemeiate: cu un fizic puternic, un suflet de copil, cu o tărie a voinței de neînchipuit, Rahmetov doarme pe un pat de cuie, se umple de sânge demonstrativ, doar pentru a-si testa rezistența psihică și fizică în situația în care l-ar sălta poliția. De ce l-ar aresta paznicii ordinii publice? Pentru că Rahmetov este un terorist, un anarhist, un nihilist violent căruia nu îi este teamă de moarte. Nu cunoaștem concepțiile politice ale lui Rahmetov, dar și ele crede, ca toți prietenii săi, că lumea de mâine va fi mai bună în toate privințele decât cea de azi. Aici Cernîșevski portretizează de minune primul personaj literar din literatura rusă care va prefigura revoluționarul de profesie din mișcarea Narodnaya Volya, dar și pe oricare terorist de dupa 1900. Rahmetov este oarecum bunicul personajului Cen din Condiția umană. Apariția sa e meteorică, dar expresivă, în roman.

Cum văd acești tineri emancipați viitorul omenirii? Unul din cele patru vise ale Verei Pavlovna, chiar ultimul, ne va deschide ochii în această chestiune. Se face că într-o bună zi pământul va fi acoperit de mari clădiri din sticla și „aluminiu”, aidoma centrelor comerciale din prezent, înconjurate de sere, păduri, livezi îngrijite impecabil, în care mii de oameni vor trăi fericiți împreună. Este motivul Palatului de Cristal care l-a iritat pe Dotoievski. Acești oameni vor munci, se vor iubi, se vor bucura nespus numai în comun. Oricine poate pleca dintr-un loc și poate trăi o vreme în orașe sau în alte asemenea clădiri, dar pe atunci nouă din zece vor prefera traiul în aceste gigantice mall-uri față de orice altceva. Indubitabil, ne confruntăm cu o utopie destul de naivă.

În mare măsură, excluzând câteva personaje episodice care vin ca o dovadă în plus în favoarea concepțiilor deja expuse, acesta este romanul Ce-i de făcut?.

Nu i se pot nega anumite merite narative lui Cernîșevski (vivacitatea dialogurilor și finețea analizei psihologice), deși forța romanului său zace în idei.

S-a spus că avem de-a face cu un roman „teză”. Cernîșevski își permite chiar în cadrul romanului să discute și să facă observații acide cititorului, pe care chiar îl ia peste picior. Recunosc că acest artificiu narativ insolit m-a pus pe gânduri de câteva ori. La un moment dat, Cernîșevski insistă și îi spune în față cititorului următoarele: dacă noi nu am fi așa depravați și blocați în preconcepții nu ne-am mira de personajele sale, nu am gândi că sunt exagerat de bune. Nu, personajele sale sunt niște oameni obișnuiți. Peste secole ei voi părea, prin comparație, chiar mediocri. Dacă acum ni se par altfel, atunci e ceva în neregulă cu tine dragă cititor.

Cea mai mare parte din roman se ocupă cu dialoguri și pătrunzătoare analize psihologice. Dacă Cernîșevski are o teză atunci aceasta este una morală, legată de educație și comportament cotidian. Scena atelierului de croitorie este puerilă din punct de vedere economic, dar înălțătoare emoțional. Rahmetov însuși pare mai puțin un terorist periculos, cât un posibil martir pentru o cauză superioară moral, de pe urma împlinirii căreia specia noastră are numai de câștigat.

Cum sunt de fapt eroii sai? La prima vedere, judecând dinspre prezent, Anna Pavlovna, Lopuhov și Kirsanov acționează și gândesc sentimental, siropos, naiv și cuminte. Nici nu pot fi considerați oameni reali, pentru că nici unul nu are un viciu oricât de mărunt. Setea de a domina din vanitate, orgoliul vindicativ, maniile sexuale, darul beției, pofta de bani, orice i-ar apropia de patimile noastre umane nu se întâlnește la ei. Decorurile sunt mic-burgheze, accentuat retro, ca din Sankt Petesburgul de la 1850. Dialogurile dintre ei, care ocupă sute de pagini, au temperatura emoțională a unor scene similare din romanele victoriene. Thackeray, George Eliot și Jane Austen se ghicesc ca sursă de influență artistică printre rânduri. Idealurile lor socialiste au veridicitatea unor năluci. Pe deasupra, calitățile lor morale exacerbate, puritatea, noblețea, spiritul de sacrificu, educația înaltă nu îi apropie nicicum de oamenii de rând.

Oare Lenin, care a citit de câteva ori acest roman, să nu fii băgat de seamă că acești tineri superiori sunt o versiune laică a unei comunități creștine autentice? De unde pot fi câțiva tineri atât de virtuoși dacă psihologia și caracterul lor sunt determinate social de starea lor materială? După ce zgâriem cu unghia ambalajul ideilor lor „progresiste” am ajuns la un conținut în care morala creștină militantă irumpe la suprafață. Să fie organizarea de partid leninistă o mare Biserică socialistă, condusă de apostoli-soldați? Iar comportamentul acestor chipuri fugare e unul sublim moral dacă judecăm după gusturile și religia burgheziei europene din secolul al XIX-lea.

Vă dau un ultim exemplu. Una din croitoresele care lucrează în atelier este grav bolnavă de ftizie. Aceasta, purtând numele de Nastasia Kriukova, vine la Vera Pavlovna și i se confesează. Știe că va muri în curând. Simte nevoia să i se spovedească unui om bun. Și iată ce ne relatează ea: povestește cu dragoste, cu bucurie, cu rușine, în cuvinte care parcă vibrează, aproape ca o sfântă sau un suflet ales de Dumnezeu, cum a muncit ca prostituată, cum se îmbăta cu clienții ei, cum pierdea nopțile, cum zăcea murdară zile la rând, pana ce a fost salvată de dragostea unui om superior, doctorul Kirsanov, și s-a schimbat ca om. Ce prostituată pocăita poarte vorbi așa în absența religiei creștine? Nici una. Cel puțin Dostoievski nu se ferea să amestece mizeria și bestilitatea naturală a Rusiei înapoiate cu delirul mistic al salvării prin credință. Cernîșevski face campanie liberalismului european, dar vorbește cu fervoarea unui creștin rus. Mijloacele unui misionar produc efecte ce contrariază, mai ales când noua religie e un socialism utilitarist. Tocmai această promisiune de apocalipsă rațională, iluministă, blasfematoare, în defavorea adevarătei redempțiuni hristice, căreia dorește totuși să i se substituie, îl va enerva cumplit pe Dostoievski.

Dar acesta-i farmecul literaturii ruse din secolul al XIX-lea, îmbibată de așteptarea revelației finale, a mântuirii colective, când necazurile și suferințele Rusiei reale, împotmolită în feudalism, vor lua, pentru totdeauna, sfârșit. Rusia a conservat un creștinism exaltat, lesne de acceptat de o populație primitivă, sălbatică și cicatrizată de sărăcie. Cernîșevski iubește sufletul complicat al rusului educat care se confruntă cu un Occident superior și pozitivist, de neînteles pentru rus fără ca el sa înceteze a mai fi rus. E reacția unei culturi ruptă secole de contactul comercial cu economia-lume Europa și care se trezește într-o dimineață ca o exponată vie într-un muzeu de științe naturale. Exponata acceptă că trebuie să se schimbe din temelii, dar, din pricina mărimii sale fizice copleșitoare, cere ca întregul muzeu să se prefacă odată cu ea. Rusia Noua vrea sa ia locul Rusiei Vechi printr-o combustie ce durează o singură noapte, dar nimic nu se poate realiza aievea dacă, a doua zi în zori, întregul pământ nu s-a scuturat de groază și nu s-a transfigurat de miracolul slav. Aceasta este cel puțin vedenia literaturii ruse, încărcată de mesianism, din veacul al XIX-lea. Cernîșevski și dușmanul său spiritual Dostoiveski își pun nădejdea în versiuni diferite ale salvării, nu mai puțin glorioase.

Posted in Lecturi | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Călinescu cel crud


Amestec de sânge țigănesc și neam de boieri, G. Căinescu este și va fi în continuare, în pofida trădărilor sale morale și a suplicilor strict intelectuale din anii sovietizării României (1948-1958), cel mai fin cunoscător al limbii române din tot secolul XX. A fi maestrul unei limbi, al oricăreia în definitiv, chiar și pentru o generație, te face egalul unui zeu domestic, într-atât încât poate înțelege rațiunea umană limitele sale în materie de ce se cheamă perfecțiune. Figura sa se ridică impunătoare peste toate capetele docile, rigide și inconturnabil mediocre ale multor intelectuali români de gazetă literară (distanța care îl separă pe G. Călinescu de, bunăoară, „discipolul” său Nicolae Manolescu în materie de erudiție, rafinament și talent literar este ca cea dintre apariția unui delfin lângă o moluscă). Cine citește azi „Cronicile optimistului” (sau pe ale pesimistului, tot una) nu poate nega frumusețea stilului, impasibil la cât de găunoasă și sofistică poate fi în sine, nu rareori, argumentația. Iar stilul se înfățișează ca tot ce a fost mai bun din G. Călinescu. Eleganța și simplitatea, căptușite de poantele unui snob cu educație clasică, forjat prin focul sacru a ceea ce însemna cândva studiul literaturii latine și a celei eline, sunt însușirile celui care întrebuințează cu naturalețe, fără rictusuri arogante, cuvinte ca „felonie”, „cavalcavia”, „peristil” sau „nursă”.

Însă întreaga admirație se oprește la înveliș, înzorzonat și daurit ca Basilica San Pietro în timpul artistului Bernini. G. Călinescu devine pricina unui disconfort odată ce învelișul cărnos al sinelui său e dat la o parte: arlechinada sa maschează un grav vid de fond.

S-a spus că romancierul G. Călinescu ar fi un balzacian prin grija pentru reconstituirea unui climat social și a unor interioare burgheze. Personajele sale ar fi clar conturate, fără sa evolueze propriu-zis în narațiune și fără să trezească multe echivocuri. Călinescu nu ar avea, cum s-ar zice, abisuri psihologice, maelstromuri interioare ca la Cehov, Tolstoi sau Dostoievski. Se prea poate. Asemănarea cu Balzac e totuși factice și specioasă: cel care a scris Louis Lambert, cum a atras atenția clasicul Ernst Robert Curtius, nu doar că este un funcționar sârguincios al Franței Bourbonilor, ci și un romancier metafizic.

La o examinare mai atentă, prin atenția pentru aluzii livrești și conservarea însemnelor „marii” culturi europene, romancierul G. Călinescu aduce cu un Vladimir Nabokov fără harul ludic al acestuia din urmă. Iar prin aplecarea pentru reconstituirea senzorială (dacă nu chiar senzuală) a cutumelor și obiectelor de lux din viața lumii bune românești dintre războaie G. Călinescu seamănă izbitor de mult cu Thomas Mann din Casa Buddenbrook, Alteță regală și Muntele vrăjit. Deosebirea însă provine din ceea ce nu se găsește la G. Călinescu în oricare din romanele sale: nicăieri nu întâlnim o câtime de transcendență în literatura sa. Materialismul radical este încapsulat într-o univers ficțional închis etanș sub ceruri. Pentru G. Călinescu moartea și viața, iubirea și groaza de a fi, absurdul celinian și voioșia tolstoiană nu au corp, nu pot fi integrabile în muzeul său cu opere de artă lucioase și lustruite de colecționarul-proprietar înainte de a fi expuse. De aceea Felix nu poate fi niciodată David Copperfield sau Hans Castorp și nici Ioanide un Lodovico Settembrini.

Până și arhitectul Ioanide, alter ego-ul său în jurul căruia pivotează ultimele sale două romane, este un personaj neconvingător prin insubstanțialitatea sa: deși se autonumește un Michelangelo în misiunea sa artistică, Ioanide vrea să ne convingă de aceasta prin suma unor acte exterioare. Ioanide pretinde a se îndrăgosti de forma ideală a feminității în cele două secretare succesive ale sale (sora „tovarășei” Mini primește chiar numele de alint mitologic Diana, deși pe ea o cheamă Mihaela), dar naratorul atrage atenția insistent că nu este vorba de vreo înflăcărare lubrică, de parca scuza purității erotismului lui Ioanide trebuie accentuată și nu s-ar deduce din context. Prea multe proptele și incursiuni ale vocii naratorului în text strică întregul. Ioanide construiește teatre populare în plin regim comunist de parcă ar înalță Parthenonul (ori „Al treilea proiect înfățișa un cartier muncitoresc, cu blocuri somptuoase între spații verzi, distribuite în așa fel, încât perspectiva evocă gustul Renașterii”, Scrinul negru, editura Eminescu, 1977, p. 409) Niciodată nu avem acces liber, fără intervențiile falsificatoare, protectoare și neverosimile estetic ale naratorului, în laboratorul forfotind de viață din conștiința artistului Ioanide. De la un personaj voit profund alunecăm pe panta prostului gust emfatic și al exagerărilor grandilocvente la capătul cărora ne lovim de o paiață de câlți, de o fantoșă greu strunită din sfori. Dezastrul artistic își are sursa în inabilitatea romancierului Călinescu de a se juca altfel decât exterior și intruziv cu psihologia eroilor săi. Stângăcia sa e una fondatoare: este mai ușor să descrii o măsuță marchetată decât o zvâcnire din inimă. Prăpastia care se cască între reprezentarea hedonistă a corpurilor și dualismul de extracție religioasă dintre spirit și trup nu poate fi mai cristalină ca în romanele lui G. Călinescu. Presupunem că din exterioritatea deplină, solara a spațialității narative derivă confuzia privind așa-numitul balzacianism la romancierul român. Distribuția cadrelor e una fotografică și atât.  

Odată ce trecem de acest plan al „artei pentru artă”, George Călinescu devine cu adevărat un romancier cu valențe de formidabil sociolog. Romanul Scrinul negru poate fi considerat expresia unui apolitism niciodată afirmat fățiș, dar presupus prin construcția acestui roman, pe care îndrăznim să-l considerăm testamentul lui Călinescu și al epocii prin care, slab de înger și compromis, a trecut.

În Scrinul negru (ediția în două volume masive, cartonate apărută la editura Eminescu în 1977, cu un studiu savant al gestației romanului aparținând Corneliei Ștefănescu) Călinescu ne vorbește oblic, printre atâtea altele, de activiștii de partid. Romanul se desfășoară ca punct de plecare la 1950. Ajutoarele arhitectului Ioanide, personaj, cum deja am afirmat, ratat de morga didactică a laudelor șablon aplicate de narator la tot pasul, aparțin categoriei „om nou”: Dragavei, Cornel și Mini sunt noile cadre de partid, a căror misiune este de a da un sens proletar talentului colosal și nestrunit al „geniului” Ioanide. Bănuim că în viața reală academicianul G. Călinescu însuși fusese secondat și întrucâtva sâcâit după 1950 de diverși cercetători-asistenți pe linie de partid. Călinescu nu se sfiește să îi redea pe acești interpuși ai ordinii socialiste ca pe o mână de suflete idealiste, ambițioase, inflexibile în devotamentul lor afișat pentru cauza ridicării standardului de viață al poporului asuprit de fosta „burghezo-moșierime”.

Nu am identificat nici o ironie din care să reiasă o distanță oarecare a naratorului față de aceste modele proletcultiste. Călinescu își însușește deschis elanul Partidului Muncitoresc Român, dar pe care îl vrea, prin oamenii cu care intră în contact, ridicat la acea nobilă puritate spirituală pe care doar vechea lume a intelectualității umanista o are. Acest tango cu autoritățile lumii noi pornește dintr-un idealism călinescian desuet: să construim o societate mai bună folosindu-ne de excepționalii oameni de cultură puși la dispoziție de vechiul regim. Franc spus, G. Călinescu vrea să capete bunăvoința autorităților de după 1948, arătând că există loc și pentru personalități remarcabile ca el însuși în noua configurație socială, fără clase sociale, fără marafeturi aristocratice. Nu putem să spunem cât oportunism găsim în arhitectul Ioanide. Oricum mai puțin decât în gazetăria conjuncturală a celui care fusese în „China nouă” sau care admira, cu ochii exersați ai celui plimbat prin catedralele baroce ale Europei Centrale, marmura monumentală din metroul moscovit.

Găsim o scenă în Scrinul negru care sugerează întrepătrunderea paradoxală dintre elitismul estetic al naratorului și propaganda comunistă a anilor 1950. Marioara Dragavei, soția unui tovarăș activist de marcă, director de muzeu, și „filatoare eminentă”, ia lecții de pian, unde arată o precocitate remarcabilă pentru o începătoare. La o serată găzduită de arhitectul Ioanide, muncitoarea „decorată cu Ordinul Muncii” își demonstrează talentul recent descoperit în a cânta la pian, instrument mai degrabă aristocratic decât placid burghez, moment în care Șerica Băleanu, o membră ștearsă a aristocrației declasate, pronunță vizionar următoarele cuvinte, parte din perspectiva ideologică a autorului: „- Încetul cu încetul, spuse Șerica, proletarii devin burghezi.” (p. 542) Aici se condensează scena finală din Ferma animalelor când porcii, odată ce aleg sa doarmă în casa fostului stăpân, să joace cărți și să practice mersul biped, capătă aspect uman.

Dacă într-adevăr Ioanide se comportă ca un Călinescu in disguise, nu mai puțin interesantă este viziunea asupra lumii pe care ne-o pune la dispoziție spre contemplare arhitectul. După o aventură pasageră cu o admiratoare de-a sa, balerina tuberculoasă Cucly (nume trădând moda interbelică a claselor superioare) rămâne însărcinată. Artista, personaj secundar în tramă, va avorta, nu înainte ca marele artist să redacteze o serie de sfaturi pentru progenitura sa încă nenăscută. Spicuim din sfaturile către fiul său virtual, despre care nu putem ști cât de sincer simțite sunt sau dacă nu apar menționate doar sub forma unui tribut plătit autorităților și cenzurii comuniste: îndemnul la spiritul gregar al epocii („Filozofii pot să greșească, masele niciodată (…)„, „Dacă nu m-aș fi rătăcit așa de lamentabil în viață, eu, care de fapt am fost un zidar, aș fi devenit de tânăr un luptător al clasei muncitoare. I-aș fi construit și baricadele, și monumentele.„, „Nu fi însă numai un om politic, ci și un om de știință, azi politica fiind o știință a construcției, iar conducătorii niște arhitecți. Pot să-mi închipui pe Haydn și pe Mozart președinți de republică, Sylla si Pompei mi se pare necompleți„, pp. 416-417) și o sumară educație sexuală de un hedonism vintage macho („Iubește statornic numai o femeie, pe aceea care se alătură gîndurilor tale, și când e tânără, și mai ales când a încetat de a fi. Dar nu întoarce capul ipocrit de la altele, multe sunt divin de frumoase. A fi nepăsător față de ele înseamnă să fii apatic în general, și deci frigid față de propria ta tovarășă de viață.„, p. 416). Feminitatea însă capătă o culoare domestică și estompată social pe care mulți ar califica-o astăzi drept misogină și patriarhală. Iată ce îndemnuri mâzgălește Ioanide pentru improbabila sa fiică: „Fata mea, alegerea soțului e fapta cea mai însemnată din viața unei femei.”, „Păstrează-ți naivitatea”, „Nu-ți fortifica în așa fel caracterul, încât să nu mai poți plânge. O femeie care nu știe să plângă a pierdut o jumătate din farmecul ei.”, „Să fii credincioasă”, dar nu fără un dublu standard, căci „nu urmări cu gelozie grotescă aventurile soțului tău”, „Poți fi savantă, poți fi artistă, nu uita totuși că ești femeie. Nu trece în tabăra bărbaților.”, „Chiar cu copii, să fii pururi copilăroasă”, dar și o urare pentru taine intime: „Să ai noroc de un soț care știe să mângâie.” (p. 419) Femeia, oricum, ca în orice societate cu mentalități conservatoare, „nu-și găsește satisfacția decât alături de bărbat.” (p. 418)

Și totuși recursul la trecut revine ca sarcină primă în Scrinul negru și nicidecum sarcedotul moralist cu apoftegmele îndoielnice și ridicole de mai sus. Prezentul social se reduce la un avânt tineresc proletcultist, dar în rest domnește o impenetrabilă tăcere tenebroasă. Nu prea aflăm nimic despre societatea edificată cu ajutorul trupelor de ocupație sovietică după 1944. În afară de șantiere, fântâni arteziene și palate ale culturii, pe care Călinescu le omagiază pios ca orice artist înrolat al regimului, nu suntem puși în fața spectacolului uman, chiar dacă la G. Călinescu, după cum se prezintă Scrinul negru, personajele sunt mai mult măști stilizate decât chipuri vii. Ne întâmpină însă o mărturie biografică a monarhiei românești cu panseuri legionare în rândul elitelor nobiliare de până la 1948.

Primele capitole din Scrinul negru sunt ocupate cu o înmormântare și cu descrierea amănunțită a condiției sociale decăzute a participanților, oarecum stafii ambulante trăind în trecut. Cum se prezintă la examenul istoriei moșierii în zdrențe ai Regatului României? Primul la rând este preotul catolic Valentin de Băleanu, Monsenior. Nobil cu rădăcini ce se pierd în negura vremurilor, rudă cu marile familii boierești ale Țării Românești și Moldovei, Valentin de Băleanu, cursiv în limba franceză, rămâne un declamator de sfaturi religioase bombastice și ineficiente oricând îl întâlnim în roman. El este flașneta uzată a vechii religiozități rasate. Hangerlioaica, mare aristocrată ajunsă să trăiască într-o mizerie cruntă după 1944 și care decide să se călugărească la Mânăstirea Neamț, este conștiința de clasă absolută a nobilimii românești. Mândră, obstinată, verticală, păstrând un acut dezgust pentru gloată și care, chiar și atunci când primește de mâncare din partea foștilor ei servitori, acceptă darul cu fala feudală conform căreia supușii de pe moșia ei trebuie să împartă de drept cu stăpâna lor roadele pământului, Hangerlioaica îi așteaptă resemnată pe „aliații” americani care să restabilească ordinea firească a societății. Aceasta se adresează egalilor numai în limba franceză și este liderul informal al micii comunități boierești ruinate. Următorul la rând vine Leon Cornescu, fost mareșal al Curții Regale, excelent pianist, impunător prin barba sa măreață, dar blând la suflet, actualmente hamal și virtualmente majordom, dar conversând magistral în franțuzește. El pare o parodie a cavalerismului. Șerica Băleanu, îmbrăcată jerpelit în micul grup, provenea dintr-o încrucișare boierească cu ramificații în arhondologiile românești și îi plăceau vorbele de spirit, deși nu i se poate nega o anumită stupizenie. Ea rămâne inadaptată la noul regim, fiind întreținută de soțul ei Antoine de Hangerliu, de viță nobilă autentică, dar de meserie reparator de radiouri, având o pregătire de inginer realizată în Franța în perioada interbelică. Până în 23 august 1944, Antoine de Hangerliu, desigur o practică normală pentru cei din crema societății, nu și-a câștigat nici o zi pâinea din profesiunea pentru care avea studii. Vasilescu-Lascaris și Zenaida Manu, îmbrăcați ca niște cerșetori, întregesc spectacolul fantomelor însoțind un mort la cimitir. Printre ei se mai afla Matei-Radu-Mircea-Gaston Basarab, lucrător cu acordeonul în regimul popular, dar fost aviator și sportiv pe vremea monarhiei, și Filip Hangerliu, fiul răposatei. Printre ei îl găsim și pe Dinu Gaittany, intelectual de fel, oportunist palid și laș sub comunism, fost director al Muzeului „Vasile Roaită”, încântat să dea din cap a confirmare la orice și pasionat de a avea șofer la scară. Intelectualii reies din ultimele romane călinesciene ca adevărate personaje patibulare, iar Gaittany, cu falsa sa gracilitate, nu constituie o excepție.

Toți acesti aristocrați groaznic decăzuți, ajunși în pragul înfometării, au în comun câteva principii de etichetă ale fostei lor clase sociale: fluenți în franceză, după cum aminteam, și europeni cosmopoliți în concepții, educați cu serate muzicale, costumați cândva cu mult gust, locuind în vile gigantice prin zona Primăverii (aluziv sugerată de Călinescu ca un cartier de lângă „lacuri” în zona Herăstrău, unde nobilimea de extracție cominternistă s-a mutat imediat după invazia Armatei Roșii) și plesnind de lux, moșieri care își țineau averea în conturi bancare prin Elveția, în tablouri, în statuete, în bijuterii, vilegiaturiști anual la Paris și Viena, dar și în luxoasele stațiuni ale protipendadei de atunci și de azi Biarritz și Deuville. Ca meserie lucraseră cel mult în diplomație sau avuseseră rude apropriate drept miniștrii și parlamentari în România precomunistă, ceea ce le garanta diverse sinecuri în aparatul administrativ de stat. Din fosta etichetă s-a păstrat rutina tabieturilor, pe care G. Călinescu, cu mania sa de a inventaria lumea ficțiunii ca un colecționar înverșunat, le surprinde ca într-un instantaneu de pe vremuri.

Odată „eliberarea” României cu ajutorul trupelor ocupante sovietice, „burghezo-moșierimea” a fost aspru pedepsită. Averile li s-au confiscat, proprietățile li s-au naționalizat grabnic, iar dacă făcuseră cariere politice înainte de 23 august 1944 ocna se profila ca loc de epurare colectivă. Fețele decăzute din cortegiul funerar cu care începe Scrinul negru au luat drumul talciocului, o groapă nămoloasă din „capatul șoselei Colentina”, unde își vindeau lucrurile din case pentru a putea supraviețui. Covoare, mobile, blănuri, tablouri, giuvaericale de mare valoare fuseseră înghițite pe nimic de pofta unor colecționari de artă ca Babighian sau ca arhitecul Ioanide, deși multe ajung și în nou înființatele muzee populare. Birocrații din perioada Anei Pauker și ai lui Gheorghiu Dej se delectau cu un Corot pe perete într-o vilă naționalizată. Într-un anume fel pervers, nu obiectele au suferit o schimbare, acestea mergând în cerc pe ruta vilă-talcioc-vilă, ci proprietarii. Partidul Muncitoresc era expresia unei clase economice ce controla statul, deci societatea, într-un mod totalizator și nicidecum un partid al proletarilor, care practic erau oricum subreprezentați numeric în ansamblul societății românești postbelice. Fără această tendință internă de politizare a fiecărui pliu al vieții cotidiene, comunismul ar fi adus cu un soi de monarhie luminată și absolută în plină epocă a tehnologiei.

Personajul central al romanului, cel care ține ițele narațiunii împreună, e însă Caty Zănoaga-Ciocârlan-Gavrilcea, cea îngropată de liota boierească în debutul cărții. Ucisă de cancer la puțin peste 40 de ani și mama adolescentului Filip pe care toți bătrânii aristocrați îl au în grijă în desfășurarea acțiunii, Caty adună în ea parfumul anilor interbelici și a vieții ușoare din vârful societății românești. Prin natura sa, Caty apare ca o frivolă, ispititoare fizic, dominată de pasiuni carnale și pasionată de echitație. Naratorul nu se ferește de a o expune deseori excitată îndată ce este prinsă în brațele bărbaților. Până și-n moarte, Caty dispare sub pământ acompaniat, sugestiv, de un cântec vesel, stors din acordeonul lui Matei Basarab. Vârtejul desfrânării aristocratice are ca paravan dragostea năvalnică care pigmentează destinul celor de sânge albastru. Trăind încă din adolescență cu Gigi Ciocârlan, acesta o va prefera întâi de ibovnică și apoi, după divorțul de prima nevastă, de soție. Scrisorile lor înflăcărate au ceva din banalitatea sentimentală a nebunilor ani ’20, iar Caty ascunde erotismul misterios pe care îl întâlnim la Otilia Pascalopol.

Traiectoria ei socială pune pe gânduri. Motivul este în principal unul sociologic, pentru că George Călinescu nu e doar un fidel observator ale operelor de artă, ci și un strălucit topograf al avuției sociale. Gigi Ciocârlan, provenit dintr-un neam sus-pus, băiat de prim-ministru, dar destul de redus intelectual, ajunge prin tertipuri nepotiste (doar așa arăta România interbelică pe culmi) ambasador „plenipotențiar” în Buenos Aires. În Argentina, Gigi Ciocârlan va arunca cu banii legației în stânga și-n dreapta, plătind materiale de presă pentru a estompa câte ceva din imaginea de afemeiat a regelui Carol al II-lea și ajungând să fie astfel șantajat de o mână de escroci. Sărăcuț cu duhul, dar sprijnit de „patronii” săi din România, Gigi Ciocârlan ornează legația într-un mod fastuos, punând ambasada în situația incapacității de plată. Banul public se cheltuia deci în mod privat în anii 1930. Pe lângă aceasta, își găsise drept amantă soția unui coleg de legație, cu pedigree nobiliar la rândul său și, de altfel, resentimentar și răzbunător. Caty, în schimb, comite fără jenă sau culpă morală două adulteruri: întâi cu bancherul Oster, pasiunea vieții ei, un bandit educat ridicat din pampa argentiniană (de altminteri, un gaucho destul de stereotipic), și apoi cu prințul Hangerliu, tatăl tânărului derutat Filip. Chemat în țară, Ciocârlan, mameluc oportunist, trage sfori pentru a-i fi anulate sumele risipite aiurea în Argentina. Deși trimis în misiune ca ambasador la Madrid prin grija mareșalului Leon Cornescu, orgoliul omului politic debil și corupt Gigi Ciocârlan este atât de rânit încât acesta se sinucide cu câteva secunde înainte de a primi plicul cu sigiliul regal de numire în post. Fascinanta selecție nemeritocratică a elitelor interbelice își află un loc de onoare în romanul de față.

Anii trec, prințul Hangerliu moare, Oster va deceda într-un accident aviatic, iar războiul mondial începe. Caty Zănoaga presimte, cu întreaga ei clasă socială alături, pericolul comunist și începe să agonisească din chirii, trazacții imobiliare și moșie averea pentru timpurile nesigure ce vor veni. Rentierii români nu știu că își trag ultima suflare. Caty și ceilalți aristocrați văd alianța cu Germania nazistă, cu legionarii și cu mareșalul Ion Antonescu ca o binecuvântare prin care status quo-ul clasei lor se va conserva intact. Nu mică le va fi iluzia, deși tentația emigrării nu apare la nici unul dintre ei. Moștenitorii din vechime au o tărie de caracter lăudabilă și o siguranță de sine nebună în fixația cu care acceptă fatala înfrângere, din punctul lor de vedere doar momentană.

Caty, pragmatică precum părintele ei, negustor bogat din Galați și Brăila la începutul secolului, se recăsătorește cu ofițerul Remus Gavrilcea, o brută virilă, cu un văr legionar de frunte. Demimondena se răcorește numaidecât în brațele acestui căpcăun vânjos, înainte și după o nuntă haiducesc-legionară cu centurioni și rânduri de facle aprinse, cu pivnițe inundate de lumina lumânărilor. Scenele apocaliptice de pe frontul ucrainean se succed apoi cu repeziciune. Călinescu descrie răvășitor cruzimea dementă a soldaților germani și venalitatea mizeră a celor români, care furau și vindeau ce găseau pe cadavre. Lagărele și marșurile lungi au picturalitatea macabră a celor cunoscute din fotografiile taberelor concentraționare de la Dachau, Buchenwald sau Auschwitz. Colonelul Remus Gavrilcea confiscă bijuterii, blănuri, păr de la evreii uciși cu cruzime care sunt apoi trimise drept cadou Caty-ei în București. Nemții și românii abuzau sexual de prizoniere sau se distrau sinistru în concursuri ad hoc de tir cu ținte vii dezbrăcate în pielea goală. Averea Caty-ei continua totuși să se rotunjească pe fondul unui cinism genocidar.

Din vara anului 1944, Caty înțelege inconștient mersul evenimentelor. Divorțează de criminalul de război Remus Gavrilcea (ajuns să organizeze mișcarea de rezistență anticomunistă în munții Carpați și să fie vânat de Securitate în urma evadării din închisoare, dar și a altor delicte de subminare a ordinii de stat), pentru a-și salva poziția socială. Ipocrizia și înverșunarea ei conferă un contur odios, de groapa comună, întregii elite românești de după război. Alte chipuri pasagere, tumefiate de ticăloșie și arivism criminal, ies la suprafață din text, dar atmosfera narativă nu câștigă prea mult în adâncime. Cu excepția orientalistului bolnav mintal Hagienuș, care se crede Alexandru Macedon, dar care se comportă ca Nero, nu mai întâlnim personaje care să ne pună pe gânduri în ultimul sfert al romanului. Actul de autoimolare prin care bătrânul Hagienuș își pune capăt zilelor nu conține nimic profetic în sine, deși ultima replică din Scrinul negru ar sugera alternativa.

G. Călinescu nu are niciodată nostalgia și melancolia funebră a unui Bulgakov sau a unui Lampedusa în fresca destrămarii și dispariției aristocrației românești. Spiritul acestei clase apare ca inert încă de la intrarea pe scenă. Identitatea lor spirituală este una incertă. Pentru G. Călinescu aparențele și mondenitățile subțiri ale aristocrației țin locul nobleții și caracterului așteptate. Nemilos ca un scit, naratorul nu iartă pe nimeni, în afară de arhitecul Ioanide, descompus și neveridic estetic din pricina unei hiperinflații de epitete ornante. Călinescu nu deplânge moartea unei clase, dar nici nu o incriminează cu nimic. Plecăciunile aduse în compoziție regimului comunist scad din calitatea estetică a romanului, iar deznodământul plasat într-o uzină metalurgică, aflata în plină activitate, face de prisos orice comentariu suplimentar.

Scrinul negru nu este cu siguranță o capodoperă, dar își asigură poziția unui roman realist foarte bine scris pentru a înțelege măruntaiele elitelor sociale românești și avatarurile lor ratate de a se civiliza până la capăt. În același timp, siajul monarhiei românești încheiată în 1947 se amestecă compromițător în continuitățile mentalitare de după proclamarea Republicii populare. Iar acest balast de castă socială închisă e chiar moștenirea lăsată de vechiul regim regal celui nou, de extracție țărănească, înrădăcinată în legături politice acceptate pe criterii de consangvinitate, mai degrabă decât una urbană, desacralizată și proletară.

Posted in Lecturi | Etichetat , | 2 comentarii