Variațiuni balzaciene XXX


(Preotul satului nu a fost tradus în limba română până în anul 2019. Ne-am folosit de ediția gratuită în limba franceză de la adresa https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-65.pdf)

Preotul satului (Scene din viața rurală – 1841) 

Romanul Medicul de tara este versantul aceluiași munte din care face parte și Preotul satului, doar că acesta din urmă conține un plus de dramatism și emoție, subordonate, desigur, catehismului. Acțiunea se petrece în orașul Limoges, iar protagoniștii inițiali sunt soții Sauviat, țărani simpli care, de la o anumită vârstă, se ocupau de comerțul cu fier vechi. Domnul Jérôme-Baptist Sauviat fusese între 1786 și 1793 un comerciant ambulant de veselă, dar după ce se căsătorește în 1797 cu o văduvă zdravănă, numită Champagnac, acesta se așează definitiv în Limoges. Soțul avea cincizeci de ani, dar nevasta era cu câteva decenii mai tânără. Deși amândoi analfabeți, perechea știa să socotească cu o precizie uluitoare dobânzile pe care alții le datorau și erau meșteri neîntrecuți în socoteli. Domnul Sauviat fusese cât pe ce să fie ghilotinat în anii Terorii pentru faptul că ajutase un preot care nu jurase credință guvernului revoluționar. Zgârcenia și credința vegheau conștiințele grosolane, înveșmântate în fierărie, ale familiei Sauviat, fără ca una din însușiri să o domine pe cealaltă. Ca din întâmplare, în anul 1802 se naște Véronique Sauviat, singura ființă în care cei doi părinți rigizi mental își puteau exterioriza iubirea și sentimentele omenești. Véronique învață să scrie, să citească și să socotească de la o călugăriță bătrână. Sora Martha o va veghea și atunci când se îmbolnăvește de variolă, boală care-i va urâți chipul frumos. Tatăl îsi va îndrăgi și mai mult singura fiică de acum încolo. Iubită cu adorație, părinții îi decorează camera altfel decât trăiau ei, după cum fata, devenită adolescentă, se bucura de toate binefacerile unei mici-burgheze. Tocmai această pregătire pentru obiceiurile și ideile altei clase sociale decât cea în care a fost crescută de genitori va aduce destrămarea destinului tinerei femei. Véronique căpătase darul lecturii, de care se bucura pentru că era stăpâna unei inteligențe vibrante și a unei simțiri capabile de trăiri înalte. Véronique iubea Biserica și învățătura creștină cu o intensitate medievală, pe care doar viața de țară o mai putea păstra naturală în secolul al XIX-lea. Melancolică și singuratică din natură, adolescenta se cufunda în reverii romantice, pe care romanul Paul și Virginia al lui Bernardin de St. Pierre le întețea cu ardoare. Religia contribuia la îngemănarea unui corp eteric sacru și erotic pe care imatura femeie îl va absorbi în subconștientul ei incandescent. De aici izvorăște fantezia unei lumi paradisiace, tropicale, a unei grădini a Edenului pe care tânara o plasa pe o insuliță de pe râul Vienne, pe care tot Véronique o supranumise Île-de-France, precum vechea denumire a insulei-colonie Mauritius. Véronique era naivă și inocentă, dar iscoditoare și vie, prin urmare instinctuală. Tocmai de aceea când într-o zi preotul, căruia fata Sauviat îi încredința confesiunile, îl anunță pe domnul Sauviat că a sosit timpul ca fiica să se căsătorească, bătrânul e lovit de greutatea sarcinii delicate pe care o avea de înfăptuit. Întâi își refuza vecinul, un pălărier modest, dar cu ceva capital strâns. Apoi înțelegem din desele sale vizite la Paris, unde își aduna în straturi banii, că domnul Sauviat avea alte aspirații sociale pentru fiica sa, conform rangului și reușitelor sale recente, dat fiind că era doar un fost țăran îmbogățit. La douăzeci de ani ai fetei, bătrânul Sauviat își dă fiica pe mâna unui alter ego al lui însuși, dar unul superior social, bancherul de patruzeci și sapte de ani Pierre Graslin. Consecințele sunt fatale. Pierre Graslin avea o avere de șase sute de mii de franci, pe care o adunase printr-un efort și zgârcenie colosale. În primăvara anului 1822, Pierre Graslin se căsătorește cu Véronique, a cărei dotă se ridică la valoarea de șapte sute cincizeci de mii de franci. Familia Sauviat deținea un milion de franci în total, în bani și proprietăți. Afacerea burgheza se dovedește a fi un spectaculos succes social. Domnul Graslin reface casa, redecorează încăperile, iar semne imprevizibile de opulență se întrezăresc în viața unei bancher parvenit și a unei fete de comerciant ridicat din țărână. Cu toate acestea, cei doi soți sunt cum nu se poate mai diferiți. Cu fața brăzdată de pete și, în general, urât, Pierre Graslin nu-i spunea nimic tinerei Véronique, care, deprinsă cu obediența și răbdarea creștine, își acceptă soțul dacă nu cu încântare, cel puțin cu bunăvoință. In 1823, bancherul intră în posesia unei manufacturi de porțelan, pe care i-o cedează socrului spre administrare. Acesta o transformă într-o afacere profitabilă, însă, în 1827, la aproape optzeci de ani, bătrânul suferă un accident, de pe urma căruia se alege cu o cangrenă la unul dintre picioare. Refuzând amputarea urgentă, bătrânul Sauviat moare. Anii trec, dar nimic nu înveselește căminul burghez al familiei Graslin. Soțul revine la existența austeră și nesănătoasă de burlac, adunând imense mormane de bani, în vreme ce soția se ofilea pe altarul credinței, slăbiciunea ei dintotdeauna, motiv pentru ca întreaga lume bună invidioasă să o acuze de ipocrizie sau chiar prostie. Al doilea mod de a umple timpul neocupat cu alte activități domestice era acela de a citi, doamna Graslin acumulând cunoștințe și formându-și un intelect și o sensibilitate deasupra oricărui alt locuitor al orășelului Limoges. Soții trăiau în realitate separați, Véronique rămând cel mai probabil virgină. Domnul Graslin nu era interesat de asemenea mărunțișuri care îi stăteau în calea creșterii avuției personale. Patologiile psihice ale celor doi soți solitari sunt pe deplin încurajate și justificate de cutumele și prejudecățile sociale comme il faut. Dacă doamna Graslin își consuma resursele de bunătate împărțind bani și produse la cei sărmani, domnul Graslin îi tăia fondurile până la limita suportabilității, preferând să economisească sau să reinvestească profitabil diferența. Véronique se împrietenește și cu domnul Grossetête, un personaj bogat și influent prin alianțele din ținut, și cu alte fețe bisericești: abatele Dutheil, un bărbat superior, dar ale cărui calități erau pizmuite de frații săi din biserică, motiv pentru care acesta se arăta smerit și fără pretenții, dar și abatele de Grancour, un preot mai aproape de media bisericii, dar care îl admira mai mult sau mai puțin pe ascuns pe abatele Dutheil. Singurul bărbat care arătase oarecare înclinație spre a o curta pe Véronique este un oarecare viconte de Grandville, ale cărui conexiuni suspuse la Paris îi garantează curând postul de procuror general în ținut. Vincontele de Grandville era cucerit de inteligența și sensibilitatea nefiresc de accentuate ale doamnei Graslin, iar aceasta cu atât mai mult într-un oraș de provincie, inferior ca varietate și strălucire umană Parisului. Doamna Graslin ajunge în anul 1828 una dintre cele mai respectate femei din Limoges, întreținând serate rafinate în casa ei, unde oaspeți de vază locală erau deseori prezenți. Frumusețea ei atinsese zenitul în 1829. Acesta-i anul în care Véronique rămâne însărcinată, aducând pe lume un băiețel, dar și cel al începutului sfârșitului fericirii ei lumești.

Declinul incepe in ziua in care un cultivator de legume avar, batranul Pingret, este gasit mort in gradina de zarzavuti alaturi de una din slugile sale. Pingret locuia aproape singur intr-un cartier marginas al oraselului, preocuparea sa de capatai constand a economisi pe ascuns cat mai multi galbeni, pe care, dupa ce ii depozita in cateva ulcele, avea grija sa-i ingroape in campul de trifoi. Hotul sau hotii il talharesc pe Pingret. Constransi de imprejurari, acestia il ucid atat pe batran, cat si pe slujnica sa, Jeanne Malassis. Cele patru ulcele contineau fiecare o mie de monede de aur. Ce valoarea avea insa o moneda, toata mica-burghezia din Limoges putea doae specula cu parere de rau. Nepoata acestui Pinngret, o doamna des Vanneaulx nu era atat de cutremurat de dimensiunea crimei, ci framantata de idee ca, in cazul in care ucigasul sau ucigasii nu vor descoperiti, averea inghesuita in acele ulcele urma sa se piarda definitiv. Din fericire sau nu, politia il identifica pe un muncitor, Jean-François Tacheron, ca pe un posibil suspect. Acesta lucrase intr-o vreme in fabricuta de portelanuri a raposatului Graslin. Fiu de tarani, Tascheron era cunoscut drept un om cumsecade, bun crestin, de origine din cel mai rau-famat arondisment din departament, Montegnac. Desi un loc sarac, Montegnac incepe sa cunoasca o oarecare indreptare de cand, in 1816, domnul Bonnet devine preotul parohiei. Jean-François Tacheron se bucura, in plus, de o reputatie ireprosabila. Insa dovezile de la fata locului, obictele uitate pe camp, il indicau pe Tacheron ca posibil talhar si ucigas. Faptul ca batranul si sluga fusesera ucisi cu o cazma sugera ca faptasul actionase nepremeditat cand ii omorase pe cei doi. Atunci cand un pasaport pentru America e gasit in posesia lui Tacheron, misterul se adanceste periculos pentru societatea din Limoges: de aici rezulta ca acest fiu de tarani era in relatie cu o doamna din inalta societate a provinciei, cu care planuia sa fuga peste ocean, unde si-ar fi inceput o viata noua, in calitate de sot si sotie. Crima si furtul apar ca rezultatele unei povesti de amor nefericite. Tacheron este gasit vinovat la judecata, iar pedeapsa capitala il astepta. Singura conditie de oarecare scadere din pedeapsa ar fi fost daca Tacheron ar fi recunoscut cine era misterioasa femeie pe care o proteja cu fanatism. Jean-François Tacheron, un barbat sanatos de douazeci si cinci de ani, mima nebunia si refuza orice contact amical cu autoritatile, ceea ce ii inasprea situatia. Unele voci pretindeau ca dovezile nu sunt convingatoare, altele, cum ar cele ale progresistilor saint-simonieni, pretindeau ca batranul Pingret era vinovat pentru tot, banii aceia meritand a fi investiti in comert, nu ingropati. Balzac nu rateaza ocazia sa ironizeze falanga democratica a epocii Restauratiei. Intre timp, suma depozitata in ulcele se estima a se ridica la o suta de de mii de franci. Urmasii des Vanneaulx era dispusi sa renunte la orice acuzatie daca Tacheron ar fi recunoscut fapta, returnand nouazeci de mii de franci urmasilor de drept. Atunci cand Tacheron respinge aceasta propunere marsava, familia des Vanneaulx se declara scarbita de lipsa de decenta si onoare a acestui ucigas de drept comun. In cele din urma, sarcina dezvaluirii adevarului revine Bisericii, care putea, prin mijloacele sale persuasive, sa extraga adevarul de la condamnat. In iulie 1829 executia era programata sa aiba loc. Liberalii voiau moartea criminalului doar pentru aripa legitimista taragana punerea in aplicare a verdictului. Tacheron profera blasfemii pentru a tinea preotimea la distanta. Secretul si motivele sale pareau absolute. Abatele Gabriel de Rastignac, fratele mai mic al ministrului de mai tarziu, spera sa obtina o promovare ierarhica dupa rezolvarea amiabila a acestui caz. Gabriel de Rastignac se ajuta de influenta si puterea spirituala a preotului de tara, domnul Bonnet. In acest punct de cotitura a romanului, Balzac ofera o explicatie politica a societatii care ii impinge pe insi precum Tacheron sa comita atrocitati de nevoie sau nu: campiile sterpe fara irigatii din imprejurul satului Montegnac sunt nefolosite necorespunzator de catre autoritati sau de orasenii sfidatori, populatia rurala confruntandu-se cu asemenea lipsuri incat fie emigrare, fie banditismul le oferea o scapare din conditia sociala trista in care se aflau. Din felul in care abatele Gabriel de Rastignac, in care doar latura administrativa, nu crestina a Bisericii Romano-Catolice se observa, priveste condescent atat parohia saraca, cat si felul simplu, deschis, profund si omenesc al parohului Bonnet, deducem dimensiunea prapastiei care se casca intre clase, pe care Balzac o vrea umpluta la loc de prudenta crestina a unor oameni de stat luminati. Partialitatea sa nu exclude estimarea corecta a circumstantelor reale. Vointa apostolica a domnului Bonnet, fiul unui tata asupra si al unei mame care si-ar fi dorit mai mult pentru odrasla ei in lume, revitalizeaza intregul tinut. Populatia din Montegnac, desi ramanand la fel de saraca, isi schimbe deprinderile dupa 1816, gratie fortei sufletesti superioare a preotului de tara. Contrastul dintre domnul Bonnet, o lumanare arzand ca in primele secole ale crestinatatii, si abatele de Rastignac, un om al anticamerelor bisericesti, intrigant si infumurat, nu poate fi mai izbitor. Bonnet era iubit si respectat de comunitatea enoriasilor din Montegnac. Preotul este mai mult al saracimii decat al Bisericii, daca nu cumva primii sunt corpul si sufletul veritabilei biserici. Familia Tascheron inca mai spera ca fiul lor sa fie iertat, ceea ce Biserca, slabita de necredinta si de individualismul modern, in care interesul personal e cultivat ca o realizare inaintea celei materiale, nu va reusi sa indeplineasca. Denise Tascheron, sora condamnatului, si parintii lor parasesc Franta pentru America de Nord. Parintele Bonnet il spovedeste si impartaseste pentru ultima oara pe detinut, dar pedeapsa finala nu mai indura amanare. O afacere politica se tesuse in spate: Biserica si-ar fi dovedit eficienta, iar mica-burghezie pagubita, odata restituita averea furata, s-ar fi declarat multumita. Vicontele de Grandville se achita de obligatiile finale. Parintele Bonnet primeste o mie de franci de la Denise Tacheron, banii proveniti de la necunoscuta din spatele intregii crime. Suma va merge la saracii din parohia preotului de tara. Cat despre comoara, ea este scoasa de pe fundul apei de catre Denise si Louis Tacheron, fratele si sora celui mort. Procurorul regal de Grandville isi indelinse datoria. Familia des Vanneaulx il declara pe Tascheron un om onest pentru ca nu comisese crima din lacomie, ci din dragoste pentru femeia anonima. Amoralitatea cupida a micii-burghezii este mai criminala decat adevaratul faptas, care isi primise pedeaspa meritata in aceasta lume. In ziua executiei, doamna Granslin da nastere unui baiat, ocazie cu care incepe a treia perioada in viata ei. Pentru orice cititor lispit de naivitate, este cat se poate de evident ca Véronique Graslin comisese un adulter cu tanarul Tascheron, rodul iubirii lor consumate rezultand in fiul nou-nascut. Acesta este nadirul vietii doamnei Graslin, ultima treime a romanului constand dintr-o meditatie morala si o descriere a dezvoltarii fara precedent a existentei sociale din arondisment.

In 1829, domnul de Graslin, multumit ca are un urmas, cumpara padurea si domendiul din Montegnac de la familia ducala de Navarreins la pretul de jumatate de milion de franci. Doamna de Graslin, imbolnavita dupa sarcina, nu implinise treizeci de ani, dar arata deja ca o femeie cu un deceniu mai in varsta. O trisete fara origini se asternuse pe chipul ei palid, de sfanta. In august 1830, bancherul Granslin sufera o serie de faliment, ceea ce, in lumina diferitelor boli ascunse ale unui trup obisnuit cu sedentarismul si munca obositoare nervos, duce la moartea sa in aprilie 1831. Vaduva Granslin se retrage definitiv pe mosia de la Montegnac. Francisc Graslin, fiul, primeste o mosternire de o suta de mii de franci, iar mama este posesoarea a sase sute de mii. Dobanzile la titluri de stat pe care le incasau cei doi urmasi anual erau de sase mii pentru Francisc si patruzeci de mii pentru inca tanara vaduva. Sfetnicul lor era cumpatatul Grossetête. Stabilindu-se in Montegnac, doamna Graslin se retrase ca intr-un cimitir. Regretul si pedeapsa primita pentru pacatele ei o torturau pe ascuns. Cufundata in rugaciune mare parte din zi, mancand putin, doamna Graslin risca se se sinucida lent continuand acest mod de viata mortifiant. Aline si batrana ei mama anticipau un sfarsit timpuriu. Vocatia crestina si ura de sine se dublau una pe cealalta in sufletul unei fiinte cu o vointa de fier, mostenita de la tatal ei, raposatul Sauviat. Din nou, preotul Bonnet, servitor al Domnului, sare in ajutor, dupa puterile sale omenesti. Atentia stapanei ar fi trebuit dirijata inspre activitati omenesti care nu numai sa-i consume atentia diurna, ci sa ofere o satisfactie in plan moral nefericitei femei. Religia, fata de caritatea oarba si domnia amorala a legii, este panaceul domnului Bonnet. Doamna de Graslin isi va obtine iertarea divina prin muncile ei. Dupa cum orasele medievale sunt produsele vietii manastiresti, tot astfel averea celei pedepsite pentru pacatul ei se va investi in ridicarea regiunii. Daca raurile care curgeau din muntele invecinat ar fi dirijate printr-un sistem ingineresc de canale de irigatii in raul Gabou, atunci valea va fi udata regulat in timpul anului, ducand la recolte bogate si la posibilitatea cresterii vitelor, ambele aducand bogatie in satenilor din arondisment, care ar putea incepe un negot sustinut cu orasele din apropiere. Jérôme Colorat era padurarul proprietarei, un fost sergent de cavalerie nu prea istet de fire, dar onest, iar Champion omul care avea grija grajdurilor de cai. Cei doi o ajutau pe doamna Graslin sa-si inspecteze tinutul si pamanturile. Cu aceasta ocazie, doamna Graslin il cunoaste din intamplare pe un taran hirsut din regiune, cu figura de ucigas, condamnat la zece ani de inchisoare pentru talharie si crima (acuzat si dovedit de a fi un chaffeur, hot la drumul mare), pedeapsa pe care o ispasise, dar care, gratie parintelui Bonnet, se reabilitase partial si ducea o viata crestina alaturi de fiul lui, izolati de restul satului. Numele lui era Farrabesche, o reincarnare la alta varsta a bietului Tacheron, bietul iubit, devotat pana la capat, al doamnei Graslin. Aceasta il primeste cu prietenie si mila in randul cunoscutilor ei. Farrabesche este uimit, onorat si, in cele din urma, castigat de bunatatea si schimnicia vizibila a stapanei sale, pe care o va sluji cu pioasa credinta. Catherine Curieux era mama baiatului fostului ocnas Farrabesche, o tanara inocenta, care, dupa incarcerarea sotului ei, fugise la Paris, de unde nu se mai intorsese de peste un deceniu, trimitand in schimb suma de o mie de franci. Farrabesche inca o iubea si, daca ar fi putut iesi din regiune, ar fi mers sa-si caute nevasta. Simpatia pentru acest sarman nefericit este atat de mare din partea doamnei Graslin incat aceasta ii promite deplina reabilitare in fata legii si sprijin material. Farrabesche, legat sufleteste de parintele Bonnet si acum de stapana mosiei, ii expune curioasa curgere a raurilor din tinut, care, ajutate de compozitia geologica si de malurile sapate de cursul apelor, chestiuni descrise cu minutie geografica de catre Balzac, irigau doar jumatate din proprietate, celalalt fiind secetoasa, desertica si stearpa. Aceasta scindare a mosiei intr-o parte vie si alta moarta este o alegorie a sufletului doamnei Graslin. Intreaga investitie avea sa creeze rezerve de apa pe intreaga durata a anului in campia si valea din Montegnac. Pentru realizarea acestei intentii nobile, dar costisitoare, planul trebuie gandit de un inginer briliant. Doamna Graslin ii scrie inteleptului Grossetête, care ii recomanda pe un absolvent summa cum laude al politehnicii din Paris, Grégoire Gérard. Scrisoarea acestuia catre domnul Grossetête e anexata raspunsului domnului Grossetête catre doamna de Graslin. Din misiva rezulta fara drept de apel valoarea si originalitatea domnului inginer Grégoire Gérard, care pune la dispozitie o critica politica a scolilor inalte de poduri si sosele din Franta prin efectele pe care le creeaza in societate. Sarja este ilustrativa pentru latura superficial birocratica de care a fost acuzat statul francez inca din secolul al XIX-lea, in comparatie cu interesele organice ale comunitatii nord-americane sau chiar engleze exprimate printr-un aparat de stat mai putin intruziv, ramificat si, mai ales, scump. In primul rand, examenele de intrare la scoala politehnica si munca intelectuala intensa il obosesc, il golesc de energia vitala a varstei pe tanarul student, expert in matematici superioare si in mecanica. O parte semnificativa din invatatacei abandoneaza curand, obositi si doborati de greutatea probelor prin care sunt nevoiti sa treaca. Adolescenti saraci sau provenind din paturile joase adopta practicile de invatare nu numai din devotament, ci si pentru ca alt viitor social mai bun nu-i asteapta decat in calitate de absolventi. Surmenarea, reusita sau abandonul sunt inextricabile legate in formula academica de stat. La douazeci si patru de ani, cu un venit lunar de o suta cincizeci de franci, un proaspat inginer castiga mai putin decat un contabil de pravalie la optsprezece ani. Domnul Gérard a preferat un salaru dublu, lucrand intr-un subdepartament, unde, in pofida studiilor sale avansate, se ocupa de activitati de rutina, care nu necesitau atata studiu anterior. In plus, promovarea era anevoioasa si nu intotdeauna pe merit: ingineri ale caror poduri se prabusisera se trezira ridicati in grad, platiti semnificativ mai mult decat alti ingineri merituosi. Specializarea exagerata e o alta problema: facultatile intelectuale si morale se atrofiaza prin ingustime si monotonie. Administratia centrala a statului se comporta irational in raport cu cerintele presante ale provinciei in materie de drumuri sau poduri. Din cei sase sute de ingineri pe care statul ii arunca anula in societate, putini sunt cei care nu se ,,demoniteaza” la lucru. Inca tanarul Gérard isi declara indignarea pentru aceasta meserie fara satisfactii, gandindu-se ca ideile socialiste il atrag in situatia data sau ca ar prefera sa-si schimbe ocupatia cu aceea de comerciant. Nici o casatorie convenabila nu-l tenteaza in conditiile date. Doar o lucrare mareata, ceva imperial, l-ar atrage si i-ar folosi toate resursele spirituale si fizice depotriva. Statul are institutii care ar trebui complet reformate. Acesta nu fuctioneaza in nici o directie pozitiva, iar orice talent sau geniu sunt stirbite, reduse in valoare de disciplina dura, dar stupida, a institutelor sale sufocante. Prin urmare, Grégoire Gérard, prin elanul si dorinta de a face bine Frantei, adica locuitorilor sai, era omul potrivit pentru muncile gigantice din Montegnac. Doamna de Graslin il va angaja pe acest personaj curios de implicat in binele comun. Grégoire Gérard face impresia un barbat imbatranit timpuriu si consumat fizic de un efort intelectual prelungit, desi trasaturile sale generale sunt simple si din popor.

O discutie politica interesanta prin implicatii are loc intre cativa distinsi domni odata cu sosirea inginerului in Montegnac. Participantii sunt Grossetête, doctorul Roubaud, un om cumsecade, dar areligios, spre groaza preotului de tara, la randul lui prezent, judecatorul de pace Clousier, odinioara avocat, care locuia de douazeci si unu de ani in acel sat, conditia sa materiala fiind modesta, dar care intelegea societatea in maniera unui ideolog modern, dar si nepotul judecatorului de pace, viitor membru al baroului. Domnul Clousie judeca Revolutia din Iulie ca efectul istoric al individualismului, asociat cu utilitarismul pecuniar, creat de ideile si viata moderna. Legislatia recenta le stimuleaaz egoismul micilor propritari de pamant si orasenilor implicati in comert. Parintele Bonnet sustinea restabilirea dreptului primogeniturii, cenzura presei, a familiei romano-catolice, a monarhiei absolutiste. Toate franturile de idei debitate pana in acest punct sunt decupaje ale unui ziar legitimist din epoca. Inginerul socoteste ca in ideile de conducere a imperiului Napoleon a prefigurat statul francez actual. Clousie nu face concesii in afirmatiile sale retrograde: viitorul apartine regimurilor politice din Rusia Tarista si Imperiul Habsburgic, iar un popor inflacarat si aplecat spre neseriozitate precum cel francez prospera atunci cand statul e condus de o mana forte. Grossetête este ingrozit de divizarea la infinit a proprietatilor de pamant, fapt care va ruina Franta in cateva decenii: preturile la alimente se vor ridica pe fondul cresterii populatiei. Acestea reflectii sunt intr-o oarecare masura corecte in pesimismul lor intr-o societate agrara, preindustriala cum era Franta la 1830. Solutia lui Grossetête este tot restrangerea dreptului celor de jos, proletarii, sa poate achizitiona pamant. In felul acesta, economiile lor ar merge inspre consum, nu s-a adunat inactive, imobile in rezerve ascunse, care apoi ajung sa fie utilizate pentru a cumpara parcele de pamant din ce in ce mai mici. Latura morala este devastatoare: taranul si proletarul ar sucomba la starea celei mai crude cupiditati, fara ca saracia lor apasatoare sa se diminueze in genere. Un conducator providential este o idee incurajata de preotul paroh. Exemplul englez este luat in considerare ca superior, cu toate ca acolo spiritul mercantil si-a atins apogeul, ceea ce uimitor pentru un popor cu un temperament mai linistit decat cel francez. Zgarcenia taranului francez si patima pamantului hiperparcelat se fac vinovata de incetineala cu care patrund caile ferate in provincia franceza. Preotul concluzioneaza ca abandonarea crestinismului in familia franceza a dus la atatea fracturi si fisuri in popor, dar cei de fata se declara dezamagiti ca Iisus Hristos nu a fost si un legislator pe masura cerintelor cetatii temporale. Singura care vede incapatanarea fiecarui egoism in spatele fiecarei idei este doamna Graslin, pentru care speranta data de crestinism e splendida. Domnul Bonnet promite ca ii va converti pe acei barbati sceptici la beneficiile aduse de un crestinism practic, luminat, material.

Este ceea ce se va intampla in penultima scena a romanului, cand doamna de Graslin imprumuta doua sute cincizeci de mii de franci de la banca, garantate de averea ei, si minunile ingineresti coboara pe mosia pe jumatatea moarta din Montegnac. In aprilie, 1832, inginerul Gérard si ajutorul lui, Fresquin, deja realizera mare parte din opera lor revitalizatoare. Domnul Grossetête o gaseste pe Catherine Curieux intr-un spital din Paris si o aduce inapoi in provincie. Faptele si trecutul recent al femeii sunt neasteptat de impecabile, aceasta ducandu-i dorul fiului si iubindu-l inca pe Farrabesche. Familia este reunita, aceasta dovada de bunatate fiind infierata de preotul Bonnet ca o placere nepermisa pentru sufletul unei crestine devotate ca doamna Graslin. Farrabesche nu este un Tascheron fericit, cum poate credea in sinea ei doamna Graslin. Lupta cu diavolul e confruntarea cu tentatiile acestei lumi. La sase ani dupa operatiunea declansata de fata batranului Sauviat, care avea sa schimbe fata tinutului, patre ferme se ridicasera si mii de copaci schimbara pustiul intr-o gradina. In 1843, comertul extins si intens isi facea simtit efectul: o mana de prosperitate se asternuse peste sat. Un nou post de diligenta si un notariat se infiintara intre timp.

Cu cat sanatatea domanei Graslin se indrepta spre amurg, consumata de posturi prelungite si de fiorul aspru al caintei, care o impingea sa poarte hainele unei calugarite, cu atat comunitatea traieste mai omeneste. Mosia ei se apropie de o abatie. Munca domnului Bonnet inunda fiecare colt de suflet in Montegnac. In 1844, dupa ce apropriatii ei ii ridicasera o coliba pe insula in care se ascundea fosta adolescenta cu iubitul ei sacrificat pe esafod, doamna Graslin se stinge. Trupul si sufletul nu se mai intelegeau unul cu celalalt. Intoarcerea Denisei Tascheron din America din Nord declanseaza ultima ruptura din inima doamnei Graslin. Trecutul isi arunca navodul in prezent. Ultima dorinta a matroanei din Montegnac era sa implineasca binele crestin. Denise Tascheron se va casatori cu inginerul Grégoire Gérard. Doctorii Roubaud si Horace Bianchon vin de la Paris la capatariul muribundei. Intreaga comunitate de tarani crestini sufera si plange. Stapana ii paraseste, nu inainte de ultima ei spovedanie, colectiva, asemenea celei din primele secole crestine, una la care asista si procurorul general, vicontele de Grandville. Confesiunea publica este sublima si cu desvarasire hristica, aproape epifanica. Doamna Graslin isi traieste apoteoza in ultimele sale clipe de viata. Dupa moartea sa, Véronique Sauviat este ingropata langa Jean-François Tacheron, pe vecie alaturi. Din dispozitiile testamentare, averea ei mergea in stipendii pentru scolari eminenti si ridicarea unui spital pentru muncitori. Francis Sauviat avea sa cunoasca iubirea si protectia matusii lui dupa tata, Denise Tacheron. In felul aceste se termina romanul instructiv al crestinismului aplicat in Franta rurala a secolului al XIX-lea.

Reclame
Publicat în Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXIX


(Reversul istoriei contemporane nu a fost tradus în limba română până în anul 2019. Ne-am folosit de ediția gratuită în limba franceză de la adresa https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-60.pdf)

Reversul istoriei contemporane (L’envers de l’histoire contemporaine – Scene din viața pariziană – 1848)

Dacă în Istoria celor treisprezece, frăția este un beneficiu al celor puternici care urmăresc doar satisfacerea capriciilor de orice soi și a setei nesfârșite de dominare, răul asociindu-se cu tot ceea ce este secret și ferit aproape de la sine, L’envers de l’histoire contemporaine este versiunea răsturnată, în răspăr, a acestui scenariu, mărturia binelui făcut în taină. Acțiunea se leagă în pași mici, navigând printre descrieri de locuri și așezări care alimentează fluidul vital al relațiilor sociale istoric date, începând cu luna septembrie 1836, când un tânăr de treizeci de ani, visător, falit, fără perspective, Godefroid pe numele său, flanează îngândurat pe străzile centrale ale Parisului, în apropierea catedralei Notre-Dame, inima medievalității franceze, locul unde straturile geologice ale istoriei naționale sunt vizibile cu ochiul liber (cf. Proscrișii pentru o altă dimensionare a aceluiași spațiu simbolic). Godefroid este un Raphaël de Valentin fără talisman, ceva mai șters și molcom sufletește, dar pe care soarta îl aduce cu greu pe drumul cel bun. Odrasla unui proprietar modest de prăvălie, Godefroid urma să devină notar sau măcar avocat, dar așteptările înalte ale familiei dau greș în cazul lui particular. Godefroid fusese educat la școlile aristocrației, dar condiția sa socială umilă îl obliga la o inferioritatea de clasă pe care firea sa superioară și mândră nu o îngăduia. De aceea acesta își încearcă norocul în literatură, apoi în presă, unde este pentru scurt timp proprietarul unei gazete oarecare. Incapabil de cupiditatea și manevrele machiavelice de culise ale lumii afacerilor, tânărul dă faliment, ajungând aproape sărac, consumându-și averea în tentative eșuate de a-și obține intrarea în lumea celor avuți și cu conexiuni. Augurii nu sunt de partea lui. Opinile sale republicane, antiaristocratice în această etapă, mai degrabă resentimentare decât autentice, primesc cu această ocazie o nouă viață, dar în zadar, incapacitatea sa în materie de rostuire a existenței sale sociale este copleșitoare. Nici măcar o căsătorie salvatoare de conveniență, cu o fată din clasa lui socială, nu reușește, Godefroid însușindu-și o stare de spirit mohorâtă, de om veșnic abătut, marginal, mizantrop și depresiv după și această ultimă dovadă de ratare. Balzac îi identifică salvarea în credința sa în morala creștină, în puritatea sa absolutistă și în căutarea medicamentului sufletesc salvator pe care doar fanteziile religioase îl pot pune la dispoziție. Godefroid află găzduire, la un preț mai mult decât modic și în condiții de simplitate monahală, în casa unei proprietare distincte, doamna de La Chanterie, o femeie în vârstă de șaizeci de ani, cu înfățișare de stareță și maniere austere, dar trădând spița aristocratică. De ce și cum ajunge Godefroid tocmai în acest loc? Singură doar chemarea sufletului său îndurerat poate explica atracția spre dăruire și pioșenie. În mașinăria de motive balzaciene, încăperile și casa în care locuiesc personajele sale sunt fațete ale ideologiei sociale pe care locatarii o ipostaziază existențial, trăită fără autoreflecție. Casa respiră uzanțele și practicile proprietarului printr-un tropism involuntar. Reședința doamnei de La Chanterie seamănă cu o mănăstire discretă, ascunsă în umbra ilustrei catedrale, iar locatarii săi sunt redați ca reprezentând încrucișarea spirituală dintre un călugar dârz și un cavaler cruciat la senectute. În afara slujnicei devotate Manon, societatea doamnei de La Chanterie, al cărei trecut va izbucni ca o lumină cerească în mijlocul romanului, se compune din câteva figuri atipice, relicve ale Vechiului Regim, expuse în splendoarea lor apusă, dar nu mai puțin intensă prin subtilitate: domnul Nicolas (marchizul de Montauran bătrân și reînviat pe neașteptate din Șuanii), domnul Joseph (Lecamus, baron de Tresnes, fost consilier regal), domnul Alain și abatele de Vèze. Modul în care aceste măști venerabile îl înconjoară și îl acceptă pe Godefroid ține de resorturi care scapă puterii de interpretare și discernere obișnuită și până și calculului rațional cumpănit. Tânărul, vanitos și visând luxul ca pe o valoare socială indiscutabilă, este mai degrabă ales decât pregătit, pregătit mai curând decât potrivit pentru rolul căruia i se atribuie, pare-se, încă de la început: el este neofit, ucenic, primele trepte, indelebile, ale maestrului din viitor.

Ceea ce-l suprinde pe curiosul Godefroid este suprapunerea fizică dintre casa-mănâstire a doamnei de La Chanterie și sediul băncii Mongenod, una dintre cele mai respectabile instituții financiare ale Parisului. Cumnatul vincontelui de Fontaine este Frederic Mongenod, creierul afacerii bănești, iar relațiile în aristocrație ale familiei Mongenod nu merg până acolo încât bancherul să faca politica unui partid anume. Godefroid aude din întâmplare o frântură din dialogul purtat între doamna de La Chanterie și Frederic Mongenod, din care reiese că devotata lui Iisus Hristos deținea un cont bancar în valoare de o sută șaizeci de mii de franci. Suma îl suprinde pe îndatoratul Godefroid, pentru care banii nu însemnau mai mult decât dorința vie de a se dedica unei misiuni nobile, spirituale, subordonate cerințelor celui care simte și gândește ca sine autonom. Mongenod îl sfătuiește cu temperanță să rămână în casa doamnei, să-și plătească datoriile la intervale regulate, stabilite cu precizie și să nu vândă nici o proprietate moștenită. Înainte de orice probă inițiatică, slăbiciunea sentimentală a demoralizatului Godefroid îl împinge să adopte ipotetic simplitatea și abstinența impuse de adunarea stranie din strada Chanoinesse. O viață de meditație și de recluziune autoimpusă îl întâmpină în sihăstria noii sale case. Trecutul, nedemn de prezent, nu mai conta, meritând să fie îngropat în uitare. Locatarii acelui lăcaș de cult nu erau numai ramuri ale nobilimii doborâte la 1789, dar și atleți ai filantropiei și urmași ai samarineanului cel milostiv. Casa de binefacere pe care o păstoreau își întindea rețeaua în toate colțurile și prin orice cotlon murdar al Parisului. Creștinismul practic este lecția pe care ne-o predă Balzac prin mijlocirea unei societăți secrete aristocratice. Partea solară a Evului Mediu izbucnește tardiv, la mijlocul secolului al XIX-lea, când privirile creștinătății sunt dirijate spre orizonturi fundamental alterate de schimbare și schimburi comerciale neabătute. Urmele epocii marchează, cu toate acestea, și limitele acestor utopii reacționare. Cartea de căpătâi a doamnei de La Chanterie, din care absorbea roua vieții de mai bine de un sfert de secol, era lucrarea olandezului Thomas a Kempis, De imitatione Christi, pe care Godefroid învață să o citească cu privirea caldă a celui îndrăgostit de mirajul sfințeniei și de bunătatea stăpânei sale aristocratice. În semn de recunoștință sau poate chiar anunțând debutul unei adorări juvenile, tânărul îi cumpără doamnei de La Chanterie un exemplar legat somptuos din această lucrare, chintesență a romano-catolicismului pentru Balzac, dar acest gest hazardat o convinge pe venerabila sexagenară că Godefroid e încă la început pe urcușul devenirii sale creștine. Aceeași impresie de nepricepere o arată începătorul Godefroid când, deși rugat de doamna La Chanterie să se reculeagă pentru un ceas în compania tămăduitoare a manualului lui Thomas a Kempis, acesta îl surprinde pe poetul nobil Victor de Vernisse primind bani din partea doamnei de La Chanterie și a domnului Alain. Vremea unor explicații se anunță amenințătoare, mai ales când alți vizitatori aflați în restriște, deși din vechi familii aristocratice, trec pragul casei de caritate creștină. Alain, contabilul firmei de binefacere, își povestește parcursul biografic. Misiunea vieții sale devine certă începând cu anul 1798, când un prieten din prima tinerețe, reputat ca un caracter cinstit, dar căzut în sărăcie, îi cere împrumut o sumă apreciabilă de bani. Alain îi oferă o sută de ludovici, un venit imens pentru acele vremuri. Prietenul este un oarecare Mongenod, progenitura unor părinți avuți, dar care, după 1789, decade în neagra mizerie, ajungând să cocheteze cu ideea înrolării în armată doar pentru siguranța soldei regulate și riscul aferent al pierderii vieții. Mongenod plănuia să dea lovitura ca dramaturg, piesele sale de teatru având un succes pur ipotetic la public și îmbogățindu-l pe curajosul autor. Alain își vizitează debitorul la câteva zile după aceea, descoperindu-i soția, o brunetă sănătoasă și frumoasă, care își ascunde părul lipsă din cap sub un acoperământ oarecare. Sărăcia familiei Mongenod era într-atât de accentuată încât stăpâna casei își vânduse podoaba capilară pentru a avea de-ale gurii. Alain începe să se îndoiască (din lăcomie, din frica de a nu sărăci, din părere de rău pentru ce ar fi putut întreprinde, în beneficiu personal, cu acei bani) de onestitatea lui Mongenod în momentul în care un cunoscut, cetățeanul Barillaud, îl informează că autorul Mongenod nu își returnează datoriile pe care le-a căpătat de la alți și alți creditori. Mongenod e descris ca un nebun și un aventurier inocent, necinstit din nebunie, nu cu premeditare. Din acea clipă, Alain își suspectează cu perfidie tovarășul, atribuindu-i vicii și păcate germinate de propria sa maliție și imaginație pervertită. Nimic creștinesc în această reacție crudă. Pe de altă parte, Mongenod se ferește de creditorul lui cel mai milos, ceea ce îl determină pe Alain să se încreadă în zvonurile negre legate de reputația de datornic incurabil a fostului camarad de școală medie. Prudența unui Bordin, care îl sfătuiește pe Alain să renunțe la orice speranță de a-și mai recupera banii întregi, pare a fi una întemeiată pe experiență: familia Mongenod pleacă în Statele Unite, unde se așteaptă să strângă o avere. Alain se angajează pe un salariu modest de conțopist. Anii trec, iar acesta nici nu se căsătorește, nici nu reușește să depășească veniturile unui funcționar mărunt. În inima sa, Alain îl acuză pe nerecunoscătorul de Mongenod pentru neîmplinirile vieții sale de adult. Abia în luna ianuarie 1816, Alain primește vizita intempestivă a aceluiași Mongenod, neuitatul. Charlotte și fiul său îi erau alături. O sută cincizeci de mii de franci erau puși într-o casetă. Datoria era astfel returnată cu întârziere. În plus, bărbatul de cincizeci de ani Alain putea să o ia în căsătorie pe fiica de șaptesprezece ani a familiei Mogenod, care se va mărită, însă, cu vicontele de Fontaine. Alain refuză cu discreție, devenind în loc un prieten apropiat al familiei de bancheri Mongenod. După ce bătrânul Mongenod moare milionar 1827, la vârsta de șaizeci și trei de ani, Alain își perfecționează înzestrările de contabil al celor săraci și înglodați în datorii. Acesta se împrietenește și cu judecătorul celibatar Jean-Jules Popinot (cf. Punerea sub interdicție), amândoi pasionați în a-și oferi averile și iscusința celor năpăstuiți. Binele poate fi la fel de interesant ca răul – pare a sugera Balzac. Confesiunea lui Alain se vrea o pledoarie pentru bunătatea de a te dărui din dragoste pentru ceilalți, fără vanitate și căutarea unor plăceri lumești, fie și acestea spirituale, contrare spiritului pesimist al creștinismului în această lume. Alain însuși se judecă aspru pentru gândurile rele pe care le-a nutrit pentru Mongenod, iar bătrânețea sa se voia expierea acesui fapt. Godefroid este înmărmurit de această istorie personală. Ascensiunea lui spre culmile creștine se afla de-abia la început. 

A doua etapă a inițierii constă din o alta probă teoretică. Trecutul doamnei de La Chaterie devine obiectul interesului lui Godefroid. Într-o discuție cu domnii Nicolas, Joseph și Alain despre criminalitate și dreptul punitiv al societății, pornită de la un caz judiciar faimos pe atunci, cei trei creștini susțin cauza îndreptării prin și întru Biserica a celor căzuți în păcate, dintre care sunt atâția care ascund mari energii latente. Sufletele mai pot fi salvate de la ravagiile ateismului de care suferă ca de o boală distrugătoare. Omul de lume Godefroid pledează pentru utilitatea pedepsei capitale și calitățile purificatoare ale securii sau ghilotinei. În acea clipă doamna de La Chanterie, surprinzând crâmpeie din conversația lor, dar suficient să capteze însemnătatea ultimelor cuvinte, leșină subit. Anumite cuvinte erau interzise în casa ei, printre care și cel de ghilotină. Alain este din nou călăuza spre lumină a lui Godefroid. Dacă tatăl domnului de La Chanterie adunase o avere de un milion de franci ca furnizor al armatelor regale, ceea ce era contrar uzanțelor clasei sale, fiul său, Henri, se remarca prin desfrâu și purtări nebunești. Tatăl hotărăște ca odrasla să se însoare cu o femeie cinstită, normadă. Domnișoara Champignelles, cucernică, se trăgea dintr-un neam ales, dar sărac, fără mijlace de a încropi o zestre oarecare. Aceasta se reculegea la mânăstire în plină adolescență. Destrăbalarea și pietatea se îndrăgostesc una de alta, cei doi tineri zămislind din dragoste o fată, Henriette. În anii tulburi de după 1789, Henri de La Chanterie ajunge președintele unor tribunale revoluționare. Cruzimea și poftele sale își găsesc aici un debușeu excelent. Soția sa, sărăcită brusc sub noul regim, se întreținea din munca de croitoreasă, realizând corsete. Henri este încarcerat după 1795, condamnat la moarte, salvat de nevasta lui și de îngăduința unei părți a autorităților. Bigam, risipitor, impasibil la cerințele unei vieți de familie, domnul de La Chanterie moare timpuriu. Chinurile doamnei de la Chanterie nu se încheie însă aici: în 1807, fiica ilustrei nobile se mărită cu o alta întrupare a domnului de La Chanterie, un scelerat înglodat în datorii, dar odrasla va primi adevărata lovitură fatală din partea Împăratului Napoleon. Ginerele, în ciuda probelor strivitoare ale lipsei crunte de caracter, se vede susținut de tânara nevastă și de multe alte familii nobiliare, nu numai în ideile contrarevoluționare, ci și-n cele ale restaurației aristocrației pe tronul privilegiilor doborâte violent în 1789. Șuanii le erau aliați în campaniile sângeroase din nord-vestul Franței. Răzmerița și brigandajul erau folosite ca arme de clasă în speranța aprinderii unui nou război civil. Restul vieții acestor agenți politici antiimperiali îl va citi Godefroid în rechizitoriul detaliat lăsat în urma procesului lor. Jafurile și crimele comise de acești nobili și țărani răzvrătiți conduc la căutari ale poliției si la prinderea lor. Ginerele doamnei de La Chanterie se preschimbase într-un hoț la drumul mare. Numele unor Cibot, Lisieux, Grenier, Bruce, Horeau, Cabot și Minard sunt cele ale acoliților săi. O anume Bryond și un notar Leveille îi ajutau pe acești soldați antinapoleonieni. Multe ale personaje de rând sunt asociate acestor grave acțiuni de dereglare a ordinii în stat. Raportul incriminatoriu este semnat de un anume baron Bourlac, procuror general. În spatele acestor pseudonime se află aristocratul Bernard-Polydor Bryond des Tours-Miniers, informatorul și spionul poliției Contenson de mai târziu (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor). Acesta este nimeni altul decât soțul Henriettei, pe care o fură, o trădează și îi contrasemnează condamnarea la moarte. Deznodământul dramei fiicei doamnei de La Chanterie îl află Godefroid din gura bunul Alain: mama primește douăzeci de ani de închisoare și fata ei este decapitată. Legile Imperiului sunt cele militare. Înainte de a fi executată, Henriette scrie douăzeci de scrisori antedatate din care reiese că suferă de o boală fatală de care probabil va muri în cele din urmă. Doamna de La Chanterie află târziu de finalul real al urmașei sale directe, care era însărcinată în momentul condamnării. După 1815, Ludovic al XVIII-lea o despăgubește pe doamna de La Chanterie cu două sute de mii de franci, regele folosindu-se, totuși, în continuare de serviciile lui Contenson, ginerele sinistru al victimei. După cei câțiva ani de prizonierat, în care reușește să aducă pe linia salvării creștine femei de cea mai joasă condiție, doamna de La Chanterie își începe opera filantropică secretă abia după 1819. Se împlineau în curând două decenii de la primul pas făcut pe muntele căinței și al faptelor de milostivire. O nouă treaptă în purificarea egolui a fost urcată de tânărul urmaș.

Astfel are loc cea de-a treia parte a romanului, în care Godefroid trece prin proba de foc a calfei care se cuvine să-și împlinească prima lucrare divină. Patru luni s-au scurs de la șederea sa în casa doamnei de La Chanterie. Devotamentul și starea sa generală de grație erau impenetrabile la orice tentații exterioare. Mai mult curios și arzând de dorința de a înfăptui binele decât plin de fervoare catolică, Godefroid urmează să dea primul examen sufletesc. Lumea subterană a acestor făcători de bine este copia în oglindă a grupurilor interlope. Transire benefaciendo – acesta este motto-ul mișcării fraților binefăcători. Alain însuși urma să preia o altă misiune grea, aceea de a deveni funcționar într-o fabrică unde ideile comuniste ale lui Saint-Simon făceau ravagii. Creștinismul urma să fie medicamentul tămăduitor, nu socialismul utopic, grevele și sindicatele democratice. Individualismul modern, coroziv și agresiv, se opune oricărui spirit de dăruire și sacrificiu în numele unui principiu general, născând, în schimb, un monstru antisocial: gloata care urlă după egalitate. Între timp, asociația secretă plătea, printre multe cheltuieli, trei mii de franci anuali fiecărui doctor în vederea inspecției medicale îndeplinită în cartierele sărace ale Parisului. Unul dintre acești medici este un oarecare Berton, care avea în grijă o pacientă la pat, suferind de o boală inexplicabilă medical. Tatăl și fiul ei, un adolescent la vârsta liceului, trăiau pentru a-i menține firava sănătate pe linia de plutire. Sărăcia pe care o ascundeau era inimaginabilă. Godefroid, incognito și smerit, urma să studieze caracterele acestor oameni pentru care, în situația unui răspuns afirmativ, va găsi o soluție de a-i scoate din mizeria în care se aflau cufundați. Casa acestor nobili ajunși pe marginea prăpastiei, adică la un pas de cerșetorie, era o colecție de camere de închiriat, una mai deplorabilă decât cealaltă. Chiriașii erau, nu întâmplător pentru un autor care și-a petrecut o parte din tinerețe în circumstanțe similare, scriitori, studenți sau profesioniști ai scrisului pauperi. Casa se afla în grija unui femei simple, lacomă, pizmașă, avară, doamna Vauthier, o alta întruchipare a doamnei Vauquer din Moș Goriot. Doamna Vauthier nu era adevărata proprietară, deși se comporta ca atare, ci ajutorul domnului Barbet, tipograf de meserie. Servitorul tâmp și exploatat al acestei mic-burgheze era vlăjganul Nepomucene. Bătrâna Vauthier îl acceptă pe Godefroid ca pe un posibil chiriaș. Domnul Bernard era personajul pe care Godefroid urma să-l ajute creștinește. Acesta, un bătrân mândru, cu un aer de Don Quijote lucid, dar care respira modestie în veșminte, nu neapărat sărăcia lucie de care realmente suferea, încearcă să-l îndepărteze pe necunoscut din casa unde avea să stea. Domnul Bernard, volubil din fire, își redă balzacian trecutul: locuia sub acel acoperiș trist din 1830, an fatidic pentru năzuințele aristocrației, alături de nepot și fiica sa bolnavă. Aceasta nu se mai ridicase din pat după ce pierduse a doua ei sarcină. Boala este una curioasă, de parcă ar fi un soi de blestem cu autor necunoscut: femeia slăbise până la os, suferea de crize nervoase atroce, dar, în pofida oricăror examinări riguroase, nici nu murea, nici nu dădea semne de întremare. Sistemul osos era de o fragilitate incalculabilă, iar pacienta se afla sub cleștele unei pareze. Vanda trecuse și prin câteva episoade clinice de somnambulism. Medicii Desplein, Bianchon sau Haudry se lăsaseră păgubași puși în fața unui asemenea caz ce ținea de resorturi obscure. Domnul Bernard începuse să-și primească pensia abia în ultima jumătate de an, deși servise treizeci de ani în magistratură. Cu toate că fusese de partea aripii familii Bourbon, vârstnicul magistrat se ascunde sub un nume de împrumut. Nepotul lui, în vârstă de șaisprezece ani, era încă elev la liceul Louis-le-Grand. Prost hrănit, îmbrăcat sărăcăcios și ponosit, băiatul Auguste spera să urmeze dreptul. Bunicul său nu avea banii necesari decât în imaginație, iar și aceștia doar pentru fata lui bolnavă, pe care spera să o vindece cu ajutorul unui medic evreu polonez, Halpersohn, a cărui faima de vindecător îl apropia mai mult de un vraci naufragiat la Paris decât de un medic în toată regula. Între timp, Godefroid îi plătește pe ascuns domnului Bernard lemnele pentru iarnă și alte datorii de subzistență, inclusiv pe cele realizate față de un florar de lux, Cartier, care le livra zilnic buchete și ghivece pentru bolnavă. Cartier și doamna Vauthier își numărau banii cu grijă, din care aveau destui, dar se declarau siderați de ritmul năuc de muncă al domnului Bernard și de cheltuielile sale extravagante. Nici faptul că bolnava nu se mai stingea de ani de zile, cum era și firesc, îi îndemna să vadă în această întâmplare o surdă condamnare a modului lor frugal de viață, de cărpănoși ahtiați după economii. Domnul Bernard acumulase datorii în valoare de trei mii de franci. Acesta era un avans dat în schimbul unui tratat de drept, în cinci volume, care urmărea să schimbe codurile existente. Spiritul noilor legi era ceea ce experiența acumulată până în 1825 de domnul Bernard îl convisese că era necesar de tratat cu distanță științifică. Dreptul de primogenitură se cuvenea reabilitat și consfințit politic. Lucrarea fusese deja finalizată, doar că domnul Bernard, deși debitor lui Barbet, se ferea să o predea, crezând că valoarea ei pe piața cărții urca la peste zece mii de franci. Godefroid de Bouillon promite că îl va ajuta și în acest sens pe domnul Bernard, de inocența și bunătatea căruia este pe deplin convins. Înainte de comorile carității, totuși, Godefroid face cunoștință cu mama și fiica bolnavă, Vanda. Pe lângă flori și cărți, camera ei era decorată luxos, săraca femeie neștiind în ce hal de sărăcie trăiau de fapt rudele ei protectoare. Contrastele excesive sunt figurații romantice și butaforii romantice. Vanda era îndrăgostită de muzica de operă și de ultimele romane apărute, părând, în ciuda surescitării, o doamnă din înalta societate căzută la pat. Godefroid promite că îi va cumpăra bolnavei un acordeon, instrument la modă pe atunci, valorând câteva sute de franci. Prin maniere, capricii și idei, Vanda este o aristocrată retrogradă. Aparența de nebunie a unui muribund este mai apăsătoare decât manierele și atitudinile de clasă. După această vizită în decor gotic, Godefroid îl cunoaște pe vrăjitorul-doctor Moise Halpersohn, un bărbat de cincizeci și șase, lacom după bani, proprietar de spital și de o bogăție fabuloasă. Câinos și cinic, Halpersohn posedă caracterul fabulos al unui demon. Acesta cere trei mii de franci pentru consultație și tratament. Godefroid socotește suma de șase mii de franci cheltuiți până atunci ca rezonabilă, dar când discută cu doamna de La Chanterie despre costurile acestei afaceri stranii, în care sărăcia și dorința de lux se întrepătrund ca vicile și virtuțile în inima lui Godefroid, aceasta devine prudentă ca un bancher: filantropia practicată de ea nu implica și afaceri de încă nouă mii de franci, cheltuieli de tipărire a unui tratat de drept cu șanse îndoielnice de succes financiar. Acum înțelegem că așa-numita caritate este o chestiune falimentară dacă familia de bancheri Mongenod nu ar fi primit în schimbul banilor cheltuiți garanția că acei săraci ridicați din strâmorare nu vor contribui în loc cu donații similare, din pur spirit creștinesc. Prin urmare, tratatul domnului Bernard urma să mai aștepte apariția în librării. Mii de credite așteptau, totodată, să fie rambursate pe străzile Parisului. Biserica vie este, în secolul lui Balzac, organizată ca o instituție financiară modernă, o imensă întreprindere speculativă de ordin moral. La fel și pseudomedicina fabuloasă a unui Halpersohn, care promite să o vindece pe Vanda de plica polonica, nepoata unui lider polonez naționalist, o maladie cu denumire fantastică, dacă tatăl și fiul i-o vor lăsa sub observație măcar jumătate de an. Tatăl se învoiește cu greu, dar Godefroid insistă. Vanda este transportată la clinica privată a demonicului Halpersohn, timp în care Auguste este asaltat de către poliție pentru datoriile restante ale bunicului. Manuscrisele tratatului sunt aruncat în flăcările șemineului de către impenitentului nepot. Cealaltă copie se afla depozitată în siguranță. Oamenii legii veniseră să confiște lucrarea domnului Bernard. Speriat, năuc, fără să știe unde se aflau mama și bunicul, Auguste îl vizitează pe doctorul-vrăjitor Halpersohn, căruia îi fură de pe masa de lucru patru mii de franci, așezați ostentativ și ispititor, bani cu care spera să stingă datoriile acumulate de cartea nepublicată a bunicului său, dar fără ca adolescentul să bănuiască că suma fusese acoperită deja de străinul Godefroid. Căindu-se pentru fapta nelegiuită imediat după ce o înfăptuise, Auguste trimite furibundului Halpersohn tabachera-bijuterie cu diamante a bunicului și un rest de șapte sute de franci. În același moment când familia domnului Bernard era pe punctul destrămării, Godefroid află de la domnul Joseph, care urma să examineze valoarea intrinsecă a tratatului de drept, numele adevărat și complet al straniului domn Bernard: Bernard-Jean-Baptiste Macloud, baron Bourlac, magistratul vinovat de a fi aplicat cu duritate legea imperială, condamnând-o la moarte pe fiica doamnei de La Chanterie. Providența veghease asupra păcatelor tuturor cu minuția unui mașinării de calcul: morbul inexplicabil al Vandei și săracia domnului Bernard nu erau decât expresia unor pedepse divine.

Godefroid este informat că datoria lui fusese deja îndeplinită, prima sa faptă de filantropie luând astfel sfârșit. În septembrie 1838, Godefroid se întâlnește pe bulevardul Champs-Élysées cu Vanda, aproape complet vindecată. Tatăl ei avea să predea curând un curs de drept internațional la Sorbona, pensia i se restabilise la douăsprezece mii de franci pe an, iar tratatul său de drept urma să fie publicat la firma Cavalier et co., de unde primise deja treizeci de mii de franci. Fericirea se socotește și-n franci pentru finalul unui roman creștin. Singurul nor pe firmament se referă la răceala aspră resimțită pentru nepotul potlogar, reabilitat după două zile de carceră, dar încă nu iertat de către fostul magistrat. Nimic din toate acestea nu s-ar fi realizat în afara celor cincisprezece mii de franci dăruiți pe ascuns de doamna de La Chanterie. Răzbunarea unui creștin este iertarea și mărinimia, după cum pare a ne sugera naratorul entuziast, într-un exces de optimism tezist, istoria fiind bogată în exemple contrare. Godefroid îl aduce pe baronul Bourlac, care află identitatea binefăcătoarei sale, în fața doamnei de La Chanterie. Scena finală este sublimă, patetică cu măsură, deși rațiunea s-ar putea declara, ca întotdeauna, dezamăgită de fanteziile inimii: doamna de La Chanterie, tremurând de emoție, îl iartă pe baronul Bourlac în numele lui Ludovic al XVI-lea, ale Mariei-Antoinette și al fiicei pierdute, dar și de dragul Mântuitorului. Godefroid este primit, nu mult după acest eveniment, în confreria consolatorilor.

Publicat în Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXVIII


(Deputatul din Arcis nu a fost tradus în limba română până în anul 2019. Ne-am folosit de ediția gratuită în limba franceză de la adresa

https://fr.wikisource.org/wiki/Le_D%C3%A9put%C3%A9_d%E2%80%99Arcis sau la https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-61.pdf)

Deputatul din Arcis (Scene din viața politică – 1847) 

În aprilie 1839, arondismentul din Arcis urmează să-și voteze deputatul în Bar-sur-Aube. Sunt peste treizeci și cinci de ani de când ,,afacerea Gondreville” (cf. O afacere tenebroasă) avusese loc, iar viața politică din mica localitate cunoscuse puține modificări emblematice, în ciuda Restaurației și a Monarhiei din Iulie. Contele de Gondreville, infamul Malin, nu-și pierduse influența copleșitoare în regiune, cu toate că, după 1815, contesa de Cinq-Cygne reușișe să adune nobilimea în jurul ei sub forma unui partid politic sui generis. Totuși, mica-burghezie, în ebuliție politică incipientă, începe să pună presiune pe afacerile publice și tocmai de aceea prima scenă are loc în casa doamnei Marion, văduva bătrână și tenace a unui funcționar de rang înalt. În odaia principală a doamnei Marion urma să se întâlnească protipendada mic-burgheză a localității modeste pentru aranjarea unei cariere politice în viitoarele alegeri de deputați în parlament. Tabăra intriganților parlamentari indeciși consta din Antonin Goulard, subprefect, Frederic Marest, procuror regal, înlocuitorul lui, Olivier Vinet și domnul Martener, judecător de instrucție și alte câteva notabilități respectabile. Fratele doamnei Marion era colonelul Giguet, fiul acestuia, Simon Giguet, figurând în rolul virtualului deputat de Arcis. Vârstnicul colonel se distinsese prin curaj și onoarea în anii Imperiului, calități care nu mai foloseau prea mult în deceniile de pace și comerț universal ce aveau să urmeze. Un fost cumnat al doamnei Marion îl ajutase pe Malin să intre in posesia moșiei Gondreville. În prezent, doamna Marion, care revenise în Arcis încă din anul 1814, avea o rentă de cincisprezece mii de franci pe an. Împreună cu colonelul Giguet, notarul Grévin, ginerele acestuia, Beauvisage și Varlet junior, medicul principal din Arcis, doamna Marion susținea facțiunea liberală, republicană, ,,progresistă” din localitate. Încă din primele schimburi de replici eliptice suntem puși în temă cu privire la necesitate unui mariaj de succes între Simon Giguet și fiica neamului Beauvisage, Cécile, pe cât de frumoasă și sfidătoare cu pețitorii ei de până atunci, pe atât de bogată. Cécile refuzase câteva partide locale ,,bune”. Viața politică din Arcis se situase între 1816 și 1836 sub singulara dominație a contelui de Gondreville, ticălosul de Malin guvernînd ca regele neîncoronat, dar real din regiune. Ginerele sau, Charles Keller, fusese ales deputat în toată această perioadă. Fiul de treizeci de ani al acestuia, François Keller, din familia de bancheri omonimi, recent ridicat la rangul de conte și pair al Franței, urma să continue dinastia politică de partea partidului democraților, ceea ce nemulțumea familiile mic-burgheze, care până atunci se dovediseră devotate combinațiilor administrative ale lui Malin. Votul era încă cel cenzitar, iar în spatele oricărui drept de a alege liber se afla o oarecare avere. De altfel, reiese destul de clar din întreaga arhitectură economico-politică a orășelului că fiecare încrengătură familială de mic-burghezi avuți se ridicase cu sprijinul și consimțământul contelui de Gondreville. Dacă notarul Grevin încă partizana cu vechiul sau aliat de afaceri, acum patron venerabil, primarul Philéas Beauvisage, tatăl Cécilei, dădea semne de îndoială față de relațiile de putere existente, sugerând pe ascuns o pactizare cu Simon Giguet și anturajul său social. Balzac nu judecă această schimbare de atitudine ca o alta probă a oportunismului mic-burghez. Vina generală o poartă pasiunea pentru egalitate a republicanilor, care, după ce dărâmaseră regalitatea și apoi o contrafăcuseră după 1830, visau dominația totală legală a partidei lor politice și a clasei pe care o reprezentau cu abnegație. Onorabilitatea căpătată prin stăruință mercantilă neobosită își cerea legitimitatea politică pentru a intra în normalitatea istoriei cotidiene.

Tânărul Giguet, cu o rentă de zece mii de franci pe an, era avocat de meserie și un republican agresiv, demagogic și gălăgios, incult și plictisitor în cuvântările sale publice, un produs mediocru al lumii ariviste din care se trăgea. Disprețul lui Balzac este același dintotdeauna când vine vorba de opinile sale politice legitimiste. Dacă în anii Imperiului populația taxa lipsa de calitate prin acuza de lașitate, blândețea noului regim acuza lipsa de onestitate ca tară capitală. Simon Giguet poseda defectele unui trișor și farsor politic. Achille Pigoult, la fel de tânărul notar din Arcis, loial, pentru moment, contelui Malin, nu se deosebea prea mult de acest anturaj uman de joasă speță. Poupart, hangiul cel mai prosper din Arcis, sau Fromaget, farmacistului locului, deși erau apropiați ai casei de Cing-Cygne, credeau că votul lor în favoarea lui Simon Giguet va nărui continuitatea politică a contelui de Gondreville. Până și primarul, Philéas Beauvisage, cel mai bogat ins din Arcis, nu făcea notă discordantă: ignorant și fără însușiri notabile, acesta era dirijat din culise de istețimea aplicată a nevestei sale, Séverine Grévin, cea mai inteligentă membră a clasei ei sociale. Toți acești oameni ai claselor de mijloc, alături de alți republicani mai de rând, se adunaseră să dezbată în salonul doamnei Marion. Șaizeci de parveniți înverșunați își confruntau interesele într-un spațiu care nu îngăduia decât o comedie cu degradeuri caricaturale. Primarul declamează cu emfază inepții sau locuri comune, în aplauzele entuziaste ale galeriei. Simon Giguet excelează prin găunoșenie, cauza sa fiind cea a progresului și a comerțului, a celor care sunt activi și harnici, muncind de partea viitorului. Familia Keller fusese înnobilată și aparținea, prin urmare, fie trecutului, fie status quo-ului existent. Mentalitatea practică a notarului Pigoult pune degetul pe rană atunci când acesta îl chestionează cu privire la avantajele materiale pe care cei adunați în acest parlament ad hoc le-ar fi dobândit din momentul în care ar fi rupt contractul nescris pe care îl aveau cu contele de Gondreviile, frații Keller sau mareșalul de Carigliano. Zeul la care se închinau clasele medii de atunci era exclusiv banul, iar Simon Giguet nu strălucea prin opulență sau dărnicie. Ipocrizia principiilor iese la iveală cu această ocazie, demnitatea de deputat nefiind decat trazacționabilă în Champagne. Concluzia întrunirii apare ca tragică: în confruntarea dintre ideile anului 1789 și puterea finanțelor de orice natură, primele au sens numai în măsura în care ultimele sunt satisfăcute cu promptitudine. Speranțele junelui republican Giguet par fără rost. Seara nu este în întregime irosită în dialoguri astuțioase pentru că vestea morții candidatului oficial François Keller în urma bătăliei coloniale de la Abdel-Kader declanșează o stare de spaimă și curiozitate în susținătorii nehotărâți ai lui Simon Giguet. Antonin Goulard, Olivier Vinet și Frederic Marest, oamenii justiției din Arcis, dintre care Goulard și Marest primiseră deja refuzul din partea domnișoarei de Beauvisage, nutreau o antipatie personală față de Simon Giguet, nu neapărat și una împotriva ideilor sale zgomotoase. Vinet îl considera, de aceea, un idiot guraliv. Magistrații se doreau și ei deputați la Paris. În cele din urmă, doar câțiva dintre mic-burghezii adunați în conclav susțin candidatura lui Simon Giguet, dar, prin simpla acuzare publică a mașinațiunile și a lungii stăpâniri politice a contelui de Gondreville, răul era deja împlinit: cu sau fără Simon Giguet, mica-burghezie lasă de bănuit că se poate smulge din lanțurile unui pseudoaristocrat în numele unui republicanism burghez tout court. 

Ascensiunea primarului Philéas Beauvisage în lumea comerțului cu articole de vestimentație feminină este răsunătoare și exemplară pentru începutul de secol al XIX-lea în Franța. Comparat cu Napoleon sau Atilla în materie de negoț, blândul fanfaron Philéas Beauvisage își începuse afacerea cu puținul capital moștenit de la mama sa și ajunsese la peste patruzeci de ani să doarmă în medie, la insistențele snoabe și prefăcute ale soției, câte o jumătate de zi. Profitând de cererea uriașă de produse vestimentare ieftine din bumbac, care nu se mai găseaua decât pe sub mână din pricina blocadei continentale, un individ ca Beauvisage are un succes răsunător în ultimii ani ai Imperiului, stabilind prețuri medii și sporind cantitățile de marfă cu fiecare altă vânzare. Posedând o avere inițială de trei sute de mii de franci, viitorul primar trăia din renta sa anuală de cincisprezece mii de franci. Nevasta contribuise cu o dotă în valoare de șaizeci de mii de franci. Séverine Grévin, care prin naștere ținea de o familie de țărani înstăriți legați de familia de Simeuse, era nu numai inteligentă, ci și mai destoinică decât soțul ei. Comerciantul ,,genial” ascundea, în realitate, o inteligență măruntă dublată de o voință slabă. Circulau zvonuri conform cărora preafrumoasa Cécile Beauvisage nu era de fapt fiica naturală a primarului, ci rezultatul unei aventuri galante a doamnei Beauvisage cu un subprefect temporar de origine nobilă, vicontele de Chargeboeuf. De aici rezultă că disprețul afișat de Cécile, în vârstă de nouăsprezece ani, pentru pretendenții ei pornea de la ambiția secretă a mamei ei de a o căsători tot în rândul aristocrației vechi, o căsătorie ,,din dragoste”, aparent liber consimțită. Averea din anul 1839 a urmașei neamului Beauvisage se ridica la jumătate de milion de franci, renta anuala atingând cuantumul de treizeci de mii de franci. Bunicul matern i-ar fi pus la dispoziție o sumă de două sute de mii de franci ca dar de nuntă. O casa fastuoasă, cumpărată de la familia Beausant, aparținea ei la Paris. Séverine Beauvisage, născută Grévin, își manipula și persuada necontenit soțul în orice acțiune sau apariție publică. Charles Keller ar fi trebuit să îi fie soț Cécilei, dacă soartă ar fi fost mai îngăduitoare. Simon Giguet nu putea fi o opțiune de mariaj decât in extremis.

Pentru a nărui acest castel de cărți de joc burghez și mic-burghez, Balzac recurge la un procedeu cu rol catartic, prin introducerea picată parcă din cer a unui alt personaj, deux ex machina în angrenajul narațiunii. Alegerea sa este una convențională, aristocrația pariziană urmând să desfacă ițele intrigilor mărunte și meschine ale unui colt oarecare de provincie franceză. Un străin cu aura de bogat aventurier englez poposește neanunțat și neinvitat în regiune. Acesta era un tip uman deosebit, în ciuda faptului că se apropia de cincizeci de ani. Hangiul Mulet îl spiona și îl admira pentru caleașca tilbury pe care o conducea. Sluga necunoscutului era un majordom impertinent și lăudăros cu banii săi, supranumit Paradise, de-abia adolescent ca vârstă. Saloanele din Arcis vuiau de bârfe și presupuneri fanteziste. Străinul era primit cu îngăduință atât în casa contelui de Gondreville, cât și în cea a contesei de Cinq-Cygne. Se spunea că era un acționar majoritar în afacerea căilor ferate, idealul omului de afaceri realizat de pe atunci. Steaua demagogului Simon Giguet dădea semne că apune când doamna Beauvisage nu cade de acord cu doamna Marion în privința virtualei alianțe matrimoniale. Nobilul își dezvăluie identitatea în fața subprefectului Antonin Goulard atunci când acesta primește o misivă secretă de la prefectul din Aube în care superiorul îl recomandă pe străin ca pe un personaj de vază în alegerile electorale ce urmau să aibă loc curând. Oficial, contele Maxime inspecta zona pentru identificarea unui izvoare de apă minerală. Ce urmărea acest personaj iscusit și rafinat în Champagne?

Maxime de Trailles, prieten apropiat al ,,tigrului” Henry de Marsay, șeful cabinetului de miniștrii, dandy reputat, de curând trecut la cele veșnice, își căuta un rost în viață la vârsta maturității depline. Contele Maxime este un desfrânat notoriu (cf. Gobseck sau Moș Goriot), un scelerat risipitor fără pereche, dar un om de încredere în solda răposatului Henry de Marsay și a protipendadei din casa marchizei d’Espard. Contele Rastignac, ajuns ministru de interne între timp, pair al Franței, îi dă o ultimă șansă contelui Maxime: acesta își putea face un rost dacă ajungea deputat de Arcis. Aristocrația ar fi avut ca misiune dominarea din culise a Camerei Deputaților, care, după Revoluția din iulie 1830, amenința familia regală și privilegiile marilor case nobiliare, iar contele Maxime, bonapartist, monarhist, burlac ajuns la fundul sacului ar fi fost omul potrivit la locul potrivit. Dârz și încăpățânat, Maxime de Trailles avea faima unui nemernic sentimental cu vocație, dar și capacitatea unui agent de influență a păturii nobiliare în mâzga insalubră a ,,democrației” incipiente. Contele Maxime primește douăzeci și cinci de mii de franci din partea ministrului Rastignac ca bani de drum și alte cheltuieli. Scopul său era unul dublu: locul de deputat și mâna unei domnișoare bogate din Arcis. Departamentul avea, prin urmare, trei candidați distincți social: Simon Giguet, copilul micii-burghezii, primarul Beauvisage, expresia marii burghezii locale și, nu în ultimul rând, pe contele Maxime de Trailles, care putea obține voturi atât de la familia de Cing-Cygne, cât și de la grupurile apropiate contelui de Gondreville. Din nefericire, Balzac nu a mai apucat să termine de unul singur romanul, fragmentele rămase constituind materia unei alte cărți, pe care o scrie totuși legatarul său, Charles Rabou.

Rabou reușește să lege o intrigă complicată cu o trecere în revistă a altora personaje din Comedia umană într-un mod ingenios, dar silit și artificial. Secțiunea a doua este un roman epistolar în toată regula: contele de L’Estorade îi scrie domnului de Marin-Gaston, un văduv decepționat și depresiv, care urma să-i ridice un mausoleu soției sale, Louise de Chalieu (cf. Memoriile a două tinere căsătorite), în parcul din Ville d’Avray. Din misivă reiese că sculptorul care urma să o eternizeze pe fosta iubită este domnul Dorlange, un tânăr de mare talent și strălucite perspective. O alta scrisoare provine de sub pana contesei de L’Estorade către doamna Octave de Camp, din care rezultă, fără drept de apel, că aceasta, nefericită în dragoste, mamă a trei copii și soția unui bărbat gelos, stupid și trecut de timpuriu, este urmărită de un tânăr de treizeci și ceva de ani, care pare a fi cumplit de îndrăgostit de ea. Dintr-o a treia scrisoare dintre contele de L’Estorade și domnul de Marin-Gaston aflăm că sculptorul Charles Dorlange se duelează cu domnul Rethore, pentru simplul motiv că acesta din urma îl bârfește în mod scandalos pe domnul de Marin-Gaston. Între sculptor și văduv exista deci o prietenie veche și sacră. Dorlange este doar rănit ușor, dar primește laurii unui erou devotat prietenei și onoarei în cercurile aristocratice. Din conversațiile acide ale unor Joseph Bridau, flegmaticul ratat Bixiou și Emile Blondet, relatate de conte, descoperim trecutul artistului Dorlange, un spirit ales, înaripat, devotat absolut artei și respingând tumultul hâd al vieții moderne, dar care, în același timp, visează la o carieră politică din partea celei mai radicale tabere republicane. Un artist iacobin, fervent catolic, este descris indirect, dar sec și rece. Personajul este unul funciarmente neverosimil. Din altă scrisoare a contesei de L’Estorade către aceeași confidentă se poate trage concluzia că doamnă este îndrăgostită de acel necunoscut insistent. În următoarea misivă contesa redă, printr-o anamneză balzaciana, viața sculptorului Dorlange, care trăise în sărăcie și fusese stipendiat de către un bătrân straniu până când talentul și caracterul îl ridicaseră din anonimat. Între el și Marie-Gaston se legase o prietenie din anii primei tinereți. Marie-Gaston este salvat de câteva ori de către prietenul său de la închisoarea datornicilor. O mulțime de calități și nestemate morale zac în sufletul artistului. Necunoscutul care o bântuia pe contesă, trezindu-i simțurile amorțite, este, firește, același Dorlange, care era îndrăgostit de frumusețea sculpturală a doamnei de L’Estorade, cea care aducea cu statuia Sfintei Ursula, o operă realizată de infatigabilul Dorlange în trecutului apropiat. Sculptorul se împrietenește cu familia L’Estorade. Contesa este fermecată în secret de admiratorul ei, iar contele îi detestă ideile politice plebee si alura de cuceritor. În prima scrisoare a artistului Dorlange către Marie-Gaston trecutul său capătă contururi suplimentare: bătrânul pitic care îl susținuse financiar prin școli de artă era un anume Jacques Bricheteau, un emisar al tatălui său, nobil ambasador, plecat ani lungi la Stockholm, care își păstra secretă obârșia. Acesta îi trimite o scrisoare prin care îi trasează viitoarea carieră politică: sculptorul primește două sute cincizeci de mii de franci de la banca Mongenod (mai puțin lacomă decât cea a fraților Keller, a baronului Nucingen sau a monstrului du Tillet), bani pe care îi va investi într-o proprietate și-n acțiunile unui ziar antimonarhic, național. Apoi, tânărul artist se va prezenta într-o localitate oarecare, cum ar fi orășelul Arcis, unde va candida de partea partidului republican, obținând cu brio voturile burgheziei de toate culorile. Abia acum înțelegem cum scriitorul Charles Rabou leagă proza sa de romanul neterminat Deputatul din Arcis. Dorlange este al patrulea candidat și deputat potential. Din alte epistole de-ale sculptorului aflăm în ce fel se îndrăgostise de doamna de L’Estorade, pe care o asemăna cu iubita sa Marianina, cunoscută din stagiul lui artistic în Italia, unde fusese îndrumat de artistul Desroziers. Biografia lui Dorlange este un autentic carusel balzacian. Sculptura dedicată Sfintei Ursula ascundea pe Galateea acestui nou Pygmalion, doar că Marianina și doamna contesă de L’estorade avuseseră și ele o contribuție de oarecare însemnătate la operă. Marianina de Lanty nu îi împărtășise sentimentele, ci dimpotrivă, se folosise de numele bietului sculptor într-o afacere amoroasă străină de cunoașterea sa. Obsesia erotică se transferase la contesa de L’Estorade, care urmărea acum cu emoție tentativa politică riscantă a preferatului ei admirator. Contele de L’Estorade, de două ori gelos pe prietenul soției sale, îi sugerează sculptorului, politician veleitar, că reputația sa publică poate fi pătată dacă viața sa particulară nu este în regulă. Candidatura se poate dovedi astfel un eșec. Dușmanii din umbră ai artistului – figură exemplară în atâtea romane balzaciene – îi păteaza reputația printr-o calomnie de natură imund-erotică, nu înainte ca Dorlange să descopere că este fiul natural al lui François-Henri-Pantaleon Dumirail, marchiz de Sallenauve. Prin urmare, calitățile sufletești alese și originea înaltă se dezvăluie la timp pentru a împrospăta personalitatea construită din petice balzaciene a artistului-aristocrat-republican-deputat de provincie. Tânărul de Sallenauve se putea baza deci pe sprijinul clerului, prin stareța Marie-des-Anges, și a aristocrației din Arcis în vederea câștigării alegerilor. Un anume republican bogat, Laurent Goussard, îi promite voturile sale în Arcis doar pentru că fiul marchizului de Sallenauve semăna la înfățișare cu iacobinul Danton, originar din Champagne. Recomandările se obțin greu și pe căi lăturalnice, dar în cele din urmă fostul Dorlange, actual marchiz, triumfă atât în inima femeii din Paris, contesa de L’Estorade, cât și în cea a micii-burghezii periferice din ținut. Îmbinând salutar pasiunea egalitară a maselor revoltate cu ținuta nobilă a tradiției nobiliare, artistul de Sallenauve își răpune adversarii politici în disputele publice din Arcis.

În cea de-a treia și cea din urmă secțiune a romanului, Charles Rabou surprinde combinațiile nedemne ale taberei aristocratice care trage sfori pentru nerecunoașterea câștigarii scaunului de deputat de către sculptorul revoluționar, ivit parcă de nicăieri, din infernul societății. Maxime de Trailles se dovedește un maestru al bârfei și calomniei abjecte. Nimic nobil în acreala acestui nobil resentimentar și falit, un munte al putrefacției aristocratice. Contele de Rastiganc, iritat de un dialog aprins purtat cu cioplitorul în piatră și republicanul înfocat de Sallenauve, și colonelul Franchessini, membru al Parlamentului, participă la manevrele rapace de pătare a reputației tânărului marchiz de Sallenauve. Poliția secretă este instrumentul malefic și damnat prin care conspiratorii promonarhici își țes pânza de păianjen. Domnul de Saint-Esteve este cel căruia i se încredințează sarcina maculării și alegerii unui agent de încredere. Trama ia o turnură artificială și neserioasă din punct de vedere estetic începând cu această cotitură a romanului. Contele de L’Estorade își dorește umilirea rivalului său mai tânăr. Polițistul pe umerii căruia cade dezonoranta misiune este urmașul lui Bibi-Lupin, colosul de cinism și inteligență Jacques Collin sau Vautrin, cap luminat al poliției secrete din 1830, seducătorul din tinerețe al lui Rastignac. Din păcate, Jacques Collin este copia infidelă și inferioară a ceea ce Balzac plămădise odinioară. Marin-Gaston intenționează să se sinucidă, lovit fiind de o cruntă depresie. Acesta pleacă la Londra, unde tânărul de Sallenauve, prieten devotat, îl urmează. Aceasta este oportunitatea de a lovi în proaspătul deputat ales, cel mai probabil absent de la deschiderea noii sesiuni parlamentare. Denigrarea originii nobile a sculptorului urma să se înfăptuiască printr-o mărturie falsă a unei țărănci analfabete din Romilly. Apoi, printr-o interpretare forțată și iscusită a legii, la care participa cu un sfat avocatul Desroches, impecabil în Colonelul Chabert, sculptorul și-ar fi pierdut poziția de deputat dacă nu s-ar fi prezentat la inaugurarea noii adunări parlamentare. În al treilea rând, o fostă slujnică a domnului de Sallenauve, o femeie tânără cu voce de soprană, salvată de sculptor în Italia din ghearele unui soț cu apucături de pezevenghi, Signora Luigia, urma să-și facă debutul la Londra, unde de Sallenauve se afla. Astfel, acesta avea să fie acuzat că și-a părăsit sarcinile politice și partidul pentru o aventură de iubire din prima tinerețe. Este greu de imaginat o intrigă mai forțată, mai puțin realistă, sufocată de decorațiuni baroce sub aspectul referințelor la alte personaje din Comedia umană și cu ruperi ratate de ritm, pe care Vautrin, redus în grandoare, o coordonează din penumbră. Revenit în grabă în capitala Franței, deputatul de Sallenauve, dupa ce este apărat de legitimistul Daniel d’Arthez, alter ego-ul lui Balzac însuși în Iluzii pierdute, urcă la tribună în ședința din 28 mai, de unde, în văzul familiei de L’Estorade și a celor două camere adunate în plen, își pledează strălucit cauza, demolând acuzațiile scandaloase care i se aduseseră ca fiind produsul unor minți vicioase și vulgare, a unei prese plătite de interese obscure și a unei poliții secrete la cheremul intereselor particulare și nu a celor de stat. Aceasta este încheierea fericită unui roman neterminat de adevăratul său autor.

Publicat în Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXVIII


(Séraphîta, Editura Aion, Oradea, 2006, traducere Daniela Vereș)

(1835 – Studii filosofice)

Planșă de arhitectură excepțională a francmasonului Balzac, Séraphîta se situează între basm, povestire fantastică și declamație filosofică cu nuanțe metafizice. Cea mai puțin realistă dintre compozițiile balzaciene, Séraphîta poate fi, totuși, încadrată, prin contrast, în catedrala Comediei umana ca piatra sa unghiulară, fragmentul răzleț care solidifică întregul. În anul considerat de trecere, cel care în care se naște și Balzac, mai exact în iarna dintre 1799 și 1800, pe țărmurile întrețesute de fiorduri ale Norvegiei, printre egrete și gnais, două ființe zboară peste mările înghețate. Golful din Stromfiord este aproape. Muntele Falberg se înalță pleșuv alături, iar valea Jarvis sapă larg printre munții cu același nume. Peisajul este unul smuls din pânzele romantice ale lui Casper David Friedrich, natura excesivă, rebelă, aspră și rece amintind de profunzimea primelor zile ale genezei. Peisajul deține cota ridicată a primodialității, a amorficului cosmogonic. Minna Becker, fiica pastorului Becker, un bătrân patriarhal ca mai toți locuitorii liniștiți din satele de pescari norvegieni, călătorește în zbor cu cel pe care îl iubește, Séraphîtus, creatură ambigenă mai degrabă decât androgină, după cum poate părea la prima vedere. ,,Corpul său, subțire și zvelt precum acela al unei femei, dovedea una dintre firile acelea aparent slabe, dar a căror putere egalează de fiecare dată dorința și care sunt puternice la trup.” (p. 25) Trupul îi strălucea fosforescent din când în când, semn al unei anumite elecțiuni și predestinări. Din dialogul vaporos purtat cu Minna, care-l dorea ca bărbat, reținem spiritualitatea bizară, neortodoxă a lui Séraphîtus, din a cărui vorbire reiese disprețul radical pentru carne, pasiuni și finitudinea existenței umane, o roată ca oricare alta în univers. Minnei-i este destinat un pământean, un anume Wilfrid, tânăr chipeș de treizeci și șase de ani, războinic din fire, stăpân al cetății prin vocație, cavaler neîntrecut. Capitolul se încheie atunci când Minna este adusă acasă de Séraphîtus, care la rândul lui se retrage la castelul său, unde David, un slujitor devotat trecut de optzeci de ani, îl așteaptă matern. Suntem în compozițiile intense, veterotestamentare ale unui Delacroix septentrional, o făptură din ținutul ghețurilor. Fabulosul exclude verosimilul, dar povestirea are suficiente nervuri epice pentru a se menține în viață. După ce străbat fiordul împreună și urcă pe Falberg, Séraphîta primește vizita lui Wilfrid, care este egal de îndrăgostit de ea precum Minna de Séraphîtus. E limpede că muritorii Minna și Wilfrid proiectează în această creatură neutră ca gen, dar care poate deservi toate genurile, propriile lor dorințe și visuri sexuale de neîmplinit. Firește că în deznodământul narațiunii fantastice, Minna și Wilfrid se vor regăsi ca o altă pereche primordială, dar Séraphîtus-Séraphîta concentrează și sublimează acel alt eu al lor la câre râvnesc libidinal. Séraphîtus-Séraphîta se află într-o stază care prevestește o transcendere ontologică. ,,Conflictul acestor două forțe, Trupul și Spiritul, dintre care unul ia parte la acțiunea nevăzută a trăsnetului, iar celălalt împarte cu natura sensibilă această rezistență slabă care sfidează pe moment distrugerea; aceasta luptă, sau mai bine zis această îngemănare oribilă dă naștere unor suferințe nemaiauzite. Trupul a cerut din nou flacăra ce-l mistuie, iar flacăra și-a înhățat din nou prada. Dar această contopire nu se produce fără frământările, fără exploziile și fără chinurile ale căror mărturii vizibile ni le oferă Chimia, atunci când separă două principii vrăjmașe pe care s-a amuzat unindu-le.” (p. 46) Cine era Séraphîtus-Séraphîta? Fiica baronului Séraphîtz, mort de ceva vreme, orfană de șaptesprezece ani, de care se ocupă cu devotament benedictin David. Séraphîta este un personaj atât de straniu încât pastroul Becker citea cărți mistice, precum Tratatul incantațiilor al medicului vrăjitor și demonolog Jean Wier, pentru a încerca o descifrare a misterului. Becker, deși creștin, se încrede în puterea forțelor oculte din sfera aparițiilor nonmateriale. ,,Se găsesc în natura neexplorată a Lumii Spirituale anumite ființe înzestrate cu aceste capacități nemaiauzite, comparabile cu teribila putere pe care o posedă gazele în lumea fizică și care se combină cu alte ființe, le pătrund precum o cauză activă, produc în ele farmece în fața cărora acești bieți iloți sunt lipsiți de apărare: îi farmecă, îi domină, îi reduc la o îngrozitoare servitute și apasă asupra lor mărețiile și sceptrul unei naturi superioare, acționând când aidoma unui pește-torpilă care-l electrizează și amorțește pe pescar; când aidoma unei doze de fosfor care exaltează viața sau o accelerează; când aidoma opiumului care adoarme natura corporală, eliberează spiritul, îl lasă să plutească deasupra lumii, i-o arată printr-o prismă și extrage din ea hrana care-i place cel mai mult; în sfârșit, când aidoma catalepsiei care anulează toate capacitățile în avantajul unei singure viziuni.” (p. 52) Pentru a pătrunde natura flotantă a fiicei baronului Séraphîtz, viața misticului și magicianului Emmanuel de Swedenborg, vărul tatălui Séraphîtei, se impune într-un alt capitol al poveștii. Magul suedez fusese până la vârsta de cincizeci și trei de ani un savant reputat în materia științelor naturale, până cand acesta are revelația divinității. Un înger coboară și îl încredințează cu o misiune sacră pe vizionar. Swedenborg călătorește prin pământurile astrale, capătă proprietatea de a vedea viitorul și de a anticipa, precum Lodovico Ruggieri din Catherine de Médicis, ziua și ora morții sale sau a altora. În plus, Swedenborg, spion prin lumi siderale și trimis al lui Dumnezeu printre oameni, afirmă posibilitatea ca orice ființă omenească să se poată înălța, prin iubire și credință, la un stadiu superior celui uman, prima treaptă constând în transformarea într-un ,,angel radios”. Iubirea de sine, iubirea lumii și iubirea cerului sunt treptele prin care ființa interioară iese la suprafață, speranța, mila, credința și rugăciunea figurând între instrumentele acestei divine și supranaturale transfigurări. Spiritul Angelic calcă pe simțurile brute și transcende animalitatea din om. Chintesența swedenborgismul, căruia Immanuel Kant i-a dedicat un volum de critici și aprecieri, este adunată în opera de față, dar trebuie amintit că inspiratul Swedenborg a dat naștere și unui cult în America de Nord și nu numai acolo, baronul Séraphîtz, printre alții, practicând învățăturile adunate în mii de pagini de geniul suedez. După moartea baronului și a soției sale, care a fost mai mult o izbăvire decât o pedeapsă, Séraphîta, născută angelică, rămâne între oameni ca un vestitor și o pildă de urmat. ,,Avem un dinte de aur la Jarvis, asta e tot. Astfel, pescarul Dunker spune că a văzut-o ba cufundându-se în Fiordul din care ieșea la suprafață sub forma unei rațe, ba pășind pe valuri în timpul unei furtuni. Fergus, care mână turmele pe soeler, spune că a văzut, pe vreme ploioasă, cerul mereu senin deasupra castelului suedez și mereu albastru deasupra capului Séraphîtei, atunci când aceasta iese. Mai multe femei aud sunetele unei orgi imense atunci când vine Séraphîta la templu și le întreabă serioase pe vecinele lor dacă nu le aud și ele.” (p. 88) Când Wilfrid, brusc pasionat de lectura din Swedenborg, și Minna discută cu preotul Becker, David se repede în încăpere vestindu-le că ființe demonice, ca, de pildă Adoniți, Vertumnuși și Sirene, o ispitesc pe Séraphîta. Surprinsă în cea mai adâncă rugăciune, Séraphîta își mărturisește crezul și forța. Înzestrată cu darul specialității, altfel spus, o privire interioară care pătrunde totul, Séraphîta vede chemarea din sufletului oricărui muritor. Wilfrid si Minna sunt vrăjiți de frumusețea, înțeleasă diferit, a Séraphîtei. Acesteia i se arătase sferele cerești și relațiile gradate, trecerile subtile între Natură și Supranatural. Raportul ambiguu dintre materie și spirit e explorat in extenso în cuvântarea Séraphîtei. Logica separă în chip uman ceea ce, în sine, este unit și de nedespărțit. Fie natura îl cuprinde pe Dumnezeu, a cărui slavă este dincolo de legile naturii, așa cum îl înțeleg oamenii, fie Dumnezeu nu există. Dacă Dumnezeu este totuna cu natura, atunci perfecțiunea sa omniscientă și omnipotentă nu mai are nici un sens, natura abundând în dezordini, incosecvență și arbitrar. Staticul și devenirea nu se pot afla simultan în facerea de fiece clipă a naturii și în El. Natura ar avea întâietate în fața unui Dumnezeu diminuat până la insignifianță. ,,Fie că Materia este co-eternă prin voința divină neapărat asemănătoare cu ea însăși în orice moment, fie că Materia este co-eternă prin ea însăși, puterea lui Dumnezeu trebuind să fie absolută, piere odată cu Liberul său Arbitru; ar găsi mereu în el o rațiune determinantă care l-ar fi dominat.” (p. 116) Antinomia devine cristalină: fie Dumnezeu este suma atributelor sale și ceva în plus, care îi alcătuiește desăvârșirea, dar atunci prezența naturii îi anulează existența, fie Dumnezeu este tot una cu natura, într-un panteism care face posibilitatea aceluiași Dumnezeu superfluă. De aceea, iubirea este temelia credinței, nu rațiunea care ridică totul la absurd. De unitatea universului, adunată în Dumnezeu, depinde numărul, zeitatea rațiunii (calculul și fracția ca Mani și Lari ai studiului naturii) prin care omul explică totul în științele naturale. ,,Mișcarea și Numărul sunt zămislite de Cuvânt” (p. 128) Finitul este afirmat prin Număr, dar natura este în esență infinită. ,,Omul care concepe Infinitul prin inteligența sa n-ar putea să-l manipuleze în totalitatea sa; altfel, ar fi Dumnezeu. Numerația voastră, aplicată lucrurilor finite și nu Infinitului, este adevărată în raport cu detaliile pe care le percepeți, însă falsă în raport cu ansamblul pe care nu-l percepeți. Dacă natura se aseamănă cu ea însăși privind forțele organizatoare sau principiile care sunt infinite, ea nu se aseamănă niciodată cu ea însăși în ceea ce privește efectele sale finite; astfel, nu veți găsi nicăieri în natură două obiecte identice: în Ordinea Naturală, doi și cu doi nu pot face niciodată patru, căci ar trebui să se adune unități absolut identice, și știți că este imposibil să găsești două frunze asemănătoare pe același copac, sau doi copaci asemănători în aceeași specie.” (p. 129) Orice lege naturală, fie că se referă la compoziții geologice sau la astronomie, este corectă doar în subdomeniul său, dar ansamblul fragmentării naturii din științele naturale ascultă de alte legi, oculte, clădite pe afinități spirituale, care leagă lucrurilor între ele cu o pecete hieratică. ,,Vizionarul și Credinciosul găsesc în ei ochi mai pătrunzători decât ochii folosiți pentru lucrurile de pe pământ și zăresc o Auroră. Auziți adevărul acesta? Științele voastre cele mai exacte, meditațiile voastre cele mai cutezătoare, cunoștințele voastre fundamentale sunt Nori. Deasupra lor se afla sanctuarul din care țâșnește adevărata lumină.” (p. 139) Misticismul triumfător o îndeamnă pe Séraphîta să își suspende învățăturile de inspirație hermetică. Tot ce-i mai rămâne de îndeplinit acestei ființe serafice este ultima transgresare a limitelor carnale, urcușul pe scara misterelor lui Iacob: metamorfoza sublimă într-un înger, ceea ce se și întâmplă, nu înainte ca Minna și Wilfrid să accepte că iubirea fiecăruia pentru el-ea este imposibilă, Séraphîta cunoscând și încercând tot ce este pe măsura speciei umană, atât voluptatea de a domni peste semenii sai (dorința lui Wilfrid), cât și voluptățile dragostei împlinite (Minna). Transcenderea materialității implică moartea în trup și renașterea în duh. Calea este iubirea pentru Dumnezeu prin rugăciune. ,,Există ființe privilegiate, Profeții, Vizionarii, Vestitorii, Martirii, toti cei care au suferit pentru Cuvânt sau care l-au proclamat; aceste suflete depășesc dintr-un salt sferele omenești și se ridică brusc la Rugăciune. La fel și cei care sunt mistuiți de focul Credinței.” (pp. 165-166) Séraphîta moare în mijlocul unei poeme către Dumnezeu, spiritul bătea la poarta sfântă, fostul om devenind înger. Minna și Wilfrid sunt legați prin această minune desfășurată sub ochii lor spirituali. ,,Lacrimile Serafimului se ridicară în jurul lor sub formă de vapori care le ascunseră lumile inferioare, îi învăluiră, îi purtară, le transmiseră uitarea semnificațiilor pământești și le dădură puterea de a înțelege sensul lucrurilor divine.” (p. 176) Unitatea dintre microcosmos, fiecare individ în parte, și marcocosmos, marele univers, formează întregul. Suntem pe treptele Empireului dantesc în această ultimă viziune în care serafimul ia loc printre ierarhiile cerești, unde beatitudinea domnea neîntreruptă de nimeni și nimic. Wilfird și Minna se întorc pe pământ, rostogolindu-se în abisuri, coborând gnostic dintr-o treaptă mai ușoară în alta mai grea a Ființei, în sfera cea mai de jos, a impurității, a morții și a zavistiei sociale. Cei doi sunt legați prin acea dragoste care le îngăduia ca, prin taina rugăciunii necontenite, să încerce să depășească spațiile și să ajungă, iarăși, la Dumnezeu. Cadavrul Séraphîtei, lestul serafimului etern, fu îngropat în taină de bătrânul David. Experiența extazului suprem s-a încheiat, iar un nou veac o ia de la început.

Publicat în Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXVII


(O afacere tenebroasă, Editura Polirom, 2001, Traducere: T. Răducă – T. Orescu. Ediție îngrijită, prefață și note: Laurențiu Zoicaș)

O afacere tenebroasă (1841 – Scene din viața politică) 

Pornind de la o întâmplare reală din toamna anului 1800, când senatorul francez Dominique Clément de Ris este răpit și eliberat în mod misterios în decursul a doar două săptămâni, Balzac compune un roman care are trepidația și spiritul alert potrivite unui roman polițist, dar și anvergura unei alte meditații lucide asupra unuia dintre chipurile pe care societatea le ia în decursul segmentărilor sale organice. O afacere tenebroasă reunește părți din ansamblul Comediei umane, masiva clădire în care orice piesă este centrală sau cel puțin permite reconstituirea, metaforic vorbind, a genomului uman pornind de la doar câteva gene, o operațiune demnă de un Cuvier postmodern. Tema capitală din O afacere tenebroasă este misiunea generică a poliției politice, adică a celei secrete, în timpurile moderne și gradul de arbitrar și predestinare pe care aceasta îl suportă. Romanul are loc, grosso modo, între 1803 și 1806, dar reverberațiile târzii sale ajung până în epoca de după Revoluția din iulie 1830. Corentin este cel prin ochii căruia putem înțelege intriga politică din provincie. Pe agentul Corentin l-am întâlnit întâia oară în Șuanii, când, din gelozie și fățărnicie, reușește fapta sinistră de a-o obliga pe domnișoara de Verneuil să-l trădeze pe capul șuanilor, Alphonse de Montauran, oarecum provocându-le amândurora îndrăgostiți moartea. Urmaș talentat al șefului poliției, Joseph Fouché, și discipol al lui Peyrade, Corentin reapare între 1824 și 1830 în căutarea geniului lumii interlope, Vautrin, alias Jacques Collin. În cele din urmă îi distruge orice șansă provincialului Lucien de Rubempré de a se căsători cu Clotilde de Grandlieu, aducându-l în punctul de a se sinucide (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor). Corentin este o canalie deservind statul (nu întotdeauna pe liderii săi politici, mereu fluctuanți) în calitate de agent al siguranței.

Alături de Peyrade, Corentin se afla în misiune la doi pași de comuna Arcis-sur-Aube, pe moșia Gondreville, care aparținuse familiei Simeuse în Vechiul Regim. Marchizul de Simeuse și soția lui fuseseră decapitați după 1789, iar fii lor, gemeni, se aflau în exil, luptând de partea armatelor monarhice. În anul 1803, moșia lor, care seamănă prin rusticitate și întindere cu cea a mareșalului Montcornet din Țăranii, era administrată de Michu, fosta slugă a marchizului, cândva iacobin pătimaș, vânător neîntrecut, socotit un individ rece și crud de până și rudele sale apropiate la începutul romanului: ,,Iuțeala cu care veni fiu-său arăta despotismul administratorului de la Gondreville. Din 1789, dar mai cu seamă din 1793, Michu era aproape stăpânul acestei moșii. Spaima pe care le-o inspira neveste-sii, soacrei, unui mic argat pe nume Gaucher și unei slujnice pe nume Marianne era împărtășită la zece leghe împrejur.” (p. 23) Era căsătorit cu fata unui tăbăcar din Troyes, o oarecare Marthe, despre care vom afla că în spatele fricii pe care o avea pentru soțul ei, în care nu intuia decât răutatea unui fost iacobin, aceasta îl iubea. Michu avea doi dușmani de aceeași sorginte joasă ca a lui, cu deosebirea că, după anul fatidic 1789, asemenea oameni, prin voință și viclenie impenetrabile, se ridicaseră mult peste treapta lor socială. Se conturează, nu altfel decât în majoritatea romanelor balzaciene, conflictul dintr-o burghezie venală și o nobilime năucă. Primul dintre inamicii lui Michu este un anume Malin, copil de zidar, procuror și avocat obscur după 1789, pseudorevoluționar, care, printr-o conjuctură neînchipuită, devine tribun, consilier de stat, conte al Imperiului și senator, titularul moșiei Gondreville după 1800. Merlin, un alt revoluționar de hârtie, ajuns influent la curtea de apel din departament, era prietenul și consilierul senatorului Malin. Cetățeanul Marion, copil de servitor promovat avocat după Revoluție, meserie de parveniți prin definiție la Balzac, îi vinde moșia din Gondreville susnumitului Malin, care curând va domina departamentul, ajutându-și și promovându-și toți colaboratorii fideli în acest răstimp. Un alt personaj oribil, țăranul zilier Violette, care amintește de personajele resentimentare din Țăranii, un ambițios invidios, îi va provoca suferințe administratorului Michu, căruia voia să-i cumpere proprietățile pe sume mici. Contrastul dintre Malin, un neica-nimeni ridicat la cele mai respectabile înălțimi după 1798, și Michu, suspectat de iacobinism feroce și căzut în dizgrația nu numai a oamenilor simpli, dar și a celor înălțați peste noapte în calitate de stăpâni provizorii ai statului, este deconcertant, cu atât mai mult cu cât amândoi nu sunt decât rezultatul unor circumstanțe date parcă din afara lor, după cum vom vedea, și nu tocmai self-made men. Balzac insistă pe fatum și în acest roman, atunci când Michu îi întâlnește pe cei doi spioni, agenții secreți Peyrade și Corentin, a căror deplasare pe moșia Gondreville ascundea taine politice dezvăluite abia la final. Ironia fatală este că atunci când Michu se hotărăște să-l ucidă pe senatorul Malin, poliția lui Fouché îi spulberă prin simpla ei prezență planurile. Și, totuși, unde se ascunde nobilimea? Aceasta este concentrată în neamul de Cinq-Cygne, aliat cu urmașii familiei de Simeuse, mai precis în tânăra Laurence de Cinq-Cygne, care, împreună cu cei doi orfani exilați, participase la anii crunți de înfruntări și înfrângeri ale nobilimii post-revoluționare. Laurence este o amazoană, oricând pregătită să ucidă sau măcar să amenințe plebea și cetățenii regicizi ai republicii. Precum doamna de Verneuil din Șuanii, cu care formează un pandant, Laurence vădește mari calități aristocratice, dar, prin rolul conferit ei de Balzac, mult mai virile și mai militărești decât cele atribuite îndeobște unei doamne din înalta societate. Inamicul ei este, la fel ca în cazul administratorului Michu, același infam Malin. Acesta, care se sfătuia și cu Grévin, notarul din Arcis, bucurându-se de privilegii inexplicabile atât sub Consulat, cât și sub Imperiu, stabilise, după ce suferise jigniri repetate din partea fraților de Simeuse și a Laurencei de Cinq-Cygne, să termine odată cu stirpea acestor aristocrați încăpățânați. Printr-o trecere nefirească pe lângă șeful poliției (secrete), Malin, căruia aflăm că i se propusese postul de Ministru de Justiție, reușise să-l convingă pe Fouché, viitor duce de Otranto, că nobilii legați de moșia Gondreville erau șuani ascunși, care puneau la cale un alt atentat asupra lui Napoleon I. De aici se trage vizita celor doi copoi în Arcis-sur-Aube, aflați pe urmele unei conspirații în toată regulă. Firește că Malin nu dorea decât să se răzbune sub acoperirea unor evenimente politice favorabile clasei sale sociale și lui în persoană. E adevărat că frații de Simeuse traversau pe ascuns Franța, în drum spre Paris, în vederea asasinării viitorului Împărat, după cum Michu, fostul revoluționar, era în continuare în serviciul familiei de Cinq-Cygne și de Simeuse și de aceea plănuia să-l ucidă pe perfidul Malin, amănunt pe care acesta îl aflase din vreme. De ce bunul și devotatul Michu prefera să rămână de partea aristocrației, nu putem decât bănui, însă Malin, la fel ca partenerul său Joseph Fouché, exprimă tenebrele politicii de după 1789, modul în care – pace Balzac – zgura umană cea mai joasă, cea mai venală ajunge, printr-o istețime abjectă, să decidă din culise soarta unei națiuni. Iarăși, ne izbim de stânca dură a realismului balzacian: în ciuda luptei pe viață și pe moarte între indivizi, pentru avere întâi de toate și abia apoi pentru puterea in stat, ceea ce le permite victoria sau înfrângerea este raportul dintre pozițiile oscilante pe câmpul de luptă a claselor sociale cărora acești subiecți le aparțin prin statut.

Drept urmare, Michu, îngerul păzitor care fusese martor la ghilotinarea stăpânilor săi, încearcă să o informeze pe Laurence de Cinq-Cygne, devotată memoriei Charlottei Corday, că jandarmeria și poliția secretă urmează să-i aresteze pe cei doi de Simeuse. Cele două tabere sunt pe cale să se încleșteze și numai mersul istoriei va decide cui să-i acorde credit măcar pentru o scurtă perioadă. Exaltata Laurence de Cinq-Cygne nu era de una singură protectoare a verilor ei. În ajutorul contesei se aflau bătranii din familia d’Hauteserre, în care domnul d’Hauteserre funcționase ca tutorele ei și cap luminat al nobilimii în restriște, cel care asigura, prin zgârcenie, lașitate și o prudență de aur, o brumă de bunăstare celor trei familii nobile. Domnul d’Hauteserre, grație calităților sale de strateg în arena politicii de clasă, își va recăpăta averile dispărute dupa 1830. Fratele lui, abatele, îi murise în 1792, împușcat de populația din orașul Troyes. Domnul și doamna d’Hauteserre aveau doi băieți, ambii întorși în secret pe moșia Gondreville fără știrea părinților. Alți prieteni de familie, strâns reuniți în jurul vetrei aristocratice, erau abatele Goujet și sora lui, o fată bătrână dedată bigotismului. Nici primarul din localitate, Goulard, fost gonaci al familiei de Simeuse, nu era complet surd la chemările aristocrației, vizitînd familiile reunite sub acoperișul casei de Cinq-Cygne, deși participase la Revoluție ca membru al celei de-a treia stări și avusese atâtea de câștigat în calitate de cetățean al Republicii. Deși amenințată din toate părțile, aristocrația repliată este înfățișată ca luptând până la ultima suflare, capabilă de o vivacitate medievală reînviată de nicăieri, pierdută, cu toate acestea, în secolul al XVIII-lea. Partizanatul lui Balzac este peremptoriu, doar distribuția calităților și defectelor sociale ale personajelor sale îi asigură obiectivitatea. ,,Laurence asistase la moartea mamei sale, văzuse cum abatele d’Hauteserre căzuse lovit de glonț și cum marchizul și marchiza de Simeuse pieriseră pe eșafod; singurul ei frate murise în urma rănilor, iar cei doi veri ai ei care luptau în armata lui Condé riscau să fie uciși în orice moment; la rândul ei, Republica înghițise averea familiilor de Simeuse și de Cinq-Cygne, fără să tragă nici un folos din asta.” (p. 65) Dacă Michu avea un singur slujitor cu adevărat credincios, câinele Couraut (facem excepție de Marianne, fata în casă), dar și un servitor trădător, Gaucher, Laurence de Cinq-Cygne se putea baza pe Durieu, Gothard și Catherine, supuși devotați aristocrației. Servitorimea, care formează o lume în sine în Comedia umană, mai mult eboșe pestrițe de personaje decât personaje propriu-zise, este ca o pârghie în fluența intrigii, având funcția secundară de a da viață intențiilor stăpânilor. Contesa de Cinq-Cygne urmărea la 1803, precum întreaga aristocrație de viță veche, moartea violentă a lui Napoleon și restaurarea nobilimii legitime în regatul Franței. ,,Laurence nu se gândea decât la răsturnarea lui Bonaparte, a cărui ambiție încununată de triumf trezise în ea un soi de furie, dar o furie rece și calculată. Dușmană ascunsă și neștiută a acestui om acoperit de glorie, tânăra contesă îl urmărea cu o îndârjire teribilă din fundul văii și al codrilor ei; uneori, îi venea să se ducă și să-l ucidă pe Bonaparte când acesta se afla pe lângă Saint-Cloud sau Malmaison.” (p. 67) În contrapartidă, poliția secretă dorea să-și șteargă anumite păcate și să se găsească întotdeauna de partea învingătorilor, duplicitatea sa de Janus bifrons ascunzând anotimpurile războiului și ale păcii, amândouă unite în arta politică. Uciderea oricăror rivali de peste hotare ai lui Napoleon era politica momentană a statului. Louis-Antoine-Henri de Bourbon-Condé, duce d’Enghien, este executat în 1804 de către primul consul și alăturat, în chip eronat, conspirației Cadoudal-Pichegru, în trena căreia de Simeuse și Laurence erau plasați. ,,Fouché considera cooperarea dintre cei veniți de dincolo de Rin drept o dovadă suficientă că și ducele d’Enghien lua parte la complot. Mai târziu, presupunerea lui păru confirmată de prezența prințului pe teritoriul statului Baden, la mică distanță de Strasbourg. Întrebarea dacă prințul a avut într-adevăr cunoștință despre această acțiune și dacă urma să intre în Franța în caz de reușită rămâne unul dintre puținele secrete asupra cărora prinții din casa de Bourbon au păstrat cea mai deplină tăcere.” (p. 68) Tânăra contesă comunica cu verii ei din exil și, alături de tinerii d’Hauteserre, îi adusese clandestin în Franța, adăpostindu-i la castel, în vederea atentatului antinapoleonian. ,,Deghizați în muncitori, cei patru gentilomi călătoriseră, de la o pădure la alta, călăuziți din aproape în aproape de niște persoane anume alese de Laurence cu trei luni înainte, în fiecare departament, din rândurile oamenilor fideli casei de Bourbon și pe care autoritățile nu-i suspectau. Fugarii dormeau ziua și călătoreau noaptea. Fiecare avea cu el doi soldați credincioși, dintre care unul mergea în față, în recunoaștere, iar celălalt rămânea în urmă pentru a le acoperi, la nevoie, retragerea. Mulțumită acestor precauții militare, prețiosul detașament ajunsese fără necazuri în pădurea Nodesme, aleasă drept loc de întâlnire.” (p. 70) Poliția știa de existența acestor fugari, dar, pentru a descâlci toată ramificația complotului, îi lăsa încă în voia lor, urmărindu-i de la distanță, pas cu pas. Napoleon, ros de orgoliu, nu voia să accepte că epoca de după 1789 nu l-a adus lumii doar pe el, conducătorul suprem și uns al Istoriei, ci a scos la iveală nenumărați emuli, de la ofițeri bravi, crescuți direct din bălegarul patriei, până la indivizi egal de inteligenți ca Joseph Fouché sau de ascunși, precum prințul de Talleyrand. ,,Or, marea dramă a uzurpatorilor este ca îi au ca dușmani atât pe cei care le-au dat coroana, cât și pe cei cărora le-au luat-o. Napoleon nu a reușit niciodată să-i convingă pe de-a-ntregul de autoritatea lui nici pe cei care-i fuseseră superiori sau egali, nici pe cei care credeau în drept: ca urmare, nimeni nu se simțea obligat de jurământul față de el.” (p. 88) Atunci nu era de mirare că un ins dubios precum Malin putea să obțină atâta sprijin de la poliția politică. De aici, prin mașinațiile unor apropiați ai împăratului, proveneau și agenții guvernamentali Corentin și Peyrade, care aveau ca misiune nu doar deconspirarea oricărui plan de atentat la viața lui Bonaparte, ci și urmărirea atentă, studioasă a lui Malin. În seara când iscoadele Corentin și Peyrade descind la castelul Cinq-Cygne pentru a face investigații și eventuale arestări intempestive, Michu, care ghicise cine erau, de fapt, cei doi parizieni, o avertizează pe Laurence să-și ascundă numaidecât verii, care dormiseră în pod peste noapte, în pădurea Nodesme, unde administratorul moșiei pregătise ca adăpost o hrubă boltită aproape invizibilă ochiului liber. Astfel, Laurence află ca Michu era de partea ei, fiind, ,,fără știrea domnilor de Simeuse, custodele averii lor.” (p. 101) În vreme ce, nu altfel decât în romanele polițiste, cu quidproquo-uri și suprapuneri de planuri ale intrigii, Michu și Laurence puneau la cale un mijloc de a păcăli autoritățile, compuse din jandarmi și spioni, Corentin și Peyrade își demonstrau abilitățile mefistofelice pe bătrânii aflați la castel. Corentin, îmbrăcat ca un muscadin, se preface a fi un trimis special al Împăratului care credea într-o alianță și o iertare între fiii antirepublicani și stat dacă abatele Goujet ar fi acceptat să recunoască unde sunt ascunși sau măcar să le dea de știre odraslelor infidele că exista cale de împăcare. Preotul, sora lui și cei doi d’Hauteserre nu divulgară nici măcar puținul cu care erau puși la curent – altfel spus, de ciudatele plimbări nocturne ale tinerei contese. Punctul decisiv al baletului psihologic constă din apariția subită a Laurencei în salon, murdară de noroi și sfârșită după câteva ore de călărit prin împrejurimi. Cei doi polițiști cred că rezolvarea cazului se afla în interogarea contesei hic et nunc. Corentin era pe cale să desfacă cu un stilet capacul unei casete în care inocenta Laurence ascunsese scrisori de dragoste de la verii exilați. În acea clipă fatală de refuz, contesa îl lovește cu cravașa peste mână pe Corentin. Disprețul de clasă este paroxistic, iar Corentin, redus la rolul unui inferior social dezgustător care cotrobăie, din invidie sau din perversitate erotică, prin sertarele unei aristocrate, nu-i va ierta acest gest contesei de Cinq-Cygne. Spre deosebire de polițiile secrete din secolul al XX-lea, brutale și odioase în practicile lor cotidiene, Corentin și Peyrade, deși recurg la același mod de a judeca suspecții și aplică aproape aceleași proceduri agresive, au maniere ceva mai alese, impuse de cutumele unei ordini sociale în care aristocrația încă decidea habitusurile respectabilității. Dacă Laurence nu ar fi leșinat atunci când Peyrade aducea vestea că Michu a fost arestat, teatrul nobilimii ar fi fost desăvârșit. Din fericire pentru ei, Michu reușișe să-i ascundă la timp în peșteră pe exilați. Fiul lui, François, un puști de zece ani, pișicher ca un țăran bătrân, îi păcălește pe Peyrade și Corentin, susținând că un jandarm s-a prăbușit din greșeală în apropiere și este rănit, când, în realitate, acesta fusese doborât cu o frânghie suspendată de el și de mama lui la indicațiile precise ale administratorului Michu. Poliția secretă își continuă căutările febrile în lunile ce au urmat, dar fără folos. Michu, al cărui alibi era acela de a-și fi petrecut seara târguindu-se ore la rând cu țăranul Violette, alcoolizat intenționat de el, este demis de autorități din funcția de administrator pe moșia Gondreville, dar este imediat angajat pe aceeași poziție la castelul Cinq-Cygne, unde se mută cu întreaga familie. Căutările sunt abandonate după ce au loc procesele și execuțiile altor posibili ucigași ai Împăratului, tinerii ascunși în pădurea Nodesme scăpând teferi și nevătămați. Poliția secretă pare să fi suferit o înfrângere, dar, în a doua parte a romanului, cea în care afacerea întunecată a senatorului Malin este cea care dă titlul acestei scene autentic politice, Corentin își ia revanșa.

Armistițiul simbolic dintre contesa de Cinq-Cygne și noul regim are loc atunci când papa vine în Franța spre a-l înscăuna pe Napoleon împărat. ,,Din acel moment, domnișoara de Cinq-Cygne nu s-a mai opus ideii ca verii ei și cei doi frați d’Hauteserre să ceară să fie radiați de pe lista emigranților și să-și recapete drepturile cetățenești.” (p. 143) Napoleon însuși îi iartă pe tinerii nobili, care petrecuseră șapte luni ascunși în pădure, cu condiția ca legile Imperiului și constituția să nu fie încălcate. Curios este că Fouché îi declară suveranului că ,,s-ar putea să mai auziți de dânșii”, în timp ce Malin, prezent la discuție, îi asigură pe cei de față că nobilii ar prezenta mai puține riscuri între granițele Franței. Pentru evenimentele care urmează, se poate vorbi de o înțelegere prealabilă între Malin și șeful poliției. Doi ani cei patru bărbați aveau să fie ținuți sub supraveghere. Atunci când Michu, informat de ridicarea oricăror bariere legale, merge să-i conducă afară din pădure pe tinerii contrarevoluționari, acesta are surpriza să-i găsească în hrubă pe Corentin și Peyrade, care, printre ironii și rânjete, se lăudară că puteau să intervină cu o săptămână mai devreme. Faptul că poliția secretă, ai cărei spioni erau localnici mituiți, știa de ascunzătoare atestă implicarea ei directă în evenimentele ce urmează, dar și în reabilitarea gentilomilor.

Dacă până acum progenitura monarhistă era expusă ca un întreg mai mult sau mai puțin omogen, Balzac îi studiază pe fiecare în parte ca expresia unei fațete sau a alteia din ce mai rămăsese de soi în aristocrația franceză. Portretele sunt ambivalente. Adrien d’Hauteserre este mezinul familiei: suflet milos și sensibil, Adrien este bine clădit și demn în luptă. Robert, fratele lui mai mare, se remarcă printr-un trup mai firav, dar cu o vigoare sufletească superioară fratelui său și o brutalitate în gândire potrivită unui cruciat. ,,Robert era omul Evului Mediu, fratele lui mai mic era un om zilelor noastre.” (p. 150) Adunați într-o unică ființă, și nu divizați în părți inegale, cei doi ar fi făcut o pereche ideală pentru tânăra Laurence, care la douăzeci și trei de ani simțea că sosise timpul să se căsătorească și să dea naștere unui alt șir de urmași. Bătrânul d’Hauteserre voia să-și vadă fii reprimiți în armată, de unde, dacă și-ar fi păstrat gradele, ar fi făcut cu toții o frumoasă carieră militară. Gemenii de Simeuse, Marie-Paul și Paul-Marie, nu pot fi cu claritate deosebiți în roman, dincolo de cravatele alba și neagră pe care verișoara lor le atârnase la gât. În 1806, în mod clar, neamurile de Simeuse-d’Hauteserre, așa cum îi informează ruda lor pariziană, marchizul Chargeboeuf, acum un măsurat și modest nobil, călătorind într-o berlineză, erau amenințate de ochiul vigilent al puterii. Viețile lor puteau fi oricând puse în primejdie de suspiciuni și calomnii. Sfatul bătrânului este plin de înțelepciune: ,,Vă purtați ca și când moșia Gondreville ar fi încă a voastră, le spuse el domnilor de Simeuse, și astfel ațâțați o ură îngrozitoare. Văd, din mirarea de pe chipurile voastre, că nu știți câți dușmani aveți la Troyes, unde lumea încă își mai aduce aminte de faptele voastre curajoase. Toți se întrec în a povesti cum ați scăpat voi de cercetările întreprinse de Poliția generală a Imperiului, unii lăudându-vă, alții privindu-vă ca pe niște dușmani ai împăratului. Mai e câte un apucat care se miră de clemența pe care v-a arătat-o Napoleon. Iar asta nu e nimic. Ați reușit să păcăliți niște inși care se credeau mai deștepți decât voi, iar oamenii de condiție joasă nu iartă niciodată. Mai devreme sau mai târziu, Justiția, reprezentată în acest departament de dușmanul vostru, senatorul Malin, – căci a avut grijă să-și pună oameni de încredere peste tot, chiar și printre funcționarii publici -, justiția lui așadar va fi încântată să vă descopere implicați într-o afacere necurată. Vreun țăran o să caute pricină când treceți pe pământul lui, voi poate veți avea armele încărcate și, cum vă aprindeți repede, cine știe ce nenorocire s-ar putea întâmpla! În situația voastră, dacă nu vă puteți dovedi de o sută de ori dreptatea, veți fi socotiți vinovați.” (pp. 160-161) Marchizul îl sfătuiește pe Michu să vândă tot ce are și să părăsească Franța pentru Trieste, iar tinerii nobili să îl confirme pe Malin proprietarul moșiei de Gondreville contra unui milion de franci. Nici Laurence, nici ceilalți rebeli de sânge albastru nu iau în seamă sfatul marchizului, iar aceasta în chip intenționat, cu mândrie și suverană convingere că ar comite un sacrilegiu împotriva strămoșilor lor dacă l-ar asculta. Napoleon și curtea sa sunt încă o dată detestați pătimaș. Michu, într-adevăr, îi vinde pământurile sale unui fermier de la Bellache, Beauvisage. Mai rămâne un ultim lucru de făcut: sluga credincioasă Michu urma să dezgroape averea stăpânilor săi de Simeuse, în valoare de un milion și o sută de mii de franci, îngropată de el în pădurea din apropiere.

Acum și aici se petrece cotitura decisivă din roman. În joia de la jumătatea postului Paștelui, când primăvara nu își intrase încă în drepturi, oamenii simpli sărbătoreau păgânește, cu dansuri populare și baluri mascate. Era o zi perfectă pentru a trimite servitorii de acasă și a recupera comoara. În ce măsură poliția secretă și Malin știau de planurile lor, nu ne putem da seama. La finalul romanului aflăm că totul fusese plănuit din timp, însă nu avem certitudinea că Malin intenționa să-i fure pe aristocrați de milionul de franci sau nu, ceea ce ar fi în natura burgheziei prădătoare. Întâmplarea sau dimpotrivă face ca Malin să ajungă pe moșia Gondreville în ziua aleasă de aristocrați și Michu pentru ultima lor ispravă. ,,Mai sunt cu el domnul Grévin, notarul din Arcis, și doamna Marion, soția perceptorului general din Aube și totodata cumnata acelui Marion care i-a servit lui Malin drept om de paie.” (p. 169) Michu și tinerii nobili se întâlniră înainte să plece în pădure cu fermierul Beauvisage, care îi sfătuiește că vânătoarea poate aduce dușmani neprevăzuți. Tânărul Robert îi răspunse trufaș că poate și el își va regăsi cu ocazia aceasta vechii stăpâni. O coțofană la aține cale, alt semn rău-prevestitor. Tot în acea seară, Laurence decide că acela dintre frații d’Hauteserre sau de Simeuse căruia i se va adresa primul la cină doamna d’Hauteserre îi va deveni soț. În aceleași ore pe când Michu și nobilii transportau proviziile de aur, pe care la ascunseră cu grijă, Michu zidindu-le la loc ferit, un fum ca de bancnote arse se ridica din parcul Gondreville. Laurence observă acest fenomen imprevizibil, dar între timp soarta își vedea de socotelile ei: senatorul Malin fu răpit de cinci haidamaci, martorii săi cutremurându-se de groază. Nici un obiect de valoare sau bani nu-i fură luate cu forța din casă. Ca la consemn, jandarmul Giguet, sub presiunea oficialităților asmuțite asupra prăzii, pornește spre castelul Cinq-Cygne, unde îi arestează pe Michu, gemenii de Simeuse și cei doi frați d’Hauteserre. Malin era dat dispărut. Faptele păreau să fie împotriva nobililor aparent întorși de la vânătoare. Un magistrat, Lechesneau, omul de paie al lui Malin, se asigura că demersurile legale erau puse în aplicare cu celeritate. ,,Bizuindu-se pe râvna prefectului de Aube, care trimise ștafete în toate prefecturile învecinate pentru a cere autorităților să dea de urma celor cinci indivizi mascați și a senatorului, Lechesneau stabili mai întâi bazele instrucției. Această primă operațiune îi luă foarte puțin timp, căci era secondat de două minți avocățești ca aceea a lui Grévin și a judecătorului de pace. Judecătorul de pace, pe nume Pigoult, fost funcționar principal la biroul din Paris unde Malin și Grévin studiaseră procedura, avea să fie numit, trei luni mai târziu, președinte al Tribunalului din Arcis. În ceea ce-l privea pe Michu, Lechesneau era la curent cu amenințările proferate de acesta împotriva domnului Marion și cu ambuscada din parc, când viața senatorului fusese în primejdie. Cele două fapte, corelate, erau probabil premisele actualului atentat și îl indicau pe fostul paznic drept șef al răufăcătorilor, cu atât mai mult cu cât Grévin, soția lui, Violette și doamna Marion declarau că au recunoscut printre cei cinci indivizi mascați un bărbat care semăna cu Michu.” (pp. 180-181) Cei patru nobili și Michu, mai puțin Laurence, care află, cu ocazia cinei, că soț îi va fi cel mai în vârstă dintre gemenii de Simeuse, verii ei, au fost arestați în aceeași seară. Senatorul Malin părea să fi intrat în pământ, cetățenii din Arcis manifestându-și public indignarea republicană. Pentru sechestrarea unui senator al Imperiului pedeapsa era cea capitală. Astfel se încheie a doua treime a romanului, poliția secretă jubilând sardonic în culise.

Procesul politic ce urmează este o ocazie pentru Balzac să ne introducă iarăși pe culoarele sinuoase ale justiției, unde domnul Derville din Colonelul Chabert strălucea în alt ungher al Comediei umane. Apărarea este asigurată de maestrul avocatului Derville, procurorul experimentat, Bordin și de tânărul sau asistent, Grandville. Ambii căpătară și mai multa faimă după acest proces. Prevăzătorul marchiz de Chargeboeuf îi contractase. După ascultarea întâmplării din gura contesei Laurence, din care reieșea nevinovăția celor patru nobili și a slugii Michu, Bordin îi sfătui să nu destăinuie întregul adevăr pentru că o comoară de un milion și o sută de mii de franci le-ar pecetlui pe vecie soarta. ,,Acuzatorul public, jurații, judecătorii, publicul și întreaga Franța ar crede că ați luat aurul acela de la Gondreville și că l-ați sechestrat pe senator ca să dați lovitura. Admițând acuzația așa cum este ea în acest moment, afacerea nu este deloc clară; dar, văzută prin prisma purului adevăr, s-ar lămuri; jurații ar explica prin furt toate aspectele tenebroase, căci, în ziua de azi, regalist înseamnă hoț la drumul mare! Cazul de față prezintă o răzbunare admisibilă în situația politică dată.” (p. 203) Bordin se baza pe absența unor dovezi cheie cum ar fi lipsa oricărui furt și absența fizică a senatorului. Acesta afirmă că în nici măcar unul din zece cazuri posibile dosarele penale nu sunt perfect lămurite. Cu toate acestea, forțe superioare sunt organizate împotriva lor și au drept sprijin în moravurile țării, care sunt mai puternice decât legile în vigoare. ,,De când societățile au născocit justiția, nu s-a găsit niciodată un mijloc prin care celui acuzat pe nedrept să i se acorde o putere egală cu aceea de care dispune magistratul împotriva crimelor. Justiția nu este bilaterală. Apărarea, care nu beneficiază nici de spioni, nici de poliție, nu dispune de puterea socială în favoarea clienților ei. Nevinovatul nu are de partea lui decât raționamentul; iar raționamentul, care-i poate influența pe judecători, este adesea neputincios în fața juraților, care vin cu prejudecăți. Întregul ținut este împotriva voastră. Cei opt jurați care au aprobat actul de acuzare erau proprietari de bunuri naționalizate. Jurații care vor da verdictul vor fi, ca și primii, cumpărători sau vânzători de bunuri naționalizate, ori slujbași. Cu alte cuvinte, vom avea un juriu Malin. De aceea ne trebuie un sistem complet de apărare, nu ieșiți din el și fiți gata să muriți nevinovați. Veți fi condamnați. Vom ajunge la Curtea de Casație și vom încerca să rămânem acolo cât mai mult timp. Dacă între timp voi putea strânge dovezi în favoarea dumneavoastră, vom face recurs și vom cere grațierea. Iată anatomia afacerii și părerea mea.” (pp. 204-205) Totul ar fi mers conform planului magistratului Bordin dacă un alt incident nu ar fi luat asistența prin surprindere. O scrisoare semnată de Michu – de fapt, un fals – îi parvine Marthei, nevastă sa, în care acesta este rugată să-l hrănească pe senatorul Malin, ascuns în hruba din pădure. O mână diabolică orchestrase totul pe ascuns. ,,Nimeni, în afară de Marthe, fiul său, Michu, cei patru gentilomi și Laurence, nu știa de existența beciului de sub movila din mijlocul pădurii; cel puțin așa credea Marthe, căreia soțul ei nu-i spusese nimic de întâlnirea cu Peyrade și Corentin.” (p. 210) Marthe, care presimțea o nenoricire și îl informează prea târziu pe abatele Goujet cu privire la misivă și scrisul, probabil falsificat, al soțului ei, îl hrănește, totuși, pe Malin de trei ori la rând, acesta identificând-o după un inel primit de la contesa de Cinq-Cygne și verighetă, ceea ce pare exagerat în context. În fine, după multe tărăgănări și piste false, meșteșugul avocatului Grandville părea a da roade. Nimeni nu putea dovedi fără tăgadă vina paznicului Michu și a celor patru nobili. Abia în ultima clipă, senatorul Malin se ivește de nicăieri, găsit dormind la marginea drumului. Acesta recunoaște, cu prefăcătorie machiavellică ori nu, că nu poate identifica pe nici unul dintre suspecți ca răpitorii săi pentru că nimeni dintre acuzați nu avea mâinile ca de țărani ale celor de atunci, deși e sigur că Marthe Michu îl hrănise în borta din codru. Procesul este, ca atare, pierdut. ,,La unsprezece seara, pe baza diferitelor răspunsuri formulate de juratul-șef, curtea îl condamnă pe Michu la moarte, iar pe domnii de Simeuse și pe cei doi domni d’Hauteserre, la douăzeci și patru, respectiv zece ani de muncă silnică. Gothard fusese achitat.” (p. 235) Burghezia dăduse o bătălie cruntă și ieșise victorioasă în justiție.

Ultima șansă pentru contesa Laurence de Cinq-Cygne și marchizul Chargeboeuf, care obține o întrevedere de la ministrul de externe Talleyrand, este să obțină grațierea din partea Împăratului. Din acest moment devine clar că poliția secretă, prin Corentin și alții, jucase un renghi celor trei familii de nobili. În ajunul bătăliei de la Jena, ajutați de pașapoarte diplomatice, contesa și marchizul ajung în cortul lui Napoleon I de pe câmpul de bătălie. Acesta, despot militar și arhitect al unui imperiu mai mult imaginar decât real, le acordă grațiere nobililor cu condiția să se înroleze și să lupte pentru gloria Franței. Michu va fi executat pentru că un fir de praf nu contează în planurile mărețe ale istoriei. ,, – Iată, spuse el cu acea elocință care îi făcea viteji pe cei lași, iată trei sute de mii de oameni, la fel de nevinovați! Mâine, treizeci de mii dintre ei vor fi morți, morți pentru țară! Poate că în tabăra prusacilor o să fie secerat un mare matematician, un ideolog, un geniu. Cu siguranță că, la rândul nostru, vom pierde oameni mari, necunoscuți. Poate că o să-mi văd murind cel mai bun prieten! Am să dau vina pe Dumnezeu? Nu. Am să tac. Aflați, domnișoară, că omul trebuie să moară pentru legile țării, așa cum se moare pentru gloria ei, adăugă el conducând-o înapoi în colibă.” (p. 247) Câinele de pază Michu moare în același loc cu stăpânii lui, ne amintește Balzac. Frații de Simeuse, comandanți de escadron, mor în trecătoarea Somo-Sierra, în Spania. Robert d’Hauteserre, colonel în Marea Armată, își dă viața în bătălia de la Borodino. Fratele său, Adrien, este singurul care supraviețuiește. General de brigadă după bătălia de la Dresda, apoi general-locotent din 1816, pair al Franței cu titlul de marchiz de Cinq-Cygne, acesta se însoară cu Laurence, care, secătuită sufletește, va continua astfel neamul. Fiul lui Michu, protejat de contesă, ajunge avocat, apoi judecător supleant la tribunalul din Alençon și procuror al regelui la tribunalul din Arcis. Contesa îi asigură o rentă de douăspreceze mii de livre la împlinirea majoratului, căsătorindu-l cu o domnișoară bogată din Troyes, Girel.

În 1833, contesa de Cinq-Cygne locuiește la Paris. Văduvă, aceasta îi are în pază pe Berthe și Paul, copiii ei. George de Maufrigneuse o curta asiduu pe Berthe de Cinq-Cygne. Motivul erau banii nobilimii din provincie. ,,În momentul în care doamna de Cinq-Cygne își lua în primire casa de la Paris, averea ei, sporită de legea asupra despăgubirilor, îi aducea rente în valoare de două sute de mii de livre, la care se adăugau veniturile soțului ei. Laurence moștenise cei un milion o sută de mii de franci ai fraților de Simeuse. Se hotărâse prin urmare să cheltuiască o sută de mii de franci pe an, și să pună deoparte restul de bani pentru zestrea fiicei ei.” (p. 254) În salonul doamnei de Cadignan erau prezenți marchiza d’Espard, Rastignac, ajuns subsecretar de stat, ,,doi oratori celebri, membri ai Camerei Pairilor, bătrânii duci de Lenoncourt și de Navarreines, contele de Vandanesse cu tânăra lui soție, și d’Arthez”. (p. 256) Atunci când contele de Gondreville își anunță intrarea, contesa de Cinq-Cygne se ridică, spre spaima Dianei de Maufrigneuse, care credea că a pierdut în felul acesta o partidă bună pentru fiul ei. Henry de Marsay, prim-ministru în 1833, cinicul ce avea să moară curând, le relatează publicului captivat misterul moșiei Gondreville. După ce Malin, stingher, plecă acasă, ceața din jurul afacerii stranii se risipește. Malin, care se certase de curând cu diplomatul Tallyerand, o dusese excelent sub toate cele douăsprezece guverne de după 1789: funcționar în Arcis, fost Reprezentant al Poporului, apoi termidorian, tribun, consilier de stat, pair al lui Ludovic al XVIII-lea și iarăși pair sub Monarhia din Iulie, Malin devenise și conte de Gondreville. Protecția de care se bucura această mișel începuse cu o întrevedere secretă, la care a participat aproape neinvitat, între capetele luminate ale Franței din anul 1800: răspopiții Talleyrand, Fouché și Sieyès, unul îndrăgostit de republică, celălalt de putere, și savantul Carnot, pe atunci ministru de Război, se adunară să se consulte cu privire la cine va conduce Franța în urma zilei de 18 brumar 1798. Cei patru puneau la cale o cabală: în cazul în care Napoleon Bonaparte începea să sufere înfrângeri militare, cum se putea întâmpla la Marengo, cei patru îl vor fi înlăturat imediat, preluând frâiele statului. Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, ei l-ar fi servit cu îndoială, dar și cu respect. Complotul ajunse la urechile acestui Malin, ascuns în odaie, care a fost ulterior folosit de Fouché. Viitorul conte de Gondreville redactase ,,proclamațiile guvernului revoluționar, hotărârile și decretul de scoatere în afara legii a celor care participaseră la lovitura de stat din 18 Brumar; mai mult decât atât, complicele fără voie le-a tipărit în numărul de exemplare necesar și le-a ținut în baloturi la el acasă.” (p. 266) Aceste baloturi zăceau în pivnițele castelui din Gondreville, proprietate pe care o cumpărase sub numele lui Marion, viitor președinte al unei curți imperiale. Practic, Malin și cei patru amatori de conjurații puteau fi oricând executați pentru înaltă trădare dacă hârtiile compromițătoare se descopereau. Până și execuția ducelui d’Enghien fusese premeditată de Fouché și Talleyrand pentru a certa definitiv casa de Bourbon cu Napoleon I. Șeful Poliției dirija totul de după cortină: ,,cei cinci indivizi necunoscuți erau niște vlăjgani trimiși de Poliția generală a Imperiului cu misiunea de a distruge baloturile cu imprimate pe care contele de Gondreville venise anume să le ardă, crezând că Imperiul nu se mai putea clătina.” (p. 268) Nici Malin, răpit de oamenii aliatului său, nu era mai vinovat decât geniul malefic al lui Fouché, care scăpa astfel de probele propriei infidelități, de câteva familii în alianță cu familia de Bourbon și îi dădea satisfacție morală agentului Corentin, rănit în orgoliu de contesa de Cinq-Cygne. Poliția secretă este o instituție a cărei abjecție metodică poate fi periculoasă pentru despoți și orice guvern care nu înțelege să-i ofere mai mult decât încrederea sau disprețul său.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , | 1 comentariu

Variațiuni balzaciene XXVI


(Catherine de Médicis, Adevărul Holding, București, 2010, traducere și note de Diana-Irina Gabor)

(Studii filozofice – 1830-1846) 

Dacă din romanul Arcașul lui Carol al IX-lea, elaborat de Lucien de Rubempré și supus ordaliilor zeului comerțului în Iluzii pierdute, nu ne-a parvenit nici măcar o pagină, Balzac e autorul un roman istoric cât se poate de real și de palpabil. Catherine de Médicis e mai mult un roman și două povestiri filozofice reunite sub același titlu, iar substanța epistemologică a cărții dă năștere unui Weltanschaung istoric cât se poate de dialectic. Înainte de a analiza fiecare secțiune în parte, câteva indicații generale asupra vieții reginei Catherine de Médicis sau, sub numele ei de obârșie, Caterina de’ Medici, se impun. Este ceea ce realizează Balzac în introducerea de câteva zeci de pagini plasată înaintea romanului propriu-zis, cu un lux de amănunte ce trădează un cititor erudit de istorie. Caterina de’ Medici (1519-1589) se trage din familia florentină omonimă, reputată pentru bogăția sa comercială și oamenii de stat pe care i-a dat, inclusiv doi papi. Urmașa lui Ludovic al II-lea de’ Medici, stăpânul Florentei și duce de Urbino, și Madeleine de La Tour d’Auvergne, ambii morți prea tineri, crește mai mult ca o orfană la mila rudelor apropiate. Îngrijită întâi de bunica paternă și apoi de o mătușă, ascensiunea ei prin alianțele de familie nobiliare se datorează unchiului său, Giulio de’ Medici, în realitate, unchi al bunicului ei patern, ales, prin forța împrejurărilor, papa Clement al VII-lea în 1523. La paisprezeci ani, Caterina de’ Medici se căsătorește cu regele neînscăunat al Franței, Henric al II-lea, duce de Orléans, devenind Catherine de Médicis. Se spune că la actul consumării căsătoriei, Francisc I a asistat personal pentru a se asigura de buna îndeplinere a obligațiilor matrimoniale. Acesta o va trata, însă, cu nepăsare pe nora lui, desconsiderând-o ca pe o străină aciuată în casa sa. Atunci când cumnatul ei, Francisc al III-lea, moare înainte de vreme, urmașul la tronul Franței este Henric al II-lea, căruia în primii zece ani de căsnicie, Catherine de Médicis, socotită când sterilă, deci, prin implicație, o femeie blestemată conform cutumelor epocii, când drept o vrăjitoare care își sista sarcinile benevol, bună de ars pe rug, nu-i oferă nici un copil. Cu toate acestea, Catherine de Médicis va aduce pe lume opt mlădițe, din care șase vor atinge vârsta maturității, trei dintre ele ajungând regi ai Franței. Balzac se ocupă în romanul său de domniile soțului ei, Henric al II-lea, mort în urma unui accident de turnir în 1559, Francisc al II-lea (1559-1560) și Carol al IX-lea (1560-1574), domnia lui Hernic al III-lea (1575-1589), cel mai docil dintre fii Catherinei de Médicis și cel prin care se încheie, asasinat la treizeci și șapte de ani, dinastie de Valois, nu acoperă intervalul cronologic balzacian. În privința perspectivei pe care si-o asumă Balzac, aceasta este una promanarhică, catolică, după cum suntem familiarizați din celelalte scene ale Comediei umane, având ca scop retușarea portretului crud și sângeros creat, în decursul secolelor, Catherinei de Médicis. ,,Independența istorică a strălucit mai puțin la laici decât la religioși. De la benedictini, una dintre gloriile Franței, ne vin cele mai pure lămuriri în ceea ce privește istoria, atâta timp cât interesele religiei nu erau puse în joc.” (p. 5) Ea este recunoscută ca una dintre arhitectele prigoanei protestante în Franța și coresponsabilă la masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, carnagiul început în data de 23/24 august 1572, când amiralul protestant Gaspard de Coligny este ucis alături de alte mii de hughenoți parizieni, măcelul continuând cu brutalitate în următoarele luni. Numărul morților se ridică la aproape treizeci de mii de victime, marcând un punct culminat în războaiele religioase din Franța (1562-1598). Balzac vede în Catherine de Médicis un rege înțelept, prudent, care, într-o situație istorică de criză generală, reușește să salveze și să întărească aristocrația și regalitatea în Franța. Polemica sa se îndreaptă împotriva viziunii fals umanitare sau morale a istoriei: cei care au putere luptă pentru o idee mai înaltă decât ei înșiși, dar care se servește de personalitatea conducătorilor pentru a-și face loc și a se impune popoarelor. Dacă regii sunt vicleni, răzbunători sau însetați de patima dominării pentru ea însăși, dacă actele lor duc la moartea a sute, mii sau milioane de oameni, Balzac întrevede un plan divin aici sau, în orice caz, ininteligibil contemporanilor, la mijloc. În ceea ce privește mijloacele prin care ideile, până și cele republicane sau, mai târziu, democratice, intră în lume, acestea nu cunosc, în primă fază, decât vărsări de sange, scrupulele, iarăși, neavând legătură cu luptele pentru puterea politică în stat sau cu ridicarea unui alt conglomerat statal, purtând însemnele noului. Suvernitatea nu se discută, ci se afirmă prin confruntare directă, indiferent de părțile implicate în proces. Oare anul 1789 nu este prefigurat în 1572? ,,Masacrele Revoluției răspund masacrelor din Noaptea Sfântului Bartolomeu. Poporul devenit rege le-a făcut nobilimii și regelui ceea ce regele și nobilimea le-au făcut insurgenților din secolul al XVI-lea. Astfel că scriitorii din popor, care știu foarte bine că într-o situație asemănătoare poporul ar acționa în aceeași manieră, nu au nicio scuză când îi blamează pe Catherine de Médicis și pe Carol al IX-lea.” (p. 9) În aprecierile sale de ordinul filozofiei istoriei, Balzac susține că între Catherine de Médicis și autocratul Imperiul Rus, țarul de atunci, nu există diferențe în modul de a concepe puterea și legitimitatea de a ordona sau de a supune. Mai mult de atât, Balzac, anticipând viziunea culturalistă a teoriei weberiene, acuză protestantismul de germinarea și dezvoltarea spiritului modernității și a facultăților comerciale din om, cele care, prin cultul capitalului, îi aplatizează pe indivizi într-un regim de egalitarism social pernicios libertăților și marilor individualități. Politica explicită a lui Balzac, nu și cea implicită, e a unei reacțiuni înțeleasă ca vitală și necesară pentru sănătatea spirituală a poporului, un conservatorism oportunist, viu, neanchilozat, care neagă tipul de rațiune modernă, orientată spre dominare prin tehnică, si societatea ivită din acest atanor. Reforma a fost opera păturilor de mjloc și a burgheziei meșteșugărești, dornică să ia locul monarhiei și clasei aristocraților. ,,Opoziția a fost în Franța întotdeauna protestantă, deoarece nu a avut altă politică decât pe cea a negării; a moștenit teoriile luteranilor, calviniștilor și protestanților în ceea ce privește cuvintele teribile libertate, toleranță, progres și filosofie. Timp de două secole au fost utilizate de opozanții puterii pentru a stabili doctrina îndoielnică a liberului-arbitru. Alte două secole au fost folosite pentru a dezvolta primul corolar al liberului-arbitru, libertatea conștiinței. Secolul nostru încearcă să o stabilească pe cea de-a doua, libertatea politică.” (p. 10) Conform acestei poziționări ideologice antidemocratice, pentru a folosi un termen pe care Balzac l-ar fi respins ca fiind deja prea modern, Catherine de Médicis se prezintă ca una dintre eroinele clasei ei istorice, pentru care dreptul la primogenitură garantează stabilitatea și puterea sa. ,,Deși Catherine a fost învinsă, secolele următoare i-au dat dreptate. Produsul liberului-arbitru, al libertății religioase și al libertății politice (să nu-l confundăm cu libertatea civilă) este Franța de astăzi. Cum este Franța la 1840? O țară preocupată exclusiv de interese materiale, unde puterea nu are forță, unde alegerile, rolul liberului-arbitru și al libertății politice, nu scot în evidență decât mediocrități, unde forța brutală a devenit necesară în fața violențelor populare, și unde discuția, extinsă la lucruri minore, sufocă orica acțiune a corpului politic; unde banii domină orice problemă și unde individualismul, produsul oribil al divizării la infinit a moștenirilor ce suprimă familia, va devora totul, chiar și națiunea pe care egoismul o va preda, într-o bună zi, invaziei.” (pp. 10-11) Balzac critică până și facțiunea socialiștilor, în care intuiește un alt chip, nu mai puțin hâd, al spiritului burghez, mercantil, vulgar, inconstant și funciarmente nihilist. ,,Victoria calvinismului va costa destul de scump Franța pe viitor, mai mult decât a costat-o până acum, deoarece sectele religioase și politice, umanitare, egalitare etc., din vremurile noastre, sunt urmarea calvinismului; văzând greșelile puterii, disprețul pentru inteligență, afecțiunea pentru interesele materiale în care își stabilește punctele de sprijin și care sunt cele mai înșelătoare dintre toate, cu excepția unei intervenții providențiale, geniul distructiv va învinge din nou geniul conservării. Atacatorii, care nu au nimic de pierdut, dar au totul de câștigat, se înțeleg reciproc admirabil, pe când adversarii lor bogați nu vor să facă niciun sacrificiu în bani sau de amor propriu pentru a se atașa de apărători.” (p. 11) Ceea ce dorește să realizeze Balzac este nu atât o apărare a spiritului regalian, cât o explicitare a confruntării spirituale între clase, a bătăliei pretins metafizice care se dă între facțiunile și păturile existente. Elaborându-și opera într-o perioadă istorică tulbure, dar mai apropiată de Vechiul Regim decât tot ce a urmat (1830-1848), Balzac nu suferă de tezismul conservator al claselor nobiliare pentru că discursul politic predominant nu era încă unul explicit și agresiv de clasă, divizat în nete partide liberale, conservatore, liberal-conservatoare sau, cum s-a întâmplat mai târziu, socialiste. Comedia umană a fost redactată în mijlocul unei societăți în care aristocrația, puternic vlăguită față de trecut, deținea încă monopolul politic și simbolic asupra unei economii preindustriale, agrară pe mari porțiuni geografice, iar burghezia se dezvolta rapid, dar în alianță relativă cu nobilimea, ceea ce a garantat supraviețuirea unor moravuri și moduri de a gândi specific aristocratice, fie ele și adulterate de recesiunea generală a clasei lor, până la începutul secolului al XX-lea, ceea ce nu ar fi fost cu putință într-o țară cu descendență protestantă ab origine ca Statele Unite sau în alte colonii britanice. Balzac recunoaște, fără să o vrea neapărat, cu inocența celui care caută adevărul integral, merite și adversarilor săi politici, iar romanul său istoric, splendid articulat ca documentare istorică, nu poate fi acuzat de unilateralitate, cu tot conținutul retrograd al cugetărilor sale politice. ,,Nu cereți niciodată o faptă mare când există interese, pentru că acestea se pot schimba; dar așteptați totul de la sentimente, de la credința religioasă, monarhică sau patriotică.” (p. 29) Nu puține din aceste însușiri sunt prezente până și în tabăra protestantă, despre care se afirmă mai multe lucruri îndreptățite istoric și moral de romancierul decât de istoriologul Balzac.

Martirul calvinist (1842)

În anul 1560, burghezia pariziană, pe care Balzac o suprapune terminologic peste meșteșuguri și negoț, e în curs de acumulări de aur și de pretenții politice. Suntem înainte cu câteva secole de comerțul modern, de apariția unui număr de lucrători neconstrâns de regulile breslelor sau de libertățile unui negoț atotbiruitor. Burghezia franceză o imită destul de mult pe cea flamandă, care reprezintă un vârf al perioadei medievale târzii în Europa și pe care Balzac o valorifică în alte romane ca excepțională prin calitățile ei morale, patriarhalismul predominând: ,,Uniți din punct de vedere social prin Corporația care le limita numărul, erau strânși într-o Confrerie și de către biserică. Astfel, prețurile se puteau menține. Și apoi, meșterii nu erau la cheremul lucrătorilor și nu se supuneau capriciilor lor, ca în zilele noastre; din contra, aveau grijă de ei, îi tratau ca pe copiii lor și îi inițiau în finețea lucrului. Pentru a deveni meșter, un lucrător trebuia să facă o capodoperă, întotdeauna închinată sfântului care le ocrotea Confreria. Îndrăzniți oare să spuneți că lipsa concurenței distrugea sentimentul perfecțiunii, împiedica frumusețea produselor dumneavoastră, a căror admirație față de operele vechilor meșteșugari a creat noua îndeletnicire a vânzătorului de vechituri?” (p. 46) Ruina acestui cosmos social corespunde cu elevarea dăruită lumii de valoarea de schimb, cea care devine sângele unui sistem mondial – piața universală. ,,Astăzi, descoperirea Americii, ușurința transporturilor, ruina deosebirilor sociale care a dus la ruina deosebirilor aparente, totul a redus blănurile la ceea ce sunt de fapt, adică aproape nimic.” (p. 47) În aceasta societate de ranguri și de nuanțe umane, blănarul Lecamus, catolic devotat, dar și burghez în același timp, adunase o avere considerabilă, pe care o ținea, cu falsă modestie, departe de privirile invazive ale lumii înalte, ca pe o comoară mai degrabă ascunsă, dar nu cu necesitate astfel. Lecamus este blănarul oficial ,,al doamnei regine, al domnului nostru regele, al doamnei regine-mamă și al domnilor din parlament”. (p. 51) Casa blănarului pare o copie mai puțin fastuoasă a locuinței eroilor din În căutarea absolutului. Cristophe Lecamus, fiul celui de mai sus, protesant pe ascuns, primește o misiune politică, deci și religioasă pe atunci, din partea pastorului reformat Chaudieu, ,,plenipotențiarul secret al lui Théodore de Bèze și al lui Calvin (…)” (p. 53) Tânărul Lecamus știa ce soartă îl aștepta dacă ar fi deconspirat, una pe măsura torturilor ,,pe care le-au îndurat croitorii răposatului rege, consilierul de Bourg și care-i așteaptă pe majoritatea dintre noi.” (p. 54) Paradoxal pentru antirevoluționarul Balzac, nu numai premarxist, ci, dacă ar fi apucat să trăiască după vârsta de cincizeci de ani, probabil antimarxist, războaiele religioase nu sunt strictamente o bătălie pentru idei, ci doar constatarea materială a confruntărilor pentru putere între clasele sociale dominante și rivalele lor, o simplă reglare de etapă a balanței puterii. Altfel, dacă, într-adevăr, principiile ar fi fost singurele sau măcar parțial puse în joc, taberele creștine nu s-ar decimat cu o cruzime sălbatică, hiperenergică în antidogmatismul ei, în răspăr cu orice învățătură religioasă. E adevărat că Balzac nu recunoaște în ideile religioase un paravan dincolo de care se încaieră limbile de foc ale mai multor guri lacome, dar nici nu le acordă importanța cuvenită. Pentru desfășurarea unui război religios, expus în complexitatea sa internă, suportul teologic este ca și inexistent în Catherine de Médicis. Ceea ce primează sunt geografiile sociale și raporturile prea puțin staționare de forță economică, altfel spus, Cetatea terestră, nu cea din cer: ,,Reforma religioasă încercată de Luther în Germania, de John Knox în Scoția, de Calvin în Franța a pus stăpânire mai ales pe clasele inferioare, în a căror gândire pătrunsese. Marii seniori n-au sprijinit această mișcare decât pentru a servi unor interese străine cauzei religioase. Acestor diferite partide li s-au adăugat aventurieri, seniori ruinați, soldați cărora orice tulburare le prindea la fel de bine. Dar la meșteșugari și negustori, credința a fost sinceră și bazată pe calcule. Poporul sărac aderă imediat la religia care înapoia statului bunurile ecleziastice, care suprima mânăstirile, care-i priva pe demnitarii Bisericii de imensele lor venituri. Întregul comerț a evaluat beneficiile acestei operațiuni religioase și i s-a dedicat cu trup, suflet și pungă.” (p. 55) Pentru Balzac, cauza regalistă e cea care merită cultivată, iar obiceiurile aduse de burghezie se cuvin înfierate și extirpate vehement ca un furuncul pe corpul politic. De pildă, simpla cercetare a naturii e un pericol pentru ordinea stabilită de sute de ani. ,,Cine spune cercetare spune revoltă. Orice revoltă este fie mantia sub care se ascunde un prinț, fie scutecele unei noi dominații.” (p. 56) În afară de calvinistul Chaudieu, celelalte personalități prezente la întâlnirea protestanților sunt Godefroy de Barry, seigneur de La Renaudie și Ludovic I de Bourbon, Prinț de Condé, cel care voia să ridice dinastia Bourbonilor pe tronul Franței, considerând că Reforma este cea care îi va împlini speranțele de mărire. Fiecare dintre cei prezenți sunt reprezentanții unei mișcări istorice de proporții. ,,Deci acești patru oameni reprezentau credința Poporului, inteligența Vorbei, Mâna soldatului, dar și Regalitatea ascunsă în umbră.” (p. 58) Iată stările generale comprimate în alegorii, se poate spune. Misiunea secretă a lui Cristophe Lecamus, la care tatăl sau, în conversație cu argintarul Lallier, cade de acord că se dovedește utilă burgheziei la scară istorică, este să transmită o serie de documente politice, în care se punea la cale o revoltă aristocratică anticatolică, Catherinei de Médicis, aflată în castelul de la Blois, din partea protestanților. Catherine de Médicis este împinsă la o alianță temporară cu hughenoții din mai multe părți: după ce amanta soțului ei și dușmana ei de moarte, Diane de Poitiers, este înlăturată de la orice pretenție politică, dinastia de Guise, prin doi reprezentanți de marcă a ei, care visau tronul pentru familia lor, folosindu-se machiavelic de catolicism ca de-o armă în mâinile lor hrăpărețe, și Maria Stuart, Regina Scoției, căsătorită cu Francisc al II-lea, primul fiu înălțat pe tron al Catherinei de Médicise, conspirau împreună să submineze orice autoritatea avea regina-mamă, regenta. Catherine de Médicis se simțea încolțită de politica acestor două tabere, înrudite prin sânge, ca pe vremea soțului, Francisc I: ,,căci membrii familiei de Guise țineau morțiș să continue față de ea metoda pe care o adoptase răposatul rege.” (p. 83) Șireată și nemiloasă atunci când i s-ar fi invit oportunitatea de a acționa realist, Catherine de Médicis avea nevoie de orice aliați împotriva unor dușmani atât de puternici și hotărâți. Reformații nu făceau excepție. Familia de Guise, ipostaziată de cardinul Carol de Lorena și ducele de Guise, temut războinic, întețeau focul luptei antiprotestante în aceeași perioadă. Cine erau cei doi nobili și frațpi? ,,Mama sa era Antoaneta de Bourbon, mătușă a lui Henric al IV-lea. La ce servesc alianțele? El viza în acel moment capul vărului său, prințul de Condé. Nepoata sa era Maria Stuart. Soția sa era Ana, fiica ducelui de Ferrara. Marele conetabil Anne de Montmorency îi scria ducelui de Guise: ,,Monseniore„, ca unui rege, și încheia cu: ,,Prea umila voastră slugă”. De Guise, mare maestru al Casei regale, îi răspundea: ,,Domnule conetabil”, și semna cum semna pentru parlament: Al dumneavoastră prea bun prieten. Cât despre cardinal, numit papa transalpin și Sanctitatea sa de către Estienne, el avea în mână toată biserica mănăstirească a Franței și trata de la egal la egal cu Sfântul Părinte. Încrezut în elocința lui, era unul dintre cei mai puternici teologi ai vremii și supraveghea și Franța, și Italia, prin trei ordine religioase care îi erau devotate pe deplin, care umblau pentru el zi și noapte și care-i serveau drept spioni și consilieri.” (p. 84) Aliații și sfetnicii reginei-mamă erau cei doi frați de Gondi, dar și spionii ei pe lângă neamul de Guise, Chiverni și Birague. În confruntarea pentru puterea supremă în stat, Catherine de Médicis urmărea o politică de divide et impera, iar, dincolo de pericolele la care se expunea, regina ar fi preferat un armistițiu, daca nu chiar o alianță vremelnică, cu adepții zeloși ai lui Jean Calvin: ,,dar noi vom fi oare suficient de puternici ca să-i înșelăm pe hughenoți, pe Bourboni și pe prinții de Guise?” (p. 92) Atunci când Cristophe Lecamus se înființează la Blois, pe alt drum decât cel stabilit cu conspiratorii săi protestanți, scuza era aceea de a încasa câteva mii de scuzi în schimbul hainelor reginei-mamă și reginei în funcție, Maria Stuart, care își spiona asiduu mama prin căsătorie. ,,Un bărbat nu ar fi înțeles nimic din caracterul acestei regine înfrânte, dar blonda Maria, atât de subtilă, atât de spirituală, atât de tânără și deja atât de învățată, o examina cu coada ochiului, prefăcându-se că fredonează o arie italiană și luându-și o înfățișare nepăsătoare.” (pp. 114-115) Un consiliu de coroană era pe cale să aiba loc în acea zi. Blănarul Lecamus, neverosimil de inocent și dedicat, în care tatăl său anticipa un avocat sau, poate, un viitor consilier în Parlamentul Franței, îi pune la dispoziție hârtiile secrete reginei-mamă, dar, când aceasta este suprinsă în conciliabule intime cu ereticul parizian de către Maria Stuart, totuși, nepoata unuia dintre cei doi de Guise, Catherine de Médicis, constrânsă de logica impusă de moment, îl dă în vileag pe tânăr. Regele și demnitarii săi sunt uluiți. Lecamus este dus în temnița castelului, unde este supus unui interogatoriu prin supliciu fizic. Cardinalul și ducele de Guise presimt că tânărul era sfătuit și de prințul de Condé, pe care cei doi și l-ar fi dorit cât mai curând mort. Burghezul Lecamus se alege cu picioarele zdrobite de obiectele medievale de tortură, menghine de lemn, dar, în pofida mercantilismului speciei sale sociale, bravura sa este una eroică, pe care nobilii nu ar fi suportat-o pesemne, puși în situația lui, și nu trădează pe nimeni, nici pe regina-mamă, speriată de consecințe, nici pe prințul de Condé. Represaliile prinților de Guise sunt de o duritate debitoare unei dorințe de a obține numaidecât locul regelui, străină de orice pioșenie sau devotament hristic: Tumultul din Amboise duce la decapitări publice, spectacole populare respingătoare. ,,Trebuia să li se taie capul la douăzeci și șapte de baroni, la unsprezece conți și vreo șapte marchizi, în total cincizeci de gentilomi sau șefi ai reformaților.” (p. 142) Măcelul are loc pe platforma castelului de la Amboise. Valea Loarei cu castele ei este pictată cu minuție și grație olandeze de către medievistul Balzac. Sângele nobil se varsă într-un martiraj care accentuează atât improprietatea creștinismului de rit catolic al celor de față, cât și misiunea purificatoare a reformei moderne, cea pe care nobilii sacrificați o susțineau și pentru că se credeau, în dragostea lor de revoltă, egalii regelui. În zilele în care neamul de Guise urma să-și îndeplinească ultima misiune înainte de a pune mână pe sceptru, aceea de a-l condamna la moarte pentru erezie și complot antiregal pe prințul de Condé, regele Francisc al II-lea cade la pat, bolnav de un abces la o ureche. Astrologul personal al reginei-mamă, magician și consilier personal al italiencei, meridionalul Ruggieri îi ghicește un sfârșit ineluctabil suveranului. Medicul personal al regelui și al fraților de Guise, celebrul chirurg Ambroise Paré, meserie nobilă pentru Balzac, propune ca soluție salvatoare perforarea craniului și eliminarea infecției. În afara Mariei Stuart, ceilalți aristocrați prezenți, inclusiv regina-mamă, resping tratamentul, preferând în loc o injecție, care se va dovedi ineficientă. Regele Francisc al II-lea moare după nici doi ani de când se afla pe tron, ducând cu el în lumea cealaltă socotelile sanguinare ale neamului de Guise. Regele fu repede dat uitării, cortegiul lui funerar relevând mai multă indiferență decât i se cuvenea de drept unui monarh. Balzac îl introduce după acest trist episod și pe genevezul Jean Calvin în intriga sa romanescă. Liderul protestant este înfățișat, naturalmente, ca un iacobin avant la lettre și un dictator fanatic. ,,Sălbatica intoleranță religioasă a lui Calvin a fost, din punct de vedere moral, mai dură și mai implacabilă decât a fost sălbatica intoleranță a lui Robespierre.” (p. 181) Protestantismul este vizat ca o doctrină glacială și abstractă care reprezenta epoca sa pentru că ,,găsea un punct de sprijin în interesele oamenilor.” (p. 181) Între reformă și ascensiunea clasei primilor capitaliști se stabilește un raport în care cauza și efectul sunt interschimbabile între cei doi termeni. Apare, din nou, ca tulburător să observăm cum Balzac, mason monarhist, adept al legitimismului cu panaș, tratează decenile războaielor religioase într-o cheie hermeneutică materialistă și atee prin implicațiile sale subiacente. Protestantul, ipocrit în ascetismul său, este desconsiderat tout court de Balzac. ,,În opinia acestor măscărici, să ai moravuri înseamnă să renunți la artă, la bucuriile vieții, să mănânci gustos, dar fără lux, și să aduni în tăcere bani fără să te bucuri altfel de ei decât se bucură Calvin de puterea lui, cu gândul.” (p. 181) Puterea de dragul puterii este proba unor ,,avari politici” (p. 182). Dacă Jean Calvin e animat de o monomanie politică gratuită, oare Catherine de Médicis se remarcă ca fiind stăpânită de alte pasiuni, mai umane sau măcar mai nobile? Desigur că nu, doar că Balzac crede în misiunea regală și catolică a reginei, concepție trădată la fiecare pas de adepții politici ai romano-catolicismului în paginile acestui roman. Jean Calvin își pune credința în faptul că ,,ideile nu cresc decât stropite de sânge” (p. 189), dar unde este atunci diferența esențială între liderul genevez și regii de la Paris? Tabloul ambiguu și neted în același timp al artei balzaciene suferă de acea coloratură echivocă, deși clară, a contradicției atotstăpânitoare ca mod de a fi în lume. Locotenenții lui Jean Calvin mai speră la o ultimă incursiune în coșul cu vipere pariziene. Cristophe Lecamus, cel care vindecat de Ambroise Paré își căpătase avocatura, avea să fie întrebuințat pentru o altă misiune. Din fericire pentru cauza burgheziei credincioasă tronului, bătrânul Lecamus avea alte planuri, pe care fiul le acceptă prin instinct, dar nu din vocație. După căsătoria cu fata argintarului Lallier, familia Lecamus merge pe calea parvenirii absolute. Sute de mii de livre sunt trazacționate sub ochii unei aristocrații oarbe la efectul radical dizolvant al comerțului pe termen lung asupra clasei lor de războinici rentieri. ,,Lecamus achiziționă pentru fiul său o casă magnifică din piatră, construită de Philibert de L’Orme, pe strada Saint-Pierre aux Boeufs, pe care i-o dădea drept dotă. Sindicul mai lua în plus două sute cincizeci de mii de livre din averea sa, iar Lallier dădea tot atâta pentru cumpărarea unui frumos domeniu seniorial în Picardia, pentru care se ceruseră cinci sute de mii de livre. Pentru acest domeniu, ce aparținea Coroanei, era nevoie de scrisori autentice, acordate de rege. Astfel, încheierea căsătoriei fusese amânată până la obținerea acestei favori regale. Dacă burghezii din Paris obținuseră dreptul de a achiziționa domenii senioriale, înțelepciunea consiliului privat prevăzuse câteva restricții cu privire la domeniile ce aparțineau de Coroană, iar domeniul la care Lecamus visa de mai bine de zece ani făcea parte din această excepție.” (p. 210) Onoarea va fi deplină atunci când însăși regina-mamă, regele Carol al IX-lea, Carol de Gondi, Ambroise Paré și alți curteni de vază iau masa sub acoperișul blănarului personal al mărimilor Franței. Alianța dintre cele două părți opuse este parafată prin jurământ de credință față de religia receptă. Astfel se inaugurează dinastia parlamentară a familiei Lecamus, care lasă moștenire un palat splendid în Paris, vizibil încă în vremea lui Balzac. Aici se încheie partea cea mai voluminoasă din tripticul Catherine de Médicis, prin triumful reginei-mamă și a păturilor intermediare, prea firave pe atunci, între țărănime și nobilime, liantul constituindu-l clerul romano-catolic. Soarta familiei de Guise, care pretindea a fi urmașa lui Carol cel Mare (Charlemagne), aliata reală a lui Filip al II-lea al Spaniei, autoarea măcelului de la Amboise (prin care Francis și Charles de Guise pun capăt revoltei cavalerului Le Renaudie și celor o mie cinci sute-doua mii de ostași și nobili jurați lui), dușmana prințului de Condé, Louis de Bourbon, care scapă din lipsă de probe de la pedeapsa eșafodului, vinovată de evenimentele din Noaptea Sfântului Bartolomeu, își va găsi sfârșitul abia în 1588, cand ambii prinți de Guise sunt uciși din ordinul regelui Henric al III-lea. Catherine de Médicis va fi, în felul acesta, răzbunată de ultimul ei fiu, aflat atunci pe tronul Franței, cel prin care se încheie, cu toate acestea, o dinastie.

Mărturisirea fraților Ruggieri (1836)

În toamna anului 1573, regatul Franței se bucura de Carol al IX-lea ca monarh. Mai robust decât fratele său, Francisc al II-lea, Carol al IX-lea suferă de o febrilitate autodevoratore în vânătoare, amor și războiul antiprotesant care îl va răpune în cele din urmă, crede Balzac, cu toate că pneumonia tuberculoasă, boală premodernă netratabilă, îl va ucide în fapt. Catherine de Médicis, ajutată de Albert de Gondi, mareșal al Franței, și Carol de Gondi la Tour, dar și de Cosimo Ruggieri și alții de seama lor, dirijează și conduce din umbră regatul Franței, fiul ei lăsându-se acaparat de activități mai puțin politice. Persoana care poate unelti împotriva reginei-mamă este singura amantă cunoscută a lui Carol al IX-lea, Marie Touchet, mama contelui d’Auvergne, recunoscut tot grație profunzimii strategice a reginei florentine. Secolul al XVI-lea este veacul eclozării științei naturii, dar într-un chip diform și irecognoscibil astăzi, amestecat cu magia, alchimia și alte tehnici spirituale vechi, de inspirație nemijlocit mistică. Balzac, francmason prin alegere, este un mistagog și un iubitor declarat al tradiției hermetice, esoterismul oriental ocupând un loc central și în Louis Lambert, Séraphîta, Pielea de sagri sau În căutarea absolutului. Suntem în stadiul primordial și primitiv al unei științe spiritualiste în care rațiunea și empiria aveau ambele un sens depotrivă mai larg, prin acces la un plan metafizic împins în spatele lucrurilor, și mai îngust, experimentele pe natură, examinate rațional, fiind încă la începuturile lor vitrege, decât cel recunoscut după secolul al XVIII-lea. Catherine de Médicis este o fiică a timpului ei. Ocultismul, nu și romano-catolicismul, se relevă ca a doua ei slăbiciune. ,,Aceste două cuvinte sunt Dominație și Astrologie. Ambițioasa în mod exclusiv, Catherine de Médicis n-a avut altă patimă decât pe cea a puterii. Superstițioasă și fatalistă, cum au fost atâția oameni superiori, ea n-a crezut cu sinceritate decât în științele oculte.” (p. 223) Cosimo Ruggieri, astrologul reginei-mame, era florentinul care îi confirma ,,dacă astrele ratificau sfaturile și bunul-simț ale consilierilor ei obișnuiți.” (p. 223) Fratele lui Cosimo era un anume Lorenzo Ruggiero, mare maestru al unui ordin pe atunci secret, astăzi doar discret, probabil francmasoneria, expert în cabală. Ambii frați erau judecați de popor ca magi păgâni, aduși de regina din Italia pentru a exercita o influență mistică negativă asupra inamicilor reali sau numai potențiali ai Catherine de Médicis. Cei doi anticipau, prin realizarea horoscopului, ziua morții fiecărui membru al familiei regale, inclusiv pe cea a reginei-mamă. ,,Consiliul ei de astrologie judiciară, alcătuit de Nostradamus și cei doi Ruggieri, îi prezise moartea regelui.” (p. 225) Din punct de vedere politic, speranța Catherinei de Médicis era pe cale să se îndeplinească: calviniștii și prinții de Guise se neutralizau reciproc în acea vreme, regina-mamă salvându-și astfel coroana. Doar Carol al IX-lea, la indicațiile timide ale amantei sale, putea să riște acest echilibru prin neascultare față de mama sa, ceea ce, parțial, se și întâmplă, bănuind o uneltire împotriva vieții lui, orchestrată de Catherine prin mijlocirea unor maeștrii ai otrăvurilor italiene. Sfătuit de un conte german, Solern, să-și trieze oamenii credincioși regelui, ,,pentru a alcătui o companie de elită” (p. 236), Carol al IX-lea, tentat de alți conspiratori politici înalți să își înlăture mama și să cadă de acord cu calviniștii într-o Franță protestantă, încearcă să pătrundă în intimitatea gândirii părintelui său prin capturarea unora dintre sfetnicii ei cei mai fideli. Regele este prea slab față de misiunea politică copleșitoare în care se afla prins, afirmarea sa personală nedeținând anvergura forțelor cărora li se opune fără tărie: ,,În dreapta, la catolici, e familia de Guise care mă amenință; în stânga, calviniștii nu-mi vor ierta niciodată moartea bietului meu părinte Coligny, nici masacrul din august; și, de altfel, ei vor să suprime tronul; în sfârșit, în fața mea, e mama…”. (p. 256) Visul său, întrezărit de o voință prea nevolnică, era să îi lichideze atât pe calviniști, cât și pe frații de Guise, transformând Franța într-un regat protestant, în care regalitatea se bazează pe burghezie. Catherine de Médicis avea alte păreri și planuri politice pe termen lung, tocmai de aceea, frații Ruggieri, nu și cei doi Gondi, sunt arestați din curiozitatea, înfricoșată oarecum, a regelui. Prima întâlnire dintre rege și magicienii florentini este redată analeptic metresei sale, Marie Touchet, dar interogatoriul decisiv are loc cu amanta de față. Lorenzo Ruggieri este cel care va purta tratativele. Discursul său uimește la fel ca înfățișarea lui statuară, cu care se afla într-o deplină armonie. Lorenzo, culpabil de o impietate față de suveran, se folosea de energiile latente ale ocultismului, artă pretins egală cu cea a monarhiei de sânge, pe fondul unei regalități masculine care dădea semne de sfârșeală și nesiguranță de sine. ,,Acest bătrân savant, cufundat în singurătate, îi judecase pe suverani, aproape toți blazați de mișcarea perpetuă a politicii, ale cărei crize erau, în acea epocă, atât de dese, de puternice, de înflăcărate și de imprevizibile; el le cunoștea plictiseala și dezgustul față de orice lucru; știa cu câtă ardoare urmăreau ei tot ce e straniu, nou, bizar, și mai ales cât de mult iubeau să se afle în zona intelectuală unde puteau evita, într-o bună zi, să lupte împotriva oamenilor și a evenimentelor. Celor care au epuizat subiectul politicii, nu le mai rămânea decât gândirea pură: Carol Quintul demonstrase acest fapt prin abdicarea sa. Carol al IX-lea, care crea sonete și făurea săbii pentru a se sustrage afacerilor chinuitoare ale unui secol în care tronul era pus în discuție, la fel ca și regele, și care din regalitate nu se alegea decât cu grijiile, fără să aiba parte și de plăceri, a fost, cu siguranță, puternic zdrunciat de îndrazneața negare a puterii pe care și-o permise Lorenzo.” (p. 269) Cu toate acestea, regele cedează farmecului subreptic al lui Lorenzo Ruggieri, în învățătura blasfemică a căruia intuiește sursa propriei sale neputințe, a necredinței care îi atinsese, asemeni unui Zeitgeist mai puternic decât orice individ, de mult sufletul. În cuvintele iluminate ale ocultistului, Carol al IX-lea anticipează mersul Istoriei, care sacrifică dinastii întregi pentru a se împlini. Lorenzo, discipol al lui Machiavelli, îi dezvăluie că magicienii, printre care el se considera întâiul ca merit în viață, premergători ai maeștrilor științelor naturii înflorite mai târziu, nu cred în supremația lui Dumnezeu în treburile pământești. ,,Dar a nega acțiunea directă a lui Dumnezeu nu înseamnă a-l nega pe Dumnezeu, să nu va înșelați în privința asta. Noi îl situăm pe autorul tuturor lucrurilor mai presus decât îl coboară religiile. Să nu-i acuzați de ateism pe cei care vor nemurirea. După exemplul lui Lucifer, noi suntem geloși pe Dumnezeu, și gelozia dovedește o iubire violentă.” (p. 271) Imanentizarea divinității este un prim pas în vederea smulgerii secretelor naturii divinizate. Misterul producerii spirituale a vieții este ceea ce caută un Lorenzo Ruggieri și cei din tagma lui. A avea principiul echivalează cu a dobândi puterea absolută asupra materiei. ,,Așadar, mă gândesc că acest pământ aparține omului, că el este stăpânul și că poate să-și apropie toate forțele și toate substanțele. Omul nu este o creație ieșită imediat din mâinile lui Dumnezeu, ci o consecință a principiului semănat în infinitul eterului unde se nasc mii de ființe, care nu se aseamănă de la astru la astru, deoarece acolo condițiile de viață sunt diferite.” (pp. 271-272) Savanții au ca misiune descifrarea unui cod care e totuna cu o clavis universalis, aducătoarea nemuririi. ,,Când vom fi față în față cu această particulă atomică, și când îi vom fi surprins mișcarea în punctul ei de plecare, noi îi vom cunoaște legea; de aici încolo, stăpâni să-i impunem forma care ne place, printre toatea acelea pe care i le vedem, noi vom da aurul pentru a avea lumea, și vom face o viață de secole pentru a ne bucura de ea.” (p. 273) Căutători ai unei forme care unește, magii descoperă ,,secrete cu care înzestrăm artele mecanice și liberale.” (p. 274) Trimiterea directă la francmasonerie leagă aici știința modernă de artele oculte. ,,Acolo se află legătura marii și măreței instituții a Ordinului Templului. Arzându-i pe templieri, sire, unul dintre predecesorii dumneavoastră nu a ars decât oameni, căci secretele ne-au rămas. Reconstrucția Templului este cuvântul de ordine al unei nații ignorate, un neam de cercetători curajoși, toți privind spre Orientul vieții, toti frați, toti nedespărțiți, uniți printr-o idee, însemnați cu pecetea muncii.” (p. 277) Urmașul pe linie directă a misterelor Orientului revelate este contele de Saint-Germain, teosoful veșnic viu, de care amintește Balzac în final, semn că frații Ruggieri sunt mari maeștri ai francmasoneriei universale și frați ai unei întregi tradiții milenare de gândire. În plan politic, Lorenzo Ruggieri anticipează că el și adepții lui sunt în stare să vadă ,,viitorul în general” (Ibidem), Balzac făcându-l pe bătrânul ocultist nu numai să anticipeze Revoluția Franceză, ci și doctrinele politice antimonarhice, seculare aduse de ea pe întregul continent. ,,Odată religia și regalitatea învinse, poporul îi va ataca pe cei mari, iar după cei mari, vor urma cei bogați. În sfârșit, odată ce Europa nu va mai fi decât o turmă de oameni fără consistență, căci va fi lipsită de conducători, ea va fi devorată de cuceritori grosolani. Lumea a mai înfățișat acest spectacol de douăzeci de ori până acum, și Europa îl începe din nou. Ideile sfâșie secolele, așa cum oamenii sunt sfâșiați de patimile lor. Când omul va fi vindecat, omenirea se va vindeca și ea. Știința este sufletul umanității, noi suntem pontifii ei; cel ce se ocupă de suflet, nu se sinchisește de trup.” (p. 277) Acest autointitulat rege al ideilor îi prezintă lui Carol al IX-lea viitorul apropiat, dar și destinul cârmuitorilor Franței, inclusiv moartea sa în mai puțin de trei luni, amănunt care ajunsese deja la urechile suveranului. Acesta, siderat de erezia ateistă a acestor vrăjitori, dar și captivat de viziunile lor clarobscure și de verva lor discursivă, vrea să afle de ce natură e necredința lor și cum de desconsideră cugetul care le permite să cuvânteze astfel. Materialismul celor doi Ruggieri este unul vast cât trecutul speciei, având pliuri biologiste, intelectul fiind rezultatul subiectivității noastre ca animale superioare. ,,Gândirea, răspunde Lorenzo Ruggieri, este exercițiul unui simț interior, așa cum facultatea de a vedea mai mult obiecte și de a le percepe dimensiunile și culorile este efectul vederii noastre, nu-i așa? Asta nu are nimic de-a face cu faptul că pretindem existența unei alte vieți. Gândirea încetează chiar în timpul vieții, odată cu forțele care o produc. (….) Materialismul este consecința doctrinelor indiene, transmise prin misterele lui Isis, Chaldeei și Egiptului, și aduse apoi în Grecia de către Pitagora, unul dintre semizeii umanității; a sa doctrină a transformărilor este matematica materialismului, legea vie a fazelor sale. Fiecăreia din diferitele creații, care compun creația terestră, îi aparține puterea de a întârzia mișcarea care o antrenează în altă creație.” (p. 282) Elocvența acestor magicieni, preocupați ,,de astre, de praful de pușcă și de atomul pur” (p. 283), care, poate șarlatani sau nu, reușesc să scape de orice bănuială de trădare sau lezmajestate și să-și salveze, prin urmare, viața, îl convinge pe Carol al IX-lea de înțelepciunea slujitorilor cei mai apropiați ai reginei-mamă. Până și previziunea antipatiei regelui pe Cosimo Ruggieri se adeverește, regele suspectându-l de înșelătorie pentru simplul fapt că și-a lăsat doar fratele, pe mărețul Lorenzo, să ducă politica de persuasiune, în numele meșteșugului lor ascuns, cu Carol al IX-lea. Zarurile sunt deci aruncate de mâinile unor filozofi dibaci și clarvăzători.

Cele două vise (1830)

,,Bodard de Saint-James, vistiernic al marinei, era în 1786 unul dintre bancherii Parisului al căror lux atrăgea atenția și ațâța bârfele orașului.” (p. 287) Debutul celei mai scurte povestiri din cele trei care subîntind romanul Catherine de Médicis ne plasează în proximitatea evenimentului, poate chiar în anticamera sa, care avea să zguduie nobilimea europeană, deși într-un stadiu, dar încă nu fatal, de inconștientă descompunere morală și politică. Desfrânat și epuizat de prea multe plăceri și năzbâtii, Bodard, deja bătrân, se remarcase prin câteva falimente, care îl făcură să piardă paisprezece milioane de franci, sumă care ne aduce aminte, prin aproximație, de averea podgoreanului Félix Grandet. Doamna de Saint-James se voia o salonardă care nu primește decât personaje distinse, dar nu toate de rang, în casa ei. Într-o seară din luna august, două fizionomii stranii, puternic conturate, sunt de față în salonul distinsei soții de vistiernic. Domnul de Laval, de Calonne și Beaumarchais, Bodard și nevasta lui, fermierul general Lavoisier, două femeie cochete și cei doi necunoscuți, unul avocat de provincie și celălalt doctor, mai rămăseseră după masă. Discuția capătă o coloratură bizară atunci când, amintind de ,,minunatele supeuri” (p. 290) ale contelui Alessandro Cagliostro, cunoscut în Franța drept un francmason și magician înveterat, supranumit și Joseph Balsamo, avocatul șters și urâcios venit din provincie, care nu băuse prea mult la cină, declară că a stat de vorbă cu regina Catherine de Médicis. Intrigați și dornici să se amuze cumva de pe urma acestei confesiuni trăznite, cei adunați în jurul lui îl rugară să le povestească întâmplarea, care nu era nici despre religie, nici o afacere indecentă, ci legată de ,,guvernare”. Fantoma Catherine de Médicis se căia, deci, nu pentru faptele ei brutale, ci pentru neîmplinirea lor până la capăt: hughenoții rămași în viață s-au înmulțit și sunt pe cale să înlăture monarhia absolută din Franța. Reputația ei istorică o indignează prin nedreptate: ,,Adăugați, continuă ea, că toate condeiele au fost mai nedrepte față de mine decât au fost chiar contemporanii mei. Nimeni nu mi-a luat apărarea. Sunt acuzată de ambiție, eu, bogată și suverană. Sunt învinuită de cruzime, eu, care n-am pe conștiință decât două capete tăiate. Și pentru spiritele cele mai imparțiale, sunt poate încă o mare problemă.” (p. 294) Faptele sunt acreditate post mortem ca impuse de calcule și simț practic, sine ira et studio. ,,Eram calmă și rece ca rațiunea însăși. I-am condamnat pe hughenoți fără milă, dar fără mânie, căci erau portocala stricată din coșul meu de fructe.” (Ibidem) Feudalismul se impunea apărat de intruziunea unor inamici periculoși. ,,Pentru ca puterea să supraviețuiască în acea epocă, trebuia să existe în stat un singur Dumnezeu, o singură Credință și un singur Stăpân.” (Ibidem) Rivalitatea existentă între ea și frații de Guise este încă o dată motivată ca o mutare necesară pe tabla de șah a politicii. ,,Dacă am simțit aversiune față de câțiva oameni politici, asta a fost față de lașul cardinal de Lorena, față de fratele lui, soldat subtil și brutal, care mă spionau amândoi. Iată cine erau dușmanii copiilor mei! Ei voiau să le smulgă coroana, iar eu îi vedeam în fiecare zi și mă oboseau. Dacă n-aș fi ordonat Noaptea Sfântului Bartolomeu, ar fi făcut-o frații de Guise cu ajutorul Romei și al călugărilor ei.” (Ibidem) Avocatul primește un avertisment atunci când fantoma hamletiană a reginei-mamă îi repetă învățătura antiprotestantă pe care deja o cunoaștem, cea pe care Balzac o investește cu sarcina de a preîntâmpina și a îndepărta modernitatea și spiritul capitalist coroziv, ambele ucigătoare ale valorilor monarhice. Ceea ce curios este că această halucinație premonitorie îi aparține unui avocat, ridicat din păturile mijlocii ale poporului, și nu un nobil este cel vrednic de considerațiile adânci ale Catherine de Médicis. De ce un avocat și nu un alt demnitar cu cin de la curtea de la Versailles? De ce nu Ludovic al XVI-lea însuși? Tirada antiburgheză este, însă, nimicitoare. ,,Atrăgând atenția tuturor burghezilor asupra abuzurilor Bisericii romane, zise ea, Luther și Calvin au creat în Europa un spirit de investigare care avea să dea popoarelor dorința de a cerceta totul. Cercetarea îndeamnă la îndoială. În locul unei credințe necesare societăților, ei târau dupa ei și risipeau peste tot o filosofie ciudată înarmată cu ciocane, dornică de ruine. Știința se avânta strălucind de falsele ei lumini din sânul ereziei. Nu era vorba atât de o reformă în cadrul Bisericii, cât de libertatea infinită a omului, care înseamnă moartea oricărei puteri. Eu am văzut asta. Consecința succeselor obținute de către reformați în lupta lor împotriva clerului, mai înarmați și mai redutabili decât însăși coroana, însemna ruinarea puterii monarhice, înălțată de Ludovic al XI-lea, cu atâta pagubă, pe rămășițele feudalității. Nu era vorba decât de nimicirea religiei și a regalității, peste rămășițele căreia toate burgheziile lumii voiau să cadă la învoială. Această lupta era, așadar, pe viață și pe moarte, între noile combinații, legi și vechile credințe.” (p. 296) În ordinea firească a logicii reginei-mamă, catolicismul organizat în Biserică este aservit ,,intereselor materiale ale regalității, ale seniorilor și ale clerului.” (Ibidem) Iată cum un cult religios milenar este fățiș recunoscut ca o corectă și, mai ales utilă, conștiință de clasă, iar faima ei de călău târziu-medieval ar fi meritat schimbată printr-o dreaptă canonizare. ,,V-ați pus cu toții să vărsați, pentru două sute de țărani sacrificați la vreme, lacrimile pe care le refuzați nenorocirilor unei generații, unui secol sau unei lumi.” (p. 297) Politica, indiferent de ideile afirmate, se bazează pe ,,biruri de sânge”. (Ibidem) De aici avocatul, acest mesager al duhului Istoriei, înțelege că metodele crunte adoptate de Catherine de Médicis sunt la dispoziția oricărei teorii sociale. Asistența, în schimb, pricepe prea puțin din visul premonitoriu al avocatului: domnul de Calonne conchide destul de complezent că aristocrația se numără printre ,,instrumentele lui Dumnezeu”, iar doamnele de față se declară plictisite de acest discurs lipsit de orice urmă de picanterie. Chirurgul, cu mutră de canalie, începe deodată să-și spună cumpătul, afirmațiile lui având aerul unei debitații alcoolice sinistre: acesta, tăind coapsa cangrenată a unui bolnav odată, are revelația multitudinii de organisme care colcăie de viață în corpul omenesc. Dumnezeu era această natură aproape invizibilă, microscopică. Ideile și celule se luptă pentru existență în ambele planuri, formând un întreg confuz, ambivalent, dar nu mai puțin un univers guvernat de legitățile sale. Ascultătorii sunt scârbiți de delirul bahic al chirurgului, încântat de forța cu care extirpa bolile omului. Concluzia naratorului este că ,,provincia mai ascunde oameni care iau în serios teoriile politice și istoria Franței” și că acest aluat uman va dospi cumva. Abia când, în ultimele două replici ale povestirii, aflăm cine sunt cei doi invitați curioși, suntem cutremurați de înțelesul ,,celor două vise”: avocatul este nimeni decât altul revoluționarul iacobin de Robespierre, adeptul ghilotinei ca strategie de conducere în stat, iar chirurgul înfricoșător poartă numele de Jean-Paul Marat, nemilosul revoluționar francez. Și ei primesc însemnele Providenței, dar cu sens opus, nu altfel decât regina catolică din secolul al XVI-lea care a luptat împotriva stării a treia și confesiunii ei protestante. Balzac condamnă ceea ce, din punct de vedere al argumentării sale filozofice, apara ca necesar în devenirea societăților: puterea își caută brațe pe măsura ei ca să se manifeste simultan ca nimicitoare și creatoare printre muritori.

| Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXV


(Proscrișii și alte povestiri din Comedia umană, Editura Polirom, Iași, 1998)

Un episod din vremea Terorii (Scene din viața politică – 1845) 

Devotat cauzei regaliste, dar inspirat de paradoxuri și de contrarietăți istorice diverse, Balzac își alege drept câmp de bătălie ziua de 22 ianuarie 1793, în condițiile în care cu o zi înainte Ludovic al XVI-lea fusese decapitat, întru mai marea glorie a Revoluției Franceze. Revoluționarii Terorii domneau peste soarta Franței pe atunci. Capetele erau supuse ultimei rugăciuni: ghilotina. O femeie în vârstă de șaizeci de ani, cu fizionomie ascetică, îmbrăcată ca o ,,fostă” în mizerie, e urmărită pe străzile Parisului de un bărbat necunoscut, probabil un cetățean al epocii noi. Intrând în prăvălia unui patisier, bătrâna lividă e întâmpinată de privirea prietenoasă și miloasă a soției comerciantului. Conspirativ, stăpâna casei îi strecoară în mână o cutiuța albastră. Atunci când femeie în vârstă se plânge că e urmărită de un străin, patisierul și nevasta lui se alarmează brusc. Bărbatul vrea să-i smulgă obiectul pe care abia i-l dăruiseră contra unui ludovic de aur, ultimul ban al vizitatoarei, dar bătrâna demnă își ia inima în dinți și iese în goană pe ușă.

Deși continua să fie urmărită, biata femeie, Agathe, ajunge la casa ei, o cocioabă prăpădită și ferită de ochii marilor bulevarde. Aici se adăpostesc, ascunși în mansardă, sub un acoperiș pe cale să se prăvălească, trei personaje marginale: un abate și două călugărițe. Abatele de Marolles și măicuțele de la mânăstirea din Chelles, Marthe și Agathe, înrudită cu familia de Langeais, sunt unii din devotații Vechiului Regim. De Marolles era căutat de poliție pentru că nu prestase jurământ de credință Constituției civile, scăpând ca prin miracol dintr-un masacru antiecleziastic. Cutia adăpostea ostii, cei trei urmând să oficieze o slujbă de înmormântare pentru regele mort în fața unei altar încropit mai mult din credință decât din altceva. Atunci pătrunde în odaie necunoscutul. Înspăimântați, cei trei își asumă cu stoicism soarta de virtuali martiri: contrar așteptărilor, străinul participă pios la umila lor ceremonie. Când abatele de Marroles încearcă să afle mai multe de la această apariție stranie, intrusul se recunoaște drept un păcătos care nu l-a apărat pe rege la timp. La final, înainte de a pleca, acesta îi înmânează preotului o cutie în care se afla o batistă cu broderia coroanei regale pe ea, însângerată și acoperită de sudoare. Moaștele sunt bucuria urmașilor lui Iisus. Necunoscutul promite că va reveni la slujba de peste un an. Între timp, cei trei creștini nu duc lipsă de hrană și de protecția cuvenite. Străinul veghea asupra lor din umbră. Când ziua revederii sosește, străinul reapare, asistă la slujbă și pleacă în grabă.

După 9 Thermidor (27 iulie 1794), abatele și maicile se pot deplasa fără riscul de a-și pierde viața. Preotul se afla în parfumeria Regina florilor a legitimistului Ragon (cf. César Birotteau), punct de întâlnire pentru corespondența secretă cu exilul și alte cuiburi clandestine de regaliști. Ieșind pe stradă, abatele de Marroles urmărește cu privirea o procesiune de condamnați la moarte, gata să fie ghilotinați. Sunt partizanii lui Robespierre, căzut în dizgrație. Preotul se prăbușește la pământ, lovit de un fulger ceresc: printre cei sortiți pedepsei capitale se numără și protectorul lor, creștinul necunoscut care sărbătorise cu ei în rugăciune moartea regelui doar cu câteva zile înainte. Era nimeni altul decât călăul lui Ludovic al XVI-lea, Charles-Henri Sanson. Abatele conchide ca într-o apoftegmă că ,,lama de oțel a avut mai multă inimă decât întreaga Franță!…” (p. 210)

O pasiune în deșert (Scene din viața militară – 1830)

Istorioara de față își are punctul de pornire în abilitățile dresorului Martin în relația sa cu o hienă. Naratorul, o femeie anonimă și un veteran urmăresc seducătorul spectacol zoologic la o menajerie. De aici se înfiripă un dialog între narator și prietena sa despre sufletul pasional al animalelor sălbatice. Povestitorul îi redă femeii (ajungând chiar s-o aștearnă pe hârtie) discuția pe care o avusese cu respectiva cătană, care prin expresia ,,vechiul truc”, privitoare la înzestrările de maestru în materie de domesticire a dresorului Marin, își descoperise cu mândrie o experiență unică din tinerețea apusă. Soldat provensal în expediția generalului Desaix în Egiptul de Sus, acest soldat, astăzi acoperit de cenușa anilor, cade prizonier la magrebieni, care-l duc în deșert, de unde, în aceeași noapte, evadează. O evadare, dacă se poate aprecia că așa ceva era posibil pe atunci, în oceanul în nisip corespundea unei invitații la moarte. Soldatul nu moare însă, ci se pierde printre infinitele dune. Norocul lui e că dă peste o grotă ferită de sub o colină, peștera anunțată de prezența unor roci de granit, ceea ce îi prelungește, dacă nu îi salvează neapărat, viața. Câțiva curmuli în fruct fuseseră plantați de o mână binecuvântată în acea adâncitură, unde se găsea până și o rogojină terfelită. Grija francezului era acum teama de fiare pe timp de noapte. Se trezește sub clar de lună cu un animal așezat lângă el în grotă. ,,Era un leu, un tigru sau un crocodil?” (p. 217) Dacă sfinxul Egiptului îi surâse sau în acest animal fabulos se ferecase tot misterul Orientului, pentru care un occidental simțea o irezistibilă atracție de dominație și de supunere, nu putem dovedi. Cu certitudine, la lumina soarelui dogoritor și printre aburii deșertului, nu era nici o himeră. Animalul se înfățișa sub forma unei pantere cu o crupă superbă, pe care soldatul, deși temător și gata oricând de atac, nu o ucide. Femela panteră se supune bărbatului, iar între ei se statornicește o amiciție în marginea prieteniei. Sălbăticiunea pare însuflețită aidoma unei fete erotizate. Francezul, ca un sihastru păgân, începe să o îndrăgească la limita zoofiliei. ,,Își aminti fără să vrea de prima lui iubită, pe care o numise, prin antifrază, Mignonne: era de o gelozie atât de atroce încât, tot timpul cât a durat legătura lor, s-a temut de cuțitul cu care îl amenințase întotdeuna.” (p. 222) Mai mult de atât, pantera, botezată Mignonne, este atât de îndrăgostită de perechea ei umană încât într-o zi îi salvează viața. ,,Pe când își spunea toate acestea, ajunse pe o porțiune cu nisipuri mișcătoare, atât de primejdioase pentru călător și de care este imposibil să te salvezi. Simțind că se afundă, începu să strige după ajutor; pantera îl apucă cu dinții de guler și, trăgând cu forță, îl scoase ca prin minune din capcana ce se deschidea sub el.” (p. 223) În altă zi, pantera, această sultană a deșertului și alegorie colonială, era geloasă pe păsările care deranjau cuibul ei. Sfârșitul iubirii dintre provensal și bestia deșertului vine dintr-o ceartă amoroasă, de pe urma căreia francezul se alege cu o rană ușoară, iar pantera cu un pumnal în gât. ,,Cum s-a terminat povestea? Așa cum se termină toate marile pasiuni, printr-o neînțelegere! Fiecare crede că celălalt l-a trădat, fiecare refuză, din mândrie, orice fel de explicație și ruptura se produce din cauza încăpățânării.” (p. 226) Chiar și astăzi, adus din spate de trecerea anilor, fostul soldat nostalgiază după pâlcul de palmieri și pantera sa. Totul se trage de la prezența deșertului, spațiu metafizic prin excelență, unde ,,există totul și nu există nimic…” (p. 227), adică nimic mai mult și nici mai puțin decât locul unui ,,Dumnezeu fără oameni.” (Ibidem)

Trimisul destinului (Studii filozofice – 1831) 

Anul este 1793, în luna noiembrie, în Normandia de Jos, în localitatea Carenta. Personajul principal e o anume doamnă de Dey, văduvă bogată de treizeci și opt de ani, mama lui Auguste, fiul mult iubit, plecat la războiul antirevoluționar. ,,Numit sublocotent de dragoni la optsprezece ani, tânărul conte se supuse îndatoririi de onoare a aristocrației urmându-i pe principi în exil.” (p. 267) Cum Teroarea domnea atotputernică în Franța, doamna de Dey făcea efortul de a fi pe placul notabilităților zilei, compusă din comercianți parveniți, înstăpâniți pe funcțiile administrative de bază ale statului în departamente. Jocul ei politic, ,,fără să umilească nedomolitul amor propriu al parveniților, nici să-l rănească pe cel al vechilor prieteni” (p. 265), era acela de a temporiza criza din propria familie: mater dolorosa, misiunea ei era de a menține averea întreagă, de a se ține pe ea însăși în viață și de a se asigura că bravul ei urmaș trăiește. ,,Își crescuse fiul cu greutăți nesfârșite, care i-l făcuseră și mai drag; de zece ori doctorii îi preziseseră sfârșitul; dar, încrezătoare în presimțirile, în speranțele ei, avusese nespusa bucurie să-l vadă trecând cu bine prin primejdiile copilăriei, să-i admire sănătatea tot mai înfloritoare, în ciuda sentințelor Facultății de Medicină.” (p. 266) Încă tânără fiind, doamna de Dey atrăgea atenția cetățenilor republicani care erau ținuți ca sub o vrajă, periculoasă, de altfel, în casa ei seară de seară, unde menținea vie viața publică a unui orășel șters de provincie. Deși normanzii sunt catalogați drept suspicioși și vicleni prin tradiție de Balzac, stăpânii din Carenta o curtau fără teamă pe distinsa aristocrată. ,,Îi primea în salonul ei pe procurorul comunei, pe primar, pe președintele districtului, pe acuzatorul public, chiar și pe judecătorii tribunalului revoluționar.” (p. 268)

Când într-o zi serată se suspendă, invitații regulați intră în panică. În plus, când Brigitte, slujnica doamnei de Dey, cumpără un iepure proaspăt de la piață, gura lumii începe să vorbească. ,,Cum într-un orășel viața se desfășoară în văzul tuturor, femeile aflară primele că Brigitte făcuse în târg provizii mai neînsemnate decât de obicei.” (p. 269) Se spunea că nobila ascundea în casă fie un șuan, fie un preot refractar, fie un nobil evadat din închisorile Parisului (această ultimă posibilitate ar fi costat-o viața având în vedere gelozia – sau invidia de clasă – invitaților ei), când, în realitate, aceasta primise de știre sosirea grabnică a fiului ei. Auguste o informase că, dacă în decurs de trei zile nu-și face apariția, să-l considere deja mort. Pentru a preîntâmpina orice bănuială, doamna de Dey, zguduită din temelii de aprehensiuni și consiliată în secret de fratele primarului, negustor prosper, ține serata obișnuită cu virtuozitatea unei actrițe de drame istorice. Interiorul intenționat modest confirmă epoca triumfătoare a mezalianțelor: ,,pentru a nu-și jigni oaspeții în ideile lor mărginite, Doamna de Dey se lipsise de plăcerile luxului cu care fusese obișnuită altădată și nu schimbase nimic din aranjamentul casei. Lespezile pardoselii din sala de primire nu erau nici măcar lustruite. Lăsă să atârne pe pereți vechi tapiserii întunecate, păstră mobilele specifice ținutului, ardea lumânări de seu și urma în toate moda târgușorului, adaptându-se la viața provincială fără a da înapoi nici în fața meschinăriilor celor mai dure, nici în fața privațiunilor celor mai neplăcute.” (p. 274) Războiul civil care se consuma ca o flacără pe câmpiile Franței pătrunsese și în salonul pașnic al aristocratei în acea seară, care se simțea urmărită ca un inamic public de plin rang, în pofida teatrului impecabil pus la cale din vreme. ,,Acuzatorul public și unul dintre judecătorii de la tribunalul revoluționar stăteau tăcuți, observau cu atenție cele mai mici schimbări ale fizionomiei ei, ascultau ce se petrece în casă, în ciuda zarvei, și, în mai multe rânduri, îi puseră întrebări stânjenitoare, la care contesa răspunsese cu o admirabilă prezență de spirit. Mamele au atâta curaj!” (p. 275)

În acele clipe, pe drumul ,,de la Paris la Cherbourg”, mergea un tânăr rechiziționat. ,,Cerințele momentului nu-i îngăduiau Republicii să-și echipeze imediat soldații, și deseori drumurile erau înțesate de rechiziționați care-și păstrau hainele burgheze. Acești tineri o luau înaintea batalioanelor lor spre locurile de cantonament sau rămâneau în urmă, căci marșul lor depindea de felul cum suportau oboselile unui drum lung.” (p. 277) Ajuns în Carenta, primarul, izbit de asemănarea soldatului cu fiul doamnei de Dey, deși pretindea că se numește Julien Jussieu, îl trimite pe rechizionat în casa presupusei sale mame. Acolo, singurul invitat rămas la pândă era acuzatorul public, care o atenționează pe nobilă că își poate adăposti fiul, în cazul în care își face simțită prezența, până a doua zi dimineață, când, în urma unui denunț oarecare, ce va fi dovedit, în cele din urmă, ca fals, își va trimite oamenii pentru cercetări. Doamna de Dey este atât speriată, cât și fericită de încheierea favorabilă a seratei.

Adevărata tragedie este plasată abia în finalul operei. Tânărul rechizionat nu era Auguste, deși asemănarea fizică dusese la confuzii, ci un fiu oarecare al Republicii. Doamna de Dey se stinge de supărare în aceeași noapte. Printr-un misterios proces de telepatie, ,,chiar în clipa când Doamna de Dey murea în Carentan, fiul său era împușcat în Morbihan.” (p. 282)

El Verdugo (Studii filozofice – 1830) 

Bestialitatea războiului e etern valabilă. Într-o așezare de coastă a Spaniei, în orășelul Menda, marchizul Léganès și familia sa sunt stăpânii vechi ai zonei. Peninsula iberică este, însă, sub ocupație franceză, generalii lui Napoleon nemaiavând rivali în teritoriul cucerit. Comandantul Victor Marchand, fiu de băcan parizian, este îndrăgostit de Clara, fiica mai mare a marchizului. Când balul de la castelul marchizului se încheie, noaptea abia începuse. O revoltă antifranceză, coordonată de nobilii din Menda, în frunte cu familia marchizului încă devotat coroanei spaniole, izbucnește sub forma unei puzderii de flăcări în oraș, fără ca Victor Marchand să realizeze pericolul în care se aflau. Francezii sunt, în primă fază, uciși. Corăbii britanice, transportând artilerie și nimci mai mult, susțin slab și neconvingător eforturile spaniolilor. Victor Marchanda scapă în ultima clipă cu viața datorită sfatului protector al Clarei. Victoria localnicilor duce la represalii crude. ,,Peste un ceas, un regiment de infanterie, un detașament de cavalerie și un convoi de artilerie se și puseră în mișcare. Generalul și Victor mergeau în fruntea coloanei. Soldații, cărora li se adusese la cunoștință ca le fuseseră masacrați camarazii, erau stăpâniți de o furie fără seamăn. Distanța dintre cartierul general și Menda fu străbătută cu o repeziciune de neînchipuit. Pe drum, generalul întâlni sate întregi înarmate; fiecare dintre aceste prăpădite de așezări fu încercuită, iar sătenii măcelăriți.” (p. 288) După ce două sute de localnici din Menda fură împușcați, generalul ordonă ridicarea unor spânzurători la castel. Slugile din casă au fost imediat executate. Marchizul Léganès și familia cer o moarte demnă, prin decapitare, rugându-l pe general să îi lase un fiu în viață, care să-i continue neamul. Sadicul general francez decide că va scuti pe unul dintre fii marchizului de la eșafod, lăsându-l să-și păstreze întreaga avere, dacă va primi să fie călăul propriei familii, el verdugo în limba spaniolă. Familia marchizului e compusă din trei băieți, Juanito, de treizeci de ani, Phillipe, de douăzeci, Manuel, de opt ani și două fete, nubila Clara și copila Mariquita. Cu mândrie spaniolă autentică, deși grotescă în obstinație ei, marchizul îi ordonă fiului cel mare să ducă la îndeplinire ordinul. Burghezia din Menda asistă din obligație militară la punerea în aplicare a pedepsei capitale. Când Victor Marchand îi șopti Clarei că ,,generalul îți dăruiește viața dacă te măriți cu mine” (p. 295), tânăra preferă să fie ucisă de Juanito. Acesta își execută toți frații și surorile, dar când ajunge la mama lui, suferă o criză de nebunie și se aruncă de la balustradă, lovindu-se de stânci. Nu moare, ci leșină, dar viața sa, din acea clipă, devine o anticameră a morții, cu tot respectul distant pe care îl are din partea curții și a nobilimii spaniole. Regele îl poreclește el verdugo. Eliberarea lui din această lume va veni în ziua când un fiu i se va naște, împlinind până la capăt voința tatălui său. Balzac nu-l incriminează în cele din urmă nici pe generalul francez, vinovat direct de această oribilă, demonică vărsare de sânge. În fond, ,,cinci sute de familii franceze vor fi îndoliate” în câteva săptămâni de luptă cu încrâncenații și curajoșii spanioli, legile războiului cunoscând nu indivizi în exercitarea lor, ci formațiuni sociale cu misiune istorică. Balzac îngroașă în această povestire cu parfum arab ipoteticile trăsături de personalitate ale spaniolului dintotdeauna, sumbru și de neîngenunchiat în orgoliul său de om liber. Caricaturizarea fantasmatică a naturii omului mediteranean mai reapare în nemiloasa povestire corsicană Vendetta.

Elixirul de viață lungă (Studii filozofice – 1831) 

Cândva la începutul veacului al XVI-lea, cu două secole înaintea domniei lui Ludovic al XV-lea, în orașul Ferrara trăia Don Juan Belvidéro. Alături de un principe din familia d’Este, Don Juan este un june înconjurat de prostituate, alcooluri, mâncăruri scumpe și alte instrumente ale plăcerii. În seara banchetului cu pricina, tatăl sau, un bătrân de nouăzeci de ani, bogat ca în basme sau măcar ca-n poveștile fantastice balzaciene, trage să moară. În versiunea balzaciană a mitului lui Don Juan, acesta e un ateu înverșunat, așteptând să se procopsească cu o avere peste măsură de mare după ce tatăl pământean, fostul comerciant Bartholoméo Belvidéro, cunoscător al secretelor Orientului și părinte de o bunătate fără cusur, va fi să își dea duhul. ,,La vârsta de șaizeci de ani, Belvidéro se îndrăgostise de o făptură blândă și frumoasă ca un înger. Don Juan fusese singurul rod al acestei iubiri târzii și trecătoare. De cincisprezece ani, bătrânul deplângea pierderea scumpei lui Juana.” (p. 303) În timp ce petrecerea sta să se transforme într-o orgie închinată lui Eros, amintind de festinul din Piele de sagri, într-o altă aripă a casei, moșneagul se pregătea, pe jumătate paralizat, de întâlnirea cu îngerul morții. Fiul îi sta impasibil la căpătâi. În acest punct al narațiunii, Balzac, adeptul magiei și al misticii aplicate din Pielea de sagri și din Melmoth împăcat, revine la viață. Bartholoméo Belvidéro își roagă fiul ca după moartea sa să-l ungă cu o apă dătătoare de viață, ascunsă într-un flacon din cristal de stâncă. Înainte de ultima lui răsuflare, muribundul înțelege că fiul său nu-l va ajuta să învie. ,,Căutând un refugiu în inima fiului său, găsea acolo un mormânt mai adânc decât cel pe care oamenii îl fac de obicei morților lor. De aceea, părul i se făcu vâlvoi, iar privirea sa agitată de convulsii mai vorbea încă. Era un tată ridicându-se plin de mânie din mormânt pentru a-i cere lui Dumnezeu răzbunare!” (p. 307) După moartea bătrânului, principele d’Este și cele șapte curtezane diavolițe (Brambilla, Rivarella, Bianca Cavatolino, Varonèse etc.) îl căinează cu politețe pe Don Juan. Acesta, pentru a ne confirma verdictul satanic pus de Balzac încă din primele pagini ale întâmplării, încearcă elixirul de viață lungă pe trupul amorțit al răposatului. După ce picură câțiva stropi din apa mistică pe unul din ochii bătrânului, viața și sufletul par să-i revină scânteiător bătrânului numai în acel unic organ. Cutremurat de groază, Don Juan comite un paricid. ,,Apoi, adunând tot curajul de care e nevoie să fii laș, strivi ochiul, apăsându-l cu o bucată de pânză, dar fără să-l privească. Atunci se auzi un geamăt neașteptat, dar teribil. Bietul bărbat murea urlând.” (p. 312) De aici încolo existența lui Don Juan aducea cu un izvor nesecat de distracții, nu altfel ca mai înainte, dar cu un fast și o risipă fără asemănare. Idolul la care se închină hedonistul erou este el însuși, într-o apoteoză a egoismului. ,,Pentru negustor, lumea e un balot de mărfuri sau un teanc de bancnote în circulație; pentru cei mai mulți tineri, e o femeie; pentru unele femei, e un bărbat; pentru anumiți oameni de spirit, e un salon, un grup de prieteni, un cartier, un oraș; pentru don Juan, universul era el!” (p. 314) Don Juan, în cinismul său infernal, subliniat neverosimil de Balzac, ajunge să obțină mărturia îndoielii în ordinea lumii lui Dumnezeu până și de la papa Iulius al II-lea (1503-1513), celebrul Giuliano de la Rovere, cel care a inițiat construirea bazilicii San Pietro din Roma. Acumularea de vicii și defecte în sufletul lui Don Juan este mai mult un experiment literar sugerat explicit de Balzac decât o constatare liberă a cititorului. În fine, ajuns la șaizeci de ani, Don Juan se refugiază în Spania, unde se căsătorește cu Dona Elvira, castă până ce îl născu pe Philippe Belvidéro. Jucând comedia pioșeniei în ultima parte a vieții, Don Juan aplică două strategii diferite pentru a nu sfârși ca tatăl lui: își ascunde averea în titluri de stat și în pivnițele casei din Ferrara și își îndoapă soția și fiul cu învățături creștine destinate să îi garanteze deplina supunere și fidelitate a rudelor sale. În ziua când se stinge, Don Juan repetă ritualul tatălui său cu el însuși: își instruiște fiul să-l ude cu apa miraculoasă din creștet până în tălpi după ce va decede. Tânărul se supune cucernic, dar elixirul își face efectul doar asupra capului și a mâinii drepte pentru că Philippe scapă flaconul pe jos și licoarea se evaporă. Fantezia hoffmanniană a lui Balzac trebuie luată ca atare. Preoțimea din San Lucar e de părare că asistau la un miracol al reînvierii și decretează canonizarea grabnică a lui Don Juan, în parte viu, în rest paralizat și mort. Poporul din împrejurimi se adună pentru a se ruga la moaștele conștiente ale ateului îndrăcit, care profera blasfemii și injurii în incinta Bisericii. Poporul bigot și stupid credea că sfântul posedat îi binecuvântează. ,,Iată cum ne înșelăm noi adeseori în ceea ce idolatrizăm. Omul superior își bate joc de cei ce-l măgulesc, și-i măgulește uneori pe cei de care-și bate joc în adâncul inimii.” (p. 327) Din nefericire, ultimul moment din povestire este totalmente ratat din punct de vedere artistic, frizând ridicolul într-o proză (nu și într-o operă simfonică, probabil): atunci când starețul din abația San Lucar se apropie de creatura pretins hieratică, aflată în culmea ocărilor diavolești, fostul Don Juan, desprinzându-se cu partea sa înviată de restul trupului, îl mușcă până la creier pe abate. Acesta moare. Tot aici povestirea se încheie.

Proscrișii (Studii filozofice – 1831) 

Parisul în evul mediu îl fascinează pe Balzac deopotrivă ca pe Victor Hugo. Misticismul balzacian se încununează pe sine în Proscrișii. Joseph Tirechair, sergent parizian, se întoarce acasă de pe străzile unde patrula în luna aprilie 1308. Alături de nevasta lui, cei doi o duc destul de tihnit pentru acele vremuri de violență și războaie: soția Jacqueline calcă hainele sfinte ale înăltului cler, casa lor fiind situată lângă Notre-Dame de Paris, unde se găsea universitatea, și, în plus de asta, soții închiriază camere studenților sau vizitatorilor străini. În acea perioadă a anului adăposteau un bătrân italian și un tânăr plăpând de nici douăzeci de ani, numit Godefroid, ,,biet orfan venit din Flandra la Paris pentru a studia la Universitate” (p. 336). Subconștientul superstițios al celor doi parizieni iese la suprafață când sergentul află ca una dintre slujnicele călcătorese ale nevestei sale, arătoasă ca o nobilă, îl susținea material pe tânărul Godefroid. Pe langa asta, atunci când sergentul, crezând că are de-a face cu doi vrăjitori în pod, ia decizia să-i dea afară, falsa servitoare îi plătește susținerea stăpânei casei cu ,,patru livre regale de douăzeci de parale”. (p. 337) Sergentul este speriat la gândul prudent că atât savanții, cât și prostituatele epocii sunt, de regulă, clienții cei mai potriviți ai rugurilor Bisericii, ceea ce i-ar periclita ori existența, ori, în cel mai fericit caz, siguranța zilei de maine. Puterea Bisericii se afla la zenit. Joseph și Jacqueline se liniștesc oarecum atunci când străina, amenințându-i, totuși, cu moartea, le mărturisește că este contesa Mahaut incognito, iar tinerelul de la etaj poarta titlul de conte de Gand. Încă o sută de scuzi îi domoliră complet pe cei doi parizieni din avântul nemulțumirii lor.

Care este misterul acestei povestiri filozofice? Godefroid și italianul bătrân merg să audieze cursurile unui învățat scolastic, Siger de Brabant, mort de câteva decenii în 1308. Aici cei doi se angajează într-o discuție teologică despre natura universului, Siger de Brabant propunându-le o viziune mistică asupra creației. ,,Înarmat cu demonstrațiile prin care explica lumea materială, doctorul Sigier construise o lume spirituală ale cărei sfere din ce în ce mai înalte ne despart de Dumnezeu, precum planta este îndepărtată de noi printr-o infinitate de cercuri ce trebuie să fie străbătute. Popula cerul, stelele, aștrii, soarele.” (p. 351) Fiecare nivel al cunoașterii corespunde unei sfere a realității, iar toate împreună, în gradații verticale, compun unitatea natural-spirituală a ontologiei cosmice, din care Dumnezeu face parte ca arhonte suprem. ,,De la sfera în care strălucește cea mai puțină inteligență până la cea translucidă, unde sufletele zăresc calea de a merge spre Domnul, nu se află oare o gradație de spiritualitate? Spiritele ce aparțin aceleiași sfere nu se înțeleg oare frățește, într-un suflet, trup, gândire, simțire?” (p. 349) O realitate multinivelată subîntinde concepția cosmologică a învățatului Siger de Brabant, fiecare sferă integrându-se organic într-o ierarhie divină, trepte în marele lanț al ființei, cu toate că subiectele analizate astfel sunt de resortul planului mundan și al imanenței, instrumentarul fiind, nu tocmai scolastic, cel al matematicii aplicate. ,,El lămurea într-un limbaj biblic fenomenele de iubire, repulsiile instinctive, atracțiile vii care nu cunosc legile spațiului, coeziunile spontane ale sufletelor ce par a se recunoaște. Cât despre diferitele grade de forță de care sunt în stare afecțiunile noastre, el le rezolva prin locul mai mult ori mai puțin apropiat de centrul pe care ființele îl ocupau în respectivele lor cercuri. Dezvăluia matematic o mare gândire a lui Dumnezeu în coordonarea diferitelor sfere omenești. Prin om, zicea el, aceste sfere creează o lume intermediară între inteligența brutei și inteligența îngerilor. După el, Cuvântul divin nutrește Cuvântul spiritual, Cuvântul spiritual nutrește Cuvântul însuflețit, Cuvântul însuflețit nutrește Cuvântul animal, Cuvântul animal nutrește Cuvântul vegetal, iar Cuvântul vegetal exprimă viața Cuvântului sterp. Succesivele transformări de crisalidă, pe care Dumnezeu le impune astfel sufletelor noastre, și acest fel de viață infuzorie care, de la o zonă la alta, se comunică tot mai vie, mai spirituală, mai clarvăzătoare, dezvoltă confuz, dar destul de minunat poate pentru neascultătorii lui neexperimentați, mișcarea dată de Cel-de-Sus Naturii.” (pp. 349-350) Godefroid și italianul sunt înmărmuriți de frumusețea și grandoarea acestei pan-viziuni care amestecă armonios toate contradicțiile.

Reîntorși în casa sergentului, călătorind pe Sena în noapte, italianul se dezvălui tânărului ca un exilat politic din Florența veacului. Godefroid, retras în camera sa, trăiește o revelație mistică, străbătută nu de reflecție profundă, ci de focul vârstei. ,,Lăsându-se pradă extazului cu care se obișnuise, călători din sferă în sferă, din vedenie în vedenie, ascultând sau crezând că vede lumini dumnezeiești în sânul cărora se pierdea, încercând să ajungă la punctul îndepărtat, izvor total de lumină, temei întru pace.” (p. 359) Drept urmare, Godefroid încearcă să se spânzure, dar cuiul de care legase ștreangul nu îi susține trupul ușor. Atunci, speriat de zgomotul bufniturii, poetul italian îl readuce la viață și îi redă una din descinderile sale prin bolgiile Infernului, în care un îndrăgostit, a carui iubită, Teresa Donati, moartă de-o boală naturală, se sinucide pentru a se revedea cu ea în paradis, dar ajunge să înfunde găurile iadului. Tot astfel va sucomba și Godefroid, părăsit de Dumnezeu și proscris din lumea aceasta, dacă va mai încerca să-și ia singur viața. Chiar în aceeași seară câțiva ostași vin să-l conducă pe bătrânul florentin, nimeni altul decât Dante Aligheri, relativ tânăr în 1308, nicidecum alb ca neaua, înapoi în cetatea Florenței, unde era așteptat. După cum episodul din infern e o invenție balzaciană, anularea exilului depinde tot de fantezia naratorului, Dante murind la Ravenna în 1321. Godefroid primește vestea de la mama sa, contesa Mahaut, că Regele îi recunoaște nașterea înaltă și îl repune în toate drepturile cuvinte, ambii surghiuniți primind pe cale de consecință iertarea pământească.

Publicat în Lecturi | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXIV


(Adio, Editura Eminescu, București, 1985, traducere de Elis Bușneag)

Adio (Studii filozofice – 1830)

Amintind de Colonelul Chabert, povestirea Adio a fost introdusă de Balzac în seria studiilor filozofice, deși primele sale ediții o încadrau sub alte categorii, cea militară potrivindu-i-se în cea mai mare măsură. Aflați la vânătoare ,,la marginea pădurii de lângă L’Ille Adam” (p. 6) doi prieteni și foști colegi din copilărie dau peste o creatură și un colț de natură egal de sălbatice. Unul dintre ei este Philippe de Sucy, conte și colonel în fosta Armată Imperială. Suntem la aproape șapte ani de la trecerea Berezinei, râul bielorus blestemat unde trupele în retragere ale lui Napoleon, după o campanie dezastruoasă, în cele din urmă, pe teritoriul Rusiei, își găsesc, în mare parte, sfârșitul dramatic. Philippe de Sucy fusese maior în timpul campaniei ruse, iar acum se bucura de existența unui nobil oștean în curs de revenire la viața civilă. Slab, taciturn, îmbătrânit timpuriu, privirea bărbatului de treizeci de ani licărește de o duritate vecină cu cruzimea. Celălalt este marchizul d’Albon, deputat al centrului, magistrat și epicureu. Mătăhălos, nefamiliarizat cu viața militară, marchizul d’Albon nu face față ritmului impus de vănătoare sau, mai bine zis, nu ține pasul cu Philippe de Sucy, deprins cu marșuri prin stepă și friguri siberiene. Vânătorii ajung din întâmplare în marginea unei abații părăsite, năpădită de vegetație, ferită de ochii curioși ai lumii și aflată într-un stadiu de dezorganizare pe care doar natura o poate impune. O țărancă cu mințile rătăcite, dezarticulată și înveșmântată ca o vrăjitoare, le indică denumirea locului: era vechea mânăstire Bons-Hommes, iar nebuna surdo-mută purta numele, după cum ne informează naratorul, de Geneviève. Abia la apariția celei de-a doua făpturi alienate mintal, pe care Phillipe de Sucy o recunoaște, elucidăm misterul: acesta o revede înviată pe femeia de care era veșnic îndrăgostit, contensa Stéphanie de Vandières. În urma șocului reîntâlnirii, Philippe de Sucy dă semne imediate de boală în acea seară. După consultarea medicului, Balzac ne pune la dispoziție o altă analepsă – marcă a operei sale – prin care relația dintre Philippe de Sucy și Stéphanie de Vandières se lămurește decisiv.

În data de 28 noiembrie 1812, maiorul Phillipe de Sucy se află în satul Studzianka, la trecerea râului Berezina. ,,Aproape treizeci de mii de bieți nenorociți, aparținând tuturor națiunilor aruncate de Napoleon asupra Rusiei, se aflau acolo, riscându-și viața cu o brutală inconștiență.” (p. 21) Tunurile rusești trag neîncetat și se prefigurează un măcel epocal. Călare pe iapa Bichette, Phillipe de Sucy își ia ca misiune salvarea vieții generalului de Vandières și a tinerei sale soții, Stéphanie de Vandières. Ajutat de un aghiotant, Hyppolite, care avea să moară în încăierare, și un grenadier momiți cu bijuterii scumpe, Phillipe de Sucy își propune să treacă cât mai repede Berezina. Descrierea învălmășelii umane de pe malurile Berezinei este una apocaliptică: soldații se hrănesc cu carne friptă de cal, adesea stricată și care grăbește, astfel, moartea, cadavre degerate zac pe margini la tot pasul, iar soldații par o grupare de cerșetori cu priviri canibale. Foamea, boala, mizeria, carcase pe jumătate descompuse și, mai ales, un universal egoism îi mână pe soldații lui Napoleon spre instinctuala supraviețuire. Dacă Balzac ar fi luat un strop de romantism și patriotism din scenă ne-am fi lovit de o fotografie brutală de pe fronturile Primului Război Mondial. Atunci când ostașii aleargă cu disperare spre Berezina, călcându-se în picioare unii pe alții, trăsura generalului de Vandières zdrobindu-i sub roțile ei pe muribunzi, infernul e asigurat pe deplin. Construirea pe fugă a unei plute aduce aminte de tabloul naufragiului celebru al pictorului Théodore Géricault, doar că Balzac adaugă un plus de oroare: contele de Vandières e aproape de țârm când un sloi ,,îi reteză țeasta și o zvârli departe ca pe o ghiulea.” (p. 35) Poate din acest motiv sau poate din întreaga experiență de groază paralizantă, Stéphanie de Vandières își pierde subit mințile, nu înainte de a spune adio iubitului ei, Phillipe de Sucy. Două luni i-au luat femeii cu mințile duse să ajungă înapoi în Franța. Victima abuzurilor oricărui trecător mai îndrăzneț, contesa era definitiv distrusă psihic. ,,Când părinții ei care o credeau moartă își împărțeau aici succesiunea, ea se afla într-un orășel din Germania, închisă într-o casă de nebuni. În 1816, grenadierul Fleuriot o recunoscu într-un han din Strasbourg, unde tocmai sosise după ce evadase din închisoarea aceea.” (p. 35) În prezent, contesa se afla sub îngrijirea unchiului ei. Cea mai bună prietenă a Stéphanie era Geneviève, cu care alcătuia o pereche înfricoșătoare prin animalitatea dezinhibată. Balzac insistă pe acest proces de alienare ca pe o reîntoarcere sub legile neomenești ale naturii.

Phillipe de Sucy se simte devastat și pune la cale, cu ajutorul doctorului Fanjat, o soluție salvatoare miraculoasă în lunile imediat următoare. Acesta este totodată punctul culminant și finalul abrupt al povestirii. Revenit pe moșia sa, contele ridică un sat al lui Potemkin pe dos, unul în care aparențele sunt cât se poate de reale și nu o iluzie. Pasajul merită o redare in extenso: ,,Prin parcul său curgea un râu, care se revărsa iarna într-o mlaștină uriașă semănând oarecum cu cea care se întindea de-a lungul țărmului drept al Berezinei. Satul Satout, situat pe o colină, încadra acest spectacol de groază, la fel cum Studzianka domina câmpia Berezinei. Colonelul adună muncitori punându-i să sape un canal care să închipuie devorantul râu unde pieriseră tezaurele Franței: Napoleon și armata lui. Ajutat de amintiri, Phillipe izbuti să refacă în parcul său malul unde generalul Eblé construise podurile. Înfipse stâlpi susținători și le dădu foc astfel încât să sugereze scândurile negre pe jumătate arse care, pe ambele părți ale râului, îi încredințaseră pe întârziați că drumul spre Franța le era închis. Colonelul ceru să i se aducă rămășițe semănând cu acelea pe care le folosiseră tovarășii săi de nenorocire la construirea ambarcațiunii lor. Își devastă parcul, cu intenția de a completa iluzia pe care își întemeia ultima sa nădejde. Comandă uniforme și veșminte zdrențuite, ca să îmbrace cu ele sute de țărani. Înălță barăci, bivuace, baterii pe care le incendie. În sfâșit, nu uită nimic din ceea ce putea reproduce cea mai cumplită dintre toate scenele și își atinse scopul. Către primele zile ale lunii decembrie, când zăpada acoperise pământul cu o mantie deasă albă, el recunoscu Berezina. Această falsă Rusie era de o atât de înspăimântătoare veridicitate încât numeroși dintre tovarășii sai de arme recunoscuseră scena fostelor lor mizerii. Domnul de Sucy păstra secretul acestei reprezentații tragice, despre care, în perioada aceasta, multe cercuri pariziene vorbiră ca despre o scrânteală.” (pp. 44-45) Din nefericire, atunci când Stéphanie de Vandières este adusă să-și rememoreze momentul când mințile i-au fost risipite de destin, experimentul temerar are succes, însă, în aceeași secundă în care rațiunea îi este restabilită, trupul cedează, contesa murind. Probabil alte amintiri, tulburătoare prin violența lor traumatică, își fac loc exploziv în conștiința înviată a contesei. Patetismul neverosimil al finalului e mai mult un rămas-bun decât un real adio. Doi ani mai târziu, generalul Philippe de Sucy, bogat, curtat și ostentativ de glumeț în societatea înaltă, dar suferind de o melancolie insurmontabilă pe timp de noapte, se împușcă. Prea încercat de luptele grele date cu un ,,monstru necunoscut” (p. 48), Philippe de Sucy părăsește de bună voie viața când nimic nu-i mai stă în cale și nici un triumf nu-l mai așteaptă pe erou.

Massimilla Doni (Studii filozofice – 1837)

La confluența dintre fluxul narativ din Gambara și cel din Sarrasine, Massimilla Doni are în centru, ca axa principală, orașul Veneția, fosta republică glorioasă a Mediteranei. Farmecul sfâșietor al lagunei și al palatelor venețiene îmbracă deopotrivă ca o ceață și o stare de beție difuză narațiunea. Veneția parcusese un declin politic fatal în perioada 1796-1814. Italia se afla într-o vizibilă înapoiere politică față de alte națiuni ale Europei. Franța o cucerise și Imperiul Habsburgic o trata ca o anexă politică de la sud. Titlurile nobiliare erau secundare – fiindcă nu spuneau mare lucru în circumstanțele istorice de recul general – vechimii familiilor patricene. Protagonistul povestirii este nobilul Emilio Memmi, urmașul sărăcit al unei vechi familii venețiene. În afară de cele o mie cinci sute de livre rentă anuală, frumosul Emilio era stăpânul unei magnifice case pe Canal Grande. Amanta lui, Massimilla Doni, îi întreținea consumul somptuos, răsfănțându-l. Încă de la început, relația dintre Massimilla Doni și Emilio Memmi se situează sub zodia incertitudinii: deși se iubeau și se doreau cu pasiune, legătura lor rămăsese curios de platonică. Emilio resimțea o barieră în preajma Massimillei – originea acesteia poate fi pusă pe seama sentimentului de inferioritate a nobilului, tratat ca o amantă capricioasă și nu tronând ca un amant viril, sau pe himera idealistă în care o ascunsese pe Massimilla, proiectată ca altă Junona antică. Oricum ar fi, Emilio se anticipează ca indecis și slab de caracter. Massimilla Doni se căsătorise la nici douăzeci de ani cu ducele sicilian Cataneo, opulent, vârstnic și consumat până la os de un trecut în care orice desfrâu fusese încercat pe propria sa piele. Ducele, cu puterile sale reduse, o sprijină în alegerea unui amant, iar Emilio Memmi se dovedi cel mai potrivit năzuințelor ducesei. Unica pasiune cu care își ocupa timpul acest decrepit duce de Cataneo era muzica de operă, slăbiciune congenitală a aristocrației italiene în secolul al XIX-lea. Prietenul lui Emilio Memmi, devenit în debutul povestirii, prinț de Varese, dar fără remunerație, este un anume Marco Vendramini, personaj decadent, consumator înrăit de opium, întârziat în fantezii de glorie politică a Veneției pe fundalul unei realități de întristătoare descompunere. Alături de teatrul Fenice și stelele scenei de operă, la care ajungem curând, ne atingem deja limitele universului din Massimilla Doni. 

Acțiunea e declanșată de o scrisoare din partea lui Vendramini către Emilio Memmi, pe care acesta nu o citește până la capăt, aruncând-o în apa canalelor. De aici rezultă o malentendu care dinamizează lungile puneri în temă balzaciene: dus de gondolierul său personal, Carmagnola, plătit cu nimicuri, până la casa de pe Canal Grande, acesta își conștientizează cu durere barierele financiare, prefigurându-și ratarea. ,,Văzu atunci prezentul așa cum era: un palat fără suflet, un suflet fără acțiune asupra trupului, un titlu de principe fără bani, un corp gol și o inimă plină, mii de antiteze deznădăjduitoare.” (p. 60) Orașul făcea parte din el însuși și el însuși se duplica în destinul urbei: ,,Veneția, acea Londră a evului mediu, se prăbușea piatră cu piatră, om cu om. Verdele sinistru pe care marea îl întreținea și-l răsfăța la poalele palatelor părea în ochii prințului ca un ciucure negru pe care natura îl prinsese acolo ca un semn al morții.” (Ibidem) Intrând în palatul său, Emilio cade sub efectul unui narcotic intens: interioarele sunt refăcute, mobilele respiră lux și prințul de Varese se cufundă în această stare de visare opulentă. ,,Există organisme viguroase asupra cărora fericirea sau o mare nenorocire au un efect soporific. Or, asupra unui tânăr care avea forța să-și idealizeze iubita până acolo să nu mai vadă în ea femeia, un noroc atât de neașteptat trebuia să aibă efectul unei doze de opium.” (p. 62) Aici o descoperă pe soprana siciliană Clarina Tinti, o frumusețe de nici șaptesprezece ani, cu care face dragoste. Când își revin amândoi din baia de extaz a simțurilor, Emilio primește un bilet de la Massimilla Doni, din care reiese că ducele de Cataneo era protectorul tenorului Genovese și a sopranei Clarina Tinti. Contele închiriase palatul lui Emilio de la Vendramini pentru o mie de franci și acum avea de gând să-l redecoreze în interior, reînviind o nestemată a Veneției. Emilio părăsește palatul, arucându-i câteva cuvinte aspre Clarinei. Dragostea sa, pe care îi era deja teamă să nu o piardă, era, totuși, Massimilla Doni. ,,În ochii lui Emilio se dădea parcă o luptă între iubirea sfântă a acestui suflet curat și iubirea focoasei și năbădăioasei siciliene.” (p. 74) Rezolvarea acestei confruntari între trup și suflet are loc abia în finalul piesei, Balzac ocupându-se pe larg de elaborarea unei meditații vaste asupra manifestărilor spiritului național italian, pe care îl identifică în întregime cu simțirea și moravurile aristocrației locului.

Emilio și Massimilla Doni merg la operă, ocupație vitală a marii aristocrații. ,,Așa decurge viața italiană: dimineața dragoste, seara muzică, noaptea somnul.” (p. 75) Nobilii italieni nici măcar nu iau în seama febra discuțiilor politice sau a confruntărilor pe subiecte sociale, specifice Franței sau Angliei. Balzac aprobă această practică pentru că abhoră modernitatea burgheză. ,,Libertatea, în aceste bizare țări, constă în a discuta la nesfârșit despre treburile publice, în a te feri de ceilalți, în a te risipi în mii de preocupări de ordin patriotic una mai neghioabă decât alta, îndepărtându-te de la nobilul și sfântul egoism din care izvorăsc toate marile acțiuni ale omenirii.” (Ibidem) Dacă această atitudine de dezinteres egoist și de cecitate pragmatică pentru afacerile publice este legată nemijlocit de eclipsa politică și economică a Italiei începutului de veac sau nu, Balzac nu ne spune. Cu toate acestea, pentru a nu rămâne ignoranți, explicația situației reale ne-o furnizeaza tot el: ,,Pe nobili îi interesează prea puțin cum li se administrează averea; își lasă bunurile în seama unor intendenți (ragionati) care îi fură și-i sărăcesc; ei n-au simțul politicului care i-ar plictisi repede, trăiesc doar pasiunea care-i închină tot timpul”. (p. 78) Iar pasiunea include, mai ales, muzica lui Giachino Rossini. Bărbierul din Sevilla deschide seara la teatru, dar Mosè in Egitto se bucură de o expunere din partea Massimillei Doni pe măsura celei a compozitorului Gambara analizând Robert le Diable a lui Giacomo Meyerbeer. E o critică muzicală suprametaforizată inserată de Balzac în narațiune, dar miza continuă să fie cea a creionării spiritului italian, a esenței sale unice. Massimila Doni e o ambasadoare a culturii italiene, confruntarea purtându-se cu un doctor francez nenumit, în care pozitivismul sec, cultivarea excesivă a rațiunii reci, a geometrismul în sentimente circumscriu orizontul spiritual al Franței, matricea sa stilistică. Din punctul de vedere al medicului francez italienilor le place ,,despotismul” (p. 83). Massimilla Doni confirmă că trăiește ,,într-o țară de sclavi” (p. 84), dar acel dolce far niente al păturilor superioare și nașterea unor mari spirite de artiști și oameni de știință contribuie la grandoarea italiană. Perspectiva e una retrogradă, dar ducesa venețiană nu face decât să-și confirme uzanțele clasei sale. După cum ducele Cataneo o protejează pe Clarina Tinti, un alt nobil venețian îl are sub aripa sa pe tenrul Genovese – acel venețian de spiță veche e un meloman rafinat ca orice italian cu simț artistic, Capraja. Acesta e un adept al ideilor mistice ale lui Gambara, după cum comentează opiomanul Vendramin: ,,Capraja s-a împrietenit cu un muzician din Cremona, găzduit în palatul Capello, muzician care pretinde că sunetele întâlnesc în noi o substanță asemănătoare cu aceea care dă naștere fenomenelor luminii, și care la noi produce ideile. După părerea lui, omul are unele antene interioare pe care sunetele le influențează și care corespund centrilor nervoși de unde izvorăsc senzațiile și ideile noastre.” (pp. 94-95) Viziunea lui Gambara este întru totul italienească. Massimilla Doni percepe în Mosè in Egitto, în exilul evreilor din Egipt condiția poporului italian în secolul al XIX-lea, confirmând indirect, totuși, realismul doctorului francez. Luciditatea luminoasă a culturii publice franceze este înfierată de contesa Doni: ,,Poezia sublimă nu este niciodată iertată de dumneavoastră. Geniul cel mai înalt, sfinții, regii, nefericiții, tot ceea ce e sacru trebuie să treacă prin prisma spiritului dumneavoastră caricatural. Vulgarizarea marilor idei prin ariile dumneavoastră de cadril înseamnă caricatură în muzica. La dumneavoastră spiritul ucide sufletul, cum judecata ucide rațiunea.” (p. 105) Profilul pătimaș italian este tratat ca superior, publicul adunat în fața scenei manifestând un entuziasm incontrolabil pentru Clarina Tinti și o nemulțumire fierbândă pentru vocea sub așteptări a lui Genovese, care, înamorat de soprana Tinti, interpreta fals fără știrea sa. Emoția artistului în plin proces de execuție dăunează produsului final, crede Balzac. Doctorul francez este cucerit de argumentația excepțională, persuasiv retoric, a contesei Massimilla Doni, venețiana nostalgică după timpurile de măreție a republicii serenissme, și se declară, în cele din urmă, îngenuncheat de splendoarea inimii italiene.

După încheierea frenetică a operei lui Rossini, căruia i se închină un pean de către Balzac, grupul nobililor se retrage pentru o ,,orgie” până la orele mici ale dimineții. Emilio Memmi, mâhnit de moarte gândindu-se la soarta sa fără strălucire, plecase înainte de final și nu îi aruncase nici o privire Clarinei Tinti, de care era irezistibil atras. Îl aștepta pe Vendramini în cafeneaua Flora, dar petrecerea se dădea în propriul său palat, pe care contele Cataneo îl schimbase intenționat într-o clădire măreață, luminată ca o stea, în acea noapte. Luat pe sus de petrecăreți, Emilio e dus în casa de pe Canal Grande. Pentru a-l curăța de gânduri tulburi și grele, doctorul francez, a cărui minte descurcase ițele relației tensionate dintre Massimilla Doni și prinț, îi propune tinerei italience să se ofere în acea noapte lui Emilio Memmi. Acesta, neștiutor și vrăjit de băuturile tari, de fumul de havană, dar și slăbit de oboseala adunată de peste zi, încurcând-o cu Clarina Tinti, somată să-și exercite farmecele pe Genovese, se iubește fizic cu contesa Massimilla Doni. În felul acesta venerian, prințul de Varese se vindecă de el însuși. Ducesa Massimilla Doni rămăsese deja însărcinată, de parcă fusese cunoscută în așternuturi de către un semizeu. O singură umbră de tristețe se coboară peste un final artificial de fericit, ocolit de realism: moartea prietenului Vendramin, în care sucurile otrăvitoare ale Veneției trecutului corup fantezia și ucid trupul. ,,Vendramin fu singurul pe care doctorul nu reuși să-l vindece. Dragostea unei patrii care nu mai există este o pasiune fără remediu. Tânărul venețian, tot trăind în republica sa din secolul al treisprezecelea, și culcându-se cu această mare curtezană adusă de opium, pentru ca apoi să se trezească în viața reală unde-l readucea depresia, muri, plâns și iubit de prieteni.” (p. 131)

Publicat în Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXIII


(O dramă la marginea mării. Gambara, traducere și note de G. Marcuson, Editura Dacia, Cluj, 1974)

Hanul roșu (Studii filozofice – 1831) 

Construită ca o tipică povestire-în-ramă medievală, întâmplarea este reprodusă de un anume Hermann, un soi de negustor din Nürnberg, amator bonom de șezători și om de viață. Balzac are o simpatie nedisimulată pentru ipoteticul trai așezat și tihnit al germanilor, pe care îi socotește ca pe un popor rustic, pașnic, naiv, tradiționalist și posedând farmecul și culoarea sănătoasă a medievalității robuste, cu toată aplecarea firii germane spre fantasmagorii grotești și orori gotice. Este vorba aici de aceeași prejudecată pozitivă, dacă se poate spune așa, pe care o întâlnim și în romanul Vărul Pons în portretul muzicianului Schmucke. Dintre cei invitați în jurul mesei de seară, privirea naratorului fu atrasă de un personaj straniu, al cărui chip ,,se făcuse pământiu, dungi vinete îl brăzdau.” (p. 43) Comeseanul era un moșier milionar, care acționase cândva ca ,,fost furnizor al armatelor imperiale” (ibidem). Avusese un băiat care îi murise într-un duel, fiica sa, recunoscută abia de curând, urmând să moștenească o avere apreciabilă. Desigur că aceste indicații au un caracter intențional și sistematic totodată. În acest moment, Hermann începe să-și depene firul povestirii. În toamna anului 1799, doi tineri medici de armată călătoreau pe cai înspre orașul de graniță Andernach, situat pe malul Rinului. Franța era în curs de prefacere în viitorul Imperiu. Cei doi chirurgi erau prieteni din copilărie și aveau să-și ocupe posturile pentru care dețineau scrisori de recomandare, comportamentul și pregătirea necesare. Pe unul dintre cei doi doctori îl chema Prosper Magnan, iar pe celălalt Hermann îl numește, din lipsă de altceva mai clar, Wilhelm. Făcându-se întuneric, cuplul de tovarăși poposește la Hanul roșu, unde sunt găzduiți și hrăniți conform obiceiurilor și farmecului locale. Hangiță ispititoare, crapi delicioși, vin de Rin, călători întârziați, nimic nu lipsește din peisajul pitoresc al unei Germanii încă fragmentate și accentuat preindustriale. Balzac înșiră parca sub ochii ascultătorilor o serie de stampe din epocă, lucrate migălos, dar cu motive care, astăzi, par plate, desuete și oarecum calpe. În acea seară un călător tardiv se înființează la han. Îl chema Walhenfer și fabrica lui de ace de gămălie tocmai arsese. Din vorbă în vorbă, cei trei călători leagă un fel de amiciție pasageră și încep să își mărturisească dorințele cele mai ascunse. Prosper Magnan visa să revină acasă, la obârșie, unde să-și petreacă restul vieții după ce ar fi cumpărat ,,treizeci de pogoane vecine”, pentru care mama lui strângea cu greu bani, fără să mai termine din economisire, cei șaizeci de mii de franci trebuitori. Wilhelm nu își exprimă nici o dorință. Cât despre negustor, cucerit de farmecul și onestitatea celor doi bărbați străini, acesta, după ce acceptă să doarmă în patul destinat lui Wilhelm, le mărturisește că are în geantă ,,o suta de mii de franci și de diamante” (p. 53). Casa adoarme curând. Prosper Magna rămâne treaz. Mintea începe să-i țeasă planuri diabolice. Se gândește să fure suma imensă a germanului. După ce deschide cu grijă ferestrele ferecate pe timp de noapte, acesta își ticluiește planul criminal: avea să-i despice cu rapiditate capul de pe trunchi neamțului adormit cu instrumentele din trusa sa chirurgicală și, după aceea, să fugă numaidecât. Răpit de frumusețea nopții, de oboseala și de frământările conștiinței, Prosper Magnan adoarme fără să mai apuce să comită fapta. Groaza îl izbește în plin atunci când, a doua zi dimineață, se trezește într-o baltă de sânge și în vacarmul general. Walhenfer fusese ucis exact în modul descris în fantezia sa odioasă. Prosper este paralizat de teamă și de vinovăția morală. Aruncat în închisoarea din Andernach, pedeapsa pe care urma să o primească nu poate fi decât cea capitală. Acolo, în temniță, îl cunoaște pe însuși Hermann. Acesta fusese arestat ca prizonier de armatele republicane pentru un raid militar ,,care nu avusese loc pe teritoriul electoratului.” (p. 58) Urma să fie grațiat, însă prietenia pe care o leagă cu Prosper Magnan îl convinge că acest francez onest nu este un ucigaș la drumul mare. Celălalt chirurg, care fugise peste noapte, era adevăratul făptaș. Nevinovatul este executat la două zile după o judecată sumară. Hermann bavarezul îi păstrează și astăzi o amintire înduioșătoare, în vreme ce monstrul responsabil, al carui nume real este Frédéric și nicidecum Wilhelm, se află în libertate, probabil huzurind în voie.

Aceasta este istorioara neamțului Hermann. Cei de la masă respiră sub ambianța declanșată de povestirea de la Hanul roșu. Cel mai mișcat este ciudatul Taillefer, de-a cărui fata naratorul era îndrăgostit. Acesta are brusc o înspăimântătoare criză de nervi ca urmare a unei boli ivite cu douăzeci de ani în urmă. ,,Sărmanului om i se năzărea că în capul lui sunt sumedenie de animale care-i mănâncă creierul: în interiorul fiecărui nerv simțea junghiuri, sfâșieri, smucituri oribile. Capul îl durea atât de tare, încât nici nu simțea calmantele care i se administrau pe vremuri pentru a-l ușura; dar domnul Brousson i le-a interzis, pretinzând că e vorba de o boală nervoasă, o inflamare a nervilor, care se tratează cu lipitori pe ceafă și opiu pe creștet; și, ce-i drept, accesele s-au rărit și n-au mai apărut decât o dată pe an, în toamnă. După ce-i trece, Taillefer repetă neîncetat că ar prefera să fie tras pe roată decât să mai îndure asemenea dureri.” (p. 68) Boala nu avea repercusiuni fizice vizibile. Naratorul deduce că tatăl femeii pe care o iubea este fostul chirurg ucigaș de la Hanul roșu. Frédéric din amintirea bătrânului Hermann este nimeni altul decât Jean-Frédéric Taillefer, milionarul bolnav de conștiință care își asculta propria vină reamintită de alții.

Balzac putea să pună capăt poveștii aici dacă nu ar fi țintit la o încheiere cu substrat moralizator, care, nu altfel decât de obicei, își ratează cheia de interpretare morală. Naratorul cere sfatul celor mai apropiați prieteni în legătură cu proiectul său de a-o cere în căsătorie pe fata nemernicului de Taillefer. Merită să te bucuri ca moștenitor de averea unui ins cu mâinile pătate de sânge? Un avocat, un preot, un moșier, un politician republican, un duce, ba chiar un ,,bărbat agreabil” cu apucături de ,,puritan” găsesc justificări conform pozițiilor lor sociale pentru o omucidere petrecută cu câteva decenii înainte. În cele din urmă, voturile în favoarea căsătoriei sunt acordate doar de cei trecuți prin viață, în vreme ce tinerii, în majoritate, votează împotrivă, poate și pentru că aceștia râvneau în secret la mâna domnișoarei Taillefer. Între timp, aflăm că totul avea însușirile unei șarade, domnul Taillefer, onorabil membru al societății franceze, murise cu puțin timp în urmă. Cu toate acestea, în pofida votului de neîncredere, deznodământul e unul cinic: fiica domnului Taillefer merită să se bucure și să fie în continuare fericită în mijlocul fastuoasei vieți pariziene în care crescuse atât de frumoasă. Aceasta va deveni nevasta naratorului. În fond, câte mari averi nu acoperă crime și vicleșuguri pentru care nu sunt deajuns doar o spânzurătoare pentru a le ispăși de tină? Criminalitatea burgheză, statutară cumvă, cu care Balzac se împacă cu strângere de inimă, nu alterează scopurile reproductive și de satisfacere naturală ale vieții, așa cum este ea.

Domnul Cornelius (Studii filozofice – 1832) 

Precum În căutarea absolutului sau Capodopera necunoscută, povestirea cămătarului Cornelius Hoogworst este plasată într-o atmosferă de Ev Mediu târziu, colorată rembrandtian. Acțiunea începe în data de 1 noiembrie 1479 în catedrala din Tours, unde contele Aymar de Poitiers de Saint-Vallier își spionează tânăra nevastă în compania unui necunoscut. Bătrân neputincios, dar cicatrizat lăuntric de gelozie, nobilul de Saint-Vallier mai trăia doar voluptatea cruzimii cu soția sa, pe care o bănuia și o chinuia cu grija unui soț încornorat și despotic. Suntem în timpurile regelui francez, înțelept și gospodar, Ludovic al XI-lea, printre ai cărui copii din flori se numără și contesa Marie de Saint-Vallier, urmarea vie a aventurii cu o anume doamnă de Sassenage. Cu ajutorul canonicului și a unui paj, intrusul își răpește iubita din ghearele în zadar lacome ale soțului tiran, dar aceasta nu pentru mult timp. Tânărul este ,,nepotul marelui comandant al arbaletierilor” (p. 83). Pentru a fi în preajma amantei sale, acesta se hotăraște să se angajeze ucenic în casa negustorului din Brabant, Cornelius Hoogworst, care își avea reședința gard în gard cu contele Aymar de Poitiers de Saint-Vallier. Ambele case afișau fizionomia rebarbativă a unor temnițe și fortărețe impenetrabile. Cornelius Hoogworst, un Gobseck medieval, este cel ,,căruia regele Ludovic al XI-lea îi arăta toată încrederea în tranzacțiile financiare pe care vicleana sa politică îl silea să le încheie peste hotare.” (p. 86) Cornelius este un monstru patologic de zgârcenie și viclenie, dar relațiile sale financiare din Gand sau chiar Flandra, din Veneția sau din Orient garantau o alianță posibilă care ar fi unit printr-o alianță de sânge Burgundia la teritoriul regatului Franței. Ludovic al XI-lea îl folosea și sub forma de creditor de încredere. Din cei opt slujitori-ucenici pe care îi avusese Cornelius în Tours, nici unul nu mai trăia în prezent, fiecare murind în urma acuzei de a-și fi furat stăpânul. Populația îl detesta ca pe un magician demonic, considerându-i casa ca un blestem aruncat pe orașul Tours, iar regele însuși îl poreclise ,,torționarul” pentru abilitatea de cămătar și strângător de biruri cu care își obținea banii. Furturile la care fusese supus bătrânul Cornelius se ridicau la peste un milion trei sute de mii de franci. Cărpănosul locuia mai mult ferecat în casă în prezența singulară a surorii sale, o mumie la fel de sinistră în calicie ca fratele ei. Orice urmă de suflet omenesc fusese de mult îngropată sub fruntea jupânului Cornelius. Mai mult decât o caricatură a zgârceniei și foamei de bani, Cornelius e o fantomă feudală a răului satanic. Alături de vecinul sau, contele de Saint-Vallier, Cornelius exprimă un exces compensatoriu: bătrân și fără urmași, finanțistul își concentrează viața imaginară în acumularea reală de avuții pe care nu le mai putea folosi, după cum contele de Saint-Vallier, impotent, găsește satisfacție în ascetismul impus din afară al soției sale. Fiecare se bucură de frustrarea sa – sadismul stă la temelia unor patologii sociale, reciproca fiind la fel de valabilă. Tânărul iubit al contesei se pune la dispoziție ca ucenic sub numele de Philippe Goulenoire, însă în aceeași noapte se strecoară din casa-închisoare a stăpânului Cornelius în casa alăturată a contelui, o colivie cu multe zăbrele, unde își îmbrățișează tandru, printre jurăminte candide, și nimic mai mult, perechea firească a vârstei. În aceeași noapte, Cornelius descoperă alte bunuri furate, un colier de rubine și câteva bijuterii. Falsul ucenic este dus la castelul regal Plessis, unde avea să fie torturat de slujitorul cu ordinea publică Olivier le Daim și de căpitanul gărzii scoțiene, care participaseră la execuția și celorlalți slujitori ai flamandului. Cu această ocazie, Philippe Goulenoire este deconspirat de către gâdele-polițist Tristan ca George d’Estoutville, ,,nepotul marelui-comandant al arbaletierilor”. (p. 106) În acest moment de cotitură al intrigii, contesa de Saint-Vallier intervine la tatăl ei, regele, și îi dezvăluie pricina pentru care George d’Estoutville nu putea să fure obiectele de preț când acesta își petrecuse o bună parte din noapte alături de ea. Regele înțelege că la mijloc zace îngropat un mister. Îl trimite pe contele gelos cu o misiune diplomatică la Veneția, eliberandu-și astfel fiica de un soț aspru și inutil. Ludovic al XI-lea, bolnav și obosit, se afla, totuși, la capăt de drum. ,,Ajuns în al cincizeci și șaptelea an al vieții, Ludovic al XI-lea mai avea să trăiască numai trei ani; în suferințele bolii, începuse a simți apropierea morții. Descotorosit de dușmani, pe cale de a întregi Franța cu toate posesiunile ducilor de Burgundia – datorită căsătoriei delfinului cu Margareta, moștenitoare a casei de Burgundia, unire pusă la cale prin osteneala lui Desquerdes, comandantul trupelor sale în Flandra.” (p. 111) Balzac îi schițează regelui un portret de bătrân luminat, de politican versat și de spirit pus pe șotii în maniera incognito, dar pe față, în care își conducea regatul.

Misterul povestirii consistă din comportamentul inexplicabil al bogatului Cornelius. Morbul avariției îl adusese în asemenea hal de degradare mentală pe flamand încât acesta, noctambul energic pe acoperișul propriei case, se fură pe el însuși depozitându-și prada în locuri pe care nu le mai ținea minte în stare conștientă. Regele, retras în pasivitatea oricărei contemplări superioare, nu este atât de pus pe gânduri de firea viciată, pierdută a slujitorului său, căruia îi indică urmele propriilor pași pe podeaua presărată cu făină din odaia ferecată pe timp de noapte. Sora lui Cornelius moare la aflarea veștii, aproape calcifiindu-se spontan. Fratele ei era criminal în raport cu el însuși și ucigașul moral a opt slugi nevinovate. Dar nici acum slăbiciunea după avuții nu i se potolește, suspectându-se pe el însuși ca pe oricare alt hoț. ,,Torționarul și-a petrecut următoarele zile într-o continuă fierbere. Ca o fiară închisă în cușcă, umbla în lung și-n lat, căutându-și aurul prin toate ungherele casei; îi cerceta crăpăturile, ciocănea pereții, implorând pomii din grădină, temeliile și acoperișurile turnulețelor, pământul și cerul să-i redea comoara.” (p. 128) Asemeni un Tantal modern, înstrăinat de el însuși în posesiunile sale, stăpânul Cornelius își supraviețuiește cu tragism propriei dezumanizări. ,,Ideea cea mai persistentă și cea mai bine materializată dintre toate ideile omenești, ideea prin care omul se reprezintă pe sine creînd în afara lui o ființă absolută, denumită proprietatea, acest demon moral îi înfingea, clipă de clipă, ghearele-i ascuțite în inimă.” (p. 129) Finalul ține de fatum și de chemarea unei dreptăți situată dincolo de planul sensibil: ,,Copleșit de câteva gânduri mai ucigătoare decât toate acelea cărora până atunci le rezistase, își reteză gâtul cu un brici. Moartea lui s-a întâmplat cam odată cu aceea a lui Ludovic al XI-lea – încât casa blestemată fu jefuită, din pod până în pivniță, de popor.” (p. 130) Marie de Sassenage, fosta contesă de Saint-Vallier, naște un viitor rege, pe Francisc Întâiul, dovedind că noblețea se ascunde în acțiuni mult mai sănătoase decât cele ale unui cămătar avar, a unei caracatițe hrănită doar de capital.

O dramă la marginea mării (Studii filozofice – 1834) 

Scrisoarea unui tânăr între douăzeci și doi și douăzeci și opt de ani, pe numele său Louis, către unchiul său funcționează ca prilej pentru relatarea unei istorioare de pe litoralul atlantic al Bretaniei, între Croisic și Batz, nu departe de orășelul Guérande (cf. Béatrix). Louis este înzestrat cu natura predispusă spre impresionabilitate a unui artist reflexiv. De altfel, aspirația sa include crearea unor ,,opere”, de natură literară. Însoțit de iubita sa Pauline, Louis se îmbată de peisajul marin, uscat, nisipos și stâncos al acestui colț liric din Franța. Starea de beatitudine este știrbită de apariția unui pescar zdrențăros, un om al mării breton, naiv și de o sărăcie lucie. Plăpând, trecut de treizeci și cinci de ani, acesta nu are soție, dar îngrijește de un tată bătrân și orb. Înduioșându-i pe cei doi îndrăgostiți, pescarul le vinde un homar și un păianjen de mare cu un franc șaptezeci și cinci, o sumă derizorie, însă, în maniera degajată a unor burghezi, Louis și Pauline se joacă de-a licitația unul cu altul, promițând, în schimb, o sută cincizeci de franci. Pescarul este încântat și, la rugămintea tânărului, se oferă de cicerone pe plaja lungă a Atlanticului. Populația din regiune își ducea zilele într-o sărăcie înfiorătoare, încălzindu-se cu tizic pe timp de iarnă, rezultat din balega uscată de vacă. Pe bucata de nisip dintre Croisic și Batz tinerii bagă de seamă un promontoriu care ascundea o grotă. Aceasta este ocazia oportună ca pescarul cel sărac să le povestească viața Omului cu jurământul, poreclă data unui pustnic retras din lume pe acel vârf pietros, personaj numit Pierre Cambremer, pe care orășenii îl puteau vizita ca pe o curiozitate a naturii bretone. Astăzi, un bătrân uscat, hrănit numai de nepoata sa, Cambremer, mut prin jurământ, tăinuiește un trecut sălbatic și melancolic ca orizontul mării. Căsătorit în tinerețe cu o fată din neamul Brouin, din Guérande, cei doi au un fiu, Jacques. Crescut fără o educație aspră și, din prea multă dragoste părintească, lăsat să facă ce-i poftea inima, Jacques dezvoltă apucături stricate încă din copilărie: crud și bătăuș, apoi hoț și mincinos, Jacques, care nu ajunge nici marinar, nici pescar, nici măcar soldat, sfârșește prin a fura bani din casă la șaptesprezece ani pentru a se distra în localuri rău-famate din Nantes. Chefliu și ușuratic, acesta își face părinții de râs, până ce, într-o providențială zi, sătul de atâta putrefacție sufletească, tatăl său, în văzul mamei, îl urcă pe derbedeu într-o barcă, îi leagă un bolovan de picior și îl azvârle implacabil în apele letale ale oceanului. Nevasta îi moare curând, iar Pierre Cambremer devine eremitul de lângă valurile mării. Pauline și Louis sunt atât de zguduiți încât refuză să îl mai caute cu privirea pe ucigașul propriului fiu. ,,Povestea pescarului a fost tăioasă ca o muchie de cuțit.” (p. 212) Odihna și băile de mare nu-l mai pot desfăta pe Louis, cutremurat de ecoul fioros al unei umanități vitrege ca peisajul magnific, dar golit de blândețe al țărmului oceanic, al valurile prevestind moartea.

Gambara (Studii filozofice – 1837) 

,,Chimistul Balthazar Claes (La Recherche de l’Absolu), pictorul Frenhofer sau muzicianul Gambara, ca și atâtea alte personaje balzaciene, sunt eroii, dar și victimele căutării Absolutului, ai forței nelimitate a gândirii.” (Angela Ion, prefață la Proscrișii și alte povestiri din Comedia umană, Editura Polirom, 1998, p. 16). Într-adevăr, povestirea unui episod din viața artistului italian anonim Paolo Gambara este o altă incursiune cu pretenții metafizice a lui Balzac în lumea suprasensibilă a artei, iar de data aceasta, cea muzicală ocupă primul plan. Acțiunea se înfiripă în cea mai mare parte în ianuarie 1831 la Paris, dar deznodământul are loc exact șase ani mai apoi. Contele Andrea Marcosini este un milanez putred de bogat, chipeș, cu o rentă anuală de două sute de mii de franci, posesor de castele în Croația, care se plictisește de prea multă lâncezeală în capitala luminilor. Privirea acestui faun rasat îi este atrasă de către o femeie îmbrăcată umil care se deplasa pe o stradă rău-famată. Frumoasă, în ciuda aparenței modeste, respectiva doamnă îi stârnește apetitul sexual junelui conte, care pare a fi intrat într-o criză libidinală incontrolabilă. Excitația sa îl duce într-o uliță a prostituatelor. Aici, contele Andrea Marcosini dă peste bucătaria filantropă a unui italian pauper, dar artist în arta lui culinară, il signor Giardini. Acesta oferea mese la prețuri modice unor compatrioți de-ai săi. Coincidența sau nu face ca însuși contele Andrea Marcosini să fie atras ca un magnet tot spre patria sa încă dezbinată. Balzac nu este la prima asociere între Italia ca națiune venerabilă și spiritul artistic înnăscut, între epoca Renașterii și locuitorii moderni ai peninsulei italice. Dincolo de intențiile pământene și maloneste ale lui Andrea Marcosini, contele vădește însușiri vag artistice, după cum se va vedea. După ce-i plătește bucătarului-artist Giardini patruzeci de franci (din care Giardini, creștin și viclean deopotrivă, îi dă înapoi ca rest contravaloarea unei singure porții), masa a câtorva zeci de persoane, contele află ce istorie ascunde femeie care-l magnetizase subit în decursul acelei zile. Numele ei este Marianna Gambara, soție devotată până la sacrificiu suprem muzicianului-vagabond Gambara, născut în Cremona și obligat de împrejurările vitrege ale vieții să își caute un rost și la Paris, după ce Germania și Italia de Nord îl alungaseră prin dezinteresul lor față de un asemenea talent ieșit din comun. Giardini relatează cum cei doi soți ,,trăiesc din pomana brutarului, fiindcă nenorocitul de bărbatu-său nu numai că nu aduce acasă nici un ban, dar irosește tot câștigul neveste-si pe instrumente pe care le modifică, le lungește, le scurtează, la demontează și le remontează până scoate din ele niște sunete de-ți vine să-ți iei lumea în cap; numai atunci este mulțumit.” (p. 221) Doamna Gambara activa de nevoie sub forma de croitoreasă ieftină a femeilor de stradă. Bucătarul Giardini era un patriot care se distra, similar celor mai multi invitați la mesele sale remarcabile, pe seama nebuniei muzicale a domnului Gambara, cu toate că el însuși, în urma tentativelor sale de a reforma arta culinară, ruinase, după propriile spuse, ,,trei restaurante, deschise pe rând la Neapole, la Parma și la Roma.” (p. 221) Căsnicia nefericită a celor doi Gambara este rezumată nu numai din discuția seducătoare pe care contele Marcosini o are cu Marianna Gambara, ci și din descrierea camerei conjugale, care nu lasă loc de dubiu asupra sufletului fiecărui soț, unul fanatizat de monomia muzicii, celălalt căutând dragostea în mijlocul insatisfacției trupești pronunțate prin adorarea talentului domanului Gambara. ,,Ca să nu-l umfle râsul, se feri să privească în direcția unui pat grotesc, pe care năstrușnicul bucătar îl făcuse din corpul unei vechituri de clavecin și privi spre patul Mariannei, un culcuș strâmt, cu o singură saltea, acoperită cu o muselină albă, al cărui aspect îi inspira gânduri triste și dulci totodată.” (p. 240) 

La apariția comesenilor, Paolo Gambara lasă impresia unei personalități ,,care-și înăbușise patimile spre folosul rațiunii care, singură, se maturizase în lupte grele.” (p. 224) Amănuntul comportă semnificația sa expresă dacă ne gândim că Andrea Marcosini, prin contrast, fierbea de o patimă sexuală irațională. Antinomia celor două personaje devine limpede de la primele pagini. Frust spus, dacă am adăuga înca două rânduri cu privire la traiul soților in 1837, povestirea Gambara, în care nu se întâmplă propriu-zis ceva, s-ar încheia aici. Minunăția acestei capodopere balzaciene rezidă în altceva, mai precis în dialogurile-turnir dintre contele Marcosini și artistul Gambara, care simte că trebuie să-și apere opera și destinul damnat în fața unui om de lume, unui dandy înfometat de carnalitatea vieții. Acolo unde Andrea Marcosini apară muzica lui Beethoven, în care întrevede o armată victorioasă de sunete, și critică pe cea a lui Rossini, apreciată ca vulgară și fastidioasă prin banalitate, Gambara argumentează în favoarea rolului istoric al artei muzicale italiene ca predecesoare celei din Germania sau Franța. Moderația lui Gambara, idealist prin natura sa, salvează, totuși, ceea ce nu corespunde cu înclinațiile artei în care el însuși creează și se împlinește. ,,Pledoaria dumnevoastră, care înfierează senzualismul italian, pare a înclina de partea idealismului german, care este o erezie la fel de funestă.” (p. 230)

Dincolo de aceste chestiuni de gust personal, ce fel de artist este Paolo Gambara? De ce alți artiști și auditoriul obișnuit îl resping ca pe un țicnit fantasmagoric? Gambara își elaborează o întreaga armătură teoretică a sunetului muzical, desprinsă dintr-un tratat medieval: muzica este o îmbinare de artă și știință, dominată de ,,o anumită substanță eterată, aflătoare în aer și care ne-ar da muzica după cum ne dă lumina, fenomenele vegetale sau cele animale.” (p. 233) Cunoașterea legilor fizice ale sunetului poate duce, cum nu s-a mai întâmplat până acum, la nașterea unei muzici supreme. Gambara crede că a atins acea știință totală a cunoașterii prin muzică. Posedat de un duh demonic care îl împinge să caute neistovit perfecțiunea, Gambara află în muzică ceea ce alți posedați balzacieni visează prin descoperirea pietrei filosofale și a științei fabricării aurului sau prin pictarea unui tablou divin în cel mai articulat mod cu putință. ,,Numai muzica posedă puterea de a ne face să ne închidem în noi înșine, în vreme ce artele celelalte ne dau plăceri definite.” (p. 234) Gambara compusese deja câteva opere, adunate într-o trilogie romantică: Martirii, Mahomed și Ierusalimul, ,,Dumnezeul Occidentului, cel al Orientului și lupta lor în jurul unui mormânt”. (p. 241) Uimitor este că prin relatarea libretului operei Mahomed, Balzac probează, dacă, realmente, un muzicolog și muzician ar studia indicațiile din paranteze ale romancierului, că fiecarei părți din compoziție îi corespunde gama, ritmul și tonalitatea potrivite emoției intenționate. Probabil că muzica imaginată de Gambara prin intermediul ,,fluxului magnetic al ideilor exprimate” (p. 246) nu are sens și nu ascultă de legile armoniei, însă pesemne că Gambara s-ar apropia de muzicile atonale ale secolului al XX-lea, dovadă că atunci când își interpretează muzica în fața auditoriului, impresia este una dezastruoasă sub raportul esteticii clasice: ,,Nu se află nici urma de idee poetică sau muzicală în năucitoarea cacofonie care tortura auzul: informa compoziție era total străină de principiile armoniei, de cele mai elementare reguli ale muzicii.” (p. 247) Indiferent la această cruntă apreciere, Gambara însuși pare transfigurat: ,,Nu mai încape îndoială că straniile discordante care urlau sub degetele lui îi răsunaseră în auz ca niște armonii cerești.” (Ibidem)

Cu toate acestea, este oare Gambara un impostor, un psihotic incontrolabil? Nicidecum. Inventase până și un ,,instrument care putea înlocui o întreagă orchestră” (p. 249) – panharmonicon. Mai mult de atât, cântând la acest instrument, pe fondul consumării unor pahare de alcool în prealabil, contele Andrea Marcosini este cutremurat de frumusețea dumnezeiască a sunetelor emanate din geniul lui Gambara. O creație imperfectă, ciobită de intemperanța adusă de aburii alcoolici, îi umanizează arta artisului italian, putând astfel să fie absorbită și metabolizată de simple urechi omenești. Gambara, într-o clipă de reflecție lucidă, meditează cu privire la imperfecțiunea artei ca probă a realei ei desăvârșiri. Dialectica pasajului este hegeliană: ,,Adeseori, tocmai perfecțiunea operelor de artă ne oprește să le dezvoltăm. Poate că de aceea schița e preferată tabolului finisat de către cei cărora le place mai mult să desăvârșească în gândul lor opera, decât s-o primească gata terminată.” (p. 250) Indubitabil, mențiunea deja amintită rămâne valabilă pentru interpretul Gambara: ,,Toate mergeau bine atâta vreme cât aburii vinului încălzeau creierului bolnavului.” (p. 252) Medicul și mecena sunt contopiți, fireste, în contele Andrea Marcosini. O ultimă confruntare între aristocrat și artist este cea legată de calitățile compoziționale ale operei germanului Giacomo Meyerbeer, Robert le Diable (1831). Disputa se citește ca o excelentă cronică muzicală pe două voci: Andrea Marcosini șarjează la adresa operei Robert le Diable, culpabilă de a fi nu numai prea încărcată, deci, implicit, greoaie într-un mod căutat, ci și monotonă ca morfologie și nu pur originală ca inspirație, în timp ce Gambara îi scuză aparentele scăderi formale prin puritatea sentimentelor, la care un spirit pedestru și fericit, nici credincios, nici îndrăgostit, precum cel al contelui, nu are cum să aibă acces. Grație lui Meyerbeer, Gambara se recunoaște transportat ,,în frumoasa țară a viselor în care simțim mai adânc, în care universul se desfășoară în proporții gigantice în raport cu omul.” (p. 257) Gambara este un degustător rafinat al operei Robert le Diable. Punctul culminant al încleșterii dintre cei doi melomani este cel în care sufletele lor ies translucid în evidență: Gambara este un om al ideilor pure, al formelor eterne în artă, iar Andrea Marcosini un voluptos ahtiat după o formă de artă care doar trezește în ceilalți noi senzații puternice. Gambara se întreabă retoric dacă studiul de un sfert de secol și cunoașterea limbii cerești prin muzică nu au fost o zădărnicie a vieții sale. Recuperat din beție, totuși, Gambara, metafizicianul frenetic, își retrage votul de încredere acordat operei lui Meyerbeer: ,,Cât despre mizerabila operă la care m-ai dus, m-am gândit bine, e o muzică făcută cu mijloace obișnuite, mormane de note îngrămădite, verba et voces; din drojdia de ambrozie pe care am sorbit-o cu înghițituri mari, emană muzica divină pe care o aud!” (p. 266) Devotat până la automistuire misiunii sale, tot așa cum bucătarul Giardini nu-și părăsește Parisul marilor degustători rafinați, Gambara nu-și lasă în urmă laboratorul muzical.

Răstimp, trec fulgerător cinci ani. Marianna Gambara, sătulă de cei cincisprezece ani de abstinență și lipsuri lângă un soț căsătorit cu muzica, fuge cu contele Andrea Marcosini. Gambara nu dă semne că ar lăsa ceva în urmă. Geniul, dacă există, poate muri într-o rigolă sau într-o gură de canal viermănoasă din piețele vreunui mare oraș, dupa ce în el s-au împachetat legume, fructe, pește, unt și atâtea altele. ,,Astfel, cele trei mari opere despre care vorbea bietul om – dar despre care un fost bucătar napolitan, acum trăind de azi pe mâine, spunea că sunt un morman de prostii – fuseseră împrăștiate prin Paris și distruse de tarabele precupeților. Dar ce-are a face? Se plătise astfel proprietarului pentru chirie și portăreilor pentru osteneala lor.” (p. 267) Însă sfârșitul întâmplării răstoarnă socotelile simple, greșite și murdare ale simțului comun, colecție de erori culese din gunoaiele străzii: Marianna Gambara se întoarce la soțul ei, batjocorită, resemnată, pătată și urâțită, mai prejos decât o târfă (care, cum sugerează Balzac, nu uită să-i trimită bani și soțului ei, atunci când îl știe în nevoie), înșelată de contele milanez, ,,căsătorit cu o dansatoare”. Doamna Gambara se dovedise a fi ,,ca oricare alta” (p. 268). Soții Gambara cerșesc acum la marginea bulevardelor pariziene. Marele Gambara își interpretează magistral dispăruta operă Mahomed, pe care publicul amator o confundă cu Mahomed al doilea al lui Rossini, după care tânjesc, neînchipuindu-și că acest bătrân zdrențăros este poate și el un geniu. Primește bani doar atunci când își face numărul pe jumătate beat, singurul chip în care arta lui place publicului larg și surd. Principesa Massimilla di Varese îi observă pe cei doi Gambara și i se face milă de ei. E pesemne începutul unui alt mecenat, unul, de data aceasta, poate fericit.

Formidabilul Gambara se resignează cu luciditate. Ultima sa reflecție, rezumând biografia nevestei adultere și prietenia trădată a unui destrăbălat, finalmente, tot de rând, e încărcată de amărăciune, dar nu și de deznădejde: ,,Muzica mea e frumoasă; dar când muzica trece de la simțuri la idei nu mai poate fi gustată decât de cei aleși, singurii care pot s-o dezvolte. Nefericirea mea este că am ascultat concertele îngerilor și am crezut că oamenii le pot înțelege. Așa se întâmplă și cu femeile la care iubirea ia forme divine: bărbații nu le mai înțeleg.” (p. 270)

Publicat în Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXII


(Șuanii sau Bretania în 1799 – Scene din viața militară, Editura Eminescu, București, 1971, traducere de H. Grămescu)

(Scene din viața militară – 1829) 

De departe cel mai ambiguu roman din punct de vedere politic, Șuanii înregistrează mutațiile unei epoci, cea a Directoratului pe cale de dispariție și a Consulatului în plină eflorescență de după 18 Brumar (9 noiembrie 1799) al lui Napoleon Bonaparte, perioada de timp în care vechiul se luptă cu noul nu numai în Franța, ci în întreaga Europă centrală, unde ideile revoluționare franceze se vor extinde cu rapiditatea expansiunii militare napoleoniene. Este intervalul în care Revoluția Franceză contaminează manu militari viața politică încă premodernă a numeroase națiuni-stat continentale în formare, care se vor redescoperi aproape mitologic sub forma de entități venerabile și suverane abia în secolul al XIX-lea. Balzac își alege Bretania ca loc de încleștare a forțelor istorice, regiune din nord-vestul Franței în care echivocitatea identitară din epoca feudală marchează cu gravitate dezvoltarea departamentului. Înapoierea materială și sălbăticia – de ce nu?, barbaria – în moravuri a populației îi apropie pe bretoni fie de străbunii gali, fie de un trib barbar anglo-saxon, naufragiat în zorii modernității burgheze. Vandeenii și bretonii nu figurează ca fiind cei mai exemplari dintre francezi, existând dubiul legat de însuși caracterul francez al acestor țărani și păstori hirsuți, înveșmântați în cojoace de capră și cu pălării de vânători pribegi, încălțați în saboți țintuiți și vorbind un aspru dialect local. Întărâtați de superstiții păgâne (frica de fantome e omniprezentă) și toropiți de dragostea pentru Rege și Biserică, șuanii respinseseră atât anul 1789, cât și Secolul Luminilor. De aceea, noul Consul solar, Napoleon Bonaparte, își ia în sarcină îmblânzirea și supunerea politică a regiunii, focar de răzmerițe și lupte de guerilla necontenite încă din primii ani de după Revoluție. Recrutarea obligatorie în armatele republicane, ale ,,albaștrilor”, era o cale aproape sigură dacă nu de stârpire, cel puțin de diminuare a sentimentului de apartenență locală, menifestată de bretoni, convertiți în masă la șuanerie, nume care trimite la sunetul sumbru al cucuvelelor noaptea, simbol al contrarevoluției tenace și taciturne. Întruparea republicanismului și a ofițerului de nădejde în viitoarea Marea Armată imperială este devotatul comandant Hulot, ,,șef de demi-brigadă” acum, viitor mareșal al Franței patru decenii mai târziu (cf. Verișoara Bette). ,,Departamentele Mayenne și Ille-et-Vilaine erau comandate pe-atunci de un ofițer cu veche experiență care, judecând la fața locului oportunitatea măsurilor de luat, încerca să-i smulgă Bretaniei contingentele pretinse, și mai ales pe cel din Fougères, unul din focarele cele mai de temut ale șuaneriei. Nădăjduia că astfel va slăbi forța acestor districte primejdioase.” (p. 20) Garsii sau șuanii nu se predau cu ușurință, cetele de voluntari practicând atacul neanunțat din marginea drumurilor, din șanțuri sau păduri răzlețe, în general cu scopul brigandajului imediat și al victoriei politice pe termen lung. ,,Dar răscoalele din ținuturile bretone nu au avut nimic nobil, și se poate spune cu certitudine că, dacă Vandeea a făcut din tâlhărie un război, Bretania a facut din război o tâlhărie.” (p. 31) Este ceea ce Balzac expune cu lux de amănunte în primele capitole ale romanului.

Comandantul Hulot și trupele sale republicane, din care făceau parte și câțiva foști șuani ,,rechiziționați” și convertiți la cauza superioară a republicii, sunt apariții pozitive, eroice, lucide, luptând pentru o cauză dreaptă și – atât cât se poate ghici din trama unui roman istoric de aventuri – eminamente națională, cea a republicanismului și a cetățeniei universale, desprinsă din trunchiul Revoluției Franceze. Balzac nu se ferește să-i descrie pe albaștrii ca fiind cei superior moral și bravi urmași ai virtuților franceze, cu toate că sensibilitățile sale conștiente de natură politică stau – ca întotdeauna – de partea monarhiei și a marii aristocrații franceze. Șuanii, care sunt respinși de trupele lui Hulot pe dealul Pelerina, dar care revin cu furie spre a jefui o diligență, au aproape aceeași brutalitate frustă în limbaj precum comandatul Hulot cu subalternii săi, deosebirea constând în caracterul pronunțat de cazarmă din vorbirea comică a oșteanului, fără inflexiuni populare, țărănești. O oarecare distanță afectivă față de bretoni aduce aminte de Țăranii, cealaltă frescă socială a populației rurale. Dintre șuanii de rând, câțiva se desprind ca prototipuri ale speciei etnice locale: Marche-à-Terre, un individ brutal și dârz, având aspectul unui cameleon periculos, și Pille-Miche, ambii purtând nume de tipul poreclelor populare, dar comune și în rândurile indienilor nord-americani, cu care oarecum seamănă. Modelul romanelor lui Fenimore Cooper este, după cum s-a observat, prezent în tablourile de bătălie din Șuanii. În episodul în care turgotina este atacată de șuani descoperim că personajele care călătoreau împreună sunt de asemenea străbătute de atitudini pro- sau anti-republicane. Fețele bisericești din regiune susțin din oficiu cauza șuaneriei, demonizând Republica. Până și birjarul, Coupiau, un țăran mai răsărit, pus pe căpătuială, este convins de justețea cauzei vechi, regale. Singurul om al viitorului care se revelază a fi, cel puțin în acest moment, indiferent și indecis politic este un anume negustor și cămătar local, d’Orgemont, care își ascunsese zece mii de franci în bocanci de teama semenilor săi, oricare ar fi aceștia. Acest bogat mic-burghez, cu care ne vom reîntâlni în roman, este de departe cel mai profetic personaj. Atunci când liderul temporar al șuanilor își face apariția, marchizul de Montauran, supranumit ,,Le Gars”, înțelegem că între grupurile de tâlhari la drumul mare din Bretania, adunați și organizați în cadrul șuaneriei, și capetele sale luminate, nobili flămânzi, constrânși să trăiască în exil, ființează o alianță șubredă și temporară, prăpastia dintre clase rămânând una enormă. Le Gars se arată scârbit de meschinăria jafurilor bretone, cu toate că admiră și îngăduie cruzimea acestor haiduci analfabeți, nevoia fățișă și universală de bani desemnând o neîngăduită probă a slăbirii privilegiului de sânge nobiliar. Cine erau conducătorii din umbră, sustinuți complezent de britanici, ai șuanilor? ,,Șefii subalterni străbăteau cele trei regiuni pentru a ridica la răscoală pe toți partizanii monarhiei și pentru a-i determina să se unească, în vederea țelului comun. Urzelile acestea coincideau cu veștile sosite din Vandeea, unde uneltiri asemănătoare tulburau ținutul, sub influența a patru șefi vestiți: abatele de Vernal, conții de Fontaine, de Chatillon și Suzannet. Iar cavalerul de Valois, marchizul d’Esgrignon și Troisville-ii se zicea că sunt similarii lor din departamentul Orne. Șeful vastului plan de operații ce se desfășurau încet, dar într-un chip formidabil, era într-adevăr Le Gars, poreclă pe care șuanii o dăduseră domnului marchiz de Montauran, încă de la debarcarea lui. Observațiile transmise miniștrilor de către Hulot erau exacte din toate punctele de vedere. Autoritatea noului șef venit de peste graniță fusese recunoscută imediat. Marchizul căpătă chiar și asupra șuanilor suficientă influență încât să-i facă să priceapă adevăratul țel al războiului și să-i convingă că excesele de care se făceau vinovați întinau cauza generoasă pe care o îmbrățișaseră. Firea cutezătoare, vitejia, sângele-rece, capacitățile deosebite ale tânărului senior redeșteptau speranțele vrăjmașilor Republicii și înflăcărau atât de puternic cruntul entuziasm din acele ținuturi, încât până și cei mai puțin zeloși cooperau în vederea pregătirii unor evenimente hotărâtoare pentru monarhia doborâtă. Hulot nu primea nici un răspuns la cererile și la rapoartele repetate pe care le tot expedia la Paris. Tăcerea aceasta de necrezut prevestea, fără îndoială, o nouă criză revoluționară.” (p. 77) Dacă Balzac s-ar fi rezumat la tabloul unui amplu conflict politico-miliar, totul brodat pe canavaua istoriei cunoscute, miza nu ar fi atins punctul de incadescență al unei adevărate compoziții literare. De aceea, abia prin personajul central Marie-Nathalie de Verneuil romanul capătă oarecare substanță și mult temperament romantic. Din nou, psihologia aristocrației ajunge să fie cea care are câștig de cauză estetică.

Doamna Marie de Verneuil este, în limbajul comandantului Hulot, o ,,fostă”, misiunea ei, pentru care ar fi urmat să primească trei sute de mii de franci din partea Consulului Napoleon, era de a-l captura pe marchizul de Montauran. Supervizată de un trimis abject, Corentin (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor), al șefului poliției secrete, Joseph Fouché, Marie de Verneuil, spioană republicană, are o ascendență ambiguă moral, chiar contradictorie la prima vedere: descendenta nerecunoscută a ducelui Victor-Amédée de Verneuil și a unei viitoare starețe cu pedigree, Blanche de Casteran, doamna Verneuil, crescută în mijlocul unei vieți luxoase, se vede dezmoștenită de avere într-o bătălie judiciară cu fratele ei de tată, ducele Garspard de Verneuil. În numele bogăției pierdute, aristocrata Marie de Verneuil virează în direcții dezagreabile pentru o nobilă: întâi se spune că este amanta ducelui de Lenoncourt, ceea ce constituie doar o calomnie, mareșalul de Lenoncourt, un bătrân de aproape șaptezeci de ani, fiindu-i numai protector și refuzând-o ca soție, pentru ca apoi tânăra, al cărei atribut central este frumusețea, să se căsătorească cu revoluționarul Danton. Gusturile și instinctele Mariei de Verneuil sunt în continuare aristocratice, dar pasionalitatea excesivă a firii o aproprie de păturile dinamice și în fierbere neîncetată ale Franței republicane: în Marie de Verneuil Balzac îmbină cele două Franțe aflate în plin război civil ca două săbii într-o unică teacă. Demonul care îi va curma într-un fel existența este agentul poliției secrete, Corentin, care era înamorat mai degrabă fizic de ea.

Întâlnirea la hanul Trei mauri din Alençon dintre Montauran și Marie de Verneuil declanșează vibrația intrigii. Montauran, deghizat într-un ofițer de marină care abia terminase Politehnica (nu exista secția de marină la această instituție de ingineri), pretindea a purta numele du Gua Saint-Cyr. Însoțit de o femeie tânără, dar trecută de treizeci și cinci de ani, doamna du Gua, mama lui, du Gua Saint-Cyr se îndrăgostește subit de Marie de Verneuil, sentiment împărtășit de spioana republicii. Hulot, iritat de a nu putea acționa împotriva ordinelor speciale ale poliției secrete, are bănuieli că marchizul de Montauran și o amantă de-a lui șuană se ascund în spatele celor două identități false, dar Marie de Verneuil este cea care îi salvează pe cei doi de la arestul iminent. Galanteria și frumusețea ei naturală o ajută în aceste întreprinderi riscante. Pentru a risipi orice bănuială de trădare, Marie de Verneuil îi invită pe cei doi șuani vestiți în diligența ei, care avea să fie urmată de câteva zeci de albaștri și doi ofițeri. Caleașcă este însoțită din umbră de către optzeci și șapte de șuani, conduși de Marche-à-Terre, despre care aflăm – ca în orice roman stufos de aventuri – că este soțul sau iubitul din trecut al slujnicei doamnei de Verneuil, Francine. Această încrengătură de relații acționează ca un alibi narativ pentru siguranța fizică a cele două virtuale cupluri: la etajul superior între liderul șuanilor și aristocrata spioană, la cel de jos între bruta de Marche-à-Terre, tâlhar pur-sânge și contrarevoluționar de conjunctură, și slujnica care adunase ceva avere din firimiturile de la masa nobilimii descompuse.

Atunci când se înserează, iar marchizul de Montauran se dezvăluise doamnei de Verneuil, care nu pare nici suprinsă, nici speriată în urma aflării adevărului, ca nobil șuan, diligența lor se retrage spre un castel lăturalnic din Bretania. Paza o garantau soldații republicii, însă trupele de șuani clandestini își ascultau în taina nopții conducătorul. Bârlogul șuanilor este reședința marchizului de Montauran, un castel delabrat și sinistru, înconjurat de un decor romantic. În acest loc urma să se desfășoare o întâlnire secretă a nobilimii monarhiste, pe care rebelul de Montauran, în ciuda pericolului, acceptase să o prezideze. În timp ce are loc ședința exilaților de nevoie, soldații republicii, staționați în curte, sunt uciși mișelește de șuani. Căpitanii Merle și Gérard, alegorii ale eroismului postrevoluționar, cad răpuși de ignobilii bandiți bretoni. Aproape simultan, doamna de Verneuil este umilită public de către nobili. Madame du Gua, la rândul ei, fosta amantă a unui anume Charette, dar acum orbită de gelozie, asemenea unui Corentin feminin, îi informase pe cei prezenți de trecutul dubios și de stirpea îndoielnică a celei care se pretindea doamna de Verneuil, aspect pe care unul dintre invitați îl confirmă, spre amuzamentul mârșav al tuturor celor de față. De Verneuil este aproape dezbrăcată în chip umilitor, asemeni unei femei de stradă oarecare, sub ochii înfometați de senzații noi ai bărbaților Vechiului Regim adunați la castel. Însuși iubitul ei, încă nemărturisit, de Montauran se dezice de ea public. În cele din urmă, printr-o întâmplare norocoasă, scapă din reședința întunecată a pretendentului ei și se retrage în republicanul Fougères și jură răzbunare celor care au trădat-o și înjosit-o atât în privința originii ei sociale înalte, cât și în pudoarea ei feminină. Rănită în dragoste, doamna de Verneuil simte că îl va ucide pe tânărul de Montauran.

Un episod premonitoriu din Șuanii este acela în care doamna de Verneuil îl salvează pe cămătarul d’Orgemont de la tortură și, eventual, moarte. Pille-Miche și Marche-à-Terre încercau să extragă informații de la d’Orgemont cu privire la locul în care își ascunsese în casă averea. Șuanii comuni, asemeni celor nobili, sunt mai mult interesați de obținerea de bani decât de eroismul luptei monarhice. De altfel, nobilii șuani probează realism politic în susținerea regelui neîntronat Ludovic al XVIII-lea, de la care se așteaptă la funcții înalte în stat, la retrocedări și rente uriașe atunci când acesta va reveni pe tron. Așteptarea lor mai durează încă șaisprezece ani. Cei mai mulți dintre ei erau îndatorați avarului cămătar d’Orgemont, cel care, în prudența sa maniacală, tipic burgheză, își construise o încăpere secretă unde își clădise pereții interiori din saci cu aur și argint. În ciuda zgârceniei sale comic-patologice, bogatul d’Orgemont supraviețuiește încercărilor, propunându-i, nu lipsit complet de rațiune, doamnei de Verneuil să îl accepte în căsătorie. În acest moment intuim, fără drept de apel, că spioana republicană este, mai presus de orice, o aristocrată mândră, pentru care luxul merită să existe doar dacă acompaniază sentimentele puternice ale unei voințe libere, de dincolo de moarte.

Adăpostită de un șuan onest, Galope-Chopine sau Cibot, și de soția sa, Barbette, domnișoara de Verneuil își țese intriga nebunească. Planul ei de bătaie, mai mult presimțit ca o fatalitate decât gândit la rece, era acela de a pătrunde din nou în tabăra șuanilor și de a-l duce pe marchizul de Montauran în punctul de a fi prins de către Hulot și Corentin. Cu această ocazie, aflăm în final, într-un mod adecvat, cum reușau de fapt aceste bande de țărani răsculați să se opună ani de-a rândul autorității centrale din Paris. Geografia îi ajuta în acest sens, Balzac dovedind o excelență documentare la față locului pentru scrierea romanului. ,,Domnișoara de Verneuil înțelese atunci taina războiului purtat de șuani. Străbătând acele drumuri, putu să aprecieze mai bine starea câmpiilor bretone, care, privite dintr-un unghi îndepărtat, i se păruseră fermecătoare, dar în care trebuia să te afunzi pentru a izbuti să înțelegi atât primejdiile, cât și dificultățile lor de nedescâlcit. Din vremuri imemoriale, în jurul fiecărei proprietăți țăranii au ridicat un mal de pământ, înalt de șase picioare, de formă prismatică, pe culmea căruia cresc castani, stejari și fagi. O asemenea îngrăditură, plantată astfel, se numește haie (haie normandă), iar lungile ramuri ale pomilor care o acoperă, trecând aproape totdeauna peste drum, descriu deasupra acestuia o bolta imensă. Drumurile, îndiguite jalnic de atari dâmburi alcătuite dintr-un sol argilos, se asemuie cu șanțurile de apărare din jurul fortărețelor, iar acolo unde granitul care, în aceste ținuturi, răzbate mai totdeauna la suprafața pământului, nu alcătuiește un fel de pavaj bolovănos, ele devin așa de impracticabile, încât nici cea mai ușoară șaretă nu le poate străbate decât cu ajutorul a două perechi de boi și a doi cai, mărunți, dar, în general, viguroși. Aceste drumuri sunt de obicei atât de mlăștinoase, încât oamenii, vrând-nevrând, au trebuit să stabilească, pentru a putea să treacă de pe o proprietate pe altă, de-a lungul acestor haie, o potecă cu denumirea de rote, care începe și se sfârșește la capetele terenului fiecărei gospodării. Pentru a trece de pe o proprietate pe alta, trebuie, deci, să urci pe culmea acelei haie, folosind o scară cu câteva trepte, care, din pricina umezelii, era de obicei lunecoasă.” (pp. 260-261). În acest peisaj neobișnuit de inospitalier, doamna de Verneuil asistă la o slujbă în natură a șuanilor, care aducea aminte atât de epoca de catacombe a creștinismului timpuriu, cât și de incursiunile cavalerilor cruciați pe pământul sfânt.

Ultima întrunire și ultimul bal ale șuanilor are loc în localitatea cu nume englezesc Saint-James, locul de destinație al doamnei de Verneuil, îmbrăcată în moda pariziană a zilei, inspirată din veșmintele anticilor elini și romani. Prezența ei răpește atenția audienței: de la prelați famelici după bogate parohii și demnități romano-catolice până la doamna du Gua, care regreta că nu o împușcase la timp pe rivala ei, întreaga nobilime recunoaște în doamna de Verneuil farmecul aristocrației genuine. Trecutul ei era reabilitat de o discuție anterioară, pe care o purtase în alcovului ei personal, cu domnul conte de Bauvan, care, după ce o denigrase pe nedrept, îi jurase credință, exprimându-și chiar intenții mai serioase decât stima unui nobil pentru altul de aceeași stirpe. Domnul conte de Bauvan fusese salvat din ghearele morții de către doamna de Verneuil. Cu toate acestea, războiul civil continua neabătut ca o ploaie de toamnă. Marie de Verneuil își așteaptă iubitul, pe marchizul de Montauran, într-o casă ferită, nemaiștiind dacă să-l trădeze sau nu, sa-l pedepsească sau să-l ierte. Corentin își exprimă dorința de a fugi cu ea, dincolo de rolul său diplomatic și de fidelitatea circumstanțială față de Republică. Caracterul mizerabil al poliției secrete este dat în vileag și aici. Forțele albaștrilor sunt răspândite în jurul casei de rendez-vous. Dorința de răzbunare a comandantului Hulot, ai cărui camarazi fuseseră măcelăriți la castel, nu are margini. De cealaltă parte, șuanii își însoțesc comandantul îndrăgostit, care, îmbrăcat în hainele unui țăran breton ordinar, reușește să se strecoare până la locul de întâlnire. În acest ansamblu general de întâmplări neverosimile prin amploarea conflictului și a aventurii sentimentale imaginate, Balzac introduce un intermezzo tulburător. Barbette Cibot dezvăluie din greșeala lui Hulot și albaștrilor casa în care se ascundea iubita garsului, adică a marchizul de Montauran. Marche-à-Terre și Pille-Miche, vărul lui Cibot sau Galope-Chopin, îl pedepsesc pe acesta decapitându-l în propria casă, sub bănuiala de a fi trădat pentru bani cauza șuaneriei. Văduva Cibot își îndeamnă băiatul de nici zece ani să răzbune moartea nedreaptă a tatălui prin pactizarea cu albaștrii. Pille-Miche va muri mai târziu pe eșafod, însă Marche-à-Terre ajunge un respectabil comerciant de vite nici trei decenii mai târziu. Sălbăticia teroristă a șuanilor izvorăște din cruzimea țărănimii bretone, profund amorale, Balzac menținând o distanță sceptică față de aceste creaturi ale evului mediu întunecat și ale pământului clisos.

Deznodământul romanului e în căutare unui senzațional melodramatic, întunecat și sublim în același timp, pe care narațiunea îl pierde în prezent, presupunând că a fost convingător vreodată: Corentin, înveninat de gelozie, îi trimite un bilețel mincinos doamnei de Verneuil, semnat de marchizul de Montauran către doamna du Gua, din care reieșea că liderul șuanilor părășește Franța și fuge în Anglia și o dă astfel uitării pe republicana fără onoare Marie de Verneuil pentru iapa lui Charette. Doamna de Verneuil se încrede în conținutul misivei și pofta ei de vendetă reizbucnește. Hulot e informat să se pregătească să-l captureze, viu sau mort, pe marchizul Alphonse de Montauran, acest nobil sălbăticit care, spre deosebire de doamna de Verneuil, nu se bucurase de educația completă a unui curtean de la Versailles. Atunci când, în cele din urmă, prin ceața nopții bretone, marchizul de Montauran își face apariția, acesta pusese la cale o nuntă sui generis în căsuța lor de revedere. Seniorul de Bauvan le era martor, iar abatele de Gudin preot. După consumarea slujbei de căsătorie, cei doi miri, care își recunosc unul altuia dragostea, realizează că se afla într-un pericol de moarte și că prima lor zi de fericire deplină coincide cu cea din urmă – ,,o zi fără nici un mâine”. Amândoi se prăbușesc împușcați de armele neiertătoare ale republicanilor. Doamna de Verneuil se îmbrăcase în haine de șuan, încercând să se deghizeze salvator în rolul iubitului ei, iar marchizul de Montauran încercase în zadar să fugă luptându-se curajos: amândoi morții cad răpuși de marșul inexorabil al istoriei, noblețea confirmându-se prin propria ei suprimare. Șuanii este romanul aristocrației active care, neputând să trăiască conform misiunii sale ontologice, merită doar să dispară, travaliul ei războinic spre amurg captând imaginația artistică a unui devotat monarhist, legitimistul ambivalent Balzac.

Publicat în Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXI


(Crinul din vale, traducere de Lucia Demetrius, Editura pentru Literatură Universală, București, 1967)

(Scene din viața rurală – 1836)

Publicat în 1835, Crinul din vale deține șlefuirea unei pietre semiprețioase din arsenalul romantismului clasic: sentimente încinse de un patetism indelebil, un cadru medieval convențional (împrejurimile castelului Azay-le-Rideau din inima Turenei), dar și forma intimă a unui roman epistolar (în realitate e vorba de două scrisori disproporționate ca dimensiuni și substanță internă: mărturisirea cuceritoare a contelui Félix-Amédée de Vandenesse și refuzul, de doar câteva pagini, al doamnei contese Natalie de Manerville – personaj central și prototip al unui anume egoism feminin nobil în Contractul de căsătorie).  Félix de Vandenesse e cel despre care, relatând totul, tragem cele mai multe învățăminte, în măsura în care veridicitatea sa realmente convinge cititorul: la suprafață, Félix este aidoma lui Louis Lambert (deci, până la un punct, Balzac însuși) născut în Tours în 1794, pentru ca apoi să urmeze colegiul oratorienilor din Pontlevoy, iar la vârsta de cincisprezece ani să studieze la Paris la liceul Charlemagne, unde supraveghetor îi este un anume Lepître, un soi de bancher cărpănos al tânărului nefamiliarizat cu funcțiile creditului, iar ca la nici douazeci de ani să se înscrie pentru studii în drept, domeniul unor nobili scăpătați cu năzuințe de mărire socială de felul unui Rastignac. În adâncime, însă, Félix de Vandenesse dezvoltă o serie de complexe psihologice care îl vor marca traumatic mai târziu: în primul rând, lipsa de afecțiune a părinților, mai ales a mamei, îi declanșeaza o serie de frustrări care se vor concentra într-o pasiune criptoincestuoasă în prima sa tinerețe, pentru ca, în al doilea rând, privațiunile materiale mai mult imaginare la care îl supun părinții – distanți, sobri și reci – să provoace în Félix de Vandenesse o reacție intensă de orgoliu rănit, dublat de un sentiment de inferioritate revanșard, de manifestare nedisimulată a unei voințe de putere robuste. Félix de Vandenesse se autopercepe ca un vlăstar aristocratic de mare calibru, dar, printr-o nefericită preferință a protectorilor săi biologici pentru fratele mai mare, Charles, Félix de Vandenesse este cel care primește nu numai cea mai puțină atenție din familie, ci și sumele cele mai mici de bani, ceea ce îl menține într-o stare nefavorabilă de umilință și de înjosire față de ceilalți băieți și adolescenți de origine tot nobilă. Faptul de a nu avea acces pe cale naturală (cutumele sociale sunt naturalizate) la sursele plăcerii produce o suferință în sine, care, la rândul ei, se delimitează ca o degrevare de la un răsfăț de clasă, de la satisfacerea unui capriciu constitutiv – fenomen nefiresc pentru firea aristocratului. Educația lui Félix de Vandenesse este una contradictorie: pe de o parte, în plan mundan, ne confruntăm cu permisiunea de drept la bunuri și servicii de cel mai înalt nivel, pe de altă parte abstinența de facto impusă de un cod al onoarei și ierarhiei nobiliare desuet, mediat de cerințele severe de practicant al romano-catolicismului, de la care tânărul nu numai că nu se abate, dar îl interiorizează zelos până la identificare cu el. Interdicțiile profane și sacre cu care se confruntă Félix de Vandenesse risca să fie arucante în aer de poftele sale sexuale, ivite odată cu vârsta contagioasă a adolescenței. Apariția angelică a mamei în calea tânărului viconte atunci când acesta, alături de colegii săi de școală, plănuise să facă o vizită în stabilimentele de plăceri interzise de la Palais-Royale, joacă rolul izbucnirii unei stari nevrotice în psihicul hormonal și deja dereglat în străfunduri al bietului Félix de Vandenesse.

Sufletul sau frumos va căuta o ieșire salvatoare din ghemul de contradicții lăuntrice în care era prins. Inteligența și o oarecare cultură clasică îl ajutau în acest sens, dar ceea ce îi statea în cale era naivitatea sa în relațiile sociale. Participând la un bal dat în cinstea ducelui d’Angoulême la Tours, marcând revenirea dinastiei Bourbonilor pe tronul Franței, Félix de Vandenesse trece printr-o violentă criză erotică, sărutând umerii unei necunoscute, Henriette de Mortsauf. ,,Ochii mi-au fost izbiți deodată de niște umeri albi, rotunzi, de care aș fi vrut să mă pot lipi, niște umeri trandifirii, care păreau să se fi îmbujorat ca și cum ar fi fost dezgoliți pentru prima oară, niște umeri pudici care aveau un suflet, și a căror piele netedă strălucea sub lumina ca mătasea. Umerii aceștia erau despărțiți de o dungă, de-a lungul căreia privirea mea a lunecat, mai îndrăzneață decât mâna. M-am ridicat, fremătând, să-i văd corsajul și am fost uluit, fermecat de sânii acoperiți cast cu un voal, dar ale căror globuri de azur, de o desăvârșită rotunzime, erau culcate delicat în valuri de dantelă. Cele mai mici amănunte ale acestui cap au fost pentru mine o ademenire care mi-au trezit întreaga făptură la plăceri nesfârșite: strălucirea părului lins deasupra unui gât catifelat ca acela al unei fetițe, liniile albe lăsate de pieptene și pe care imaginația mea s-a pornit ca pe niște poteci răcoroase, toate m-au făcut să-mi pierd cumpătul. După ce m-am asigurat că nu ma vede nimeni, m-am repezit la spatele acela ca un copil care se aruncă la sânul maică-si, și am început să-mi plimb capul pe el, sărutându-i umerii cu sete. Femeia a scos un țipăt pătrunzător, care nu s-a auzit din pricina muzicii (…).” (p. 22) Tentativa de seducție pare să fi eșuat, dacă doamna de Mortsauf l-ar fi văzut pentru prima și ultima oară în viață pe îndrăznețul Félix de Vandenesse. Botezul iubirii fizice pentru Félix, redat ca un exercițiu de fantezie venerica în scena de mai sus, coincide cu punctul de apropiere fizică maximă de doamna de Mortsauf. Din acest moment până la finalul romanului, Félix de Vandenesse construiește un admirabil discurs despre iubire, dar acesta nu va fi niciodată înfăptuit cu cea pe care pretinde a o iubi. Precum Rousseau în reveriile sale solitare în natura sălbatică, Félix de Vandenesse călătorește prin împrejurimile orașului Tours, unde fantasmele sale se pot îngemăna în voie cu impresiile puternice pe care le lasă asupra sufletului sensibil peisajul din Turena. Cu această ocazie, Félix de Vandenesse i se revelează casa din Clochegourd, parte din moșia familiei Mortsauf. Desigur că în Crinul din vale conștiința de sine a aristocrației este, spre deosebire de alte romane, la superlativ: opulența și calitatea superioară a trăirilor se concentrează în împlinirea prin iubire sau, mai adecvat spus, în ratarea sublimă a idealului iubirii, care asigură măcar o parte din prestigiul spiritual al nobilimii franceze. Doamna de Mortsauf este mai în vârstă cu nouă ani decât exuberantul Félix de Vandenesse. Căsătorită cu contele de Mortsauf, aceasta are doi copii și o experiență de viață care nu îl meține la distanță pe Félix, ci, dimpotrivă, îl atrage cu mai multă forță spre contesa sa, matură, maternă și ispititoare în același timp. Félix de Vandenesse, oedipian întârziat, încearcă să capete din partea doamnei de Mortsauf afecțiunea destinată, în condiții obișnuite, unui copil, deși vârsta și înclinațiile sale trupești sunt cele ale unui bărbat plin de vigoare. Clochegourde este ,,o casă frumoasă care îi aparține contelui de Mortsauf, reprezentantul unei familii istorice din Turena, a cărei ascensiune începe din vremea lui Ludovic al IX-lea și al cărei nume arată întâmplarea căreia această familie îi datorează blazonul și faima ei. Coboară dintr-un om care a scăpat de spânzurătoare. Așa că familia Mortsauf are pe blazon, pe fond aurit, în mijloc, crucea neagră cu brațele de două ori îndoite la capete, iar în plin centru o floare de crin din aur, cu tulpina retezată și deviza: Domnul mântuiască-l pe rege, stăpânul nostru. Contele a venit să se stabilească pe această moșie, când s-a întors din emigrație. Moșia asta îi aparține soției lui, o domnișoară de Lenoncourt, din casa Lenoncourt-Givry, care e pe cale a se stinge. Doamna de Mortsauf e singură la părinți. Puțina avere pe care o au contrastează atât de ciudat cu strălucirea numelor lor, încât soții, din orgoliu sau de nevoie, stau întotdeauna la Clochegourde și nu văd pe nimeni. Până acum, singurătatea le putea fi justificată prin devotamentul pe care îl au pentru Bourboni. Mă îndoiesc însă că întoarcerea regelui le va schimba felul de viață.” (pp. 27-28) Ca stâlpi ai aristocrației emigrate prin domnul de Mortsauf, un ins la patruzeci de ani, dar îmbătrânit timpuriu și ruinat moral pe deplin de anii duri ai exilului, și ai celei stabile, realiste, lucide prin doamna de Mortsauf, familia de Mortsauf se zbate sub un fatum istoric: timpurile gloriei și măreției aristocratice sunt la apus, în pofida faptului că marea burghezie se metisează cu vechea nobilime, acordând un plus de viață – neînsemnat la scara secolelor – unei aristocrații (semi)epuizate. De altfel, domnul de Chessel, un burghez avut, rușinat de originile sale sociale umile și care preluase, din parvenitism specific francez, numele de familie al nevestei sale, provenită din mica nobilime, este cel care-l introduce pe distinsul aristocrat Félix de Vandenesse în casa doamnei de Mortsauf. Între de Chessel, în ascensiune, și de Mortsauf, la amurg, se deruleaza, ca în cele mai multe scene balzaciene, un conflict economic și politic în regiune, balanța echilibrându-se, dar nu pentru mult timp, între cele două clase sociale dominante până în jurul anului 1830.

Félix de Vandenesse este recunoscut și acceptat de doamna de Mortsauf, jocul manierelor studiate și educația aristocratica comună sudându-le relația de prietenie, în spatele căreia se află pasiunea amoroasă a lui Félix și grația aparent condescendentă, maternă a doamnei de Mortsauf. Halucinațiile erotice ale tânărului vinconte nu încetează nici în prima seară în care cei doi se revăd, simbolistica detaliilor trădând o imperioasă nevoie sexuală: ,,Mi-era frică să nu-mi surprindă ochii ațintiți asupra umerilor ei, pe care îi sărutasem atât de aprins. Teama asta ațâța tentația, cădeam pradă ei, îi priveam! Privirea mea sfâșia stofa, vedeam în minte mica pată de unde purcede dunga frumoasă care îi împarte spatele, o gâză pierdută în lapte, care de atunci, de la bal, strălucea necontenit în acel intuneric în care parcă se prelinge somnul tinerilor a căror imaginație e aprinsă și a căror viață e castă.” (p. 33) Domnul de Mortsauf e portretizat ca un spirit înăcrit, ursuz, meschin în orgoliu, neputincios, ranchiunos, incapabil să administreze moșia cum se cuvine, incult, fantezist și reacționar, în fine, expresia becisniciei maladive a vechii aristocrații. Adept al celor mai triviale reproșuri față de nevasta lui, domnul de Mortsauf se bucură ca un copil atunci cand îl învinge la table pe Félix, obligat de cerințele iubirii să-i tolereze asprimea impotentă, picând în gol, vană și vidă a fostului exilat. Félix este întâi cuprins de ,,ură și frică” la vedera domnului de Mortsauf, dar starea de gelozie fierbinte piere cu timpul. Nici odraslele sale nu sunt mai reușite: Jacques este un băiețel veșnic bolnăvior (va muri de tuberculoză la vârsta adolescenței tarzii) și Madeleine, suma defectelor ambilor părinți (încăpățânarea mamei dublată de maliția pustiitoare a tatălui), fiica fragilă care va dezvolta în deznodământul romanului o antipatie instinctuală pentru Félix. Cei doi copii sunt rezultatul unei iubirii ratate dintre o femeie tânără, catolică ferventă prin simțire și creștere, dar aristocratică până la sacrificiul final, și un bătrân oștean epuizat de defectele sale constitutive. Pe deasupra, relațiile sexuale dintre cei doi soți fuseseră sistate de ani buni, înăbușind furii conjugale și creând resentimente suplimentare într-o căsnicie, oricum, nefericită. Ieșirea din starea de scăpătare aristocratică va constitui principala preocupare a doamnei Mortsauf. Copiii ei sunt vegheați cu datoria și abnegația tipice unei burgheze austere, dar ambițioase, desi inima-i rămâne aristocratică. Aura de soție sacrificată în numele datoriei creștine trezește simțurile lui Félix în modalități stranii și, la limită, blasfematoare. ,,Ascultând-o, mi se părea că harpa lui Iov, din care scosesem și eu acorduri fantastice, era înfiorată acum de niște degete creștine, cărora le răspundeau cântând bocetele Preacuratei la piciorul crucii.” (p. 67) Doamna de Mortsauf îl tratează superior și matern-calin pe Félix, dar numele de dragoste ,,Henriette” o încântă în secret. Ea rămâne ,,Blanche” pentru stăpânul întunecat al casei. În calitate de mamă și aristocrată, doamna de Mortsauf are grijă ca Félix, care îi jurase o fidelitate cavalerească, să devină nu numai un sprijin pentru familia ei, ci și un tânăr cu o carieră strălucită în primii ani ai Restaurației. Prin intermediul mamei ei, abila doamnă ducesă de Lenoncourt, Félix urcă rapid pe treptele societății, după cum vom vedea. Dragostea lui se sintetizează în câteva buchete de flori splendide, culese de pe câmpiile incendiate de culori ale Turenei. Planurile burgheze ale doamnei de Mortsauf sunt cele ale unui latifundiar britanic, orientat spre sporirea proprietăților și a acumulării de capital. ,,Îmi spunea că e sigură de izbândă. Avea să se stabilească un mijloc de transport de la Tours la Chinon, întreprins de un om activ, de un surugiu, văr cu Manette [servitoarea doamnei Mortsauf, n.m.], care voia să aibă o fermă mare pe șosea. Avea o familie numeroasă: fiul lui cel mare se va ocupa de trăsuri, al doilea de căruțe. Tatăl, stabilit pe șosea, la Rabelaye, una dintre fermele de închiriat, situată în centru, putea să vegheze asupra schimbului de cai la popas și să cultive bine ogoarele, îngrășându-le cu bălegarul din grajdurile lui. Unul dintre cei patru fermieri angajați, un om cinstit, inteligent, activ, și care înțelegea avantajele noii metode de lucrare a pământului, voia de pe acum să închirieze cealaltă ferma, Baude, cea care se găsea la doi pași de Clochegourde. În ceea ce privește Cassin și Rhétorière, erau de pe acum cele mai bune pământuri din regiune. Odată ce fermele ar fi fost clădite și culturile ar fi ajuns la o dezvoltare deplină, era destul să fie afișate la Tours. În doi ani, Clochegourde va avea o rentă cam de optzeci de mii de franci. Gravelotte, acea fermă de pe Maine, găsită de domnul de Mortsauf, era luată cu șapte mii de franci pe nouă ani. Pensia de mareșal era de patru mii de franci. Dacă toate aceste venituri nu erau încă o avere, ele dădeau totuși o bunăstare adevărată. Mai târziu, alte îmbunătățiri aveau să-i îngăduie poate să se ducă într-o zi la Paris, ca să supravegheze educația lui Jacques. Poate peste doi ani, când sănătatea presupusului moștenitor era să fie întărită.” (pp. 102-103) Aproape fiecare din aceste socoteli va fi confirmată cu amănunte suplimentare câteva zeci de pagini în aval. Planurile de recăpătare a vechii splendori nobiliare îl includeau pe panoplie și pe Félix de Vandenesse, descins în lumea saloanelor pariziene prin sprijinul doamnei de Lenoncourt. Scrisoare doamnei de Mortsauf către ,,fiul” Félix-Amédée de Vandenesse abundă în sfaturi de om de lume, interesul material – adesea cinic până și în conștiința ,,Henriettei” – temperând conduita de clasă, în care un anume patriarhalism aristocratic predomină. Nobilul are în sarcina sa administrarea înțeleaptă a tuturor intereselor sociale, datoria sa înspre realizarea unei armonii în lumea de jos provenind din stirpea sa aleasă și din conștientizarea unei vechimi garantate de Providență. Utopia retrogradă a doamnei de Mortsauf e tivită de spiritul de prudență și viclenie în raporturile cu cei mari și puternici pe care doar decăderea nobilimii îl implică. Noblețea, totuși, obligă – în această alăturare clasică de cuvinte se zămilește ethosul celor superiori. Félix-Amédée de Vandenesse îl servește nemijlocit pe rege ca secretar, dar și de om căruia i se pot încredința secrete și misiuni diplomatice. Bogăția și faima îi definesc parcursul meteoric. Inima sa este, însă, încrustată în arborii seculari ai Turenei, unde nefericita Henriette îi mărturisește drama vieții sale intime printr-o scrisoare postumă, dar îi și recunoaște prin semne și vorbe echivoce dragostea ascunsă, nutrită din înclinație înnăscută și atracție deplină. Decorul de mare proprietate feudală împlinită, catolicismul practicat cu o fervoare erotică, orgoliul de rasă a devotatei doamne de Mortsauf exhală un parfum de ev mediu aurit. Abia când contele de Mortsauf, căruia ambii îndrăgostiți îi doresc în subconștient moartea timpurie fără să și-o recunoască, altfel, unul altuia, cade la pat, bolnav vreme de aproape două luni istovitoare, cei doi își ispășesc gândul păcătos prin penitența infirmierului spășit. Printr-un miracol, după o veghe neîntreruptă zi și noapte, contele își revine în puteri. E, totuși, prea târziu: Félix-Amédée de Vandenesse își cere drepturile de amorez tânăr. Îndată ce doamna de Mortsauf îl refuză, acesta pleacă înapoi la Paris, unde își reia rangul și înaltele sarcini de stat.

Amurgul și prăbușirea vin împreună curând: Félix de Vandenesse începe o relație de dragoste cu lady Dudley, pasională în patimi, dar rece, mecanică și indiferentă în spirit (trăsătură de caracter conotată cu cicatricele sufletești lăsate de spiritul protestant), captând întreaga atenție a lumii bune pariziene. Cu toate că Félix-Amédée de Vandenesse continuă s-o adore de Henriette din inima pronviciei franceze, crinul regal din vale, aventura sa cu animalul de rasă venit de peste Canalul Mânecii va ajunge la urechile nemărturisitei în amor, doamna de Mortsauf. Scuza tânărului Félix este previzibilă și naturală în orgoliul său seniorial, chiar dacă nu întru totul conformă practicilor romano-catolice recepte: ,,O dragoste lipsită de o împlinire fizică se sprijină pe însăși exasperarea dorințelor. Apoi vine o clipă în care totul e suferință în noi, cei care nu semănăm defel cu dumneata. Avem o putere de care nu ne putem lipsi fără primejdia de a nu mai fi bărbați. Sufletul, lipsit de hrana care să-l alimenteze, se mistuie pe el însuși, simte o sleire care nu e moarte, dar care o precede. Firea nu poate fi înșelată îndelung. La cel mai mic accident se trezește cu o energie care seamănă cu nebunia. Nu, n-am iubit, dar nu mi-a fost sete în mijlocul pustiului.” (p. 196) Atunci când are loc întâlnirea celor doi, doamna de Mortsauf fierbe de gelozie și amărăciune, întregul ei sacrificiu în dragoste consumând-o de furie și mâhnire. Lady Dudley, a cărei vanitate rănită simula un alt tip de gelozie (invidia de clasă este starea de spirit trăită), nu se afla departe de Clochegourd, așteptându-l pe Félix să dea un semn de viață. Félix-Amédée de Vandenesse este alungat și somat să renunțe la doamna de Mortsauf, această Niobe și Didona creștine, de a cărei dragoste explozivă aflăm abia acum. Finalul își face efectul resimțit ca o otravă lentă: Henriette, roasă pe dinăuntru de sentimentul acut al trădării, va muri în scurt timp de o boală necruțătoare, dar fără o cauză aparentă (se poate, cu riscul unei ipoteze hazardate, ca domnul de Mortsauf să se fi ales cu un sifilis netratat din peripețiile sale prin Europa meridională – de aici, starea fizica deplorabilă a progeniturii sale), la doar treizeci și cinci de ani, ea, care nu a fugit să se întâlnească ,,cu cineva într-o landă”, aluzie la alegerea carnală trecătoare a mândrului Félix. Nici neamul ei nu va continua să calce pe o poteca a destinului tocmai fericită: Jacques, fiul cel mare, lasă de înțeles, prin tusea sa hemoptoică, că se va stinge curând, domnul de Mortsauf aduce din ce în ce mai mult cu o stafie ambulantă, iar Madeleine îl va detesta în veci pe Félix, rupând orice legătură cu călăul moral al mamei sale. Félix-Amédée de Vandenesse este neconsolat, lady Dudley revenind la familia ei de drept din Anglia, între copii și soț, iar moartea celei mai iubite dintre femei îl văduvește de speranțe, dar îi asigură suficiente amintiri la care să mediteze sumbru în singurătate, asemeni unui Cavaler al Tristei Figuri. Calitatea sinucigașă a aristocrației nedegenerate fizic și moral se afimă încă o dată în veacul al XIX-lea. Natalie de Manerville îl refuză pe Félix-Amédée de Vandenesse dupa această istorisire-roman: realistă și perfidă în toate ca doamnele din secolul al XVIII-lea, Natalie observă în firea romantică și descentrată a lui Félix o iubire de sine și un egotism pe care ea însăși nu le poate nici satisface, nici suporta, recunoscându-se ca altceva decât cele două jumătăți incongruente și incoerente ale animei strălucitului nobil din familia de Vandenesse.

 

Publicat în Lecturi | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Pe culmile paranoiei


Anii urii (Editura Humanitas, 2019) este a doua colecție de articole cotidiene a eseistului Horia-Roman Patapievici după Politice, volum datând până la virgulă din tulburii ani 1990-2000. Din cele cinci sute de pagini ale Anilor urii, aproximativ patru cincimi sunt formate din articolele propriu-zise, emendate minimal sau publicate în întregime abia astăzi, articole care au văzut lumina tiparului între 2006 și 2010 în ziarul Evenimentul zilei. Din păcate, calitatea opinilor de presă ale lui H.-R. Patapievici nu numai că nu a cunoscut un progres stilistic sau o flexibilizare ideologică față de mijlocului anilor ’90 ai secolului trecut, ci, din contra, se poate constata chiar o încremenire în proiect și o încrâncenare în fixații de tot soiul, chestiuni în cele din urmă firești după împlinirea anumitei vârste, când firea omului nu caută să se mai schimbe în vreun fel anume.

La ce ne referim? Întâi de toate, cvasimajoritatea textelor adunate în Anii urii constau din două monomanii interpretative: prima se referă nemijlocit la moralizarea excesivă, realizată pe un ton de Casandră autohtonă, a vieții publice românești. Românii sunt, din nou, redați în tușe groase ca un popor tarat, de nevertebrate moral sau, concesiv, ca fiind completamente imprevizibili în comportamentul lor cetățenesc. Cultura locului și obiceiurile domestice românești se fac vinovate de promiscuitate la orice nivel și de submediocritate globală. Judecata e aplicată paușal, Horia-Roman Patapievici considerând că România nu are o societate formată din clase sau grupuri sociale cu interese și perspective asupra vieții diferite. În genere, românii formează o cultură publică (națională?) inferioară, după cum știm deja de la Caragiale, Cioran sau Rădulescu-Motru citire, iar răul acesta are rădăcini deopotrivă ontologice și istorice. Despre dogme numai de bine, dacă se poate spune așa. Analiza cu mijloacele științelor sociale actuale nu e recognoscibilă la Horia-Roman Patapievici, analfabet din punct de vedere al cunoașterii sociologice sau economice, obișnuite în alte părți, mai luminate, ale continentului. A doua obsesie a eseistului e ceva mai contemporană și cu un substrat mai ușor de verificat și, eventual, cântărit critic: Horia-Roman Patapievici pune apăsat degetul nu pe ,,complexul militaro-industrial” românesc, care, de altminteri, nici nu există, ci pe cel ,,oligarho-mediatic” dezvoltat după anul 2004 în România. Patapievici susține că în România o mână de oameni bogați, a căror avere constă din devalizarea bugetului de stat sau din afaceri oneroase cu același aparat politic, formează un soi de clică, de elită inenarabilă care, împreună cu patronii unor trusturi media (e curios că Patapievici vede o alianță între două morfologii sociale ale tranziției care se reduc în fond la una: capitalistul mare și mijlociu român de după 1989), instigă poporul la ură și subminează democrația. Scenariul pe care îl creionează Patapievici este al unei Rusii în miniatură plasată la gurile Dunării, cu toate că Rusia nu convinge pe nimeni, totuși, ca o Românie în mare. Prin urmare, România nu este o semicolonie occidentală în care majoritatea capitalului financiar sau productiv e deținut de companii neromânești, iar forța de muncă activă, atunci când nu migrează, e plătită la limita subzistenței, cum se întâmplă, ci, dimpotrivă, poate fi oricând, prin asociere cultural-politică, o gubernie rusească, iar acest fenomen are cauze locale, de tranziție postcomunistă. Curios cum cele mai sărace județe din România, unde s-au înregistrat milioane de imigranți în ultimele decenii și un PIB de stepă mongolă, au dat naștere unui baronet (PSD, normal) care e în stare să schimbe traiectoria geopolitică a țării și, de ce nu?, a continentului. Horia-Roman Patapievici nu susține pe față această posibilitate funestă, dar teama care vibrează în producțiile sale de articlier este exact aceasta. Vin rușii! Vin rușii! Misiunea noastră este a priori occidentală ș.a.m.d. Faptul că presa noastră se găsește în mâinile unor patroni cu interese de grup sau individuale fluctuante sau că fiecare post de televiziune face politică de partid cu mijloace de tabloid nu e o chestiune specific românească: în Italia, Spania și până și în Statele Unite ale Americii, big media, în continuu proces de degradare intelectuală (expresia character assassination spune totul cu privire la originea ei), este rezultatul unor grupuri politico-economice rivale de decenii bune. Horia-Roman Patapievici refuză cu obstinație să constate similitudini dezarmante și nici nu recunoaște că mogulii media sprijină câte un partid (în locul altuia și nu întotdeauna pe același) la fiecare ciclu electoral: nu, pentru Horia-Roman Patapievici, toată mass media românească (ceea ce este, din punct de vedere al faptelor, un fals, având în vedere că au existat și moguli media apropiați de Traian Băsescu și partidul său fanion, PDL) a strâns rândurile împotriva unui mediocru șef de stat între 2004-2014, Traian Băsescu. Ce reprezintă acest om politic pentru Horia-Roman Patapievici? Cumva acel politician multimilionar acuzat de fraudă, nepotism și colaborare cu Securitatea (sau ca ofițer cu rang înalt în poliția politică ante-1989)? Este acel președinte al cărui frate încasa sute de mii de euro din colaborarea și protejarea în justiție a lumii interlope, până la încarcerarea aceleiași rude de sânge? Este acel politician cu un limbaj la fel de violent și obscen ca al unui baron PSD oarecare? Nicidecum. El este cel mai atacat și mai hulit politician român (inclusiv de unii intelectuali de la o revistă culturală bucureșteană antipatică domnului Patapievici), cel care a condamnat comunismul în plenul Parlamentului în decembrie 2006 și a plasat România pe coordonate euroatlantice (preaderarea României la UE și NATO provine, însă, de dinainte de 2004). Este acel om politic ,,omenos” care nu a lansat în public o casetă cu conținut erotic privat în decembrie 2009, înainte de alegerile prezidențiale, după cum a bârfit în presa spaniolă însuși echidistantul și nonsexistul Horia-Roman Patapievici, iubitor de universuri dantești și nu de întâmplări petrecute în birouri ovale. Adâncul complex cultural și rușinea de a fi român transpar în luările de poziție ale eseistului Patapievici, ceea ce nu e de mirare pentru un adept al conspirației rusești în Europa și un idolatru al modelului militar și de intelligence american. Din nefericire, partizanatul lui Horia-Roman Patapievici are și gradații lugubre. Acesta clamează aproape în fiecare articol că jurnaliștii mercenari de la televizor au sădit și dezvoltat ura în România. Față de cine? Față de președintele Traian Băsescu și ,,intelectualii” săi servili. Citind la zece ani distanță articolele lui Horia-Roman Patapievici cineva necunoscător al acelei perioade ar putea să ajungă să creadă că România se afla pe muchea unui război civil în toată regula în 2007 sau în 2009. Nici pe departe nu a fost vorba de așa ceva vreodată. Traian Băsescu a câștigat la limită un al doilea mandat prezidențial în 2009 și este, pe lângă demnitatea de senator, începând cu mai 2019, europarlamentar. Nimeni nu a atentat la viața lui, nimeni nu l-a dat pe mâna unui ,,tribunal popular”, cum ne avertizează apocaliptic că ar fi fost cazul Horia-Roman Patapievici. Gradul de partizanat trivial merge atât de jos în luările de poziție publice ale intelectualui de dreapta Patapievici încât ,,ura’’ (declarațiile vulgare ale unei prese semianalfabete, însetate de scandal, bani și rating, ajung să fie asociate urii politice de către autor) față de omul de stat Traian Băsescu intră în analogie cu ura față de evrei în Europa fascistă. E siderant că antisemitismul sfârșește prin a fi un instrument de blamare prin ricoșeu în bătăliile politice banale ale României de după 2004, luptă în care Horia-Roman Patapievici a fost, după cum o arată până și acest volum, direct angajat moral.

Tocmai de aceea autovictimizarea și mania persecuției definesc Anii urii. Horia-Roman Patapievici are voluptatea perversă a supliciului: se autopotretizează aproape la fiecare pagină ca intelectualul agresat și scuipat pe stradă de bătrâni naționaliști, ceaușiști, suporteri ai vadimismului ca mod de existență civică. De la atâta admonestare fizică și atac verbal prelungit ne mirăm că Horia-Roman Patapievici nu a cerut azil politic în acei ani duri și răi. În schimb, în loc de închisoare politică, ceea ce și-ar fi dorit probabil acest Verhovenski-bătrânul al României, găsim o carieră publică de succes și o prestanță intelectuală extrem de notorie în spațiul românesc. A fost și el, alături de alți corifei vocali ai guvernării PDL, un biet intelectual european, liberal-conservator, victima elementelor șovine, antisemite și nefrecventabile ale României. Întreaga sa retorică de miel imaculat este menită să pună într-o lumină sinistră pe politicienii PSD și PNL (nu și pe cei din extinctul PDL), presa de partid (în speță, Antena 3), dar și pe toți votanții PSD și PNL. Dacă cetățenii obișnuiți ai Romaniei sunt redați în nuanțe de negru și maro de toamnă târzie, electoratul PSD se bucură de calitățile pegrei și ale declasaților de care un ministru de externe al României din guvernarea PDL, prieten apropiat al lui Horia-Roman Patapievici, s-a delimitat prin vitriolare și dispreț în anul 2012. Horia-Roman Patapievici insistă să ne convingă că ,,presa cartelizată” anti-Băsescu a vrut să definească cu orice preț ,,centrul opiniei publice” în România. Acel centru era dominat până atunci nu de obscenitate și demonizări (de parcă anii ’90 au fost cei ai excelenței discursive în materie de dezbateri politice sau publice și nu cei ai mineriadelor și ai taberelor radical pro și anti-Iliescu), ci de alte virtuți, eventual cele ,,creștine, capitaliste și raționaliste”, ghiveci de termeni contradictorii. Mai mult decât atât, în spatele pretenței de a nu construi un discurs ideologic simplist, prefața Anilor urii abundă în simplificări și deformări de strictă obediență ideologică. După ce pretinde că spațiul public românesc este vidat de orice crâmpei de doctrină politică (se vorbește, în afara oricărui context sau cadru teoretic general, până și de ,,virtuțile socialiste” în atingere cu morala creștină), Horia-Roman Patapievici, altfel detestând stânga politică, continuă în felul următor când pune în discuție ipotetica ,,subzistență-dependență” de fond a cetățenilor români: ,,Ce are însă trecere, din limbajul politic modern, este discursul etatist și discursul anticapitalist. Prin urmare, și prin etatism, și prin anticapitalism discursul socialist care prinde la noi poate avea atingeri cu discursul marxist. Dar cu diferențe majore de motivație. Non idem est si duo dicunt idem. Societatea românească este etatistă și nu-i place pe capitaliști, deoarece capitalismul dislocă rețelele de subzistență-dependență, în timp ce statul i le asigură (…). Marea frică a majorității populației dependente de resurse puține – care trăiește la limita subzistenței (adică sub limita de sărăcie), care nu a avut niciodată libertate economică (și asta nu deoarece nu are proprietăți, căci are, ci pentru că nu a îndrăznit să devină liberă pe piața muncii), care a ieșit din comunism dependentă de rețele locale de putere și care nu a avut puterea de a ieși de sub dominația lor în toți acești ani (de cele mai multe ori deoarece singurele resurse care le erau accesibile le veneau, și continuă să le vină, numai prin intermediul acestor rețele) – este pierderea resurselor și a siguranței referințelor sociale” (pp. 38-40). Doar acest pasaj exprimă orbire și minciună fără jenă: societatea românească a fost zguduită și pusă la pământ după 1989 de valurile de privatizări frauduloase care au avut loc până în 2004. Statul român are cele mai puține și mai slab finanțate politici sociale din Europa. România înregistrează inegalități economice uriașe, record în Uniunea Europeană. Numai faptul că milioane de români au părăsit țara pentru un loc de muncă oarecare arată dimensiunea șomajului real și a dezinteresului statului român, reprezentat de elitele sale compradore, față de existența lor biologică elementară. Mentalitatea anticapitalistă nu există în România. Opinia publică înclină spre ideea că ,,statul este cel mai prost administrator”, iar piața liberă dereglementată e regula normalității, patronul, care nu plătește taxe și impozite în calitate de afacerist, defilând ca panaceu. În realitate, prin cauționarea unui capitalism sălbatic paneuropean, pe axa capital vestic-mână de lucru estică, și prin persiflarea unor administrații locale sărace și, într-adevăr, clientelare, unde statul și-a epuizat orice resursă umană care să își dorească un progres social, Horia-Roman Patapievici este o altă voce publică neoliberală din estul Europei, ceea ce nu constituie în sine o problemă.

Adevărata problemă a ,,intelectualilor lui Băsescu” este ipocrizia și dublul standard. Între 2000 și 2012, Horia-Roman Patapievici, adoratorul pieței libere, a fost pe ștatele de plată ale bugetului de stat. Ca membru, numit prin sprijin politic, în conducerea C.N.S.A.S., unde pretinde a fi luptat pentru desecretizarea arhivei Securității (căzută în ghearele unei peremiste de tristă amintire), Horia-Roman Patapievici a încasat un salariu respectabil în România sărăciei de atunci, orchestrată de PSD. După 2004, același Horia-Roman Patapievici, pus în post de președintele Traian Băsescu, a ocupat funcția cea mai înaltă în I.C.R, o poziție aflată între cea de secretar de stat și ministru. Remunerat cu 6000 de lei net pe lună, fără să mai socotim alte sporuri sau avantaje materiale, Horia-Roman Patapievici a câștigat aproximativ 3000 de lei net pe emisiune, realizată săptămânal din fondurile TVR Cultural, post unde directoare era Daniela Zeca-Buzura, nora romancierului Augustin Buzura (și soția directorului de imagine din TVR, Mihai-Adrian Buzura), pe care H.-R. Patapievici îl schițează ironic și negativ în Anii urii ca pe un alt nomenklaturist iliescian. La un venit lunar net de cel puțin 18000 de lei pe lună, îndrăzneala liberalului Horia-Roman Patapievici de a lua în derâdere populația bătrână, dependentă de pensia mizeră, venită din partea statului pentru care au contribuit lunar în anii lor de muncă, este penibilă și descalificantă moral. Având în vedere că soția de jure a lui Horia-Roman Patapievici a lucrat între 2007 și 2017, când iese, conform legislației în vigoare pentru pensionare, din câmpul muncii, tot într-o instituție de vază a statului român, unde a încasat un salariu de 14000 de lei pe lună din poziția comodă de consilier, avem de-a face cu o impostură umană tipică. Familia Patapievici avea un venit cumulat din salarii bugetare de peste 35000 de lei pe lună, aproximativ 10000 de euro la valoarea de atunci. Într-o țară în care salariul mediu net, în anii 2004-2014, nu a depășit 2500 de lei, asemenea venituri salariale sunt doar la dispoziția unor noi privilegiați. De altfel, toți ,,intelectualii lui Băsescu” s-au ales cu poziții, garantate politic, în cadrul statului român plătite regește: miniștrii, ambasadori, șefi ai cancelariei prezidențiale, europarlamentari, responsabili de comisii care revizuiau constituții etc., fiecare dintre ei fiind un cumulard de salarii bugetare. Prin urmare, eticheta de ,,băsiști” nu e doar politică, ci și calea de a înțelege o anumită prosperitate a acestor elite aservite neoliberalismului în general și lui Traian Băsescu în particular, de la care, la final de mandat prezidențial, au primit emoționați decorații. Anii urii este cartea în care Horia-Roman Patapievici încearcă ineficace și adesea sofistic să se scuze și să acuze simultan. Confruntarea sa are loc cu jurnaliști plătiți să înjure, nu și cu alți intelectuali. Este și normal, în definitiv: el a fost una din gurile educate care vorbeau în portavocea președintelui Traian Băsescu. Din fericire pentru spațiul public autohton, jurnalistul carnasier e doar un luptător de ring politic, nu și un ideolog intelectual cu pretenții de excelență culturală sau academică.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , | 11 comentarii

Caietele filozofice ale lui Antonio Gramsci


Antonio Gramsci este un intelectual (neo)marxist care înainte de 1989 s-a bucurat în limba română de o unică ediție de scrieri alese, apărută într-un volum la Editura Univers în anul 1973 (reluată și adăugită în 1983). Importanța sa pentru o întreagă școală de gândire socialistă și social-democrată a fost atât de considerabilă în secolul al XX-lea încât în cultura română nu a ajuns decât ecoul ei și acesta trecut prin filtrul de selecție a aparatului de cenzură. Abia în ultimii ani s-a realizat traducerea a șase caiete din opera sa de închisoare și un volum de scrieri, toate publicate la editura ieșeană Adenium, întârziere care probează nu numai dezinteres, ci și imaturitate intelectuală într-un spațiu public consumat de polemici anodine între persoane și nu de cele roditoare dintre diverse școli de gândire, din păcate, prea puțin prezente. Rațiunea pentru care soții Drăgulin, traducătorii și îngrijitorii acestui proiect editorial ce se anunță de lungă durată, au ales să publice mai întâi considerațiile lui Antonio Gramsci despre filosofia lui Benedetto Croce (Caietul 10), politica lui Machiavelli (Caietul 13), americanismul și fordismul decenilor interbelice (Caietul 22), risorgimentoul italian (Caietul 19), natura intelectualilor (Caietul 12) în locul altora nu apare explicitată într-o virtuală prefață-standard a nici unuia dintre volumele existente. De altfel, proiectul pare a se desfășura după coordonate zigzagate, colecția tuturor caietelor de închisoare gramsciene așteptând cel mai probabil câteva decenii pentru a fi finalizată, dacă se va ajunge la acest fericit deznodământ. La finele anului 2018 este publicat Caietul 11 (XVIII). 1932-1933. Introducere la studiul filosofiei, cu un studiu introductiv al gramscianului Angelo Chielii. Gândirea dinamică și inexorabil de critică a lui Antonio Gramsci oscilează între comentariul lapidar, note sumare de lectură și eseul savant, în care se concentrează suma unor intuiții filozofice și comentarii de natură socială profunde. Caietele de închisoare nu sunt cărți de sine stătătoare, cât eboșele unor opere viitoare, pe care Gramsci, captiv în provizoratul și autocenzura prudentă a detenței în lunga dictatură fascistă, le-ar fi scris poate dacă ar fi apucat să trăiască în libertate și în condițiile cvasiimposibile ale unei sănătăți fizice ideale.

Eclectismul Caietului 11 (XVIII) nu este decât unul aparent, Gramsci, împrumutând o formulă de la Antonio Labriola (ironizat de același Gramsci în alt context), rămânând un adept al filozofiei praxisului, altfel spus, a interpretarii personale (dar nu numai atât) a filozofiei marxist-engelsiene, în care Gramsci întrevede epistema modernității industriale. O primă parte a Caietului 11 constă din continuarea unor polemici aparent lungi cu intelectualii idealiști și, cel puțin în lumina opțiunilor lor politice finale, fasciști, Giovanni Gentile și Benedetto Croce. Gramsci aduce în discuție natura intelectualului organic, legat de națiunea în care trăiește, comunicând cu clasele inferioare, care se diferențiază de cea burgheză, în sensul în care un intelectual depășește simțul comun prin purificarea acestuia din urmă de imprecizie, incoerență internă și arbitrar logic, figurînd ca un actor vital în dialectica luptelor sociale și nicidecum ca un personaj autoizolat într-un triumfal turn de fildeș, circumstanță imposibil de evitat de adepții idealiști ai castei intelectualilor claustrați social, contemplînd gânduri nemișcătoare. După cum notează Angelo Chielli în studiul introductiv, Gramsci studiază cu un ochi critic genetica istorică a unei asemenea concepții elitiste. ,,Dimpotrivă, reflecțiile lui Croce și Gentile nu fac parte din paradigma elitistă care vede dualismul mase-intelectual ca fiind de nedepășit, ci, mai degrabă, dacă ne raportăm la abordarea istorico-politică, reprezintă elementele constitutive ale acestei concepții. Afirmația că masele, prin intermediul simțului comun, participă totuși, deși într-un mod inconsecvent și contradictoriu, la acele adevăruri pe care intelectualul le înțelege în toată rigurozitatea și complexitatea lor, presupune că nu este nevoie de ridicarea maselor la niveluri tot mai înalte de cunoaștere și conștientizare. Motivul? Ele le posedă deja, deși în formele naive ale religiei, credințelor populare, ale folclorului. O singură viziune a lumii, chiar dacă este articulată ierarhic, este tipică pentru oamenii simpli și oamenii culți. Această convingere, care provine din romantismul și istoricismul german din prima jumătate a secolului al XIX-lea, se traduce în proiecte politice și educative precise (de exemplu, reforma școlii italiene concepute de Gentile și realizată de fascism asumă fractura dintre oamenii simpli și cei educați. Se prevăd astfel diferite căi educaționale și de formare: institutele de formare profesională erau rezervate maselor care urmau să fie inițiate în munca manuală, liceele, în schimb pentru viitoarele elite diriguitoare) care de fapt întăresc distincția oameni simpli – intelectuali, fără a o pune niciodată la îndoială, fără a verifica vreodată dacă în societatea industrială acest decalaj mai poate fi apărat, mai poate fi un proiect sustenabil.” (pp. 16-17) Orice autonomizare a filosofiei de istoria materială și spirituală a societăților în curs de formare și stingere este, din punct de vedere gramscian, dar și cel marxist, o eroare metafizică, o pretenție și o opinie fantastice. ,,A crea o cultură nouă nu înseamnă doar a face în mod individual descoperiri ,,originale”, ci înseamnă totodată (mai ales) a răspândi în mod critic adevărurile cunoscute, a le socializa și prin aceasta a le face să devină o bază pentru acțiuni vitale, un element de coordonare și de ordine intelectuală și morală. A face ca o masă de oameni să gândească coerent și în mod unitar realitatea prezentă e un fapt ,,filozofic” mult mai important și mai ,,original” decât descoperirea de către un ,,geniu” filosofic a unui adevăr ce rămâne în patrimoniul unor mici grupuri de intelectuali.” (pp. 56-57) Construirea unor noi simțuri comune, dincolo de ansamblul științific, religios și practic al epocilor anterioare, cade în sarcina unei elite intelectuale fără de care fragmentarea și scindarea din interior a societăților moderne va continua să genereze suprastructuri variabile, în funcție de poziția de clasă a ideologiilor generate tot astfel.

Antonio Gramsci își rezervă, însă, tirul criticilor sale penetrante și originale la adresa ,,Manualului popular de sociologie marxistă” a rusului Nikolai Buharin, în care acesta, pare-se, simplifică și deformează până la eroare materialismul istoric. Caracterul static, regulat, tabloul categorial prefabricat al epocilor istoriei speciei, accentul pus pe un raport nemijlocit între baza materială și efectele sale la nivel politico-ideologic, din punctul de vedere al filozofului italian, constituie o abatere și o mistificare a dialecticii hegeliene, o trunchiere școlărească, utilă doar în versiunea sa propagandistică, ca memorator al unor clișee facile. ,,Filosofia Manualului popular (conținută în el în mod implicit) poate fi numită aristotelism pozitivist, o adaptare a logicii formale la metodele științelor fizice și naturale. Legea cauzalității, aspirația spre regularitate, spre normalitate, spre uniformitate, se substituie dialecticii istorice.” (p. 93) Tratarea curentelor filozofice din trecut ca forme ale unui iraționalism inexplicabil, ca obscurantism și subiectivism dizolvant de către Buharin îi apare lui Gramsci ca o altă manifestare brutală a unor credințe dure și simpliste, la fel de exclusiviste și intolerabile în intențiile lor metafizice precum obiectul propriu-zis incriminat. Este adevărat că Lenin însuși l-a criticat pe Buharin pentru inaptitudinea sa de a fi înțeles dialectica hegeliană, observațiile lui Gramsci pornind din același punct. Fetișizarea unor cuvinte cheie din opera filozofilor praxisului duce la falsificarea sa grosso modo. Pretenția la adevăr în marxism este întotdeauna una relativ istorică. ,,Obiectiv înseamnă întotdeauna obiectiv din punct de vedere istoric, mai bine spus obiectiv ar însemna în mod universal subiectiv. Omul cunoaște obiectiv întrucât cunoașterea sa este reală pentru tot genul uman unificat, dar acest proces de unificare istorică se va petrece atunci când vor dispărea contradicțiile interne ce sfâșie omenirea, contradicții ce sunt condiția formării grupurilor și a nașterii ideologiilor concrete, nonuniversale, dar care devin numaidecât caduce din cauza originii practice a substanței lor. Există, ca urmare, o luptă pentru obiectivitate (pentru a se elibera de ideologiile parțiale și înșelătoare) și lupta aceasta este tocmai lupta pentru unificarea culturală a omenirii. Ceea ce idealiștii numesc spirit nu este un punct de plecare, ci de sosire, ansamblul suprastructurilor în devenire spre unificarea concretă și obiectiv universală, și nu presupus apriori unitar etc.” (pp. 113-114) Alte considerente asupra cărora Gramsci insistă în analiza sa critica se referă la autonomizarea economicului de social (sau a sociologizării excesive a marxismului) de parcă organismul social nu cuprinde tot ceea ce este și poate fi cunoscut, inclusiv relația dintre om și natură. Naturalitatea este o creație culturală în sine. De asemenea, epistemologia de la care se revendică Buharin este una simplistă, la fel de rigid constituită ca pozitivismul și empirismul vulgar de la finalul secolului al XIX-lea, pe care marxistul sard le recuză. Până și felul în care este înțeleasă materia în ,,Manualul popular’’ este, în continuare, unul bazat, în mare măsură, pe asumpții metafizice, exact ceea ce sabotează din interior materialismul dialectic. Pornind de aici, Gramsci își extinde argumentația împotriva caracterului nematerialist al credinței în știință ca un dat etern, o lume în sine a cunoașterii, în afara practicii, uitându-se genealogia pe care orice cunoaștere o subîntinde. Flexibilitatea istorică a lui Gramsci se condensează în pasaje de natura acestuia: ,,problema este doar de tip istoric și nu teoretic în sensul că orice concepție asupra lumii, într-o determinată fază istorică, asumă o formă speculativă care reprezintă apogeul și începutul dezvoltării? Apare astfel analogia dezvoltării statului, care de la faza ,,economico-corporatistă” trece la faza economica (de consens [activ]). Se poate deci spune că fiecare cultură are propriul moment speculativ sau religios, care coincide cu perioada de hegemonie compilată a grupului social care exprimă și poate coincide exact cu momentul în care hegemonia reală se dizolvă de la bază, molecular, dar sistemul de gândire, tocmai de aceea (pentru a reacționa în fața disoluției) se perfecționează dogmatic, devine o ,,credință” transcedentală: de aceea se observă că fiecare epocă, așa numită de decădere (în care are loc disoluția vechii lumi) este caracterizată de o gândire rafinată și mult speculativă”. (p. 207) Ceea ce este absolut admirabil în legătura internă a textelor gramsciene, dincolo de cunoașterea la zi a dezvoltărilor contemporane din filozofia italiană sau germană, consistă în profunda înțelegere a tradiției hegeliene din marxism, pe care Gramsci o folosește cu naturalețe la fiecare pas în caietele sale. Iată, bunăoară, cum tratează Gramsci din nou problema obiectivității în știință: ,,Chestiunea obiectivității cunoașterii, conform filosofiei praxisului, poate fi elaborată pornind de la propoziția (regăsită în prefața la Contribuții la critica economiei politice) conform careia oamenii devin conştienti (de conflictul dintre forțele materiale de producție) pe terenul ideologic de formele juridice, politice, religioase, artistice, filosofice. Dar acest tip de cunoaștere este limitat la nivelul conflictului între forțele materiale de producție și raporturile de producție – conform abordării literare a textului – sau se referă la orice abordare conștientă? Acesta este punctul de elaborare care poate fi în întregul său doctrina filosofică a valorii suprastructurilor. Ce semnifică, în acest caz, termenul de monism? Desigur, nu cel de materialist sau de idealist, ci de identitate a contrariilor în actul istoric concret, adică activitatea umană (istorie-spirit) în concret, conectată în mod indisolubil la o anumită materie organizată, istoricizată, la natura transformată de om. Filosofia acțiunii (praxis, desfășurare), dar nu a actului pur, ci mai degrabă a actului impur, real în sensul cel mai profan și monden al termenului.” (pp. 222-223) Gândirea lui Antonio Gramsci se vrea și este o depășire superioară a stadiului bolșevic în care se găsea materialismul istoric după 1917, concretizat în stalinismul Cursului scurt….

Nu în ultimul rând, câteva considerații despre calitatea editorială îndoielnică a acestui volum se impun. Din nefericire, ediția românească din Caietul 11 (XVIII) este dezamăgitoare și de evitat până la o republicare amendată a corpusului deja tradus. Aducem aminte doar de câteva disconforturi la lectură, pe care ne vom feri să le exemplificăm aici din dorința de a nu extinde problematica mai mult decât este cazul: notele de subsol sunt construite într-un mod diletant, parantezele se închid haotic sau se deschid fără finalitate, greșeli ortografice elementare epuizează atenția și, de la un punct încolo, răbdarea, aproape la fiecare pagină de text, erori gramaticale inadmisibile (virgule între subiect și predicat, evitarea cacofoniilor prin introducerea altor virgule, de această dată siderante), fraze care nu au sens, necesitând o relectură urgentă din partea redactorului și a traducătorului, dar și prezența unei bibliografii la finalul volumului care s-ar fi potrivit la sfârșitul studiului exegetului Angelio Chielli, toate acestea afectează într-o mare măsură prezența decentă în limba română a filozofiei gramsciene. Ne punem speranța că aceste dizarmonii și scăpări de bază vor dispărea pe măsură ce Antonio Gramsci va pătrunde mai mult în conștiința publicului intelectual și specialist din România prin influența gândirii sale.

| 2 comentarii

Variațiuni balzaciene XX


(Secretele prințesei de Cadignan și alte studii de femei, Editura Polirom, 2017, traducere de Sanda Oprescu)

Secretele prințesei de Cadignan (Scene din viața pariziană – 1839) 

Compusă ca o analiză a răutății și perversității naturii omenești, a uneltirilor femeii înrobită milenar societății (și mai ales bărbatului ca instanță autoritară), Secretele prințesei de Cadignan poate figura și ca o trecere în revistă a jumătății superioare din universul social de clasă din întregul, configurat organic în straturi suprapuse, Comediei umana. Dacă locul este Parisul deceniilor post-napoleoniene, Babilonul modernității-furnicar, atunci cartierul este foburgul aristocratic Saint-Germain-des-Prés, iar dacă acțiunea, de se poate numi astfel, se încheagă în saloanele discrete și cuceritoare ale lumii bune, atunci manechinele de pe scenă sunt femei, alese dintre doamnele cele mai înalte ale capitalei. Timpul este 1832, la doi ani după ,,răscoala” sau ,,răzmerița” populară, pentru a folosi ocheanul social al nobilimii, pe care ,,republicanii” o botează cu numele de ,,revoluție”. Diane de Maufrigneuse, născută ducesă d’Uxelles, reputată pentru perfidie și libertinism încă din Salonul cu vechituri, are vârsta fatală, în atlasul zoologic balzacian, de treizeci și șase de ani, când femeile frumoase se pregătesc de iarnă. Ducesa de Maufrigneuse este căsătorită de aproape două decenii cu ducele de Maufrigneuse, de la care moștenește titlul neveritabil de prințesă de Cadignan. Tributar unui Ev Mediu aureolat de cavalerism și onoare, Balzac crede că un prinț trebuie să posede un principat, altfel deosebirea de rang, care între vechii aristocrați nici nu conta, nu semnifică nimic altceva decât dovada sărăciei și a decăderii nobilimii de sânge, de spadă și de robă. Ducele de Maufrigneuse este cu douăzeci de ani mai în vârstă decât nevasta sa. Impotent, grevat de datorii, stupid, dar respectat prin legăturile sale de sânge în anii Restaurației, ducele fusese cândva un craidon dublat de un risipitor implacabil. Din nefericire, eticheta neamului sau, pe linie masculină, fusese deja șifonată de averea infimă a nevestei sale, de care se alesese praful înca din primii ani ai căsniciei. Diane de Maufrigneuse nu mai trăia în intimitate cu soțul ei de când îl născuse pe Georges, urmașul ei, de-a cărui soartă își făcea deja griji, căutându-i o aristocrată cu avere într-o anume Berthe de Cinq-Cygne. Viața socială și erotică a prințesei de Cadignan se apropia probabil de sfârșit, banii lipsindu-i (renta anuală de douăsprezece mii de franci nu însemna mai mult decât mărunțiș pentru cineva obișnuit să toace milioane) și frumusețea celebră, cea care îi adusese în patul ei pe mulți amanți, aflându-se la apus. ,,Femeia pe care treizeci de slujitori abia pridideau s-o servească mulțumitor și care deținea cele mai frumoase saloane din tot Parisul, cele mai cochete apartamente, care dădea petreceri atât de minunate, trăia acum într-un apartament cu cinci camere: o anticameră, o sufragerie, un salon, un dormitor și un cabinet de toaletă și avea doar două amărâte de servitoare.” (p. 173) Povestirea surprinde expunerea aventurii amoroase din urmă a grațioasei Diane de Maufrigneuse.

Prietena și rivala ei cea mai redutabilă, de aceeași seamă, – femeile tinere nu se pot urâ și invidia decât în modul lor propriu, mai ales când sunt apropiate sufletește, sugerează Balzac – este înalta doamnă de societate, marchiza d’Espard, a cărei cruzime, vanitate și meschinărie le cunoaștem din Punerea sub interdicție. Cele două vampe cu origini aristocratice își permit o așa-numită ultimă rivalitate în a stârni pasiuni. Marchiza d’Espard, otrăvitoare ca o viperă, îi propune Dianei de Maufrigneuse un capriciu final de seducătoare versată: pe scriitorul celebru, ajuns deputat legitimist și rentier chivernisit, în urma unei moșteniri venite din partea unui unchi bogat, cândva zgârcit și neîndurător cu nepotul lui, Daniel d’Arthez, scriitorul genial, abstinent și riguros devotat artei sale din Iluzii pierdute. Punerea în contradicție a artistului ingenuu cu femeia de lux și de renume din spița aristocraților în curs de blazare este ocazia fericită de a scoate la iveală esența omului de artă în contactul său cu marea societate. În prefăcătoria răutăcioasă a celor două doamne conversând se observă pizma reciprocă pe seama calității sociale a amanților din trecut, dar și orgoliul de a se crede fiecare martora și obiectul unui iubiri mai curate, deci demonstrând un suflet superior a priori, decât a celeilalte. Iată că până și morala iubirii absolute e doar un mijloc spre un scop inferior, dar, în cele din urmă, pământean. Diane de Maufrigneuse se laudă că ar fi adus la pieire un tânăr ,,republican”, Michel Chrestien, care o iubise în taină timp de patru ani, până când este răpus la Saint-Merry, în urma unei alte ,,răzmerițe”, după ce același Michel Chrestien îi salvase soțul neputincios de la moarte în evenimentele din iulie 1830.

Daniel d’Arthez, aristocrat doar prin spirit, dar fără genealogie merituoasă în sine, este redat ca suma unor contrarietăți: pe de o parte bogat, cu blazon pestriț conform depoziției prietenului Horace Biachon, om de stat promițător, scriitor aflat la zenit, stăpân pe sine și rece în gândire, pe de altă parte cautând încă o mare iubire, însetat de o Galatee transcendentă, dar întrețind contacte carnale cu o femeie de rând, frumoasă, dar prea plebee pentru a declanșa mari furtuni sufletești. Spiritual, dar naiv, profund, dar copilăros, portretul de geniu romantic al lui Daniel d’Arthez convinge în măsura în care un tipar cultural desuet mai poate fermeca. Invitat în salonul doamnei d’Espard de către unii și alții dintre distinșii săi prieteni, unii foști iubiti ai prințesei de Cadignan, Daniel d’Arthez o cunoaște pe Diane de Maufrigneuse, ale cărei farmece, grație, forme fizice la vedere și teatralitate naturale îl cuceresc spontan, cu toate că în condiții de autosugestionare controlată narativ de Balzac însuși la fiecare pas. După dineu, scriitorul, familiarizat cu existența într-un castel de fantasme și închipuiri care dublează soliditatea lumii reale cu fantome, este deja sedus, în vreme ce Diane de Maufrigneuse așteaptă să fie sedusă, savurând în imaginație o altă pradă masculină. Mândria femeii de lume este să coboare pe oricare bărbat, indiferent de vocație, talent sau înclinații naturale, la un numitor comun al banalității și mediocrității naturale, al speciei masculului. Următoarele întâlniri dintre prințesă și scriitor sunt exemplare pentru arta seducției feminine. Secretul Dianei de Maufrigneuse se referă la trecutul ei, pe care urmașa marilor doamne din Franța monarhilor absolutiști îl folosește sub forma unei justificări în ochii artistului, nu și ai bărbatului îndrăgostit. Justificarea este cea legată de reputația ei din acel moment, una de femeie destrăbălată pentru totdeauna. Pretinzând că este curată și în căutarea unei iubiri tămăduitoare – ceea ce probează o altă obsesie adâncă în epocă, cea referitoare la posesia unui suflet frumos, inspirat de uzanțele dogmelor creștine -, viața prințesei de Cadignan arată cruzimea la care erau supuse femeile de către ordinea patriarhală târziu feudală: scoasă din mânăstire și căsătorită la vârsta adolescenței târzii cu un bărbat necunoscut înainte, totul în urma unui aranjament prealabil al mamei ei, care trăise cu ginerele ei (Balzac pune din nou sub semnul îndoielii heterosexualitatea normativă a Europei creștine prin faptul că mamele și fetele se culcă cu aceiași bărbați), tânăra femeie este constrânsă la acte sexuale aproape traumatice (pur și simplu, ea nu-și iubea și nu-și dorea soțul), dă naștere unui prunc în scurt timp, devenind mamă fără voia ei (bebelușul este asociat cu o păpușă de către mama imatură), pentru ca apoi să fie părăsită de bărbatul ei legal. Urmează câteva aventuri galante, concretizate în două patimi care îi afectează reputația morală, însă nu și rolul social, de aristocrată tipică în fond, originală și incomodă. Prințesa de Cadignan, care se vede stăpână pe artistul căzut pradă farmecelor acestei femei experimentate, ajunge să se declare ,,fecioară și martiră” (p. 236), motiv kitsch al convenționalității pioase (pseudo)creștine și al aspiraților ei. Minciunile ei culminează prin întărirea unui sentiment de dispreț pe care femeia se cuvine să-l aibă față de orice bărbat, cel cu adevărat vinovat de condiția de neinvidiat a femeii. Sunt locuri în justificarea prințesei de Cadignan în care nu se poate distinge între viciu și virtute: deși căzută în greșeală, greșeala însăși este un triumf aristocratic al voinței și al poftei de viață, al libertății celei nerăpuse. ,,Mă vedeți râzând pentru că mă gândesc la prințesa pe care o cunoaște lumea, la acea ducesă de Maufrigneuse căreia i se atribuie și de Marsay, și infamul de Trailles, mardeiașul politic și prostănacul ăla mic de d’Esgrignon, plus Rastignac, Rubempré, niște ambasadori, miniștri, generali ruși, mai știu eu câți? Toată Europa! S-a bârfit pe seama albumului pe care l-am comandat crezând că cei care mă admirau erau prietenii mei. Vai, e înfiorator! Nu înțeleg cum pot să-i îngădui unui bărbat să se afle la picioarele mele: să-i disprețuiesc pe toți, aceasta ar trebui să fie religia mea.” (pp. 236-237) Artistul ambivalent, dar profund, deși înțelege, își declară iubirea vie pentru ducesă.

La câteva zile distanță Diane de Maufrigneuse merge și se laudă cu victoria ei asupra tagmei înguste a artiștilor de geniu în budoarul doamnei d’Espard, care se lasă pătrunsă de ciudă și reavoință. În loc de răzbunare morală, marchiza, ipocrită până la capăt, oferă un alt dineu, în care îi invită pe o parte din cunoscuții și foștii iubiți ai prințesei de Cadignan. ,,În seara cu pricina, d’Arthez a văzut multă lume. Marchiza îi invitase pe Rastignac, pe Blondet, pe marchizul d’Ajuda-Pinto, pe Maxime de Trailles, pe marchizul d’Esgrignon, pe cei doi Vandenesse, pe du Tillet, unul din cei mai bogați bancheri din tot Parisul, pe baronul de Nucingen, pe Nathan, pe lady Dudley, pe doi din cei mai perfizi atașați de ambasadă și pe cavalerul d’Espard, poate cel mai inteligent personaj din acel salon și autorul a jumătate din intrigile cumnatei sale.” (pp. 243-244) Aceștia o bârfesc pe absenta prințesă de Cadignan, singura care îi ia strategic apărarea fiind marchiza d’Espard, nu din pudoare, ci din interes. Depravarea prințesei este apreciată ca naturală, din punctul de vedere al lui Maxime de Trailles. Încolțit de priviri ca oțelul, artistul d’Arthez o salvează pe prințesă, fără să o apere sau să-și exteriorizeze sentimentele, cum observă Blondet. Replica omului de litere este tăioasă, lucidă și demascatoare a ordinii sociale reale, nu a celei pretinse, a discursului ideologic (religios, politic, al moralei oficiale etc.) predominant: ,, – Cea mai mare vină a acestei doamne este că face concurență bărbaților, zise el. Risipește, ca și ei, bunuri parafernale, își trimite soții la cămătar, devorează zestrea soților și ruinează orfanii, topește castele vechi, inspiră și poate chiar comite crime, dar… (…) prințesa de Cadignan are un avantaj asupra bărbaților: atunci când cineva s-a pus în pericol pentru ea, îl salvează și nu vorbește pe nimeni niciodată de rău. La urma urmei, de ce nu s-ar găsi o femeie care să râdă de bărbați, așa cum râd bărbații de femei. De ce să nu-și ia, din când în când, și sexul frumos revanșa?…” (pp. 246-247)

Iubirea dintre artistul benedictin și aristocrata ușuratică, femeia liberă și sălbatică, nu numai că este posibilă, dar și consubstanțială cu libertatea naturii de a crea, de a se istovi risipindu-se fără încetare. Fericirea compatibilității spiritelor neconvenționale nu intră în înțelegerea intelectului comun și filistin. ,,Din ziua aceea nimeni n-a mai vorbit nici despre prințesa de Cadignan, nici despre d’Arthez. Prințesa a moștenit o oarecare avere de la mama ei și-și petrece verile la Geneva, într-o vilă, împreună cu marele scriitor și se întoarce câteva luni, iarna, la Paris. D’Arthez e văzut doar la Cameră, iar cărțile sale au devenit excesiv de rare. Acesta să fie deznodământul? Da, pentru oamenii inteligenți, nu, pentru cei care vor să știe totul.” (pp. 249)

Publicat în Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Elite nevertebrate


În cele ce urmează voi încerca să creionez liniile de forță ale unei ipoteze de analiză istorică a cărei execuție sub forma unei cărți va constitui – sper – obiectul unei vaste analize viitoare, venită din partea unor istorici profesioniști, lipsiti de lașitate și ocoliți de interese străine cunoașterii științifice genuine. România este o țară de dimensiuni medii în Europa, cu o istorie modernă datând din anul fondării sale ca stat semisuveran (din 1859/1866 până în anul 1878/1881, când devine independent de relațiile cu Imperiul Otoman, conglomerat politico-economic muribund după Războiul Crimeii) și care a parcurs mai multe stadii, fiecare separat de lupte și reconfigurări instituționale majore. Etapele istorice delimitate mai jos au în vedere două aspecte care se întrepătrund în același timp cu avansul social al României: 1) elitele, definite ca stratul primilor 20% din populație (cei care, în distribuția veniturilor stabilită de Vilfredo Pareto, dețin mai multă avuție acumulată și în curs de reproducere de la o generație la alta în cantități mai mari decât restul celor 80%), și interesele lor rareori divergente (dar sigur nu egal răspândite în aceste 20% funcționând la vârful societății) și 2) demosul larg, care este la rândul său fracturat de venituri și poziții economice diverse, dar care au un aspect comun: demosul trăiește mai ales pentru a se perpetua și a subzista, nu pentru a strânge averi individuale și a concentra puterea materială în mâinile sale. Puterea sa politică este una de masă (asemenea celei economice), nu și una la nivel individual, ceea ce corespunde exact inversului relației predominante la nivelul elitelor, unde indivizii și grupurile lor mai mult sau mai puțin solide, închise și constituite prin excluziuni succesive dau tonul general, individualismul lor primând colectiv ca modus vivendi. Între elite și demos există un contract social explicit, în care drepturile, responsabilitățile și interesele celor două părți, deși adesea cu semn contrar, nu ajung până în punctul în care să arunce în aer întregul eșafodaj social construit în sute de ani decât în situații rare, de război civil. Termenii generali ai contractului se prezintă în orice epoca istorică dată la fel de general, dar diferă în chestiunile specifice: demosul nu trebuie să se simtă amenințat în facultățile sale de reproducere și ființare biologică de către o forță exterioară (alt demos consolidat de un trecut comun) sau de una internă (elite exterminatoare), iar elitele nu doresc să-și vadă proprietățile vaste (în raport cu cea a individului obișnuit) puse grav în primejdie de anomia populară, manifestată prin răscoale și revoluții intempestive. Dacă pământul și uzufructul său formează proprietatea fundamentală a clasei dominante într-o anumită perioada istorică sau aceasta se concentrează în fabrici și alte mijloace tehnologice de producție, acest lucru depinde de epoca și perioada cronologică avute în discuție, pe care istoricii le sondează de regulă cu minuția lor caracteristică.

Pentru România, contractul politico-economic dintre elite și demos (popor) a fost de câteva ori rupt, pentru ca, apoi, în locul lui să fie creat un altul, concentrat în diferite constituții, coduri civile, comerciale și penale etc.: fiecare sciziune a dat naștere unui interval totodată separat și legat de cele precedente. Rupturile de adâncime sunt constante în istoria României, dar, totuși, credem că liantul poate fi identificat și consemnat de o privire dezinteresată. În perioada 1859-1914, pactul dintre conducători și conduși a constat din crearea unei administrații de stat naționale și a unei armate autonome (ambele favorabile mai mult stabilității generale dintre granițe, necesară oricăror elite consolidate), a unui cod de legi numai în parte respectat, dar și a împropietăririi cu pământ (reforma agrară începând cu anul 1863) a majorității populației. În afara acestei reforme agrare și a unei rețele de cale ferată menită transportului de cereale la export, elitele locale latifundiare, adunate în jurul unei monarhii constituționale oligarhice și antidemocratice (pe model german), nu au înfăptuit nimic de adâncime: construirea unei baze industriale, extinderea educației publice și a beneficiilor medicinei moderne la marea majoritate a populației. Sistemul general de funcționare a regatului românesc a fost greu pus la încercare în anul 1907 (cărțile lui P. G. Eidelberg și R. Rosetti sunt canonice în acest sens), când s-a dovedit că până și împroprietărirea țăranilor cu pământ după 1863 a creat doar polarizare și sărăcie extremă. Viziunea antimodernă a elitelor românești se face parțial vinovată de slăbirea suveranității reale a țării în exterior. Anii 1916-1917 sunt măcinați de catastrofa militară care se abătuse asupra României, inițial neutră. Pierderile omenești înregistrate au fost enome din punct de vedere procentual în comparație cu celelalte țări beligerante, iar, practic, țara s-a aflat sub ocupație până în 1918, guvernul suveran reducându-se doar la nordul Moldovei, un petic mortifiant până și în comparație cu Micul Regat de până la 1918.

Al doilea contract social vine odată cu imprevizibila formare a României Mari, țară creată cu sprijinul logistic, militar și politic al Franței biruitoare în 1919. Intervalul 1919-1940 se distinge prin aceleași practici oligarhic antidemocratice dominante înaintea Marelui Război, cu mențiunea că se poate vorbi de vot universal pentru bărbați, în ciuda organizării repetate de alegeri frauduloase, și o relativă creștere a industriei naționale, localizată mai ales în sfera petrochimiei (Valea Prahovei) și a mineritului (Valea Jiului). Pe de altă parte, ridicarea nivelului de trai general rămâne o nerealizare deplină în epocă, reforma agrară din 1921 adâncind doar diferențierile din cadrul țărănimii, excesul de populație inactivă neputând să fie absorbit de o industrie precară și de orașele subdezvoltate economic (B. Murgescu, V. Axenciuc, D. Chirot, C. Ban et alia). România înregistrează scoruri de dezvoltare materială inferioare tuturor țărilor europene, iar anul 1940 consemnează două decenii de stagnare colectivă și conflicte sociale acute nerezolvate. Contractul dintre popor și elite este rupt în anul 1938 numai în favoarea clasei dominante, când România devine un regim despotic fascist, condus de regele Carol al II-lea, și apoi, după pierderea succesivă a Basarabiei, Ținutului Herței și a unei bune părți din Transilvania la mijlocul anului 1940, republică legionară (până în ianuarie 1941) și statul cel mai devotat politicii expansioniste și genocidare naziste în estul Europei.

După cucerirea de facto de către Armata Roșie în data de 23 august 1944, România este un stat mai slab și mai sărăcit decât în anul 1919. Negocierea unui contract social nu va avea loc, iar, patru mai târziu, România se transformă în satelit sovietic plătitor de despăgubiri de război ridicate. Abia în anii 1950, politica de industrializare și creștere economică forțată de elitele comuniste duc la rezolvarea majorităților problemelor sociale din România interbelică, analfabetismul, mortalitatea infantilă și traiul în mizerie fiind reduse la cote simțitoare. Pe de altă parte, sistemul antidemocratic, tiranic și oligarhic deopotrivă, exclude din start vocea populară din ecuația puterii pentru patru decenii, iar în anii 1980 populație se vede trăind în condiții similare cu ale generațiilor care au supraviețuit anilor de război și refacere 1940-1955, în ciuda creșterii economice și a acumulărilor de capital, inclusiv a unei forțe de muncă superior calificată, existente. Progresul realizat este unul modest, iar anul 1989 plasează România printre cele mai sărace societăți europene.

După evenimentele din decembrie 1989, România intră în cel de al patrulea său stadiu germinativ, distanța față de țările dezvoltate ale continentului lărgindu-se neîntrerupt între timp. Dezindustrializarea, inflația galopantă, șomajul exploziv, balanța comercială constant negativă, imigrarea unei cincimi din populația țării, în continuă scădere timp de peste două decenii, polarizările sociale în neîntrerupt proces de accentuare, sărăcia generalizată, au fost compensate de formarea unui sistem democratic funcțional, dincolo de corupția endemică și ineficiența birocrației de stat. România este acceptată în NATO (2004) și UE (2007) de pe poziții inferioare ca dezvoltare socială aproape tuturor țărilor europene. Pactul dintre elite și demos este fragil și greu definibil. Tentațiile antidemocratice și oligarhice sunt la cote istorice minime în contextul domestic al republicii parlamentare, dar semnificativ peste cele mai multe țări din Europa, cu excepția Poloniei și Ungariei de după integrarea acestora în UE în anul 2004. Convergența cu nivelul social mediu de trai european este întârziată și avariată structural în România (Florin Georgescu).

Prin urmare, cezura recuperabilă în fiecare din cele patru epoci istorice amintite mai sus este întotdeauna, și în chip obstinat, aceeași: elitele nu răspund cerințelor demosului, iar acesta se revolta rareori (1907 este singura situație care se aproprie de un posibil război civil românesc) sau deloc, considerând probabil că avansul realizat de la un interval istoric la altul este suficient de inteligibil pentru a nu necesita decât sporadice proteste publice, recognoscibile în fiecare organizare statală din cele patru experimentate până în acest moment. De cealaltă parte, oligarhia politico-financiară (moșierească, burghezo-moșierească, de partid și de stat, cleptocapitalistă) nu este în stare să pună ordine în afacerile statului, să confere o identitate națională clară, să își urmărească eficient interesele de grup în afara țării și să ridice standardele de viață ale demosului submisiv și, în mare măsură, dezorganizat colectiv din România. Aceste caracteristici repetate ale clasei superioare din România ridică semne de întrebare privitoare la rezistența pe durată lungă a țării ca entitate suverană independentă, aspect demonstrat volens nolens de câteva ori pe parcursul istoriei sale moderne.

Publicat în Politice | Etichetat , , | 1 comentariu

Variațiuni balzaciene XIX


(Opere, volumul 8, Editura Univers, București, 1990, ediția Angela Ion)

Istoria celor treisprezece (Scene din viața pariziană) 

Ferragus (1834)

Balzac întrevede în asociațiile secrete și în conclavurile clandestine elecțiunea intrinsecă a membrilor lor, calitățile acestora native de a îndrepta relele sociale, de a echilibra talerele sorții adesea crude și de a depăși mediocritatea ștearsă a speciei – viziune nu doar aparent romantică și misticoidă în același timp, ci și antidemocratică, antirepublicană, ceea ce Balzac susține, mai mult decât demonstrează, în toate romanele sale. Pentru romancier, aristocrația naturală, între care omul de geniu se remarcă în chip deosebit, este cea care ar trebui să primeze asupra celei artificiale, care depinde aproape în întregime de contractul social și de regula jocului colectiv. În fapt, majoritatea aristocraților balzacieni sunt deopotrivă admirați ca educație și maniere și detestați ca inutili, parazitari și dăunători celorlalți din anturajul lor și, în cele din urmă, chiar lor înșiși. Acest paradox nu rezolvă și nu restabilește cumpăna ideologiei politice afină lui Balzac: conservatorismul monarhic. Cine este Ferragus, personajul care dă numele primei povestiri din cele trei ale Istoriei celor treizsprezece, denumire finalmente înșelătoare? ,,FERRAGUS este, după un vechi obicei, numele luat de un șef al Devoranților. În ziua alegerii lor, acești șefi continuă acea dinastie devorantescă al cărei nume le place cel mai mult, așa cum fac papii la înscăunarea lor cu dinastiile pontificale. (…) Devoranții e numele unuia din clanurile de Companioni care țineau odinioară de marea asociație mistica formată între muncitorii creștinătății pentru a reclădi templul de la Ierusalim. (…) În sfârșit, această seminție schimbătoare, dar supusă unor obiceiuri imuabile, poate avea ochi peste tot și îndeplini oriunde o poruncă fără s-o judece, căci cel mai bătrân dintre Companioni este încă la vârsta când mai crezi în ceva.” (pp. 35-36) Dincolo de valul feudal al congregației discrete, trăsătura determinantă care îl umple de admirație pe Balzac, semnatarul pseudoprefeței, indică mai ales organizarea militară de fier și impunitatea în fața legilor pământești de care se bucură pe ascuns devoranții, îndatorați cu fanatism șefului și ierarhiei de grup, capabili să clădească un tip de asociație omenească pentru care banii și plăcerile, egoismul strâmt și excentricitățile anarhice constituie o cale oricând de urmat și tocmai de aceea una facilă. Marginalitatea lor este cea care scoate în evidență centralitatea normelor sociale și rezistența încercată a corpului social. ,,A fost ceva deopotrivă de oribil și de sublim. Apoi pactul a avut loc și a dăinuit tocmai pentru că părea imposibil. Au existat deci la Paris treisprezece frați care-și aparțineau dar nu se recunoșteau în lume; însă care se adunau seara, ca niște conspiratori, neascunzându-și nici un gând, folosindu-se cu rândul de o avere la fel de mare ca aceea a Bătrânului de pe Munte; având picioarele în toate saloanele, mâinile în toate casele de bani, coatele pe stradă, capetele pe toate pernele, și făcând, fără scrupule, ca totul să servească fanteziei lor. Nici un șef nu i-a comandat, nimeni n-a putut să-și aroge puterea; doar pasiunea cea mai vie, împrejurarea cea mai dificilă treceau înainte de orice. Au fost treisprezece regi necunoscuți, dar cu adevărat regi, mai mult decât regi, judecători și călăi care, după ce-și făuriseră aripi ca să străbată societatea de sus până jos, au refuzat plini de dispreț să fie ceva, pentru că puteau să fie totul.” (pp. 37-38) Ferragus e sufocat adesea de desuete pasiuni romantice, de un stil emfatic flamboaiant și de patetisme demonstrative și manierisme de menuet. Debutând cu o descriere dinamică a Parisului, ca spațiu al contrastelor și al unei vitalități de furnicare care scapă oricărei definiții, compoziția are cadrul balzacian familiar: în epoca primilor ani ai Restaurației, când nobilimea bătrână, cu forțele secate, se confruntă cu imaturitatea romanțioasă a celei tinere, care pare să-și fi pierdut misiunea stabilită de veacuri, tânărul Auguste de Maulincour se îndrăgostește subit de o distinsă brunetă, ale cărei forme și grație superioare, observate fugitiv, îi stârnesc apetiturile naturale unei mlădițe, totuși, robuste a marii aristocrații. ,,Bunicul lui cumpărase o slujbă de consilier în Parlamentul Parisului, unde a și ajuns președinte. Fiii lui, căpătuiți toți cu averi frumoase, au intrat în slujbe și, prin căsătorie, au izbutit să ajungă la Curte. Revoluția a măturat această familie; a rămas însă o dârză văduvă bătrână care n-a vrut să emigreze și care, băgată la închisoare, primejduită de moarte și salvată la 9 thermidor, și-a recăpătat bunurile. Ea îl aduse acasă, prin 1804, pe nepotul ei Auguste de Maulincour, unic vlăstar al lui Charbonnon de Maulincour, care fu crescut de apriga bătrână cu o întreită grijă: de mamă, de femeie nobilă și de văduvă dârză. Iar când a avut loc Restaurația, tânărul, pe atunci în vârstă de optsprezece ani, intră la Maison-Rouge, urmându-și apoi suveranii la Gand; fu făcut ofițer în Corpul de gardă și ieși de acolo ca să servească în armata regulată, pe urma fu chemat în Garda regală, unde, acum, la douăzeci și trei de ani, era șef de escadron al unui regiment de cavalerie, poziție superbă, datorita bunicii lui care, în ciuda vârstei, își cunoștea foarte bine lumea.” (pp. 45-46) Auguste de Maulincour fusese produsul unei educatii amestecate, funciar neserioase, punctul de cotitură (și de sutură) dintre vechea și noua lume. Doamna baroană de Maulincour și vidamul de Pamiers (probabil iubitul ei în anii lungi ai văduviei) activaseră ca supraveghetorii impenitentului tânăr: pe de o parte baroana se cufundase în letargia cucerniciei, pe de altă parte vidamul, cinic ca orice fiu de aristocrat din veacul al XVIII-lea, profesa un dispreț vădit față de femei și falsele moravuri sexuale de după 1815, mic-burgheze, inspirate de o religie osificată. Auguste de Maulincour, inocent și visător ca o fată de pension, nu apucase să învețe prin exercițiul cotidian al seducției cât adevăr sau câtă minciună se întruneau în opinile testate ale vidamului, în care, în schimb, își punea încrederea. Cotropit de febre romantice și de un erotism tratat cu anestezice slabe, Auguste avansează maniac în teritoriul iubirii interzise: femeia de care se înamorase, Doamna Jules, albă, brunetă și garnisită cu marabuuri, era căsătorită cu Jules Desmarets, ,,agentul de schimb al baronului Nucingen.” (p. 50) Domnul Desmarets, de condiție socială modestă, trăise ani de-a rândul dintr-un ,,salariu meschin de funcționar comercial”. (p. 50) Întâmplarea făcuse ca domnișoara Clémence să se îndrăgostească de domnule Desmarets, care, după căsătoria cu această fată simplă, fără avere, se găsește în situația de a-și urmări cu uimire veniturile crescând considerabil ca prin intervenția unei mâini invizibile. ,,Seara, chiar în salonul agentului lui de schimb, un bogat capitalist îi propuse lui Jules Desmarets, la recomandația acestei doamne, cel mai avantajos târg ce s-ar fi putut încheia; îi oferi toate fondurile ce-i trebuiau ca să-și exploateze privilegiul și, a doua zi, fericitul comis cumpără slujba de la patronul său.” (p. 52) În doar trei ani de zile, Jules Desmarets acumulă o avere care aducea o rentă de două sute de mii de livre. Căsnicia celor doi era privită ca desăvârșită, iar posibilitatea unui adulter drept ceva improbabil. Abia Auguste de Maulincour, care o surprinsese pe doamna Jules umblând prin cartiere fără vază ale Parisului la ore târzii din seară, începe să bănuiască în femeia de care era îndrăgostit un mister mai adânc, o urmă de tenebră romantică și de portic roman, stârnindu-i insațiabila curiozitate. Prezenți cu toții la un bal opulent, ciocnirea generală dintre habitusul nobilimii și ambițiile marii-burghezii se concentrează în spațiul domestic, în noțiunea de spațialitate publică recunoscută a claselor superioare. ,,Dar muzica răsuna în odăi, lumina se revărsa din mii de candelabre, era un bal de bancher, una din petrecerile smintite prin care această lume de aur masiv se străduia să desfidă saloanele de aur tocit în care râdea societatea aleasă a foburgului Saint-Germain, fără a prevedea că într-o bună zi Bursa va năvăli în palatul Luxembourg și se va instala pe tron. Conspirațiile dansau pe atunci, tot atât de nepăsătoare față de viitori faliți ai puterii ca și față de viitorii faliți ai Băncii. Saloanele aurite ale domnului baron de Nucingen străluceau de animația specifică pe care societatea pariziană, veselă cel puțin în aparență, o dă unei serbări la Paris.” (p. 54) În loc să aplice tehnica seducătorului dintotdeauna, Auguste de Maulincour o șantajează direct pe doamna Jules, făcând aluzie la un posibil adulter al acesteia ,,la etajul doi al unei case situate pe strada Vieux-Augustins, colț cu strada Soly” (p. 56) O gelozie nefirească, vulcanică, îl stăpânește pe Auguste, iar virtuala sa amantă se sperie de acest monstru emoțional apărut de nicăieri asemeni unui violator intempestiv. Auguste de Maulincour începe să se afunde într-o vânătoare sterilă, scormonind în viața privată a doamnei Jules, care, într-adevăr, se plimba ziua prin zonele mai nefericite ale Parisului. O scrisoare de amor a unei slujnice, Ida, și o însemnare oarecare pe un petic de hartie îi declanșează domnului de Maulincour voluptăți neîncercate. În sfârșit, Auguste ajunge să îl cunoască pe bărbatul ciudat, în vârstă, cu care se întâlnea pe ascuns doamna Jules, returnându-i acestuia scrisoarea rătăcită. De-abia trece o zi după acest mărunt incident și domnul Auguste de Maulincour se trezește ca participant direct într-o tentativă de asasinat. ,,A doua zi, când baronul de Maulincour tocmai trecea cu cabrioleta pe lângă schelă ducându-se la doamna Jules, o piatră de două picioare pătrate, ridicată în vârful stâlpilor, scăpă din frânghia în care era legată, se răsuci, căzu și-l strivi pe servitorul din spatele cabrioletei.” (p. 67) După nici două săptămâni, baronul ajunge iarăși să cadă la pat, dintr-o pricină similară. ,,La zece zile după întâmplare și la prima lui ieșire din casă, se îndreptă spre Bois de Boulogne în cabrioleta reparată, când, coborând pe strada Bourgogne, pe locul unde se afla canalul de scurgere, în dreptul Camerei Deputaților, osia se rupse: baronul mergea așa de repede, încât din cauza acestei rupturi cele două roți ar fi trebuit să se izbească atât de cumplit între ele încât să-i sfarme capul; scăpă însă, datorită rezistenței pe care o opuse coșul cabrioletei. Totuși, fu rănit grav la coaste. Pentru a doua oară în zece zile, fu adus pe jumătate mort la bătrâna lui bunică îngrozită.” (p. 67) De asemenea, baronul află cu stupoare că osia gravata cu inițialele sale fusese intenționat substituită cu una deja găurită spre a se rupe în mers. Diavolul se acunsese cu premeditare în detalii, ca de obicei. În cele din urmă, Victor de Maulincour îl bănuiește pe bărbatul în vârstă, pe un anume Ferragus, șeful Devoranților, pe numele său real, ,,Gratien, Henri, Jean-Joseph Bourignard” (p. 70), care se întreținea în secret cu doamna Jules, de aceste fărădelegi neîmplinite. Între timp, prin câteva intrigi de salon și o pseudojignire, Victor de Maulincour se duelează, de unde iese rănit, cu domnul de Ronquerolles, duel din care scapă, din fericire, cu viața. Bătălia dintre baron și Ferragus continuă. Șeful poliției secrete, în garda aristocrației în acel moment istoric, pretindea a-l fi găsit pe Ferragus mort. Nimic mai departe de adevăr, deoarece, câteva zile mai târziu, luând parte la un alt bal, Victor de Maulincour să-l recunoască pe Ferragus printre invitați, purtând ,,însemnele Lânii de Aur și o decorație la costum.” (p. 76) Ferragus îl trage de păr violent, pretextând că doamna Jules este o femeie fără pată morală. Victor de Maulincour părăsește apoi balul, nu înaintea de a-i sugera domnului Jules o întâlnire separată, în care anumite fapte subterane meritau a fi comunicate. Condiția subordonată social a femeii o împinge spre minciună, temă pe care naratorul o dezvoltă, aproape nonșalant, ca o pe condiție sine qua non a femeii dintotdeauna, obligată, dar și deprinsă prin repetiție, să mintă asupra propriei sale ființe, tratată ca rezultatul a doi poli tensionați si impreciși sexual, aproape ambivalenți: o neprihănire idealizată, dar infertilă sub orice raport, și o concupiscență materială indubitabilă, dar sterilizantă afectiv. Între cei doi soți, aflați în trăsură, apare prima îndoială după cinci ani de fericire conjugală totală, spune Balzac. Domnul Jules se îndoiește de curățenia nevestei sale, iar doamna Jules, al cărei gineceu este expus cu fastul unei incursiuni erotice mistice de către Balzac, pretinde a fi inocentă, devotată, veșnic iubitoare. Oricum, domnul baron de Maulincour avea să înnebunească în scurt timp, amintește en passant nevasta bănuită.  O translație subtilă are loc în text în acest loc: dacă Victor de Maulincour se retrage în umbră, substanța care îi pătrunde în scalp alienându-l mintal definitiv (semn că răzbunarea lui Ferragus e fatală, aidoma întregii sale persoane de epigon decolorat al lui Jacques Collin), soțul încornorat, Jules, îi preia rolul de voyeur și detectiv gelos. Acesta reușește să ajungă pe urmele lui Ferragus, care, conform verosimilului narativ, trăia, aflând că, într-adevăr, soția sa, doamna Jules, se vedea seara cu bizarul personaj, la diferite adrese ciudate. Introducerea Idei, slujnica agramată, și a lumii servitorilor afectează narațiunea în sensul în care nota sa aparent sobră, cvasitragică se subțiază într-o scenă tipică de comedie de moravuri ușoare. Oportunitatea de a alcătui combinații la nivelul intrigii, care să producă suspans, ratând tocmai realismul lăudat în chestiunea operei balzaciană, nu este ocolită. Domnul Jules începe să creadă că nevasta îl mințea, cum, de altfel, baronul de Maulincour îl avertizase în prealabil, acesta reușind să decripteze, mulțumită prietenului Jacques, funcționar de arhivă la Ministerul Afacerilor Straine, o misivă a nevestei sale, primită de la demonicul Ferragus, în care acesta îi dădea clandestin întâlnire ,,în strada Enfants-Rouges, numarul 12, la o bătrână, pe nume doamna Étienne Gruget, mama acelei Ida care are să plătească scump purtarea ei prostească. Vino acolo, mâine, la ora nouă dimineața.” (p. 106) Jules, ros de curiozitate, de gelozie și de o dorință frustrată de a-și observa pe ascuns femeia iubită înșelându-l, o plătește pe această femeie de mahala să-i pună la dispoziție o cămăruță alăturată, în care, printr-o crăpătură în perete, să-și poata studia în voie nevasta și partenerul ei trecut de anii tinereții. Rasplata consta în ,,două mii de franci plătiți și șase sute de franci rentă viageră”. (p. 111) Mama Idei, corsetieră, lucra în ceaprăzărie, amândouă femeile fără educație având reputația unor grizete aflate la strâmtoare în momentul acela al existenței lor. Jules Desmarets se instalează la postul său de pândă din casa cu funcție mai degrabă de lupanar decât cea banală, strict domestică, confortabilă și respectabilă, de unde află că Ferragus era tatăl niciodată amintit al doamnei Jules, un părinte cu însemnele de ocnaș tatuate în carne, dar cu nimic mai afectuos și mai apropiat de fiica sa decât orice alt tată exemplar. Liniștit de deznodământul întâmplării, Jules este deconspirat violent de văduva Gruget care deschide ușile și spulberă misterul familiei Desmarets atunci când primește o scrisoare din partea fiicei sale, Ida, care se sinucide din amor (sau poate moartea ei a fost programată de Ferragus). Jules, acest abuzat metamorfozat brusc în abuzator, își privește nevasta, cu fascinație fatală, în goliciunea ei morală, înainte ca aceasta să leșine. Soțul înfierbântat se evaporă de la fața locului. În zilele următoare, doamna Jules cade la pat, iar, muribundă trupește după ce iubirea ei se arătase slabă în fața asaltului bănuielii, nu e departe clipa în care se stinge. Într-o ultimă scrisoare către soțul ei, ucigaș moral pervers și nu victimă inocentă a imoralității, aceasta îi destăinuie rușinea originii ei sociale și teama că va fi judecată de soțul ei pentru trecutul reprobabil și clasa sociala umilă și coruptă a priori a tatălui ei, Ferragus. E curios că orgoliul social al doamnei Jules și probitatea ei exterioară aspră o ucid psihologic, funcția socială având o importanță superioară chemărilor biologice, care, pe de altă parte, îl distrug pe baronul de Maulincour, îl zguduie pe Ferragus, părintele rămas singur pe lume, fără urmași, și îl anulează pe propriul ei soț. Din doamna Jules rămân o statuie, plătită de tatăl ei năruit, și un pumn de cenușă. ,,O săptămână i-a fost de ajuns agentului de schimb pentru a împlini toate dorintele soției sale și pentru a-și pune în ordine afacerile; își vându slujba fratelui lui Martin Faleix și părăsi Parisul în momentul în care administrația discuta încă dacă legea poate îngădui ca un cetățean să dispună de corpul soției sale.” (p. 141) Domnul Jules Desmarets se apropie liminar de taina interzisă a necrofiliei dupa ce își ucide involuntar nevasta. Cât despre Ferragus, aidoma unei stafii ambulante, căzut într-o sărăcie lucie, cu mințile furate, respectat ca întotdeauna, acesta bântuia străzile Parisului spre deliciul vreunui observator mai curios din fire și întru impasibilitatea marii metropole, stând ,,cu privirile mereu îndreptate în jos, părând a căuta veșnic ceva” (p. 142), năucit de propria părăsire și prăbușire în lume.

Ducesa de Langeais (1834)

Situat în insula Palma de Mallorca, debutul Ducesei de Langeais, una dintre cele mai romantice și riguros clinice compoziții balzaciene, cucerește prin insolitul scenei și orientalismul căutat al decorurilor. Torid, sălbatic, sudic, mediteranean, erotic – această enumerare de epitete constituie armătura de sugestii întrebuințată și cu alte ocazii de Balzac. Lichidul dens al religiei cuprinde din toate părțile universul sexualității reprimate în acest roman – retrasă la Mânăstirea Carmelitelor Desculțe, moartă pentru lume și vie doar pentru cealaltă, o fosta aristocrată din lumea aurită a Parisului interpretează o opera tânguitoare la orgă. Un general francez ascultă electrizat. ,,Francezul ghici că, în acest pustiu, pe această stâncă înconjurată de mare, călugărița se agățase de muzică pentru a-și revărsa preaplinul pasiunii ce o mistuia. Era un omagiu adus lui Dumnezeu de către iubirea ei? Era triumful iubirii asupra lui Dumnezeu? Întrebări greu de lămurit.” (p. 155) După botez, fosta doamnă a saloanelor pariziene, Antoinette de Langeais se supranumea maica Thérése. Generalul, pe numele său Armand de Montriveau, reușește să obțină o întrevedere cu această floare sălbatică, ferită de ochii privitorilor scormonitoare. În urma reîntâlnirii, rezultatul a cinci ani de căutari ale generalului Montriveau, secondat de cei treisprezece eroi ascunși al Parisului, tânăra maică Thérése, văduvă de ceva timp, pretinde întâi că generalul îi este frate pentru ca apoi, sătulă sau aprinsă de insistențele sale curtenitoare, acum păcătoase, să recunoască în limba spaniolă stareței că îi este, de fapt, iubit, moment decisiv de ruptură a conversației devenită insuportabilă. Generalul se retrage înflăcărat și, în acest loc, ca în multe alte narațiuni balzaciene, trecutul personajelor este recuperat anamnestic. Prilejul este nimerit pentru un ,,breviar semipolitic”, în care Balzac reia tema subiacentă celor mai multe romane și povestiri ale Comediei sale: decăderea spirituală a etosului aristocratic, ros de neputințe frapante și de micimea intelectuală și de caracter a castei sale în curs de destrămare. Dacă această clasă ar reuși, printr-un miracol sau printr-o absurditate, să-și revină din letargie, culegând și cultivând mari talente (artiști ca Balzac însuși) din rândul păturilor medii, poate soarta sa nu ar părea iremediabil pecetluită. Melancolia nu este încă moașa deprimării finale. ,,Foburgul [Saint-Germain] își bătea joc de miniștrii care nu erau nobili, dar nu producea nobili superiori pentru a fi miniștri; el ar fi putut să aducă adevărate servicii țării înnobilând justiția, fertilizând solul, construind drumuri și canale, preschimbându-se într-o putere teritorială activă; în schimb își vindea moșiile să joace la Bursă. Ar fi putut să priveze burghezia de oamenii ei de acțiune și de talent, ale căror ambiții subminau puterea, atrăngându-i în rândurile lui: a preferat să i se împotrivească, și fără arme; căci doar ca tradiție mai avea ceea ce posedase odinioară în realitate. Spre nenorocirea acestei nobilimi, îi mai rămăsese, din diferitele ei bunuri, exact atâta cât să-și susțină morga. Mulțumite cu amintirile, nici una dintre familiile nobile nu s-a gândit în mod serios să-și pună descendenții să înșface o armă din vraful de arme pe care secolul al nouăsprezecelea îl aruncă pe piața publică. Tineretul, exclus de la afaceri, dansa la Madame, în loc să continue la Paris, prin influența talentelor tinere și serioase, necompromise pe vremea Imperiului și a Republicii, opera pe care șefii fiecărei familii ar fi început-o în departamente, cucerind astfel recunoașterea titlurilor lor prin apărarea neîncetată a intereselor locale, conformându-se spiritului veacului, reîntemeind casta după gustul timpului. Strânsă în foburgul Saint-Germain, unde domnea spiritul vechilor opoziții feudale amestecat cu cel al vechii curți, aristocrația, insuficient unită cu palatul Tuileries, fu mai ușor de înfrânt, existența ei fiind concentrată într-un singur punct, și prost constituită în camera pair-ilor.” (p. 172) Natura ambivalentă a clasei aristocrate se va răsfrânge ca o lege istorică inclusiv în raporturile dintre generalul Armand și ducesa Antoinette. Planul politic reverberează în natura socială a indivizilor. Aristocrația este pusă la zid și acuzată de a fi, nimic mai mult, decât aristocratică într-un moment de cumpănă pentru existența ei istorică: ,,Lipsa unor vederi largi și vastul ansamblu de greșeli mici; lăcomia de a reface marile averi, lăcomie ce-i stăpânea pe toți; o nevoie reală de religie, pentru a susține politica; o sete de plăceri, care dăuna spiritului religios și implica ipocriziile; opoziția parțială a câtorva spirite elevate, care vedeau just cărora li se împotriveau rivalitățile de la curte; nobilimea provincială, uneori mai pură ca rasă decât nobilimea de curte, dar care, prea adesea umilită, se lăsa pradă nepăsării; toate aceste cauze se înmănunchiară spre a imprima foburgului Saint-Germain deprinderile cele mai discordante. El nu fu nici unitar în sistemul său, nici consecvent în fapte, nici corupt, nici coruptor; nu se lepăda în intregime de lucrurile care-i dăunau și nu-și însuși ideile ce l-ar fi salvat. În sfârșit, oricât de plăpânzi s-au dovedit indivizii, partidul s-a înarmat totuși cu toate marile principii care constituie viața națiunilor. Or, pentru a pieri în putere, ce mai trebuie?” (p. 173) Pe aceasta canavă a nehotărârii subreptice se brodează idila nefericită a călugăriței și omului de arme, două farse medievale naufragiate în secolul al XIX-lea. Ducesa de Langeais, născută Navarreins, corespundea farmecelor clasei ei întru totul: săracă prin moșteniri, dar cheltuind fără sfială din averea altuia, superficială, dar capabilă de profunzime, convențională, dar neobișnuit de originală la nevoie, trăia de patru ani, încă de la căsătoria din 1816, despărțită fizic și spiritual de soțul ei, lăsându-se contemplată de lumea marilor saloane pariziene. Ducele de Langeais se căsătorise din nevoia de a respecta eticheta și tot din același motiv își cheltuia energiile ca un egoist desăvârșit. ,,El făcu deci, cu sânge rece, pe marele senior al secolului precedent, abandonînd-o ei însăși pe o femeie de douăzeci și doi de ani, jignită grav, și care avea o înspăimântătoare trăsătură de caracter, aceea de a nu ierta niciodată o jignire, dacă vanitatea ei de femeie, amorul propriu și virtuțile ei, poate, au fost disprețuite și rănite pe ascuns. Când o jignire e publică, unei femei îi place s-o uite, se poate mândri atunci cu gestul ei, iertând, se simte femeie; dar femeile nu iartă niciodată jignirile tăinuite, deoarece lor nu le plac nici lașitățile, nici virtuțile, nici iubirile ascunse.” (p. 177) Solitară în fond și arzând de dorința de a iubi, ochii ducesei de Langeais cad pe Armand de Montriveau, tânăr general robust, ridicat din condiția de orfan pe spezele Republicii franceze, ireproșabil ca ostaș, ceea ce constituie un prilej de invidie și sentimente de inferioritate pentru ceilalți ofițeri cu sânge albastru, curajos până la inconștiență în aventurile sale coloniale prin Africa tribală, fermecător prin nefirescul sau antiparizian. Armand de Montriveau este, urmând criticilor balzaciene, prototipul estetico-politic ideal în care aristocrația ar fi găsit un reazăm în vremurile de restriște ale Restaurației. Idila care se leagă între năvalnicul neinițiat și actrița tuturor vanităților la modă este pe gustul epocii romantice, cu singura mențiune atenuantă, care izbește prin contrast, că ducesa și generalul se îndrăgostesc din priviri, gesturi și declarații de iubire meșteșugite, artificialitatea întregului demers, realizat cu mijloace artistice excepționale (frazele balzaciene clasice, neperturbate în ritmul lor de probatoriu, au o strălucire și o putere evocatoare atinse rareori în Comedia umană), mergând până la discuții legate de rolul religiei și al proprietății private în plină modernitate burgheză. Ducesa de Langeais ajunge să se adreseze sentențios-parlamentar atunci când generalul de Montriveau își declară sentimentele vulcanice: ,,Oricât ar dori, liberalii nu vor ucide sentimentul religios. Totdeauna religia va fi o necesitate politică. Te-ai însărcina să guvernezi un popor de raționaliști?”. Sau, amintind de ideile unui Edmund Burke în înfierarea sa a Revoluției Franceze, ducesa iubită îi pledează soldatului temerar în numele lecțiilor legitimismului postnapoleonian: ,,Vezi, Armand, religia este legătura prin care principiile conservatoare îngăduie bogațiilor să trăiască liniștiți. Religia este strâns legată de proprietate. Fireste că e mai frumos să cârmuiești popoarele prin idei morale decât prin eșafoade, ca pe timpul Terorii, singurul mijloc pe care detestabila voastră revoluție l-a inventat spre a se face ascultată.” (p. 209) Toate acestea subterfugii pseudoteoretice acționau nu atât ca inhibitori erotici, cât ca o amânare, dovedind abstinență, din partea ducesei de Langeais, vinovată cel mult de sadomasochism afectiv. Orgoliul și egolatria ei erau mai absurde decât comportamentul libertin al aristocratelor din veacului al XVIII-lea, când naturalețea chemărilor organice și prescripțiile sociale rigide nu se anulau reciproc. Jucând prea mult rolul de ducesă într-un secol în care nobilimea se afla pe punctul de a ieși definitiv din scenă din pricina inutilității și irelevanței ei sociale, femeia superioară, amenințată în poziția ei publică de uzanțe noi și improprii educației ei, uită să mai iubească în calitate de membră a speciei. Rolul social crispat blochează, aproape sinucigaș, funcțiile sexuale, lovite de frig și rigiditate. ,,Or, ducesa și Montriveau se asemănau prin aceea că erau amândoi la fel de nepricepuți în dragoste. Ea cunoștea puțină teorie, ignora practica, nu simțea nimic și chibzuia totul. Montriveau cunoștea puțină practica, ignora teoria și simțea prea mult pentru a chibzui.” (p. 214) Atunci când marchizul de Ronquerolles îi explică generalului îndrăgostit că aleasa sa joacă teatru și nimic mai mult, actul sexual fiind interzis de ,,jurisprudența parohiei” și că atacurile repetate nu țin locul adevăratei simțiri, domnul de Montriveau, adus pe culmile exasperării de jocurile erotice ale ducesei, ia decizia să o cucerească dintr-o singură lovitură. Stârnit de marchizul de Ronquerolles, planul său era de a o seduce chiar prin forță. Tentația violului are un aspect de cavalerism nestrunit și anacronic. După o săptămână de absența din salonul ducesei, aceasta, istovită de dorința de a-și revedea iubitul, pe care îl sfida, de obicei, cu voluptate, cei doi se revăd la un bal, ocazie cu care domnul de Montriveau îi sugerează furia așteptării și pofta de a se răzbuna fizic pe ea. Ducesa se arată copleșită de atâta dârzenie netrucată, starea de frică pe care o resimte izbucnind sub forma unei dorințe sexuale irepresibile. În erotismul vizat de Balzac, feminitatea este pasivă, crudă și infinită în plăcerile ei. De aceea, atunci când ducesa de Langeais este dusă pe ascuns în casa generalului, groaza ei se schimbă în așteptarea juisării. Duritatea și răceala cu care generalul o întâmpină demonstreaza lipsa lui acută de înțelegere a nevoilor sexuale reale exprimate atât de subtil și de natural, în același timp, de perechea lui. Domnul de Montriveau nu se află la înălțimea așteptărilor puse în el de către mandra aristocrată. Aceasta se voia fie și atinsă cu fierul roșu al ocnașilor, doar să fie posedată de un bărbat pe care îl credea superior firii ei și demn de pedeapsa cu care ea s-ar fi resemnat. Plăcerea este amestecată cu sentimentul de vină dat de păcatul creștin, sporind, în schimb, dorința sexuală. Mândru la rândul lui, generalul de Montriveau nu-și consumă prada, care-i cedase, greșeală gravă, pentru că răsplata nesăbuinței sale se află în primele pagini ale narațiunii. Întoarsă la bal, de unde fusese transportată ca într-o transă extatică, ducesa de Langeais îl caută cu sete pe general, dar acesta este deja nevăzut. După două luni de așteptare și de pofte curmate în chin, aristocrata se umilește în ochii lumii de dragului iubitului sfidător și nemilos. ,,A doua zi după paradă, doamna de Langeais își trimise trăsura cu întregul ei echipaj să aștepte, de la opt dimineața până la trei după-amiază, la poarta marchizului de Montriveau.” (p. 246) De pe urma acestei înjosiri, Antoinette de Langeais este mustrată de trei fizionimii ruinate ale Vechiului Regim pentru umilința din amor la care s-a supus public, dezonorând un nume și un blazon. ,,La orele trei, domnul duce de Navarreins, vidamul de Pamiers, bătrâna prințesă de Blamont-Chauvry și ducele de Grandlieu se aflau adunați în salonul doamnei de Langeais, și o așteptau.” (p. 247) Situația de a avea un amant și câțiva copii din flori li se părea mai firească acestor mumii aristocratice decât comportamentul nemanierat și compromițător al ducesei îndrăgostite. Cinismul și respectul pentru forma aristocratică, care sunt identice cu fondul său, se mărginesc în titlurile unor rente anuale. Ultima nebunie a ducesei, rănită nu numai în orgoliul ei de clasă, ci și în nevoile ei de femeie, constă în a-și da întâlnire în casa generalului de Montriveau, care, rău sfatuit de această dată, lăsase scrisorile fierbinți ale ducesei nedeschise. Nici în ultima clipă domnul de Montriveau nu înțelege adâncimea deznădejdii ducesei, absentând, mai mult călăuzit de soarta rea decât de o intenție propriu-zisă, de la un ultim rendez-vous. Doamna de Langeais se călugărește subit, așa cum un sinucigaș își ia viața, urmând să fie descoperită abia cinci ani mai târziu, bucla povestirii reîntregindu-se astfel cu începutul narațiunii. Printr-o strădanie finală, bogată în detalii demne de aventuri julesverniene, generalul de Montriveau plănuiește răpirea ducesei, ascunsă într-unul din turnurile mânăstirii inexpugnabile. După atâtea probe inițiatice fatale, cei treisprezece, cu marchizul de Montriveau în frunte, o răpesc, încă o dată, pe refuzata ducesă de Langeais, dar biata femeie murise cu puțin timp în urmă, plăcerile iubirii fiindu-i pe vecie interzise, fiindcă ,,iubirea însă trebuie să știi cui s-o dăruiești, căci numai ultima iubire a unei femei poate să satisfacă prima iubire a unui bărbat.” (p. 274) Dialectica amânării-urgenței, a fatuității și a umilinței, a preludiului prelungit și a posedării fizice fantasmatice, a interdicției și a vertijului consumării dorinței, a superegourilor constrângătoare și a subconștientului lax, a simbolurilor erotice frustrate (limbile focului arzând în camera în care doamna de Langeais este prima oare sechestrată, securea cu care o amenință generalul pe ducesă, fierul înroșit imprimat pe frunte, până și tabla de granit din chilia ducesei, crăpată, ,,cu amândouă buzele netede ca niște linii drepte” – p. 270, etc., sugerând acuplarea interzisă), toată această armătură erotică se prăbușește în țărână în fața sterilității actului care, odată împlinit, ar fi dovedit, cel mai probabil, vremelnicia iubirii spirituale, cea care, abia prin neconsumarea ei rece și prin moartea ducesei în carne și oase, se eternizează ca ideal erotic, ca tirania unui simbol inconsistent. Împlinită, iubirea se stinge, veșnic ratând întâlnirea cu ea însăși, vie, flacăra se întețește necontenit, într-o infinitate de momente abstracte. Dorința sexuală cea mai intensă este ca dorința să nu înceteze niciodată, indiferentă la suferințele pe care aceasta le creează. Supradorința absentă este vectorul dorinței genitale.

Fata cu ochii de aur (1835) 

Mai mult o aventură dandy și macabră în același mănunchi narativ, Fata cu ochii de aur (1835) surprinde prin conflictul din interioriul macrocosmosului social și cel, egal de crud, din microcosmosul hedonist al subiectului individual. Prima imagine este cea a celor trei cercuri concentice ale Parisului, în care primul, cel mai cuprinzător, dar și cel mai de jos, e compus din pleava urbană, altfel spus din muncitori, țărani scăpătați, lumpenproletariat și alte elemente reziduale, îndeosebi copii sacrificându-si rezerva de energie vitală în condiții crunte. Menirea impersonală a acestor creaturi nefericite este să muncească pentru cei de deasupra lor, situați pe trepte superioare ale puterii sociale și, drept urmare, având acces la mai multă plăcere și fericire terestre decât a celor mai mulți, disjecta membra și ofrande aduse zeului comerțului și plăcerilor aristocratice deșănțate. Francheța cinică a lui Balzac este admirabilă prin tentativa sa de a înțelege lucrurile obiectiv. Negustorimea, avocățimea, funcționărimea medie etc. formează palierul secund, intermediar al societății: ,,Acești oameni copleșiți de treburi atrag la ei banii și îi strâng grămadă ca să se poată încuscri apoi cu familiile aristocrate. Dacă ambiția muncitorului este cea a micului-burghez, aici vom găși aceleași pasiuni. La Paris, vanitatea rezumă toate pasiunile. Tipul acestei clase va fi ori burghezul ambițios, care, după o viață de zbucium și de nesfârșite manevre, trece în Consiliul de stat, așa cum o furnică trece printr-o crăpătură; ori redactorul de ziar, intrigant și sforar, pe care regele, poate ca să se răzbune pe nobilime, îl face pair al Franței; ori notarul devenit primar în arondismentul lui – toți oameni pe care afacerile i-au sleit de puteri și care, dacă își ajung ținta, o ajung uciși.” (p. 285) Artiștii, efemeride consumate de căutarea ,,aurului și plăcerii” (p. 286), se situează în empireul claselor de mjiloc. Abia în clasa nobililor porțile paradisului se deschid, însă, spre stupefacția publicului, aristocrația, nerobită nevoilor, trăiește din a-și omorî plictiseala născocind plăceri cât mai sucite, abracadabrante, pe marginea durerii, totul pentru ca plăcerea să atingă culmi absolute, robită fiind chemărilor dorinței. ,,Plăcerea e ca unele din substanțele medicale: ca să se obțină în mod constant aceleași efecte, trebuie să se dubleze dozele, iar moartea sau abrutizarea se află în ultima înghițitură. Toate clasele inferioare se ploconesc înaintea bogaților și le pândesc gusturile pentru a face din ele vicii și a le exploata.” (p. 287) Poate de aceea, crede Balzac, fizionomia consumată a aristocrației trădează neputința sa funciară. ,,De aceea vedeți manifestându-se de timpuriu la acești oameni gusturi și nu pasiuni, fantezii romanțioase și amoruri zgribulite. Aici domnește impotența; aici nu mai există idei, ele și-au trecut vigoarea în mofturile budoarului, în maimuțărelile femeiești. Aici există ageamii de patruzeci de ani și bătrâni experți de șaisprezece. Bogătașii găsesc la Paris inteligența gata făcută, știință gata rumegată, opinii gata formulate, ce-i scutesc să mai aibă inteligență, știință ori opinii. În aceasta lume, lipsa de spirit e socotită egală cu slăbiciunea și libertinajul. Aici toți sunt zgârciți cu timpul lor, fiind obișnuiți să și-l piardă. Să nu credeți că, dacă n-ați găsit idei, vei găsi mai multă afecțiune. Aici îmbrățișările acoperă o indiferență profundă, iar politețea un veșnic dispreț. Aici nu se cunoaște iubire față de semeni.” (pp. 287-288) Cu toate acestea, tot Balzac se arată sceptic privitor la capacitatea diferențierilor sociale de a șterge orice contrast psihologic din interioriul fiecărei clase sau specii de clasă în parte. ,,Pe acest câmp al intereselor și al pasiunilor, la fel ca printre acele mulțimi în marș unde domnește egoismul, unde fiecare este nevoit să se apere pe sine însuși, mulțimi pe care le numim armate, pare ca sentimentelor le place să fie desăvârșite atunci când ele se ivesc, și sunt sublime prin juxtapunere.” (p. 290)

Pentru a ilustra această construcție verticală în mișcare de roți prinse in angrenajul altor roți, Balzac alege un vlăstar vivace al aristocrației în încercarea sa de a expune contradicția dintre plăcere și nevoie, huzur și risipă, lene și hărnicie, orgasm și moarte. Henry de Marsay, Devorant, dandy chipeș de douăzeci și doi de ani în 1814, este rodul iubirii adulterine dintre lordul britanic Dudley și al marchizei de Vordac, căsătorită o vreme cu bătrânul gentilom de Marsay. Henry de Marsay moștenește de la tatăl lui o sută de mii de franci rentă anuală. Lordul Dudley și mama sa, rămasă văduvă, se despart pentru totdeauna, amorul lor fiind consumat în stilul frivol al elitei pariziene. Henry de Marsay nu fusese crescut nici de tatăl său natural, rămas definitiv în Anglia în anii Imperiului și ai Blocadei Continentale, nici de mama, moartă timpuriu, ci de câteva rude și de abatele de Maronis, care îi oferise o educație de clasă excelentă. Lordul Dudley, nepăsător din fire, avusese relații cu nenumărate femei, numărul urmașilor sai, legitimi și nelegitimi, depășind convențiile burgheze ale timpurilor. La Paris locuia, spre exemplu, fiica sa Euphémie, ,,născută dintr-o doamnă spaniolă, crescută la Havana, adusă la Madrid împreună cu o tânără creolă din Antile și cu gusturile ruinătoare din colonii; însă, din fericire, căsătorită cu un bătrân și foarte bogat senior spaniol, din Hijos, marchiz de San-Réal (…).” (p. 294)

Tânărul Henry de Marsay este însoțit și sprijinit în aventurile sale erotice de domnul de Ronquerolles, iar al doilea amic este bravul și naivul Paul de Manerville. Intriga povestirii este pusă în mișcare de apariția insolită a unei superbe tinere, cu trăsături meridionale, Paquita Valdès, care trăia în palatul San-Réal din strada Saint-Lazare. Paquita Valdès, presupusa amantă a octogenarului marchiz de San-Réal, este descrisă în culori tari, cu nuanțe sepia, ca o tânără pasională, cu privire electrică, îndrăgostită pătimaș din primul moment de orgoliosul desfrânat Henry de Marsay. Mai mult de atât, în vederea stârnirii și prelungirii plăcerii, seducția este amânată de către spaniolă, soarta ei depinzând de un servitor sălbatic și bătrân, necunoscător al limbii franceze și de guvernanta sa, o bigotă aprigă, cu sânge aprins, tipic hispanic, doña Concha Marialva. Paquita devine ,,fata cu ochii de aur”, ascunsă ca într-o temniță dintr-un castel cu aer sumbru, înconjurată de câini sălbatici și slujitori bizari, diavolești, exact ca într-o aventură calaverească medievală. Imaginația lui Henry de Marsay izbucnește ca un gheizer la suprafață, pe cale să se afunde într-un teritoriu necunoscut al senzațiilor acute. Fandosit, viclean și despotic, Henry de Marsay reușește să îi trimită o misivă de amor, cu adresă și nume false (Adolphe de Gouges din Londra), Paquitei, ale cărei plimbări prin gradinile Tuileries îi biciuiau instinctele tânărului cuceritor. Întâlnirea clandestină are curând loc. Un slujitor mulatru, cu mutră și gesturi de vrăjitor african sau de fachir psihopat, îl conduce pe Henry de Marsay până într-o casă modestă, unde Paquita îi dă prima lor întâlnire. Guvernanta sau mama ei, georgiană de origine, zăcea transfigurată de consumul unor droguri puternice într-o parte a încăperii. Scena primei conversații are întreaga recuzită a descărcărilor de pasiuni romantice. Seducătorul Henry și sedusa Paquita își promit o altă întrevedere, cea în care totul va fi spus și arătat. Cu ochii acoperiți de un fular alb de mătase, Henry de Marsay se îndreaptă în fuga cailor, prin labirintul Parisului, la locul cu pricina, un palat ermetic, unde fecioara Paquita i se oferă, stimulându-i narcisic egoul. Singurul element care îi jignește orgoliul masculin se referă la curiozitățile sexuale dovedite de mica spanioloaică. ,,Paquita, veselă, se duse să ia dintr-un dulap o rochie de catifea roșie, cu care-l îmbrăcă pe de Marsay, îi puse apoi pe cap o bonetă de femeie și îl înfășură cu un șal. Dăruindu-se nebuniilor sale, săvârșite cu o inocență de copil, ea râdea cu un râs convulsiv, și părea o pasăre care bate din aripi; nu mai vedea însă nimic altceva.” (p. 326) Această submisiune aparentă și pederastie fățișă il irită pe Henry de Marsay, scârbit să se vadă substituit fantasmatic cu prezența ideală a altcuiva. Henry renunță să o mai vadă pe Paquita timp de zece zile. Voluptatea simțită îi accentuase o ferocitate naturală amantului, de bestie pregătită să se năpustească peste pradă. Ultima întâlnire dintre cei doi iubiți cunoaște o succesiune de momente tulburi: Paquita, crezându-se iubită și nu ibovnică, îi propune să fugă amândoi din Paris, simțindu-se bănuită, dar Henry de Marsay refuză, egoist și sumbru în intenții. Gelozia sa fictivă nu-l reține de a se iubi trupește cu Paquita pentru încă o seară. În toiul dezmierdărilor, Paquite, care trăise izolată de lumea exterioară până în adolescență, îl strigă pe alt nume, Marquita. Hispanica, vorbitoare de franceză și engleză, se arată a fi totodată lesbiană și bisexuală, sexualitatea ei rănind orgoliul falocrat, masturbatoriu, al lui Henry de Marsay. Acesta refuză să o mai revadă pentru o săptămână. La ultima lor regăsire, când aristocratul se pregătea să se razbună, ,,fata cu ochii de aur” este ucisă de marchiză, care o înjunghe sălbatic cu pumnalul. Patetismul scenei este excesiv de romantic. ,,Trupul, crâmpoțit cu lovituri de pumnal date de călăul ei, spunea cu îndârjire se luptase pentru o viață pe care Henry i-o făcuse atât de scumpă. Zăcea pe jos și, murind, mușcase mușchii din pulpa piciorului doamnei de San-Réal, care ținea în mână pumnalul scăldat în sânge. Marchiza, pe numele ei real Margarita-Euphémia Porrabéril, cu părul smuls, era plină de mușcături, dintre care multe sângerau, iar rochia sfâșiată o lasă pe jumătate goală, cu sânii zgâriați. Era sublimă așa. Chipu-i pătimaș și înnebunit adulmecă sângele. Gâfâind, rămăsese cu gura întredeschisă, iar nările nu-i mai ajungeau să soarbă aerul.” (p. 341) Marchiza era sora de tată a lui Henry. Cei doi uciseră, în căutarea împlinirii propriilor plăceri, o ființă nevinovată, dintr-o clasă inferioară. Este limpede că fratele și sora întreținuseră relații intime cu Paquita, sclava sacrificată lor. Un anume incest prin delegație ne este sugerat. Safism, incest, omor, fiecare ingredient contribuie în parte la solipsismul de clasă crudă și destrăbălată al aristocrației franceze. Marchiza Margarita îi cumpără cu o pungă de aur tăcerea mamei Paquitei, o femeie pierdută și monstruoasă în delăsarea viciului ei, acela de a îmbuna zeița Fortuna. Inutil, de altfel, marchiza se retrage la mânăstirea los Dolores, iar Henry își vede de viața frivolă a unui dandy inclement și intangibil, bucurându-se de impunitate, prin saloanele și lumea rău famată a Parisului. Cadavrul Paquitei, moartă de o misterioasă boală de piept în ochii și auzul lumii, dispare fără urme. Clasa nobiliară își hrănește fericirea fugitivă și mizerabilă din suferința și truda celor de jos, umili și blestemați la uitare, simple mijloace în marea mașinărie socială în care numai vârfurile au dreptul să triumfe cu impietate sau să se rateze cu eroism.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

Distopiile capitalului


Cartea din 2018 a viceguvernatorului Băncii Naționale a României, Florin Georgescu, profesor universitar, fost deputat și ministru, însă și una din vocile discrete, dar apăsate ale Partidului Social Democrat, este, fără exagerări, o excelentă fișă clinică a economiei românești de după 1989. Cantitatea de date puse la dispoziție de Florin Georgescu, în aproximativ o mie de pagini de text, adunate în trei volume, e nu numai formidabilă, ci și rodul anilor întregi de muncă depusă. Capitalul în România postcomunistă (Editura Academiei, 2018) va reprezenta, indubitabil, o carte de referință a științelor sociale, pe subiectul România, în deceniile viitoare. Înainte de a intra în detalii suplimentare privitoare la metodologie și concluziile generale desprinse de autor, fiecare din cele zece capitole ale lucrării merită a fi sintetizate în ceea ce priveste conținutul lor, șocant pentru necunoscători, exact și la obiect pentru cei interesați de economia (politică) românească.

Primul capitol se ocupă de centralitatea capitalului în economia de piață. Florin Georgescu, ca orice economist ortodox neoclasic, înțelege prin capital acel tip de proprietate privată care constituie un factor de producție, i.e. de profit ulterior, pentru deținătorul său legal. Proprietatea personală care contribuie ca mijloc în realizarea unei sume suplimentare de bani (dar și de capital fix) se cheamă capital. În România post-1989, trecerea capitalului de stat în proprietatea unor particulari s-a numit privatizare, act întemeietor pentru democrația românească. Acest proces politic rapid și forțat a dus la formarea capitalului autohton, dar și a celui nerezident sau străin. Florin Georgescu privește cu ochi critic felul în care transferul de bunuri dinspre stat spre privat s-a realizat în România. ,,Din analiza relației dintre capitalul privat românesc și patrimoniul individual al cetățenilor rezidenți, rezultă că, în perioada 2004-2016, patrimoniul privat a sporit mai repede (+128%, adică +20 mld. euro). În cadrul patrimoniului privat, se remarcă majorarea mai accelerată a activelor financiare, cu 294% (+64 mld. euro) comparativ cu activele nefinanciare, care au crescut cu 113% (+161 mld. euro). În același timp, datoriile sectorului privat autohton au sporit accelerat (cu 63,9 mld. euro, respectiv +214%), ceea ce reflectă caracterul accentuat al indisciplinei de plăți din economia românească, demonstrate și de creșterea de 5,93 ori a necesarului suplimentar de capital pentru respectarea cerințelor legale specifice de către firmele private românești (de la 2,7 mld. euro la 16,1 mld euro, respectiv +13,3 mld. euro). Rezultă că, în paralel cu transferul proprietății de stat în sectorul privat, pe fondul unei legislații comerciale, fiscale și contabile asimetrice, care înclină avantajele în favoarea agenților economici indisciplinați financiar, numeroși întreprinzători autohtoni au procedat la ,,drenarea” unor importante sume de bani din capitalul firmelor în patrimoniul individual, acest comportament total anormal față de exigențele unei economii de piață funcționale afectând profund potențialul economic și perspectivele de dezvoltare ale României. Astfel, este de subliniat că raportul dintre capital și patrimoniul privat, reprezentat de activele financiare, s-a deteriorat de la 71% în anul 2004 la numai 41% în 2016. Deteriorarea semnificativă a acestui raport (-30 p.p.) demonstrează amploarea ,,optimizării” pe care a efectuat-o antreprenorul român între capitalizarea firmei și a propriei gospodării, în favoarea acesteia din urmă.” (pp. 66-67) Acest pasaj mai lung nu indică numai modul general de lucru al economistului Florin Georgescu, ci și o temă recurentă în cartea sa: capitalul românesc sau străin își subcapitalizează firmele din dorința fie de a nu plăti taxe, fie cu scopul de a putea declara mai ușor și mai favorabil lor falimentul. De altfel, 98% din firmele din Romania sunt înregistrate la Registrul Comerțului ca SRL-uri (oricine posedă 200 de lei, adică 44 de euro, poate înființa unul, subliniază mereu Georgescu), iar riscul limitat se referă tocmai la această iresponsabilitate socială ridicată de a avea și de a face afaceri în România. Argumentul lui Florin Georgescu este cât se poate de convingător, după cum vom vedea.

În capitolul al doilea, analiza secvențială a capitalului din România continuă: 88% din firmele actuale sunt proprietate privată. 54% din acestea sunt reprezentate de capitalul străin. Evoluția față de anii ’90 apare ca una răsunătoare la prima vedere: practic, România este o economie de piață în care proprietatea publică s-a micșorat la cote de o zecime din ceea ce a fost cândva. Asistăm la inversul economiei planificate în prezent, statul funcționând ca o entitate oarecare în decor. Din păcate, capitalul de pe piața românească suferă de pe urma câtorva grave disfuncționalități: ,,de altfel, deși firmele cu capitaluri negative sunt numeroase (42% din numărul total de firme în anul 2016), acestea au o contribuție de numai 7,5% la VAB (Valoarea Adăugată Brută, n.n.) creat în economie. Mai mult, peste 50% dintre companiile cu capitaluri proprii negative au înregistrat zero salariați și au generat numai 0,3% din VAB din economie în 2016”. (p. 196) Mai mult, dacă ne uităm la ISD-uri (Investiții Străine Directe) pe piața românească, observăm câteva curiozități macroeconomice: ,,Analizând fluxurile de ISD înregistrate în perioada 2003-2016, se constată o realitate mai mult decât îngrijorătoare: profitul de 67,7 mld. euro aferent firmelor ISD a fost depășit cu 1,2 mld. euro de suma (68,9 mld. euro) dintre pierderile acestui sector, totalizând 42,9 mld. euro, și de dividendele distribuite acționarilor, care au cumulate 26 mld. euro. Așadar, în loc ca firmele străine să înregistreze, pe ansamblu, profit net (calculat ca diferența între profitul obținut de companiile ISD rentabile și suma dintre pierderile firmelor neprofitabile și dividendele distribuite) pe care să-l reinvestească în echipamente tehnologice (mașini, utilaje, instalații de lucru etc.) sau alte active fixe din patrimoniul societăților comerciale, a avut loc un proces de dezinvestire prin faptul că pierderile raportate și dividendele distribuite au depășit rezultatele financiare pozitive ale companiilor cu capital străin.” (p. 190) Cu alte cuvinte, firmele înregistrează profituri reale mai puțin decât declară, altele au pierderi semnificative și datorii la furnizori, ferindu-se de creditul bancar, iar, în ansamblu, deși se circulă bani, acumularea de capital este una redusă.

De aceea, capitolul trei se centrează pe problema capitalului fix, a dinamicii și calității acestuia. Pentru Georgescu, capitalul fix format după anul 2000 se datorează majoritar capitalului străin, retehnologizarea economiei românești fiind esențială, în vreme ce ,,factorul muncă” înregistrează o contribuție cu minus, acesta ,,având în perioada 2000-2016 un aport negativ la avansul PIB potențial, pe fondul scăderii populației în vârsta de muncă și al reducerii ratei de participare a populației active.” (p. 293) Șomajul și dezindustrializarea anilor ’90 ies la suprafață ca factori dăunători creșterii economice. Capitalul fix în România este net inferior celui din alte țări europene. ,,Gradul de acoperire a capitalului fix cu capital propriu s-a redus și a ajuns la 66% în anul 2016 (față de 78% în 2000). Spre comparație, raportul dintre capitalurile proprii și activele fixe ale firmelor din Polonia este 80%, iar în Germania, raportul este supraunitar (118%, respectiv aproape dublu față de România), ceea ce reflectă faptul că volumul capitalurilor proprii ale firmelor poate finanța în totalitate activele fixe, rămânând și o rezervă de fonduri care asigură finanțarea sustenabilă a activelor circulante pe termen mediu și lung.” (pp. 293-294) În plus, ,,nivelul PIB pe locuitor exprimat la PPS” este doar la 59% din media europeană, plasând România pe penultimul loc, iar, de asemenea, ,,economia românească are un grad de înzestrare foarte redus cu active fixe pe lucrător (43,1 mii euro/salariat în 2017, ceea ce ne plasează pe penultimul loc din UE și reprezintă un nivel semnificativ mai scăzut față de alte țări din regiune, ca de exemplu Cehia cu 101,1 mii euro/lucrator, Ungaria 57,8 mii euro/salariat, Polonia cu 57,5 mii euro/angajat).” (p. 294) Cum contribuie ISD-urile la acumularea de capital fix? ,,O proporție foarte ridicată a stocului de ISD (41%) este localizată în sectorul bunurilor netranzacționabile la export (non-tradables), în speță în sectorul construcțiilor, comerțului, intermedierilor financiare și asigurărilor. Aceste ramuri acoperă în principal necesitățile pieței interne și, în multe cazuri, conduc la creșterea importurilor.” (p. 297) Drept urmare, România are un pasiv constant în balanța comercială națională în ultimele două decenii și jumătate. Nici investițiile străine în alte sectoare nu contribuie prea mult la dezvoltarea generală a României. ,,În cadrul industriei prelucrătoare, cea mai mare parte a investițiilor străine (61%) este concentrată în ramuri precum prelucrarea țițeiului, metalurgie, industrie alimentară, textile și confecții, fabricarea produselor din ciment, sticlă și ceramică, prelucrarea lemnului etc., care desfășoară activități cu un grad de complexitate relativ scăzut. Mai mult, deși o proporție relativ însemnată din ISD sunt localizate și în ramuri cu un grad tehnologic mediu-ridicat, acestea generează, de asemenea, valoare adăugată la un nivel redus.” (p. 297)

Capitolul al patrulea se ocupă cu situația capitalului financiar, din care cel bancar este majoritar în România (75%). Capitalul străin deținea 47% în 2016 din întregul capital financiar. ,,Sistemul bancar românesc este dominat de nerezidenți, care dețin și 75% din capital în anul 2016 (+30 puncte procentuale față de 1997). Activele bancare aparțin, în proporție covârșitoare, tot capitalului străin (91% din total). Creșterea rapidă a creditării sectorului neguvernamental în perioada 2003-2016 a fost localizată la populație în proporție de 57%, iar la firme în proporție de numai 43%. Aceste evoluții au permis: i) modernizarea dotării unui număr relativ ridicat de gospodării ale populației cu bunuri de folosință îndelungată, precum și achiziționarea de locuințe de unii cetățeni și ii) accesul firmelor, preponderent al microîntreprinderilor, la creditul bancar.” (pp. 429-430) Florin Georgescu insistă pe politica prudențială a BNR-ului, care, după criză, a impus băncilor comerciale să-și mențină solvabilitatea la cote ridicate, fiind capitalizate corespunzător (majorarea capitalului social cu 3,5 mld. euro – capital de la acționari în pondere de 77% și în valoare de 2,7 mld., restul de 23% – 0,8% constituind reinvestirea unei părți din profiturile obținute de bănci), fără să ne explice pe larg ce s-a întâmplat cu aceleași bănci comerciale în perioada precriză și cum au fost, dacă s-a întâmplat așa, atent monitorizate.

Capitolul al cincelea, unul central în volum, se ocupă cu raportul capital-muncă în România, care este unul net în defavoarea angajaților. Luând în calcul o cotă unică de impozitare de 16% din anul 2005, și nu una progresivă (echitabilă și necesară din punctul de vedere al economistului Florin Georgescu), dar și o rată a evaziunii fiscale de 26.5% din PIB-ul României (pe fondul unei medii din PIB a veniturilor fiscale de numai 26%, cu 15,3% sub media țărilor din UE), situația muncii în țara noastră este una tristă: primii 20% din salariații României au venituri în medie de 7,2 ori mai mari decât ceilalți 80% în anul 2016, remunerarea forței de muncă este la 22% din media UE, în vreme ce prețurile la bunurile de consum reprezintă 52% din media celor europene. E adevărat că productivitatea muncii comparativ cu cea a costului orar cu forța de muncă, în intervalul 2008-2016, este de numai 31% din media UE, dar diferența de 9% între remunerație și valoarea muncii există numai în favoarea capitalului, slab impozitat. 57% din valoarea nou creată totală aparține capitalului, iar restul de 43% revine muncii, o proporție inferioară tuturor țărilor din Uniunea Europeană (cu câteva zeci de procente sub cea din Germania și Franța). Sindicalizarea scăzută și plafonul foarte jos al salariului minim pe economie menține jumătate din forța de muncă activă și angajată din România la limita sărăciei, cu venituri sub 400 de euro. Echitatea este în România cea mai rară valoare dintre cele fructificate pe piață.

Începând cu capitolul al șaselea, Georgescu atinge un subiect delicat în istoria contemporană a țării: privatizările de după 1989, sursă de distrugere a capitalului acumulat în patruzeci și cinci de ani de economie centralizată, dar și de îmbogățiri rapide, de cele mai multe ori fraduloase. Florin Georgescu privește cu amărăciune și groază unele dintre ferestrele de privatizare a activelor statului român, mai ales pe cea din perioada 1996-2000, când dreapta neoliberală se află la putere. Desigur, nici PSD-ul nu a demonstrat o veritabilă conștiință de stânga, pactizând cu un neoliberalism aspru, atenuat doar de o redistribuție infimă de fonduri bugetare pentru cei mai săraci dintre români. Aici e imperioasă citarea unui fragment mai lung, care sugerează mai mult decât conține: ,,Se impune subliniat faptul că, în primii 14 ani ai tranziției, respectiv între 1991 și 2004, când România avea mare nevoie de fonduri pentru restructurarea societăților comerciale viabile în raport cu cerințele pieței libere, țara noastră a încheiat un număr de 11 acorduri cu FMI și BIRD, primind efectiv o finanțare netă de numai 190 mil. euro medie anuală (în total doar 2,6 mld. euro). În schimb, când România era deja dezindustrializată, având o economie dominată de servicii cu o complexitate redusă, localizate îndeosebi în domeniul comerțului, și de unități industriale slab productive, profilate îndeosebi pe fabricarea și asamblarea de componente auto, în condițiile unei prezențe substanțiale a capitalului străin în economie, într-o perioadă de numai trei ani, între 2009 și 2011, România a primit o finanțare de la IFI care a însumat 5,9 mld. euro medie anuală (în total 17,9 mld. euro), respectiv de 31 de ori mai mare decât în cei 14 ani de reformă de la începutul tranziției. Asimetria de tratament din partea IFI față de România în cele două perioade de o importanță crucială pentru evoluția sa post-1989 demonstrează faptul că factorul fundamental pentru dezvoltarea unei țări îl constituie efortul intern bazat pe strategii economico-sociale eficace și un sistem instituțional puternic, rolul FMI și BIRD fiind numai de furnizor al asistenței tehnice pentru modernizarea economiei și al unui anumit suport financiar.” (p. 657) Cu plutocrați, maeștrii în devalizarea activelor de stat, precum cei din PSD, dar nu numai, este și greu să realizezi coeziune socială și o identitate națională a elitelor, deja globale, cea mai mare parte dintre ele acționând constant împotriva intereselor țării unde și-au realizat averile ilicite. Este firesc ca instituțiile financiare străine, dar și capitalul nerezident, să se folosească de lipsurile materiale și intelectuale majore ale autohtonilor pentru împlinirea intereselor lor imediate. ,,România a privatizat în 26 de ani, respectiv între 1991 și 2016, un număr de 8200 de societăți comerciale și a încasat 7,1 mld. euro, realizând un preț mediu de 866 de mii euro/societate, respectiv 592 mii euro/societate prin excluderea încasărilor obținute din privatizarea BCR. Din cele 7,1 mld. euro încasate ca efect al privatizării, în Trezoreria Statului se mai află 2,8 mld. euro, la care se adaugă 0,7 mld. euro rate de primit aferente împrumuturilor acordate din Trezoreria autorităților locale în scopul realizării unor proiecte de mică infrastructură; restul sumelor au fost utilizate ineficient, în cea mai mare parte pentru finanțarea unor cheltuieli curente de natură bugetară la nivel central și local, aprobate prin legi speciale.” (p. 659) Cum arată balanța comercială a României după atâtea privatizări galopante? Aceasta se prezintă negativ, iar economia României figurează ca una slab integrată în lanțurile de producție globală, prelucrând doar bunuri industriale intermediare și înregistrând mai multe importuri decât exporturi, inclusiv la capitolul alimente, în condițiile în care capacitatea agricolă a țării este considerată ca una dintre cele mai bune în Europa. Deficitul balanței comerciale a bunurilor este de 12 mld. euro în anul 2017, în creștere cu 30% față de anul 2013. 38% din populația activă a țării, adică 3,4 milioane de români, au emigrat pentru a munci în străinătate, a doua rată de emigrare la nivel mondial după Siria, stat prins în războaie civile în ultimii ani. Nu excludem posibilitatea unui alt tip de război, unul de clasă, purtat cu îndârjire în România de către câștigătorii tranziției împotriva majorității tăcute și înfrânte a aceleiași perioade de timp. Pe de altă parte, vecinii noștri central-continentali surclasează dezvoltarea românească, Polonia și Ungaria înregistrând surplus comercial net cu România: ,,La 27 de la căderea comunismului, România prezintă performanțe economice mai slabe decât Cehia, Polonia și Ungaria. În această perioadă, țara noastră a obținut un spor mai redus al PIB pe locuitor, ceea ce provoacă decalaje însemnate privind PIB pe locuitor comparativ cu statele menționate.” (p. 664)

Capitolul al șaptelea examinează natura și calitatea absorpției fondurilor europene după 2007, până în 2016. Deși Florin Georgescu urmărește structura fiecărui fond în parte, dar și implementarea sa, concluzia sa este, printre altele, următoarea: ,,Fondurile europene utilizate de România s-au regăsit într-un grad scăzut față de nevoile țării (după ampla și profunda transformare a economiei de la socialism la capitalism), respectiv în proporție de numai 52% (21,4 mld. euro) din total în formarea brută de capital fix (în sectorul public și privat). De subliniat că finanțările europene de natura transferurilor de capital au fost localizate într-o proporție foarte mică în cadrul economiei private, respectiv numai 5,6 mld. euro, ceea ce reprezintă doar 26,2% din transferurile de capital și 14% din totalul fondurilor europene atrase. În cadrul acestui sector, în ramurile cu potențial ridicat de creare a valorii adăugate brute și de multiplicare în economie a efectelor pozitive, respectiv industrie, transporturi și construcții, transferurile de capital au însumat numai 1,5 mld. euro (din care mai mult de jumătate au avut ca beneficiari antreprenori străini), ceea ce reprezintă doar 26,8% din transferurile de capital către sectorul privat și 3,7% din totalul fondurilor europene utilizate. Cea mai mare parte din transferurile de capital destinate sectorului privat din România se regăsește în agricultură, silvicultură și pescuit, preponderent în agricultură, respectiv suma de 3,2 mld. euro. Aceasta reprezintă 57% din transferurile de capital către sectorul privat și numai 7,8% din totalul finanțării europene, cu mențiunea că, raportate la nevoile de modernizare și dezvoltare a agriculturii, sector vital al economiei, alocările respective pot fi considerate, de asemenea, insuficiente. În foarte mare proporție, fondurile europene atrase de România au fost utilizate pentru finanțarea cheltuielilor curente necesare realizării proiectelor din cadrul diferitelor programe, materializându-se în final în salarii și în achiziția de bunuri și servicii specifice, ceea ce demonstrează că lipsa strategiei și a coordonării din partea statului în utilizarea fondurilor europene a afectat în mod accentuat eficacitatea capitalizării firmelor românești prin intermediul finanțărilor cu titlu gratuit (echivalent cu donațiile) de la Uniunea Europeană.” (pp. 733-734)

În capitolul al optulea, Florin Georgescu trece în revistă câteva statistici legate de procesul globalizării, concluzionând că dereglementarea capitalului, începută cu anii 1980, când ideologia neoliberală câștigă teren în Statele Unite și Marea Britanie (Reagan & Thatcher), e, pare-se, un proces încheiat. Florin Georgescu își pune încă speranțele într-o globalizare reglementată internațional de câteva instituții puternice, precum Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului și Fondul Monetar Internațional, dar și de statul suveran, organism politic socotit încă puternic. Dacă România s-a deschis fluxurilor de capital internaționale și a susținut capitalul privat ajuns în România prin scutiri fiscale și privatizări la sume mici, totuși, economia României și bunăstarea celor mai mulți cetățeni au înregistrat rezultate modeste, uneori chiar proaste, în ultimii 30 de ani. Capitolul se termină pe un ton optimist, plin de speranțe pentru viitor.

În capitolul al nouălea, ultimul înaintea concluzilor (însumând etapa de final a fiecărui capitol în parte și încă o serie de alte considerații punctuale pe deasupra), relația fluctuantă dintre capital, majoritar străin, și dezvoltarea economico-socială a României e reluată. România se plasează pe locul 44 dintr-un total de 146 de țări în privința calității generale a vieții. Performanța economică e, însă, una mediocră, sub cea a statelor ex-socialiste, la mulți parametrii inclusiv față de Bulgaria. Indisciplina de plăți accentuată și subcapitalizarea firmelor din România e o altă problemă. Evaziunea fiscală și actele de corupție sunt omniprezente și multilateral dezvoltate. Distribuția veniturilor este complet inechitabilă, iar economiile populației sunt, iarăși, dezechilibrate într-un grad ridicat. România este una dintre cele mai înapoiate economii naționale din Europa, având cel mai mare grad din populație în sărăcie și în risc de sărăcie, cea mai ridicată rată a emigrarii și cele mai largi inegalități sociale

Care ar fi soluția ieșirii din capcana veniturilor medii și cum va putea România recupera decalajul cu țările dezvoltate? De ce nu e capitalismul bun pentru toți? De ce firmele străine sunt mai eficiente decât cele cu capital autohton, ,,primele 1% dintre societățile comerciale (6345 de companii, din care 2635 străine) generau 67% din VAB total (din care 39% aferent firmelor străine) și angajau jumătate din numărul de salariați ai economiei reale (din care 22% în companii private)” (pp. 886-887)? Răspunsul politicianului Florin Georgescu este întreit: i) statul trebuie să impoziteze progresiv populația (nu firmele) și să amendeze serios evaziunea fiscală – de aceea, instituțiile statului, precum ANAF-ul, trebuie reformate și întărite din interior, ii) România să intre cât mai curând în zona euro, dar fiind pregătită pentru eurozonă (acesta este proiectul de țară propus de viceguvernatorul BNR), iii) crearea unui Fond Suveran de Investiții, idee care se regăsește și în programul de guvernare PSD 2016-2020. Despre fezabilitatea acestor propuneri de politici publice se poate discuta îndelungat, până dincolo de miezul nopții.

Două critici se pot face studiului vast al profesorului Florin Georgescu: una metodologică, alta legată de citări și redactarea propriu-zisă. În primul rând, Florin Geogrescu operează cu o metodă de lucru aproape inexistentă: economistul construiește grafice și listează cifre și procente de natură macroeconomică pe sute de pagini, ca într-un bilanț de etapă, pentru a propune apoi o analiză adesea simplistă. Viziunea tacită, niciodată afirmată răspicat, a economistului Florin Georgescu asupra relațiilor internaționale este una în care predomină rivalitatea și lupta pentru dezvoltare între țări (Realpolitik pur și dur), capitol la care România are grav de suferit, văzându-și amenințată chiar existența statală. Nevoia internă de reindustrializare și calmarea nemulțumirilor sociale sunt urgente pentru România actuală dacă țara (și elitele ei) au de gând să supraviețuiască, nu să sucombe. Pe de altă parte, tot Florin Georgescu crede în construirea unei Uniuni Europene federale. Aceasta ar fi prima contradicție. A doua se referă la modul în care e tratată piața liberă. Deși România capitalistă cunoaște la ora actuală o formă de societate dezechilibrată economic, subdezvoltată (inter)regional, inegală și deficitară la nivel de venituri, capitalismul e singurul mod de producție, distribuție și consum care poate aduce bunăstare. Capitalismul e minunat, dar nu în România, unde suntem martorii unui capitalism hibrid. Ne întrebăm retoric ce ar fi concluzionat Florin Georgescu dacă analiza lui ar fi cuprins nu doar cazul românesc, ci întreaga Europă, unde ar fi descoperit aceleași probleme structurale de adâncime: pe de o parte un capitalism idealizat, localizat în Vestul și Nordul Europei, pe de altă parte unul înapoiat, mizerabil, sudic și estic, de periferie. Oare capitalismul subdezvoltat nu e același capitalism ca peste tot? E mai puțin capitalism (și reguli de piață) în Columbia doar pentru că această țară sud-americană este săracă și roasă pe interior de corupție? Se pare că da, conform lui Florin Georgescu, intelectual cu vagi simpatii social-democrate moderate. A treia aporie se referă la statul minimal, slab și ineficient din România. Deși Florin Georgescu nu studiază rolul economic al statului român într-un capitol separat, analiza sa nu lasă urme de îndoială: statul trebuie întărit (în Uniunea Europeană în curs de centralizare suprastatală?) în apărarea capitalului de excesele sale inerente. Statul-părinte este cel în care își pune încrederea Florin Georgescu, economist mai degrabă ordoliberal decât unul de stângă, al majorității populației. Totuși, cine a produs acest stat minimal, corupt și ineficient dacă nu același tip de capitalism care funcționează și în centrele capitalului global? Nu arată volumul lui Florin Geogescu că piață din România aparține majoritar capitalului străin, în speță cel germano-austriaco-francez? Se pare că avem un capital bigam cu personalități duble contradictorii: demn, harnic și auster la el acasă, hoț, pătimaș și însetat de câștiguri rapide atunci când nu e în familia lui națională, ci în celelalte familii naționale unde e recunoscut ca autoritatea paternală legitimă și responsabilă de starea generală a lucrurilor. Aceeași ambivalență poate fi detectată la Florin Georgescu și în raport cu memoria defunctului stat socialist: nedemocratic și risipitor cu resursele sale, alocate defectuos, dar, în același timp, responsabil pentru industrializarea țării și un nivel de trai atins la mulți ani după 1989 și, chiar și în acest caz, nu de întreaga populație a României. PIB-ul Republicii Socialiste România din 1989, după un deceniu de criză economică, a fost egalat de Republica Democrată România abia în 2004. Baza industrială a RSR-ului, nu toată falimentară, după cum recunoaște și Florin Georgescu, a fost distrusă în mod intenționat de capitaliștii români și străini de după 1989.

În al doilea rând, deși Florin Georgescu citează câteva autorități în materie de economie (întotdeauna amintindu-le conformist titlurile și pozițiile sociale obținute; avem parte chiar de un mail privat venit de la ilustrul Thomas Piketty, în care acesta schimbă amabilități distinse cu profesorul Florin Georgescu), aceste citări funcționează ca pârghii de susținere a unei poziții deja asumate de autor. Florin Georgescu nu realizează că atunci când nu citești din vasta literatură științifică la zi dedicată subdezvoltării, a raportului dintre centru și periferie, a exploatării țărilor subdezvoltate, a decalajelor comerciale mondiale etc., inclusiv din puncte de vedere iconoclaste, există riscul de a redescoperi, în chip naiv și entuziast, banalități. Florin Georgescu nu doar că face uneori acest lucru, dar sunt zeci, dacă nu sute, de pasaje în Capitalul în România postcomunistă care se repetă insistent la fiecare zeci de pagini, cartea necesitând o redactare care ar fi scurtat din mărimea ei inițială. În ciuda acestor neajunsuri secundare, volumul lui Florin Geogescu este o lucrare remarcabilă ca densitate a informației și analiză a capitalismului dezvoltat în România contemporană.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | 2 comentarii

Belota nobililor


,,Știa bine că ceva se petrecuse, dar i se părea că nu e adevărat: războiul continua să se ascundă în dosul nălucilor, lumea în jurul său să se evacueze în tăcere. Îi revenea acum amintirea rondurilor de noapte prin pădure, de-a lungul frontierelor mute, de unde urcase de atâtea ori spre patul acesta, spre Mona. Nimic nu prinsese trup. Lumea părea evazivă, păstra aspectul de vată, moale, al camerelor de hotel sub o lugubră lumină albastră. Întins pe pat, în întuneric, în hăul casei goale, redevenea hoinarul orb de astă iarnă; continua să alunece pe o lizieră crepusculară, așa cum se umblă, noaptea, pe un țărm de plajă. <<Dar acum ating fundul, și-a spus cu un simțământ de siguranță. Nu mai e nimic de așteptat. Nimic altceva. M-am întors.” (Julien Gracq, Un balcon în pădure, traducere Micaela Ghițescu, Editura Edinter, 1991, p. 111)

Filmul clasic din 1939 al regizorului Jean Renoir, La Règle du Jeu nu mai rezervă nici o surpriză pentru cunoscători. Nu și pentru ceilalți, publicul larg. Jean Renoir se îndatorează la tot pasul, în mod ironic, tradiției literare franceze. Degeaba ne întâmpină citatul despre Nunta lui Figaro de Beaumarchais la începutul peliculei: nimeni, nicăieri și niciodată nu iubește cu adevărat pe cineva în La Règle du Jeu, așa că iubirea nu se zbate încercând să-și reia zburdălniciile. Nici citatul din Chamfort nu se întrupează în film: personajele nu-și schimbă între ele nici umorile tactile, nici sentimentele fanteziste pe parcursul acțiunii. Acolo unde declarațiile de amor abundă, nimic afectiv nu mișcă în iarbă. A doua trăsătură observabilă în La Règle du Jeu indică în principal activitățile protagoniștilor și a suitei lor ,,parazitare”: în afara slujitorilor, dar și aici cu rezerve, aristocrații nu numai că nu muncesc, dar asociază oricărei activități o egală fantezie frivolă, un capriciu cu rol de drog, scormonind după senzații puternice pentru a prelungi starea de plăcere adormită. Aristocrația franceză, încă în viață, tot ce s-ar zice, la 1939, trăiește precum opinomanii lui Thomas de Quincey: sunt nopți în care îmbătrânesc cu un secol și dimineți în care se trezesc cu conștiința de sine anesteziată, deci împuținată, a unor nou-născuți.

Filmul debutează cu aterizarea aviatorului André Jurieux (Roland Toutain) în aeroportul Bourget din nord-estul Parisului. Jurieux e un erou modern, americanizat: pe de o parte păstrează aura unui cavaler rătăcitor, declarând fără jenă la radio că a realizat zborul deasupra Atlanticului pentru iubita lui imaginară, marchiza Christine de La Chesnaye (Nora Gregor), pe de altă parte este un copil al timpului său, un soi de Antoine de Saint-Exupéry îndrăgostit nebunește de o femeie. Presa zgomotoasă, masele colcăind în jur, mașinile de zbor rumegând la sol – iată efectele democrației moderne, în complet dezacord cu ecvanimitatea vieții la țară, printre iepuri de câmp, fazani dolofani, bucătării trainice și pivnițe medievale, cu zidul de un metru în grosime. Octave (Jean Renoir însuși), un clovn trist și feminin, un urs de circ veșnic țopăind distrat, sărac, plinuț și deja îmbătrănit, prieten si intermediarul lui Jurieux este omul de legătură, regizorul tramei pe cale să se închege. Octave este prietenul din copilărie ale Christinei, care locuiește într-un apartament somptuos, cu mobile luxoase, oglinzi cât ușa și încăperi înalte, alături de soțul ei, marchizul Robert de La Chesnaye (Marcel Dalio, actor care, la vârsta realizării acestui film, aduce la înfățișare cu criticul de film român Andrei Gorzo de aceeași etate), aristocratul tipic, dar fără scorțoșenie și morgă: purtând degajat halatul de velur ca o pe o uniformă domestică aleasă, sfidător, distant, ironic, vag nesigur pe sine în anumite momente, dur și cinic când e cazul, Robert își înșală soția încă de dinaintea căsătoriei lor, care avusese loc cu trei ani în urmă. Christine bănuiește situația reală, din nou, clasică între aristocrații parizieni de prin veacul al XVIII-lea. Robert e un maniac al instrumentelor mecanice, păsări cântătoare, automate în chip de maimuță vorbitoare etc., pasiune în care am putea vedea stadiul cel mai înalt de meșteșugărie (în fond, Ludovic al XVI-lea cel ghilotinat petrecea câteva ore zilnic exercitându-și abilitățile de lăcătuș mecanic), dar și pe cel mai de jos al muncii manufacturiere. Pe undeva, se poate spune că Robert, descărnat lăuntric, își tratează semenii de sus, ca pe mașinăriile sale elaborate, manifestând față de ei doar mai puțină pasiune, curiozitate și considerație. Pentru Robert, lumea modernă, mașinismul și capitalismul subiacent sunt planete iremediabil depărtate, pe care doar folosirea telefonului le mai poate apropia de bula lui aristocratică. Christine, de cealaltă parte, nu este frațuzoaică, ci austriacă prin naștere și educație: sufletul ei de femeie este ceva mai melancolic și mai serios decât al celorlalte reprezentante ale sexului frumos. De altfel, în La Règle du Jeu tot ceea ce este naiv, profund, sălbatic și uman, în contrapondere cu artificialitate exacerbată, maladiv de studiată, a nobilimii franceze, provine din spațiul cultural german. Christine nu-și iubește soțul, dar ar vrea să cunoască iubirea: nici Jurieux nu-i trezește sentimente adânci. Doar grăsunul vesel de Octave o scoate la suprafață pe adolescenta, înăbușită de ani, din ea. Sluga marchizei este, din contra, creatura pariziană prin excelență: Lisette (Paulette Dubost), grizeta, monstru rece de ușurătate și voioșie, camerista Christinei. Lisette este căsătorită oficial cu administratorul domeniului de la țară al marchizului de La Chesnaye, un zdrahon alsacian cu mustață deasă, Schumacher (Gaston Modot), un Jägermeister autentic. Lisette nu locuiește cu soțul ei, reproducând, pe o scară socială inferioară, relațiile reale dintre stăpânii ei. Lisette este cea care respectă cutumele nobilimii și practicile ei desfrânate și nu stăpâna ei, cum era de așteptat, cea care este crescută în spirit francez de camerista picantă. Christine este în căutare de un amant pe care să-l adore cu patos, adică nemțește, iar Robert trăiește cu Geneviève de Marras (Mila Parély), o femeie pasională, fatală, cinică, fără stăpânirea de sine și eticheta marchizului în situații tensionate, de criză. În afara momentului în care Jurieux, romanțios și cavaleresc într-un decor american, încearcă să se sinucidă pe autostradă, nereușind, Octave fiind prezent lângă el în automobil, prima jumătate de oră din capodopera lui Renoir e compusă din tablouri domestice cu rol descriptiv. Acestea sunt, judecând riguros, personajele de frunte ale creației lui Jean Renoir. La Règle du Jeu însumează nu numai tehnici de filmare extrem de moderne înainte de 1945, ci și distilează o întreagă tradiție a vodevilului și melodramei franceze. Actorii joacă ca pe scenă, deși camera de luat vederi este atât de dinamică și captează planuri largi într-atât de des încât nu se poate observa teatralitatea exersată, experimentată a acestora. Se lasă impresia că încăperile din palat se prelungesc indefinit. Ușile se multiplică de zeci de ori, de parcă spectatorul ar fi obligat să completeze mental spații lipsă, adâncimi doar prefigurate.

Filmul se dezlănțuie în vânătoarea organizată la sfârșit de săptămână de marchizul de La Chesnaye, gazda supremă, la reședința sa din Sologne, pe domeniul La Colinière, într-un peisaj magnific prin prospețimea sa, străbătut de păduri din loc în loc, sub un cer de șes infinit. Printre invitați sunt adunate, pe lângă cei amintiți mai sus, personalități notabile ale marii aristocrații: un general bătrân și sobru (Pierre Magnier), pe care toți invitații îl respectă pentru ceea ce ei nu sunt, ferindu-se oarecum de el, domnul de Saint-Aubin (Pierre Magnier), cel care aproape că o cucerește pe marchiza de La Chesnaye, după ce aceasta are confirmarea vizuală a infidelității marchizului, domnul și doamna de La Bruyère (Richard Francœur, Claire Gérard), degajați și puși pe șotii, nepoata chic a marchizei, cu nume la modă în interbelicul european, Jackie (Anne Mayen), cea care se îndrăgostește, fără sorți de izbândă finalmente, de aviatorul Jurieux etc. Partida cinegetică este rendez-vous-ul nobilimii dintotdeauna. Vânătoarea este în sine ocazia de a dispune vertical castele sociale ca într-o bătălie feudală: bucătarii încăpățânați muncind jos, majordomul aferat, cu livrea aurită, Corneille (Eddy Debray) deasupra lor, hăitașii plebei, Édouard Schumacher, maestrul de vânătoare care aduce cu Wilhelm Tell, iar, cocoțați deasupra tuturor, vânătorii aristocrați, îmbrăcați impecabil pentru câmp, cu cizme înalte de vânătoare, purtând pălării cu pene fanteziste, fulare artistice și cravate ascot etc., dotați cu binocluri de ultimă generație, carabine puternice și lucioase, gata să ucidă nu numai câteva biete animale de câmp, ci un întreg detașament de răsculați de ar fi fost nevoie. Cruzimea sloi a aristocrației nici nu se vede în splendida mizanscenă vânătorească, atât de ascunsă este sub vălurile manierelor elegante și a vorbelor de spirit. Singurul personaj care deranjează puțin ordinea claselor și regulilor sociale admise este Marceau (Eddy Debray), un tapițer ruinat, ajuns, împins de nevoie, braconier pe pământurile marchizului. Schumacher și potera lui aproape că îl vânează, dacă nu ar fi fost pentru Robert, care vede în acest trepăduș mic-burghez, blocat în ascensorul social, obiectul ticăloșiei claselor de mijloc în general. Simpatia și generozitatea marchizului pentru Marceau sunt factice, acestea provenind din dezgustul său mai larg pentru lumea modernă, ce aruncă în stradă oameni care ar fi fost în stare să fie, oricând, servitori devotați la castel sau șerbi liniștiți. Marceau primește o slujbă cu livrea tocmai pentru nimicnicia și nemernicia dovedite ca membru al mic-burgheziei scăpătate. Proletarizarea este un etaj atât de jos încât aristocrația nici nu observă că este parterul și subsolul societății în care ei ființează visători. E relevant că Lisette, camerista ușuratică, și Marceau, picaroul semivagabond, se simt instantaneu atrași sexual unul de altul: ei, de fapt, se potrivesc mai degrabă în calitate de soț și soție decât Lisette și Schumacher, legătură neverosimilă și inexplicabilă încă de la început. După vânătoare, care este una regală, perfect reușită, urmează festinul serii. Robert de La Chesnaye radiază satisfacție. Puterea lui fastuoasă este atât de mare față de a celorlalți muritori încât prada nici nu merită numărată, afacere de mărunți prăvăliași. Se știe doar că englezii și americanii sunt națiile de comercianți prin definiție, nu mândra națiune cosmopolită a aristocraților de pe continent.

Abia noaptea scoate la iveală găunoșenia și dezaxarea hedonistă a aristocrației franceze. Noaptea e pentru a face dragoste, a tâlhări sau a ucide. ,,La Zoo – Toate animalele au o ținută decentă; afară de maimuță. Se simte că omul e pe-aproape.” (Emil Cioran, Sfârtecare, Editura Humanitas, 1995, p. 85) Jean Renoir regizează două piese de teatru tragicomice care se întrepătrund subtil: una este cea de pe scena improvizată de Robert, precum Goethe în copilăria sa feerică, în palatul sau. Actorii sunt, de cele mai multe ori, chiar invitații. Spectatorii superiori de pe scaune urmăresc câteva dansuri tiroleze, ascultă muzica metalică a mecanismelor colecționate de marchiz, dar se lasă și cutremurați, infectați ca o mână de toxicomani în sevraj, de un dans macabru, care le trezește apetitul pentru nebunii și carnavaluri sumbre. A doua piesă amuzantă este cea a cuplurilor care nu se mai înțeleg între ele, ciocnindu-se vrăjitorește și ridicol în același moment: Schumacher aleargă, ca un soț încornorat, după Lisette, încercând să-l vâneze pe escrocul de Marceau cu un pistol și apoi cu arma de vânătoare (neamțul nu este un nazist, cum s-ar putea crede, ci un soldățoi onest în fond, un copil mare, orbit de cultul autorității, incapabil să înțeleagă ipocrizia și dublul înțeles francez), marchizul Robert boxează violent cu pilotul Jurieux în chestiunea Christinei, care flirtează revanșard cu domnul de Saint-Aubin pe ascuns (acesta se pălmuiește și el strașnic cu junele prim Jurieux), iar fosta amantă a marchizului, Geneviève de Marras, suferă o criză erotică penibilă, isteria ei și focurile de armă ale maestrului de vânătoare împăcându-i, în cele din urmă, pe aviator și marchiz, doi gentilomi în fond. După atâta agitație gratuită cade cortina peste actori, oboseala trimițându-i la culcare. Faptul că Schumacher era cât pe ce să-i împuște pe unii dintre ei trece drept o spaimă regizată din timp, premeditată atent. În felul acesta, oamenii de paie au dansat și ei, amintindu-și că sunt, totuși, în viață, pasibili de a fi sfârtecați. Destrămarea, descompunerea și haosul visat sunt esența regulilor jocului.

Până și Marceau și Schumacher se împacă la miez de noapte: Lisette este, fatalmente, o dezamăgire de femeie. Stând de vorba într-un boschete din curte, cei doi faliți ai sorții observă cum într-o seră o femeie cu capișon, pesemne Lisette, se sărută și se îmbrățișează cu ursul liric de Octave. De fapt, acesta, cuprins de o melancolie care dă singura notă tragică a filmului, își declarase iubirea bolnăvicioasă pentru Christine, care, într-o singură seară, se descoperă înamorată de câțiva bărbați diferiți. Austriaca din ea este adumbrită de limba franceză predominantă, manierată și înșelătoare. În sfârșit, atunci când Octave pleacă să-și ia haina, în speranța că va fugi în lume cu imposibila Christine, acesta renunță la proiect, ajutat în acest sens de lucida Lisette. Jurieux aleargă spre seră în locul lui, pregătit să-și fure himera. Din nefericire, ca-n orice quidproquo dramatic, Schumacher îl doboară cu un glonț, tras cu pricepere din tufiș. Germanul e însetat de sânge cald, asistat de lașa mic-burghezie franceză din persoana lui Marceau.

Invitații se adună roată în curtea palatului, lângă treptele intrării în conac. Crima este recodificată drept accident, ceea ce aristocrații mai vârstnici, în frunte cu generalul, deși nu cred în acest scenariu, îl consideră un episod amuzant comme il faut, o excentricitate demnă de alte secole, ceva mai fericite. Jacky plânge, Christine e impasibilă, Lisette își face griji în privința poziției ei de cameristă, fiecare este blocat într-un egoism de clasă sinucigaș și absurd. Marchizul Robert de La Chesnaye, fermecător în atitudinea sa echivocă, închide ușile grandiosului său palat: ziua de destindere și joaca sângeroasă reușiseră de minune, aristocrația mai având, cu siguranță, câteva milenii de divertismente și bucurii în viață înaintea ei.

Publicat în Filme | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Camerista și diavolul


Le journal d’une femme de chambre (1964) este o altă expresie a urii topite în artă de care este în stare Luis Buñuel. Bazat pe romanul decadent din 1900 al scriitorului Octave Mirbeau, filmul lui Buñuel e înșurubat în atmosfera politică franceză din a doua jumătate a anilor 1930, când războiul bătea la ușă ca eternele sunete de clopot din creația spaniolului. Célestine (Jeanne Moreau), nume tipic de servitoare în casele aristocraților, se angajează la țară, în casa unor rentieri burghezi tipici – feroce de zgârciți ca întreaga provincie franceză, trăsătură meschină și definitorie încă din vremea romanelor lui Balzac. Célestine are maniere alese, e curată și îngrijită, chiar prea elegantă pentru o slugă, ordonată, modestă și oarecum atrăgătoare fizic. Obiceiul de a întreține raporturi sexuale cu servitoarele tinere din casă e clasic pentru marea burghezie din secolul al XIX-lea – cf. Fanny și Alexander de Ingmar Bergman. Célestine își știe rolul și poziția socială subiacente, deși nu le accepta ca definitive. Pe drum spre vila noilor stăpâni, Célestine este condusă de Joseph (Georges Géret), jumătate rândaș, jumătate birjar al familiei Monteil, o brută virilă și soioasă. Aici ne întâlnim cu fetișul dintâi al filmului: pantofii de lac, parizieni al Célestinei, strălucitori și prea eclatanți, pe lângă care botinele scârboase ale lui Joseph nu înseamnă nimic în această lume mare.

Vila familiei Monteil izbește prin rigiditate, igienă și înfățișarea muzeală, mortuară, toate datorate stăpânei casei, frigida doamna Monteil (Françoise Lugagne), care se comportă cu disprețul și indiferența reputate ale clasei ei față de noua cameristă. Doamna Monteil își scuză răceala trupească prin prezența unei boli imaginare în zona pelviană. Ea nu întreține relații sexuale cu soțul ei, sau cu oricine altcineva, de când s-au căsătorit, dar, după cum vom afla dintr-o scenă ulterioară, obișnuia să-l ,,mângâie” de două ori pe săptămână și să-i plătească aventurile cu alte servitoare, după care le alunga, cu har negustoresc, din conac. Domnul Monteil (Michel Piccoli) e un taur legat de par, pregătit oricând pentru o acuplare cumplită. Conform slugilor, domnul Monteil este un zero în casă, preocuparea sa cotidiană, cu rol de debușeu libidinal, fiind vânătoarea – penetrarea în gol. Simbolică pentru castrarea lui de către inumana sa nevastă este decizia sa finală de a se culca cu Marianne, servitoarea pocită și retardată a gospodăriei. Grajdul, sau o clădire servind pentru scopuri similare, îl scoate pregnant în relief pe domnul Monteil. Prima lui întâlnire cu Célestine se face la baie, în timp ce se rădea (pilozitatea sa nativă și a animalului de Joseph sunt comparabile), moment în care pantalonii sunt cât pe ce să-i cadă în vine acestui satir serios: dormitorul și halatul de baie sunt jucăriile sexuale cu care o amăgește inutil pe Célestine. Tatăl doamnei Monteil, un bătrânel pedant, elegant și țicnit, poate figura magistral pe emblema familiei. Două sunt clipele de dezvăluire tulburătoare a firii bătrânului Rabour (Jean Ozenne): atunci când trage în joacă, pentru prima oară în viața lui, cu arma fiului său, spulberând fără cruțare un biet fluture insignifiant și, în al doilea rând, când o cunoaște pe Célestine, pe care o atrage în camera sa, un bârlog nobil, mai mult bibliotecă decât alcov, unde descoperim un obsedat sexual reprimat. Seniorul Rabour ținea cizmulițe de femei (ucise, violate, visate?) într-un armoar impozant de epocă, pe care le folosise cel mai probabil în apusele lui experiențe erotice. Célestine este, rând pe rând, pusă să citească câteva pagini retrograde din Huysmans, se lasă pipăită pe pulpa (vulva?) înveșmântată în ciorapii de damă crăpați și, mai târziu în scurgerea filmului, ajunge să defileze languros prin fața erotomanului stafidit, încălțată cu celebrele ghetuțe, lăsate intenționat murdare pe vârfuri. Femeia este o creatură murdară, după cum se va vedea. Aceasta este familia Monteil, personaje tarate biologic și fără urmași imediați, triști maeștrii ai retenției sexuale. 

Peste gard de ei stă căpitanul Mauger (Daniel Ivernel), un alt animal de montă, în ciuda vârstei tomnatice. Mauger se remarcase cu eroism în Primul Război Mondial: iubește Franța, trăiește cu o servitoare grasă și infantilă, Rose (Gilberte Géniat), care, din declarațiile lui ulterioare despărțirii de ea, se lenevise teribil, de parcă îi era nevastă, deci egala lui, fiind, prin urmare, obligat să o părăsească. Mauger are comportamentul unui mârlan tipic și violența unui măcelar fără mușterii: din invidie pe domnul Monteil, pe care îl bănuia ca ,,regulând” toate slujnicele din casă (nu doar pe una, cum făcea dânsul), Mauger arunca cu pietre în curtea vecinului, spărgându-i geamurile de la sere, taie crengile copacilor aflați pe granița dintre proprietăți etc. și îl înjură pe vecin. Joseph și Mauger, dar și un gropar (Bernard Musson), prieten de-al lui Joseph, au multe în comun: antisemiți, rasiști, xenofobi, naționaliști etc., cei trei sunt fasciștii francezi de până la ocupația germană. 

Singurul personaj celest, naiv, neprihănit și fericit din film este micuța Claire (Dominique Sauvage), o fetiță sărmană de care Célestine se atașează cel mai mult la noul ei loc de muncă. 

Lunile trec și într-o zi de toamnă târzie bătrânul Rabour este găsit mort în patul lui, strângând patologic la pieptul stins perechea de cizmulițe feminine. Cu această ocazie, Buñuel sfichiuiește încă o dată onorabila Biserică Romano-Catolică în persoana preotului (ilustrul scenarist Jean-Claude Carrière) venit să o consilieze pe doamna Monteil, căreia ajunge să-i ceară bani pentru acoperișul bisericii după ce aceasta îi dezvăluie, trezindu-i curiozitatea sătulă a unei minți-rigolă a păcatelor altora, despre stratagemele ei masturbatorii din patul conjugal. Mersul calculat, privirea ipocrită, fermitatea experimentată a vocii nu-l particularizează, din punct de vedere istoric, mai mult pe preot decât participarea sa viguroasă la spargerea ușii camerei domnului Rabour: în timp ce ginerele său zdrobește încuietoarea cu un topor (falic), preotul se furișează în fața celei de-a doua uși, unde împinge, lovește și trage pe ascuns, ca Biserica de secole în relațiile ei cu orice putere terestră. 

În ziua în care domnul Rabour e găsit mort se petrece crima monstruoasă a filmului: micuța Claire, plecată la cules de melci în pădure, îmbrăcată ca Scufița Roșie, este prinsă de secătura fascistă de Joseph, violată, ucisă și lăsată să putrezească într-un tufiș edenic. Criminalul nu este găsit, iar iarna se așterne peste orășel.

Lovită în sentimentele ei gingașe, cultivate la Paris, nu înnăscute, Célestine vrea să plece din casa burghezilor dereglați mintal, dar ceva o ține în loc, reîntorcându-se de la gară. E vorba de Joseph, pe care îl bănuiește că se află în spatele omorului abominabil din pădure. În același timp, Célestine începe să-i scotocească, jucându-se cu focul, prin odaia lui de burlac, întreținută spartan, cu zidurile acoperite de unelte (ca niște obiecte de tortură), icoane, crucifixe, numere din Action française și instantanee cu chipul mareșului Pétain. Joseph o surprinde, dar nu-i face nimic, pretinzând chiar că o iubește și o dorește de soție. Célestine încearcă să îl denunțe la poliție, căreia nu-i pasă decât de completarea formularelor și realizarea la timp a rapoartelor, dar se răzgândește rapid. Abia acum avem acces la intimitatea sufletească a Célestinei, care este o femeie perversă, sadică, răzbunătoare și la fel de murdară ca Joseph, cu care, de altfel, se aseamănă. Célestine, deși presupunea corect că Joseph este un monstru criminal de care ar fi mai indicat să te ferești, este excitată de forța impură, de răutătea fierbinte a fascistului Joseph, căruia încearcă să i se ofere fizic, aproape ca o prostituată îndrăgostită vreun client, acționând fără interes material imediat. Dacă Séverine Serizy sau Belle de Jour (Catherine Deneuve) esențializează sexualitatea femeii, cea care se vrea, din natură, agresată brutal (așa lasă de înțeles regizorul spaniol), o sexualitate, chipurile, improprie și infernală, a unui agent pasiv care juisează la propria sa călcare în picioare, Célestine nu se deosebește prea mult de casnica angajată la bordel. Voluptatea duce la ferocitate. Joseph se culcă cu Célestine, înfierbântată paroxistic, abia după ce aceasta jură strâmb pe cruce că se vor căsători. Fetișul pantofilor reintră pentru a treia oare în mizanscenă: Célestine smulge o tăblie de fier din talpa groasă a bocancilor lui Joseph, o lasă cel mai probabil la locul crimei, iar, la câteva zile distanță, poliția trece pe la Joseph acasă și îl arestează. Până și în această scenă Célestine, care se așază cu fundul pe o armă protuberantă a lui Joseph (spărgător de greve și susținător al politicianului anticomunist Jean Chiappe), acționează submisiv, dominată complet din propria ei voință, ca într-un raport sexual BDSM cu partenerul ales de ea. 

Sfârșitul filmului este unul de pace și armonie burgheză a claselor de mijloc: pervertita Célestine se căsătorește cu masa de carne din vecinătate – căpitanul Mauger, care ajunge să-i servească micul-dejun la pat și să își schimbe, în cele din urmă, testamentul pentru ea (averea urma, inițial, să fie ,,risipită” cu Academia Franceză după moartea căpitanului patriot), Joseph, cu părul grizonant, din banii adunați de pe urma politicii fasciste clandestine (cu sponsori tăinuiți, cine știe?, poate chiar din Ministerul de Interne), devine proprietar de locantă în orașul portuar Cherbourg-Octeville, unde își găsește imediat o soție senzuală și numeroși admiratori politici de aceeași factură odioasa, fascismul, alcoolic și lubric deopotrivă, ca în afișele de pe ziduri, scurgându-se pe străzile Franței în marș militar, iar domnul Monteil, invalid în ultimul mare război, pentru care, după căsătoria cu Célestine, căpitanul Mauger, reconvertit în vânător, resimte chiar simpatie, se adâncește în acuplările sale în marginea bestialității. Conservatorismul și pietatea, deși susținute zgomotos, par intangibile în Franța, dacă nu cumva așa arată o societate a valorilor burgheze în plină acțiune și elan. 

Publicat în Filme | Etichetat , | Lasă un comentariu

Ce nu a fost socialismul românesc?


res_9f7d6341fdef48f5a4cda812de6c3dff_full

Vom începe ex abrupto prin a spune că volumul cercetătorului și universitarului Norbert Petrovici, sociolog de profesie, Zona urbană. O economie politică a socialismului românesc (Editura Tact & Presa Universitară Clujeană, 2017, Cluj-Napocă) ridică mai multe probleme, unele de-a dreptul spinoase, decât reușește să rezolve în cuprinsul lui, presupunând că aceasta a fost intenția originară a autorului. Extrem de stufos documentat, studiul lui Norbert Popovici se află la joncțiunea dintre un excurs teoretic cu pretenții mari, după cum vom vedea, și o secțiune empirică sumară, concretizată îndeosebi în conținutul a două capitole mediene, despre politicile reale dezvoltaționiste propuse și implementate de statul socialist în intervalul 1948-1989.

Latura de reașezare epistemică a conceputului de socialism este cea care îl preocupă în primul rând pe Norbert Petrovici. Încă din introducere suntem informați cu privire la ,,modul în care agendele critice estice au ajuns să se transforme în opusul lor, în concepte legitimatoare ale comunismului real, în care critica capitalismului actual este echivalată cu o aparentă afirmare sau adeziune la comunism. Aceasta întreprindere nu înseamnă o respingere în bloc a intelectualilor critici ca naivi sau a teoriilor lor ca nefondate, ci o investigație a intențiilor critice și a modalităților în care acestea au fost rearanjate în alte sintaxe, locale și globale, pentru a se transforma treptat în narațiuni provincializatoare și legitimatoare.” (p. 18) Norbert Petrovici respinge, într-o notă de subsol de doar câteva rânduri, critica antitotalitară neoconservatoare, de inspirație anglo-saxonă, ersatz ideologic și galimatias moralizator al Războiului Rece, ca un inamic cu care nu are sens să te lupți, narațiunea acesteia contând prea puțin sub aspectul criticii aplicate, cu instrumente științifice, de natură sociologică sau economică, a regimurilor socialiste existente. Reabilitarea socialismului ca proiect de cercetare încă (chiar așa: există un consens academic internațional care a lichidat simplist acest subiect?) viabil țintește la articularea unei noi perspective metodologice, îndreptată împotriva a trei piloni de analiză: ,,statul muncitoresc degenerat” (teorie elaborată de antistalinistul Troțski), ,,colectivismul degenerat’’, birocratic (Pavel Câmpeneau și Iván Szelényi) și ,,capitalismul de stat” (la origine, teorie care îl are ca părinte tot pe Lev Troțski). Petrovici nu se ferește să pună la lucru zeci de autori, afiliați celor mai performante universități și centre de cercetare de pe mapamond, care au scris într-un câmp exegetic competitiv ce ridică, mai ales, dificultăți de natură cantitativă pentru orice cititor al literaturii de specialitate. Pe scurt, istoria industrializării URSS este astfel descrisă de aripa troțkistă, pentru că, în fond, acesta este nucleul inițial al școlilor sociologice cu care se confruntă Petrovici: un stat cu o birocrație mamut, care constituie o clasă socială în sine, cu diferențieri și gradări imanente, un fel de nouă burghezie puternic antirevoluționară, conservatoare în intenții și slab reformistă în practică, care exploatează o nouă pătură de proletari, creați de recenta inginerie socială stalinistă, incapabili să dezvolte o conștiință de clasă din pricina dictaturii nomenklaturii și care speră să ajungă la nivelul de trai din țările dezvoltate. Sistemul economic socialist a fost descris, mai ales după 1960, de către criticii săi savanți, cum ar fi economistul János Kornai și sociologul Iván Szelényi, ca suferind de contradicții interne proprii, formând economii ,,de penurie” sau ,,de lipsuri”, ,,suprainvestind în bunuri de producție și subinvestind în bunuri de consum, efect al priorităților stabilite de birourile politice ale partidelor comuniste” (p. 21) Primele tipuri de bunuri, sau capital-marfă sub formă de mijloace de producție în limbaj marxist, se bazau pe un exces de materii prime, pe care cele mai multe economii centralizate nu-l dețineau, în vreme ce bunurile de consum, produse excedentar în țările capitaliste nu se vând populației pentru că aceasta nu deține resursele financiare necesare, adică salarii medii relativ mari, pentru a consuma ,,neproductiv” (în afara producției biologice de forță de muncă propriu-zisă, desigur) noile mărfuri domestice. În acest loc, Norbert Petrovici intervine în forță: înainte chiar de a urmări demonstrația sa împotriva școlilor analitice amintite mai sus, demonstrație care articulează cartea în cele din urmă, Petrovici pornește oarecum la drum cu concluzia la care vrea să ajungă. Procedeul e unul de parcurs circular și nu tocmai convingător din punct de vedere științific sau măcar logic. Sociologul clujean nu este mulțumit de școala Kornai-Szelényi et al., pe care îi acuză în bloc de provincialism în tratarea unui subiect atât de complex ca regimurile socialiste în secolul al XX-lea. ,,Descrierea socialismului real ca o economie de lipsuri este în mare măsură răspunzătoare pentru izolarea epistemică a Europei de Est și Centrale. În aceste teorii, socialismul a devenit treptat o economie și o societate cu proprii reguli distincte, care par să funcționeze în mod răsturnat față de capitalism.” (p. 22) Scopul recunoscut al lui Nobert Petrovici este acela de a nega specificitatea regimurilor socialiste în doi pași: 1) socialismele cunoscute istoric sunt, de fapt, forme statale și sociale similare până la indistincție cu economiile capitaliste de după 1945 și 2) neoliberalismul și globalizarea accelerată a lanțurilor de producție de după 1980 emană nu numai din relațiile statelor capitaliste între ele, ci și din interacțiunile locale și globale ale economiilor centralizate înseși. Cortina de Fier nu este doar un mit sau o mistificare churchilliană interesată geopolitic, dar se dovedește a fi, de asemenea, o profundă eroare de receptare în desenul din covorul capitalist: de fapt, România sau Bulgaria etc. nu au ieșit niciodată din rețeaua economiei mondiale, unde orice activitate economica majoră are un rol singeric la scara planetei.

Ce pune în loc Norbert Petrovici, având în vedere caracterul temerar și demolator al demersului său? Conceptul salvator este dezvoltaționismul periferiilor și semiperiferiilor lumii. Mecanizarea producției, industrializarea ca politică națională unitară, impunerea tarifelor vamale ridicate, protecționism, orientarea spre export și o balanță comercială pozitivă etc. sunt soluții luate în trecut ca parte din rețeta dezvoltării rapide și controlate a unui stat. În această linie de gândire, între politicile economice ale regimului stalinist dintre 1928-1941 și progresul socio-economic din cele trei decenii de la finele secolului al XIX-lea în Statele Unite, celebra Gilded Age, nu pare a exista diferențe structurale, ambele fiind realizate sub regimuri politice puternic dezvoltaționiste. Aceasta este o implicație neprevăzută a raționamentului petrovician. Nici măcar nu se mai poate afirma că URSS-ul a suferit sub opresiunea ,,capitalismului de stat”. ,,Teza dezvoltaționismului este o variantă de critică a socialismului de stat. În versiunile anterioare ale acestei paradigme, socialismul este analizat în sine ca un sistem capitalist sau ca un sistem care reacționează la politicile imperiale ale țărilor capitaliste. Diferența specifică importantă, relativ la generațiile anterioare ale teoriei <<capitalismului de stat>>, este legată de faptul că noile versiuni plasează socialismul în ierarhiile globale ale sistemului-lume capitalist. Această mișcare conceptuală permite ruperea izolaționismului epistemic prin punerea regiunii în relație cu strategiile țărilor care ocupau o poziție periferială similară în sistemul-lume capitalist. Strategiile socialiste devin astfel una din formele în care are loc dezvoltarea țărilor subdezvoltate în raport cu cele dezvoltate. Iar această dezvoltare are loc în condițiile unor schimburi economice asimetrice, relații politice și ciocniri militare cu centrele capitaliste.” (p. 25) Prin urmare, dacă putem reformula mai plastic fragmentul decupat puțin mai sus, ceea ce Nobert Petrovici vrea să ne determine să înțelegem este, de pildă, că revoluțiile ruse și cubaneze din secolul al XX-lea – luăm doar două exemple la întâmplare – au avut loc nu pentru ridicarea claselor exploatate și distrugerea modului de producție capitalist și înlocuirea sa cu unul, obiter dicta, socialist, în vederea realizării comunismului, nu, nici vorbă de așa ceva, ci pentru ajungerea din urmă a țărilor dezvoltate. Ceaușescu nu aplica, de fapt, proiectul socialist și nici Stalin pe cel leninist, idealurile lor politice erau, indubitabil, pure fantasmagorii discursive, mai mult sau mai puțin, conștiente, pentru ca, în viața economică a unei societăți, singura care contează în materialismul istoric petrovician (nu și în cel marxisto-engelsian, unde economia este primordială într-un mod relativ, nu dogmatic și fixist, deci absolutist), acești doi conducători despotici să joace numai rolul unor actori istorici dezvoltaționiști, chiar dacă unii brutali, prinși în pânza de păianjen a marelui capital global. În acest fel, prin nimicirea oricărei specificități a sistemului economic socialist, considerat ca o altă fațetă nedescoperită a capitalismului, Norbert Petrovici nu numai că purifică stânga politică de orice pată istorică decelabilă în discursurile neoliberale de astăzi, dar aruncă, fie și indirect, vina eșecurilor – atâtea câte au existat – acestor regimuri dictatoriale asupra tiraniei exercitate de New York Stock Exchange, City-ul londonez și altor câteva centre ale puterii economice globale. Rămâne să vedem acum cum articulează Norbert Petrovici dezvoltaționismul ,,non-socialist” pe cazul României și a expansiunii orașului Cluj după 1948. În inedita sa perspectivă asupra economiei politice românești, Petrovici afirmă următoarele: ,,Rezumând, analiza mea arată că forma pe care a luat-o dezvoltaționismul în România a fost aceea de a combina, pe de o parte, sistemul de asigurare a cererii interne prin dezvoltarea capitalului fix și, pe de altă parte, inserarea în fluxurile internaționale de lanțuri de producție pentru a-și asigura un volum al cererii externe.” (p. 36) Dată fiind înapoierea economică a României până în anul 1948, dar și după, în raport cu majoritatea țărilor continentului european, Petrovici vede în dezvoltarea industrială a orașelor, ca ,,structuri de conținere”, un mijloc de a stabili raporturi viabile între oraș și mediul rural proxim, care se modifică substanțial după 1960, formând, pe fondul elaborării unor raporturi intersectoriale între industrie și agricultură (dar și servicii), ,,zona urbană” din titlul cărții. O mare parte din capitolul 1 este o reluare în linii marii a dezvoltării economice românești din anii regimului socialist, așa cum ne este accesibilă deja, la un nivel superior științific celui practicat de Norbert Petrovici, din cărțile similare ale unor Cornel Ban, Bogdan Murgescu sau Victor Axenciuc.

Nici în capitolul 2 nu ne apropiem prea mult de o argumentare serioasă dezvoltaționistă, care să infirme istoriile economice cunoscute, cele pentru care modelul socialist de modernizare alcătuiește o altă direcție în cadrul sistemelor economice existente la scara istoriei. Petrovici realizează o doctă revistă a literaturii pentru ca, apoi, să revină cu propiul său model de analiză. Acesta expune în câteva pagini problema acumulării de capital fix în teoria economica leninistă, cea care a stat la baza planurilor de industrializare sovietică. Pentru Uniunea Sovietică, dezvoltarea unor industrii care produceau mașinării ori mecanisme tehnologice și mărfuri intermediare (materie primă, piese de schimb etc.) în cadrul producției naționale era politica de stat capitală a regimului. Viziunea leninistă asupra economiei este tributară, cel puțin în țările înapoiate ale lumii, independenței de bunurile manufacturate, finite ale economiilor dezvoltate, care își subordonează pas cu pas, profitând de avatajul acumulării anterioare, piețele Sudului Global sau ale Lumii a Treia. Nu există avantaj comparativ în comerțul internațional al unei țări agrare și fără industrie. În același timp, cooperativizarea în agricultură în spațiul sovietic era interpretată tot ca o metodă de a concentra pământurile și, subsecvent, tehnologia existentă, i.e. mijloacele de producție, în vederea atingerii unei rate a productivității compatibilă cu economia de scară (implicând aici randamente pozitive) a centrelor capitaliste. Petrovici sugerează că, în fond și la urma urmei, Uniunea Sovietică avea politici de modernizare a societății care acționau tot după logica teoriilor economice clasice. Mai mult, Petrovici arată că există o literatură de specialitate care se ocupă de ciclurile economice observate în URSS și-n spațiul Europei de Est, exact cum ne-am aștepta în orice economie capitalistă, adică una de piață cvasiliberă. Până și concentrarea de capital fix, înlocuit prost și necompetitiv (aici autorul nu caută explicații lămuritoare), nu face decât să confirme așteptările teoretice ale lui Petrovici (self-fulfilling prophecy) – ca atare, nevoia de retehnologizare în regimurile socialiste se aseamănă cu practicile curente la un deceniu în țări ca Franța, Japonia sau Canada în aceleași perioade istorice raportate. Investițiile de 15-30% în capital fix din URSS nu ajută la redresarea economiei în intervalul 1970-1989. Din nou, cu toate că Petrovici știe că motivul central era necesitatea de a da afară muncitori și de a restructura fabrici nerentabile pe piața globală, chestiuni inabordabile politic în URSS-ul anilor ’70-’80, acesta se cramponează de nota comună dintre Est și Vest, una eminamente capitalistă, cum crede sociologul clujean. ,,Popov arată convingător că problema era legată de capitalul fix. Investițiile au fost folosite nu pentru a retrage din folosință capitalul fix uzat, ci pentru a-i extinde durata de viață. Accentul pus pe maximizarea cantităților produse descuraja retragerea din folosință a utilajelor uzate, iar în locul dărâmării halelor învechite se preferă construcția de hale noi.” (p. 59) Strategia națională de creștere a capitalului fix din URSS (dar nu numai) a dat greș nu pentru că regimul politic era capitalist, ci, dimpotriva, tocmai fiindcă, după cum arată Petrovici prezentând diverși economiști specializați pe subiect, nu acționa exclusiv conform legilor profitului și ale costului de producție mediu pe piață. Capitalul constant, un concept similar, dar nu identic cu cel de capital fix, este apreciat în teoria marxistă ca parte din costul general al producătorului, cost care trebuie recuperat în timp odată cu vânzarea mărfii finale (realizarea ei pe piață), cea la care contribuie direct sub formă de valoare și preț. Necesitatea urgentă a asigurării profitului nu constituie prima politică economică a regimurilor socialiste, cu toate că era imposibil să faci comerț exterior cu țările capitaliste fără să ai în plan profitabilitatea schimbului. Petrovici continuă să citeze autori care s-au ocupat de relațiile dintre mediul rural și cel urban în Rusia sovietică, la fel de încordate și opuse ca în Anglia Revoluției Industriale: țăranii cooperativizați nu aveau salarii fixe (sau, atunci când primeau bani pentru munca lor, aceste venituri erau ajustate la cote mici față de cele din mediul urban), iar produsele agricole se vindeau la prețuri deficitare față de cele industriale (Petrovici uită să amintească faptul că aceste vânzări și cumpărări erau reglate de lista de prețuri stabilită în prealabil de stat). În plus, proletariatul industrial nesindicalizat era la fel de aspru tratat în fabricile staliniste ca în cele mai dure medii muncitorești americane, ceea ce ar proba încă o dată prezența logicii capitaliste aflată la lucru. Cele doua departamente fundamentale în producția capitalistă, departamentul producător de mijloace de producție industrială și departamentul furnizor de mijloace de consum domestic, apar cvasi-incontrolabile în economia sovietică, alt factor care a periclitat stabilitatea regimului, nu mult diferită de normalitatea stresantă a binecunoscutelor cicluri capitaliste.

Petrovici discută pe larg despre modelul endogen al economiilor planificate, în care ciclul de producție declanșează în sine blocaje interne aproape insuperabile, anumite ramuri de producție suferind de lipsa materiei prime, de părți din capitalul constant fix (componente de schimb etc.) și chiar de forță de muncă specializată corespunzător. Sistemul nu se agregă ca în planul de la centru. Petrovici, folosindu-se de studiile deja scrise pe acest subiect, arată ca instalarea de capital fix dura în medie sub un an sau că investițiile sub socialism nu depășeau limita de doi ani pentru cele mai multe proiecte investiționale. Mai mult, managerii socialiști acționau pragmatic. ,,Costurile diferitelor proiecte erau anual revizuite, pentru că prețurile se modificau în funcție de valorile resurselor și bunurilor intermediare importate, de variația anuală a volumelor de produse primare agricole și minerale extrase, de costurile salariilor și angajamentelor de export cu impact asupra volumelor de produse disponibile local etc. Acest lucru făcea ca seriile statistice ale <<angajamentelor de investiții>> să fie ajustate anual”. (p. 67) Modelul endogen nu există în stare de laborator, țările socialiste fiind implicate în schimburi comerciale intense fie în CAER (anii 1950-1960), fie cu lumea capitalistă (în mod semnificativ după 1970). Nici planificatorii de la centru nu dețin inelul lui Polichinelle în materie de calcul economic. ,,De fapt, planificatorii aveau instrumentele de control indirect la nivel macroeconomic similare echivalentelor lor în sistemele capitaliste.” (p. 69) În orice direcție am lua-o prin acest labirint teoretic, un lucru este sigur pentru Nobert Petrovici: capitalismul e grundul tabloului din socialismul real dinainte (experiența sovietică) sau de după (Europa de Est și China) 1945.

Modelul exogen este amintit și apoi criticat, în mod documentat, de Norbert Petrovici ca insuficient în vederea explicării economiei socialiste: fluctuațiile economice se datorează parțial comerțului internațional, ,,constrângerilor competiței globale”, ,,volatilității introdusă în sistem de fluctuațiile produselor agricole” (p. 72). Respingerea modelului exogen de a sintetiza ceea ce este propriu regimurilor socialiste s-a realizat prin reintroducerea în ecuație, destul de oportun, aș zice, a puterii exercitate discreționar de partidul unic și a logicii politice non-economice, adică arbitrare.

Ce păstrează Norbert Petrovici din aceste binocluri teoretice, cu lentile șlefuite de un vocabular economic nu tocmai specific unui sociolog? Totul, depășind discursiv orice contradicții între ele. Practic, Nobert Petrovici enumeră aceste modele de dezvoltare și nu adaugă nimic semnificativ, original, la cele deja discutate de comunitatea cercetătorilor. Și, totuși, Petrovici pretinde altceva: ,,Un aspect foarte important, ignorat în literatură și analize, este că, de-a lungul celor opt cincinale, între 40% și 80% din investiții au fost direcționate către lucrări de construcții și montaj. Statisticile anuale ale Institutului Național de Statistică raportau, pe lângă domeniile de activitate spre care erau direcționate resursele financiare, și categoria specială de <<lucrări>>, care colecta într-o singură cifră toate investițiile de capital fix, fie ele lucrări de construcții, de montaj, reparații, întreținere.” (p. 80) Pe tot cuprinsul cărții sale, Norbert Petrovici apasă pe pedala acumulării de capital fix. Acum, dacă acest capital fix ar fi exclusiv unul productiv, în sensul în care o uzină sau linie de producție nouă livrează mărfuri, care se vând pe piața globală sau se consumă local contra cost, ne îndoim că observarea acestei situații ar depăși nivelul cuminte al unui truism. Problema lui Norbert Petrovici nu constă în afirmarea unor lapalisade, deși mare parte din studiul sau este o trecere în revistă a unor tematice cunoscute în lumea academică (nu și pentru publicul larg din România, firește, dar pe cine interesează?), ci a jonglării între definițiile capitalului fix: pentru Petrovici, un bloc de locuințe sau un cartier înălțate de statul socialist pentru muncitori constituie capital fix, de aceeași natură economică, ca o fabrică de ulei sau una de medicamente. Lucrurile nu stau deloc așa în teoria marxistă, pe care, grație leninismului, economiștii partidelor comuniste o cunoșteau cel puțin bine: o uzină este productivă în exact același sens în care o clădire de locuințe nu este. Ultima, din păcate, nu livrează nici o marfă și nu face nici un serviciu comercial. Nu poți să le compari pe amândouă din punct de vedere al productivității: industrializarea forțată din România anilor 1950 nu s-a înfăptuit construind complexe de apartamente decât atunci când ,,investițiile în locuințe au urmat spațial investițiile industriale, iar populația industrială a urmat prin migrație dinamica investițiilor industriale și locative.” (p. 83) Până și Norbert Petrovici recunoaște raportul de cauzalitate standard: întâi zonele industriale și abia apoi cartierele de blocuri muncitorești, niciodată ultimele investiții nu au loc în absența primelor, deși primele se pot realiza, cel puțin până la remedierea situației, fără ultimele. Or, dimpotrivă, Petrovici vede ca noutate exact acest element absolut banal: la pagina x, regimurile socialiste creau spații locative first and foremost pentru ca la pagina y tot Petrovici să admită că investițiile industriale atrăgeau după ele dezvoltarea ariei de locuințe ale orașelor.

În capitolul 3, care pare a nu avea o legătură organică cu restul cărții, deși subiectul este fascinant, Norbert Petrovici ridică problema ,,teoriei valorii”. Din nou, Petrovici basculează între un marxism scheletic și aglutinarea de concepte economice cunoscute din manualele neoclasice, predominante în toate facultățile de gen la ora actuală. Sociologul clujean nu face o clară distincție între teoriile economice existente, care, deși se aseamănă până la un punct, nu se confundă și nu se suprapun nicidecum. Simplu spus, în acest capitol, Petrovici își propune, nici mai mult, nici mai puțin, să explice problema exploatării în socialism. Proletariatul industrial livra plusvaloare, adică timp de muncă neplătit, obținut pe gratis, de la natură (forța de muncă umană activă), de către capitaliști, în cadrul sistemului socialist. Cine erau capitaliștii aici? Greu de spus: elita de partid și comitetul de stat al planificării din fiecare țară cu economie centralizată, care organiza exploatarea pe scară largă a țăranilor (cazul Rusiei sovietice în anii 1920) sau a acelorași țărani proletarizați (URSS după 1928 etc.). Petrovici nu face decât să prezinte șirul disputelor pe această temă. Strădania sa conspectivă merită toată aprecierea, cu toate că, iarăși, nu am băgat de seamă în ce constă inovația autorului. Birocrația comunistă de top este asociată cu clasa manageriala ivită în anii ’50 în centrele capitalismului mondial, mai ales cel american, planul cincinial este un analogon pentru strategia managerială din multinaționalele capitaliste etc. Petrovici estompează și aproape că elimină divergențele dintre cele două sisteme economice rivale, amândouă fiind subsumabile imperativelor capitaliste, deci, în cele din urmă, socialismul experimentat în Estul Europei având toate atributele unui mod de producție exploatator capitalist. Însă, din nou, ceea ce se asertează într-o secțiune este luat înapoi în alta: ,,Formarea prețurilor prin legea valorii în economia socialistă este de fapt atât o teorie legată de necesitatea ca statul să intervină în a regla masa monetară, cât și o teorie care sugerează că este nevoie să fie supravegheate și coordonate relațiile dintre întreprinderi.” (p. 109) Insistăm pe acest punct, cine sunt exploatatorii și cum își însușesc ei plusvaloarea generată de proletariat? Petrovici nu oferă răspunsuri, ci citează doar din bibliografia existentă: ,,Modernitatea socialismului constă în logica rațională și sistematică a producerii, colectării și redistribuției plusvalorii. Puterea elitelor manageriale de stat și de partid constă în capacitatea de a controla plusvaloarea. Maximizând controlul asupra plusvalorii, managerii își maximizează puterea.” (p. 113) Puterea lor este una eminamente politică, nu una primordial economică, precum în societățile capitaliste – în acest loc, Norbert Petrovici ar ricana astfel, autocontrazicându-se: ,,Atât teoriile antropologice, cât și cele sociologice de după 1990 construiesc un ideal-tip al capitalismului extrem de problematic, în care economicul este aparent autonom față de politic, constituind realul capitalismului. Paralel, socialismul este plasat într-o zonă în care realul sistemului este unul eminamente politic, cu consecințe foarte specifice economice, și anume cel al economiei de lipsuri din modelele endogene.” (p. 119) Din teamă (față de cine sau ce?) de a nu izola cumva epistemic experiența socialismului real, prea insolită, Norbert Petrovici se chinuie să șteargă granițele dintre capitalism și socialism prin declararea a priori a diferențelor ca nule sau neconvenabile metodologic. Argumentul științific întârzie, însă, să apară.

În capitolul 4, Norbert Petrovici ajunge la cazul orașului Cluj, pe care îl alege din considerente ce țin de ritmul alert al dezvoltării (deși alte orașe ale țării, după cum arată Ștefan Guga în studiul său rezervat cărții lui Norbert Petrovici, sunt mai dinamice din punct de vedere economic pe anumite porțiuni temporare decât Clujul în anii 1960-1989), unde, firește, vrea să depășească polarizările facile. ,,Clișeele referitoare la orașul antreprenorial occidental pot și trebuie să fie evaluate și apoi aplicate critic pentru a înțelege transformările orașului socialist de după 1970. Imaginile cu birouri strălucitoare, huburi high-tech, noduri de transport sofisticate, zone centrale gentrificate și enclave strălucitoare ale elitelor au fost folosite pentru a trasa contraste sugestive cu orașele socialiste. Totuși, a ne limita doar la aceste imagini prezintă pericolul de a cădea în capcana orientalismului.” (p. 132) Și, mă rog, a capitalismului, desigur. O parte apreciabilă din substanța acestui capitol este canalizată pe studierea clădirii și creșterii spațiului locativ din cartierele muncitorești ale orașului. Pretenția subiacentă a lui Norbert Petrovici este că politicile economice ale partidului unic în Cluj au fost astfel compuse încât cartierele de blocuri asigurau două lanțuri locale de producție, decisive pentru urbea de pe Someșul Mic: ,,(1) cele care integrează furnizorii de materii prime și (2) cele care integrează furnizorii de bunuri intermediare de piață.” (p. 143), în ciuda faptului că tabelul prezentat la pagina 150 arată că în județul Cluj în intervalul 1951-1985, ,,reziduurile standardizate ale investițiilor pe activități” favorizează net ,,învățământul, cultura și arta”.

În capitolul 5, Clujul redevine, finalmente, un oraș organizat structural în funcție de industrie. (Re)tehnologizarea obligatorie, diferențele salariale, condițiile de muncă în fabrici, migrația forței de muncă, gestionarea productivității muncii se prezintă ca variabile care schimbă înfățișarea orașului. Petrovici observă conflicte latente de clasă și formarea unei conștiințe muncitorești pe bază de fluxuri migratorii în Cluj. ,,Orașul ca atare, prin rețeaua de grădinițe, școli de calificare, spitale, cartiere pentru locuire, a devenit o strategie de retenție. Tensiunile din interioriul fabricii privind controlul procesului de producție și cuantumul veniturilor s-au transformat în probleme urbane. Tensiunile de clasă au devenit și probleme de control urban.” (p. 170) Petrovici redactează, de asemenea, o istorie concisă a orașului Cluj având în vedere: originea și nivelul de educație al noii muncitorimi care a migrat la oraș, intensitatea valurilor de industrializare din județ, segmentarea alogenilor proletari de managerii și birocrații socialismului în cartiere diamentral opuse (centrul presocialist pentru elite, cartierele mărginașe pentru alteritatea proletară etc.), componența lor etnică, dar și atitudinile politice contradictorii (din interviurile post-1989) ale aparatului de control și ale muncitorimii propriu-zise, separate, din ce în ce mai mult, atât geografic, cât și cultural. Clasele sociale sunt doar menționate polemic de Petrovici, niciodată studiate separat în așa fel încât componența lor profesională, de venituri, educație etc., mai mult bănuită, să prindă un contur sigur și ferm.

În următorul capitol, al șaselea, Nobert Petrovici aprofundează subiectul urbanizării socialiste, unde tematica ,,urbanizării incomplete” (underurbanization) ocupă prim-planul analizei. Iván Szelényi revine în discuția privitoare la ,,săteanul urban”, locuitor specific al lagărului socialist. ,,<<Navetistul>>, locuitor simultan urban și rural, era actorul care valorifica în același timp resursele fabricii urbane și ale gospodăriei rurale. Dar acest lucru nu îl făcea nici urban, nici rural. În timp ce <<săteanul urban>>, cealaltă specie hibridă, este orășeanul care are o gospodărie rurală, ceea ce îi permite să își suplimenteze resursele pe baza schimburilor informale cu satul. Însă aceste schimburi îl fac să nu fie realmente orășean, chiar dacă nu mai este rural. <<Navetistul>> și <<săteanul urban>> devin prototipul actorilor ratați ai modernității socialiste, simboluri ale unor eșecuri sistemice mai ample ale economiei socialiste neperformante, care nu își permite o forță de muncă urbanizată pe de-a întregul.” (p. 196) Având în vedere că Norbert Petrovici înclină în a concepe orașul Cluj (dar numai acest spațiu urban) drept locul de predilecție în care industria constă în principal în a construi apartamente înguste, din plăci prefabricate ieftine, pentru muncitorii nou-veniți în urbe, iar pe muncitorii respectivi drept furnici proletare gândite de la centru doar în calitate de constructori utili pe șantierele viitorului spațiu locativ, ne-am fi așteptat ca sociologul clujean să respingă terminologia așa-numitului ,,sătean urban”. Nici vorbă de așa ceva. Economia de lipsuri (nu doar) socialist, care intră pe geam după ce fusese izgonită pe ușă de Petrovici, germinase hibridul rural-urban, muncitorul care câștigă puțin pentru că o parte din consumul său necesar pentru subzistență era garantat de ograda patriarhală din mediul rural limitrof orașului. Soluția lui Petrovici este de a dizolva caracterul singular al fenomenului de underurbanization: ,,Proletarizarea parțială ar părea, în acest context, efectul unor moduri de producție mai puțin dezvoltate, care nu au fost încă subsumate complet modurilor capitaliste. Sunt grefe moderne pe organizări mai arhaice, care produc hibrizi.” (p. 199) Or, dacă ne uităm la cum a avut loc sporirea demografică a marilor conurbații capitaliste din semiperiferiile și periferiile lumii în ultimul secol (Brazilia, Argentina, India etc.) se remarcă același fenomen de underurbanization. Dacă nu era deja prezivibil la Norbert Petrovici, se poate nota esența superpozabilă a capitalismului contemporan și a socialismului real, ambele capabile de dezvoltaționism în planul economiei politice, adoptată voluntarist de elite ca ghid de investiții. Cum se explică prezența fluxurilor migratorii? ,,Există o legătură agregată puternică între nivelul de investiții la nivel sectorial și fluxurile de migrație. Investițiile în agricultură s-au comportat ca un factor de eliberare a populației, în timp ce investițiile în industrie s-au comportat ca factori de atracție a populației.” (p. 211) Interesantă este aprecierea lui Petrovici (pp. 211-215) conform căreia restructurarea satului românesc prin inaugurarea unor ,,centre civice” de către regimul socialist a corespuns cu viziunea Școlii gustiene, propusă încă din interbelic ca planul general de urmat. Nici migrația rural-urban nu diferă de ratele cunoscute în Europa Occidentală, susține Petrovici, cu toate că datele și perioadele istorice lipsesc și în acest loc. Norbert Petrovici este, de obicei, mai zgârcit cu fondul empiric decât cu generalizările generoase în cartea sa. La paginile 219-225, Norbert Petrovici reexaminează construcția de locuințe în Europa Centrala și de Est socialiste. De data aceasta, capitalul fix plasat în locuințe încetează să mai fie unul decisiv pentru industriile regiunii, deși, iarăși, Petrovici supralicitează fără probe. ,,În țările economiei de piață, locuințele reprezintă cam o cincime din formarea brută de capital fix în anii 1970-1980. Ofer estimează că în țările socialiste ele reprezintă cam o treime. Însă punctul de pornire în urbanizare este foarte important. Faptul că întreaga regiune (cu excepția Cehoslovaciei și Germaniei de Est) a avut rate foarte mici de urbanizare în anii 1940 face ca nevoile populației să fie semnificative. Însă ca să acopere nevoile într-un ritm mult mai mare (raporturile dintre locuințe și gospodării), țările socialiste ar fi trebuit să aloce construirii de locuințe cam două treimi sau chiar totalitatea (depinde de țară) fondului de investiții în capital fix. Ceea ce ar fi însemnat că locuințele ar fi trebuit să ocupe între 70% și 100% din formarea brută de capital fix.” (p. 224) Se poate trage de aici concluzia că Norbert Petrovici adoră să facă știință la timpul condițional optativ. Nu industria productivă, ci construirea de blocuri este hobby-horse-ul lui.

În capitolul 7, care, aidoma capitolului trei, nu se integrează structural în ansamblul cărții, având aerul unui studiu autonom, autorul ne luminează cu privire la obiectul său central de studiu: ,,Analizez nașterea <<zonei urbane>>, o categorie de analiză și de practică, așa cum a fost dezvoltată de Miron Constantinescu și de asociatul său, Henri H. Stahl. Acesta a fost principiul dispozitiv care a legat creșterea economică la nivel subnațional și a permis planificatorilor să reglementeze economia ca un set de lanțuri de producție interconectate” (p. 229). Meseria de sociolog în comunism, în ciuda penalizării sale după 1980 în România, este descrisă admirativ de Norbert Petrovici, ca într-o necerută pledoarie pro domo. Dezvoltaționismul e pregnant în paradigma sociologilor agreați de regim, dar proveniți din defuncta Școala gustiană. Cum se definește zona urbană din perspectiva lor? ,,În jurul unui nucleu central, care este oraș-matcă, se întinde un teritoriu <<preorășenesc>> destul de larg, caracterizat prin existența unor <<localități-dormitor>> și – adaug – a unor <<localități-satelit>>, cu caracter semiindustrial. Dincolo de această zonă, o alta, purtând numele de zonă <<periurbană>>, e caracterizată prin specializarea în producerea de alimente perisabile, de consum imediat, necesare orașului, abia după aceea urmând zona propriu-zis <<agricolă>>. Dar și aceasta, pe măsură ce agricultura se industrializează, încetează de a fi rurală, pentru ca și în sate să asistăm la un proces care poate fi numit de <<urbanizare>>, în sens de ridicare a nivelului și stilului de viață de la cel arhaic, rural, la cel modern, urban.” (p. 238) Rolul capitolului șapte nu este, însă, acela de a evidenția conceptul de ,,zonă urbană” în afara sociologiei ca domeniu științific de producere a cunoașterii, ci, mai ales, de a sublinia locul important (chiar periculos pentru autonomia disciplinei în sine) pe care l-a ocupat sociologia, ca instrument de producere a cunoașterii oficiale și hegemonice, în primele decade de industrializare comunistă.

În capitolul 8, ,,circuitele de acumulare” de capital, adică, de facto, gama de exporturi și importuri existente în România între 1948-1989, sunt integrate în istoria economică a României socialiste. Impactul industrializării din anii ’50, ’70 și apoi, sub forma unui alt val, în anii ’80 este asociat cu rata și diversitatea exporturilor, care, după 1970, sunt orientate spre schimburi comerciale cu piața globală capitalistă. Departe de a poseda o economie autarhică, România este un stat dezvoltaționist vulnerabil la crizele globale de după 1970 în centrele capitalului mondial. Problematică și îndoielnică este, însă, asumpția sociologului Norbert Petrovici că economia României este financializată doar pentru că regimul Ceaușescu acorda credite preferențiale de investiții țărilor prietene din Sudul Global. Se vorbește, în plus, de absența unei politici dezvoltaționiste în anii 1980-1989, în condițiile în care exporturile și producția națională atinseseră o cifră record în istoria recentă a țării și investițiile industriale aveau rate superioare celor din anii ’50. Pe de o parte România era mai conectată ca niciodată la fluxurile comerciale ale Occidentului, unde își vindea mărfurile, în pofida austerității interne impuse de Ceaușescu ca măsură temporară de a plăti datoria externă la FMI, iar, pe de altă parte, Norbert Petrovici discută despre abandonarea politicilor ,,dezvoltaționiste”. România socialistă, era, din punctul de vedere al sociologului clujean, cât pe ce să intre de la sine în rândul țărilor capitaliste neoliberale. Pesemne că anul 1989 nu ar fi contat în cele din urmă prea mult în politicile economice ale României contemporane, terapiile de șoc postcomuniste constituind simple halucinații interpretative, deliruri stângiste. ,,În 1982, conducătorii Partidului Comunist propun o serie de ajustări printr-un set de politici economice interne, prin care leagă prețurile bunurilor interne, inclusiv al celor comune, de prețurile bunurilor importate. Dar, prin aceste ajustări, ei renunță de-a lungul anilor 1980 la modelul dezvoltaționist. Mai întâi se restrânge bruma de piață internă de bunuri de consum printr-un nou set de politici de austeritate, la fel de dure ca în anii 1950. Importurile scad dramatic, în timp ce crește volumul exporturilor, precum și diversitatea bunurilor exportate. Scopul major este plata datoriei externe și transformarea României în creditor pe piețele externe. Austeritatea este folosită nu pentru a finanța expansiunea capitalului fix, ci pentru acumularea de valută. Se renunță la industrializare și la retehnologizarea continuă, obiectul fiind acum expansiunea creditelor pe care le acordă România altor țări din Sudul Global. Practic, economia României este financializată.” (p. 285)

În concluzie, agenda sociologului Norbert Petrovici în Zona urbană constă dintr-o idee directoare și altele subordonate, nu întotdeauna derivând direct din ideea-sursă: socialismul est-european, euro-asiatic și asiatic din secolul al XX-lea nu doar că nu excedează cerințele luptei pentru emancipare și progres social, fundamental anticapitaliste, ci se integrează în orizontul mai larg al dezvoltării moderne, de apărare mimetică și, prin urmare, conformistă, dar și competitivă, de centrele capitaliste dezvoltate. ,,O astfel de problematizare a istoriei României pune în discuție relația dintre centru și periferie, apelând la limbajul conceptual al teoriilor sistemului-lume. Socialismul devine o modalitate specifică de a răspunde la problemele dependenței, alături de alte tipuri de încercări. Organizarea producției și modurile în care sunt organizate antagonismele sociale ce derivă de aici joacă un rol central în această schemă analitică. Gestionarea acestor antagonisme și formarea consensului hegemonic condiționează diferitele opțiuni posibile. Modernizarea prin dezvoltare industrială a fost un regim specific hegemonic care a condiționat organizarea producției între 1860 și 1980. După 1980 avem noi forme de organizare a extracției de surplus și de acumulare la nivel global, coordonate de centrele capitaliste, care schimbă jocul și în periferie.” (p. 295) Celelalte idei directoare sunt, respectiv, legate de poziția ,,centrală” a ramurii de construcții în România socialistă și de crearea rețelei de producție și consum arondată conceptului sociologic de ,,zonă urbană”, despre care Petrovici nu ne dovedește ce rezultate a dat în realitate.

Norbert Petrovici nu reușește, prin urmare, să propună o teorie coerentă și o bază factuală convingătoare în acest sens. Cartea sa îmbină o serie de conspecte din literatura sociologică existentă cu interviuri, tabele statistice, nu întotdeauna concludente sau limpezi: Zona urbană ar fi câștigat mai mult dacă ar fi fost scrisă de un economist versat, dublat de un sociolog riguros. Norbert Petrovici, după cum s-a mai observat, sare de la un subiect la altul în numai câteva zeci de pagini, aglomerează informații care sunt mai degrabă irelevante pentru teza principală a cărții sale, ba chiar scrie uneori într-o modalitate intenționat confuză, chiar prolixă, suferind de un pronunțat retorism academic. Însă, una peste alta, Zona urbană merită o atenție deplină, dar și apreciere pentru travaliul de a scrie și de a acoperi o bibliografie de peste treizeci de pagini, puțin cunoscută în mediul academic hemiplegic din România, și respectul pentru un cercetător român onest, tenace și harnic în proiectele sale științifice.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , | Lasă un comentariu