Variațiuni balzaciene XXII


(Șuanii sau Bretania în 1799 – Scene din viața militară, Editura Eminescu, București, 1971, traducere de H. Grămescu)

De departe cel mai ambiguu roman din punct de vedere politic, Șuanii înregistrează mutațiile unei epoci, cea a Directoratului pe cale de dispariție și a Consulatului în plină eflorescență de după 18 Brumar (9 noiembrie 1799) al lui Napoleon Bonaparte, perioada de timp în care vechiul se luptă cu noul nu numai în Franța, ci în întreaga Europă centrală, unde ideile revoluționare franceze se vor extinde cu rapiditatea expansiunii militare napoleoniene. Este intervalul în care Revoluția Franceză contaminează manu militari viața politică încă premodernă a numeroase națiuni-stat continentale în formare, care se vor redescoperi aproape mitologic sub forma de entități venerabile și suverane abia în secolul al XIX-lea. Balzac își alege Bretania ca loc de încleștare a forțelor istorice, regiune din nord-vestul Franței în care echivocitatea identitară din epoca feudală marchează cu gravitate dezvoltarea departamentului. Înapoierea materială și sălbăticia – de ce nu?, barbaria – în moravuri a populației îi apropie pe bretoni fie de străbunii gali, fie de un trib barbar anglo-saxon, naufragiat în zorii modernității burgheze. Vandeenii și bretonii nu figurează ca fiind cei mai exemplari dintre francezi, existând dubiul legat de însuși caracterul francez al acestor țărani și păstori hirsuți, înveșmântați în cojoace de capră și cu pălării de vânători pribegi, încălțați în saboți țintuiți și vorbind un aspru dialect local. Întărâtați de superstiții păgâne (frica de fantome e omniprezentă) și toropiți de dragostea pentru Rege și Biserică, șuanii respinseseră atât anul 1789, cât și Secolul Luminilor. De aceea, noul Consul solar, Napoleon Bonaparte, își ia în sarcină îmblânzirea și supunerea politică a regiunii, focar de răzmerițe și lupte de guerilla necontenite încă din primii ani de după Revoluție. Recrutarea obligatorie în armatele republicane, ale ,,albaștrilor”, era o cale aproape sigură dacă nu de stârpire, cel puțin de diminuare a sentimentului de apartenență locală, menifestată de bretoni, convertiți în masă la șuanerie, nume care trimite la sunetul sumbru al bufnițelor noaptea, simbol al contrarevoluției tenace și taciturne. Întruparea republicanismului și a ofițerului de nădejde în viitoarea Marea Armată imperială este devotatul comandant Hulot, ,,șef de demi-brigadă” acum, viitor mareșal al Franței patru decenii mai târziu (cf. Verișoara Bette). ,,Departamentele Mayenne și Ille-et-Vilaine erau comandate pe-atunci de un ofițer cu veche experiență care, judecând la fața locului oportunitatea măsurilor de luat, încerca să-i smulgă Bretaniei contingentele pretinse, și mai ales pe cel din Fougères, unul din focarele cele mai de temut ale șuaneriei. Nădăjduia că astfel va slăbi forța acestor districte primejdioase.” (p. 20) Garsii sau șuanii nu se predau cu ușurință, cetele de voluntari practicând atacul neanunțat din marginea drumurilor, din șanțuri sau păduri răzlețe, în general cu scopul brigandajului imediat și al victoriei politice pe termen lung. ,,Dar răscoalele din ținuturile bretone nu au avut nimic nobil, și se poate spune cu certitudine că, dacă Vandeea a făcut din tâlhărie un război, Bretania a facut din război o tâlhărie.” (p. 31) Este ceea ce Balzac expune cu lux de amănunte în primele capitole ale romanului.

Comandantul Hulot și trupele sale republicane, din care făceau parte și câțiva foști șuani ,,rechiziționați” și convertiți la cauza superioară a republicii, sunt apariții pozitive, eroice, lucide, luptând pentru o cauză dreaptă și – atât cât se poate ghici din trama unui roman istoric de aventuri – eminamente națională, cea a republicanismului și a cetățeniei universale, desprinsă din trunchiul Revoluției Franceze. Balzac nu se ferește să-i descrie pe albaștrii ca fiind cei superior moral și bravi urmași ai virtuților franceze, cu toate că sensibilitățile sale conștiente de natură politică stau – ca întotdeauna – de partea monarhiei și a marii aristocrații franceze. Șuanii, care sunt respinși de trupele lui Hulot pe dealul Pelerina, dar care revin cu furie spre a jefui o diligență, au aproape aceeași brutalitate frustă în limbaj precum comandatul Hulot cu subalternii săi, deosebirea constând în caracterul pronunțat de cazarmă din vorbirea comică a oșteanului, fără inflexiuni populare, țărănești. O oarecare distanță afectivă față de bretoni aduce aminte de Țăranii, cealaltă frescă socială a populației rurale. Dintre șuanii de rând, câțiva se desprind ca prototipuri ale speciei etnice locale: Marche-à-Terre, un individ brutal și dârz, având aspectul unui cameleon periculos, și Pille-Miche, ambii purtând nume de tipul poreclelor populare, dar comune și în rândurile indienilor nord-americani, cu care oarecum seamănă. Modelul romanelor lui Fenimore Cooper este, după cum s-a observat, prezent în tablourile de bătălie din Șuanii. În episodul în care turgotina este atacată de șuani descoperim că personajele care călătoreau împreună sunt de asemenea străbătute de atitudini pro- sau anti-republicane. Fețele bisericești din regiune susțin din oficiu cauza șuaneriei, demonizând Republica. Până și birjarul, Coupiau, un țăran mai răsărit, pus pe căpătuială, este convins de justețea cauzei vechi, regale. Singurul om al viitorului care se revelază a fi, cel puțin în acest moment, indiferent și indecis politic este un anume negustor și cămătar local, d’Orgemont, care își ascunsese zece mii de franci în bocanci de teama semenilor săi, oricare ar fi aceștia. Acest bogat mic-burghez, cu care ne vom reîntâlni în roman, este de departe cel mai profetic personaj. Atunci când liderul temporar al șuanilor își face apariția, marchizul de Montauran, supranumit ,,Le Gars”, înțelegem că între grupurile de tâlhari la drumul mare din Bretania, adunați și organizați în cadrul șuaneriei, și capetele sale luminate, nobili flămânzi, constrânși să trăiască în exil, ființează o alianță șubredă și temporară, prăpastia dintre clase rămânând una enormă. Le Gars se arată scârbit de meschinăria jafurilor bretone, cu toate că admiră și îngăduie cruzimea acestor haiduci analfabeți, nevoia fățișă și universală de bani desemnând o neîngăduită probă a slăbirii privilegiului de sânge nobiliar. Cine erau conducătorii din umbră, sustinuți complezent de britanici, ai șuanilor? ,,Șefii subalterni străbăteau cele trei regiuni pentru a ridica la răscoală pe toți partizanii monarhiei și pentru a-i determina să se unească, în vederea țelului comun. Urzelile acestea coincideau cu veștile sosite din Vandeea, unde uneltiri asemănătoare tulburau ținutul, sub influența a patru șefi vestiți: abatele de Vernal, conții de Fontaine, de Chatillon și Suzannet. Iar cavalerul de Valois, marchizul d’Esgrignon și Troisville-ii se zicea că sunt similarii lor din departamentul Orne. Șeful vastului plan de operații ce se desfășurau încet, dar într-un chip formidabil, era într-adevăr Le Gars, poreclă pe care șuanii o dăduseră domnului marchiz de Montauran, încă de la debarcarea lui. Observațiile transmise miniștrilor de către Hulot erau exacte din toate punctele de vedere. Autoritatea noului șef venit de peste graniță fusese recunoscută imediat. Marchizul căpătă chiar și asupra șuanilor suficientă influență încât să-i facă să priceapă adevăratul țel al războiului și să-i convingă că excesele de care se făceau vinovați întinau cauza generoasă pe care o îmbrățișaseră. Firea cutezătoare, vitejia, sângele-rece, capacitățile deosebite ale tânărului senior redeșteptau speranțele vrăjmașilor Republicii și înflăcărau atât de puternic cruntul entuziasm din acele ținuturi, încât până și cei mai puțin zeloși cooperau în vederea pregătirii unor evenimente hotărâtoare pentru monarhia doborâtă. Hulot nu primea nici un răspuns la cererile și la rapoartele repetate pe care le tot expedia la Paris. Tăcerea aceasta de necrezut prevestea, fără îndoială, o nouă criză revoluționară.” (p. 77) Dacă Balzac s-ar fi rezumat la tabloul unui amplu conflict politico-miliar, totul brodat pe canavaua istoriei cunoscute, miza nu ar fi atins punctul de incadescență al unei adevărate compoziții literare. De aceea, abia prin personajul central Marie-Nathalie de Verneuil romanul capătă oarecare substanță și mult temperament romantic. Din nou, psihologia aristocrației ajunge să fie cea care are câștig de cauză estetică.

Doamna Marie de Verneuil este, în limbajul comandantului Hulot, o ,,fostă”, misiunea ei, pentru care ar fi urmat să primească trei sute de mii de franci din partea Consulului Napoleon, era de a-l captura pe marchizul de Montauran. Supervizată de un trimis abject, Corentin (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor), al șefului poliției secrete, Joseph Fouché, Marie de Verneuil, spioană republicană, are o ascendență ambiguă moral, chiar contradictorie la prima vedere: descendenta nerecunoscută a ducelui Victor-Amédée de Verneuil și a unei viitoare starețe cu pedigree, Blanche de Casteran, doamna Verneuil, crescută în mijlocul unei vieți luxoase, se vede dezmoștenită de avere într-o bătălie judiciară cu fratele ei de tată, ducele Garspard de Verneuil. În numele bogăției pierdute, aristocrata Marie de Verneuil virează în direcții dezagreabile pentru o nobilă: întâi se spune că este amanta ducelui de Lenoncourt, ceea ce constituie doar o calomnie, mareșalul de Lenoncourt, un bătrân de aproape șaptezeci de ani, fiindu-i numai protector și refuzând-o ca soție, pentru ca apoi tânăra, al cărei atribut central este frumusețea, să se căsătorească cu revoluționarul Danton. Gusturile și instinctele Mariei de Verneuil sunt în continuare aristocratice, dar pasionalitatea excesivă a firii o aproprie de păturile dinamice și în fierbere neîncetată ale Franței republicane: în Marie de Verneuil Balzac îmbină cele două Franțe aflate în plin război civil ca două săbii într-o unică teacă. Demonul care îi va curma într-un fel existența este agentul poliției secrete, Corentin, care era înamorat mai degrabă fizic de ea.

Întâlnirea la hanul Trei mauri din Alençon dintre Montauran și Marie de Verneuil declanșează vibrația intrigii. Montauran, deghizat într-un ofițer de marină care abia terminase Politehnica (nu exista secția de marină la această instituție de ingineri), pretindea a purta numele du Gua Saint-Cyr. Însoțit de o femeie tânără, dar trecută de treizeci și cinci de ani, doamna du Gua, mama lui, du Gua Saint-Cyr se îndrăgostește subit de Marie de Verneuil, sentiment împărtășit de spioana republicii. Hulot, iritat de a nu putea acționa împotriva ordinelor speciale ale poliției secrete, are bănuieli că marchizul de Montauran și o amantă de-a lui șuană se ascund în spatele celor două identități false, dar Marie de Verneuil este cea care îi salvează pe cei doi de la arestul iminent. Galanteria și frumusețea ei naturală o ajută în aceste întreprinderi riscante. Pentru a risipi orice bănuială de trădare, Marie de Verneuil îi invită pe cei doi șuani vestiți în diligența ei, care avea să fie urmată de câteva zeci de albaștri și doi ofițeri. Caleașcă este însoțită din umbră de către optzeci și șapte de șuani, conduși de Marche-à-Terre, despre care aflăm – ca în orice roman stufos de aventuri – că este soțul sau iubitul din trecut al slujnicei doamnei de Verneuil, Francine. Această încrengătură de relații acționează ca un alibi narativ pentru siguranța fizică a cele două virtuale cupluri: la etajul superior între liderul șuanilor și aristocrata spioană, la cel de jos între bruta de Marche-à-Terre, tâlhar pur-sânge și contrarevoluționar de conjunctură, și slujnica care adunase ceva avere din firimiturile de la masa nobilimii descompuse.

Atunci când se înserează, iar marchizul de Montauran se dezvăluise doamnei de Verneuil, care nu pare nici suprinsă, nici speriată în urma aflării adevărului, ca nobil șuan, diligența lor se retrage spre un castel lăturalnic din Bretania. Paza o garantau soldații republicii, însă trupele de șuani clandestini își ascultau în taina nopții conducătorul. Bârlogul șuanilor este reședința marchizului de Montauran, un castel delabrat și sinistru, înconjurat de un decor romantic. În acest loc urma să se desfășoare o întâlnire secretă a nobilimii monarhiste, pe care rebelul de Montauran, în ciuda pericolului, acceptase să o prezideze. În timp ce are loc ședința exilaților de nevoie, soldații republicii, staționați în curte, sunt uciși mișelește de șuani. Căpitanii Merle și Gérard, alegorii ale eroismului postrevoluționar, cad răpuși de ignobilii bandiți bretoni. Aproape simultan, doamna de Verneuil este umilită public de către nobili. Madame du Gua, la rândul ei, fosta amantă a unui anume Charette, dar acum orbită de gelozie, asemenea unui Corentin feminin, îi informase pe cei prezenți de trecutul dubios și de stirpea îndoielnică a celei care se pretindea doamna de Verneuil, aspect pe care unul dintre invitați îl confirmă, spre amuzamentul mârșav al tuturor celor de față. De Verneuil este aproape dezbrăcată în chip umilitor, asemeni unei femei de stradă oarecare, sub ochii înfometați de senzații noi ai bărbaților Vechiului Regim adunați la castel. Însuși iubitul ei, încă nemărturisit, de Montauran se dezice de ea public. În cele din urmă, printr-o întâmplare norocoasă, scapă din reședința întunecată a pretendentului ei și se retrage în republicanul Fougères și jură răzbunare celor care au trădat-o și înjosit-o atât în privința originii ei sociale înalte, cât și în pudoarea ei feminină. Rănită în dragoste, doamna de Verneuil simte că îl va ucide pe tânărul de Montauran.

Un episod premonitoriu din Șuanii este acela în care doamna de Verneuil îl salvează pe cămătarul d’Orgemont de la tortură și, eventual, moarte. Pille-Miche și Marche-à-Terre încercau să extragă informații de la d’Orgemont cu privire la locul în care își ascunsese în casă averea. Șuanii comuni, asemeni celor nobili, sunt mai mult interesați de obținerea de bani decât de eroismul luptei monarhice. De altfel, nobilii șuani probează realism politic în susținerea regelui neîntronat Ludovic al XVIII-lea, de la care se așteaptă la funcții înalte în stat, la retrocedări și rente uriașe atunci când acesta va reveni pe tron. Așteptarea lor mai durează încă șaisprezece ani. Cei mai mulți dintre ei erau îndatorați avarului cămătar d’Orgemont, cel care, în prudența sa maniacală, tipic burgheză, își construise o încăpere secretă unde își clădise pereții interiori din saci cu aur și argint. În ciuda zgârceniei sale comic-patologice, bogatul d’Orgemont supraviețuiește încercărilor, propunându-i, nu lipsit complet de rațiune, doamnei de Verneuil să îl accepte în căsătorie. În acest moment intuim, fără drept de apel, că spioana republicană este, mai presus de orice, o aristocrată mândră, pentru care luxul merită să existe doar dacă acompaniază sentimentele puternice ale unei voințe libere, de dincolo de moarte.

Adăpostită de un șuan onest, Galope-Chopine sau Cibot, și de soția sa, Barbette, domnișoara de Verneuil își țese intriga nebunească. Planul ei de bătaie, mai mult presimțit ca o fatalitate decât gândit la rece, era acela de a pătrunde din nou în tabăra șuanilor și de a-l duce pe marchizul de Montauran în punctul de a fi prins de către Hulot și Corentin. Cu această ocazie, aflăm în final, într-un mod adecvat, cum reușau de fapt aceste bande de țărani răsculați să se opună ani de-a rândul autorității centrale din Paris. Geografia îi ajuta în acest sens, Balzac dovedind o excelență documentare la față locului pentru scrierea romanului. ,,Domnișoara de Verneuil înțelese atunci taina războiului purtat de șuani. Străbătând acele drumuri, putu să aprecieze mai bine starea câmpiilor bretone, care, privite dintr-un unghi îndepărtat, i se păruseră fermecătoare, dar în care trebuia să te afunzi pentru a izbuti să înțelegi atât primejdiile, cât și dificultățile lor de nedescâlcit. Din vremuri imemoriale, în jurul fiecărei proprietăți țăranii au ridicat un mal de pământ, înalt de șase picioare, de formă prismatică, pe culmea căruia cresc castani, stejari și fagi. O asemenea îngrăditură, plantată astfel, se numește haie (haie normandă), iar lungile ramuri ale pomilor care o acoperă, trecând aproape totdeauna peste drum, descriu deasupra acestuia o bolta imensă. Drumurile, îndiguite jalnic de atari dâmburi alcătuite dintr-un sol argilos, se asemuie cu șanțurile de apărare din jurul fortărețelor, iar acolo unde granitul care, în aceste ținuturi, răzbate mai totdeauna la suprafața pământului, nu alcătuiește un fel de pavaj bolovănos, ele devin așa de impracticabile, încât nici cea mai ușoară șaretă nu le poate străbate decât cu ajutorul a două perechi de boi și a doi cai, mărunți, dar, în general, viguroși. Aceste drumuri sunt de obicei atât de mlăștinoase, încât oamenii, vrând-nevrând, au trebuit să stabilească, pentru a putea să treacă de pe o proprietate pe altă, de-a lungul acestor haie, o potecă cu denumirea de rote, care începe și se sfârșește la capetele terenului fiecărei gospodării. Pentru a trece de pe o proprietate pe alta, trebuie, deci, să urci pe culmea acelei haie, folosind o scară cu câteva trepte, care, din pricina umezelii, era de obicei lunecoasă.” (pp. 260-261). În acest peisaj neobișnuit de inospitalier, doamna de Verneuil asistă la o slujbă în natură a șuanilor, care aducea aminte atât de epoca de catacombe a creștinismului timpuriu, cât și de incursiunile cavalerilor cruciați pe pământul sfânt.

Ultima întrunire și ultimul bal ale șuanilor are loc în localitatea cu nume englezesc Saint-James, locul de destinație al doamnei de Verneuil, îmbrăcată în moda pariziană a zilei, inspirată din veșmintele anticilor elini și romani. Prezența ei răpește atenția audienței: de la prelați famelici după bogate parohii și demnități romano-catolice până la doamna du Gua, care regreta că nu o împușcase la timp pe rivala ei, întreaga nobilime recunoaște în doamna de Verneuil farmecul aristocrației genuine. Trecutul ei era reabilitat de o discuție anterioară, pe care o purtase în alcovului ei personal, cu domnul conte de Bauvan, care, după ce o denigrase pe nedrept, îi jurase credință, exprimându-și chiar intenții mai serioase decât stima unui nobil pentru altul de aceeași stirpe. Domnul conte de Bauvan fusese salvat din ghearele morții de către doamna de Verneuil. Cu toate acestea, războiul civil continua neabătut ca o ploaie de toamnă. Marie de Verneuil își așteaptă iubitul, pe marchizul de Montauran, într-o casă ferită, nemaiștiind dacă să-l trădeze sau nu, sa-l pedepsească sau să-l ierte. Corentin își exprimă dorința de a fugi cu ea, dincolo de rolul său diplomatic și de fidelitatea circumstanțială față de Republică. Caracterul mizerabil al poliției secrete este dat în vileag și aici. Forțele albaștrilor sunt răspândite în jurul casei de rendez-vous. Dorința de răzbunare a comandantului Hulot, ai cărui camarazi fuseseră măcelăriți la castel, nu are margini. De cealaltă parte, șuanii își însoțesc comandantul îndrăgostit, care, îmbrăcat în hainele unui țăran breton ordinar, reușește să se strecoare până la locul de întâlnire. În acest ansamblu general de întâmplări neverosimile prin amploarea conflictului și a aventurii sentimentale imaginate, Balzac introduce un intermezzo tulburător. Barbette Cibot dezvăluie din greșeala lui Hulot și albaștrilor casa în care se ascundea iubita garsului, adică a marchizul de Montauran. Marche-à-Terre și Pille-Miche, vărul lui Cibot sau Galope-Chopin, îl pedepsesc pe acesta decapitându-l în propria casă, sub bănuiala de a fi trădat pentru bani cauza șuaneriei. Văduva Cibot își îndeamnă băiatul de nici zece ani să răzbune moartea nedreaptă a tatălui prin pactizarea cu albaștrii. Pille-Miche va muri mai târziu pe eșafod, însă Marche-à-Terre ajunge un respectabil comerciant de vite nici trei decenii mai târziu. Sălbăticia teroristă a șuanilor izvorăște din cruzimea țărănimii bretone, profund amorale, Balzac menținând o distanță sceptică față de aceste creaturi ale evului mediu întunecat și ale pământului clisos.

Deznodământul romanului e în căutare unui senzațional melodramatic, întunecat și sublim în același timp, pe care narațiunea îl pierde în prezent, presupunând că a fost convingător vreodată: Corentin, înveninat de gelozie, îi trimite un bilețel mincinos doamnei de Verneuil, semnat de marchizul de Montauran către doamna du Gua, din care reieșea că liderul șuanilor părășește Franța și fuge în Anglia și o dă astfel uitării pe republicana fără onoare Marie de Verneuil pentru iapa lui Charette. Doamna de Verneuil se încrede în conținutul misivei și pofta ei de vendetă reizbucnește. Hulot e informat să se pregătească să-l captureze, viu sau mort, pe marchizul Alphonse de Montauran, acest nobil sălbăticit care, spre deosebire de doamna de Verneuil, nu se bucurase de educația completă a unui curtean de la Versailles. Atunci când, în cele din urmă, prin ceața nopții bretone, marchizul de Montauran își face apariția, acesta pusese la cale o nuntă sui generis în căsuța lor de revedere. Seniorul de Bauvan le era martor, iar abatele de Gudin preot. După consumarea slujbei de căsătorie, cei doi miri, care își recunosc unul altuia dragostea, realizează că se afla într-un pericol de moarte și că prima lor zi de fericire deplină coincide cu cea din urmă – ,,o zi fără nici un mâine”. Amândoi se prăbușesc împușcați de armele neiertătoare ale republicanilor. Doamna de Verneuil se îmbrăcase în haine de șuan, încercând să se deghizeze salvator în rolul iubitului ei, iar marchizul de Montauran încercase în zadar să fugă luptându-se curajos: amândoi morții cad răpuși de marșul inexorabil al istoriei, noblețea confirmându-se prin propria ei suprimare. Șuanii este romanul aristocrației active care, neputând să trăiască conform misiunii sale ontologice, merită doar să dispară, travaliul ei războinic spre amurg captând imaginația artistică a unui devotat monarhist, legitimistul ambivalent Balzac.

Reclame
Publicat în Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXI


(Crinul din vale, traducere de Lucia Demetrius, Editura pentru Literatură Universală, București, 1967)

Publicat în 1835, Crinul din vale deține șlefuirea unei pietre semiprețioase din arsenalul romantismului clasic: sentimente încinse de un patetism indelebil, un cadru medieval convențional (împrejurimile castelului Azay-le-Rideau din inima Turenei), dar și forma intimă a unui roman epistolar (în realitate e vorba de două scrisori disproporționate ca dimensiuni și substanță internă: mărturisirea cuceritoare a contelui Félix-Amédée de Vandenesse și refuzul, de doar câteva pagini, al doamnei contese Natalie de Manerville – personaj central și prototip al unui anume egoism feminin nobil în Contractul de căsătorie).  Félix de Vandenesse e cel despre care, relatând totul, tragem cele mai multe învățăminte, în măsura în care veridicitatea sa realmente convinge cititorul: la suprafață, Félix este aidoma lui Louis Lambert (deci, până la un punct, Balzac însuși) născut în Tours în 1794, pentru ca apoi să urmeze colegiul oratorienilor din Pontlevoy, iar la vârsta de cincisprezece ani să studieze la Paris la liceul Charlemagne, unde supraveghetor îi este un anume Lepître, un soi de bancher cărpănos al tânărului nefamiliarizat cu funcțiile creditului, iar ca la nici douazeci de ani să se înscrie pentru studii în drept, domeniul unor nobili scăpătați cu năzuințe de mărire socială de felul unui Rastignac. În adâncime, însă, Félix de Vandenesse dezvoltă o serie de complexe psihologice care îl vor marca traumatic mai târziu: în primul rând, lipsa de afecțiune a părinților, mai ales a mamei, îi declanșeaza o serie de frustrări care se vor concentra într-o pasiune criptoincestuoasă în prima sa tinerețe, pentru ca, în al doilea rând, privațiunile materiale mai mult imaginare la care îl supun părinții – distanți, sobri și reci – să provoace în Félix de Vandenesse o reacție intensă de orgoliu rănit, dublat de un sentiment de inferioritate revanșard, de manifestare nedisimulată a unei voințe de putere robuste. Félix de Vandenesse se autopercepe ca un vlăstar aristocratic de mare calibru, dar, printr-o nefericită preferință a protectorilor săi biologici pentru fratele mai mare, Charles, Félix de Vandenesse este cel care primește nu numai cea mai puțină atenție din familie, ci și sumele cele mai mici de bani, ceea ce îl menține într-o stare nefavorabilă de umilință și de înjosire față de ceilalți băieți și adolescenți de origine tot nobilă. Faptul de a nu avea acces pe cale naturală (cutumele sociale sunt naturalizate) la sursele plăcerii produce o suferință în sine, care, la rândul ei, se delimitează ca o degrevare de la un răsfăț de clasă, de la satisfacerea unui capriciu constitutiv – fenomen nefiresc pentru firea aristocratului. Educația lui Félix de Vandenesse este una contradictorie: pe de o parte, în plan mundan, ne confruntăm cu permisiunea de drept la bunuri și servicii de cel mai înalt nivel, pe de altă parte abstinența de facto impusă de un cod al onoarei și ierarhiei nobiliare desuet, mediat de cerințele severe de practicant al romano-catolicismului, de la care tânărul nu numai că nu se abate, dar îl interiorizează zelos până la identificare cu el. Interdicțiile profane și sacre cu care se confruntă Félix de Vandenesse risca să fie arucante în aer de poftele sale sexuale, ivite odată cu vârsta contagioasă a adolescenței. Apariția angelică a mamei în calea tânărului viconte atunci când acesta, alături de colegii săi de școală, plănuise să facă o vizită în stabilimentele de plăceri interzise de la Palais-Royale, joacă rolul izbucnirii unei stari nevrotice în psihicul hormonal și deja dereglat în străfunduri al bietului Félix de Vandenesse.

Sufletul sau frumos va căuta o ieșire salvatoare din ghemul de contradicții lăuntrice în care era prins. Inteligența și o oarecare cultură clasică îl ajutau în acest sens, dar ceea ce îi statea în cale era naivitatea sa în relațiile sociale. Participând la un bal dat în cinstea ducelui d’Angoulême la Tours, marcând revenirea dinastiei Bourbonilor pe tronul Franței, Félix de Vandenesse trece printr-o violentă criză erotică, sărutând umerii unei necunoscute, Henriette de Mortsauf. ,,Ochii mi-au fost izbiți deodată de niște umeri albi, rotunzi, de care aș fi vrut să mă pot lipi, niște umeri trandifirii, care păreau să se fi îmbujorat ca și cum ar fi fost dezgoliți pentru prima oară, niște umeri pudici care aveau un suflet, și a căror piele netedă strălucea sub lumina ca mătasea. Umerii aceștia erau despărțiți de o dungă, de-a lungul căreia privirea mea a lunecat, mai îndrăzneață decât mâna. M-am ridicat, fremătând, să-i văd corsajul și am fost uluit, fermecat de sânii acoperiți cast cu un voal, dar ale căror globuri de azur, de o desăvârșită rotunzime, erau culcate delicat în valuri de dantelă. Cele mai mici amănunte ale acestui cap au fost pentru mine o ademenire care mi-au trezit întreaga făptură la plăceri nesfârșite: strălucirea părului lins deasupra unui gât catifelat ca acela al unei fetițe, liniile albe lăsate de pieptene și pe care imaginația mea s-a pornit ca pe niște poteci răcoroase, toate m-au făcut să-mi pierd cumpătul. După ce m-am asigurat că nu ma vede nimeni, m-am repezit la spatele acela ca un copil care se aruncă la sânul maică-si, și am început să-mi plimb capul pe el, sărutându-i umerii cu sete. Femeia a scos un țipăt pătrunzător, care nu s-a auzit din pricina muzicii (…).” (p. 22) Tentativa de seducție pare să fi eșuat, dacă doamna de Mortsauf l-ar fi văzut pentru prima și ultima oară în viață pe îndrăznețul Félix de Vandenesse. Botezul iubirii fizice pentru Félix, redat ca un exercițiu de fantezie venerica în scena de mai sus, coincide cu punctul de apropiere fizică maximă de doamna de Mortsauf. Din acest moment până la finalul romanului, Félix de Vandenesse construiește un admirabil discurs despre iubire, dar acesta nu va fi niciodată înfăptuit cu cea pe care pretinde a o iubi. Precum Rousseau în reveriile sale solitare în natura sălbatică, Félix de Vandenesse călătorește prin împrejurimile orașului Tours, unde fantasmele sale se pot îngemăna în voie cu impresiile puternice pe care le lasă asupra sufletului sensibil peisajul din Turena. Cu această ocazie, Félix de Vandenesse i se revelează casa din Clochegourd, parte din moșia familiei Mortsauf. Desigur că în Crinul din vale conștiința de sine a aristocrației este, spre deosebire de alte romane, la superlativ: opulența și calitatea superioară a trăirilor se concentrează în împlinirea prin iubire sau, mai adecvat spus, în ratarea sublimă a idealului iubirii, care asigură măcar o parte din prestigiul spiritual al nobilimii franceze. Doamna de Mortsauf este mai în vârstă cu nouă ani decât exuberantul Félix de Vandenesse. Căsătorită cu contele de Mortsauf, aceasta are doi copii și o experiență de viață care nu îl meține la distanță pe Félix, ci, dimpotrivă, îl atrage cu mai multă forță spre contesa sa, matură, maternă și ispititoare în același timp. Félix de Vandenesse, oedipian întârziat, încearcă să capete din partea doamnei de Mortsauf afecțiunea destinată, în condiții obișnuite, unui copil, deși vârsta și înclinațiile sale trupești sunt cele ale unui bărbat plin de vigoare. Clochegourde este ,,o casă frumoasă care îi aparține contelui de Mortsauf, reprezentantul unei familii istorice din Turena, a cărei ascensiune începe din vremea lui Ludovic al IX-lea și al cărei nume arată întâmplarea căreia această familie îi datorează blazonul și faima ei. Coboară dintr-un om care a scăpat de spânzurătoare. Așa că familia Mortsauf are pe blazon, pe fond aurit, în mijloc, crucea neagră cu brațele de două ori îndoite la capete, iar în plin centru o floare de crin din aur, cu tulpina retezată și deviza: Domnul mântuiască-l pe rege, stăpânul nostru. Contele a venit să se stabilească pe această moșie, când s-a întors din emigrație. Moșia asta îi aparține soției lui, o domnișoară de Lenoncourt, din casa Lenoncourt-Givry, care e pe cale a se stinge. Doamna de Mortsauf e singură la părinți. Puțina avere pe care o au contrastează atât de ciudat cu strălucirea numelor lor, încât soții, din orgoliu sau de nevoie, stau întotdeauna la Clochegourde și nu văd pe nimeni. Până acum, singurătatea le putea fi justificată prin devotamentul pe care îl au pentru Bourboni. Mă îndoiesc însă că întoarcerea regelui le va schimba felul de viață.” (pp. 27-28) Ca stâlpi ai aristocrației emigrate prin domnul de Mortsauf, un ins la patruzeci de ani, dar îmbătrânit timpuriu și ruinat moral pe deplin de anii duri ai exilului, și ai celei stabile, realiste, lucide prin doamna de Mortsauf, familia de Mortsauf se zbate sub un fatum istoric: timpurile gloriei și măreției aristocratice sunt la apus, în pofida faptului că marea burghezie se metisează cu vechea nobilime, acordând un plus de viață – neînsemnat la scara secolelor – unei aristocrații (semi)epuizate. De altfel, domnul de Chessel, un burghez avut, rușinat de originile sale sociale umile și care preluase, din parvenitism specific francez, numele de familie al nevestei sale, provenită din mica nobilime, este cel care-l introduce pe distinsul aristocrat Félix de Vandenesse în casa doamnei de Mortsauf. Între de Chessel, în ascensiune, și de Mortsauf, la amurg, se deruleaza, ca în cele mai multe scene balzaciene, un conflict economic și politic în regiune, balanța echilibrându-se, dar nu pentru mult timp, între cele două clase sociale dominante până în jurul anului 1830.

Félix de Vandenesse este recunoscut și acceptat de doamna de Mortsauf, jocul manierelor studiate și educația aristocratica comună sudându-le relația de prietenie, în spatele căreia se află pasiunea amoroasă a lui Félix și grația aparent condescendentă, maternă a doamnei de Mortsauf. Halucinațiile erotice ale tânărului vinconte nu încetează nici în prima seară în care cei doi se revăd, simbolistica detaliilor trădând o imperioasă nevoie sexuală: ,,Mi-era frică să nu-mi surprindă ochii ațintiți asupra umerilor ei, pe care îi sărutasem atât de aprins. Teama asta ațâța tentația, cădeam pradă ei, îi priveam! Privirea mea sfâșia stofa, vedeam în minte mica pată de unde purcede dunga frumoasă care îi împarte spatele, o gâză pierdută în lapte, care de atunci, de la bal, strălucea necontenit în acel intuneric în care parcă se prelinge somnul tinerilor a căror imaginație e aprinsă și a căror viață e castă.” (p. 33) Domnul de Mortsauf e portretizat ca un spirit înăcrit, ursuz, meschin în orgoliu, neputincios, ranchiunos, incapabil să administreze moșia cum se cuvine, incult, fantezist și reacționar, în fine, expresia becisniciei maladive a vechii aristocrații. Adept al celor mai triviale reproșuri față de nevasta lui, domnul de Mortsauf se bucură ca un copil atunci cand îl învinge la table pe Félix, obligat de cerințele iubirii să-i tolereze asprimea impotentă, picând în gol, vană și vidă a fostului exilat. Félix este întâi cuprins de ,,ură și frică” la vedera domnului de Mortsauf, dar starea de gelozie fierbinte piere cu timpul. Nici odraslele sale nu sunt mai reușite: Jacques este un băiețel veșnic bolnăvior (va muri de tuberculoză la vârsta adolescenței tarzii) și Madeleine, suma defectelor ambilor părinți (încăpățânarea mamei dublată de maliția pustiitoare a tatălui), fiica fragilă care va dezvolta în deznodământul romanului o antipatie instinctuală pentru Félix. Cei doi copii sunt rezultatul unei iubirii ratate dintre o femeie tânără, catolică ferventă prin simțire și creștere, dar aristocratică până la sacrificiul final, și un bătrân oștean epuizat de defectele sale constitutive. Pe deasupra, relațiile sexuale dintre cei doi soți fuseseră sistate de ani buni, înăbușind furii conjugale și creând resentimente suplimentare într-o căsnicie, oricum, nefericită. Ieșirea din starea de scăpătare aristocratică va constitui principala preocupare a doamnei Mortsauf. Copiii ei sunt vegheați cu datoria și abnegația tipice unei burgheze austere, dar ambițioase, desi inima-i rămâne aristocratică. Aura de soție sacrificată în numele datoriei creștine trezește simțurile lui Félix în modalități stranii și, la limită, blasfematoare. ,,Ascultând-o, mi se părea că harpa lui Iov, din care scosesem și eu acorduri fantastice, era înfiorată acum de niște degete creștine, cărora le răspundeau cântând bocetele Preacuratei la piciorul crucii.” (p. 67) Doamna de Mortsauf îl tratează superior și matern-calin pe Félix, dar numele de dragoste ,,Henriette” o încântă în secret. Ea rămâne ,,Blanche” pentru stăpânul întunecat al casei. În calitate de mamă și aristocrată, doamna de Mortsauf are grijă ca Félix, care îi jurase o fidelitate cavalerească, să devină nu numai un sprijin pentru familia ei, ci și un tânăr cu o carieră strălucită în primii ani ai Restaurației. Prin intermediul mamei ei, abila doamnă ducesă de Lenoncourt, Félix urcă rapid pe treptele societății, după cum vom vedea. Dragostea lui se sintetizează în câteva buchete de flori splendide, culese de pe câmpiile incendiate de culori ale Turenei. Planurile burgheze ale doamnei de Mortsauf sunt cele ale unui latifundiar britanic, orientat spre sporirea proprietăților și a acumulării de capital. ,,Îmi spunea că e sigură de izbândă. Avea să se stabilească un mijloc de transport de la Tours la Chinon, întreprins de un om activ, de un surugiu, văr cu Manette [servitoarea doamnei Mortsauf, n.m.], care voia să aibă o fermă mare pe șosea. Avea o familie numeroasă: fiul lui cel mare se va ocupa de trăsuri, al doilea de căruțe. Tatăl, stabilit pe șosea, la Rabelaye, una dintre fermele de închiriat, situată în centru, putea să vegheze asupra schimbului de cai la popas și să cultive bine ogoarele, îngrășându-le cu bălegarul din grajdurile lui. Unul dintre cei patru fermieri angajați, un om cinstit, inteligent, activ, și care înțelegea avantajele noii metode de lucrare a pământului, voia de pe acum să închirieze cealaltă ferma, Baude, cea care se găsea la doi pași de Clochegourde. În ceea ce privește Cassin și Rhétorière, erau de pe acum cele mai bune pământuri din regiune. Odată ce fermele ar fi fost clădite și culturile ar fi ajuns la o dezvoltare deplină, era destul să fie afișate la Tours. În doi ani, Clochegourde va avea o rentă cam de optzeci de mii de franci. Gravelotte, acea fermă de pe Maine, găsită de domnul de Mortsauf, era luată cu șapte mii de franci pe nouă ani. Pensia de mareșal era de patru mii de franci. Dacă toate aceste venituri nu erau încă o avere, ele dădeau totuși o bunăstare adevărată. Mai târziu, alte îmbunătățiri aveau să-i îngăduie poate să se ducă într-o zi la Paris, ca să supravegheze educația lui Jacques. Poate peste doi ani, când sănătatea presupusului moștenitor era să fie întărită.” (pp. 102-103) Aproape fiecare din aceste socoteli va fi confirmată cu amănunte suplimentare câteva zeci de pagini în aval. Planurile de recăpătare a vechii splendori nobiliare îl includeau pe panoplie și pe Félix de Vandenesse, descins în lumea saloanelor pariziene prin sprijinul doamnei de Lenoncourt. Scrisoare doamnei de Mortsauf către ,,fiul” Félix-Amédée de Vandenesse abundă în sfaturi de om de lume, interesul material – adesea cinic până și în conștiința ,,Henriettei” – temperând conduita de clasă, în care un anume patriarhalism aristocratic predomină. Nobilul are în sarcina sa administrarea înțeleaptă a tuturor intereselor sociale, datoria sa înspre realizarea unei armonii în lumea de jos provenind din stirpea sa aleasă și din conștientizarea unei vechimi garantate de Providență. Utopia retrogradă a doamnei de Mortsauf e tivită de spiritul de prudență și viclenie în raporturile cu cei mari și puternici pe care doar decăderea nobilimii îl implică. Noblețea, totuși, obligă – în această alăturare clasică de cuvinte se zămilește ethosul celor superiori. Félix-Amédée de Vandenesse îl servește nemijlocit pe rege ca secretar, dar și de om căruia i se pot încredința secrete și misiuni diplomatice. Bogăția și faima îi definesc parcursul meteoric. Inima sa este, însă, încrustată în arborii seculari ai Turenei, unde nefericita Henriette îi mărturisește drama vieții sale intime printr-o scrisoare postumă, dar îi și recunoaște prin semne și vorbe echivoce dragostea ascunsă, nutrită din înclinație înnăscută și atracție deplină. Decorul de mare proprietate feudală împlinită, catolicismul practicat cu o fervoare erotică, orgoliul de rasă a devotatei doamne de Mortsauf exhală un parfum de ev mediu aurit. Abia când contele de Mortsauf, căruia ambii îndrăgostiți îi doresc în subconștient moartea timpurie fără să și-o recunoască, altfel, unul altuia, cade la pat, bolnav vreme de aproape două luni istovitoare, cei doi își ispășesc gândul păcătos prin penitența infirmierului spășit. Printr-un miracol, după o veghe neîntreruptă zi și noapte, contele își revine în puteri. E, totuși, prea târziu: Félix-Amédée de Vandenesse își cere drepturile de amorez tânăr. Îndată ce doamna de Mortsauf îl refuză, acesta pleacă înapoi la Paris, unde își reia rangul și înaltele sarcini de stat.

Amurgul și prăbușirea vin împreună curând: Félix de Vandenesse începe o relație de dragoste cu lady Dudley, pasională în patimi, dar rece, mecanică și indiferentă în spirit (trăsătură de caracter conotată cu cicatricele sufletești lăsate de spiritul protestant), captând întreaga atenție a lumii bune pariziene. Cu toate că Félix-Amédée de Vandenesse continuă s-o adore de Henriette din inima pronviciei franceze, crinul regal din vale, aventura sa cu animalul de rasă venit de peste Canalul Mânecii va ajunge la urechile nemărturisitei în amor, doamna de Mortsauf. Scuza tânărului Félix este previzibilă și naturală în orgoliul său seniorial, chiar dacă nu întru totul conformă practicilor romano-catolice recepte: ,,O dragoste lipsită de o împlinire fizică se sprijină pe însăși exasperarea dorințelor. Apoi vine o clipă în care totul e suferință în noi, cei care nu semănăm defel cu dumneata. Avem o putere de care nu ne putem lipsi fără primejdia de a nu mai fi bărbați. Sufletul, lipsit de hrana care să-l alimenteze, se mistuie pe el însuși, simte o sleire care nu e moarte, dar care o precede. Firea nu poate fi înșelată îndelung. La cel mai mic accident se trezește cu o energie care seamănă cu nebunia. Nu, n-am iubit, dar nu mi-a fost sete în mijlocul pustiului.” (p. 196) Atunci când are loc întâlnirea celor doi, doamna de Mortsauf fierbe de gelozie și amărăciune, întregul ei sacrificiu în dragoste consumând-o de furie și mâhnire. Lady Dudley, a cărei vanitate rănită simula un alt tip de gelozie (invidia de clasă este starea de spirit trăită), nu se afla departe de Clochegourd, așteptându-l pe Félix să dea un semn de viață. Félix-Amédée de Vandenesse este alungat și somat să renunțe la doamna de Mortsauf, această Niobe și Didona creștine, de a cărei dragoste explozivă aflăm abia acum. Finalul își face efectul resimțit ca o otravă lentă: Henriette, roasă pe dinăuntru de sentimentul acut al trădării, va muri în scurt timp de o boală necruțătoare, dar fără o cauză aparentă (se poate, cu riscul unei ipoteze hazardate, ca domnul de Mortsauf să se fi ales cu un sifilis netratat din peripețiile sale prin Europa meridională – de aici, starea fizica deplorabilă a progeniturii sale), la doar treizeci și cinci de ani, ea, care nu a fugit să se întâlnească ,,cu cineva într-o landă”, aluzie la alegerea carnală trecătoare a mândrului Félix. Nici neamul ei nu va continua să calce pe o poteca a destinului tocmai fericită: Jacques, fiul cel mare, lasă de înțeles, prin tusea sa hemoptoică, că se va stinge curând, domnul de Mortsauf aduce din ce în ce mai mult cu o stafie ambulantă, iar Madeleine îl va detesta în veci pe Félix, rupând orice legătură cu călăul moral al mamei sale. Félix-Amédée de Vandenesse este neconsolat, lady Dudley revenind la familia ei de drept din Anglia, între copii și soț, iar moartea celei mai iubite dintre femei îl văduvește de speranțe, dar îi asigură suficiente amintiri la care să mediteze sumbru în singurătate, asemeni unui Cavaler al Tristei Figuri. Calitatea sinucigașă a aristocrației nedegenerate fizic și moral se afimă încă o dată în veacul al XIX-lea. Natalie de Manerville îl refuză pe Félix-Amédée de Vandenesse dupa această istorisire-roman: realistă și perfidă în toate ca doamnele din secolul al XVIII-lea, Natalie observă în firea romantică și descentrată a lui Félix o iubire de sine și un egotism pe care ea însăși nu le poate nici satisface, nici suporta, recunoscându-se ca altceva decât cele două jumătăți incongruente și incoerente ale animei strălucitului nobil din familia de Vandenesse.

 

Publicat în Lecturi | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Pe culmile paranoiei


Anii urii (Editura Humanitas, 2019) este a doua colecție de articole cotidiene a eseistului Horia-Roman Patapievici după Politice, volum datând până la virgulă din tulburii ani 1990-2000. Din cele cinci sute de pagini ale Anilor urii, aproximativ patru cincimi sunt formate din articolele propriu-zise, emendate minimal sau publicate în întregime abia astăzi, articole care au văzut lumina tiparului între 2006 și 2010 în ziarul Evenimentul zilei. Din păcate, calitatea opinilor de presă ale lui H.-R. Patapievici nu numai că nu a cunoscut un progres stilistic sau o flexibilizare ideologică față de mijlocului anilor ’90 ai secolului trecut, ci, din contra, se poate constata chiar o încremenire în proiect și o încrâncenare în fixații de tot soiul, chestiuni în cele din urmă firești după împlinirea anumitei vârste, când firea omului nu caută să se mai schimbe în vreun fel anume.

La ce ne referim? Întâi de toate, cvasimajoritatea textelor adunate în Anii urii constau din două monomanii interpretative: prima se referă nemijlocit la moralizarea excesivă, realizată pe un ton de Casandră autohtonă, a vieții publice românești. Românii sunt, din nou, redați în tușe groase ca un popor tarat, de nevertebrate moral sau, concesiv, ca fiind completamente imprevizibili în comportamentul lor cetățenesc. Cultura locului și obiceiurile domestice românești se fac vinovate de promiscuitate la orice nivel și de submediocritate globală. Judecata e aplicată paușal, Horia-Roman Patapievici considerând că România nu are o societate formată din clase sau grupuri sociale cu interese și perspective asupra vieții diferite. În genere, românii formează o cultură publică (națională?) inferioară, după cum știm deja de la Caragiale, Cioran sau Rădulescu-Motru citire, iar răul acesta are rădăcini deopotrivă ontologice și istorice. Despre dogme numai de bine, dacă se poate spune așa. Analiza cu mijloacele științelor sociale actuale nu e recognoscibilă la Horia-Roman Patapievici, analfabet din punct de vedere al cunoașterii sociologice sau economice, obișnuite în alte părți, mai luminate, ale continentului. A doua obsesie a eseistului e ceva mai contemporană și cu un substrat mai ușor de verificat și, eventual, cântărit critic: Horia-Roman Patapievici pune apăsat degetul nu pe ,,complexul militaro-industrial” românesc, care, de altminteri, nici nu există, ci pe cel ,,oligarho-mediatic” dezvoltat după anul 2004 în România. Patapievici susține că în România o mână de oameni bogați, a căror avere constă din devalizarea bugetului de stat sau din afaceri oneroase cu același aparat politic, formează un soi de clică, de elită inenarabilă care, împreună cu patronii unor trusturi media (e curios că Patapievici vede o alianță între două morfologii sociale ale tranziției care se reduc în fond la una: capitalistul mare și mijlociu român de după 1989), instigă poporul la ură și subminează democrația. Scenariul pe care îl creionează Patapievici este al unei Rusii în miniatură plasată la gurile Dunării, cu toate că Rusia nu convinge pe nimeni, totuși, ca o Românie în mare. Prin urmare, România nu este o semicolonie occidentală în care majoritatea capitalului financiar sau productiv e deținut de companii neromânești, iar forța de muncă activă, atunci când nu migrează, e plătită la limita subzistenței, cum se întâmplă, ci, dimpotrivă, poate fi oricând, prin asociere cultural-politică, o gubernie rusească, iar acest fenomen are cauze locale, de tranziție postcomunistă. Curios cum cele mai sărace județe din România, unde s-au înregistrat milioane de imigranți în ultimele decenii și un PIB de stepă mongolă, au dat naștere unui baronet (PSD, normal) care e în stare să schimbe traiectoria geopolitică a țării și, de ce nu?, a continentului. Horia-Roman Patapievici nu susține pe față această posibilitate funestă, dar teama care vibrează în producțiile sale de articlier este exact aceasta. Vin rușii! Vin rușii! Misiunea noastră este a priori occidentală ș.a.m.d. Faptul că presa noastră se găsește în mâinile unor patroni cu interese de grup sau individuale fluctuante sau că fiecare post de televiziune face politică de partid cu mijloace de tabloid nu e o chestiune specific românească: în Italia, Spania și până și în Statele Unite ale Americii, big media, în continuu proces de degradare intelectuală (expresia character assassination spune totul cu privire la originea ei), este rezultatul unor grupuri politico-economice rivale de decenii bune. Horia-Roman Patapievici refuză cu obstinație să constate similitudini dezarmante și nici nu recunoaște că mogulii media sprijină câte un partid (în locul altuia și nu întotdeauna pe același) la fiecare ciclu electoral: nu, pentru Horia-Roman Patapievici, toată mass media românească (ceea ce este, din punct de vedere al faptelor, un fals, având în vedere că au existat și moguli media apropiați de Traian Băsescu și partidul său fanion, PDL) a strâns rândurile împotriva unui mediocru șef de stat între 2004-2014, Traian Băsescu. Ce reprezintă acest om politic pentru Horia-Roman Patapievici? Cumva acel politician multimilionar acuzat de fraudă, nepotism și colaborare cu Securitatea (sau ca ofițer cu rang înalt în poliția politică ante-1989)? Este acel președinte al cărui frate încasa sute de mii de euro din colaborarea și protejarea în justiție a lumii interlope, până la încarcerarea aceleiași rude de sânge? Este acel politician cu un limbaj la fel de violent și obscen ca al unui baron PSD oarecare? Nicidecum. El este cel mai atacat și mai hulit politician român (inclusiv de unii intelectuali de la o revistă culturală bucureșteană antipatică domnului Patapievici), cel care a condamnat comunismul în plenul Parlamentului în decembrie 2006 și a plasat România pe coordonate euroatlantice (preaderarea României la UE și NATO provine, însă, de dinainte de 2004). Este acel om politic ,,omenos” care nu a lansat în public o casetă cu conținut erotic privat în decembrie 2009, înainte de alegerile prezidențiale, după cum a bârfit în presa spaniolă însuși echidistantul și nonsexistul Horia-Roman Patapievici, iubitor de universuri dantești și nu de întâmplări petrecute în birouri ovale. Adâncul complex cultural și rușinea de a fi român transpar în luările de poziție ale eseistului Patapievici, ceea ce nu e de mirare pentru un adept al conspirației rusești în Europa și un idolatru al modelului militar și de intelligence american. Din nefericire, partizanatul lui Horia-Roman Patapievici are și gradații lugubre. Acesta clamează aproape în fiecare articol că jurnaliștii mercenari de la televizor au sădit și dezvoltat ura în România. Față de cine? Față de președintele Traian Băsescu și ,,intelectualii” săi servili. Citind la zece ani distanță articolele lui Horia-Roman Patapievici cineva necunoscător al acelei perioade ar putea să ajungă să creadă că România se afla pe muchea unui război civil în toată regula în 2007 sau în 2009. Nici pe departe nu a fost vorba de așa ceva vreodată. Traian Băsescu a câștigat la limită un al doilea mandat prezidențial în 2009 și este, pe lângă demnitatea de senator, începând cu mai 2019, europarlamentar. Nimeni nu a atentat la viața lui, nimeni nu l-a dat pe mâna unui ,,tribunal popular”, cum ne avertizează apocaliptic că ar fi fost cazul Horia-Roman Patapievici. Gradul de partizanat trivial merge atât de jos în luările de poziție publice ale intelectualui de dreapta Patapievici încât ,,ura’’ (declarațiile vulgare ale unei prese semianalfabete, însetate de scandal, bani și rating, ajung să fie asociate urii politice de către autor) față de omul de stat Traian Băsescu intră în analogie cu ura față de evrei în Europa fascistă. E siderant că antisemitismul sfârșește prin a fi un instrument de blamare prin ricoșeu în bătăliile politice banale ale României de după 2004, luptă în care Horia-Roman Patapievici a fost, după cum o arată până și acest volum, direct angajat moral.

Tocmai de aceea autovictimizarea și mania persecuției definesc Anii urii. Horia-Roman Patapievici are voluptatea perversă a supliciului: se autopotretizează aproape la fiecare pagină ca intelectualul agresat și scuipat pe stradă de bătrâni naționaliști, ceaușiști, suporteri ai vadimismului ca mod de existență civică. De la atâta admonestare fizică și atac verbal prelungit ne mirăm că Horia-Roman Patapievici nu a cerut azil politic în acei ani duri și răi. În schimb, în loc de închisoare politică, ceea ce și-ar fi dorit probabil acest Verhovenski-bătrânul al României, găsim o carieră publică de succes și o prestanță intelectuală extrem de notorie în spațiul românesc. A fost și el, alături de alți corifei vocali ai guvernării PDL, un biet intelectual european, liberal-conservator, victima elementelor șovine, antisemite și nefrecventabile ale României. Întreaga sa retorică de miel imaculat este menită să pună într-o lumină sinistră pe politicienii PSD și PNL (nu și pe cei din extinctul PDL), presa de partid (în speță, Antena 3), dar și pe toți votanții PSD și PNL. Dacă cetățenii obișnuiți ai Romaniei sunt redați în nuanțe de negru și maro de toamnă târzie, electoratul PSD se bucură de calitățile pegrei și ale declasaților de care un ministru de externe al României din guvernarea PDL, prieten apropiat al lui Horia-Roman Patapievici, s-a delimitat prin vitriolare și dispreț în anul 2012. Horia-Roman Patapievici insistă să ne convingă că ,,presa cartelizată” anti-Băsescu a vrut să definească cu orice preț ,,centrul opiniei publice” în România. Acel centru era dominat până atunci nu de obscenitate și demonizări (de parcă anii ’90 au fost cei ai excelenței discursive în materie de dezbateri politice sau publice și nu cei ai mineriadelor și ai taberelor radical pro și anti-Iliescu), ci de alte virtuți, eventual cele ,,creștine, capitaliste și raționaliste”, ghiveci de termeni contradictorii. Mai mult decât atât, în spatele pretenței de a nu construi un discurs ideologic simplist, prefața Anilor urii abundă în simplificări și deformări de strictă obediență ideologică. După ce pretinde că spațiul public românesc este vidat de orice crâmpei de doctrină politică (se vorbește, în afara oricărui context sau cadru teoretic general, până și de ,,virtuțile socialiste” în atingere cu morala creștină), Horia-Roman Patapievici, altfel detestând stânga politică, continuă în felul următor când pune în discuție ipotetica ,,subzistență-dependență” de fond a cetățenilor români: ,,Ce are însă trecere, din limbajul politic modern, este discursul etatist și discursul anticapitalist. Prin urmare, și prin etatism, și prin anticapitalism discursul socialist care prinde la noi poate avea atingeri cu discursul marxist. Dar cu diferențe majore de motivație. Non idem est si duo dicunt idem. Societatea românească este etatistă și nu-i place pe capitaliști, deoarece capitalismul dislocă rețelele de subzistență-dependență, în timp ce statul i le asigură (…). Marea frică a majorității populației dependente de resurse puține – care trăiește la limita subzistenței (adică sub limita de sărăcie), care nu a avut niciodată libertate economică (și asta nu deoarece nu are proprietăți, căci are, ci pentru că nu a îndrăznit să devină liberă pe piața muncii), care a ieșit din comunism dependentă de rețele locale de putere și care nu a avut puterea de a ieși de sub dominația lor în toți acești ani (de cele mai multe ori deoarece singurele resurse care le erau accesibile le veneau, și continuă să le vină, numai prin intermediul acestor rețele) – este pierderea resurselor și a siguranței referințelor sociale” (pp. 38-40). Doar acest pasaj exprimă orbire și minciună fără jenă: societatea românească a fost zguduită și pusă la pământ după 1989 de valurile de privatizări frauduloase care au avut loc până în 2004. Statul român are cele mai puține și mai slab finanțate politici sociale din Europa. România înregistrează inegalități economice uriașe, record în Uniunea Europeană. Numai faptul că milioane de români au părăsit țara pentru un loc de muncă oarecare arată dimensiunea șomajului real și a dezinteresului statului român, reprezentat de elitele sale compradore, față de existența lor biologică elementară. Mentalitatea anticapitalistă nu există în România. Opinia publică înclină spre ideea că ,,statul este cel mai prost administrator”, iar piața liberă dereglementată e regula normalității, patronul, care nu plătește taxe și impozite în calitate de afacerist, defilând ca panaceu. În realitate, prin cauționarea unui capitalism sălbatic paneuropean, pe axa capital vestic-mână de lucru estică, și prin persiflarea unor administrații locale sărace și, într-adevăr, clientelare, unde statul și-a epuizat orice resursă umană care să își dorească un progres social, Horia-Roman Patapievici este o altă voce publică neoliberală din estul Europei, ceea ce nu constituie în sine o problemă.

Adevărata problemă a ,,intelectualilor lui Băsescu” este ipocrizia și dublul standard. Între 2000 și 2012, Horia-Roman Patapievici, adoratorul pieței libere, a fost pe ștatele de plată ale bugetului de stat. Ca membru, numit prin sprijin politic, în conducerea C.N.S.A.S., unde pretinde a fi luptat pentru desecretizarea arhivei Securității (căzută în ghearele unei peremiste de tristă amintire), Horia-Roman Patapievici a încasat un salariu respectabil în România sărăciei de atunci, orchestrată de PSD. După 2004, același Horia-Roman Patapievici, pus în post de președintele Traian Băsescu, a ocupat funcția cea mai înaltă în I.C.R, o poziție aflată între cea de secretar de stat și ministru. Remunerat cu 6000 de lei net pe lună, fără să mai socotim alte sporuri sau avantaje materiale, Horia-Roman Patapievici a câștigat aproximativ 3000 de lei net pe emisiune, realizată săptămânal din fondurile TVR Cultural, post unde directoare era Daniela Zeca-Buzura, nora romancierului Augustin Buzura (și soția directorului de imagine din TVR, Mihai-Adrian Buzura), pe care H.-R. Patapievici îl schițează ironic și negativ în Anii urii ca pe un alt nomenklaturist iliescian. La un venit lunar net de cel puțin 18000 de lei pe lună, îndrăzneala liberalului Horia-Roman Patapievici de a lua în derâdere populația bătrână, dependentă de pensia mizeră, venită din partea statului pentru care au contribuit lunar în anii lor de muncă, este penibilă și descalificantă moral. Având în vedere că soția de jure a lui Horia-Roman Patapievici a lucrat între 2007 și 2017, când iese, conform legislației în vigoare pentru pensionare, din câmpul muncii, tot într-o instituție de vază a statului român, unde a încasat un salariu de 14000 de lei pe lună din poziția comodă de consilier, avem de-a face cu o impostură umană tipică. Familia Patapievici avea un venit cumulat din salarii bugetare de peste 35000 de lei pe lună, aproximativ 10000 de euro la valoarea de atunci. Într-o țară în care salariul mediu net, în anii 2004-2014, nu a depășit 2500 de lei, asemenea venituri salariale sunt doar la dispoziția unor noi privilegiați. De altfel, toți ,,intelectualii lui Băsescu” s-au ales cu poziții, garantate politic, în cadrul statului român plătite regește: miniștrii, ambasadori, șefi ai cancelariei prezidențiale, europarlamentari, responsabili de comisii care revizuiau constituții etc., fiecare dintre ei fiind un cumulard de salarii bugetare. Prin urmare, eticheta de ,,băsiști” nu e doar politică, ci și calea de a înțelege o anumită prosperitate a acestor elite aservite neoliberalismului în general și lui Traian Băsescu în particular, de la care, la final de mandat prezidențial, au primit emoționați decorații. Anii urii este cartea în care Horia-Roman Patapievici încearcă ineficace și adesea sofistic să se scuze și să acuze simultan. Confruntarea sa are loc cu jurnaliști plătiți să înjure, nu și cu alți intelectuali. Este și normal, în definitiv: el a fost una din gurile educate care vorbeau în portavocea președintelui Traian Băsescu. Din fericire pentru spațiul public autohton, jurnalistul carnasier e doar un luptător de ring politic, nu și un ideolog intelectual cu pretenții de excelență culturală sau academică.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , | 11 comentarii

Caietele filozofice ale lui Antonio Gramsci


Antonio Gramsci este un intelectual (neo)marxist care înainte de 1989 s-a bucurat în limba română de o unică ediție de scrieri alese, apărută într-un volum la Editura Univers în anul 1973 (reluată și adăugită în 1983). Importanța sa pentru o întreagă școală de gândire socialistă și social-democrată a fost atât de considerabilă în secolul al XX-lea încât în cultura română nu a ajuns decât ecoul ei și acesta trecut prin filtrul de selecție a aparatului de cenzură. Abia în ultimii ani s-a realizat traducerea a șase caiete din opera sa de închisoare și un volum de scrieri, toate publicate la editura ieșeană Adenium, întârziere care probează nu numai dezinteres, ci și imaturitate intelectuală într-un spațiu public consumat de polemici anodine între persoane și nu de cele roditoare dintre diverse școli de gândire, din păcate, prea puțin prezente. Rațiunea pentru care soții Drăgulin, traducătorii și îngrijitorii acestui proiect editorial ce se anunță de lungă durată, au ales să publice mai întâi considerațiile lui Antonio Gramsci despre filosofia lui Benedetto Croce (Caietul 10), politica lui Machiavelli (Caietul 13), americanismul și fordismul decenilor interbelice (Caietul 22), risorgimentoul italian (Caietul 19), natura intelectualilor (Caietul 12) în locul altora nu apare explicitată într-o virtuală prefață-standard a nici unuia dintre volumele existente. De altfel, proiectul pare a se desfășura după coordonate zigzagate, colecția tuturor caietelor de închisoare gramsciene așteptând cel mai probabil câteva decenii pentru a fi finalizată, dacă se va ajunge la acest fericit deznodământ. La finele anului 2018 este publicat Caietul 11 (XVIII). 1932-1933. Introducere la studiul filosofiei, cu un studiu introductiv al gramscianului Angelo Chielii. Gândirea dinamică și inexorabil de critică a lui Antonio Gramsci oscilează între comentariul lapidar, note sumare de lectură și eseul savant, în care se concentrează suma unor intuiții filozofice și comentarii de natură socială profunde. Caietele de închisoare nu sunt cărți de sine stătătoare, cât eboșele unor opere viitoare, pe care Gramsci, captiv în provizoratul și autocenzura prudentă a detenței în lunga dictatură fascistă, le-ar fi scris poate dacă ar fi apucat să trăiască în libertate și în condițiile cvasiimposibile ale unei sănătăți fizice ideale.

Eclectismul Caietului 11 (XVIII) nu este decât unul aparent, Gramsci, împrumutând o formulă de la Antonio Labriola (ironizat de același Gramsci în alt context), rămânând un adept al filozofiei praxisului, altfel spus, a interpretarii personale (dar nu numai atât) a filozofiei marxist-engelsiene, în care Gramsci întrevede epistema modernității industriale. O primă parte a Caietului 11 constă din continuarea unor polemici aparent lungi cu intelectualii idealiști și, cel puțin în lumina opțiunilor lor politice finale, fasciști, Giovanni Gentile și Benedetto Croce. Gramsci aduce în discuție natura intelectualului organic, legat de națiunea în care trăiește, comunicând cu clasele inferioare, care se diferențiază de cea burgheză, în sensul în care un intelectual depășește simțul comun prin purificarea acestuia din urmă de imprecizie, incoerență internă și arbitrar logic, figurînd ca un actor vital în dialectica luptelor sociale și nicidecum ca un personaj autoizolat într-un triumfal turn de fildeș, circumstanță imposibil de evitat de adepții idealiști ai castei intelectualilor claustrați social, contemplînd gânduri nemișcătoare. După cum notează Angelo Chielli în studiul introductiv, Gramsci studiază cu un ochi critic genetica istorică a unei asemenea concepții elitiste. ,,Dimpotrivă, reflecțiile lui Croce și Gentile nu fac parte din paradigma elitistă care vede dualismul mase-intelectual ca fiind de nedepășit, ci, mai degrabă, dacă ne raportăm la abordarea istorico-politică, reprezintă elementele constitutive ale acestei concepții. Afirmația că masele, prin intermediul simțului comun, participă totuși, deși într-un mod inconsecvent și contradictoriu, la acele adevăruri pe care intelectualul le înțelege în toată rigurozitatea și complexitatea lor, presupune că nu este nevoie de ridicarea maselor la niveluri tot mai înalte de cunoaștere și conștientizare. Motivul? Ele le posedă deja, deși în formele naive ale religiei, credințelor populare, ale folclorului. O singură viziune a lumii, chiar dacă este articulată ierarhic, este tipică pentru oamenii simpli și oamenii culți. Această convingere, care provine din romantismul și istoricismul german din prima jumătate a secolului al XIX-lea, se traduce în proiecte politice și educative precise (de exemplu, reforma școlii italiene concepute de Gentile și realizată de fascism asumă fractura dintre oamenii simpli și cei educați. Se prevăd astfel diferite căi educaționale și de formare: institutele de formare profesională erau rezervate maselor care urmau să fie inițiate în munca manuală, liceele, în schimb pentru viitoarele elite diriguitoare) care de fapt întăresc distincția oameni simpli – intelectuali, fără a o pune niciodată la îndoială, fără a verifica vreodată dacă în societatea industrială acest decalaj mai poate fi apărat, mai poate fi un proiect sustenabil.” (pp. 16-17) Orice autonomizare a filosofiei de istoria materială și spirituală a societăților în curs de formare și stingere este, din punct de vedere gramscian, dar și cel marxist, o eroare metafizică, o pretenție și o opinie fantastice. ,,A crea o cultură nouă nu înseamnă doar a face în mod individual descoperiri ,,originale”, ci înseamnă totodată (mai ales) a răspândi în mod critic adevărurile cunoscute, a le socializa și prin aceasta a le face să devină o bază pentru acțiuni vitale, un element de coordonare și de ordine intelectuală și morală. A face ca o masă de oameni să gândească coerent și în mod unitar realitatea prezentă e un fapt ,,filozofic” mult mai important și mai ,,original” decât descoperirea de către un ,,geniu” filosofic a unui adevăr ce rămâne în patrimoniul unor mici grupuri de intelectuali.” (pp. 56-57) Construirea unor noi simțuri comune, dincolo de ansamblul științific, religios și practic al epocilor anterioare, cade în sarcina unei elite intelectuale fără de care fragmentarea și scindarea din interior a societăților moderne va continua să genereze suprastructuri variabile, în funcție de poziția de clasă a ideologiilor generate tot astfel.

Antonio Gramsci își rezervă, însă, tirul criticilor sale penetrante și originale la adresa ,,Manualului popular de sociologie marxistă” a rusului Nikolai Buharin, în care acesta, pare-se, simplifică și deformează până la eroare materialismul istoric. Caracterul static, regulat, tabloul categorial prefabricat al epocilor istoriei speciei, accentul pus pe un raport nemijlocit între baza materială și efectele sale la nivel politico-ideologic, din punctul de vedere al filozofului italian, constituie o abatere și o mistificare a dialecticii hegeliene, o trunchiere școlărească, utilă doar în versiunea sa propagandistică, ca memorator al unor clișee facile. ,,Filosofia Manualului popular (conținută în el în mod implicit) poate fi numită aristotelism pozitivist, o adaptare a logicii formale la metodele științelor fizice și naturale. Legea cauzalității, aspirația spre regularitate, spre normalitate, spre uniformitate, se substituie dialecticii istorice.” (p. 93) Tratarea curentelor filozofice din trecut ca forme ale unui iraționalism inexplicabil, ca obscurantism și subiectivism dizolvant de către Buharin îi apare lui Gramsci ca o altă manifestare brutală a unor credințe dure și simpliste, la fel de exclusiviste și intolerabile în intențiile lor metafizice precum obiectul propriu-zis incriminat. Este adevărat că Lenin însuși l-a criticat pe Buharin pentru inaptitudinea sa de a fi înțeles dialectica hegeliană, observațiile lui Gramsci pornind din același punct. Fetișizarea unor cuvinte cheie din opera filozofilor praxisului duce la falsificarea sa grosso modo. Pretenția la adevăr în marxism este întotdeauna una relativ istorică. ,,Obiectiv înseamnă întotdeauna obiectiv din punct de vedere istoric, mai bine spus obiectiv ar însemna în mod universal subiectiv. Omul cunoaște obiectiv întrucât cunoașterea sa este reală pentru tot genul uman unificat, dar acest proces de unificare istorică se va petrece atunci când vor dispărea contradicțiile interne ce sfâșie omenirea, contradicții ce sunt condiția formării grupurilor și a nașterii ideologiilor concrete, nonuniversale, dar care devin numaidecât caduce din cauza originii practice a substanței lor. Există, ca urmare, o luptă pentru obiectivitate (pentru a se elibera de ideologiile parțiale și înșelătoare) și lupta aceasta este tocmai lupta pentru unificarea culturală a omenirii. Ceea ce idealiștii numesc spirit nu este un punct de plecare, ci de sosire, ansamblul suprastructurilor în devenire spre unificarea concretă și obiectiv universală, și nu presupus apriori unitar etc.” (pp. 113-114) Alte considerente asupra cărora Gramsci insistă în analiza sa critica se referă la autonomizarea economicului de social (sau a sociologizării excesive a marxismului) de parcă organismul social nu cuprinde tot ceea ce este și poate fi cunoscut, inclusiv relația dintre om și natură. Naturalitatea este o creație culturală în sine. De asemenea, epistemologia de la care se revendică Buharin este una simplistă, la fel de rigid constituită ca pozitivismul și empirismul vulgar de la finalul secolului al XIX-lea, pe care marxistul sard le recuză. Până și felul în care este înțeleasă materia în ,,Manualul popular’’ este, în continuare, unul bazat, în mare măsură, pe asumpții metafizice, exact ceea ce sabotează din interior materialismul dialectic. Pornind de aici, Gramsci își extinde argumentația împotriva caracterului nematerialist al credinței în știință ca un dat etern, o lume în sine a cunoașterii, în afara practicii, uitându-se genealogia pe care orice cunoaștere o subîntinde. Flexibilitatea istorică a lui Gramsci se condensează în pasaje de natura acestuia: ,,problema este doar de tip istoric și nu teoretic în sensul că orice concepție asupra lumii, într-o determinată fază istorică, asumă o formă speculativă care reprezintă apogeul și începutul dezvoltării? Apare astfel analogia dezvoltării statului, care de la faza ,,economico-corporatistă” trece la faza economica (de consens [activ]). Se poate deci spune că fiecare cultură are propriul moment speculativ sau religios, care coincide cu perioada de hegemonie compilată a grupului social care exprimă și poate coincide exact cu momentul în care hegemonia reală se dizolvă de la bază, molecular, dar sistemul de gândire, tocmai de aceea (pentru a reacționa în fața disoluției) se perfecționează dogmatic, devine o ,,credință” transcedentală: de aceea se observă că fiecare epocă, așa numită de decădere (în care are loc disoluția vechii lumi) este caracterizată de o gândire rafinată și mult speculativă”. (p. 207) Ceea ce este absolut admirabil în legătura internă a textelor gramsciene, dincolo de cunoașterea la zi a dezvoltărilor contemporane din filozofia italiană sau germană, consistă în profunda înțelegere a tradiției hegeliene din marxism, pe care Gramsci o folosește cu naturalețe la fiecare pas în caietele sale. Iată, bunăoară, cum tratează Gramsci din nou problema obiectivității în știință: ,,Chestiunea obiectivității cunoașterii, conform filosofiei praxisului, poate fi elaborată pornind de la propoziția (regăsită în prefața la Contribuții la critica economiei politice) conform careia oamenii devin conştienti (de conflictul dintre forțele materiale de producție) pe terenul ideologic de formele juridice, politice, religioase, artistice, filosofice. Dar acest tip de cunoaștere este limitat la nivelul conflictului între forțele materiale de producție și raporturile de producție – conform abordării literare a textului – sau se referă la orice abordare conștientă? Acesta este punctul de elaborare care poate fi în întregul său doctrina filosofică a valorii suprastructurilor. Ce semnifică, în acest caz, termenul de monism? Desigur, nu cel de materialist sau de idealist, ci de identitate a contrariilor în actul istoric concret, adică activitatea umană (istorie-spirit) în concret, conectată în mod indisolubil la o anumită materie organizată, istoricizată, la natura transformată de om. Filosofia acțiunii (praxis, desfășurare), dar nu a actului pur, ci mai degrabă a actului impur, real în sensul cel mai profan și monden al termenului.” (pp. 222-223) Gândirea lui Antonio Gramsci se vrea și este o depășire superioară a stadiului bolșevic în care se găsea materialismul istoric după 1917, concretizat în stalinismul Cursului scurt….

Nu în ultimul rând, câteva considerații despre calitatea editorială îndoielnică a acestui volum se impun. Din nefericire, ediția românească din Caietul 11 (XVIII) este dezamăgitoare și de evitat până la o republicare amendată a corpusului deja tradus. Aducem aminte doar de câteva disconforturi la lectură, pe care ne vom feri să le exemplificăm aici din dorința de a nu extinde problematica mai mult decât este cazul: notele de subsol sunt construite într-un mod diletant, parantezele se închid haotic sau se deschid fără finalitate, greșeli ortografice elementare epuizează atenția și, de la un punct încolo, răbdarea, aproape la fiecare pagină de text, erori gramaticale inadmisibile (virgule între subiect și predicat, evitarea cacofoniilor prin introducerea altor virgule, de această dată siderante), fraze care nu au sens, necesitând o relectură urgentă din partea redactorului și a traducătorului, dar și prezența unei bibliografii la finalul volumului care s-ar fi potrivit la sfârșitul studiului exegetului Angelio Chielli, toate acestea afectează într-o mare măsură prezența decentă în limba română a filozofiei gramsciene. Ne punem speranța că aceste dizarmonii și scăpări de bază vor dispărea pe măsură ce Antonio Gramsci va pătrunde mai mult în conștiința publicului intelectual și specialist din România prin influența gândirii sale.

| 2 comentarii

Variațiuni balzaciene XX


(Secretele prințesei de Cadignan și alte studii de femei, Editura Polirom, 2017, traducere de Sanda Oprescu)

Secretele prințesei de Cadignan

Compusă ca o analiză a răutății și perversității naturii omenești, a uneltirilor femeii înrobită milenar societății (și mai ales bărbatului ca instanță autoritară), Secretele prințesei de Cadignan poate figura și ca o trecere în revistă a jumătății superioare din universul social de clasă din întregul, configurat organic în straturi suprapuse, Comediei umana. Dacă locul este Parisul deceniilor post-napoleoniene, Babilonul modernității-furnicar, atunci cartierul este foburgul aristocratic Saint-Germain-des-Prés, iar dacă acțiunea, de se poate numi astfel, se încheagă în saloanele discrete și cuceritoare ale lumii bune, atunci manechinele de pe scenă sunt femei, alese dintre doamnele cele mai înalte ale capitalei. Timpul este 1832, la doi ani după ,,răscoala” sau ,,răzmerița” populară, pentru a folosi ocheanul social al nobilimii, pe care ,,republicanii” o botează cu numele de ,,revoluție”. Diane de Maufrigneuse, născută ducesă d’Uxelles, reputată pentru perfidie și libertinism încă din Salonul cu vechituri, are vârsta fatală, în atlasul zoologic balzacian, de treizeci și șase de ani, când femeile frumoase se pregătesc de iarnă. Ducesa de Maufrigneuse este căsătorită de aproape două decenii cu ducele de Maufrigneuse, de la care moștenește titlul neveritabil de prințesă de Cadignan. Tributar unui Ev Mediu aureolat de cavalerism și onoare, Balzac crede că un prinț trebuie să posede un principat, altfel deosebirea de rang, care între vechii aristocrați nici nu conta, nu semnifică nimic altceva decât dovada sărăciei și a decăderii nobilimii de sânge, de spadă și de robă. Ducele de Maufrigneuse este cu douăzeci de ani mai în vârstă decât nevasta sa. Impotent, grevat de datorii, stupid, dar respectat prin legăturile sale de sânge în anii Restaurației, ducele fusese cândva un craidon dublat de un risipitor implacabil. Din nefericire, eticheta neamului sau, pe linie masculină, fusese deja șifonată de averea infimă a nevestei sale, de care se alesese praful înca din primii ani ai căsniciei. Diane de Maufrigneuse nu mai trăia în intimitate cu soțul ei de când îl născuse pe Georges, urmașul ei, de-a cărui soartă își făcea deja griji, căutându-i o aristocrată cu avere într-o anume Berthe de Cinq-Cygne. Viața socială și erotică a prințesei de Cadignan se apropia probabil de sfârșit, banii lipsindu-i (renta anuală de douăsprezece mii de franci nu însemna mai mult decât mărunțiș pentru cineva obișnuit să toace milioane) și frumusețea celebră, cea care îi adusese în patul ei pe mulți amanți, aflându-se la apus. ,,Femeia pe care treizeci de slujitori abia pridideau s-o servească mulțumitor și care deținea cele mai frumoase saloane din tot Parisul, cele mai cochete apartamente, care dădea petreceri atât de minunate, trăia acum într-un apartament cu cinci camere: o anticameră, o sufragerie, un salon, un dormitor și un cabinet de toaletă și avea doar două amărâte de servitoare.” (p. 173) Povestirea surprinde expunerea aventurii amoroase din urmă a grațioasei Diane de Maufrigneuse.

Prietena și rivala ei cea mai redutabilă, de aceeași seamă, – femeile tinere nu se pot urâ și invidia decât în modul lor propriu, mai ales când sunt apropiate sufletește, sugerează Balzac – este înalta doamnă de societate, marchiza d’Espard, a cărei cruzime, vanitate și meschinărie le cunoaștem din Punerea sub interdicție. Cele două vampe cu origini aristocratice își permit o așa-numită ultimă rivalitate în a stârni pasiuni. Marchiza d’Espard, otrăvitoare ca o viperă, îi propune Dianei de Maufrigneuse un capriciu final de seducătoare versată: pe scriitorul celebru, ajuns deputat legitimist și rentier chivernisit, în urma unei moșteniri venite din partea unui unchi bogat, cândva zgârcit și neîndurător cu nepotul lui, Daniel d’Arthez, scriitorul genial, abstinent și riguros devotat artei sale din Iluzii pierdute. Punerea în contradicție a artistului ingenuu cu femeia de lux și de renume din spița aristocraților în curs de blazare este ocazia fericită de a scoate la iveală esența omului de artă în contactul său cu marea societate. În prefăcătoria răutăcioasă a celor două doamne conversând se observă pizma reciprocă pe seama calității sociale a amanților din trecut, dar și orgoliul de a se crede fiecare martora și obiectul unui iubiri mai curate, deci demonstrând un suflet superior a priori, decât a celeilalte. Iată că până și morala iubirii absolute e doar un mijloc spre un scop inferior, dar, în cele din urmă, pământean. Diane de Maufrigneuse se laudă că ar fi adus la pieire un tânăr ,,republican”, Michel Chrestien, care o iubise în taină timp de patru ani, până când este răpus la Saint-Merry, în urma unei alte ,,răzmerițe”, după ce același Michel Chrestien îi salvase soțul neputincios de la moarte în evenimentele din iulie 1830.

Daniel d’Arthez, aristocrat doar prin spirit, dar fără genealogie merituoasă în sine, este redat ca suma unor contrarietăți: pe de o parte bogat, cu blazon pestriț conform depoziției prietenului Horace Biachon, om de stat promițător, scriitor aflat la zenit, stăpân pe sine și rece în gândire, pe de altă parte cautând încă o mare iubire, însetat de o Galatee transcendentă, dar întrețind contacte carnale cu o femeie de rând, frumoasă, dar prea plebee pentru a declanșa mari furtuni sufletești. Spiritual, dar naiv, profund, dar copilăros, portretul de geniu romantic al lui Daniel d’Arthez convinge în măsura în care un tipar cultural desuet mai poate fermeca. Invitat în salonul doamnei d’Espard de către unii și alții dintre distinșii săi prieteni, unii foști iubiti ai prințesei de Cadignan, Daniel d’Arthez o cunoaște pe Diane de Maufrigneuse, ale cărei farmece, grație, forme fizice la vedere și teatralitate naturale îl cuceresc spontan, cu toate că în condiții de autosugestionare controlată narativ de Balzac însuși la fiecare pas. După dineu, scriitorul, familiarizat cu existența într-un castel de fantasme și închipuiri care dublează soliditatea lumii reale cu fantome, este deja sedus, în vreme ce Diane de Maufrigneuse așteaptă să fie sedusă, savurând în imaginație o altă pradă masculină. Mândria femeii de lume este să coboare pe oricare bărbat, indiferent de vocație, talent sau înclinații naturale, la un numitor comun al banalității și mediocrității naturale, al speciei masculului. Următoarele întâlniri dintre prințesă și scriitor sunt exemplare pentru arta seducției feminine. Secretul Dianei de Maufrigneuse se referă la trecutul ei, pe care urmașa marilor doamne din Franța monarhilor absolutiști îl folosește sub forma unei justificări în ochii artistului, nu și ai bărbatului îndrăgostit. Justificarea este cea legată de reputația ei din acel moment, una de femeie destrăbălată pentru totdeauna. Pretinzând că este curată și în căutarea unei iubiri tămăduitoare – ceea ce probează o altă obsesie adâncă în epocă, cea referitoare la posesia unui suflet frumos, inspirat de uzanțele dogmelor creștine -, viața prințesei de Cadignan arată cruzimea la care erau supuse femeile de către ordinea patriarhală târziu feudală: scoasă din mânăstire și căsătorită la vârsta adolescenței târzii cu un bărbat necunoscut înainte, totul în urma unui aranjament prealabil al mamei ei, care trăise cu ginerele ei (Balzac pune din nou sub semnul îndoielii heterosexualitatea normativă a Europei creștine prin faptul că mamele și fetele se culcă cu aceiași bărbați), tânăra femeie este constrânsă la acte sexuale aproape traumatice (pur și simplu, ea nu-și iubea și nu-și dorea soțul), dă naștere unui prunc în scurt timp, devenind mamă fără voia ei (bebelușul este asociat cu o păpușă de către mama imatură), pentru ca apoi să fie părăsită de bărbatul ei legal. Urmează câteva aventuri galante, concretizate în două patimi care îi afectează reputația morală, însă nu și rolul social, de aristocrată tipică în fond, originală și incomodă. Prințesa de Cadignan, care se vede stăpână pe artistul căzut pradă farmecelor acestei femei experimentate, ajunge să se declare ,,fecioară și martiră” (p. 236), motiv kitsch al convenționalității pioase (pseudo)creștine și al aspiraților ei. Minciunile ei culminează prin întărirea unui sentiment de dispreț pe care femeia se cuvine să-l aibă față de orice bărbat, cel cu adevărat vinovat de condiția de neinvidiat a femeii. Sunt locuri în justificarea prințesei de Cadignan în care nu se poate distinge între viciu și virtute: deși căzută în greșeală, greșeala însăși este un triumf aristocratic al voinței și al poftei de viață, al libertății celei nerăpuse. ,,Mă vedeți râzând pentru că mă gândesc la prințesa pe care o cunoaște lumea, la acea ducesă de Maufrigneuse căreia i se atribuie și de Marsay, și infamul de Trailles, mardeiașul politic și prostănacul ăla mic de d’Esgrignon, plus Rastignac, Rubempré, niște ambasadori, miniștri, generali ruși, mai știu eu câți? Toată Europa! S-a bârfit pe seama albumului pe care l-am comandat crezând că cei care mă admirau erau prietenii mei. Vai, e înfiorator! Nu înțeleg cum pot să-i îngădui unui bărbat să se afle la picioarele mele: să-i disprețuiesc pe toți, aceasta ar trebui să fie religia mea.” (pp. 236-237) Artistul ambivalent, dar profund, deși înțelege, își declară iubirea vie pentru ducesă.

La câteva zile distanță Diane de Maufrigneuse merge și se laudă cu victoria ei asupra tagmei înguste a artiștilor de geniu în budoarul doamnei d’Espard, care se lasă pătrunsă de ciudă și reavoință. În loc de răzbunare morală, marchiza, ipocrită până la capăt, oferă un alt dineu, în care îi invită pe o parte din cunoscuții și foștii iubiți ai prințesei de Cadignan. ,,În seara cu pricina, d’Arthez a văzut multă lume. Marchiza îi invitase pe Rastignac, pe Blondet, pe marchizul d’Ajuda-Pinto, pe Maxime de Trailles, pe marchizul d’Esgrignon, pe cei doi Vandenesse, pe du Tillet, unul din cei mai bogați bancheri din tot Parisul, pe baronul de Nucingen, pe Nathan, pe lady Dudley, pe doi din cei mai perfizi atașați de ambasadă și pe cavalerul d’Espard, poate cel mai inteligent personaj din acel salon și autorul a jumătate din intrigile cumnatei sale.” (pp. 243-244) Aceștia o bârfesc pe absenta prințesă de Cadignan, singura care îi ia strategic apărarea fiind marchiza d’Espard, nu din pudoare, ci din interes. Depravarea prințesei este apreciată ca naturală, din punctul de vedere al lui Maxime de Trailles. Încolțit de priviri ca oțelul, artistul d’Arthez o salvează pe prințesă, fără să o apere sau să-și exteriorizeze sentimentele, cum observă Blondet. Replica omului de litere este tăioasă, lucidă și demascatoare a ordinii sociale reale, nu a celei pretinse, a discursului ideologic (religios, politic, al moralei oficiale etc.) predominant: ,, – Cea mai mare vină a acestei doamne este că face concurență bărbaților, zise el. Risipește, ca și ei, bunuri parafernale, își trimite soții la cămătar, devorează zestrea soților și ruinează orfanii, topește castele vechi, inspiră și poate chiar comite crime, dar… (…) prințesa de Cadignan are un avantaj asupra bărbaților: atunci când cineva s-a pus în pericol pentru ea, îl salvează și nu vorbește pe nimeni niciodată de rău. La urma urmei, de ce nu s-ar găsi o femeie care să râdă de bărbați, așa cum râd bărbații de femei. De ce să nu-și ia, din când în când, și sexul frumos revanșa?…” (pp. 246-247)

Iubirea dintre artistul benedictin și aristocrata ușuratică, femeia liberă și sălbatică, nu numai că este posibilă, dar și consubstanțială cu libertatea naturii de a crea, de a se istovi risipindu-se fără încetare. Fericirea compatibilității spiritelor neconvenționale nu intră în înțelegerea intelectului comun și filistin. ,,Din ziua aceea nimeni n-a mai vorbit nici despre prințesa de Cadignan, nici despre d’Arthez. Prințesa a moștenit o oarecare avere de la mama ei și-și petrece verile la Geneva, într-o vilă, împreună cu marele scriitor și se întoarce câteva luni, iarna, la Paris. D’Arthez e văzut doar la Cameră, iar cărțile sale au devenit excesiv de rare. Acesta să fie deznodământul? Da, pentru oamenii inteligenți, nu, pentru cei care vor să știe totul.” (pp. 249)

Publicat în Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Elite nevertebrate


În cele ce urmează voi încerca să creionez liniile de forță ale unei ipoteze de analiză istorică a cărei execuție sub forma unei cărți va constitui – sper – obiectul unei vaste analize viitoare, venită din partea unor istorici profesioniști, lipsiti de lașitate și ocoliți de interese străine cunoașterii științifice genuine. România este o țară de dimensiuni medii în Europa, cu o istorie modernă datând din anul fondării sale ca stat semisuveran (din 1859/1866 până în anul 1878/1881, când devine independent de relațiile cu Imperiul Otoman, conglomerat politico-economic muribund după Războiul Crimeii) și care a parcurs mai multe stadii, fiecare separat de lupte și reconfigurări instituționale majore. Etapele istorice delimitate mai jos au în vedere două aspecte care se întrepătrund în același timp cu avansul social al României: 1) elitele, definite ca stratul primilor 20% din populație (cei care, în distribuția veniturilor stabilită de Vilfredo Pareto, dețin mai multă avuție acumulată și în curs de reproducere de la o generație la alta în cantități mai mari decât restul celor 80%), și interesele lor rareori divergente (dar sigur nu egal răspândite în aceste 20% funcționând la vârful societății) și 2) demosul larg, care este la rândul său fracturat de venituri și poziții economice diverse, dar care au un aspect comun: demosul trăiește mai ales pentru a se perpetua și a subzista, nu pentru a strânge averi individuale și a concentra puterea materială în mâinile sale. Puterea sa politică este una de masă (asemenea celei economice), nu și una la nivel individual, ceea ce corespunde exact inversului relației predominante la nivelul elitelor, unde indivizii și grupurile lor mai mult sau mai puțin solide, închise și constituite prin excluziuni succesive dau tonul general, individualismul lor primând colectiv ca modus vivendi. Între elite și demos există un contract social explicit, în care drepturile, responsabilitățile și interesele celor două părți, deși adesea cu semn contrar, nu ajung până în punctul în care să arunce în aer întregul eșafodaj social construit în sute de ani decât în situații rare, de război civil. Termenii generali ai contractului se prezintă în orice epoca istorică dată la fel de general, dar diferă în chestiunile specifice: demosul nu trebuie să se simtă amenințat în facultățile sale de reproducere și ființare biologică de către o forță exterioară (alt demos consolidat de un trecut comun) sau de una internă (elite exterminatoare), iar elitele nu doresc să-și vadă proprietățile vaste (în raport cu cea a individului obișnuit) puse grav în primejdie de anomia populară, manifestată prin răscoale și revoluții intempestive. Dacă pământul și uzufructul său formează proprietatea fundamentală a clasei dominante într-o anumită perioada istorică sau aceasta se concentrează în fabrici și alte mijloace tehnologice de producție, acest lucru depinde de epoca și perioada cronologică avute în discuție, pe care istoricii le sondează de regulă cu minuția lor caracteristică.

Pentru România, contractul politico-economic dintre elite și demos (popor) a fost de câteva ori rupt, pentru ca, apoi, în locul lui să fie creat un altul, concentrat în diferite constituții, coduri civile, comerciale și penale etc.: fiecare sciziune a dat naștere unui interval totodată separat și legat de cele precedente. Rupturile de adâncime sunt constante în istoria României, dar, totuși, credem că liantul poate fi identificat și consemnat de o privire dezinteresată. În perioada 1859-1914, pactul dintre conducători și conduși a constat din crearea unei administrații de stat naționale și a unei armate autonome (ambele favorabile mai mult stabilității generale dintre granițe, necesară oricăror elite consolidate), a unui cod de legi numai în parte respectat, dar și a împropietăririi cu pământ (reforma agrară începând cu anul 1863) a majorității populației. În afara acestei reforme agrare și a unei rețele de cale ferată menită transportului de cereale la export, elitele locale latifundiare, adunate în jurul unei monarhii constituționale oligarhice și antidemocratice (pe model german), nu au înfăptuit nimic de adâncime: construirea unei baze industriale, extinderea educației publice și a beneficiilor medicinei moderne la marea majoritate a populației. Sistemul general de funcționare a regatului românesc a fost greu pus la încercare în anul 1907 (cărțile lui P. G. Eidelberg și R. Rosetti sunt canonice în acest sens), când s-a dovedit că până și împroprietărirea țăranilor cu pământ după 1863 a creat doar polarizare și sărăcie extremă. Viziunea antimodernă a elitelor românești se face parțial vinovată de slăbirea suveranității reale a țării în exterior. Anii 1916-1917 sunt măcinați de catastrofa militară care se abătuse asupra României, inițial neutră. Pierderile omenești înregistrate au fost enome din punct de vedere procentual în comparație cu celelalte țări beligerante, iar, practic, țara s-a aflat sub ocupație până în 1918, guvernul suveran reducându-se doar la nordul Moldovei, un petic mortifiant până și în comparație cu Micul Regat de până la 1918.

Al doilea contract social vine odată cu imprevizibila formare a României Mari, țară creată cu sprijinul logistic, militar și politic al Franței biruitoare în 1919. Intervalul 1919-1940 se distinge prin aceleași practici oligarhic antidemocratice dominante înaintea Marelui Război, cu mențiunea că se poate vorbi de vot universal pentru bărbați, în ciuda organizării repetate de alegeri frauduloase, și o relativă creștere a industriei naționale, localizată mai ales în sfera petrochimiei (Valea Prahovei) și a mineritului (Valea Jiului). Pe de altă parte, ridicarea nivelului de trai general rămâne o nerealizare deplină în epocă, reforma agrară din 1921 adâncind doar diferențierile din cadrul țărănimii, excesul de populație inactivă neputând să fie absorbit de o industrie precară și de orașele subdezvoltate economic (B. Murgescu, V. Axenciuc, D. Chirot, C. Ban et alia). România înregistrează scoruri de dezvoltare materială inferioare tuturor țărilor europene, iar anul 1940 consemnează două decenii de stagnare colectivă și conflicte sociale acute nerezolvate. Contractul dintre popor și elite este rupt în anul 1938 numai în favoarea clasei dominante, când România devine un regim despotic fascist, condus de regele Carol al II-lea, și apoi, după pierderea succesivă a Basarabiei, Ținutului Herței și a unei bune părți din Transilvania la mijlocul anului 1940, republică legionară (până în ianuarie 1941) și statul cel mai devotat politicii expansioniste și genocidare naziste în estul Europei.

După cucerirea de facto de către Armata Roșie în data de 23 august 1944, România este un stat mai slab și mai sărăcit decât în anul 1919. Negocierea unui contract social nu va avea loc, iar, patru mai târziu, România se transformă în satelit sovietic plătitor de despăgubiri de război ridicate. Abia în anii 1950, politica de industrializare și creștere economică forțată de elitele comuniste duc la rezolvarea majorităților problemelor sociale din România interbelică, analfabetismul, mortalitatea infantilă și traiul în mizerie fiind reduse la cote simțitoare. Pe de altă parte, sistemul antidemocratic, tiranic și oligarhic deopotrivă, exclude din start vocea populară din ecuația puterii pentru patru decenii, iar în anii 1980 populație se vede trăind în condiții similare cu ale generațiilor care au supraviețuit anilor de război și refacere 1940-1955, în ciuda creșterii economice și a acumulărilor de capital, inclusiv a unei forțe de muncă superior calificată, existente. Progresul realizat este unul modest, iar anul 1989 plasează România printre cele mai sărace societăți europene.

După evenimentele din decembrie 1989, România intră în cel de al patrulea său stadiu germinativ, distanța față de țările dezvoltate ale continentului lărgindu-se neîntrerupt între timp. Dezindustrializarea, inflația galopantă, șomajul exploziv, balanța comercială constant negativă, imigrarea unei cincimi din populația țării, în continuă scădere timp de peste două decenii, polarizările sociale în neîntrerupt proces de accentuare, sărăcia generalizată, au fost compensate de formarea unui sistem democratic funcțional, dincolo de corupția endemică și ineficiența birocrației de stat. România este acceptată în NATO (2004) și UE (2007) de pe poziții inferioare ca dezvoltare socială aproape tuturor țărilor europene. Pactul dintre elite și demos este fragil și greu definibil. Tentațiile antidemocratice și oligarhice sunt la cote istorice minime în contextul domestic al republicii parlamentare, dar semnificativ peste cele mai multe țări din Europa, cu excepția Poloniei și Ungariei de după integrarea acestora în UE în anul 2004. Convergența cu nivelul social mediu de trai european este întârziată și avariată structural în România (Florin Georgescu).

Prin urmare, cezura recuperabilă în fiecare din cele patru epoci istorice amintite mai sus este întotdeauna, și în chip obstinat, aceeași: elitele nu răspund cerințelor demosului, iar acesta se revolta rareori (1907 este singura situație care se aproprie de un posibil război civil românesc) sau deloc, considerând probabil că avansul realizat de la un interval istoric la altul este suficient de inteligibil pentru a nu necesita decât sporadice proteste publice, recognoscibile în fiecare organizare statală din cele patru experimentate până în acest moment. De cealaltă parte, oligarhia politico-financiară (moșierească, burghezo-moșierească, de partid și de stat, cleptocapitalistă) nu este în stare să pună ordine în afacerile statului, să confere o identitate națională clară, să își urmărească eficient interesele de grup în afara țării și să ridice standardele de viață ale demosului submisiv și, în mare măsură, dezorganizat colectiv din România. Aceste caracteristici repetate ale clasei superioare din România ridică semne de întrebare privitoare la rezistența pe durată lungă a țării ca entitate suverană independentă, aspect demonstrat volens nolens de câteva ori pe parcursul istoriei sale moderne.

Publicat în Politice | Etichetat , , | 1 comentariu

Variațiuni balzaciene XIX


(Opere, volumul 8, Editura Univers, București, 1990, ediția Angela Ion)

Istoria celor treisprezece

Ferragus

Balzac întrevede în asociațiile secrete și în conclavurile clandestine elecțiunea intrinsecă a membrilor lor, calitățile acestora native de a îndrepta relele sociale, de a echilibra talerele sorții adesea crude și de a depăși mediocritatea ștearsă a speciei – viziune nu doar aparent romantică și misticoidă în același timp, ci și antidemocratică, antirepublicană, ceea ce Balzac susține, mai mult decât demonstrează, în toate romanele sale. Pentru romancier, aristocrația naturală, între care omul de geniu se remarcă în chip deosebit, este cea care ar trebui să primeze asupra celei artificiale, care depinde aproape în întregime de contractul social și de regula jocului colectiv. În fapt, majoritatea aristocraților balzacieni sunt deopotrivă admirați ca educație și maniere și detestați ca inutili, parazitari și dăunători celorlalți din anturajul lor și, în cele din urmă, chiar lor înșiși. Acest paradox nu rezolvă și nu restabilește cumpăna ideologiei politice afină lui Balzac: conservatorismul monarhic. Cine este Ferragus, personajul care dă numele primei povestiri din cele trei ale Istoriei celor treizsprezece, denumire finalmente înșelătoare? ,,FERRAGUS este, după un vechi obicei, numele luat de un șef al Devoranților. În ziua alegerii lor, acești șefi continuă acea dinastie devorantescă al cărei nume le place cel mai mult, așa cum fac papii la înscăunarea lor cu dinastiile pontificale. (…) Devoranții e numele unuia din clanurile de Companioni care țineau odinioară de marea asociație mistica formată între muncitorii creștinătății pentru a reclădi templul de la Ierusalim. (…) În sfârșit, această seminție schimbătoare, dar supusă unor obiceiuri imuabile, poate avea ochi peste tot și îndeplini oriunde o poruncă fără s-o judece, căci cel mai bătrân dintre Companioni este încă la vârsta când mai crezi în ceva.” (pp. 35-36) Dincolo de valul feudal al congregației discrete, trăsătura determinantă care îl umple de admirație pe Balzac, semnatarul pseudoprefeței, indică mai ales organizarea militară de fier și impunitatea în fața legilor pământești de care se bucură pe ascuns devoranții, îndatorați cu fanatism șefului și ierarhiei de grup, capabili să clădească un tip de asociație omenească pentru care banii și plăcerile, egoismul strâmt și excentricitățile anarhice constituie o cale oricând de urmat și tocmai de aceea una facilă. Marginalitatea lor este cea care scoate în evidență centralitatea normelor sociale și rezistența încercată a corpului social. ,,A fost ceva deopotrivă de oribil și de sublim. Apoi pactul a avut loc și a dăinuit tocmai pentru că părea imposibil. Au existat deci la Paris treisprezece frați care-și aparțineau dar nu se recunoșteau în lume; însă care se adunau seara, ca niște conspiratori, neascunzându-și nici un gând, folosindu-se cu rândul de o avere la fel de mare ca aceea a Bătrânului de pe Munte; având picioarele în toate saloanele, mâinile în toate casele de bani, coatele pe stradă, capetele pe toate pernele, și făcând, fără scrupule, ca totul să servească fanteziei lor. Nici un șef nu i-a comandat, nimeni n-a putut să-și aroge puterea; doar pasiunea cea mai vie, împrejurarea cea mai dificilă treceau înainte de orice. Au fost treisprezece regi necunoscuți, dar cu adevărat regi, mai mult decât regi, judecători și călăi care, după ce-și făuriseră aripi ca să străbată societatea de sus până jos, au refuzat plini de dispreț să fie ceva, pentru că puteau să fie totul.” (pp. 37-38) Ferragus e sufocat adesea de desuete pasiuni romantice, de un stil emfatic flamboaiant și de patetisme demonstrative și manierisme de menuet. Debutând cu o descriere dinamică a Parisului, ca spațiu al contrastelor și al unei vitalități de furnicare care scapă oricărei definiții, compoziția are cadrul balzacian familiar: în epoca primilor ani ai Restaurației, când nobilimea bătrână, cu forțele secate, se confruntă cu imaturitatea romanțioasă a celei tinere, care pare să-și fi pierdut misiunea stabilită de veacuri, tânărul Auguste de Maulincour se îndrăgostește subit de o distinsă brunetă, ale cărei forme și grație superioare, observate fugitiv, îi stârnesc apetiturile naturale unei mlădițe, totuși, robuste a marii aristocrații. ,,Bunicul lui cumpărase o slujbă de consilier în Parlamentul Parisului, unde a și ajuns președinte. Fiii lui, căpătuiți toți cu averi frumoase, au intrat în slujbe și, prin căsătorie, au izbutit să ajungă la Curte. Revoluția a măturat această familie; a rămas însă o dârză văduvă bătrână care n-a vrut să emigreze și care, băgată la închisoare, primejduită de moarte și salvată la 9 thermidor, și-a recăpătat bunurile. Ea îl aduse acasă, prin 1804, pe nepotul ei Auguste de Maulincour, unic vlăstar al lui Charbonnon de Maulincour, care fu crescut de apriga bătrână cu o întreită grijă: de mamă, de femeie nobilă și de văduvă dârză. Iar când a avut loc Restaurația, tânărul, pe atunci în vârstă de optsprezece ani, intră la Maison-Rouge, urmându-și apoi suveranii la Gand; fu făcut ofițer în Corpul de gardă și ieși de acolo ca să servească în armata regulată, pe urma fu chemat în Garda regală, unde, acum, la douăzeci și trei de ani, era șef de escadron al unui regiment de cavalerie, poziție superbă, datorita bunicii lui care, în ciuda vârstei, își cunoștea foarte bine lumea.” (pp. 45-46) Auguste de Maulincour fusese produsul unei educatii amestecate, funciar neserioase, punctul de cotitură (și de sutură) dintre vechea și noua lume. Doamna baroană de Maulincour și vidamul de Pamiers (probabil iubitul ei în anii lungi ai văduviei) activaseră ca supraveghetorii impenitentului tânăr: pe de o parte baroana se cufundase în letargia cucerniciei, pe de altă parte vidamul, cinic ca orice fiu de aristocrat din veacul al XVIII-lea, profesa un dispreț vădit față de femei și falsele moravuri sexuale de după 1815, mic-burgheze, inspirate de o religie osificată. Auguste de Maulincour, inocent și visător ca o fată de pension, nu apucase să învețe prin exercițiul cotidian al seducției cât adevăr sau câtă minciună se întruneau în opinile testate ale vidamului, în care, în schimb, își punea încrederea. Cotropit de febre romantice și de un erotism tratat cu anestezice slabe, Auguste avansează maniac în teritoriul iubirii interzise: femeia de care se înamorase, Doamna Jules, albă, brunetă și garnisită cu marabuuri, era căsătorită cu Jules Desmarets, ,,agentul de schimb al baronului Nucingen.” (p. 50) Domnul Desmarets, de condiție socială modestă, trăise ani de-a rândul dintr-un ,,salariu meschin de funcționar comercial”. (p. 50) Întâmplarea făcuse ca domnișoara Clémence să se îndrăgostească de domnule Desmarets, care, după căsătoria cu această fată simplă, fără avere, se găsește în situația de a-și urmări cu uimire veniturile crescând considerabil ca prin intervenția unei mâini invizibile. ,,Seara, chiar în salonul agentului lui de schimb, un bogat capitalist îi propuse lui Jules Desmarets, la recomandația acestei doamne, cel mai avantajos târg ce s-ar fi putut încheia; îi oferi toate fondurile ce-i trebuiau ca să-și exploateze privilegiul și, a doua zi, fericitul comis cumpără slujba de la patronul său.” (p. 52) În doar trei ani de zile, Jules Desmarets acumulă o avere care aducea o rentă de două sute de mii de livre. Căsnicia celor doi era privită ca desăvârșită, iar posibilitatea unui adulter drept ceva improbabil. Abia Auguste de Maulincour, care o surprinsese pe doamna Jules umblând prin cartiere fără vază ale Parisului la ore târzii din seară, începe să bănuiască în femeia de care era îndrăgostit un mister mai adânc, o urmă de tenebră romantică și de portic roman, stârnindu-i insațiabila curiozitate. Prezenți cu toții la un bal opulent, ciocnirea generală dintre habitusul nobilimii și ambițiile marii-burghezii se concentrează în spațiul domestic, în noțiunea de spațialitate publică recunoscută a claselor superioare. ,,Dar muzica răsuna în odăi, lumina se revărsa din mii de candelabre, era un bal de bancher, una din petrecerile smintite prin care această lume de aur masiv se străduia să desfidă saloanele de aur tocit în care râdea societatea aleasă a foburgului Saint-Germain, fără a prevedea că într-o bună zi Bursa va năvăli în palatul Luxembourg și se va instala pe tron. Conspirațiile dansau pe atunci, tot atât de nepăsătoare față de viitori faliți ai puterii ca și față de viitorii faliți ai Băncii. Saloanele aurite ale domnului baron de Nucingen străluceau de animația specifică pe care societatea pariziană, veselă cel puțin în aparență, o dă unei serbări la Paris.” (p. 54) În loc să aplice tehnica seducătorului dintotdeauna, Auguste de Maulincour o șantajează direct pe doamna Jules, făcând aluzie la un posibil adulter al acesteia ,,la etajul doi al unei case situate pe strada Vieux-Augustins, colț cu strada Soly” (p. 56) O gelozie nefirească, vulcanică, îl stăpânește pe Auguste, iar virtuala sa amantă se sperie de acest monstru emoțional apărut de nicăieri asemeni unui violator intempestiv. Auguste de Maulincour începe să se afunde într-o vânătoare sterilă, scormonind în viața privată a doamnei Jules, care, într-adevăr, se plimba ziua prin zonele mai nefericite ale Parisului. O scrisoare de amor a unei slujnice, Ida, și o însemnare oarecare pe un petic de hartie îi declanșează domnului de Maulincour voluptăți neîncercate. În sfârșit, Auguste ajunge să îl cunoască pe bărbatul ciudat, în vârstă, cu care se întâlnea pe ascuns doamna Jules, returnându-i acestuia scrisoarea rătăcită. De-abia trece o zi după acest mărunt incident și domnul Auguste de Maulincour se trezește ca participant direct într-o tentativă de asasinat. ,,A doua zi, când baronul de Maulincour tocmai trecea cu cabrioleta pe lângă schelă ducându-se la doamna Jules, o piatră de două picioare pătrate, ridicată în vârful stâlpilor, scăpă din frânghia în care era legată, se răsuci, căzu și-l strivi pe servitorul din spatele cabrioletei.” (p. 67) După nici două săptămâni, baronul ajunge iarăși să cadă la pat, dintr-o pricină similară. ,,La zece zile după întâmplare și la prima lui ieșire din casă, se îndreptă spre Bois de Boulogne în cabrioleta reparată, când, coborând pe strada Bourgogne, pe locul unde se afla canalul de scurgere, în dreptul Camerei Deputaților, osia se rupse: baronul mergea așa de repede, încât din cauza acestei rupturi cele două roți ar fi trebuit să se izbească atât de cumplit între ele încât să-i sfarme capul; scăpă însă, datorită rezistenței pe care o opuse coșul cabrioletei. Totuși, fu rănit grav la coaste. Pentru a doua oară în zece zile, fu adus pe jumătate mort la bătrâna lui bunică îngrozită.” (p. 67) De asemenea, baronul află cu stupoare că osia gravata cu inițialele sale fusese intenționat substituită cu una deja găurită spre a se rupe în mers. Diavolul se acunsese cu premeditare în detalii, ca de obicei. În cele din urmă, Victor de Maulincour îl bănuiește pe bărbatul în vârstă, pe un anume Ferragus, șeful Devoranților, pe numele său real, ,,Gratien, Henri, Jean-Joseph Bourignard” (p. 70), care se întreținea în secret cu doamna Jules, de aceste fărădelegi neîmplinite. Între timp, prin câteva intrigi de salon și o pseudojignire, Victor de Maulincour se duelează, de unde iese rănit, cu domnul de Ronquerolles, duel din care scapă, din fericire, cu viața. Bătălia dintre baron și Ferragus continuă. Șeful poliției secrete, în garda aristocrației în acel moment istoric, pretindea a-l fi găsit pe Ferragus mort. Nimic mai departe de adevăr, deoarece, câteva zile mai târziu, luând parte la un alt bal, Victor de Maulincour să-l recunoască pe Ferragus printre invitați, purtând ,,însemnele Lânii de Aur și o decorație la costum.” (p. 76) Ferragus îl trage de păr violent, pretextând că doamna Jules este o femeie fără pată morală. Victor de Maulincour părăsește apoi balul, nu înaintea de a-i sugera domnului Jules o întâlnire separată, în care anumite fapte subterane meritau a fi comunicate. Condiția subordonată social a femeii o împinge spre minciună, temă pe care naratorul o dezvoltă, aproape nonșalant, ca o pe condiție sine qua non a femeii dintotdeauna, obligată, dar și deprinsă prin repetiție, să mintă asupra propriei sale ființe, tratată ca rezultatul a doi poli tensionați si impreciși sexual, aproape ambivalenți: o neprihănire idealizată, dar infertilă sub orice raport, și o concupiscență materială indubitabilă, dar sterilizantă afectiv. Între cei doi soți, aflați în trăsură, apare prima îndoială după cinci ani de fericire conjugală totală, spune Balzac. Domnul Jules se îndoiește de curățenia nevestei sale, iar doamna Jules, al cărei gineceu este expus cu fastul unei incursiuni erotice mistice de către Balzac, pretinde a fi inocentă, devotată, veșnic iubitoare. Oricum, domnul baron de Maulincour avea să înnebunească în scurt timp, amintește en passant nevasta bănuită.  O translație subtilă are loc în text în acest loc: dacă Victor de Maulincour se retrage în umbră, substanța care îi pătrunde în scalp alienându-l mintal definitiv (semn că răzbunarea lui Ferragus e fatală, aidoma întregii sale persoane de epigon decolorat al lui Jacques Collin), soțul încornorat, Jules, îi preia rolul de voyeur și detectiv gelos. Acesta reușește să ajungă pe urmele lui Ferragus, care, conform verosimilului narativ, trăia, aflând că, într-adevăr, soția sa, doamna Jules, se vedea seara cu bizarul personaj, la diferite adrese ciudate. Introducerea Idei, slujnica agramată, și a lumii servitorilor afectează narațiunea în sensul în care nota sa aparent sobră, cvasitragică se subțiază într-o scenă tipică de comedie de moravuri ușoare. Oportunitatea de a alcătui combinații la nivelul intrigii, care să producă suspans, ratând tocmai realismul lăudat în chestiunea operei balzaciană, nu este ocolită. Domnul Jules începe să creadă că nevasta îl mințea, cum, de altfel, baronul de Maulincour îl avertizase în prealabil, acesta reușind să decripteze, mulțumită prietenului Jacques, funcționar de arhivă la Ministerul Afacerilor Straine, o misivă a nevestei sale, primită de la demonicul Ferragus, în care acesta îi dădea clandestin întâlnire ,,în strada Enfants-Rouges, numarul 12, la o bătrână, pe nume doamna Étienne Gruget, mama acelei Ida care are să plătească scump purtarea ei prostească. Vino acolo, mâine, la ora nouă dimineața.” (p. 106) Jules, ros de curiozitate, de gelozie și de o dorință frustrată de a-și observa pe ascuns femeia iubită înșelându-l, o plătește pe această femeie de mahala să-i pună la dispoziție o cămăruță alăturată, în care, printr-o crăpătură în perete, să-și poata studia în voie nevasta și partenerul ei trecut de anii tinereții. Rasplata consta în ,,două mii de franci plătiți și șase sute de franci rentă viageră”. (p. 111) Mama Idei, corsetieră, lucra în ceaprăzărie, amândouă femeile fără educație având reputația unor grizete aflate la strâmtoare în momentul acela al existenței lor. Jules Desmarets se instalează la postul său de pândă din casa cu funcție mai degrabă de lupanar decât cea banală, strict domestică, confortabilă și respectabilă, de unde află că Ferragus era tatăl niciodată amintit al doamnei Jules, un părinte cu însemnele de ocnaș tatuate în carne, dar cu nimic mai afectuos și mai apropiat de fiica sa decât orice alt tată exemplar. Liniștit de deznodământul întâmplării, Jules este deconspirat violent de văduva Gruget care deschide ușile și spulberă misterul familiei Desmarets atunci când primește o scrisoare din partea fiicei sale, Ida, care se sinucide din amor (sau poate moartea ei a fost programată de Ferragus). Jules, acest abuzat metamorfozat brusc în abuzator, își privește nevasta, cu fascinație fatală, în goliciunea ei morală, înainte ca aceasta să leșine. Soțul înfierbântat se evaporă de la fața locului. În zilele următoare, doamna Jules cade la pat, iar, muribundă trupește după ce iubirea ei se arătase slabă în fața asaltului bănuielii, nu e departe clipa în care se stinge. Într-o ultimă scrisoare către soțul ei, ucigaș moral pervers și nu victimă inocentă a imoralității, aceasta îi destăinuie rușinea originii ei sociale și teama că va fi judecată de soțul ei pentru trecutul reprobabil și clasa sociala umilă și coruptă a priori a tatălui ei, Ferragus. E curios că orgoliul social al doamnei Jules și probitatea ei exterioară aspră o ucid psihologic, funcția socială având o importanță superioară chemărilor biologice, care, pe de altă parte, îl distrug pe baronul de Maulincour, îl zguduie pe Ferragus, părintele rămas singur pe lume, fără urmași, și îl anulează pe propriul ei soț. Din doamna Jules rămân o statuie, plătită de tatăl ei năruit, și un pumn de cenușă. ,,O săptămână i-a fost de ajuns agentului de schimb pentru a împlini toate dorintele soției sale și pentru a-și pune în ordine afacerile; își vându slujba fratelui lui Martin Faleix și părăsi Parisul în momentul în care administrația discuta încă dacă legea poate îngădui ca un cetățean să dispună de corpul soției sale.” (p. 141) Domnul Jules Desmarets se apropie liminar de taina interzisă a necrofiliei dupa ce își ucide involuntar nevasta. Cât despre Ferragus, aidoma unei stafii ambulante, căzut într-o sărăcie lucie, cu mințile furate, respectat ca întotdeauna, acesta bântuia străzile Parisului spre deliciul vreunui observator mai curios din fire și întru impasibilitatea marii metropole, stând ,,cu privirile mereu îndreptate în jos, părând a căuta veșnic ceva” (p. 142), năucit de propria părăsire și prăbușire în lume.

Ducesa de Langeais

Situat în insula Palma de Mallorca, debutul Ducesei de Langeais, una dintre cele mai romantice și riguros clinice compoziții balzaciene, cucerește prin insolitul scenei și orientalismul căutat al decorurilor. Torid, sălbatic, sudic, mediteranean, erotic – această enumerare de epitete constituie armătura de sugestii întrebuințată și cu alte ocazii de Balzac. Lichidul dens al religiei cuprinde din toate părțile universul sexualității reprimate în acest roman – retrasă la Mânăstirea Carmelitelor Desculțe, moartă pentru lume și vie doar pentru cealaltă, o fosta aristocrată din lumea aurită a Parisului interpretează o opera tânguitoare la orgă. Un general francez ascultă electrizat. ,,Francezul ghici că, în acest pustiu, pe această stâncă înconjurată de mare, călugărița se agățase de muzică pentru a-și revărsa preaplinul pasiunii ce o mistuia. Era un omagiu adus lui Dumnezeu de către iubirea ei? Era triumful iubirii asupra lui Dumnezeu? Întrebări greu de lămurit.” (p. 155) După botez, fosta doamnă a saloanelor pariziene, Antoinette de Langeais se supranumea maica Thérése. Generalul, pe numele său Armand de Montriveau, reușește să obțină o întrevedere cu această floare sălbatică, ferită de ochii privitorilor scormonitoare. În urma reîntâlnirii, rezultatul a cinci ani de căutari ale generalului Montriveau, secondat de cei treisprezece eroi ascunși al Parisului, tânăra maică Thérése, văduvă de ceva timp, pretinde întâi că generalul îi este frate pentru ca apoi, sătulă sau aprinsă de insistențele sale curtenitoare, acum păcătoase, să recunoască în limba spaniolă stareței că îi este, de fapt, iubit, moment decisiv de ruptură a conversației devenită insuportabilă. Generalul se retrage înflăcărat și, în acest loc, ca în multe alte narațiuni balzaciene, trecutul personajelor este recuperat anamnestic. Prilejul este nimerit pentru un ,,breviar semipolitic”, în care Balzac reia tema subiacentă celor mai multe romane și povestiri ale Comediei sale: decăderea spirituală a etosului aristocratic, ros de neputințe frapante și de micimea intelectuală și de caracter a castei sale în curs de destrămare. Dacă această clasă ar reuși, printr-un miracol sau printr-o absurditate, să-și revină din letargie, culegând și cultivând mari talente (artiști ca Balzac însuși) din rândul păturilor medii, poate soarta sa nu ar părea iremediabil pecetluită. Melancolia nu este încă moașa deprimării finale. ,,Foburgul [Saint-Germain] își bătea joc de miniștrii care nu erau nobili, dar nu producea nobili superiori pentru a fi miniștri; el ar fi putut să aducă adevărate servicii țării înnobilând justiția, fertilizând solul, construind drumuri și canale, preschimbându-se într-o putere teritorială activă; în schimb își vindea moșiile să joace la Bursă. Ar fi putut să priveze burghezia de oamenii ei de acțiune și de talent, ale căror ambiții subminau puterea, atrăngându-i în rândurile lui: a preferat să i se împotrivească, și fără arme; căci doar ca tradiție mai avea ceea ce posedase odinioară în realitate. Spre nenorocirea acestei nobilimi, îi mai rămăsese, din diferitele ei bunuri, exact atâta cât să-și susțină morga. Mulțumite cu amintirile, nici una dintre familiile nobile nu s-a gândit în mod serios să-și pună descendenții să înșface o armă din vraful de arme pe care secolul al nouăsprezecelea îl aruncă pe piața publică. Tineretul, exclus de la afaceri, dansa la Madame, în loc să continue la Paris, prin influența talentelor tinere și serioase, necompromise pe vremea Imperiului și a Republicii, opera pe care șefii fiecărei familii ar fi început-o în departamente, cucerind astfel recunoașterea titlurilor lor prin apărarea neîncetată a intereselor locale, conformându-se spiritului veacului, reîntemeind casta după gustul timpului. Strânsă în foburgul Saint-Germain, unde domnea spiritul vechilor opoziții feudale amestecat cu cel al vechii curți, aristocrația, insuficient unită cu palatul Tuileries, fu mai ușor de înfrânt, existența ei fiind concentrată într-un singur punct, și prost constituită în camera pair-ilor.” (p. 172) Natura ambivalentă a clasei aristocrate se va răsfrânge ca o lege istorică inclusiv în raporturile dintre generalul Armand și ducesa Antoinette. Planul politic reverberează în natura socială a indivizilor. Aristocrația este pusă la zid și acuzată de a fi, nimic mai mult, decât aristocratică într-un moment de cumpănă pentru existența ei istorică: ,,Lipsa unor vederi largi și vastul ansamblu de greșeli mici; lăcomia de a reface marile averi, lăcomie ce-i stăpânea pe toți; o nevoie reală de religie, pentru a susține politica; o sete de plăceri, care dăuna spiritului religios și implica ipocriziile; opoziția parțială a câtorva spirite elevate, care vedeau just cărora li se împotriveau rivalitățile de la curte; nobilimea provincială, uneori mai pură ca rasă decât nobilimea de curte, dar care, prea adesea umilită, se lăsa pradă nepăsării; toate aceste cauze se înmănunchiară spre a imprima foburgului Saint-Germain deprinderile cele mai discordante. El nu fu nici unitar în sistemul său, nici consecvent în fapte, nici corupt, nici coruptor; nu se lepăda în intregime de lucrurile care-i dăunau și nu-și însuși ideile ce l-ar fi salvat. În sfârșit, oricât de plăpânzi s-au dovedit indivizii, partidul s-a înarmat totuși cu toate marile principii care constituie viața națiunilor. Or, pentru a pieri în putere, ce mai trebuie?” (p. 173) Pe aceasta canavă a nehotărârii subreptice se brodează idila nefericită a călugăriței și omului de arme, două farse medievale naufragiate în secolul al XIX-lea. Ducesa de Langeais, născută Navarreins, corespundea farmecelor clasei ei întru totul: săracă prin moșteniri, dar cheltuind fără sfială din averea altuia, superficială, dar capabilă de profunzime, convențională, dar neobișnuit de originală la nevoie, trăia de patru ani, încă de la căsătoria din 1816, despărțită fizic și spiritual de soțul ei, lăsându-se contemplată de lumea marilor saloane pariziene. Ducele de Langeais se căsătorise din nevoia de a respecta eticheta și tot din același motiv își cheltuia energiile ca un egoist desăvârșit. ,,El făcu deci, cu sânge rece, pe marele senior al secolului precedent, abandonînd-o ei însăși pe o femeie de douăzeci și doi de ani, jignită grav, și care avea o înspăimântătoare trăsătură de caracter, aceea de a nu ierta niciodată o jignire, dacă vanitatea ei de femeie, amorul propriu și virtuțile ei, poate, au fost disprețuite și rănite pe ascuns. Când o jignire e publică, unei femei îi place s-o uite, se poate mândri atunci cu gestul ei, iertând, se simte femeie; dar femeile nu iartă niciodată jignirile tăinuite, deoarece lor nu le plac nici lașitățile, nici virtuțile, nici iubirile ascunse.” (p. 177) Solitară în fond și arzând de dorința de a iubi, ochii ducesei de Langeais cad pe Armand de Montriveau, tânăr general robust, ridicat din condiția de orfan pe spezele Republicii franceze, ireproșabil ca ostaș, ceea ce constituie un prilej de invidie și sentimente de inferioritate pentru ceilalți ofițeri cu sânge albastru, curajos până la inconștiență în aventurile sale coloniale prin Africa tribală, fermecător prin nefirescul sau antiparizian. Armand de Montriveau este, urmând criticilor balzaciene, prototipul estetico-politic ideal în care aristocrația ar fi găsit un reazăm în vremurile de restriște ale Restaurației. Idila care se leagă între năvalnicul neinițiat și actrița tuturor vanităților la modă este pe gustul epocii romantice, cu singura mențiune atenuantă, care izbește prin contrast, că ducesa și generalul se îndrăgostesc din priviri, gesturi și declarații de iubire meșteșugite, artificialitatea întregului demers, realizat cu mijloace artistice excepționale (frazele balzaciene clasice, neperturbate în ritmul lor de probatoriu, au o strălucire și o putere evocatoare atinse rareori în Comedia umană), mergând până la discuții legate de rolul religiei și al proprietății private în plină modernitate burgheză. Ducesa de Langeais ajunge să se adreseze sentențios-parlamentar atunci când generalul de Montriveau își declară sentimentele vulcanice: ,,Oricât ar dori, liberalii nu vor ucide sentimentul religios. Totdeauna religia va fi o necesitate politică. Te-ai însărcina să guvernezi un popor de raționaliști?”. Sau, amintind de ideile unui Edmund Burke în înfierarea sa a Revoluției Franceze, ducesa iubită îi pledează soldatului temerar în numele lecțiilor legitimismului postnapoleonian: ,,Vezi, Armand, religia este legătura prin care principiile conservatoare îngăduie bogațiilor să trăiască liniștiți. Religia este strâns legată de proprietate. Fireste că e mai frumos să cârmuiești popoarele prin idei morale decât prin eșafoade, ca pe timpul Terorii, singurul mijloc pe care detestabila voastră revoluție l-a inventat spre a se face ascultată.” (p. 209) Toate acestea subterfugii pseudoteoretice acționau nu atât ca inhibitori erotici, cât ca o amânare, dovedind abstinență, din partea ducesei de Langeais, vinovată cel mult de sadomasochism afectiv. Orgoliul și egolatria ei erau mai absurde decât comportamentul libertin al aristocratelor din veacului al XVIII-lea, când naturalețea chemărilor organice și prescripțiile sociale rigide nu se anulau reciproc. Jucând prea mult rolul de ducesă într-un secol în care nobilimea se afla pe punctul de a ieși definitiv din scenă din pricina inutilității și irelevanței ei sociale, femeia superioară, amenințată în poziția ei publică de uzanțe noi și improprii educației ei, uită să mai iubească în calitate de membră a speciei. Rolul social crispat blochează, aproape sinucigaș, funcțiile sexuale, lovite de frig și rigiditate. ,,Or, ducesa și Montriveau se asemănau prin aceea că erau amândoi la fel de nepricepuți în dragoste. Ea cunoștea puțină teorie, ignora practica, nu simțea nimic și chibzuia totul. Montriveau cunoștea puțină practica, ignora teoria și simțea prea mult pentru a chibzui.” (p. 214) Atunci când marchizul de Ronquerolles îi explică generalului îndrăgostit că aleasa sa joacă teatru și nimic mai mult, actul sexual fiind interzis de ,,jurisprudența parohiei” și că atacurile repetate nu țin locul adevăratei simțiri, domnul de Montriveau, adus pe culmile exasperării de jocurile erotice ale ducesei, ia decizia să o cucerească dintr-o singură lovitură. Stârnit de marchizul de Ronquerolles, planul său era de a o seduce chiar prin forță. Tentația violului are un aspect de cavalerism nestrunit și anacronic. După o săptămână de absența din salonul ducesei, aceasta, istovită de dorința de a-și revedea iubitul, pe care îl sfida, de obicei, cu voluptate, cei doi se revăd la un bal, ocazie cu care domnul de Montriveau îi sugerează furia așteptării și pofta de a se răzbuna fizic pe ea. Ducesa se arată copleșită de atâta dârzenie netrucată, starea de frică pe care o resimte izbucnind sub forma unei dorințe sexuale irepresibile. În erotismul vizat de Balzac, feminitatea este pasivă, crudă și infinită în plăcerile ei. De aceea, atunci când ducesa de Langeais este dusă pe ascuns în casa generalului, groaza ei se schimbă în așteptarea juisării. Duritatea și răceala cu care generalul o întâmpină demonstreaza lipsa lui acută de înțelegere a nevoilor sexuale reale exprimate atât de subtil și de natural, în același timp, de perechea lui. Domnul de Montriveau nu se află la înălțimea așteptărilor puse în el de către mandra aristocrată. Aceasta se voia fie și atinsă cu fierul roșu al ocnașilor, doar să fie posedată de un bărbat pe care îl credea superior firii ei și demn de pedeapsa cu care ea s-ar fi resemnat. Plăcerea este amestecată cu sentimentul de vină dat de păcatul creștin, sporind, în schimb, dorința sexuală. Mândru la rândul lui, generalul de Montriveau nu-și consumă prada, care-i cedase, greșeală gravă, pentru că răsplata nesăbuinței sale se află în primele pagini ale narațiunii. Întoarsă la bal, de unde fusese transportată ca într-o transă extatică, ducesa de Langeais îl caută cu sete pe general, dar acesta este deja nevăzut. După două luni de așteptare și de pofte curmate în chin, aristocrata se umilește în ochii lumii de dragului iubitului sfidător și nemilos. ,,A doua zi după paradă, doamna de Langeais își trimise trăsura cu întregul ei echipaj să aștepte, de la opt dimineața până la trei după-amiază, la poarta marchizului de Montriveau.” (p. 246) De pe urma acestei înjosiri, Antoinette de Langeais este mustrată de trei fizionimii ruinate ale Vechiului Regim pentru umilința din amor la care s-a supus public, dezonorând un nume și un blazon. ,,La orele trei, domnul duce de Navarreins, vidamul de Pamiers, bătrâna prințesă de Blamont-Chauvry și ducele de Grandlieu se aflau adunați în salonul doamnei de Langeais, și o așteptau.” (p. 247) Situația de a avea un amant și câțiva copii din flori li se părea mai firească acestor mumii aristocratice decât comportamentul nemanierat și compromițător al ducesei îndrăgostite. Cinismul și respectul pentru forma aristocratică, care sunt identice cu fondul său, se mărginesc în titlurile unor rente anuale. Ultima nebunie a ducesei, rănită nu numai în orgoliul ei de clasă, ci și în nevoile ei de femeie, constă în a-și da întâlnire în casa generalului de Montriveau, care, rău sfatuit de această dată, lăsase scrisorile fierbinți ale ducesei nedeschise. Nici în ultima clipă domnul de Montriveau nu înțelege adâncimea deznădejdii ducesei, absentând, mai mult călăuzit de soarta rea decât de o intenție propriu-zisă, de la un ultim rendez-vous. Doamna de Langeais se călugărește subit, așa cum un sinucigaș își ia viața, urmând să fie descoperită abia cinci ani mai târziu, bucla povestirii reîntregindu-se astfel cu începutul narațiunii. Printr-o strădanie finală, bogată în detalii demne de aventuri julesverniene, generalul de Montriveau plănuiește răpirea ducesei, ascunsă într-unul din turnurile mânăstirii inexpugnabile. După atâtea probe inițiatice fatale, cei treisprezece, cu marchizul de Montriveau în frunte, o răpesc, încă o dată, pe refuzata ducesă de Langeais, dar biata femeie murise cu puțin timp în urmă, plăcerile iubirii fiindu-i pe vecie interzise, fiindcă ,,iubirea însă trebuie să știi cui s-o dăruiești, căci numai ultima iubire a unei femei poate să satisfacă prima iubire a unui bărbat.” (p. 274) Dialectica amânării-urgenței, a fatuității și a umilinței, a preludiului prelungit și a posedării fizice fantasmatice, a interdicției și a vertijului consumării dorinței, a superegourilor constrângătoare și a subconștientului lax, a simbolurilor erotice frustrate (limbile focului arzând în camera în care doamna de Langeais este prima oare sechestrată, securea cu care o amenință generalul pe ducesă, fierul înroșit imprimat pe frunte, până și tabla de granit din chilia ducesei, crăpată, ,,cu amândouă buzele netede ca niște linii drepte” – p. 270, etc., sugerând acuplarea interzisă), toată această armătură erotică se prăbușește în țărână în fața sterilității actului care, odată împlinit, ar fi dovedit, cel mai probabil, vremelnicia iubirii spirituale, cea care, abia prin neconsumarea ei rece și prin moartea ducesei în carne și oase, se eternizează ca ideal erotic, ca tirania unui simbol inconsistent. Împlinită, iubirea se stinge, veșnic ratând întâlnirea cu ea însăși, vie, flacăra se întețește necontenit, într-o infinitate de momente abstracte. Dorința sexuală cea mai intensă este ca dorința să nu înceteze niciodată, indiferentă la suferințele pe care aceasta le creează. Supradorința absentă este vectorul dorinței genitale.

Fata cu ochii de aur

Mai mult o aventură dandy și macabră în același mănunchi narativ, Fata cu ochii de aur (1835) surprinde prin conflictul din interioriul macrocosmosului social și cel, egal de crud, din microcosmosul hedonist al subiectului individual. Prima imagine este cea a celor trei cercuri concentice ale Parisului, în care primul, cel mai cuprinzător, dar și cel mai de jos, e compus din pleava urbană, altfel spus din muncitori, țărani scăpătați, lumpenproletariat și alte elemente reziduale, îndeosebi copii sacrificându-si rezerva de energie vitală în condiții crunte. Menirea impersonală a acestor creaturi nefericite este să muncească pentru cei de deasupra lor, situați pe trepte superioare ale puterii sociale și, drept urmare, având acces la mai multă plăcere și fericire terestre decât a celor mai mulți, disjecta membra și ofrande aduse zeului comerțului și plăcerilor aristocratice deșănțate. Francheța cinică a lui Balzac este admirabilă prin tentativa sa de a înțelege lucrurile obiectiv. Negustorimea, avocățimea, funcționărimea medie etc. formează palierul secund, intermediar al societății: ,,Acești oameni copleșiți de treburi atrag la ei banii și îi strâng grămadă ca să se poată încuscri apoi cu familiile aristocrate. Dacă ambiția muncitorului este cea a micului-burghez, aici vom găși aceleași pasiuni. La Paris, vanitatea rezumă toate pasiunile. Tipul acestei clase va fi ori burghezul ambițios, care, după o viață de zbucium și de nesfârșite manevre, trece în Consiliul de stat, așa cum o furnică trece printr-o crăpătură; ori redactorul de ziar, intrigant și sforar, pe care regele, poate ca să se răzbune pe nobilime, îl face pair al Franței; ori notarul devenit primar în arondismentul lui – toți oameni pe care afacerile i-au sleit de puteri și care, dacă își ajung ținta, o ajung uciși.” (p. 285) Artiștii, efemeride consumate de căutarea ,,aurului și plăcerii” (p. 286), se situează în empireul claselor de mjiloc. Abia în clasa nobililor porțile paradisului se deschid, însă, spre stupefacția publicului, aristocrația, nerobită nevoilor, trăiește din a-și omorî plictiseala născocind plăceri cât mai sucite, abracadabrante, pe marginea durerii, totul pentru ca plăcerea să atingă culmi absolute, robită fiind chemărilor dorinței. ,,Plăcerea e ca unele din substanțele medicale: ca să se obțină în mod constant aceleași efecte, trebuie să se dubleze dozele, iar moartea sau abrutizarea se află în ultima înghițitură. Toate clasele inferioare se ploconesc înaintea bogaților și le pândesc gusturile pentru a face din ele vicii și a le exploata.” (p. 287) Poate de aceea, crede Balzac, fizionomia consumată a aristocrației trădează neputința sa funciară. ,,De aceea vedeți manifestându-se de timpuriu la acești oameni gusturi și nu pasiuni, fantezii romanțioase și amoruri zgribulite. Aici domnește impotența; aici nu mai există idei, ele și-au trecut vigoarea în mofturile budoarului, în maimuțărelile femeiești. Aici există ageamii de patruzeci de ani și bătrâni experți de șaisprezece. Bogătașii găsesc la Paris inteligența gata făcută, știință gata rumegată, opinii gata formulate, ce-i scutesc să mai aibă inteligență, știință ori opinii. În aceasta lume, lipsa de spirit e socotită egală cu slăbiciunea și libertinajul. Aici toți sunt zgârciți cu timpul lor, fiind obișnuiți să și-l piardă. Să nu credeți că, dacă n-ați găsit idei, vei găsi mai multă afecțiune. Aici îmbrățișările acoperă o indiferență profundă, iar politețea un veșnic dispreț. Aici nu se cunoaște iubire față de semeni.” (pp. 287-288) Cu toate acestea, tot Balzac se arată sceptic privitor la capacitatea diferențierilor sociale de a șterge orice contrast psihologic din interioriul fiecărei clase sau specii de clasă în parte. ,,Pe acest câmp al intereselor și al pasiunilor, la fel ca printre acele mulțimi în marș unde domnește egoismul, unde fiecare este nevoit să se apere pe sine însuși, mulțimi pe care le numim armate, pare ca sentimentelor le place să fie desăvârșite atunci când ele se ivesc, și sunt sublime prin juxtapunere.” (p. 290)

Pentru a ilustra această construcție verticală în mișcare de roți prinse in angrenajul altor roți, Balzac alege un vlăstar vivace al aristocrației în încercarea sa de a expune contradicția dintre plăcere și nevoie, huzur și risipă, lene și hărnicie, orgasm și moarte. Henry de Marsay, Devorant, dandy chipeș de douăzeci și doi de ani în 1814, este rodul iubirii adulterine dintre lordul britanic Dudley și al marchizei de Vordac, căsătorită o vreme cu bătrânul gentilom de Marsay. Henry de Marsay moștenește de la tatăl lui o sută de mii de franci rentă anuală. Lordul Dudley și mama sa, rămasă văduvă, se despart pentru totdeauna, amorul lor fiind consumat în stilul frivol al elitei pariziene. Henry de Marsay nu fusese crescut nici de tatăl său natural, rămas definitiv în Anglia în anii Imperiului și ai Blocadei Continentale, nici de mama, moartă timpuriu, ci de câteva rude și de abatele de Maronis, care îi oferise o educație de clasă excelentă. Lordul Dudley, nepăsător din fire, avusese relații cu nenumărate femei, numărul urmașilor sai, legitimi și nelegitimi, depășind convențiile burgheze ale timpurilor. La Paris locuia, spre exemplu, fiica sa Euphémie, ,,născută dintr-o doamnă spaniolă, crescută la Havana, adusă la Madrid împreună cu o tânără creolă din Antile și cu gusturile ruinătoare din colonii; însă, din fericire, căsătorită cu un bătrân și foarte bogat senior spaniol, din Hijos, marchiz de San-Réal (…).” (p. 294)

Tânărul Henry de Marsay este însoțit și sprijinit în aventurile sale erotice de domnul de Ronquerolles, iar al doilea amic este bravul și naivul Paul de Manerville. Intriga povestirii este pusă în mișcare de apariția insolită a unei superbe tinere, cu trăsături meridionale, Paquita Valdès, care trăia în palatul San-Réal din strada Saint-Lazare. Paquita Valdès, presupusa amantă a octogenarului marchiz de San-Réal, este descrisă în culori tari, cu nuanțe sepia, ca o tânără pasională, cu privire electrică, îndrăgostită pătimaș din primul moment de orgoliosul desfrânat Henry de Marsay. Mai mult de atât, în vederea stârnirii și prelungirii plăcerii, seducția este amânată de către spaniolă, soarta ei depinzând de un servitor sălbatic și bătrân, necunoscător al limbii franceze și de guvernanta sa, o bigotă aprigă, cu sânge aprins, tipic hispanic, doña Concha Marialva. Paquita devine ,,fata cu ochii de aur”, ascunsă ca într-o temniță dintr-un castel cu aer sumbru, înconjurată de câini sălbatici și slujitori bizari, diavolești, exact ca într-o aventură calaverească medievală. Imaginația lui Henry de Marsay izbucnește ca un gheizer la suprafață, pe cale să se afunde într-un teritoriu necunoscut al senzațiilor acute. Fandosit, viclean și despotic, Henry de Marsay reușește să îi trimită o misivă de amor, cu adresă și nume false (Adolphe de Gouges din Londra), Paquitei, ale cărei plimbări prin gradinile Tuileries îi biciuiau instinctele tânărului cuceritor. Întâlnirea clandestină are curând loc. Un slujitor mulatru, cu mutră și gesturi de vrăjitor african sau de fachir psihopat, îl conduce pe Henry de Marsay până într-o casă modestă, unde Paquita îi dă prima lor întâlnire. Guvernanta sau mama ei, georgiană de origine, zăcea transfigurată de consumul unor droguri puternice într-o parte a încăperii. Scena primei conversații are întreaga recuzită a descărcărilor de pasiuni romantice. Seducătorul Henry și sedusa Paquita își promit o altă întrevedere, cea în care totul va fi spus și arătat. Cu ochii acoperiți de un fular alb de mătase, Henry de Marsay se îndreaptă în fuga cailor, prin labirintul Parisului, la locul cu pricina, un palat ermetic, unde fecioara Paquita i se oferă, stimulându-i narcisic egoul. Singurul element care îi jignește orgoliul masculin se referă la curiozitățile sexuale dovedite de mica spanioloaică. ,,Paquita, veselă, se duse să ia dintr-un dulap o rochie de catifea roșie, cu care-l îmbrăcă pe de Marsay, îi puse apoi pe cap o bonetă de femeie și îl înfășură cu un șal. Dăruindu-se nebuniilor sale, săvârșite cu o inocență de copil, ea râdea cu un râs convulsiv, și părea o pasăre care bate din aripi; nu mai vedea însă nimic altceva.” (p. 326) Această submisiune aparentă și pederastie fățișă il irită pe Henry de Marsay, scârbit să se vadă substituit fantasmatic cu prezența ideală a altcuiva. Henry renunță să o mai vadă pe Paquita timp de zece zile. Voluptatea simțită îi accentuase o ferocitate naturală amantului, de bestie pregătită să se năpustească peste pradă. Ultima întâlnire dintre cei doi iubiți cunoaște o succesiune de momente tulburi: Paquita, crezându-se iubită și nu ibovnică, îi propune să fugă amândoi din Paris, simțindu-se bănuită, dar Henry de Marsay refuză, egoist și sumbru în intenții. Gelozia sa fictivă nu-l reține de a se iubi trupește cu Paquita pentru încă o seară. În toiul dezmierdărilor, Paquite, care trăise izolată de lumea exterioară până în adolescență, îl strigă pe alt nume, Marquita. Hispanica, vorbitoare de franceză și engleză, se arată a fi totodată lesbiană și bisexuală, sexualitatea ei rănind orgoliul falocrat, masturbatoriu, al lui Henry de Marsay. Acesta refuză să o mai revadă pentru o săptămână. La ultima lor regăsire, când aristocratul se pregătea să se razbună, ,,fata cu ochii de aur” este ucisă de marchiză, care o înjunghe sălbatic cu pumnalul. Patetismul scenei este excesiv de romantic. ,,Trupul, crâmpoțit cu lovituri de pumnal date de călăul ei, spunea cu îndârjire se luptase pentru o viață pe care Henry i-o făcuse atât de scumpă. Zăcea pe jos și, murind, mușcase mușchii din pulpa piciorului doamnei de San-Réal, care ținea în mână pumnalul scăldat în sânge. Marchiza, pe numele ei real Margarita-Euphémia Porrabéril, cu părul smuls, era plină de mușcături, dintre care multe sângerau, iar rochia sfâșiată o lasă pe jumătate goală, cu sânii zgâriați. Era sublimă așa. Chipu-i pătimaș și înnebunit adulmecă sângele. Gâfâind, rămăsese cu gura întredeschisă, iar nările nu-i mai ajungeau să soarbă aerul.” (p. 341) Marchiza era sora de tată a lui Henry. Cei doi uciseră, în căutarea împlinirii propriilor plăceri, o ființă nevinovată, dintr-o clasă inferioară. Este limpede că fratele și sora întreținuseră relații intime cu Paquita, sclava sacrificată lor. Un anume incest prin delegație ne este sugerat. Safism, incest, omor, fiecare ingredient contribuie în parte la solipsismul de clasă crudă și destrăbălată al aristocrației franceze. Marchiza Margarita îi cumpără cu o pungă de aur tăcerea mamei Paquitei, o femeie pierdută și monstruoasă în delăsarea viciului ei, acela de a îmbuna zeița Fortuna. Inutil, de altfel, marchiza se retrage la mânăstirea los Dolores, iar Henry își vede de viața frivolă a unui dandy inclement și intangibil, bucurându-se de impunitate, prin saloanele și lumea rău famată a Parisului. Cadavrul Paquitei, moartă de o misterioasă boală de piept în ochii și auzul lumii, dispare fără urme. Clasa nobiliară își hrănește fericirea fugitivă și mizerabilă din suferința și truda celor de jos, umili și blestemați la uitare, simple mijloace în marea mașinărie socială în care numai vârfurile au dreptul să triumfe cu impietate sau să se rateze cu eroism.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

Distopiile capitalului


Cartea din 2018 a viceguvernatorului Băncii Naționale a României, Florin Georgescu, profesor universitar, fost deputat și ministru, însă și una din vocile discrete, dar apăsate ale Partidului Social Democrat, este, fără exagerări, o excelentă fișă clinică a economiei românești de după 1989. Cantitatea de date puse la dispoziție de Florin Georgescu, în aproximativ o mie de pagini de text, adunate în trei volume, e nu numai formidabilă, ci și rodul anilor întregi de muncă depusă. Capitalul în România postcomunistă (Editura Academiei, 2018) va reprezenta, indubitabil, o carte de referință a științelor sociale, pe subiectul România, în deceniile viitoare. Înainte de a intra în detalii suplimentare privitoare la metodologie și concluziile generale desprinse de autor, fiecare din cele zece capitole ale lucrării merită a fi sintetizate în ceea ce priveste conținutul lor, șocant pentru necunoscători, exact și la obiect pentru cei interesați de economia (politică) românească.

Primul capitol se ocupă de centralitatea capitalului în economia de piață. Florin Georgescu, ca orice economist ortodox neoclasic, înțelege prin capital acel tip de proprietate privată care constituie un factor de producție, i.e. de profit ulterior, pentru deținătorul său legal. Proprietatea personală care contribuie ca mijloc în realizarea unei sume suplimentare de bani (dar și de capital fix) se cheamă capital. În România post-1989, trecerea capitalului de stat în proprietatea unor particulari s-a numit privatizare, act întemeietor pentru democrația românească. Acest proces politic rapid și forțat a dus la formarea capitalului autohton, dar și a celui nerezident sau străin. Florin Georgescu privește cu ochi critic felul în care transferul de bunuri dinspre stat spre privat s-a realizat în România. ,,Din analiza relației dintre capitalul privat românesc și patrimoniul individual al cetățenilor rezidenți, rezultă că, în perioada 2004-2016, patrimoniul privat a sporit mai repede (+128%, adică +20 mld. euro). În cadrul patrimoniului privat, se remarcă majorarea mai accelerată a activelor financiare, cu 294% (+64 mld. euro) comparativ cu activele nefinanciare, care au crescut cu 113% (+161 mld. euro). În același timp, datoriile sectorului privat autohton au sporit accelerat (cu 63,9 mld. euro, respectiv +214%), ceea ce reflectă caracterul accentuat al indisciplinei de plăți din economia românească, demonstrate și de creșterea de 5,93 ori a necesarului suplimentar de capital pentru respectarea cerințelor legale specifice de către firmele private românești (de la 2,7 mld. euro la 16,1 mld euro, respectiv +13,3 mld. euro). Rezultă că, în paralel cu transferul proprietății de stat în sectorul privat, pe fondul unei legislații comerciale, fiscale și contabile asimetrice, care înclină avantajele în favoarea agenților economici indisciplinați financiar, numeroși întreprinzători autohtoni au procedat la ,,drenarea” unor importante sume de bani din capitalul firmelor în patrimoniul individual, acest comportament total anormal față de exigențele unei economii de piață funcționale afectând profund potențialul economic și perspectivele de dezvoltare ale României. Astfel, este de subliniat că raportul dintre capital și patrimoniul privat, reprezentat de activele financiare, s-a deteriorat de la 71% în anul 2004 la numai 41% în 2016. Deteriorarea semnificativă a acestui raport (-30 p.p.) demonstrează amploarea ,,optimizării” pe care a efectuat-o antreprenorul român între capitalizarea firmei și a propriei gospodării, în favoarea acesteia din urmă.” (pp. 66-67) Acest pasaj mai lung nu indică numai modul general de lucru al economistului Florin Georgescu, ci și o temă recurentă în cartea sa: capitalul românesc sau străin își subcapitalizează firmele din dorința fie de a nu plăti taxe, fie cu scopul de a putea declara mai ușor și mai favorabil lor falimentul. De altfel, 98% din firmele din Romania sunt înregistrate la Registrul Comerțului ca SRL-uri (oricine posedă 200 de lei, adică 44 de euro, poate înființa unul, subliniază mereu Georgescu), iar riscul limitat se referă tocmai la această iresponsabilitate socială ridicată de a avea și de a face afaceri în România. Argumentul lui Florin Georgescu este cât se poate de convingător, după cum vom vedea.

În capitolul al doilea, analiza secvențială a capitalului din România continuă: 88% din firmele actuale sunt proprietate privată. 54% din acestea sunt reprezentate de capitalul străin. Evoluția față de anii ’90 apare ca una răsunătoare la prima vedere: practic, România este o economie de piață în care proprietatea publică s-a micșorat la cote de o zecime din ceea ce a fost cândva. Asistăm la inversul economiei planificate în prezent, statul funcționând ca o entitate oarecare în decor. Din păcate, capitalul de pe piața românească suferă de pe urma câtorva grave disfuncționalități: ,,de altfel, deși firmele cu capitaluri negative sunt numeroase (42% din numărul total de firme în anul 2016), acestea au o contribuție de numai 7,5% la VAB (Valoarea Adăugată Brută, n.n.) creat în economie. Mai mult, peste 50% dintre companiile cu capitaluri proprii negative au înregistrat zero salariați și au generat numai 0,3% din VAB din economie în 2016”. (p. 196) Mai mult, dacă ne uităm la ISD-uri (Investiții Străine Directe) pe piața românească, observăm câteva curiozități macroeconomice: ,,Analizând fluxurile de ISD înregistrate în perioada 2003-2016, se constată o realitate mai mult decât îngrijorătoare: profitul de 67,7 mld. euro aferent firmelor ISD a fost depășit cu 1,2 mld. euro de suma (68,9 mld. euro) dintre pierderile acestui sector, totalizând 42,9 mld. euro, și de dividendele distribuite acționarilor, care au cumulate 26 mld. euro. Așadar, în loc ca firmele străine să înregistreze, pe ansamblu, profit net (calculat ca diferența între profitul obținut de companiile ISD rentabile și suma dintre pierderile firmelor neprofitabile și dividendele distribuite) pe care să-l reinvestească în echipamente tehnologice (mașini, utilaje, instalații de lucru etc.) sau alte active fixe din patrimoniul societăților comerciale, a avut loc un proces de dezinvestire prin faptul că pierderile raportate și dividendele distribuite au depășit rezultatele financiare pozitive ale companiilor cu capital străin.” (p. 190) Cu alte cuvinte, firmele înregistrează profituri reale mai puțin decât declară, altele au pierderi semnificative și datorii la furnizori, ferindu-se de creditul bancar, iar, în ansamblu, deși se circulă bani, acumularea de capital este una redusă.

De aceea, capitolul trei se centrează pe problema capitalului fix, a dinamicii și calității acestuia. Pentru Georgescu, capitalul fix format după anul 2000 se datorează majoritar capitalului străin, retehnologizarea economiei românești fiind esențială, în vreme ce ,,factorul muncă” înregistrează o contribuție cu minus, acesta ,,având în perioada 2000-2016 un aport negativ la avansul PIB potențial, pe fondul scăderii populației în vârsta de muncă și al reducerii ratei de participare a populației active.” (p. 293) Șomajul și dezindustrializarea anilor ’90 ies la suprafață ca factori dăunători creșterii economice. Capitalul fix în România este net inferior celui din alte țări europene. ,,Gradul de acoperire a capitalului fix cu capital propriu s-a redus și a ajuns la 66% în anul 2016 (față de 78% în 2000). Spre comparație, raportul dintre capitalurile proprii și activele fixe ale firmelor din Polonia este 80%, iar în Germania, raportul este supraunitar (118%, respectiv aproape dublu față de România), ceea ce reflectă faptul că volumul capitalurilor proprii ale firmelor poate finanța în totalitate activele fixe, rămânând și o rezervă de fonduri care asigură finanțarea sustenabilă a activelor circulante pe termen mediu și lung.” (pp. 293-294) În plus, ,,nivelul PIB pe locuitor exprimat la PPS” este doar la 59% din media europeană, plasând România pe penultimul loc, iar, de asemenea, ,,economia românească are un grad de înzestrare foarte redus cu active fixe pe lucrător (43,1 mii euro/salariat în 2017, ceea ce ne plasează pe penultimul loc din UE și reprezintă un nivel semnificativ mai scăzut față de alte țări din regiune, ca de exemplu Cehia cu 101,1 mii euro/lucrator, Ungaria 57,8 mii euro/salariat, Polonia cu 57,5 mii euro/angajat).” (p. 294) Cum contribuie ISD-urile la acumularea de capital fix? ,,O proporție foarte ridicată a stocului de ISD (41%) este localizată în sectorul bunurilor netranzacționabile la export (non-tradables), în speță în sectorul construcțiilor, comerțului, intermedierilor financiare și asigurărilor. Aceste ramuri acoperă în principal necesitățile pieței interne și, în multe cazuri, conduc la creșterea importurilor.” (p. 297) Drept urmare, România are un pasiv constant în balanța comercială națională în ultimele două decenii și jumătate. Nici investițiile străine în alte sectoare nu contribuie prea mult la dezvoltarea generală a României. ,,În cadrul industriei prelucrătoare, cea mai mare parte a investițiilor străine (61%) este concentrată în ramuri precum prelucrarea țițeiului, metalurgie, industrie alimentară, textile și confecții, fabricarea produselor din ciment, sticlă și ceramică, prelucrarea lemnului etc., care desfășoară activități cu un grad de complexitate relativ scăzut. Mai mult, deși o proporție relativ însemnată din ISD sunt localizate și în ramuri cu un grad tehnologic mediu-ridicat, acestea generează, de asemenea, valoare adăugată la un nivel redus.” (p. 297)

Capitolul al patrulea se ocupă cu situația capitalului financiar, din care cel bancar este majoritar în România (75%). Capitalul străin deținea 47% în 2016 din întregul capital financiar. ,,Sistemul bancar românesc este dominat de nerezidenți, care dețin și 75% din capital în anul 2016 (+30 puncte procentuale față de 1997). Activele bancare aparțin, în proporție covârșitoare, tot capitalului străin (91% din total). Creșterea rapidă a creditării sectorului neguvernamental în perioada 2003-2016 a fost localizată la populație în proporție de 57%, iar la firme în proporție de numai 43%. Aceste evoluții au permis: i) modernizarea dotării unui număr relativ ridicat de gospodării ale populației cu bunuri de folosință îndelungată, precum și achiziționarea de locuințe de unii cetățeni și ii) accesul firmelor, preponderent al microîntreprinderilor, la creditul bancar.” (pp. 429-430) Florin Georgescu insistă pe politica prudențială a BNR-ului, care, după criză, a impus băncilor comerciale să-și mențină solvabilitatea la cote ridicate, fiind capitalizate corespunzător (majorarea capitalului social cu 3,5 mld. euro – capital de la acționari în pondere de 77% și în valoare de 2,7 mld., restul de 23% – 0,8% constituind reinvestirea unei părți din profiturile obținute de bănci), fără să ne explice pe larg ce s-a întâmplat cu aceleași bănci comerciale în perioada precriză și cum au fost, dacă s-a întâmplat așa, atent monitorizate.

Capitolul al cincelea, unul central în volum, se ocupă cu raportul capital-muncă în România, care este unul net în defavoarea angajaților. Luând în calcul o cotă unică de impozitare de 16% din anul 2005, și nu una progresivă (echitabilă și necesară din punctul de vedere al economistului Florin Georgescu), dar și o rată a evaziunii fiscale de 26.5% din PIB-ul României (pe fondul unei medii din PIB a veniturilor fiscale de numai 26%, cu 15,3% sub media țărilor din UE), situația muncii în țara noastră este una tristă: primii 20% din salariații României au venituri în medie de 7,2 ori mai mari decât ceilalți 80% în anul 2016, remunerarea forței de muncă este la 22% din media UE, în vreme ce prețurile la bunurile de consum reprezintă 52% din media celor europene. E adevărat că productivitatea muncii comparativ cu cea a costului orar cu forța de muncă, în intervalul 2008-2016, este de numai 31% din media UE, dar diferența de 9% între remunerație și valoarea muncii există numai în favoarea capitalului, slab impozitat. 57% din valoarea nou creată totală aparține capitalului, iar restul de 43% revine muncii, o proporție inferioară tuturor țărilor din Uniunea Europeană (cu câteva zeci de procente sub cea din Germania și Franța). Sindicalizarea scăzută și plafonul foarte jos al salariului minim pe economie menține jumătate din forța de muncă activă și angajată din România la limita sărăciei, cu venituri sub 400 de euro. Echitatea este în România cea mai rară valoare dintre cele fructificate pe piață.

Începând cu capitolul al șaselea, Georgescu atinge un subiect delicat în istoria contemporană a țării: privatizările de după 1989, sursă de distrugere a capitalului acumulat în patruzeci și cinci de ani de economie centralizată, dar și de îmbogățiri rapide, de cele mai multe ori fraduloase. Florin Georgescu privește cu amărăciune și groază unele dintre ferestrele de privatizare a activelor statului român, mai ales pe cea din perioada 1996-2000, când dreapta neoliberală se află la putere. Desigur, nici PSD-ul nu a demonstrat o veritabilă conștiință de stânga, pactizând cu un neoliberalism aspru, atenuat doar de o redistribuție infimă de fonduri bugetare pentru cei mai săraci dintre români. Aici e imperioasă citarea unui fragment mai lung, care sugerează mai mult decât conține: ,,Se impune subliniat faptul că, în primii 14 ani ai tranziției, respectiv între 1991 și 2004, când România avea mare nevoie de fonduri pentru restructurarea societăților comerciale viabile în raport cu cerințele pieței libere, țara noastră a încheiat un număr de 11 acorduri cu FMI și BIRD, primind efectiv o finanțare netă de numai 190 mil. euro medie anuală (în total doar 2,6 mld. euro). În schimb, când România era deja dezindustrializată, având o economie dominată de servicii cu o complexitate redusă, localizate îndeosebi în domeniul comerțului, și de unități industriale slab productive, profilate îndeosebi pe fabricarea și asamblarea de componente auto, în condițiile unei prezențe substanțiale a capitalului străin în economie, într-o perioadă de numai trei ani, între 2009 și 2011, România a primit o finanțare de la IFI care a însumat 5,9 mld. euro medie anuală (în total 17,9 mld. euro), respectiv de 31 de ori mai mare decât în cei 14 ani de reformă de la începutul tranziției. Asimetria de tratament din partea IFI față de România în cele două perioade de o importanță crucială pentru evoluția sa post-1989 demonstrează faptul că factorul fundamental pentru dezvoltarea unei țări îl constituie efortul intern bazat pe strategii economico-sociale eficace și un sistem instituțional puternic, rolul FMI și BIRD fiind numai de furnizor al asistenței tehnice pentru modernizarea economiei și al unui anumit suport financiar.” (p. 657) Cu plutocrați, maeștrii în devalizarea activelor de stat, precum cei din PSD, dar nu numai, este și greu să realizezi coeziune socială și o identitate națională a elitelor, deja globale, cea mai mare parte dintre ele acționând constant împotriva intereselor țării unde și-au realizat averile ilicite. Este firesc ca instituțiile financiare străine, dar și capitalul nerezident, să se folosească de lipsurile materiale și intelectuale majore ale autohtonilor pentru împlinirea intereselor lor imediate. ,,România a privatizat în 26 de ani, respectiv între 1991 și 2016, un număr de 8200 de societăți comerciale și a încasat 7,1 mld. euro, realizând un preț mediu de 866 de mii euro/societate, respectiv 592 mii euro/societate prin excluderea încasărilor obținute din privatizarea BCR. Din cele 7,1 mld. euro încasate ca efect al privatizării, în Trezoreria Statului se mai află 2,8 mld. euro, la care se adaugă 0,7 mld. euro rate de primit aferente împrumuturilor acordate din Trezoreria autorităților locale în scopul realizării unor proiecte de mică infrastructură; restul sumelor au fost utilizate ineficient, în cea mai mare parte pentru finanțarea unor cheltuieli curente de natură bugetară la nivel central și local, aprobate prin legi speciale.” (p. 659) Cum arată balanța comercială a României după atâtea privatizări galopante? Aceasta se prezintă negativ, iar economia României figurează ca una slab integrată în lanțurile de producție globală, prelucrând doar bunuri industriale intermediare și înregistrând mai multe importuri decât exporturi, inclusiv la capitolul alimente, în condițiile în care capacitatea agricolă a țării este considerată ca una dintre cele mai bune în Europa. Deficitul balanței comerciale a bunurilor este de 12 mld. euro în anul 2017, în creștere cu 30% față de anul 2013. 38% din populația activă a țării, adică 3,4 milioane de români, au emigrat pentru a munci în străinătate, a doua rată de emigrare la nivel mondial după Siria, stat prins în războaie civile în ultimii ani. Nu excludem posibilitatea unui alt tip de război, unul de clasă, purtat cu îndârjire în România de către câștigătorii tranziției împotriva majorității tăcute și înfrânte a aceleiași perioade de timp. Pe de altă parte, vecinii noștri central-continentali surclasează dezvoltarea românească, Polonia și Ungaria înregistrând surplus comercial net cu România: ,,La 27 de la căderea comunismului, România prezintă performanțe economice mai slabe decât Cehia, Polonia și Ungaria. În această perioadă, țara noastră a obținut un spor mai redus al PIB pe locuitor, ceea ce provoacă decalaje însemnate privind PIB pe locuitor comparativ cu statele menționate.” (p. 664)

Capitolul al șaptelea examinează natura și calitatea absorpției fondurilor europene după 2007, până în 2016. Deși Florin Georgescu urmărește structura fiecărui fond în parte, dar și implementarea sa, concluzia sa este, printre altele, următoarea: ,,Fondurile europene utilizate de România s-au regăsit într-un grad scăzut față de nevoile țării (după ampla și profunda transformare a economiei de la socialism la capitalism), respectiv în proporție de numai 52% (21,4 mld. euro) din total în formarea brută de capital fix (în sectorul public și privat). De subliniat că finanțările europene de natura transferurilor de capital au fost localizate într-o proporție foarte mică în cadrul economiei private, respectiv numai 5,6 mld. euro, ceea ce reprezintă doar 26,2% din transferurile de capital și 14% din totalul fondurilor europene atrase. În cadrul acestui sector, în ramurile cu potențial ridicat de creare a valorii adăugate brute și de multiplicare în economie a efectelor pozitive, respectiv industrie, transporturi și construcții, transferurile de capital au însumat numai 1,5 mld. euro (din care mai mult de jumătate au avut ca beneficiari antreprenori străini), ceea ce reprezintă doar 26,8% din transferurile de capital către sectorul privat și 3,7% din totalul fondurilor europene utilizate. Cea mai mare parte din transferurile de capital destinate sectorului privat din România se regăsește în agricultură, silvicultură și pescuit, preponderent în agricultură, respectiv suma de 3,2 mld. euro. Aceasta reprezintă 57% din transferurile de capital către sectorul privat și numai 7,8% din totalul finanțării europene, cu mențiunea că, raportate la nevoile de modernizare și dezvoltare a agriculturii, sector vital al economiei, alocările respective pot fi considerate, de asemenea, insuficiente. În foarte mare proporție, fondurile europene atrase de România au fost utilizate pentru finanțarea cheltuielilor curente necesare realizării proiectelor din cadrul diferitelor programe, materializându-se în final în salarii și în achiziția de bunuri și servicii specifice, ceea ce demonstrează că lipsa strategiei și a coordonării din partea statului în utilizarea fondurilor europene a afectat în mod accentuat eficacitatea capitalizării firmelor românești prin intermediul finanțărilor cu titlu gratuit (echivalent cu donațiile) de la Uniunea Europeană.” (pp. 733-734)

În capitolul al optulea, Florin Georgescu trece în revistă câteva statistici legate de procesul globalizării, concluzionând că dereglementarea capitalului, începută cu anii 1980, când ideologia neoliberală câștigă teren în Statele Unite și Marea Britanie (Reagan & Thatcher), e, pare-se, un proces încheiat. Florin Georgescu își pune încă speranțele într-o globalizare reglementată internațional de câteva instituții puternice, precum Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului și Fondul Monetar Internațional, dar și de statul suveran, organism politic socotit încă puternic. Dacă România s-a deschis fluxurilor de capital internaționale și a susținut capitalul privat ajuns în România prin scutiri fiscale și privatizări la sume mici, totuși, economia României și bunăstarea celor mai mulți cetățeni au înregistrat rezultate modeste, uneori chiar proaste, în ultimii 30 de ani. Capitolul se termină pe un ton optimist, plin de speranțe pentru viitor.

În capitolul al nouălea, ultimul înaintea concluzilor (însumând etapa de final a fiecărui capitol în parte și încă o serie de alte considerații punctuale pe deasupra), relația fluctuantă dintre capital, majoritar străin, și dezvoltarea economico-socială a României e reluată. România se plasează pe locul 44 dintr-un total de 146 de țări în privința calității generale a vieții. Performanța economică e, însă, una mediocră, sub cea a statelor ex-socialiste, la mulți parametrii inclusiv față de Bulgaria. Indisciplina de plăți accentuată și subcapitalizarea firmelor din România e o altă problemă. Evaziunea fiscală și actele de corupție sunt omniprezente și multilateral dezvoltate. Distribuția veniturilor este complet inechitabilă, iar economiile populației sunt, iarăși, dezechilibrate într-un grad ridicat. România este una dintre cele mai înapoiate economii naționale din Europa, având cel mai mare grad din populație în sărăcie și în risc de sărăcie, cea mai ridicată rată a emigrarii și cele mai largi inegalități sociale

Care ar fi soluția ieșirii din capcana veniturilor medii și cum va putea România recupera decalajul cu țările dezvoltate? De ce nu e capitalismul bun pentru toți? De ce firmele străine sunt mai eficiente decât cele cu capital autohton, ,,primele 1% dintre societățile comerciale (6345 de companii, din care 2635 străine) generau 67% din VAB total (din care 39% aferent firmelor străine) și angajau jumătate din numărul de salariați ai economiei reale (din care 22% în companii private)” (pp. 886-887)? Răspunsul politicianului Florin Georgescu este întreit: i) statul trebuie să impoziteze progresiv populația (nu firmele) și să amendeze serios evaziunea fiscală – de aceea, instituțiile statului, precum ANAF-ul, trebuie reformate și întărite din interior, ii) România să intre cât mai curând în zona euro, dar fiind pregătită pentru eurozonă (acesta este proiectul de țară propus de viceguvernatorul BNR), iii) crearea unui Fond Suveran de Investiții, idee care se regăsește și în programul de guvernare PSD 2016-2020. Despre fezabilitatea acestor propuneri de politici publice se poate discuta îndelungat, până dincolo de miezul nopții.

Două critici se pot face studiului vast al profesorului Florin Georgescu: una metodologică, alta legată de citări și redactarea propriu-zisă. În primul rând, Florin Geogrescu operează cu o metodă de lucru aproape inexistentă: economistul construiește grafice și listează cifre și procente de natură macroeconomică pe sute de pagini, ca într-un bilanț de etapă, pentru a propune apoi o analiză adesea simplistă. Viziunea tacită, niciodată afirmată răspicat, a economistului Florin Georgescu asupra relațiilor internaționale este una în care predomină rivalitatea și lupta pentru dezvoltare între țări (Realpolitik pur și dur), capitol la care România are grav de suferit, văzându-și amenințată chiar existența statală. Nevoia internă de reindustrializare și calmarea nemulțumirilor sociale sunt urgente pentru România actuală dacă țara (și elitele ei) au de gând să supraviețuiască, nu să sucombe. Pe de altă parte, tot Florin Georgescu crede în construirea unei Uniuni Europene federale. Aceasta ar fi prima contradicție. A doua se referă la modul în care e tratată piața liberă. Deși România capitalistă cunoaște la ora actuală o formă de societate dezechilibrată economic, subdezvoltată (inter)regional, inegală și deficitară la nivel de venituri, capitalismul e singurul mod de producție, distribuție și consum care poate aduce bunăstare. Capitalismul e minunat, dar nu în România, unde suntem martorii unui capitalism hibrid. Ne întrebăm retoric ce ar fi concluzionat Florin Georgescu dacă analiza lui ar fi cuprins nu doar cazul românesc, ci întreaga Europă, unde ar fi descoperit aceleași probleme structurale de adâncime: pe de o parte un capitalism idealizat, localizat în Vestul și Nordul Europei, pe de altă parte unul înapoiat, mizerabil, sudic și estic, de periferie. Oare capitalismul subdezvoltat nu e același capitalism ca peste tot? E mai puțin capitalism (și reguli de piață) în Columbia doar pentru că această țară sud-americană este săracă și roasă pe interior de corupție? Se pare că da, conform lui Florin Georgescu, intelectual cu vagi simpatii social-democrate moderate. A treia aporie se referă la statul minimal, slab și ineficient din România. Deși Florin Georgescu nu studiază rolul economic al statului român într-un capitol separat, analiza sa nu lasă urme de îndoială: statul trebuie întărit (în Uniunea Europeană în curs de centralizare suprastatală?) în apărarea capitalului de excesele sale inerente. Statul-părinte este cel în care își pune încrederea Florin Georgescu, economist mai degrabă ordoliberal decât unul de stângă, al majorității populației. Totuși, cine a produs acest stat minimal, corupt și ineficient dacă nu același tip de capitalism care funcționează și în centrele capitalului global? Nu arată volumul lui Florin Geogescu că piață din România aparține majoritar capitalului străin, în speță cel germano-austriaco-francez? Se pare că avem un capital bigam cu personalități duble contradictorii: demn, harnic și auster la el acasă, hoț, pătimaș și însetat de câștiguri rapide atunci când nu e în familia lui națională, ci în celelalte familii naționale unde e recunoscut ca autoritatea paternală legitimă și responsabilă de starea generală a lucrurilor. Aceeași ambivalență poate fi detectată la Florin Georgescu și în raport cu memoria defunctului stat socialist: nedemocratic și risipitor cu resursele sale, alocate defectuos, dar, în același timp, responsabil pentru industrializarea țării și un nivel de trai atins la mulți ani după 1989 și, chiar și în acest caz, nu de întreaga populație a României. PIB-ul Republicii Socialiste România din 1989, după un deceniu de criză economică, a fost egalat de Republica Democrată România abia în 2004. Baza industrială a RSR-ului, nu toată falimentară, după cum recunoaște și Florin Georgescu, a fost distrusă în mod intenționat de capitaliștii români și străini de după 1989.

În al doilea rând, deși Florin Georgescu citează câteva autorități în materie de economie (întotdeauna amintindu-le conformist titlurile și pozițiile sociale obținute; avem parte chiar de un mail privat venit de la ilustrul Thomas Piketty, în care acesta schimbă amabilități distinse cu profesorul Florin Georgescu), aceste citări funcționează ca pârghii de susținere a unei poziții deja asumate de autor. Florin Georgescu nu realizează că atunci când nu citești din vasta literatură științifică la zi dedicată subdezvoltării, a raportului dintre centru și periferie, a exploatării țărilor subdezvoltate, a decalajelor comerciale mondiale etc., inclusiv din puncte de vedere iconoclaste, există riscul de a redescoperi, în chip naiv și entuziast, banalități. Florin Georgescu nu doar că face uneori acest lucru, dar sunt zeci, dacă nu sute, de pasaje în Capitalul în România postcomunistă care se repetă insistent la fiecare zeci de pagini, cartea necesitând o redactare care ar fi scurtat din mărimea ei inițială. În ciuda acestor neajunsuri secundare, volumul lui Florin Geogescu este o lucrare remarcabilă ca densitate a informației și analiză a capitalismului dezvoltat în România contemporană.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | 2 comentarii

Belota nobililor


,,Știa bine că ceva se petrecuse, dar i se părea că nu e adevărat: războiul continua să se ascundă în dosul nălucilor, lumea în jurul său să se evacueze în tăcere. Îi revenea acum amintirea rondurilor de noapte prin pădure, de-a lungul frontierelor mute, de unde urcase de atâtea ori spre patul acesta, spre Mona. Nimic nu prinsese trup. Lumea părea evazivă, păstra aspectul de vată, moale, al camerelor de hotel sub o lugubră lumină albastră. Întins pe pat, în întuneric, în hăul casei goale, redevenea hoinarul orb de astă iarnă; continua să alunece pe o lizieră crepusculară, așa cum se umblă, noaptea, pe un țărm de plajă. <<Dar acum ating fundul, și-a spus cu un simțământ de siguranță. Nu mai e nimic de așteptat. Nimic altceva. M-am întors.” (Julien Gracq, Un balcon în pădure, traducere Micaela Ghițescu, Editura Edinter, 1991, p. 111)

Filmul clasic din 1939 al regizorului Jean Renoir, La Règle du Jeu nu mai rezervă nici o surpriză pentru cunoscători. Nu și pentru ceilalți, publicul larg. Jean Renoir se îndatorează la tot pasul, în mod ironic, tradiției literare franceze. Degeaba ne întâmpină citatul despre Nunta lui Figaro de Beaumarchais la începutul peliculei: nimeni, nicăieri și niciodată nu iubește cu adevărat pe cineva în La Règle du Jeu, așa că iubirea nu se zbate încercând să-și reia zburdălniciile. Nici citatul din Chamfort nu se întrupează în film: personajele nu-și schimbă între ele nici umorile tactile, nici sentimentele fanteziste pe parcursul acțiunii. Acolo unde declarațiile de amor abundă, nimic afectiv nu mișcă în iarbă. A doua trăsătură observabilă în La Règle du Jeu indică în principal activitățile protagoniștilor și a suitei lor ,,parazitare”: în afara slujitorilor, dar și aici cu rezerve, aristocrații nu numai că nu muncesc, dar asociază oricărei activități o egală fantezie frivolă, un capriciu cu rol de drog, scormonind după senzații puternice pentru a prelungi starea de plăcere adormită. Aristocrația franceză, încă în viață, tot ce s-ar zice, la 1939, trăiește precum opinomanii lui Thomas de Quincey: sunt nopți în care îmbătrânesc cu un secol și dimineți în care se trezesc cu conștiința de sine anesteziată, deci împuținată, a unor nou-născuți.

Filmul debutează cu aterizarea aviatorului André Jurieux (Roland Toutain) în aeroportul Bourget din nord-estul Parisului. Jurieux e un erou modern, americanizat: pe de o parte păstrează aura unui cavaler rătăcitor, declarând fără jenă la radio că a realizat zborul deasupra Atlanticului pentru iubita lui imaginară, marchiza Christine de La Chesnaye (Nora Gregor), pe de altă parte este un copil al timpului său, un soi de Antoine de Saint-Exupéry îndrăgostit nebunește de o femeie. Presa zgomotoasă, masele colcăind în jur, mașinile de zbor rumegând la sol – iată efectele democrației moderne, în complet dezacord cu ecvanimitatea vieții la țară, printre iepuri de câmp, fazani dolofani, bucătării trainice și pivnițe medievale, cu zidul de un metru în grosime. Octave (Jean Renoir însuși), un clovn trist și feminin, un urs de circ veșnic țopăind distrat, sărac, plinuț și deja îmbătrănit, prieten si intermediarul lui Jurieux este omul de legătură, regizorul tramei pe cale să se închege. Octave este prietenul din copilărie ale Christinei, care locuiește într-un apartament somptuos, cu mobile luxoase, oglinzi cât ușa și încăperi înalte, alături de soțul ei, marchizul Robert de La Chesnaye (Marcel Dalio, actor care, la vârsta realizării acestui film, aduce la înfățișare cu criticul de film român Andrei Gorzo de aceeași etate), aristocratul tipic, dar fără scorțoșenie și morgă: purtând degajat halatul de velur ca o pe o uniformă domestică aleasă, sfidător, distant, ironic, vag nesigur pe sine în anumite momente, dur și cinic când e cazul, Robert își înșală soția încă de dinaintea căsătoriei lor, care avusese loc cu trei ani în urmă. Christine bănuiește situația reală, din nou, clasică între aristocrații parizieni de prin veacul al XVIII-lea. Robert e un maniac al instrumentelor mecanice, păsări cântătoare, automate în chip de maimuță vorbitoare etc., pasiune în care am putea vedea stadiul cel mai înalt de meșteșugărie (în fond, Ludovic al XVI-lea cel ghilotinat petrecea câteva ore zilnic exercitându-și abilitățile de lăcătuș mecanic), dar și pe cel mai de jos al muncii manufacturiere. Pe undeva, se poate spune că Robert, descărnat lăuntric, își tratează semenii de sus, ca pe mașinăriile sale elaborate, manifestând față de ei doar mai puțină pasiune, curiozitate și considerație. Pentru Robert, lumea modernă, mașinismul și capitalismul subiacent sunt planete iremediabil depărtate, pe care doar folosirea telefonului le mai poate apropia de bula lui aristocratică. Christine, de cealaltă parte, nu este frațuzoaică, ci austriacă prin naștere și educație: sufletul ei de femeie este ceva mai melancolic și mai serios decât al celorlalte reprezentante ale sexului frumos. De altfel, în La Règle du Jeu tot ceea ce este naiv, profund, sălbatic și uman, în contrapondere cu artificialitate exacerbată, maladiv de studiată, a nobilimii franceze, provine din spațiul cultural german. Christine nu-și iubește soțul, dar ar vrea să cunoască iubirea: nici Jurieux nu-i trezește sentimente adânci. Doar grăsunul vesel de Octave o scoate la suprafață pe adolescenta, înăbușită de ani, din ea. Sluga marchizei este, din contra, creatura pariziană prin excelență: Lisette (Paulette Dubost), grizeta, monstru rece de ușurătate și voioșie, camerista Christinei. Lisette este căsătorită oficial cu administratorul domeniului de la țară al marchizului de La Chesnaye, un zdrahon alsacian cu mustață deasă, Schumacher (Gaston Modot), un Jägermeister autentic. Lisette nu locuiește cu soțul ei, reproducând, pe o scară socială inferioară, relațiile reale dintre stăpânii ei. Lisette este cea care respectă cutumele nobilimii și practicile ei desfrânate și nu stăpâna ei, cum era de așteptat, cea care este crescută în spirit francez de camerista picantă. Christine este în căutare de un amant pe care să-l adore cu patos, adică nemțește, iar Robert trăiește cu Geneviève de Marras (Mila Parély), o femeie pasională, fatală, cinică, fără stăpânirea de sine și eticheta marchizului în situații tensionate, de criză. În afara momentului în care Jurieux, romanțios și cavaleresc într-un decor american, încearcă să se sinucidă pe autostradă, nereușind, Octave fiind prezent lângă el în automobil, prima jumătate de oră din capodopera lui Renoir e compusă din tablouri domestice cu rol descriptiv. Acestea sunt, judecând riguros, personajele de frunte ale creației lui Jean Renoir. La Règle du Jeu însumează nu numai tehnici de filmare extrem de moderne înainte de 1945, ci și distilează o întreagă tradiție a vodevilului și melodramei franceze. Actorii joacă ca pe scenă, deși camera de luat vederi este atât de dinamică și captează planuri largi într-atât de des încât nu se poate observa teatralitatea exersată, experimentată a acestora. Se lasă impresia că încăperile din palat se prelungesc indefinit. Ușile se multiplică de zeci de ori, de parcă spectatorul ar fi obligat să completeze mental spații lipsă, adâncimi doar prefigurate.

Filmul se dezlănțuie în vânătoarea organizată la sfârșit de săptămână de marchizul de La Chesnaye, gazda supremă, la reședința sa din Sologne, pe domeniul La Colinière, într-un peisaj magnific prin prospețimea sa, străbătut de păduri din loc în loc, sub un cer de șes infinit. Printre invitați sunt adunate, pe lângă cei amintiți mai sus, personalități notabile ale marii aristocrații: un general bătrân și sobru (Pierre Magnier), pe care toți invitații îl respectă pentru ceea ce ei nu sunt, ferindu-se oarecum de el, domnul de Saint-Aubin (Pierre Magnier), cel care aproape că o cucerește pe marchiza de La Chesnaye, după ce aceasta are confirmarea vizuală a infidelității marchizului, domnul și doamna de La Bruyère (Richard Francœur, Claire Gérard), degajați și puși pe șotii, nepoata chic a marchizei, cu nume la modă în interbelicul european, Jackie (Anne Mayen), cea care se îndrăgostește, fără sorți de izbândă finalmente, de aviatorul Jurieux etc. Partida cinegetică este rendez-vous-ul nobilimii dintotdeauna. Vânătoarea este în sine ocazia de a dispune vertical castele sociale ca într-o bătălie feudală: bucătarii încăpățânați muncind jos, majordomul aferat, cu livrea aurită, Corneille (Eddy Debray) deasupra lor, hăitașii plebei, Édouard Schumacher, maestrul de vânătoare care aduce cu Wilhelm Tell, iar, cocoțați deasupra tuturor, vânătorii aristocrați, îmbrăcați impecabil pentru câmp, cu cizme înalte de vânătoare, purtând pălării cu pene fanteziste, fulare artistice și cravate ascot etc., dotați cu binocluri de ultimă generație, carabine puternice și lucioase, gata să ucidă nu numai câteva biete animale de câmp, ci un întreg detașament de răsculați de ar fi fost nevoie. Cruzimea sloi a aristocrației nici nu se vede în splendida mizanscenă vânătorească, atât de ascunsă este sub vălurile manierelor elegante și a vorbelor de spirit. Singurul personaj care deranjează puțin ordinea claselor și regulilor sociale admise este Marceau (Eddy Debray), un tapițer ruinat, ajuns, împins de nevoie, braconier pe pământurile marchizului. Schumacher și potera lui aproape că îl vânează, dacă nu ar fi fost pentru Robert, care vede în acest trepăduș mic-burghez, blocat în ascensorul social, obiectul ticăloșiei claselor de mijloc în general. Simpatia și generozitatea marchizului pentru Marceau sunt factice, acestea provenind din dezgustul său mai larg pentru lumea modernă, ce aruncă în stradă oameni care ar fi fost în stare să fie, oricând, servitori devotați la castel sau șerbi liniștiți. Marceau primește o slujbă cu livrea tocmai pentru nimicnicia și nemernicia dovedite ca membru al mic-burgheziei scăpătate. Proletarizarea este un etaj atât de jos încât aristocrația nici nu observă că este parterul și subsolul societății în care ei ființează visători. E relevant că Lisette, camerista ușuratică, și Marceau, picaroul semivagabond, se simt instantaneu atrași sexual unul de altul: ei, de fapt, se potrivesc mai degrabă în calitate de soț și soție decât Lisette și Schumacher, legătură neverosimilă și inexplicabilă încă de la început. După vânătoare, care este una regală, perfect reușită, urmează festinul serii. Robert de La Chesnaye radiază satisfacție. Puterea lui fastuoasă este atât de mare față de a celorlalți muritori încât prada nici nu merită numărată, afacere de mărunți prăvăliași. Se știe doar că englezii și americanii sunt națiile de comercianți prin definiție, nu mândra națiune cosmopolită a aristocraților de pe continent.

Abia noaptea scoate la iveală găunoșenia și dezaxarea hedonistă a aristocrației franceze. Noaptea e pentru a face dragoste, a tâlhări sau a ucide. ,,La Zoo – Toate animalele au o ținută decentă; afară de maimuță. Se simte că omul e pe-aproape.” (Emil Cioran, Sfârtecare, Editura Humanitas, 1995, p. 85) Jean Renoir regizează două piese de teatru tragicomice care se întrepătrund subtil: una este cea de pe scena improvizată de Robert, precum Goethe în copilăria sa feerică, în palatul sau. Actorii sunt, de cele mai multe ori, chiar invitații. Spectatorii superiori de pe scaune urmăresc câteva dansuri tiroleze, ascultă muzica metalică a mecanismelor colecționate de marchiz, dar se lasă și cutremurați, infectați ca o mână de toxicomani în sevraj, de un dans macabru, care le trezește apetitul pentru nebunii și carnavaluri sumbre. A doua piesă amuzantă este cea a cuplurilor care nu se mai înțeleg între ele, ciocnindu-se vrăjitorește și ridicol în același moment: Schumacher aleargă, ca un soț încornorat, după Lisette, încercând să-l vâneze pe escrocul de Marceau cu un pistol și apoi cu arma de vânătoare (neamțul nu este un nazist, cum s-ar putea crede, ci un soldățoi onest în fond, un copil mare, orbit de cultul autorității, incapabil să înțeleagă ipocrizia și dublul înțeles francez), marchizul Robert boxează violent cu pilotul Jurieux în chestiunea Christinei, care flirtează revanșard cu domnul de Saint-Aubin pe ascuns (acesta se pălmuiește și el strașnic cu junele prim Jurieux), iar fosta amantă a marchizului, Geneviève de Marras, suferă o criză erotică penibilă, isteria ei și focurile de armă ale maestrului de vânătoare împăcându-i, în cele din urmă, pe aviator și marchiz, doi gentilomi în fond. După atâta agitație gratuită cade cortina peste actori, oboseala trimițându-i la culcare. Faptul că Schumacher era cât pe ce să-i împuște pe unii dintre ei trece drept o spaimă regizată din timp, premeditată atent. În felul acesta, oamenii de paie au dansat și ei, amintindu-și că sunt, totuși, în viață, pasibili de a fi sfârtecați. Destrămarea, descompunerea și haosul visat sunt esența regulilor jocului.

Până și Marceau și Schumacher se împacă la miez de noapte: Lisette este, fatalmente, o dezamăgire de femeie. Stând de vorba într-un boschete din curte, cei doi faliți ai sorții observă cum într-o seră o femeie cu capișon, pesemne Lisette, se sărută și se îmbrățișează cu ursul liric de Octave. De fapt, acesta, cuprins de o melancolie care dă singura notă tragică a filmului, își declarase iubirea bolnăvicioasă pentru Christine, care, într-o singură seară, se descoperă înamorată de câțiva bărbați diferiți. Austriaca din ea este adumbrită de limba franceză predominantă, manierată și înșelătoare. În sfârșit, atunci când Octave pleacă să-și ia haina, în speranța că va fugi în lume cu imposibila Christine, acesta renunță la proiect, ajutat în acest sens de lucida Lisette. Jurieux aleargă spre seră în locul lui, pregătit să-și fure himera. Din nefericire, ca-n orice quidproquo dramatic, Schumacher îl doboară cu un glonț, tras cu pricepere din tufiș. Germanul e însetat de sânge cald, asistat de lașa mic-burghezie franceză din persoana lui Marceau.

Invitații se adună roată în curtea palatului, lângă treptele intrării în conac. Crima este recodificată drept accident, ceea ce aristocrații mai vârstnici, în frunte cu generalul, deși nu cred în acest scenariu, îl consideră un episod amuzant comme il faut, o excentricitate demnă de alte secole, ceva mai fericite. Jacky plânge, Christine e impasibilă, Lisette își face griji în privința poziției ei de cameristă, fiecare este blocat într-un egoism de clasă sinucigaș și absurd. Marchizul Robert de La Chesnaye, fermecător în atitudinea sa echivocă, închide ușile grandiosului său palat: ziua de destindere și joaca sângeroasă reușiseră de minune, aristocrația mai având, cu siguranță, câteva milenii de divertismente și bucurii în viață înaintea ei.

Publicat în Filme | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Camerista și diavolul


Le journal d’une femme de chambre (1964) este o altă expresie a urii topite în artă de care este în stare Luis Buñuel. Bazat pe romanul decadent din 1900 al scriitorului Octave Mirbeau, filmul lui Buñuel e înșurubat în atmosfera politică franceză din a doua jumătate a anilor 1930, când războiul bătea la ușă ca eternele sunete de clopot din creația spaniolului. Célestine (Jeanne Moreau), nume tipic de servitoare în casele aristocraților, se angajează la țară, în casa unor rentieri burghezi tipici – feroce de zgârciți ca întreaga provincie franceză, trăsătură meschină și definitorie încă din vremea romanelor lui Balzac. Célestine are maniere alese, e curată și îngrijită, chiar prea elegantă pentru o slugă, ordonată, modestă și oarecum atrăgătoare fizic. Obiceiul de a întreține raporturi sexuale cu servitoarele tinere din casă e clasic pentru marea burghezie din secolul al XIX-lea – cf. Fanny și Alexander de Ingmar Bergman. Célestine își știe rolul și poziția socială subiacente, deși nu le accepta ca definitive. Pe drum spre vila noilor stăpâni, Célestine este condusă de Joseph (Georges Géret), jumătate rândaș, jumătate birjar al familiei Monteil, o brută virilă și soioasă. Aici ne întâlnim cu fetișul dintâi al filmului: pantofii de lac, parizieni al Célestinei, strălucitori și prea eclatanți, pe lângă care botinele scârboase ale lui Joseph nu înseamnă nimic în această lume mare.

Vila familiei Monteil izbește prin rigiditate, igienă și înfățișarea muzeală, mortuară, toate datorate stăpânei casei, frigida doamna Monteil (Françoise Lugagne), care se comportă cu disprețul și indiferența reputate ale clasei ei față de noua cameristă. Doamna Monteil își scuză răceala trupească prin prezența unei boli imaginare în zona pelviană. Ea nu întreține relații sexuale cu soțul ei, sau cu oricine altcineva, de când s-au căsătorit, dar, după cum vom afla dintr-o scenă ulterioară, obișnuia să-l ,,mângâie” de două ori pe săptămână și să-i plătească aventurile cu alte servitoare, după care le alunga, cu har negustoresc, din conac. Domnul Monteil (Michel Piccoli) e un taur legat de par, pregătit oricând pentru o acuplare cumplită. Conform slugilor, domnul Monteil este un zero în casă, preocuparea sa cotidiană, cu rol de debușeu libidinal, fiind vânătoarea – penetrarea în gol. Simbolică pentru castrarea lui de către inumana sa nevastă este decizia sa finală de a se culca cu Marianne, servitoarea pocită și retardată a gospodăriei. Grajdul, sau o clădire servind pentru scopuri similare, îl scoate pregnant în relief pe domnul Monteil. Prima lui întâlnire cu Célestine se face la baie, în timp ce se rădea (pilozitatea sa nativă și a animalului de Joseph sunt comparabile), moment în care pantalonii sunt cât pe ce să-i cadă în vine acestui satir serios: dormitorul și halatul de baie sunt jucăriile sexuale cu care o amăgește inutil pe Célestine. Tatăl doamnei Monteil, un bătrânel pedant, elegant și țicnit, poate figura magistral pe emblema familiei. Două sunt clipele de dezvăluire tulburătoare a firii bătrânului Rabour (Jean Ozenne): atunci când trage în joacă, pentru prima oară în viața lui, cu arma fiului său, spulberând fără cruțare un biet fluture insignifiant și, în al doilea rând, când o cunoaște pe Célestine, pe care o atrage în camera sa, un bârlog nobil, mai mult bibliotecă decât alcov, unde descoperim un obsedat sexual reprimat. Seniorul Rabour ținea cizmulițe de femei (ucise, violate, visate?) într-un armoar impozant de epocă, pe care le folosise cel mai probabil în apusele lui experiențe erotice. Célestine este, rând pe rând, pusă să citească câteva pagini retrograde din Huysmans, se lasă pipăită pe pulpa (vulva?) înveșmântată în ciorapii de damă crăpați și, mai târziu în scurgerea filmului, ajunge să defileze languros prin fața erotomanului stafidit, încălțată cu celebrele ghetuțe, lăsate intenționat murdare pe vârfuri. Femeia este o creatură murdară, după cum se va vedea. Aceasta este familia Monteil, personaje tarate biologic și fără urmași imediați, triști maeștrii ai retenției sexuale. 

Peste gard de ei stă căpitanul Mauger (Daniel Ivernel), un alt animal de montă, în ciuda vârstei tomnatice. Mauger se remarcase cu eroism în Primul Război Mondial: iubește Franța, trăiește cu o servitoare grasă și infantilă, Rose (Gilberte Géniat), care, din declarațiile lui ulterioare despărțirii de ea, se lenevise teribil, de parcă îi era nevastă, deci egala lui, fiind, prin urmare, obligat să o părăsească. Mauger are comportamentul unui mârlan tipic și violența unui măcelar fără mușterii: din invidie pe domnul Monteil, pe care îl bănuia ca ,,regulând” toate slujnicele din casă (nu doar pe una, cum făcea dânsul), Mauger arunca cu pietre în curtea vecinului, spărgându-i geamurile de la sere, taie crengile copacilor aflați pe granița dintre proprietăți etc. și îl înjură pe vecin. Joseph și Mauger, dar și un gropar (Bernard Musson), prieten de-al lui Joseph, au multe în comun: antisemiți, rasiști, xenofobi, naționaliști etc., cei trei sunt fasciștii francezi de până la ocupația germană. 

Singurul personaj celest, naiv, neprihănit și fericit din film este micuța Claire (Dominique Sauvage), o fetiță sărmană de care Célestine se atașează cel mai mult la noul ei loc de muncă. 

Lunile trec și într-o zi de toamnă târzie bătrânul Rabour este găsit mort în patul lui, strângând patologic la pieptul stins perechea de cizmulițe feminine. Cu această ocazie, Buñuel sfichiuiește încă o dată onorabila Biserică Romano-Catolică în persoana preotului (ilustrul scenarist Jean-Claude Carrière) venit să o consilieze pe doamna Monteil, căreia ajunge să-i ceară bani pentru acoperișul bisericii după ce aceasta îi dezvăluie, trezindu-i curiozitatea sătulă a unei minți-rigolă a păcatelor altora, despre stratagemele ei masturbatorii din patul conjugal. Mersul calculat, privirea ipocrită, fermitatea experimentată a vocii nu-l particularizează, din punct de vedere istoric, mai mult pe preot decât participarea sa viguroasă la spargerea ușii camerei domnului Rabour: în timp ce ginerele său zdrobește încuietoarea cu un topor (falic), preotul se furișează în fața celei de-a doua uși, unde împinge, lovește și trage pe ascuns, ca Biserica de secole în relațiile ei cu orice putere terestră. 

În ziua în care domnul Rabour e găsit mort se petrece crima monstruoasă a filmului: micuța Claire, plecată la cules de melci în pădure, îmbrăcată ca Scufița Roșie, este prinsă de secătura fascistă de Joseph, violată, ucisă și lăsată să putrezească într-un tufiș edenic. Criminalul nu este găsit, iar iarna se așterne peste orășel.

Lovită în sentimentele ei gingașe, cultivate la Paris, nu înnăscute, Célestine vrea să plece din casa burghezilor dereglați mintal, dar ceva o ține în loc, reîntorcându-se de la gară. E vorba de Joseph, pe care îl bănuiește că se află în spatele omorului abominabil din pădure. În același timp, Célestine începe să-i scotocească, jucându-se cu focul, prin odaia lui de burlac, întreținută spartan, cu zidurile acoperite de unelte (ca niște obiecte de tortură), icoane, crucifixe, numere din Action française și instantanee cu chipul mareșului Pétain. Joseph o surprinde, dar nu-i face nimic, pretinzând chiar că o iubește și o dorește de soție. Célestine încearcă să îl denunțe la poliție, căreia nu-i pasă decât de completarea formularelor și realizarea la timp a rapoartelor, dar se răzgândește rapid. Abia acum avem acces la intimitatea sufletească a Célestinei, care este o femeie perversă, sadică, răzbunătoare și la fel de murdară ca Joseph, cu care, de altfel, se aseamănă. Célestine, deși presupunea corect că Joseph este un monstru criminal de care ar fi mai indicat să te ferești, este excitată de forța impură, de răutătea fierbinte a fascistului Joseph, căruia încearcă să i se ofere fizic, aproape ca o prostituată îndrăgostită vreun client, acționând fără interes material imediat. Dacă Séverine Serizy sau Belle de Jour (Catherine Deneuve) esențializează sexualitatea femeii, cea care se vrea, din natură, agresată brutal (așa lasă de înțeles regizorul spaniol), o sexualitate, chipurile, improprie și infernală, a unui agent pasiv care juisează la propria sa călcare în picioare, Célestine nu se deosebește prea mult de casnica angajată la bordel. Voluptatea duce la ferocitate. Joseph se culcă cu Célestine, înfierbântată paroxistic, abia după ce aceasta jură strâmb pe cruce că se vor căsători. Fetișul pantofilor reintră pentru a treia oare în mizanscenă: Célestine smulge o tăblie de fier din talpa groasă a bocancilor lui Joseph, o lasă cel mai probabil la locul crimei, iar, la câteva zile distanță, poliția trece pe la Joseph acasă și îl arestează. Până și în această scenă Célestine, care se așază cu fundul pe o armă protuberantă a lui Joseph (spărgător de greve și susținător al politicianului anticomunist Jean Chiappe), acționează submisiv, dominată complet din propria ei voință, ca într-un raport sexual BDSM cu partenerul ales de ea. 

Sfârșitul filmului este unul de pace și armonie burgheză a claselor de mijloc: pervertita Célestine se căsătorește cu masa de carne din vecinătate – căpitanul Mauger, care ajunge să-i servească micul-dejun la pat și să își schimbe, în cele din urmă, testamentul pentru ea (averea urma, inițial, să fie ,,risipită” cu Academia Franceză după moartea căpitanului patriot), Joseph, cu părul grizonant, din banii adunați de pe urma politicii fasciste clandestine (cu sponsori tăinuiți, cine știe?, poate chiar din Ministerul de Interne), devine proprietar de locantă în orașul portuar Cherbourg-Octeville, unde își găsește imediat o soție senzuală și numeroși admiratori politici de aceeași factură odioasa, fascismul, alcoolic și lubric deopotrivă, ca în afișele de pe ziduri, scurgându-se pe străzile Franței în marș militar, iar domnul Monteil, invalid în ultimul mare război, pentru care, după căsătoria cu Célestine, căpitanul Mauger, reconvertit în vânător, resimte chiar simpatie, se adâncește în acuplările sale în marginea bestialității. Conservatorismul și pietatea, deși susținute zgomotos, par intangibile în Franța, dacă nu cumva așa arată o societate a valorilor burgheze în plină acțiune și elan. 

Publicat în Filme | Etichetat , | Lasă un comentariu

Ce nu a fost socialismul românesc?


res_9f7d6341fdef48f5a4cda812de6c3dff_full

Vom începe ex abrupto prin a spune că volumul cercetătorului și universitarului Norbert Petrovici, sociolog de profesie, Zona urbană. O economie politică a socialismului românesc (Editura Tact & Presa Universitară Clujeană, 2017, Cluj-Napocă) ridică mai multe probleme, unele de-a dreptul spinoase, decât reușește să rezolve în cuprinsul lui, presupunând că aceasta a fost intenția originară a autorului. Extrem de stufos documentat, studiul lui Norbert Popovici se află la joncțiunea dintre un excurs teoretic cu pretenții mari, după cum vom vedea, și o secțiune empirică sumară, concretizată îndeosebi în conținutul a două capitole mediene, despre politicile reale dezvoltaționiste propuse și implementate de statul socialist în intervalul 1948-1989.

Latura de reașezare epistemică a conceputului de socialism este cea care îl preocupă în primul rând pe Norbert Petrovici. Încă din introducere suntem informați cu privire la ,,modul în care agendele critice estice au ajuns să se transforme în opusul lor, în concepte legitimatoare ale comunismului real, în care critica capitalismului actual este echivalată cu o aparentă afirmare sau adeziune la comunism. Aceasta întreprindere nu înseamnă o respingere în bloc a intelectualilor critici ca naivi sau a teoriilor lor ca nefondate, ci o investigație a intențiilor critice și a modalităților în care acestea au fost rearanjate în alte sintaxe, locale și globale, pentru a se transforma treptat în narațiuni provincializatoare și legitimatoare.” (p. 18) Norbert Petrovici respinge, într-o notă de subsol de doar câteva rânduri, critica antitotalitară neoconservatoare, de inspirație anglo-saxonă, ersatz ideologic și galimatias moralizator al Războiului Rece, ca un inamic cu care nu are sens să te lupți, narațiunea acesteia contând prea puțin sub aspectul criticii aplicate, cu instrumente științifice, de natură sociologică sau economică, a regimurilor socialiste existente. Reabilitarea socialismului ca proiect de cercetare încă (chiar așa: există un consens academic internațional care a lichidat simplist acest subiect?) viabil țintește la articularea unei noi perspective metodologice, îndreptată împotriva a trei piloni de analiză: ,,statul muncitoresc degenerat” (teorie elaborată de antistalinistul Troțski), ,,colectivismul degenerat’’, birocratic (Pavel Câmpeneau și Iván Szelényi) și ,,capitalismul de stat” (la origine, teorie care îl are ca părinte tot pe Lev Troțski). Petrovici nu se ferește să pună la lucru zeci de autori, afiliați celor mai performante universități și centre de cercetare de pe mapamond, care au scris într-un câmp exegetic competitiv ce ridică, mai ales, dificultăți de natură cantitativă pentru orice cititor al literaturii de specialitate. Pe scurt, istoria industrializării URSS este astfel descrisă de aripa troțkistă, pentru că, în fond, acesta este nucleul inițial al școlilor sociologice cu care se confruntă Petrovici: un stat cu o birocrație mamut, care constituie o clasă socială în sine, cu diferențieri și gradări imanente, un fel de nouă burghezie puternic antirevoluționară, conservatoare în intenții și slab reformistă în practică, care exploatează o nouă pătură de proletari, creați de recenta inginerie socială stalinistă, incapabili să dezvolte o conștiință de clasă din pricina dictaturii nomenklaturii și care speră să ajungă la nivelul de trai din țările dezvoltate. Sistemul economic socialist a fost descris, mai ales după 1960, de către criticii săi savanți, cum ar fi economistul János Kornai și sociologul Iván Szelényi, ca suferind de contradicții interne proprii, formând economii ,,de penurie” sau ,,de lipsuri”, ,,suprainvestind în bunuri de producție și subinvestind în bunuri de consum, efect al priorităților stabilite de birourile politice ale partidelor comuniste” (p. 21) Primele tipuri de bunuri, sau capital-marfă sub formă de mijloace de producție în limbaj marxist, se bazau pe un exces de materii prime, pe care cele mai multe economii centralizate nu-l dețineau, în vreme ce bunurile de consum, produse excedentar în țările capitaliste nu se vând populației pentru că aceasta nu deține resursele financiare necesare, adică salarii medii relativ mari, pentru a consuma ,,neproductiv” (în afara producției biologice de forță de muncă propriu-zisă, desigur) noile mărfuri domestice. În acest loc, Norbert Petrovici intervine în forță: înainte chiar de a urmări demonstrația sa împotriva școlilor analitice amintite mai sus, demonstrație care articulează cartea în cele din urmă, Petrovici pornește oarecum la drum cu concluzia la care vrea să ajungă. Procedeul e unul de parcurs circular și nu tocmai convingător din punct de vedere științific sau măcar logic. Sociologul clujean nu este mulțumit de școala Kornai-Szelényi et al., pe care îi acuză în bloc de provincialism în tratarea unui subiect atât de complex ca regimurile socialiste în secolul al XX-lea. ,,Descrierea socialismului real ca o economie de lipsuri este în mare măsură răspunzătoare pentru izolarea epistemică a Europei de Est și Centrale. În aceste teorii, socialismul a devenit treptat o economie și o societate cu proprii reguli distincte, care par să funcționeze în mod răsturnat față de capitalism.” (p. 22) Scopul recunoscut al lui Nobert Petrovici este acela de a nega specificitatea regimurilor socialiste în doi pași: 1) socialismele cunoscute istoric sunt, de fapt, forme statale și sociale similare până la indistincție cu economiile capitaliste de după 1945 și 2) neoliberalismul și globalizarea accelerată a lanțurilor de producție de după 1980 emană nu numai din relațiile statelor capitaliste între ele, ci și din interacțiunile locale și globale ale economiilor centralizate înseși. Cortina de Fier nu este doar un mit sau o mistificare churchilliană interesată geopolitic, dar se dovedește a fi, de asemenea, o profundă eroare de receptare în desenul din covorul capitalist: de fapt, România sau Bulgaria etc. nu au ieșit niciodată din rețeaua economiei mondiale, unde orice activitate economica majoră are un rol singeric la scara planetei.

Ce pune în loc Norbert Petrovici, având în vedere caracterul temerar și demolator al demersului său? Conceptul salvator este dezvoltaționismul periferiilor și semiperiferiilor lumii. Mecanizarea producției, industrializarea ca politică națională unitară, impunerea tarifelor vamale ridicate, protecționism, orientarea spre export și o balanță comercială pozitivă etc. sunt soluții luate în trecut ca parte din rețeta dezvoltării rapide și controlate a unui stat. În această linie de gândire, între politicile economice ale regimului stalinist dintre 1928-1941 și progresul socio-economic din cele trei decenii de la finele secolului al XIX-lea în Statele Unite, celebra Gilded Age, nu pare a exista diferențe structurale, ambele fiind realizate sub regimuri politice puternic dezvoltaționiste. Aceasta este o implicație neprevăzută a raționamentului petrovician. Nici măcar nu se mai poate afirma că URSS-ul a suferit sub opresiunea ,,capitalismului de stat”. ,,Teza dezvoltaționismului este o variantă de critică a socialismului de stat. În versiunile anterioare ale acestei paradigme, socialismul este analizat în sine ca un sistem capitalist sau ca un sistem care reacționează la politicile imperiale ale țărilor capitaliste. Diferența specifică importantă, relativ la generațiile anterioare ale teoriei <<capitalismului de stat>>, este legată de faptul că noile versiuni plasează socialismul în ierarhiile globale ale sistemului-lume capitalist. Această mișcare conceptuală permite ruperea izolaționismului epistemic prin punerea regiunii în relație cu strategiile țărilor care ocupau o poziție periferială similară în sistemul-lume capitalist. Strategiile socialiste devin astfel una din formele în care are loc dezvoltarea țărilor subdezvoltate în raport cu cele dezvoltate. Iar această dezvoltare are loc în condițiile unor schimburi economice asimetrice, relații politice și ciocniri militare cu centrele capitaliste.” (p. 25) Prin urmare, dacă putem reformula mai plastic fragmentul decupat puțin mai sus, ceea ce Nobert Petrovici vrea să ne determine să înțelegem este, de pildă, că revoluțiile ruse și cubaneze din secolul al XX-lea – luăm doar două exemple la întâmplare – au avut loc nu pentru ridicarea claselor exploatate și distrugerea modului de producție capitalist și înlocuirea sa cu unul, obiter dicta, socialist, în vederea realizării comunismului, nu, nici vorbă de așa ceva, ci pentru ajungerea din urmă a țărilor dezvoltate. Ceaușescu nu aplica, de fapt, proiectul socialist și nici Stalin pe cel leninist, idealurile lor politice erau, indubitabil, pure fantasmagorii discursive, mai mult sau mai puțin, conștiente, pentru ca, în viața economică a unei societăți, singura care contează în materialismul istoric petrovician (nu și în cel marxisto-engelsian, unde economia este primordială într-un mod relativ, nu dogmatic și fixist, deci absolutist), acești doi conducători despotici să joace numai rolul unor actori istorici dezvoltaționiști, chiar dacă unii brutali, prinși în pânza de păianjen a marelui capital global. În acest fel, prin nimicirea oricărei specificități a sistemului economic socialist, considerat ca o altă fațetă nedescoperită a capitalismului, Norbert Petrovici nu numai că purifică stânga politică de orice pată istorică decelabilă în discursurile neoliberale de astăzi, dar aruncă, fie și indirect, vina eșecurilor – atâtea câte au existat – acestor regimuri dictatoriale asupra tiraniei exercitate de New York Stock Exchange, City-ul londonez și altor câteva centre ale puterii economice globale. Rămâne să vedem acum cum articulează Norbert Petrovici dezvoltaționismul ,,non-socialist” pe cazul României și a expansiunii orașului Cluj după 1948. În inedita sa perspectivă asupra economiei politice românești, Petrovici afirmă următoarele: ,,Rezumând, analiza mea arată că forma pe care a luat-o dezvoltaționismul în România a fost aceea de a combina, pe de o parte, sistemul de asigurare a cererii interne prin dezvoltarea capitalului fix și, pe de altă parte, inserarea în fluxurile internaționale de lanțuri de producție pentru a-și asigura un volum al cererii externe.” (p. 36) Dată fiind înapoierea economică a României până în anul 1948, dar și după, în raport cu majoritatea țărilor continentului european, Petrovici vede în dezvoltarea industrială a orașelor, ca ,,structuri de conținere”, un mijloc de a stabili raporturi viabile între oraș și mediul rural proxim, care se modifică substanțial după 1960, formând, pe fondul elaborării unor raporturi intersectoriale între industrie și agricultură (dar și servicii), ,,zona urbană” din titlul cărții. O mare parte din capitolul 1 este o reluare în linii marii a dezvoltării economice românești din anii regimului socialist, așa cum ne este accesibilă deja, la un nivel superior științific celui practicat de Norbert Petrovici, din cărțile similare ale unor Cornel Ban, Bogdan Murgescu sau Victor Axenciuc.

Nici în capitolul 2 nu ne apropiem prea mult de o argumentare serioasă dezvoltaționistă, care să infirme istoriile economice cunoscute, cele pentru care modelul socialist de modernizare alcătuiește o altă direcție în cadrul sistemelor economice existente la scara istoriei. Petrovici realizează o doctă revistă a literaturii pentru ca, apoi, să revină cu propiul său model de analiză. Acesta expune în câteva pagini problema acumulării de capital fix în teoria economica leninistă, cea care a stat la baza planurilor de industrializare sovietică. Pentru Uniunea Sovietică, dezvoltarea unor industrii care produceau mașinării ori mecanisme tehnologice și mărfuri intermediare (materie primă, piese de schimb etc.) în cadrul producției naționale era politica de stat capitală a regimului. Viziunea leninistă asupra economiei este tributară, cel puțin în țările înapoiate ale lumii, independenței de bunurile manufacturate, finite ale economiilor dezvoltate, care își subordonează pas cu pas, profitând de avatajul acumulării anterioare, piețele Sudului Global sau ale Lumii a Treia. Nu există avantaj comparativ în comerțul internațional al unei țări agrare și fără industrie. În același timp, cooperativizarea în agricultură în spațiul sovietic era interpretată tot ca o metodă de a concentra pământurile și, subsecvent, tehnologia existentă, i.e. mijloacele de producție, în vederea atingerii unei rate a productivității compatibilă cu economia de scară (implicând aici randamente pozitive) a centrelor capitaliste. Petrovici sugerează că, în fond și la urma urmei, Uniunea Sovietică avea politici de modernizare a societății care acționau tot după logica teoriilor economice clasice. Mai mult, Petrovici arată că există o literatură de specialitate care se ocupă de ciclurile economice observate în URSS și-n spațiul Europei de Est, exact cum ne-am aștepta în orice economie capitalistă, adică una de piață cvasiliberă. Până și concentrarea de capital fix, înlocuit prost și necompetitiv (aici autorul nu caută explicații lămuritoare), nu face decât să confirme așteptările teoretice ale lui Petrovici (self-fulfilling prophecy) – ca atare, nevoia de retehnologizare în regimurile socialiste se aseamănă cu practicile curente la un deceniu în țări ca Franța, Japonia sau Canada în aceleași perioade istorice raportate. Investițiile de 15-30% în capital fix din URSS nu ajută la redresarea economiei în intervalul 1970-1989. Din nou, cu toate că Petrovici știe că motivul central era necesitatea de a da afară muncitori și de a restructura fabrici nerentabile pe piața globală, chestiuni inabordabile politic în URSS-ul anilor ’70-’80, acesta se cramponează de nota comună dintre Est și Vest, una eminamente capitalistă, cum crede sociologul clujean. ,,Popov arată convingător că problema era legată de capitalul fix. Investițiile au fost folosite nu pentru a retrage din folosință capitalul fix uzat, ci pentru a-i extinde durata de viață. Accentul pus pe maximizarea cantităților produse descuraja retragerea din folosință a utilajelor uzate, iar în locul dărâmării halelor învechite se preferă construcția de hale noi.” (p. 59) Strategia națională de creștere a capitalului fix din URSS (dar nu numai) a dat greș nu pentru că regimul politic era capitalist, ci, dimpotriva, tocmai fiindcă, după cum arată Petrovici prezentând diverși economiști specializați pe subiect, nu acționa exclusiv conform legilor profitului și ale costului de producție mediu pe piață. Capitalul constant, un concept similar, dar nu identic cu cel de capital fix, este apreciat în teoria marxistă ca parte din costul general al producătorului, cost care trebuie recuperat în timp odată cu vânzarea mărfii finale (realizarea ei pe piață), cea la care contribuie direct sub formă de valoare și preț. Necesitatea urgentă a asigurării profitului nu constituie prima politică economică a regimurilor socialiste, cu toate că era imposibil să faci comerț exterior cu țările capitaliste fără să ai în plan profitabilitatea schimbului. Petrovici continuă să citeze autori care s-au ocupat de relațiile dintre mediul rural și cel urban în Rusia sovietică, la fel de încordate și opuse ca în Anglia Revoluției Industriale: țăranii cooperativizați nu aveau salarii fixe (sau, atunci când primeau bani pentru munca lor, aceste venituri erau ajustate la cote mici față de cele din mediul urban), iar produsele agricole se vindeau la prețuri deficitare față de cele industriale (Petrovici uită să amintească faptul că aceste vânzări și cumpărări erau reglate de lista de prețuri stabilită în prealabil de stat). În plus, proletariatul industrial nesindicalizat era la fel de aspru tratat în fabricile staliniste ca în cele mai dure medii muncitorești americane, ceea ce ar proba încă o dată prezența logicii capitaliste aflată la lucru. Cele doua departamente fundamentale în producția capitalistă, departamentul producător de mijloace de producție industrială și departamentul furnizor de mijloace de consum domestic, apar cvasi-incontrolabile în economia sovietică, alt factor care a periclitat stabilitatea regimului, nu mult diferită de normalitatea stresantă a binecunoscutelor cicluri capitaliste.

Petrovici discută pe larg despre modelul endogen al economiilor planificate, în care ciclul de producție declanșează în sine blocaje interne aproape insuperabile, anumite ramuri de producție suferind de lipsa materiei prime, de părți din capitalul constant fix (componente de schimb etc.) și chiar de forță de muncă specializată corespunzător. Sistemul nu se agregă ca în planul de la centru. Petrovici, folosindu-se de studiile deja scrise pe acest subiect, arată ca instalarea de capital fix dura în medie sub un an sau că investițiile sub socialism nu depășeau limita de doi ani pentru cele mai multe proiecte investiționale. Mai mult, managerii socialiști acționau pragmatic. ,,Costurile diferitelor proiecte erau anual revizuite, pentru că prețurile se modificau în funcție de valorile resurselor și bunurilor intermediare importate, de variația anuală a volumelor de produse primare agricole și minerale extrase, de costurile salariilor și angajamentelor de export cu impact asupra volumelor de produse disponibile local etc. Acest lucru făcea ca seriile statistice ale <<angajamentelor de investiții>> să fie ajustate anual”. (p. 67) Modelul endogen nu există în stare de laborator, țările socialiste fiind implicate în schimburi comerciale intense fie în CAER (anii 1950-1960), fie cu lumea capitalistă (în mod semnificativ după 1970). Nici planificatorii de la centru nu dețin inelul lui Polichinelle în materie de calcul economic. ,,De fapt, planificatorii aveau instrumentele de control indirect la nivel macroeconomic similare echivalentelor lor în sistemele capitaliste.” (p. 69) În orice direcție am lua-o prin acest labirint teoretic, un lucru este sigur pentru Nobert Petrovici: capitalismul e grundul tabloului din socialismul real dinainte (experiența sovietică) sau de după (Europa de Est și China) 1945.

Modelul exogen este amintit și apoi criticat, în mod documentat, de Norbert Petrovici ca insuficient în vederea explicării economiei socialiste: fluctuațiile economice se datorează parțial comerțului internațional, ,,constrângerilor competiței globale”, ,,volatilității introdusă în sistem de fluctuațiile produselor agricole” (p. 72). Respingerea modelului exogen de a sintetiza ceea ce este propriu regimurilor socialiste s-a realizat prin reintroducerea în ecuație, destul de oportun, aș zice, a puterii exercitate discreționar de partidul unic și a logicii politice non-economice, adică arbitrare.

Ce păstrează Norbert Petrovici din aceste binocluri teoretice, cu lentile șlefuite de un vocabular economic nu tocmai specific unui sociolog? Totul, depășind discursiv orice contradicții între ele. Practic, Nobert Petrovici enumeră aceste modele de dezvoltare și nu adaugă nimic semnificativ, original, la cele deja discutate de comunitatea cercetătorilor. Și, totuși, Petrovici pretinde altceva: ,,Un aspect foarte important, ignorat în literatură și analize, este că, de-a lungul celor opt cincinale, între 40% și 80% din investiții au fost direcționate către lucrări de construcții și montaj. Statisticile anuale ale Institutului Național de Statistică raportau, pe lângă domeniile de activitate spre care erau direcționate resursele financiare, și categoria specială de <<lucrări>>, care colecta într-o singură cifră toate investițiile de capital fix, fie ele lucrări de construcții, de montaj, reparații, întreținere.” (p. 80) Pe tot cuprinsul cărții sale, Norbert Petrovici apasă pe pedala acumulării de capital fix. Acum, dacă acest capital fix ar fi exclusiv unul productiv, în sensul în care o uzină sau linie de producție nouă livrează mărfuri, care se vând pe piața globală sau se consumă local contra cost, ne îndoim că observarea acestei situații ar depăși nivelul cuminte al unui truism. Problema lui Norbert Petrovici nu constă în afirmarea unor lapalisade, deși mare parte din studiul sau este o trecere în revistă a unor tematice cunoscute în lumea academică (nu și pentru publicul larg din România, firește, dar pe cine interesează?), ci a jonglării între definițiile capitalului fix: pentru Petrovici, un bloc de locuințe sau un cartier înălțate de statul socialist pentru muncitori constituie capital fix, de aceeași natură economică, ca o fabrică de ulei sau una de medicamente. Lucrurile nu stau deloc așa în teoria marxistă, pe care, grație leninismului, economiștii partidelor comuniste o cunoșteau cel puțin bine: o uzină este productivă în exact același sens în care o clădire de locuințe nu este. Ultima, din păcate, nu livrează nici o marfă și nu face nici un serviciu comercial. Nu poți să le compari pe amândouă din punct de vedere al productivității: industrializarea forțată din România anilor 1950 nu s-a înfăptuit construind complexe de apartamente decât atunci când ,,investițiile în locuințe au urmat spațial investițiile industriale, iar populația industrială a urmat prin migrație dinamica investițiilor industriale și locative.” (p. 83) Până și Norbert Petrovici recunoaște raportul de cauzalitate standard: întâi zonele industriale și abia apoi cartierele de blocuri muncitorești, niciodată ultimele investiții nu au loc în absența primelor, deși primele se pot realiza, cel puțin până la remedierea situației, fără ultimele. Or, dimpotrivă, Petrovici vede ca noutate exact acest element absolut banal: la pagina x, regimurile socialiste creau spații locative first and foremost pentru ca la pagina y tot Petrovici să admită că investițiile industriale atrăgeau după ele dezvoltarea ariei de locuințe ale orașelor.

În capitolul 3, care pare a nu avea o legătură organică cu restul cărții, deși subiectul este fascinant, Norbert Petrovici ridică problema ,,teoriei valorii”. Din nou, Petrovici basculează între un marxism scheletic și aglutinarea de concepte economice cunoscute din manualele neoclasice, predominante în toate facultățile de gen la ora actuală. Sociologul clujean nu face o clară distincție între teoriile economice existente, care, deși se aseamănă până la un punct, nu se confundă și nu se suprapun nicidecum. Simplu spus, în acest capitol, Petrovici își propune, nici mai mult, nici mai puțin, să explice problema exploatării în socialism. Proletariatul industrial livra plusvaloare, adică timp de muncă neplătit, obținut pe gratis, de la natură (forța de muncă umană activă), de către capitaliști, în cadrul sistemului socialist. Cine erau capitaliștii aici? Greu de spus: elita de partid și comitetul de stat al planificării din fiecare țară cu economie centralizată, care organiza exploatarea pe scară largă a țăranilor (cazul Rusiei sovietice în anii 1920) sau a acelorași țărani proletarizați (URSS după 1928 etc.). Petrovici nu face decât să prezinte șirul disputelor pe această temă. Strădania sa conspectivă merită toată aprecierea, cu toate că, iarăși, nu am băgat de seamă în ce constă inovația autorului. Birocrația comunistă de top este asociată cu clasa manageriala ivită în anii ’50 în centrele capitalismului mondial, mai ales cel american, planul cincinial este un analogon pentru strategia managerială din multinaționalele capitaliste etc. Petrovici estompează și aproape că elimină divergențele dintre cele două sisteme economice rivale, amândouă fiind subsumabile imperativelor capitaliste, deci, în cele din urmă, socialismul experimentat în Estul Europei având toate atributele unui mod de producție exploatator capitalist. Însă, din nou, ceea ce se asertează într-o secțiune este luat înapoi în alta: ,,Formarea prețurilor prin legea valorii în economia socialistă este de fapt atât o teorie legată de necesitatea ca statul să intervină în a regla masa monetară, cât și o teorie care sugerează că este nevoie să fie supravegheate și coordonate relațiile dintre întreprinderi.” (p. 109) Insistăm pe acest punct, cine sunt exploatatorii și cum își însușesc ei plusvaloarea generată de proletariat? Petrovici nu oferă răspunsuri, ci citează doar din bibliografia existentă: ,,Modernitatea socialismului constă în logica rațională și sistematică a producerii, colectării și redistribuției plusvalorii. Puterea elitelor manageriale de stat și de partid constă în capacitatea de a controla plusvaloarea. Maximizând controlul asupra plusvalorii, managerii își maximizează puterea.” (p. 113) Puterea lor este una eminamente politică, nu una primordial economică, precum în societățile capitaliste – în acest loc, Norbert Petrovici ar ricana astfel, autocontrazicându-se: ,,Atât teoriile antropologice, cât și cele sociologice de după 1990 construiesc un ideal-tip al capitalismului extrem de problematic, în care economicul este aparent autonom față de politic, constituind realul capitalismului. Paralel, socialismul este plasat într-o zonă în care realul sistemului este unul eminamente politic, cu consecințe foarte specifice economice, și anume cel al economiei de lipsuri din modelele endogene.” (p. 119) Din teamă (față de cine sau ce?) de a nu izola cumva epistemic experiența socialismului real, prea insolită, Norbert Petrovici se chinuie să șteargă granițele dintre capitalism și socialism prin declararea a priori a diferențelor ca nule sau neconvenabile metodologic. Argumentul științific întârzie, însă, să apară.

În capitolul 4, Norbert Petrovici ajunge la cazul orașului Cluj, pe care îl alege din considerente ce țin de ritmul alert al dezvoltării (deși alte orașe ale țării, după cum arată Ștefan Guga în studiul său rezervat cărții lui Norbert Petrovici, sunt mai dinamice din punct de vedere economic pe anumite porțiuni temporare decât Clujul în anii 1960-1989), unde, firește, vrea să depășească polarizările facile. ,,Clișeele referitoare la orașul antreprenorial occidental pot și trebuie să fie evaluate și apoi aplicate critic pentru a înțelege transformările orașului socialist de după 1970. Imaginile cu birouri strălucitoare, huburi high-tech, noduri de transport sofisticate, zone centrale gentrificate și enclave strălucitoare ale elitelor au fost folosite pentru a trasa contraste sugestive cu orașele socialiste. Totuși, a ne limita doar la aceste imagini prezintă pericolul de a cădea în capcana orientalismului.” (p. 132) Și, mă rog, a capitalismului, desigur. O parte apreciabilă din substanța acestui capitol este canalizată pe studierea clădirii și creșterii spațiului locativ din cartierele muncitorești ale orașului. Pretenția subiacentă a lui Norbert Petrovici este că politicile economice ale partidului unic în Cluj au fost astfel compuse încât cartierele de blocuri asigurau două lanțuri locale de producție, decisive pentru urbea de pe Someșul Mic: ,,(1) cele care integrează furnizorii de materii prime și (2) cele care integrează furnizorii de bunuri intermediare de piață.” (p. 143), în ciuda faptului că tabelul prezentat la pagina 150 arată că în județul Cluj în intervalul 1951-1985, ,,reziduurile standardizate ale investițiilor pe activități” favorizează net ,,învățământul, cultura și arta”.

În capitolul 5, Clujul redevine, finalmente, un oraș organizat structural în funcție de industrie. (Re)tehnologizarea obligatorie, diferențele salariale, condițiile de muncă în fabrici, migrația forței de muncă, gestionarea productivității muncii se prezintă ca variabile care schimbă înfățișarea orașului. Petrovici observă conflicte latente de clasă și formarea unei conștiințe muncitorești pe bază de fluxuri migratorii în Cluj. ,,Orașul ca atare, prin rețeaua de grădinițe, școli de calificare, spitale, cartiere pentru locuire, a devenit o strategie de retenție. Tensiunile din interioriul fabricii privind controlul procesului de producție și cuantumul veniturilor s-au transformat în probleme urbane. Tensiunile de clasă au devenit și probleme de control urban.” (p. 170) Petrovici redactează, de asemenea, o istorie concisă a orașului Cluj având în vedere: originea și nivelul de educație al noii muncitorimi care a migrat la oraș, intensitatea valurilor de industrializare din județ, segmentarea alogenilor proletari de managerii și birocrații socialismului în cartiere diamentral opuse (centrul presocialist pentru elite, cartierele mărginașe pentru alteritatea proletară etc.), componența lor etnică, dar și atitudinile politice contradictorii (din interviurile post-1989) ale aparatului de control și ale muncitorimii propriu-zise, separate, din ce în ce mai mult, atât geografic, cât și cultural. Clasele sociale sunt doar menționate polemic de Petrovici, niciodată studiate separat în așa fel încât componența lor profesională, de venituri, educație etc., mai mult bănuită, să prindă un contur sigur și ferm.

În următorul capitol, al șaselea, Nobert Petrovici aprofundează subiectul urbanizării socialiste, unde tematica ,,urbanizării incomplete” (underurbanization) ocupă prim-planul analizei. Iván Szelényi revine în discuția privitoare la ,,săteanul urban”, locuitor specific al lagărului socialist. ,,<<Navetistul>>, locuitor simultan urban și rural, era actorul care valorifica în același timp resursele fabricii urbane și ale gospodăriei rurale. Dar acest lucru nu îl făcea nici urban, nici rural. În timp ce <<săteanul urban>>, cealaltă specie hibridă, este orășeanul care are o gospodărie rurală, ceea ce îi permite să își suplimenteze resursele pe baza schimburilor informale cu satul. Însă aceste schimburi îl fac să nu fie realmente orășean, chiar dacă nu mai este rural. <<Navetistul>> și <<săteanul urban>> devin prototipul actorilor ratați ai modernității socialiste, simboluri ale unor eșecuri sistemice mai ample ale economiei socialiste neperformante, care nu își permite o forță de muncă urbanizată pe de-a întregul.” (p. 196) Având în vedere că Norbert Petrovici înclină în a concepe orașul Cluj (dar numai acest spațiu urban) drept locul de predilecție în care industria constă în principal în a construi apartamente înguste, din plăci prefabricate ieftine, pentru muncitorii nou-veniți în urbe, iar pe muncitorii respectivi drept furnici proletare gândite de la centru doar în calitate de constructori utili pe șantierele viitorului spațiu locativ, ne-am fi așteptat ca sociologul clujean să respingă terminologia așa-numitului ,,sătean urban”. Nici vorbă de așa ceva. Economia de lipsuri (nu doar) socialist, care intră pe geam după ce fusese izgonită pe ușă de Petrovici, germinase hibridul rural-urban, muncitorul care câștigă puțin pentru că o parte din consumul său necesar pentru subzistență era garantat de ograda patriarhală din mediul rural limitrof orașului. Soluția lui Petrovici este de a dizolva caracterul singular al fenomenului de underurbanization: ,,Proletarizarea parțială ar părea, în acest context, efectul unor moduri de producție mai puțin dezvoltate, care nu au fost încă subsumate complet modurilor capitaliste. Sunt grefe moderne pe organizări mai arhaice, care produc hibrizi.” (p. 199) Or, dacă ne uităm la cum a avut loc sporirea demografică a marilor conurbații capitaliste din semiperiferiile și periferiile lumii în ultimul secol (Brazilia, Argentina, India etc.) se remarcă același fenomen de underurbanization. Dacă nu era deja prezivibil la Norbert Petrovici, se poate nota esența superpozabilă a capitalismului contemporan și a socialismului real, ambele capabile de dezvoltaționism în planul economiei politice, adoptată voluntarist de elite ca ghid de investiții. Cum se explică prezența fluxurilor migratorii? ,,Există o legătură agregată puternică între nivelul de investiții la nivel sectorial și fluxurile de migrație. Investițiile în agricultură s-au comportat ca un factor de eliberare a populației, în timp ce investițiile în industrie s-au comportat ca factori de atracție a populației.” (p. 211) Interesantă este aprecierea lui Petrovici (pp. 211-215) conform căreia restructurarea satului românesc prin inaugurarea unor ,,centre civice” de către regimul socialist a corespuns cu viziunea Școlii gustiene, propusă încă din interbelic ca planul general de urmat. Nici migrația rural-urban nu diferă de ratele cunoscute în Europa Occidentală, susține Petrovici, cu toate că datele și perioadele istorice lipsesc și în acest loc. Norbert Petrovici este, de obicei, mai zgârcit cu fondul empiric decât cu generalizările generoase în cartea sa. La paginile 219-225, Norbert Petrovici reexaminează construcția de locuințe în Europa Centrala și de Est socialiste. De data aceasta, capitalul fix plasat în locuințe încetează să mai fie unul decisiv pentru industriile regiunii, deși, iarăși, Petrovici supralicitează fără probe. ,,În țările economiei de piață, locuințele reprezintă cam o cincime din formarea brută de capital fix în anii 1970-1980. Ofer estimează că în țările socialiste ele reprezintă cam o treime. Însă punctul de pornire în urbanizare este foarte important. Faptul că întreaga regiune (cu excepția Cehoslovaciei și Germaniei de Est) a avut rate foarte mici de urbanizare în anii 1940 face ca nevoile populației să fie semnificative. Însă ca să acopere nevoile într-un ritm mult mai mare (raporturile dintre locuințe și gospodării), țările socialiste ar fi trebuit să aloce construirii de locuințe cam două treimi sau chiar totalitatea (depinde de țară) fondului de investiții în capital fix. Ceea ce ar fi însemnat că locuințele ar fi trebuit să ocupe între 70% și 100% din formarea brută de capital fix.” (p. 224) Se poate trage de aici concluzia că Norbert Petrovici adoră să facă știință la timpul condițional optativ. Nu industria productivă, ci construirea de blocuri este hobby-horse-ul lui.

În capitolul 7, care, aidoma capitolului trei, nu se integrează structural în ansamblul cărții, având aerul unui studiu autonom, autorul ne luminează cu privire la obiectul său central de studiu: ,,Analizez nașterea <<zonei urbane>>, o categorie de analiză și de practică, așa cum a fost dezvoltată de Miron Constantinescu și de asociatul său, Henri H. Stahl. Acesta a fost principiul dispozitiv care a legat creșterea economică la nivel subnațional și a permis planificatorilor să reglementeze economia ca un set de lanțuri de producție interconectate” (p. 229). Meseria de sociolog în comunism, în ciuda penalizării sale după 1980 în România, este descrisă admirativ de Norbert Petrovici, ca într-o necerută pledoarie pro domo. Dezvoltaționismul e pregnant în paradigma sociologilor agreați de regim, dar proveniți din defuncta Școala gustiană. Cum se definește zona urbană din perspectiva lor? ,,În jurul unui nucleu central, care este oraș-matcă, se întinde un teritoriu <<preorășenesc>> destul de larg, caracterizat prin existența unor <<localități-dormitor>> și – adaug – a unor <<localități-satelit>>, cu caracter semiindustrial. Dincolo de această zonă, o alta, purtând numele de zonă <<periurbană>>, e caracterizată prin specializarea în producerea de alimente perisabile, de consum imediat, necesare orașului, abia după aceea urmând zona propriu-zis <<agricolă>>. Dar și aceasta, pe măsură ce agricultura se industrializează, încetează de a fi rurală, pentru ca și în sate să asistăm la un proces care poate fi numit de <<urbanizare>>, în sens de ridicare a nivelului și stilului de viață de la cel arhaic, rural, la cel modern, urban.” (p. 238) Rolul capitolului șapte nu este, însă, acela de a evidenția conceptul de ,,zonă urbană” în afara sociologiei ca domeniu științific de producere a cunoașterii, ci, mai ales, de a sublinia locul important (chiar periculos pentru autonomia disciplinei în sine) pe care l-a ocupat sociologia, ca instrument de producere a cunoașterii oficiale și hegemonice, în primele decade de industrializare comunistă.

În capitolul 8, ,,circuitele de acumulare” de capital, adică, de facto, gama de exporturi și importuri existente în România între 1948-1989, sunt integrate în istoria economică a României socialiste. Impactul industrializării din anii ’50, ’70 și apoi, sub forma unui alt val, în anii ’80 este asociat cu rata și diversitatea exporturilor, care, după 1970, sunt orientate spre schimburi comerciale cu piața globală capitalistă. Departe de a poseda o economie autarhică, România este un stat dezvoltaționist vulnerabil la crizele globale de după 1970 în centrele capitalului mondial. Problematică și îndoielnică este, însă, asumpția sociologului Norbert Petrovici că economia României este financializată doar pentru că regimul Ceaușescu acorda credite preferențiale de investiții țărilor prietene din Sudul Global. Se vorbește, în plus, de absența unei politici dezvoltaționiste în anii 1980-1989, în condițiile în care exporturile și producția națională atinseseră o cifră record în istoria recentă a țării și investițiile industriale aveau rate superioare celor din anii ’50. Pe de o parte România era mai conectată ca niciodată la fluxurile comerciale ale Occidentului, unde își vindea mărfurile, în pofida austerității interne impuse de Ceaușescu ca măsură temporară de a plăti datoria externă la FMI, iar, pe de altă parte, Norbert Petrovici discută despre abandonarea politicilor ,,dezvoltaționiste”. România socialistă, era, din punctul de vedere al sociologului clujean, cât pe ce să intre de la sine în rândul țărilor capitaliste neoliberale. Pesemne că anul 1989 nu ar fi contat în cele din urmă prea mult în politicile economice ale României contemporane, terapiile de șoc postcomuniste constituind simple halucinații interpretative, deliruri stângiste. ,,În 1982, conducătorii Partidului Comunist propun o serie de ajustări printr-un set de politici economice interne, prin care leagă prețurile bunurilor interne, inclusiv al celor comune, de prețurile bunurilor importate. Dar, prin aceste ajustări, ei renunță de-a lungul anilor 1980 la modelul dezvoltaționist. Mai întâi se restrânge bruma de piață internă de bunuri de consum printr-un nou set de politici de austeritate, la fel de dure ca în anii 1950. Importurile scad dramatic, în timp ce crește volumul exporturilor, precum și diversitatea bunurilor exportate. Scopul major este plata datoriei externe și transformarea României în creditor pe piețele externe. Austeritatea este folosită nu pentru a finanța expansiunea capitalului fix, ci pentru acumularea de valută. Se renunță la industrializare și la retehnologizarea continuă, obiectul fiind acum expansiunea creditelor pe care le acordă România altor țări din Sudul Global. Practic, economia României este financializată.” (p. 285)

În concluzie, agenda sociologului Norbert Petrovici în Zona urbană constă dintr-o idee directoare și altele subordonate, nu întotdeauna derivând direct din ideea-sursă: socialismul est-european, euro-asiatic și asiatic din secolul al XX-lea nu doar că nu excedează cerințele luptei pentru emancipare și progres social, fundamental anticapitaliste, ci se integrează în orizontul mai larg al dezvoltării moderne, de apărare mimetică și, prin urmare, conformistă, dar și competitivă, de centrele capitaliste dezvoltate. ,,O astfel de problematizare a istoriei României pune în discuție relația dintre centru și periferie, apelând la limbajul conceptual al teoriilor sistemului-lume. Socialismul devine o modalitate specifică de a răspunde la problemele dependenței, alături de alte tipuri de încercări. Organizarea producției și modurile în care sunt organizate antagonismele sociale ce derivă de aici joacă un rol central în această schemă analitică. Gestionarea acestor antagonisme și formarea consensului hegemonic condiționează diferitele opțiuni posibile. Modernizarea prin dezvoltare industrială a fost un regim specific hegemonic care a condiționat organizarea producției între 1860 și 1980. După 1980 avem noi forme de organizare a extracției de surplus și de acumulare la nivel global, coordonate de centrele capitaliste, care schimbă jocul și în periferie.” (p. 295) Celelalte idei directoare sunt, respectiv, legate de poziția ,,centrală” a ramurii de construcții în România socialistă și de crearea rețelei de producție și consum arondată conceptului sociologic de ,,zonă urbană”, despre care Petrovici nu ne dovedește ce rezultate a dat în realitate.

Norbert Petrovici nu reușește, prin urmare, să propună o teorie coerentă și o bază factuală convingătoare în acest sens. Cartea sa îmbină o serie de conspecte din literatura sociologică existentă cu interviuri, tabele statistice, nu întotdeauna concludente sau limpezi: Zona urbană ar fi câștigat mai mult dacă ar fi fost scrisă de un economist versat, dublat de un sociolog riguros. Norbert Petrovici, după cum s-a mai observat, sare de la un subiect la altul în numai câteva zeci de pagini, aglomerează informații care sunt mai degrabă irelevante pentru teza principală a cărții sale, ba chiar scrie uneori într-o modalitate intenționat confuză, chiar prolixă, suferind de un pronunțat retorism academic. Însă, una peste alta, Zona urbană merită o atenție deplină, dar și apreciere pentru travaliul de a scrie și de a acoperi o bibliografie de peste treizeci de pagini, puțin cunoscută în mediul academic hemiplegic din România, și respectul pentru un cercetător român onest, tenace și harnic în proiectele sale științifice.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XVIII


(H. de Balzac, Medicul de țară, traducere, prefață și note de G. Marcuson, Editura Dacia, Cluj, 1972)

Medicul de țară

În masiva clădire verticală a Comediei umane, romanul Medicul de țară este intenționat de Balzac ca o piesă de artă capabilă să exprime atât o poveste cu mesaj puternic moralizator, ceea ce reușește să fie, în cele din urmă, cât și o explicitare convingătoare a teoriei politice în care autorul romanului se regăsește cu acuratețe reprezentat. Este poate pentru prima oară când Balzac teoreticianul îl surclează net pe naratorul baroc, cu planuri și zeci de personaje care se întretaie spasmodic, cu descrieri compozite din medii sociale diverse, cu rupturi și soluții adesea neverosimile sau, în cel mai fericit caz, artificial, deși iscusit, construite, aceste obiecte mărunte care alcătuiesc blagomania balzaciană cu care suntem atât de obișnuiți din celelalte povestiri și romane. Balzac-analistul social care inventariază se lasă cuprins și subjugat de Balzac analistul propriu-zis.

Acțiunea începe în anul 1829, durează două zile și se încheie opt luni mai târziu, odată cu moartea protagonistului, cel care dă titlul romanului. Situat în Alpii francezi, în apropierea localității Grande-Chartreuse, în satul Voreppe, unde se găsește o veche mânăstire medievală, povestea debutează cu apariția unui ofițer, fost cavalerist și ,,șef de escadron” (p. 12), Pierre-Joseph Genestas, poposit în regiune, tocmai din Grenoble, dintr-o nevoie medicală necunoscută. Cavalerul Genestas nu avea copii și nici rude apropiate: în conformitate cu imaginea colonelul Chabert, Genestas este un alt fiu al Marii Armate, un soldat arhetipal devotat, admirabil în lupte, constituind acea onoare galică pierdută, pe care Imperiul i-a ridicat de nicăieri și i-a lăsat apoi să se prăbușească în anonimat. Genestas trăiește din soldă și are de gând să se pensioneze în curând. Sufletește, eroul militar demonstrează încă o oarecare curățenie psihologică, el fiind unul dintre acei soldați, care, deși au ucis oameni, nu se poate spune că au un suflet rău sau întunecat. Nu prea cultivat, Genestas, reținut și prudent, zgârcit și măsurat în toate, îl mai iubește pe împăratul Napoleon Bonaparte. Cu toate că Balzac nu a mai apucat să-și definitiveze romanele cu subiecte militare, care ar fi constituit o altă aripă din palatul Comediei umane, este limpede pentru orice cititor binevoitor că admirația pentru virtuțile publice franceze și pentru aplicarea la scara istoriei a spiritului național sunt concretizate în cultul Împăratului și a idealului reprezentat de el: modernitatea revoluționară, paneuropeană, inclusiv Rusia, sub steag francez. Din nefericire, tot Balzac este acela care ne atrage atenția asupra stadiului, inferior celui englez sau american contemporan, atins de dezvoltarea materială a societății franceze la 1800-1815, perioada de avânt burghez și industrializare realizându-se după dispariția fizică a marelui Napoleon Bonaparte.

În drumul său măsurat, Genestas dă peste un orfelinat sui generis, unde o femeie îmbătrânită timpuriu, de nici patruzeci de ani, care își pierduse familia, are în grijă câțiva copii ai nimănui, care, deși poznași și răutăcioși, sunt sănătoși și veseli. Genestas este surpins să afle că puștimea nu era familiarizată cu cerșetoria, cu toate că, în pofida girjii și sălbăticiei fertile a locului, oamenii nu erau prea bogați. Genestas primește indicații de la curioasa îngrijitoare a orfanilor că primarul, medicul Benassis, locuia la doar câteva leghe distanță. Ajungând în fața casei primarului, ofițerul Genestas, chibzuit și atent, constată o oarecare neglijență în gospodărie, altfel prosperă, materializată în poarta învechită care necesita reparații urgente: ,,Un ostaș îndrăgostit de economia casnică, precum era Genestas, trebuia să ajungă imediat la încheierea că există o legătură între poarta casei și viața și firea necunoscutului; lucru pe care, cu toată prudența sa, nu întârzie să-l facă. Poarta era întredeschisă, altă dovadă de nepăsare.” (p. 24) Genestas îl surprinde pe doctorul Benassis, un om relativ bogat în locurile acelea de curând intrate în circuitul monetar al civilizației, încercând să-l tămăduiască pe un imbecil. La câteva ore după, efortul se va fi dovedit ca o mărturie a zădărniciei. Cretinii fuseseră, până la acest ultim reprezentant al categoriei lor, simbolurile comunității – abia apariția în localitate a doctorului Benassis, petrecută cu numai zece ani în urmă, deviază cursul apei dintotdeaua. În satele sălbatice și populate de țărani superstițioși din sud-estul Franței, nebunii erau încă socotiți ca purtătorii unui mesaj divin sau a unei puteri supranormale, atât în bine, cât și în rău, de către restul colectivității. Ieșirea din barbarie este un fenomen mai recent decât am îndrăzni să bănuim, inclusiv în vestul continentului – doctorul Benassis se află în avangarda luptei împotriva imbecilității rurale. Vindecările lui sunt probabil considerate de localnici ca însemne ale alegerii divine, cu toate că singura religie temeinică a doctorul Benassis este pasiunea cu care își face datoria medicală.

Din clipa în care Benassis schimbă câteva cuvinte cu Genestas, romanul devine o lungă confesiune mutuală, o anamneză și o lămurire istorică totodată, dar și gestația unei prietenii inestimabile. Genestas susține că venise la medicul Benassis pentru a se trata de vreun morb ascuns, așa cum doctorul îl vindecase pe ,,domnul Gravier de la Grenoble” (p. 36) cu ceva timp în urmă. Primarul acceptă să-l găzduiască în casa lui pentru cel puțin o săptămână, până ce Genestas s-ar fi înzdrăvenit. Zece franci era suma pe care Genestas i-ar fi dat-o doctorului, care s-ar fi folosit de ea întru bunăstarea comunității. În ciuda bunătății și înțelepciunii doctorului Benassis, dacă nu ar fi fost pentru slujnica Jacquotte, care administra casa ca pe propria ei proprietate, primarul s-ar fi trezit dormind într-o chilie sau într-un hambar. ,,Dintre toate bucătăresele din regatul Franței, Jacquotte era, fără îndoială, cea mai fericită. Iar ca fericirea-i să fie atât de deplină pe cât poate fi pe lumea asta, vanitatea ei era neîncetat satisfacută și satul o accepta ca pe o autoritate ce-și avea locul între prefect și paznicul grădinilor.” (p. 39) Din vorbă în vorbă, Genestas află biografia domnului Benassis din ultimul lui deceniu, care este o impecabilă lecție de economie politică aplicată: Benassis reușise performanța de a administra atât de eficient și procapitalist satul și împrejurimile sale încât populația crescuse de la șapte sute la două mii de locuitori în intervalul în care el însuși fusese primar. Benassis are aceeași meserie ca Horace Bianchot: medicul chirurg, omul de arme lăsat la vatră după 1815 și magistratul burghez (de regulă, onest), adică sănătatea, averea și conștiința, strălucesc ca spiritele par excellence pozitive, riguroase și admirabile din Comedia umană. Doctorul Benassis subsumează atâtea calități încât doar personajele din Litughia unui ateu se aproprie de apoteoza sa balzaciană. Milos și sacrificial ca un apostol crestin, Benassis câștigă, prin trudă și agoniseală, circumspecție și modestie, încrederea și simpatia sătenilor. Susținând meșteșugurile în sat, convingându-l pe fostul primar să investească în comerțul cu lemne la oraș, Benassis construiește întâi un drum spre Grenoble. Începe să ridice case pentru populația în creștere a satului. ,,Mărind populația târgului, cream noi trebuințe, până atunci necunoscute acelor bieți oameni. Necesitățile dădeau naștere la ateliere, atelierele la comerț, comerțul la câștig, câștigul la bunăstare și bunăstarea la idei utile. Lucrătorii de toate felurile cereau pâine gata coaptă – și iată că apăru un brutar. Dacă această populație – pe care o scosesem din înjositoarea ei nelucrare și care devenise mai presus de orice activă – nu se mai putea alimenta cu hrișcă; o aflasem hrănindu-se cu grâu negru și doream s-o văd trecând mai întâi la secară, ca apoi, cândva, să pot vedea și la cei mai săraci dintre ei o bucată de pâine albă. Pentru mine, unul, progresul se confundă cu progresul sanitar. Un măcelar aduce unei regiuni tot atâta inteligență cât și bogăție. Cine muncește mănâncă, și cine mănâncă gândește.” (pp. 48-49) În primii ani satul se îmbogăți cu patru noi ferme, din care două aparțineau medicului. După încă cinci ani, primăria, o școală, o distilierie de cartofi și o spălătorie de lână apăruseră ca din pământ. Comerțul se dezvoltase vertiginos, iar doctorul Benassis lucra, fără știrea lui, la modernizarea burgheză a Franței. Ajutoarele sale în vederea asanării satului erau înca domnul Dufau, judecătorul, și domnul Janvier, preotul. Viziunea de progres economic susținută de Benassis devenise regula generală de viață socială a sătenilor. Limitele așezării se mai puteau totuși lărgi, dacă s-ar fi găsit o industrie în care sătenii s-ar fi specializat, dezvoltând-o intensiv și extensiv. ,,Localitatea nu dispunea încă de o industrie înfloritoare, în stare să întrețină această producție comercială și a face necesare mari tranzacții, de niște antrepozite, de un debușeu. Nu este destul ca o țară să nu piardă nimic din suma de bani pe care o poseda și care alcătuiește capitalul ei; nu-i veți ameliora cu nimic bunăstarea dacă nu veți face să circule – cu mai multă sau mai puțină îndemânare, prin jocul producției și al consumului – această sumă printr-un număr cât mai mare de mâini. Când o țară e în plină înflorire, și când produsele ei se află în echilibru cu consumul, sunt necesare – spre a crea apoi noi averi și a crește avuția publică – schimburi externe care să poată asigura balanței sale comerciale un activ permanent. Ideea asta a determinat întotdeauna statele fără o bază teritorială, precum Tirul, Cartagina, Veneția, Olanda sau Anglia, să pună mâna pe căile comerciale.” (pp. 55-56) Mai mult de atât, meseriași venetici se stabiliseră în sat. Se crease și un bâlci săptămânal, unde se derulau vânzări și cumpărări apreciabile de animale agricole. Analfabetismul fusese eradicat, iar clădirile publice arătau ca noi. Nu existau șomaj sau indolență. ,,La anu’ vom avea cu siguranță un spițer, apoi un ceasornicar, un negustor de mobilă și un librar, în sfârșit, inutilitățile atât de necesare în viață. Până la urmă, poate vom lua înfățișarea unui orășel cu case burgheze” (p. 58) Utopia mic-burgheză inaugurată în scurt timp de doctorul Benassis își dă roadele într-un loc uitat de lume, subdezvoltat la origini, dar rămâne, dincolo de succesul repurtat, de examinat în ce măsură voluntarismul său dezvoltațional, de vindecare a rănilor publice, ar mai fi funcționat la fel de lesnicios pretutindeni în Franța. În acest context, tirada doctorului de țară este una desprinsă din magnum opus-ul lui Adam Smith, a libertății comerțului și a creșterii productivității manufacturiere: ,,În materie de comerț, a încuraja nu înseamnă a proteja. Politica cea adevărată trebuie să năzuiască a elibera țara de orice tribut dat străinătății, dar fără ajutorul rușinos al vămilor și al prohibițiilor. Industria nu poate fi salvată decât prin ea însăși, concurența e viața ei. Dacă o protejăm, adoarme; monopolul o ucide, ca și tarifele prohibitive. Numai proclamând libertatea negoțului, o țară poate face ca întreaga străinătate să-i devină tributară, numai coborând prețurile produselor sale manufacturate sub nivelul celor ale concurenților săi. Franța poate atinge această țintă mai lesne decât Anglia, căci posedă un teritoriu destul de întins pentru a-și menține produsele agricole la prețuri care îngăduie salarii scăzute în industrie; spre aceasta ar trebui să năzuiască stăpânirea noastră. Aceasta e problema vremii noastre.” (pp. 60-61) Cu toată această luciditate materialistă în materie de res publica, doctorul Benassis este un nostalgic după valorile vechi, legate de ,,onoare”, ,,virtuți” și ,,patriotism”. Interesul material și calculul banilor s-au substituit moralei sau măcar tentativei de a fonda o serie de valori publice, care, fără a fi absolute, dețin o anumită rezistență in timp. Egoismul și amorul-propriu orientate exterior sunt singurele certitudini neabsolute la moravurile burgheze. Primarul Benassis pune alături o viziune modernă asupra societății, de extracție economică, cu alta bazată pe spiritul poporului și a voinței care îl guvernează, care trebuie să fie de sorginte religioasă. Avem de-a face cu versantul catolic al eticii identificate de Max Weber ca ,,protestantă” – o serie de habitudini domestice de autocontrol care nasc acumulări materiale de cea mai înaltă valoare pe durata lungă a istoriei. Pentru domnul Benassis, ,,numai forța e în stare să conducă” (p. 67), iar ,,religia este singura putere care consfințește legile sociale”. (p. 66) Altfel spus, medicul Benassis, primar destoinic, îmbină un liberalim burghez dinamic cu un conservatorism religios resimțit ca nobil și înălțător pentru nevoile spirituale ale omului în comunitate. Concepția sa este, astfel, similară creștin-democrației cenzitare din secolul al XIX-lea, având o accentuată componentă moderată. Totuși, Balzac inventează un personaj emanat de noua societate a banului (ca valoare universală), un prototip al capitalismului deja dominant, fostul țăran Taboureau, care venise în vizită la primar pentru o înțelegere ce i-ar fi fost utilă. Taboureau ajunsese în numai câțiva ani un om prosper în sat pentru că avea ca ocupație centrală cămătăria. Manevra un capital de patruzeci de mii de franci. ,,Când hoțomanul i-a văzut pe toți lucrându-și pământurile, a început a colinda regiunea ca să facă rost pentru cei mai săraci de sămânța necesară. La noi, ca pretutindeni, țăranii, ba chiar și unii fermieri, nu aveau bani să-și cumpere sămânța. Unora, jupânul Taboureau le da cu împrumut un sac de orz pentru care, după recoltă, le lua un sac de secară; altora o baniță cu grâu pentru un sac de făină. Astăzi, individul și-a extins în tot departamentul acest ciudat negoț. Dacă nimic nu-l va opri, va ajunge, poate, milionar. Ei bine, domnule, de unde muncitorul cu ziua Taboureau era un flăcău de treabă, îndatoritor, plăcut, gată să dea oricui o mână de ajutor, pe măsură ce agonisea, domnul Taboureau a început a deveni gâlcevitor, cârcotaș, disprețuitor. De ce se pricopsea, de ce se înrăia. Așa-i țăranul: dacă trece de la o viață de muncă la una mai înlesnită sau dacă devine proprietar de pământ, se face nesuferit. Există o pătură jumătate virtuoasă și jumătate vicioasă, jumătate învățată și jumătate ignorantă, veșnica deznădejde a guvernelor.” (p. 70) Ceea ce probabil îi scapă din vedere primarului Benassis este că Taboureau nu ar fi existat dacă nu ar fi fost pentru strădaniile sale reușite de a ridica nivelul de trai și de activitate productivă din regiune. Cămătăria se instalează pe un țesut social care circulă mărfuri și bani, nu într-o agricultură de subzistență oarecare. Taboureau vânduse unui negustor din Saint-Laurent ,,o sută treizeci și șapte de banițe de orz.” (p. 71) Încasase deja banii, dar urma să livreze marfa la primăvară cumpărătorului. În martie, Taboureau observă că prețurile la cereale crescuseră simțitor și își vinde rapid orzul. Acum se judecă cu respectivul comerciant pentru banii pe care îi primise fără a da la schimb produsele. Benassis este îngrozit de cele auzite. Creștinismul său practic febricitează la fapta oribilă a cămătarului. Medicul de țară îl asigură pe șiretul cămătar că va pierde numaidecât procesul în instanță, dezonorând, astfel, comunitatea cu fapta sa. În cele din urmă, Taboureau, care venise să se consulte, îi recunoaște primarului că lucrurile stăteau exact pe dos: ,,Să știți, domnule, că tocmai omul de la Saint-Laurent îmi datorează mie orzul; eu i l-am cumpărat și el refuză să mi-l livreze. Dar voiam să fiu sigur că voi câștiga înainte de a mă duce la portărel să înaintez actele.” (p. 73) În cele din urmă, întreaga scenă denotă nu atât cinstea și istețimea pragmatică a unui cămătar avut și circumspect, cât pericolele pe care le aduce cu sine un nou tip de organizare socială, cea care are în centru capitalul și capacitatea sa lucrativă de a se înmulți în timp. Chiar dacă Taboureau nu greșise de această dată, viitorul putea doar să-l pună în fața altor circumstanțe de aceeași natură legală, pe care cămătarul le-ar fi folosit de data aceasta în folosul său, fie și ilicit. Domnul Benassis este, cel puțin în parte, răspunzător și de consecințele nedorite ale misiunii sale civilizatoare.

După plecarea înfiorătorului Taboureau, Genestas îl minte intenționat pe doctor: din neîncredere pentru acesta din urmă, Genestas pretinde că este căpitanul Pierre Bluteau din Grenoble. Seara se încheie după ce exiguul Benassis, asupra căruia se revarsă luminile izvorâte din aureola unui sfânt laic, îi prezintă odăița de han sărăcăcios în care trăia.

A doua zi dimineața, cei doi călătoresc prin zonă ca doi cavaleri rătăcitori: este o altă zi lungă de muncă, asemeni tuturor celorlalte din viața doctorului Benassis. Vizitează două familii unde pacienții muriseră și urmau să fie îngropați, prilej de studiu antropologic: în casa celor care trăiau la șes moartea tatălui nu lasă urme adânci în viața celorlalți. În câteva zile va fi dat uitării. În apropierea munților, văduva și fiul cel mare, întreaga comunitate va ține doliu și va comemora public, la intervale regulate, pe cel adormit. Legătura dintre generații este mai strânsă aici, iar morala publică e pe măsură. Din nou, medicul de țară se aventurează pe teritoriul consideraților politice și de drept, emițând o altă teorie conservatoare: ,,Mărturisesc că, după ce am trăit zile de batjocoritoare nepăsare, am înțeles prețul ceremoniilor și al datinilor, acela al sărbătorilor familiale, însemnătatea tradițiilor și a solemnităților domestice. Temelia societății omenești va fi întotdeauna familia. În familie se manifestă puterea și legea; în orice caz, acolo trebuie să se deprindă supunerea. Dacă ne gândim la toate consecințele lor, spiritul de familie și autoritatea pământească sunt doua principii încă prea slab dezvoltate în noul nostru sistem legislativ. Familia, comuna, departamentul, toată țara noastră depind totuși de ele. Așadar, legile ar trebui să se întemeieze pe aceste trei mari unități. (…) Odinioară, îmi ziceam că religia catolică nu-i decât o adunătură de prejudecăți și de superstiții abil folosite, cu care orice civilizație inteligentă trebuie să termină o dată pentru totdeauna. Aici însă, mi-am dat seama de necesitatea ei politică și de utilitatea ei morală; aici am înțeles cât e de puternică prin chiar prețul cuvântului care o denumește. Religia înseamnă legătură, iar cultul său, cu alte cuvinte, religia exprimată, constituie, fără îndoială, singura forță care ar putea lega între ele păturile sociale pentru a le da o așezare statornică.” (p. 82)

Romanul tinde, mai ales în partea sa mediană, să devină o parabolă pentru enoriași și cetățeni de ispravă, argumentând în favoarea unor teze legitimiste, aproape elitiste, dacă nu ar fi pentru schimbarea economică generală pe care le implică. Monarhiștii și aristocrația ar fi fost în parte de acord, cel puțin oficial, cu mesajul politic conformist al romancierului Balzac.

Curând, reluarea temei eroismului Marii Armate îl încântă pe Genestas, care face cunoștință cu pontonierul Gondrin, singurul de felul lui care supraviețuise decimării din cauze naturale de la Berezina, când Napoleon își retrăgea trupele, desfigurate de frig, foame și boli, de prin stepele Rusiei, unde fusese înfrânt definitiv. Gondrin nu se bucura nici de pensie, nici măcar de o decorație de la noul regim. Umbra colonelui Chabert se multiplică cu fiecare instanță de același gen. Al doilea soldat este factorul poștal Goguelat, tovarăș de arme și camarad în viața de zi cu zi al lui Gondrin, amândoi harnici, burlaci și răniți în orgoliul lor de oșteni fără cusur de noua orânduire socială. Nostalgia după Imperiu este apăsată în cazul celor trei oșteni înfrățiți prin focul armelor, Genestas, Goguelat și Gondrin. Alte personaje, care suferă de pe urma Restaurației, sunt agricultorii proletari, moș Moreau și soția lui, care, deși muncind până la epuizare de-o viață întreagă, nu reușiseră să pună deoparte nimic. Ocazia se anunță excelentă pentru ca doctorul Benassis să mai introducă o filă în cartea sa de filozofie politică, un fel de oglindă nu a prinților medievali, cândva suverani, ci a burgheziei moderne, înfometată și însetată după avuții, oarbă la pericolul revoluționar inerent sistemului social modern: ,,Cei care deocamdată dețin puterea nu gândesc niciodată serios la urmările inevitabile ale unei nedreptăți care se face unui om din popor. Un om sărac, nevoit a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, nu luptă multă vreme, e adevărat; dar vorbește și găsește ecouri în toate inimile care suferă. O singură nedreptate se multiplică prin numărul celor care se simt loviți de ea. Această drojdie fermentează. Și asta încă nu-i totul; răul e și mai adânc. Nedreptățile întrețin în popor o ură ascunsă împotriva celui de sus. Burghezul devine și rămâne dușmanul celui sărac, și furtul nu mai e considerat un delict sau o crimă, ci o răzbunare. Dacă, în loc să facă dreptate celor mărunți, un funcționar îl maltratează și nesocotește drepturile lor câștigate, cum mai putem pretinde unor nefericiți care n-au nici pâine să se resemneze cu truda lor și să respecte proprietatea?…” (p. 98) Din vorbă în vorbă Genestas îi povestește primarului în funcție o întâmplare de pe frontul rusesc, seacă și dură, în care cavalerul omorâse în trecere un soldat neamț. Apoi, cei doi tovarăși ajung la bordeiul unui țăran bolnav, prilej cu care Benassis constată gradul de iraționalitate și obstinație obtuză din mintea țăranilor, care, deși primiseră indicații precise cu privire la ce nu trebuia consumat, își îndopau bolnavii cu alimente periculoase pentru un convalescent doar fiindcă mâncarea unui om sănătos ar fi trebuit să aibă proprietatea magică de a restabili sănătatea. Următorul pe listă este un țiglar prosper, Vigneau, care, prin tenacitate și strădanie admirabile, încropise o gospodărie curată și în continuă lărgire: locuia cu nevastă-sa, însărcinată, și cele două soacre. Acest periplu educativ este folosit de narator mai mult pentru a ilustra câteva idei despre o organizare socială perfectibilă decât pentru a pune la cale o intrigă captivantă. Penultima vizită de pe ziua de lucru a doctorului este casa izolată a Gropăriței, o schiță de fată sărmană, orfană, hipersensibilă, tânără și frumoasă, copila unui gropar mort de mult, crescută, din milă, de o aristocrată, pentru care lucrase în calitate de cameristă până la vârsta de șaisprezece ani, atunci când, învățându-se cu răsfățurile stăpânei și îmbrăcându-i pe ascuns rochile, fusese descoperită de contesă și dată afara din pricina acestei insolențe. ,,Oița cu panglicuțe” intrase în grija medicului Benassis, care, dacă nu ar fi fost pentru biografia sa completă, ar fi luat-o în căsătorie. Gropărița se pregătea să devină croitoreasă. Dulcegăria acestei femei este atât de accentuată încât ea pare să acționeze cu scopul de a-i câștiga inima cavalerului Genestas. Următorul pe lunga listă a pacienților este un adolescent bolnav de plămâni, talentat la cântat, care se expunea unui pericol mortal stând afară, în aer liber, atunci cand se însera, cântând pe o voce tânguitoare, presimțindu-și parcă sfârșitul. Întorcându-se spre casă, medicul și ofițerul aproape se ciocnesc de Butifer, un tânăr vânjos și sprinten, un haiduc autentic, care, cu toate că avea interdicție de la autorități, se ocupa, din pricina firii sale nărăvașe, cu braconajul. Suntem parcă într-o pastorală: Butifer îl onora pe doctor cu respectul unui om al munților, ascultându-l ca pe un tată ceresc. Benassis îl sfătuiește să-și piardă urma în Alpii elvețieni pentru o vreme dacă Butifer nu era în stare de o meserie sedentară, iar apoi i-ar fi găsit el un loc potrivit în armată. La capătul zilei, Genestas este convins că medicul Benassis ascunde un soi de rege al poporului, o personalitate admirabilă în toate sensurile.

În salonul casei sale, Genestas întâlnește alți oaspeți, notabilitățile satului: pe lângă judecătorul Dufau și preotul Janiver, mai apar tânărul notar Tonnelet și viceprimarul Cambon. Janvier perorează despre funcția spirituală a Bisericii, care trebuie să ducă un război necontenit cu poftele trupești și îndărătnicia mulțimii credincioșilor. Evul Mediu este chiar lăudat în Biserică. Genestas intervine abrupt în discuție și îl somează întrucâtva pe preot să răspundă la o întrebare spinoasă care face cât o teodicee: ,,Dacă oamenii au luptat atât de mult pentru religie, spuse Genestas, înseamnă că Dumnezeu a construit o lume foarte șubredă.” (p. 149) Preotul se eschivează în spațiul nelimitat și ininteligibil al credinței, care e un afect și nu un argument. În cursul acestui schimb aprig de opinii, doctorul Benassis intervine decisiv, punând capăt sistemului său politic, care se definitează ca o oligarhie meritocratică în cadrul unei societăți organice, deși netradiționale. Lupta de clasă, invenție a modernității, crede domnul Benassis, trebuie stârpită înainte de a fi prea târziu. Poziția lui Benassis este, în acest punct al discuției, una retrogradă și antidemocratică, una în care inegalitatea naturală dintre indivizi este utilizată ca justificare pentru inegalitățile create în interiorul societății de propriul raport de forțe existente, prezent și activ: ,,Sufragiul universal, pe care-l cer astăzi cei ce aparțin opoziției așa-zise constituționale, a fost în Biserică un principiu excelent, pentru că, după cum ați observat adineauri, iubite părinte, indivizii erau cu toții instruiți, disciplinați de sentimentul religios, pătrunși de același sistem, știind prea bine ce voiau și încotro mergeau. Dar triumful ideilor cu ajutorul cărora liberalismul modern luptă, într-un mod atât de imprudent, împotriva guvernului înfloritor al Bourbonilor ar însemna pieirea Franței și a liberalilor înșiși. Conducătorii aripii stângi știu bine asta. Pentru ei, lupta aceasta este o simplă chestiune de putere. Dacă, cu voia Domnului, burghezia ar desființa, sub drapelul opoziției, superioritățile sociale împotriva cărora vanitatea sa se revoltă, acest triumf ar fi îndată urmat de războiul burgheziei împotriva poporului, care, mai târziu, ar vedea în ea un fel de nobilime – meschină, e adevărat – dar ale cărei averi și privilegii i-ar fi cu atât mai odioase cu cât le-ar simți mai îndeaproape. În acest război, societatea – nu spun: națiunea – ar pieri din nou, pentru că triumful de moment al mulțimii care suferă implică cele mai multe dezordini. Această lupta ar fi înverșunată, fără o clipă de liniște, căci pricina ei ar fi nepotrivirile instinctive sau dobândite între electori, iar cei mai puțini luminați, care sunt și cei mai numeroși, ar dobândi câștig de cauză asupra somităților sociale – într-un sistem în care sufragiile se numără și nu se cântăresc. Urmarea este că un guvern nu este niciodată atât de bine organizat, deci atât de perfect, ca atunci când s-a instaurat pentru apărarea unui privilegiu mai restrâns. Ceea ce eu numesc privilegiu nu este unul dintre acele drepturi care odinioară se acordau în mod abuziv unor anumite persoane spre paguba tuturor; nicidecum, cuvântul exprimă în mod particular cercul social care cuprinde evoluția puterii. Numai că, în toate creațiile sale, natura a restrâns principiul vital pentru a-i da mai multă forță; la fel cu corpul politic.” (pp. 152-153) Cu toate că Balzac, prin vocea politologului sui generis Benassin, proclamă o ideologie favorabilă în principal claselor superioare, de teamă ca vulgul muncitor să nu ajungă cel care să decidă soarta alegerilor politice, în numele intereselor materiale stringente, cum ar fi drepturile celor care muncesc în vederea supraviețuirii, pentru întreaga națiune, nici aristocrația, nici burghezia, așa cum sunt disecate ca într-o lecție de anatomie socială în cuprinsul operelor sale, nu conțin suficiente calități pentru ca istoria să se termine cu aceste două clase, indiferent de meritele lor validate din trecut. Balzac este, în cele din urmă, nu un paseist pur și simplu, ci un apărător al singurei națiuni pe care o respectă, cea a gentilomilor medievali. Democrația reprezentativă îl înspăimântă ca proiect de viitor, iar poporul este un etern copil, de-al cărui infantilism barbar cei cu judecată, cei puternici, trebuie să ferească întregul corp politic. ,,Făcând tabula rasa, presupunând că unitățile sociale ar fi perfect egale, nașterile în aceeași proporție și dând fiecărei familii o bucată egală de pământ, după o vreme veți regăsi actualele inegalități de avere; rezultă din acest adevăr izbitor că superioritatea de avere, de gândire și de putere este un fapt pe care trebuie să-l acceptăm, un fapt pe care mulțimile îl vor considera întotdeauna ca o nedreptate, văzând niște privilegii în drepturile cele mai cinstit dobândite. Pornind de la această bază, contractul social va fi deci un pact perpetuu între cei care posedă și cei care nu posedă. După acest principiu, legile se vor face de către cei care trag foloase de pe urma lor, căci aceștia trebuie să aibă instinctul conservării lor și să prevadă primejdiile. Ei sunt mai interesați ca mulțimile să stea liniștite decât mulțimile înseși. Popoarele au nevoie să li se ofere fericirea de-a gata. Situându-vă pe acest punct de vedere atunci când judecați societatea, dacă o veți privi în totalitatea ei, veți recunoaște împreună cu mine că dreptul de elecțiune trebuie să fie exercitat numai de cei ce posedă avere, putere sau inteligență și veți recunoaște, de asemenea, că mandatarii lor nu pot avea decât atribuții extrem de restrânse.” (p. 156) Votul cenzitar, camera lorzilor in Anglia și cea a pairilor în Franța de până la 1848, senatul marilor proprietari de pământ, Camera Deputaților doar pentru comercianți, industriași, înalți magistrați etc., în fine, conducerea treburilor publice și a statului de către o minoritate compusă din câteva mii de familii din fiecare departament al țării, acesta este idealul social preconizat de tocquevilleianul Balzac. Revoluția de la 1848 va deranja acest edificiu piramidal, dar abia primul război mondial de la 1914-1918 îl va îngropa definitiv sub forma sa consacrată. Momentul Revoluției din 1789 și ridicarea despotismului napoleonian sunt citite de Balzac ca plăgi destabilizatoare după ce forțe anticreștine, ignorante, antielitiste și, în cele din urmă, antinaturale, indiferent de ce semnificație are natura aici, s-au opus cu radicalism schemei feudale, propice armoniei sociale. Doctorul Benassis se cufundă într-un conservatorism antimodern, reacționar, încătușat într-un misticism al omului bun și de merit, ridicat din popor, precum Benassis însuși, care, prin daruri interioare deosebite, înalță, cu tenacitate și bun-simț, o regiune aflată pe o treaptă inferioară pe scara civilizației moderne. Notarul nu înțelege oratoria medicului decât în virtutea principiilor de drept ale moștenirii, iar Genestas e de părere că armata ar trebui să fie modelul de urmat și de restul societății. Aparent, comesenii, universali doar în orizontul lor profesional îngust, nu se ridică la nivelul generalităților totalizatoare și coerente ale medicului Benassin.

Seara târziu, cuibăriți în podul cu fân al casei, Benassis și Genestas, ascunși strategic, ascultă povestea cvasimitologică, pitorescă, redată cu vervă populară, în culori fruste și înduioșătoare totodată, de catre poștașul Goguelat. După imnul adus unei ordini sociale puternic ierarhizate urmează un omagiu, un elogiu sau o apologie a soldatului de sub Imperiu. Cultul personalității lui Napoleon pătrunsese adânc în straturile populare, unde ,,micul caporal” circula ca o zeitate domestică. Campaniile din Egipt, din nordul Italiei și din Spania, din Germania, Austria și Polonia, dar și dezastrul din Rusia sunt depănate pe ecranul de fantasme al minții colective. Bravura fără margini a soldaților și bucuria lui Goguelat de a-l fi văzut sub ochii lui pe împărat consolidează un sentiment acccentuat al conștiinței naționale franceze. Naivitatea narațiunii este peremptorie: se susține că Napoleon Bonaparte, al cărui nume real înseamnă ,,Leul pustiei”, nu ar fi murit de fapt, ci s-ar fi lăsat răpus de un spirit demonic, de vreo viclenie a istoriei, de un Zeitgeist malefic, de Omul Roșu, care s-ar fi întors împotriva lui, după ani de-a rândul de invincibilitate militară. Seara de povești din hambar, unde ostașii Împăratului se lasă înconjurați de țărani ușor impresionabili, se încheie când Genestas, electrizat de istorile ascultate, se demască și își lasă entuziasmul să curgă gâlgâitor în fața asistenței: Marea Armată nu dispăruse, fusese doar demobilizată pentru o vreme.

Când se retrag la culcare, Benassis, palid și bolnăvicios de pe acum, i se destăinuie lui Genestas, care încă se ascundea sub un nume de împrumut. Este clipa celei mai puternice legături sufletești. Cum și de ce era Benassis un cetățean atât de remarcabil? Ce păcate comisese la viața lui? Benassis se născuse în Languedoc. Tatăl său îl trimisese să studieze la oratorieni în adolescență, iar apoi îl obligase să urmeze medicina la Paris. Primii ani au fost petrecuți în recluziune și studiu aprofundat, dar sângele învolburat din vine îl împingea spre distracții facile. Bordelul, teatrele, opera, saloanele îl tentaseră rând pe rând pe Benassis. Complexat de lipsa unei averi, îndrăgostit de plăcerile la care râvnea, medicul cunoaște o fată bogată, Agathe, cu care trăiește o vreme, dar căreia nu-i arată nici considerație, nici iubire. Mândria și ambiția unui parvenit îl orbiseră momentan. Tânăra cu inima de aur se stinge de mâhnire, lăsând în urmă un sigur urmaș. Benassis își crește băiețelul cu dragoste și simțire, reconsiderând purtarea lui din trecut față de iubita pierdută. Căința și vanitatea lumii îl îndreaptă pe calea cea bună. Benassis devine un Raskolnikov pe drumul mântuirii, comițând doar indirect o crimă. Din păcate, fiul căzuse răpus de o boală timpurie. Benassis este devastat de așa-numita pedeapsă primită, dar la vârsta de treizeci și doi de ani se îndrăgostește de o fată pioasă, Evelina, care venea dintr-o familie de janseniști fervenți. Deși doctorul și aleasa lui începuseră să se iubească, faptele sale păcătoase vin din trecut ca să-l bântuie, părinții nemaifiind de acord cu unirea lor în căsătorie. Bulversat de hotărârea sorții sale, Benassis amestecă în inima sa o filozofie stoică cu înclinația spre ascetism a unui creștinism primar. Recules, Benassis devine cel pe care îl știm din prezent, medic curant la țară, primar disciplinat și personalitate de marcă a ținutului, un soi de Napoleon al poporului. De douăsprezece ani ducea această viață sfântă, aleasă în deplină cunoștință de cauză. Tinerețea zbuciumată și necazurile doctorului completează și întăresc calitățile sale umane.

În contrapartidă, Genestas, mișcat de aceste destăinuri de coloratură romantică, își recunoaște adevărata identitate și îi explică medicului motivul real al prezenței sale în acel sat uitat de lume până de curând. Firește că ofițerul ascunde un trecut la fel de ,,zbuciumat” ca al doctorului: venise, de fapt, pentru fiul lui, un băiat subdezvoltat, Adrien, pe care medicul de țară avea să-l vindece. Adrien era fiul nelegitim al unui fost camarad de arme, ucis de ruși și prusaci în bătălia de la Lützen, Renard, care se iubise pe ascuns cu fiica unui negustor evreu sărac, Iudith, de care Genestas se îndrăgostise, fără sorți de izbândă, înaintea lui Renard. În absența unei gelozii meschine, Genestas o ia sub aripa sa, se căsătoresc în pripă pentru a asigura copilului un tată legal, dar Iudith moare, lăsându-i băiatul în grijă. Iată păcatul cavalerului, unul nu tocmai condamnabil. Autoînvinovățirea retorică accentuează calitățile morale ale personajelor si, deci, dilată sentimentele cititorului. Adrien avea să fie dat în paza voinicului Butifer, care în opt luni de zile îl determină pe adolescent să-și revină la statura firească vârstei. Genestas pleacă din sat, nu înainte să mai primească o dovadă suplimentară din partea Gropăriței că aceasta are un suflet de copil, candid și matern. Genestas mai povestește o ultimă ispravă militară, o idilă cu o contesă salvată de dânsul de pe urma căreia nu s-a ales cu nimic decât cu o amintire frumoasă. De ce nu ar putea fi altfel cu Gropărița?

Încheierea romanului este închinată onoarei patriotice și sufletului galic din medicul Benassis. Acesta moare de o comoție cerebrală la mai puțin de patruzeci și cinci de ani. Aflând de veste de la fiul său, care îi scrie imediat, Genestas, promovat ca locotenent-colonel în Poitiers, ajunge în sat, unde întreaga comunitate îl plângea pe marele lor conducător, cel căruia îi datorau mai mult sau mai puțin din bunăstarea actuală. Medicului i se înalță o piramidă de pământ, pe care avea să crească iarba, în cimitirul nou-înființat, pe parcela de pământ donată chiar de doctorul Benassis, inaugurat de el și un nepot fără zile al bătrânului Moreau. Genestas, care se va pensiona în scurt timp, îi va lua, cel mai probabil, locul, stabilindu-se în micul orășel, prelucrând și aprofundând lecțiile de conducere ale prietenelui și părintelui Benassis. Probabil că Gropărița îi va deveni soție, cavalerul urmând să probeze aceleași virtuți civice exemplare ca predecesorul lui străluminat. Medicul de țară este utopia politică, dublată de o dramă, a scriitorului Balzac, exemplificată prin patriotism exacerbat, spirit burghez pronunțat și conservatorism politic flexibil. Calitățile estetice ale romanului nu sunt printre cele mai înalte ale Comediei umane, fără ca, totuși, arta literară să sufere de dezacorduri și deraieri de la linia proziei realiste, tivită cu evadări romantice, care caracterizează ansamblul romanesc balzacian.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Preotul lui Hristos – Nazarín


,,Deși urgentă, binefacerea putea să-l coste viața pe cel care ar fi întreprins-o. Pe la noi, ca și în celelalte sfere ale societății, ca să faci binele trebuie să te atingi nu numai de unele interese, ci, lucru mult mai primejdios, de ideile religioase care au degenerat în superstiție, forma cea mai indestructibilă a ideilor umane.” (Balzac, Medicul de țară, Editura Dacia, Cluj, 1972, p. 31)

La marginea unui oraș mexican cvasiinvizibil, cu bulevarde și lumini depărtate, foamea și murdăria omenească colcăie în voie. E microuniversul etapei de mijloc din opera regizorului spaniol Luis Buñuel. Într-un soi de hotel-casă de raport, populată de antieroi exemplari, adică de pești, prostituate, negustori ocazionali sosiți de la țară, cărăuși, numai oameni sărmani unul și unul, Chanfa (Ofelia Guilmáin), administratoare trupeșă, relativ cumsecade și practică în activitățile ei, este stăpâna stabilimentului. Afacerea mergea destul de bine din moment ce, încă de la început, ni se dă să înțelegem că urmau să se facă reamenajări în clădire – locul atâtor afaceri clandestine. Casa nu avea curent electric, locatarii depinzand încă de lumânări desprinse din Evul Mediu, la fel ca în Viridiana, de altfel. Trei prostituate boite strident, ca stafiile din Macbeth, deschid oarecum filmul. Se vorbește de o patra femeie de stradă, Chona, care avea obiceiul să fure mărunțișuri din camerele tuturor. Verișoara ei, prostituata Andara (Rita Macedo), o tânără cu trăsături apăsate, aspre, inestetice, o apără cu duritate pe ruda ei atât în fața tovarășelor de suferință, cât și a preotului, disprețuit și suduit din oficiu. Reținem că Andara era o târfă săracă, dar mândră. La etaj, într-o cămăruță fără strălucire, locuia anahoretic părintele Nazarío (Francisco Rabal), de care Chanfa avea milă. Nazarío e un lunatic, un spirit închinat Domnului în prima jumătate de oră a peliculei. Lumea simplă intră în odaia lui să împrumute un ulcior și pleacă cu vreascurile din vatră. Părintele era nu atât furat, cât înșelat și tras pe sfoară de propria sa bunătate creștină. Conștient de calea sa aleasă, nu de slujbaș ordinar al Bisericii, cum sunt atâția, ci de fiu spiritual al Mântuitorului, Nazarío nu pregetă să cerșească dacă e nevoie. Bărbații din film îl privesc când cu milă, când cu silă, ca pe un obiect de lepădat. Nazarin, tânăr și chipeș în sutana sa hamletiană, nu are proprietăți pe pământ, ci un locaș anume în ceruri. Perspectiva asupra bunurilor materiale este una încărcată de impasibilitate, ceea ce subliniaza una dintre pietrele de temelie ale creștinismului originar, care detesta banii și tot ceea ce aduc ei între oameni. În fine, acțiunea începe să se pună brusc în mișcare cu intrarea în scena a două femei, fiicele Evei: prima este Beatriz (Marga López) și a doua, Andara.

Beatriz este un soi de slujnică în casă, venită dintr-un pueblo prăbușit, care fusese sedusă recent de un geambaș vulgar și sănătos, Pinto (Noé Murayama), un tip care, luat cu treburi, o părăsește. Pasională și afectuoasă, doar de curând încă virgină, Beatriz, scuturată din când în când de crize erotice cauzate de dorințe sexuale neîmplinite sau trezite brutal la realitate, ratează o sinucidere. Încearcă să se spânzure de o grindă care cedează la timp: Chanfa o ceartă cu asprime când o prinde asupra faptului, dar, resemnată cu firea cruntă a oamenilor, fiind la rândul ei necruțătoare, înțelege normalitatea actului și nu lasă impresia că ar resimți milă sau îngăduință pentru durerile sufletești ale omului, manifestate atât de violent și sacrificial. Din acea zi, Beatriz îi devine ajutor la bucătărie și la dereticarea zilnică a gospodăriei.

A doua femeie este Andara, târfa bețivă, vulgară, cu apucături de harpie. Aceasta se ceartă cu Camilla, o prostituată care se ținea de furtișaguri mărunte (nasturi și alte boarfe etc.), pentru ca în toiul unei lupte fizice între cele două, luptă la care ochii hulpavi ai bețivilor, slugilor, ai haimanelelor pripășite în mahala și ai celorlalte muieri de stradă asistă cu o voluptate perversă, Andara, mânioasă ca Ahile în bătălie, să o ucidă pe rivala ei.

Târziu în noapte, Andara pătrunde, cum era obiceiul, în odaia părintelui Nazarío, unde se cobora direct pe geam. Pe unde altundeva să intre îngerii căzuți ai Domnului? Andara se ascundea de poliție, fiind căutată. Rănită la umăr, unde fusese tăiată de cuțitul Camillei, și având nevoie de ajutor, aceasta îi dezvăluie preotului fapta ei criminală. Nazarío o iartă magnanim și îi promite că nu va spune cuiva de prezența ei în camera sa decât dacă este întrebat. Subtilitatea iezuită a omului în sutană implică nu numai spălarea rănilor cu apă chioară, ci și ocazia unui discurs moralizator, în care primitiva Andara ar fi urmat să se perpelească sub ghimpii aprinși ai căinței. Nici vorbă de așa ceva: fantasmele sadomasochiste ale lui Nazarío au drept urmări delirul blasfemic al Andarei, care, într-o scenă mistuitoare, îl vede pe Iisus Hristos dintr-o icoană atârnată în perete cu fizionomia infernală a unui alcool de duzină hlizit, probabil un client de-al ei cotidian, pentru ca, atunci când Beatriz și Chanfa o informează după o vreme că urmează să fie ridicată de autorități în scurt timp, Andara, îmbătată de slujbele cu iz de pucioasă ale bunului, sfântului Nazarío, să comită o ultimă scelerație: imediat după plecarea preotului, care nu voia să fie luat drept tăinuitor al unei omucideri, Andara, primind un bidon cu petrol lampant de la extatica Beatriz, adună meticulos toate scaunele, masa, salteau veche despicată, chiar și o statuetă creștină, așternuturi, perne etc. și înalță un rug în biserica austeră a locatarului sărac Nazarío. Andara, puțind a parfum de femeie pusă pe agățat mușterii (poate mirosul are și ceva ațâțător animalic în el, deci, se poate spune, și satanic), fuge de la locul faptei. Camera se purificase prin ardere de odorul păcătos și scârbavnic. După acest autodafe al obiectelor de cult, în care religia populară anticreștină își arată ghearele și limbile de foc ascuțite și mușcătoare, Nazarío este chemat în casa mai marelui său, Don Angel (Edmundo Barbero).

Don Angel, vicar matur și uns cu toate alifiile, locuiește cu bătrâna lui mamă. Casa strălucește de prosperitatea unei prăvălii sau, ad libitum, spițerii: la micul-dejun se servesc ciocolata, cacao cu lapte, cornuri franțuzești. Religia nu nesocotește planul teluric. Doar smintitul de Nazarío își permitea luxul de a fi creștin practicant până la capăt. Don Angel, viclean ca un ambasador al Vaticanului, îl consiliază pe fiul său mai puțin experimentat în ale vieții: frații amândurora, paznicii Miresei lui Hristos, îl socoteau pe Nazarío nebun, eretic, ba unii erau de părere că preotul inocent ar fi îndrăznit să se coboare în păcatele cărnii cu Andara, dar Don Angel nu crede, după judecata lui experimentată, că Nazarío s-ar fi dat la o femeie atât de respingătoare fizic. Astuția comercială și matrimonială a feței bisericesti nu are pereche, trebuie să o recunoaștem. Don Angel îl informează punctual pe Nazarío că acuza de a fi participat la un incendiu îl va duce în punctul de-a nu mai putea predica mirenilor, decizie la care episcopul aproape că ajunsese. Ca un martir neprefăcut, naiv ca un miel dus la tăiere, Nazarío îi ia lui Don Angel o piatră de pe inimă: el însuși pornește într-un pelerinaj la țară, în întunericul rural mexican, indiferent că avea sau nu licența de popă. Atâta vreme cât Nazarío nu purta sutană, Don Angel nu vedea nici o problemă de demnitate ca un preot curat la suflet să cerșească, exceptându-se pe el însuși dintâiul. Iată Biserica lui Hristos în toata splendoarea ei nefardată. Nu-i de mirare că bisericile au ajuns în Europa, la două milenii de la răstignire, muzee și spații decorative de mare valoare artistică.

În peisajul pietros, uscat și deșertic al Mexicului, Nazarío devine un alt Iisus Hristos din Galileea veacului său.

Faptele acestui Hristos de pripas aduc zaveră și nebunie printre oameni, care ar fi trebuit să fie lăsați în pace, zăcând în putoarea lor omenească, nu îmbolnăviți mintal de utopii sacre, de planuri iraționale de a revoluționa lumea și a crea un om nou, unul demn și spiritual, nu ca acela real și prea cunoscut.

Prima antiminune surprinde conflictul modern dintre capital și muncă. Nazarío se angajează să dea cu lopata și să care roaba pentru o bucată de pâine pe un șantier feroviar care-i ieșise în cale. Șeful e încântat de târg. După câteva spornice speteli, Nazarío își ia desaga și pornește la drum. Unul dintre ceilalți muncitori îi șoptise ceva util la ureche. Imediat după plecarea sa, muncitorii și șeful lor se încaieră. Ei își cereau salariile, nu să fie plătiți cu o masă, ca sclavii antichității, omul de afaceri caută profitul mare și costurile mici cu forța de muncă. Dincolo de un boschete însetat, Nazarío aude la distanță împușcături și urlete înspăimântătore venind din direcția șantierului în lucru.

A doua antiminune are loc când Iisus Nazarío, înfometat, ajunge într-un sat amărât în care cea mai înaltă clădire e turla bisericii. Se întâlnește pe stradă cu Beatriz, care îl duce în casa unde locuia cu Andara și familia acesteia. Acolo, între câteva femei simple, superstițioase, rudimentare, frenetice, pe jumătate înnebunite, Nazarío se trezește transformat în sfânt taumaturg. Complet scârbit de păgânismul popular al femeilor, Nazarío se roagă la căpătâiul unei fetițe muribunde. Când se pregătește de plecare după ce trece o noapte, Nazarío are supriza de a se vedea urmat de mucenițele Beatriz și Andara. Fata bolnavă își revenise, consfințând imaginea sacrului Nazarío, magicianul vraci, în mentalul comunității. Nazarío devine disprețuitor pentru o clipă, rugându-le pe cele două pelerine, înamorate nu numai de sfântul din Nazarío, și de masculul arătos din el, să-l lase să meargă pe drumul lui. Tentația sexuală sau vlaga Duhului Sfânt le mână în luptă pe cele două femei: de altfel, misoginia regizorului leagă dependența socială a femeii de familie și de bărbat cu incapacitatea lor funciară de a-și stăpâni poftele. Se poate vorbi de încă un beneficiu al creștinismului umanitar care creează identități de gen tari și inamovibile.

A treia minune pe dos a lui Nazarío are loc atunci când, mergând pe drumul de țară prăfos, dă peste un colonel umflat (Arturo Castro), nevasta lui cochetă și un preot catolic obez. Cei trei așteptau lângă căruță și un măgăruș ca sluga lor să le pregătească atelajul de drum. Avusese loc un accident oarecare. Desigur, clasele superioare nu lucrează cu mâinile. Nazarío se oferă creștinește să ajute. Atunci când un țăran, abătut în gândurile lui nu tocmai vesele, pășește pe lângă colonelul mustăcios, acesta, jignit în uniforma lui militară pentru că sărmanul nu-l salutase deloc, se răstește amenințător. Țăranul trece din nou prin fața fețelor luminate, dând bună ziua atent, de această dată, demonstrativ și la comandă. Ocazia este perfectă pentru ca Nazarío să-și mărturisească gândurile sincere și adânci: colonelul a greșit împotriva lui Hristos tratând un suflet nemuritor, egal în ochii Domnului, în felul acela animalic, batjocorindu-l și umilindu-l fara temei. Colonelul nu știe în ce clasă să-l plaseze pe donquijotescul Nazarío, dar când popa de alături îl informează că e un predicator ambulant eretic, dus cu pluta, ofițerul se abține să-i mai tragă și un glonte în spate. Numai credința adevărată știe să scoată ce-i mai rău din om.

A patra antiminune a lui Nazarío și a femeilor sale fidele, Beatriz și Andara, este cuprinsă în episodul satului de leproși. Cei trei creștini se oferă să dea o mână de ajutor. Primarul și autoritățile, ca de obicei în țările înapoiate, nu fac față numărului de morți și a amărăciunii generale. Mai mult alinând muribunzii decât vindecându-i, fie și miraculos, Nazarío descoperă că soția primarului, Lucia (Pilar Pellicer), îl preferă pe Juan (David Reynoso), bărbatul în carne și oase, la căpătâiul ei decât pe un preot bărbos care predică sumbru despre împacarea de pe urmă și pacea lumii de dincolo.

A cincea antiminune a pelerinilor căutați de demoni se desfășoară aproape de finalul filmului. Ucigașa Andara se descoperă iubită declarativ de un pitic zvăpăiat, Hugo (Jesús Fernández), o pocitanie diavolească, la fel de respingător pe cât era sufletul ei de femeie ticăloasă. În același sat aducător de rele, Beatriz îl revede pe Pinto, masculul care o domină nu numai trupește, ci, mai ales, spiritual, adevăratul ei Dumnezeu terestru. Încercând să o seducă din porunci, Beatriz i se confesează sfântului Nazarío, care, posedând balzacian o a două vedere, îi ghicește înclinația sufletească spre sex. E curios de constatat că târfa Andara se face vinovată de păcatul mândriei, iar concupiscența aparține mai degrabă femeii, aproape naive, care a cunoscut un singur bărbat. Pinto este cel care trimite o poteră pe urmele Andarei. Nazarío e acuzat de mizera gură a lumii, care își merită toate suferințele până la ultimul strop, reale sau imaginare, că trăiește în păcat cu cele două femei. E, totuși, adevărat că Beatriz, cel puțin, îl iubea mai mult trupește pe preot, adevăr care îi declanșează o altă criză psihotică atunci când propria ei mamă, sfătuită de nărăvașul Pinto, i-l aruncă în fața. Așteptând ca Mântuitorul Iisus în grădina Ghetsimani poliția, înconjurat de surorile sale, ambele doritoare de respect și dragoste, geloase de atenția lui, ca orice om întreg la suflet de pe acest pământ blestemat, Nazarío se lasă înhățat și pus în lanțuri. Andara îl apără ca pe propriul ei corp atunci când polițiștii îl lovesc nevinovat. În ciuda țicnelii sale netăgăduite, Nazarío este el însuși un urmaș viu al lui Iisus Hristos: măreția sa nu e aparență, ci purul adevăr, cel care arde și pârjolește, aruncând o pată de negreală pe chipul hâd al Bisericii oficiale, prosper lupanar roman. Asemeni hoțului de pe cruce, care se convertește la creștinism, colegii de celulă ai lui Nazarío recunosc, cel puțin unul dintre ei, cel mai rău, dotoievskian, cel mai criminal, în preot un suflet de om nepătat. Ceilalți îl lovesc și îl ponegresc în ultimul hal, gata să-l calce în picioare. Nonsensul credinței în Hristos iese la iveală neiertător.

Finalul este fatalmente unul previzibil: chemat de un superior inchizitorial, un funcționar corect al credinței de stat, Nazarío este certat pentru rebeliune și lipsă de smerenie față de autoritățile Bisericii, asupra căreia domnește ,,icoana” generalului Porfirio Díaz. Sminteala omului din Nazaret avea un preț și acela era călcarea în picioare a meseriei laice de preot. Condus prin colbul șoselei de țară de către un singur sergent înarmat, Nazarío e lovit în credința sa. Toți se dezic de el, mai puțin păcătoșii cei mai josnici, care încep să-l iubească în tăcere. Pinto și Beatriz trec pe alături într-o căruță: bărbatul rânjește satisfăcut, femeie are ochii închiși întru rușine, dar e lipită cu trupul de stăpânul ei hic et nunc. Iisus mexicanul se oprește întristat: oare nu există Dumnezeu pe lumea aceasta? Cui l-a părăsit tatăl său? Abia când o femeie săracă îi dăruiește un ananas drept pomană, Nazarío își recapătă suflul și credința pneumatică. Luis Buñuel, din considerație și spirit artistic neprihănit, nu ajunge să-și răstignească victima, dar filmul său, o capodoperă a cinematografiei ca artă, e o pledoarie ironică, nici măcar ambivalentă, pentru un creștinism resuscitat împotriva acestei lumi și a legilor ei de paie.

Publicat în Filme | Etichetat , | Lasă un comentariu

Joyce și Ulysses, 732


ulysses-732-romanul-romanului-mircea-mihaies

Este futil și, într-o oarecare măsură, absurd să prezinți și să expui cu lux de amănunte o carte ca Ulysses, 732. Romanul romanului (Polirom, 2016) a criticului literar Mircea Mihăieș, din bunul motiv că seamănă cu efortul de a povesti ceea ce deja a fost la un moment dat povestit. Este ca atunci când, în urma unei efort suprapământesc și, întru totul, neomenesc, ai traduce Ulysses din limba română, fără intermediar, invers în engleză. Retroversiune derutantă. Împărțită în trei largi cartiere-secțiuni, Ulysses, 732, are aproximativ o mie de pagină tipărite: istoria facerii și fabricării romanului ca atare, cu intrigile și necazurile sale inerente, acoperă primele două sute patruzeci de pagini. Asistăm și la un recital, apud Richard Ellmann, al vieții de autoexilați în Italia, Elveția și Franța ai membrilor ,,clanului celtic”, dirijat de părintele lor, matelotul semiorb James Joyce. Cincizeci de pagini sunt investite în disecarea scandalului ce a urmat în presa vremii și apoi la tribunal după apariția la Paris, în anul 1922, a capodoperei lui James Joyce, acuzat de pornografie în Statele Unite și interzis o vreme pe continentul american. Detaliile istorice, faconda și acribia scriitorului talentat Mircea Mihăieș sunt impecabile. Secțiunea mediană, care depășește cinci sute de pagini, constă dintr-o povestire, cu inserții critice și analize pedante, a celor optsprezece episoade ale romanului Ulysses. Stilul este unul energic, alert și percutant, iar pentru cititorii familiarizați deja cu opera care a luat șapte ani să fie scrisă (1914-1922), rescrierea rece și obiectivă, detectivistică pe alocuri, exersată și în alte volume anterioare de criticul timișorean, a lui Mircea Mihăieș funcționează ca un ghid impecabil în Leviathanul joycean. Pentru neofiți sau necunoscători ai romanului, volumul de față sugerează o invitație aplicată la lectură. E un truism să spui că James Joyce a scris un roman dificil: corect ar fi, de fapt, să spunem că Ulysses este primul roman modern enciclopedic, tragicomic, demitizant și revoluționar ca tehnică literară din secolul al XX-lea. Postmodernitatea literară izvorăște direct din creația coaptă și târzie a lui Joyce. Ultima sută de pagini din Ulysses, 732 este axată pe disputa, plină de fiere și orgolii academice rănite, a ediției Gabler din 1984, cumulând aproape două mii de pagini de note și copytext corectat, cea care promitea să ofere o versiune îmbunătățită a textului din 1922 și a variantelor sale editoriale ,,calpe”. Lupta otrăvitoare, dar migăloasă, dintre John Kidd și Hans Walter Gabler, urmărită în toate sinuozitățile ei labirintice, a polarizat câmpul vast al cercetătorilor dedicați operei lui Joyce în așa măsură încât urmele acestei confruntări reverberează până în prezent. Bătălia satirică îl fascinează și îi provoacă voluptăți polemistului de dreapta, intelectual public conservator în România, Mircea Mihăieș, cu toate că nu literatura, ci interesele pecuniare și carieriste, după cum însuși criticul român amintește, au galvanizat mare parte din încăierarea savantă a joyceologilor. Tomul se încheie cu un set de referințe critice, utilizate la tot pasul în cuprinsul lucrării gigantice, surse bibliografice care acoperă șaisprezece pagini format A4. Lucrarea lui Mircea Mihăieș este nu numai un tur de forță, ci și o probă de vitalitate ieșită din comun a criticii literare românești și a spațiului cosmopolit bănățean, cvasitriestan, în care predă și locuiește autorul. Dintre cele trei studii voluminoase ale cărții, care nu se îmbină prea armonios unele în altele, părând a constitui trei cărți independente, deși subiectul lor este apropiat, cea mai valoroasă este revederea și repovestirea critică a romanului propriu-zis. Detașate din mia de pagini existentă, cele peste cinci sute de pagini formează un volum de sine stătător. Este prima oară în cultura română când avem o analiză atât de vastă și de exactă a romanului Ulysses, publicată la o editură neacademică, deschisă unui public larg de cititori.

Dincolo de erudiția fioroasă și exemplara ținută academică a textului lui Mircea Mihăieș, nu este deloc cazul să nu rezervăm un spațiu oarecare și criticilor. În primul rând, pentru a mai comite o lapalisadă, locul canonic al romanului Ulysses în literatura de limbă engleză în secolul al XX-lea nu poate fi contestat de nimeni, niciodată. Ulysses face parte din lecturile fundamentale în toate catedrele de filologie, unde se studiază și limba engleză, ale lumii. Din câte se vede din secțiunea de referințe întocmită de Mircea Mihăieș, vorbim de un roman descusut și cusut la loc de sute de cercetători în ultimii cincizeci de ani. Mai mult de atât, un munte de cărți concentrate doar pe acest roman a fost deja înălțat, înspăimântând audiența. O ediție standard de la Oxford University Press se bucură de peste două sute de pagini suplimentare de note de lectură obligatorii pentru oricare cititori, inclusiv unii experți în opera genialului irlandez. Don Gifford și Robert J. Seidman au compus un volum de peste șase sute de pagini adnotând la zi romanul Ulysses. Acestea sunt doar două exemple din munca imensă de inventariere și măsurare cu silabele a universului joycean. Sunt savanți în materie de filologie care și-au dedicat mii de ore scrierii unor texte lămuritoare despre Joyce și alte câteva zeci de mii citindu-l și răscitindu-l, exegeți fenomenali pe care Mircea Mihăieș îi citează cu admirație ca partea luminoasă din industria de texte joyceiene. De aceea, nu am putut să ne dăm seama, nici din metoda literaturizată captivantă, nici din ipotezele de lucru inexistente, care este contribuția lui Mircea Mihăieș la acest vast șantier cu zgârie-nori exegetici. Ce aduce nou Ulysses, 732 în lucrarea alexandrină de texte deja comise? Cum ar rezona această carte tradusă în limba lui Joyce? Cum ar citit-o joyceologii, de care spațiul anglo-american nu duce deloc lipsă? Aceasta este o primă problemă. A doua ține de șarjele ocazionale ale criticului Mircea Mihăieș la adresa ,,maculaturii” structuraliste, feministe și ,,marxiste”, inclusiv biciuindu-l pe filozoful Jacques Derrida, a exceselor de zel psihanalitice, pe care le identificăm în volum și care nu vin împreună cu o argumentație solidă. Umorile și idiosincraziile lui Mircea Mihăieș sunt nu numai transparente în hermeneutica sa, altminteri minuțioasă, ci și agresiv-jignitoare pe alocuri (mai cu seamă primele pagini la capitolul final din partea mediană, Penelope, A optsprezecea insulă: Molly Bloom iubește din toate pozițiile, pp. 783-825). Se pare că Mircea Mihăieș preferă doar un tip de interpretare, exclusiv estetică, a romanului Ulysses, pretinzând, în același timp, autoritar și discreționar, ca fiind singura perspectivă posibilă și frecventabilă. În al treilea rând, este dificil de abordat subiectul legat de prezența unui public românesc activ (cel anglofon are, oricum, o abundență sufocantă de resurse la dispoziție în materie de James Joyce’s Ulysses), cel căruia îi este dedicat volumul, în ultimă instanță: din câte cunoaștem, în afara unor impopulare lucrări de licență, masterat sau doctorat scrise pornind de la opera lui James Joyce, nu avem fan club-uri sau măcar un spațiu viabil de discuții mature în România pe baza oricărei creații joyceiene. De altminteri, dacă excludem cele două-trei traduceri din Dubliners, cele două din A Portrait of the Artist as a Young Man, încă una a romanului Ulysses, datând din anii 1970-1980 (urmează să mai apară o traducere din Ulysses până în 2020), a unei selecții din corespodența sa etc., locul lui James Joyce în literatura de expresie românească este unul minor sau, cel mult, marginal, gândindu-ne numai la inspirația pe care poate a avut-o asupra generației scriitorilor optzeciști. E adevărat că Joyce a influențat oblic unii autori interbelici (Ion Biberi, Mircea Eliade) și a vrăjit pe un Andrei Brezianu, Radu Lupan sau un monograf onest ca Dan Grigorescu în deceniile postbelice. Totuși, mare parte din biblioteca de analize concentrate pe Joyce pătrunde în cultura română cu ocazia acestui volum necesar, Ulysses, 732. Romanul romanului. Prin urmare, pe de o parte statutul și influența lui James Joyce, cu toate anxietățile sale creatoare, în literatura română sunt unele modeste, deși reale (cercetătoare Arleen Ionescu s-a ocupat de acest subiect într-un studiu special dedicat chestiunii), pe de altă parte, Mircea Mihăieș propune un volum care mai degraba îl reintroduce pe James Joyce în spațiul nostru cultural. Relevanța lucrării sale, dincolo de granițele limbii române, rămâne să fie testată, verificată și certificată ca inovatoare. Nu în ultimul rând, în afara unor cronici laudative, adevărate panegirice, scrise imediat după apariția cărții la finele anului 2016, dincolo de premiile (meritate) venite de la diferite instituții ale statului român, Ulysses, 732 își așteaptă joyceologii autohtoni, pregătiți să fie fertilizați în demersurile lor critice de acest volum-corabie.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Execrabila lume din Los Olvidados


Los Olvidados (1950) nu este filmul lui Luis Buñuel în care inima unei lumi fără inimă, sufletul unui lumi fără suflet, adică religia, este salvarea de pe acest pământ al tenebrelor, ci locul în care infernul este lucrat în lut de necredința însăși. Plasat în Mexico City, viața mizeriei, a pegrei mahalelor, a răutății neretușate au câștig de cauză. Pe stradă grupurile de băieți, tineri ,,huligani” fără repere, își amăgesc foamea (de carne, aliment conotat negativ cu sângele vărsat pe tot parcursul peliculei) în bătăi, competiții promiscue, alegând lideri informali și formând viitori clienți ai închisorilor. Nu este clar dacă sărăcia i-a adus pe buza prăpastiei sau dacă devianța lor agresivă cauzează pauperitatea și corupția mistuitoare din jur: ambiguitatea regizorului este corect repartizată între cele două poziții contradictorii. Starostele găștii de puștani – hoți de buzunare în devenire sau cerșetori, greu de spus – este El Jaibo (Roberto Cobo), un adolescent aproape adult care, evadat de la școala corecțională, dovedește deprinderea unor apucături de mafie organizată. În ciuda lipsurilor presante din jur, piața de alimente este la fel de animată ca în orice alt cartier dintr-o metropolă modernă: aici e locul în care El Jaibo urma să dea lovituri și să-și antreneze, demonstrativ, ucenicii. Gașca e compusă din Pedro (Alfonso Mejía), un băiat în vârstă de paisprezece ani și doi puștani, Cacarizo (Roberto Cobo) și Pelón (Jorge Pérez). În tot filmul, tinerii tâlhari nu fac altcevă decât să bată un orb și să fure pe un cetățean cu picioarele amputate, semn că victimele lor corespundeau unei slăbiciuni a grupului care înca se suda: imaturitatea și bravada predomină. Cerșetorul orb, Don Carmelo (Miguel Inclán) cântă și face pe vraciul pentru a se întreține: în pofida handicapului său, bătrânul este la fel de capabil de violență crudă ca oricare alt om din cartier. Pentru a supraviețui, orbul este în stare de orice: de a lovi până la a ucide. În plus, iubește gologanii pe care îi ține ascunși acasă după o cărămidă ca ultimul dintre cămătari. Discursul lui Don Carmelo este unul nostalgic, cu irizații conservatoare: se deplânge mereu epoca de aur a generalului dictator Porfirio Díaz. El Jaibo îl primește în grup pe Ojitos (,,Ochișori”), un băiat de la țară, părăsit de tată, biet orfan al marelui oraș. Ojitos (Mário Ramírez) e cumsecade și milos inițial, dar, după ce acceptă, în schimbul hrănii și al unui acoperiș deasupra capului, să îi servească lui Don Carmelo, brutalitatea se infiltrează și în felul lui de a fi, încercând, fie și momentan, să-l ucidă cu o piatră pe orbul cel despotic și depravat. Viața e grea, aspră și nemiloasă.

El Jaibo e un copil orfan, Pedro nu are tată și nici ceilalți băieți de stradă nu par a fi crescut cu o autoritate paternă în casă. Nici în ceruri, nici pe pământ. Deși mahalua e tradițională, bărbații în putere sunt aproape absenți, fie îngropați, fie beți. Lipsa de sentimente și de decență în purtări sunt atribuite oarecum și morții sau golului lăsat de un părinte ferm și demn în existența acestor vagabonzi și nenorociți de tineri. Atunci când El Jaibo, care refuză munca, își ucide din greșeală un vechi amic, cel care-l denunțase la autorități pentru furtișag (deși acesta neagă a fi fost un ,,turnător”), soartă devine din pitoresc-picarescă, în primele scene ale filmului, sumbră și asupritoare. Julián (Javier Amézcua), muncitor pe șantier, moare sub ochii ucigașului El Jaibo (din nou, atacând travestit într-un băiat cu brațul rupt) și lui Pedro, cu care împarte banii celui ucis.

În această bolgie viermănoasă, Pedro este cel care alunecă, tragic, în viciu și abominație. Pedro mai avea câțiva frați, iar mama (Stella Inda) muncește ca femeie de serviciu pentru a-i întreține. Relația ei cu Pedro este una ambivalentă: deși ține la el ca la toți ceilalți copii, care îi sorb toate energiile și clipele de veghe, mama nu îi iubește pe nici unul dintre ei. Săracia exclude nu doar sentimentalismele, ci și sentimentele cele mai simple. Pe deasupra, ea însăși recunoaște că l-a născut pe Pedro la paisprezece ani și că nu își amintește cine îi este tatăl. Masculinitatea matură, fantomatică, se ivește la fiecare pas. Maternitatea imatură, în schimb, este atotprezentă: El Jaibo, dornic de primele îmbrățișări ale vârstei, o agresează vulgar, cu aluzii obscene, dar atât de firești în mahala, pe Meche (Alma Delia Fuentes), sora unuia dintre băieții lui El Jaibo. Fratele nu protestează. Legea bărbaților este să violeze și să ucidă, a femeilor să nască și să tacă, cu toate că Meche ascunde, sub zdrențele rochiei, un briceag sau un șiș. Orbul însuși o va pipăi la timpul cuvenit, cu îndrepțărie, pe fată. Din nou, sărăcia nu pare a fi singura și cea mai decisivă dintre explicații.

Pedro, care caută afecțiunea și și-ar dori să fie ,,un băiat bun” (speranța imposibilă în cartierele mărginașe din Mexico City), se angajează la un fierar, de unde El Jaibo, luciferic, subtilizează, aflat accidental în vizită, un cuțit lung cu mâner de argint. Pedro, care regretă crimă la care a asistat și vrea să se schimbe, e dat în căutare de poliție. Mahalaua e încă superstițioasă și obscurantistă, înveliș de romano-catolicism și o religie populară: Pedro își visează mama levitând deasupra patului ca o sfântă, orbul masează cu porumbei spatele unor femei bolnave, iar Meche și frații ei locuiesc într-un grajd betleemic. Când Pedro fuge de acasă, El Jaibo, care dădea târcoale cocioabei de ceva vreme, o curtează pe mama tovarășului său, femeie slabă, care, în cele din urmă, îi cedează fizic. Moartea subită și sexualitateă intemperată nu sunt zăgăzuite în mahala.

Când Pedro ajunge la școala de corecție, adus de mama lui, care e o fermă pentru adolescenți turbulenți, acesta se remarcă prin actul defulatoriu de a ucide două găini. Directorul instituției își pune la încercare farmecele pedagogice și îi oferă băiatului înrăit cincizeci de pesos, rugându-l să-i cumpere un pachet de țigari din afara fermei. Pedro, bucuros că există cineva care să-l recunoască în(tru) adevărata sa umanitate, se conformează cerinței. Pe drum, satanicul El Jaibo, amantul mamei lui și ucigașul prietenului lor comun, îi fură banii lui Pedro. Bătălia pentru câștigarea propriei sale demnități devine decesivă. După ce se încaieră în praful străzii cu starostele lor, Pedro, înfrânt pe moment, divulgă celor adunați crima lui El Jaibo. Din acest moment, criminalul devine o țintă vie pentru polițiști. Orașul de sus, cu violența sa organizată legal, se coboară furibund peste mica urbe a târfelor, tâlharilor, șomerilor și copiilor făcuți din flori.

Când noaptea se lasă în afara bulevardelor luminate, doar lama cuțitelor mai aruncă raze de soare. Într-un pustiu de mahală, El Jaibo este împușcat de oamenii legii. Cu câteva clipe mai devreme, Pedro, asemeni unui tânăr Iisus, este bătut mortal de bestia de El Jaibo în ieslele grajdului codanei Meche, cea mincinoasă și vanitoasă, pe jumătate deja stricată.

Finalul trage concluzia neagră din punct de metafizic a păcatului originar și al răului primordial, indelebil: Don Carmelo invocă necunoscutul, deplânge însăși nașterea acestor stârpituri de oameni, care ar fi trebuit să fie avortați sau spânzurați de picioare, ca în vremurile bune de altădată, vobind poate și despre el însuși, în timp ce Meche și bunicul ei ticăloșit duc cadavrul lui Pedro în loc de desagă, purtat, etern blasfemic, de un măgar biblic. Trec neabătuți pe lângă mama celui ucis, care-l caută cu calmul unei văduve. Ultima scenă este groapa de gunoi, unde leșul celui ce a fost Pedro, singura sclipire în acest întuneric uman, este azvârlit ca o carcasă de animal stins timpuriu. Un câine care descinde în iad, prăvălit într-o hârtoapă. Nici milă, nici îndurare, nimic. Nada, nada, nada.

Publicat în Filme | Etichetat , | Lasă un comentariu

Diavoli imaginari în El ángel exterminador


El ángel exterminador (1962) e o tulburătoare critică a marii aristocrații spaniole în timpului dictaturii franchiste postbelice, dar și a burgheziei amestecate cu figurile înalte ale nobilimii. La o serată fastuoasă, pusă la cale de cuplul de mari seniori Edmundo Nóbile (Enrique Rambal) și Lucía (Lucy Gallardo), cei doi bucătari și cele două servitoare se decid să plece la orele unsprezece-douăsprezece din noapte, exact când petrecerea, de după o seară mirifică de operă, începea. Buñuel derulează misterios de două ori la rând două scene de la începutul filmului, când adunarea nobililor îmbrăcați elegant intră în palat. În afara majordomului Julio (Claudio Brook), un soi de aristocrat al servitorilor, restul slugilor, deși amenințate cu concedierea de către stăpâna casei, pleacă acasă pe furiș, asemenea șobolanilor care părăsesc orașul Oran din romanul celebru al lui Albert Camus. E un semn ce nu promite decât așternerea unui întuneric funest și derularea unor întâmplări sinistre, gotice, blestemate. După ce iau masă, aristocrații, grizați și bârfitori, veseli și distrați, se retrag într-un salon. Lucía dă ordin majordomului ca animalele din bucătărie, un ursuleț tandru și câțiva miei inocenți, să fie lăsate libere în grădină.

Una dintre invitate, Blanca (Patricia de Morelos), interpretează o bucată muzicală la pian, o sonată de Paradis. Un dirijor prezent la serată se recunoaște cu un alt invitat prin semne masonice. Una dintre aristocrate își scoate o batistă impecabilă din imitațiile în forma de gheară al unui găini. ,,Aristocratul”, pesemne un multimilionar american, un ,,țăran”, cel mai agresiv și lipsit de delicatețe dintre ei, asupra cărui planează antipatia unora dintre ceilalți bărbați adunați în salon, este Leandro Gomez (José Baviera). La miezul nopții toropeala și somnul ar fi trebui să-i îndemne pe invitați să plece acasă, dar câțiva se așază languros pe canapele, scaune, pregătindu-se de somnus imago mortis est. Mai trec patru ore la rând și nimeni nu s-a deplasat din salon. Lucía are un amant printe invitați. Unui bătrân, Sergio Russell, i se făce rău, iar doctorul Carlos Conde, cel mai lucid dintre membrii elitei, îi prevede moartea în aceeași zi. Mai târziu, vom observa cum cadavrul dispare într-o odăiță oarecare. O altă aristocrată, deși suferind de cancer, e îmbărbătată de același doctor, care o trata ferind-o să afle întregul adevăr. În fine, toată lumea adoarme rapid, în poziții și postúri nedemne pentru membrii clasei superioare. O grabnică dorință de a nu pleca acasă, care este vulgară și naturală, este inversul amănârii exagerate a luării mesei din Le Charme discret de la bourgeoisie (1972), unde primează controlul de sine și obiceiurile distinse care preced masticarea și înghițirea propriu-zise, devenite banale auxiliare pentru delimitarea etichetei unei clase. În salonul-sarcofag, după servirea unui frugal mic-dejun, devine clar că nimeni nu vrea să plece. Se tem să iasă din încăpere. O forță demonică, propriile fobii, un blestem inexorabil sau, pur și simplu, o scuză suprarealistă îi ține legați pe acești stăpâni într-o odaie deopotrivă luxoasă și muzeală. O ceață li se așterne pe conștiințe. Lumea din afară îi sperie, iar salonul devine o celulă de închisoare.

Orele si zilele trec. Totul este ora et labora pe dos. Atmosfera se colorează sumbru. Femeile sunt din ce în ce mai iritate. Bărbații caută harța din orice. Abandonați unei stări psihice deprimante, cei din afara casei, politiștii, gardienii publici etc., nu au curajul să intre în clădire, de parcă o molimă intangibilă îi lovise pe arisocrații dinăuntru. Pe măsură ce trece timpul, foamea și setea cresc neîmpiedicate. Ceilalți masculi încearcă să spargă o conductă de apă, dar sunt neputincioși. Abia Leandro Gomez, precum Moise care scoate lichidul vieții din piatra seacă în fața poporului său înghenuncheat, îi călăuzește pe ceilalți prin pustiul decorat al salonului. În spatele unor uși pictate cu portrete de arhangheli, serafimi, fecioare etc., doi logodnici se îmbrățișează pe întuneric: cuprinși de amărăciune, iubindu-se pătimaș, cei doi, finalmente, se vor sinucide. În altă cămară ornamentată pe ușă cu sfinți și îngeri, aristocrații își fac blasfematoriu nevoile ca într-un altar, în câteva vase alungite de origine orientală, împuțind salonul. Într-un final, se preferă izolarea acestei încăperi fetide decât să se pășească brav peste parchetul care leagă direct salonul blestemat de restul camerelor din palat. Procesul de sălbăticire al elitelor este în toi, însă niciodată nu coboară până la acel banchet mârșav, acea anticină cea de taină de la finele Viridianei, în care violența naturii umane se pliază întocmai pe sălbăticiă hămesită, dovedită de milenii, a claselor de jos. Un minim control de sine îi definește pe membrii claselor superioare spaniole, deși absurditatea fobiei de a se simți captiv nu are margini. Aceștia ajung să sacrifice mieii, care vin singuri spre a fi tăiați. Ursulețul vesel iese solitar, la rândul lui, călăuzit de o forță inexplicabilă, din curte. Autoritățile și servitorimea așteaptă în fața porților cu herb, paralizați de o superstiție ridicolă. Satana este invocat în salon de către una dintre doamnele delirante, iar o mână mortuară începe să circule pe podea, în căutarea unui gât de strangulat. Halucinație sau spiritism deșănțat, nimeni nu se îndoiește de ce li se întâmplă, nici măcar doctorul atât de stăpân pe sine. Lașitatea și teama difuze predomină. Se preferă anunțarea unui duel inutil, martor al neputinței ignobile, decât simpla ieșire din acest marasm maniacal. Epuizați, fiecare e scuturat de fantasme, nevroze și vini de sorginte religioasă. Un tânăr aristocrat, Raúl, are fragilitatea unui copil labil emoțional, membru degenerat al neamului său, în care mama tronează neîndurătoare peste carențele fiului. Se ajunge la propunerea unei ofrande umane, unui țap ispășitor girardian, al cărui sacrificiu expiator să îi elibereze colectiv: Edmundo Nóbile este cel vizat pentru taina cuțitului abrahamic.

Salvatoarea, care-i surpinde în poziția inițială în care se aflau după prima audiție din seară în care fuseseră ,,luați captivi”, refăcând invers ritualul inițiatic care îi înrobise, rupând, pe această cale, vraja, este aleasa Leticia ,,La Valkiria” (Silvia Pinal), despre care circula bârfa conform căreia era virgină. Puritatea se substituie vărsării de sânge nevinovat și sălbaticii aristocrați slabi s-au eliberat pe de o parte de ei înșiși, pe de altă parte de acest ,,înger exterminator al istoriei”, în al cărui coșmar teologic se găsesc cufundați cu toții.

La porțile palatului, slugile, autoritățile și un preot-preceptor, un abate ,,ipocrit” care dădea lecții particulare în familia unuia dintre aristocrații captivi, îi întâmpină siderați de propriul lor comportament magic. Se făcuse lumină. Urmează un Te Deum purificator, într-o catedrală romano-catolică, dar, la finalul slujbei, cei trei reverenzi, împreună cu zecile de enoriași curățați de Necuratul, dar nu și de superstițiile lor spaniole, nu mai pot ieși din casa Domnului. Salonului malefic, încărcat de vechi păcate, îi ia locul Biserica. O turmă de mioare se vede îndreptându-se spre catedrală. Poliția împușcă mulțimile agitate la porțile Bisericii. Puterea conservatoare și mistificarea sa religioasă mențin societatea într-o hemiplegie pe care doar mulțimile, în căutare de libertate, o mai pot sfărâma.

Publicat în Filme | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Natura ca păcat – obscuritatea dorinței la Buñuel


Cet obscur objet du désir (1978) este cântecul de lebădă al regizorului spaniol Luis Buñuel. Plasat în deceniile de glorie ale economiilor europene, la granița dintre anii 1960 și 1970, filmul se desfășoară pe ruta Paris-Madrid-Sevilla și înapoi. Europa latină, care avea încă patina gri-sobră a Parisului ploios din la belle époque în nord și cerul roșietic-vesperal, creol și arabic, în sudul spaniol, se împarte între un catolicism eviscerat și stins în Franța și unul încă ardent, deși bătând în retragere, în Spania. Americanizarea consumerismului hedonist nu pătrunsese prea profund în straturile inconștientului omului european. Inhibiția austeră și tentația umorală se ciocneau încă violent, fără ca una să o stingă pe cealaltă. Ca în romanele lui Henry de Montherlant în care trenul de pe ruta Madrid-Paris surprinde contrastele între cele două națiuni, filtrate ca nuanțe culturale (clișee politice), Cet obscur objet du désir tușează în aceeași direcțieMathieu (Fernando Rey) este un bărbat la aproape șaizeci de ani, cu puterile erotice probabil diminuate, văduv de șapte ani, fără progenituri, cititor de presă financiară, mare burghez, care lasă impresia greșită, prima facie, de afemeiat rafinat. Tabieturile sale zilnice, țigările și tăriile cu denumiri subecuatoriale, mesele la restaurante chic, casa impozantă și greoaie, cu tradiție, halatele din material fin, turnate pe corpul purtătorului, viața fără de griji pe care o duce Mathieu răzbat până la privitor ca aceleași din Le charme discret de la bourgeoisie (1972), Viridiana (1961) etc. Mathieu este un alt unchi al Viridianei, un Don Jaime, acest Humbert Humbert care cunoaște autoincriminarea romano-catolică. Mathieu cade în aceleași stări patologice ale iubirii-pasiune ca John ,,Scottie” Ferguson din Vertigo – precum într-o ședință de terapie psihanalitică, respectând, simultan, povestea în ramă clasic-europeană. Mathieu călătorește cu trenul spre Paris, povestindu-le călătorilor ultima sa suferință. Un pitic psiholog – personaj comico-tragic tradițional în pictura spaniolă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea -, un magistrat prieten cu vărul-judecător al protagonistului, o femeie cu o fetiță îl ascultă mirați pe Mathieu: dintr-o perspectivă simbolică, primul este o reprezentare a libidoului diminuat, dar încă activ, al lui Mathieu, al doilea este ipostazierea moravurilor marii-burgheze, deci conștiința sa de clasă, mama este chiar fosta sa nevastă, pe care o respectă și iubește în continuare, dar cu intensitate scăzută, iar fetița e probabil tinerețea apusă a lui Mathieu, dar și intrusul din compartiment, din simplul motiv că nu are corespondent în biografia sterilă a bogatului Mathieu. Acești judecători, confesori și medici-curanți totodată asistă și nu divulgă, tac și se lasă purtați de cel care fabulează sau visează delirant în fața lor. Verdictul lor întârzie pentru totdeauna – la fel ca vindecarea. Conștiința prudentă a lui Mathieu, cel refuzat, cel frustrat sexual, este, de asemenea, servitorul Martin, cel care, după spusele lui însuși, nu are viață personală (deci nici una reală, fiind o ficțiune), și care îi amintește de două ori stăpânului său că ,,la femei trebuie să mergi cu biciul” (parafrază după Fr. Nietzsche) și că ,,sexul slab”, ,,genul secund” este, într-o strivitoare demonstrație de misoginie, ,,un sac de excremente”. De altminteri, de două ori în film, la început și aproape de jumătatea sa, apare fugitiv un muncitor cu un sac de pânză groasă în spate, atunci când, desigur, Mathieu însuși nu duce cu el același sac obscur-obscurantist, făcut dintr-un material aspru ca rasa maro a călugărilor capucini, ordin penitent franciscan, la fel de ambulant precum Mathieu. 

Anamneza aceluiași Mathieu nu ocolește, dar nici nu expune ultima sa cotitură existențială: reaprinderea flăcării sexuale. Mathieu se îndrăgostește de o slujnică din casă, o femeie tânără, săracă, leneșă și ireponsabilă (la antipodul marii burghezii), care își pierdea ușor locurile de muncă, trăiește cu o mamă bigot-catolică și oglindește dubla personalitate a bietului Mathieu. Conchita, sub cele două înfățișări ale ei, este, mai curând, o proiecție compensatorie a marelui burghez, stăpânul vulnerabil. Conchita este jucată, rând pe rând, de frumusețea rece, septentrională, dură și ațâțătoare a Carolei Bouquet (cu sâni relativ mici, dar fermi, cu trup longilin, hristic) și de frumusețea aiuritoare, extatică, tropicală, spaniolă, dionisiacă prin dans și fierbințeală, a Ángelei Molina (cu piept mai dezvoltat, șolduri mai late, cu privire de sfântă cufundată într-o rugăciune care, prin opoziție, stârnește umorile concupiscenței) – sexualitatea feminină care îl excita pe Mathieu e ,,marianică” și ,,magdalenică” în acelasi timp și, prin implicație, blasfemică. Luis Buñuel  erotizează chipurile de sfinte romano-catolice din catedrale așa cum Luchino Visconti procedează identic cu trupurile vânjoase ale unor efebi și muncitori simpli din picturile renascentiste. Conchita franceză taie și nu se lasă dezbrăcată – scena în care corsetul strâns pe coapse, legat cu șireturi, nu cedează aduce un duș rece peste puterile lui Mathieu – Conchita spaniolă se lasă mângâiată, sărutată, imitând sau chiar executând o felație cu tânărul ei amant în fața lui Mathieu, care fuge din fața manifestării dorinței sale reale pentru a o păstra intactă. Obiectul dorinței este chiar amânarea ei și, deci, dorința denegării dorinței, păstrarea neatinsă a dorinței pentru ca femeia să-și mențina farmecul viu asupra masculului. Ca la toate popoarele latine aflate sub dominația fantasmei religioase, Fecioara Maria guvernează peste anima masculină în etapele sale de maturizare psihosomatică. Mathieu confirmă ironic, oblic, ravagiile educației sexuale romano-catolice, care erotizează sacrul și sacralizează trupul. Găleata cu apă azvârlită în capul Conchitei, care procedează identic înainte de sfârșitul filmului cu Mathieu, este ca o invocație la trezire din această fantezie sexuală prelungită și neserioasă. Probabil că Mathieu își interzicea consumarea impură a dorinței, asociată cu anusul și eliminarea balastului trupesc, pentru a păstra intact obiectul-dorinței, dragostea-pasiune, această patologie psihică, această idee care spulberă materia, asociabilă fervoarei creștine în actul rugăciunii. Mathieu nu a surmontat stadiul adolescentin al sexualității. Soția moartă și copiii inexistenți întâresc imaturitatea sa erotică, care, paradoxal, poate fi considerată și ca un regres al unui bărbat cvasiimpotent la izvoarele unui adolescent-zeu Pan, din care să se adape înaintea unui ultim spasm, cel al morții și al plăcerii orgasmice încrucișate.

În planul prozaic al filmului, Mathieu, care îi plătește pe toți ca să-i aprindă simțurile, nu ca să i le satisfacă, pare a fi tras pe sfoară de slugile sale, constrânse social să-i facă servicii, ca antieroul vânat de o mână de agenți ai răului organizat: slujitorul care-l împinge înspre sex, ceea ce Mathieu vrea și nu vrea, Conchita și gașca ei de huligani tâlhari și imberbi, care pot fi asociați cu o mână de pești și prostituata lor, mama Conchitei, pioasa María Asquerino, acționând ca o proxenetă, până și personajele din tren pot fi asimilate cu intențiile necurate ale unui răufăcători plătiți. Atentatele exterminatoare ale extremei stângi, cea care, totuși, se revendică de la Iisus Hristos (o aluzie la gruparea teroristă bască ETA și acoliții săi din a doua jumătate a secolului XX), îl deranjează precum muștele și șoarecii prinși în capcană pe captivul ordonat de Mathieu. În cele din urma, acesta este ucis într-o explozie la Paris, alături de Conchita, fantezia lui picantă, pe o stradelă de magazine comerciale, în fața vitrinelor cu mărfuri. O vânzătoare penelopiană coase o năframă însîngerată: himenul zdrelit al Conchitei culminează cu refuzul ei de a mai fi dorită. Burghezia evazionistă, egosită, hedonistă, răsfățată își primește pedeapsa istorică fără ca ea să fi înțeles ce i s-a întâmplat de fapt. Sunt aidoma unor copii în magazinul cu dulciuri, pe care părinții îi pălmuiesc când bagă prea adânc mâna în borcanul cu bomboane. În mod cu adevărat ciudat, Luis Buñuel urăște (și omoară) ceea ce iubește, ca un prizonier sedus de călău (femeile și fetișurile burgheze). Cet obscur objet du désir este locul de joncțiune al atâtor contradicții omogene, specifice Europei afluete de după 1960. 

 

(Francisco Goya, Maja nuda/Maja desnuda, c. 1797-1800, c. 1800-1805, Museo del Prado, Madrid).

majas

Publicat în Filme | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balazaciene XVII


(Opere, volumul 5, Editura Univers, București, 1986, ediția Angela Ion)

Ursule Mirouët

Reîntors în provincie, Balzac pătrunde în încăperile sufocante ale micii-burghezii din orășelul Nemours, locul unde bătălia pentru o poziție socială favorabilă, mai ales în contextul unei penurii de funcții publice și a unei dinamici comerciale scăzute, declanșează încleștări fatale, pasiuni radicale și interese latente care par ridicate la putere față de cele din Paris, unde averile uriașe fie se pot vâna, cu ingeniozitate vicleană și lipsă crasă de scrupule, în scurt timp, fie se mențin cu atenție, iar administrația de stat poate suporta pe spate ceva mai mult sinecuri decât într-un târg prăpădit de șes. Acțiunea pornește la drum in media res în anul 1829, romanul încheindu-se opt ani mai târziu. Personajul negativ, până la un punct, al romanului este șeful de poștă François Minoret-Levrault, (probabil) cel mai bogat reprezentat al Nemoursului. Balzac șfichiuește burghezia ascensională, brutală, robustă și amorală, dacă nu, de fapt, cu ascunse tendințe criminale. ,,Fiu al Revoluției și spectator pe vremea Imperiului, Minoret-Levrault nu făcuse niciodată politică; cât privește concepțiile sale religioase, nu pusese piciorul în biserică decât la cununie; principiile pe care le urma în viața particulară erau înscrise în Codul Civil: credea că poate face orice lucru neîngrădit de lege sau neprevăzut de ea; nu citise niciodată altceva decât ziarul din departamentul Seine-et-Oise sau cele câteva instrucțiuni legate de meseria sa. Trecea drept un agricultor priceput, dar cunoștințele sale erau pur practice.” (p. 25) Minoret-Levrault figurează, dar nu până la capăt, ca o bruta incultă, dar, dacă nu inteligentă, cel puțin abilă. Nevasta lui, Zélie Levrault, o mic-burgheză cu origini sociale stabilite din vechime, era stăpânul din umbră al casei, posedând o sprinteneală a minții superioară soțului ei, deși, atât unul, cât și celălalt, apar, finalmente, ca doi semianalfabeți mândri, pe jumătate infractori și numai parțial oameni cinstiți. Rentele lor anuale se ridicau la peste treizeci de mii de franci. Fiul lor, Désiré, al cărui nume concretizează și expune eflorescent arivismul și ambiția părinților, tocmai terminase dreptul la Paris, de unde se întorsese ca un domn parizian, vilegiaturist aflat în provincie, plănuind să înceapă o carieră stimabilă în magistratura capitalei. E de la sine înțeles că întregul efort al doamnei și domnului Minoret-Levrault se realiza în beneficiul viitor al singurei odrasle, adorată aproape idolatru de doi oameni altminteri excesivi de prozaici, de un pragmatism sinistru, în cele de zi cu zi. A doua mlădiță din clanul burghez este cea a familiei Massin-Levrault, în care domnul Massin-Levrault, onctuos și viclean, avea meseria de grefier la Judecătoria de Pace. Doamna Massin era verișoară primară cu șeful de poștă, om de afaceri care profită din transportul național, din Nemours. Al treilea grupuscul din arborele burghez se compune din perceptorul și notarul orășelului din sud-estul Parisului, Crémière-Dionis, personaj interesat de a întreține relații amiabile cu bogații târgului. Un personaj important prin culoare și destin este un anume Goupil, prim secretar al notarului Crémière-Dionis, cândva copil de pripas, murdar fizic și de o dorință morbidă de a parveni, individ de care burghezii nu se fereau, deși se temeau în sinea lor, pentru că îi înțelegeau valoarea utilă din punct de vedere social. Machiavelic și remarcabil de ascuțit la minte, Goupil, care-și distrusese mica avere la Paris în distracții infame, avea plăcerea perversă și resentimentară de a-l corupe pe tânărul Désiré, care se familiarizase cu desfrâul și risipa pariziene, cheltuind douăsprezece mii de franci pe an prin lupanare și locante. Cele trei ramuri ale burgheziei din Nemours conduceau și dirijau urbea cu mână forte. Lipsa lor generală de educație aleasă și pornirile animalice, greu travestite, înspre acumularea de capital sunt caricaturizate de Balzac într-un chip adesea excesiv și dezumanizant. Practic, burghezia e acuzată pe față de abuz în materie de turpitudine, având însușirile unor inși expuși codului penal și oricând eligibili de a fi conducători ocazionali prin culoarele și celule închisorilor, cu toate că o replică sagace a lui Goupil exprimă mirarea ca un om cu adevărat pungaș să ajungă la detenție.

Prin contrast, nobilimea din Nemours, atât cât s-a păstrat din ea, se remarcă prin caracterul anemic și atitudinea defetistă în fața viitorului. Balzac creează un stufăriș de contradicții, acumulate în intriga romanului, pentru a se pronunța cu privire la avansul (progresul?) lumii moderne pe bătrânul continent. În ciuda lungimii fragmentului citat, în lupta zadarnică, mai mult o falsă luptă de idealuri diferite, dintre doamna Portenduère și clanul burghez atotputernic (diferența dintre rentele încasate de cele două facțiuni rivale spune aproape totul), credem că aici se găsește cheia de descifrare a socialității majorității povestirilor și romanelor Comediei umane, dar și cauza pozițiilor politice retrograde îmbrățișate cu sârg și panaș de Balzac. ,,La Nemours nu există decât trei sau patru familii nobile mai puțin importante, chiar necunoscute; printre acestea cea mai strălucită era pe atunci familia Portenduère. Aceste familii exclusive îi frecventează pe nobilii care au pământuri și castele prin împrejurimi, precum cei din familia d’Aiglemont, stăpâni ai frumoasei moșii Saint-Lange, și marchizul du Rouvre, ale cărui bunuri, împovărate de ipoteci, erau pândite de burghezi. Nobilii din oraș n-au avere. Toate bunurile doamnei de Portenduère se reduceau la o fermă, cu un venit anual de patru mii șapte sute de franci, și la casa ei din oraș. În fața acestui minuscul cartier Saint-Germain se grupează vreo zece bogătani, foști morari, comercianți retrași din afaceri, în sfârșit, o burghezie în miniatură sub care se agită micii negustori detailiști, proletarii și țăranii. Ca și în cantoanele elvețiene și în mai multe ținuturi mici, această burghezie oferă spectacolul curios al răspândirii câtorva familii autohtone, de origine galică, poate, care ajung să stăpânească un teritoriu, invadându-l și făcând că aproape toți locuitorii să fie uniți prin legături de rudenie. Sub Ludovic al XI-lea, epoca în care Starea a Treia a izbutit să-și facă din porecle nume autentice dintre care unele s-au amestecat cu cele ale feudalilor, burghezia din Nemours se compunea din Minoret, Massin, Levrault și Crémière. Pe timpul lui Ludovic al XIII-lea, aceste patru familii dădeau naștere unor Massin-Crémière, Levrault-Massin, Massin-Minoret, Minoret-Minoret, Crémière-Levrault, Levrault-Minoret-Massin, Massin-Levrault, Minoret-Massin, Massin-Massin, Crémière-Massin, toate aceste nume fiind împestrițate cu junior, cu fiul cel mare, cu Crémière-François, Levrault-Jacques, Jean-Minoret, precizări în stare să-l înnebunească și pe Anselme al poporului, dacă poporul ar avea nevoie vreodată de genealogiști. Variațiile acestui caleidoscop familial cu patru elemente se complicau atât de tare prin nașteri și căsătorii, încât arborele genealogic al burghezilor din Nemours i-ar fi pus în încurcătură chiar pe benedictinii redactori ai Almanahului de la Gotha, cu toată știința atomistică cu care alcătuiesc zig-zagurile diferitelor alianțe germane. Cei din clanul Minoret deținură multă vreme tăbăcăriile, Crémière-ii, morile, Massin-ii, comerțul, în timp ce membrii familiei Levrault rămăseseră fermieri. Din fericire pentru regiune, aceste patru trunchiuri se despărțeau în mai multe ramuri, în loc să se adâncească, sau dădeau lăstari prin expatrierea copiilor plecați să-și caute norocul pe aiurea: există mai mulți Minoret fabricanți de cuțite la Melun, câțiva Levrault la Montargis, niște Massin la Orléans și unii Crémière ajunși persoane de vază la Paris. Foarte diferite sunt și destinele acestor albine care au părăsit stupul matca. Massin-ii bogați angajează obligatoriu muncitori Massin, tot așa cum în slujba Austriei și a Prusiei există prinți germani. Același departament îl vede pe un Minoret milionar păzit de un Minoret soldat. Fiind de un sânge și purtând același nume, aceste patru suveici tesuseră, fără întrerupere, o pânză omenească din care fiecare fâșie devenise rochie sau șervet, batist splendid sau căptușeală grosolană. Același sânge în capete, în picioare sau în inimi, în mâini pricepute, într-un plămân bolnav sau sub o frunte de geniu. Credincioși tradiției, șefii clanurilor continuau să locuiască în micul orășel în care legăturile de rudenie slăbeau sau se strângeau în funcție de evenimentele reprezentate de acest ciudat cognomonism. În orice țară v-ați duce, schimbați numele și veți regăsi fenomenul, dar lipsit de poezia pe care i-a imprimat-o Feudalitatea și pe care Walter Scott a evocat-o cu atâta talent prin scrierile sale. Să ne ridicăm privirile încă puțin mai sus, să examinăm omenirea de-a lungul istoriei. Toate familiile nobile din secolul al unsprezecelea, astăzi dispărute aproape toate, cu excepția dinastiei regale a Capețienilor, au colaborat, prin forța lucrurilor, la nașterea unui Rohan, a unui Montmorency, a unui Bauffremont, a unui Mortemart de astăzi; în sfârșit, toate se vor regăsi, în mod inevitabil, în sângele celui din urmă gentilom cu adevărat gentilom. Altfel spus, orice burghez este vărul altui burghez, orice nobil este vărul altui nobil. După cum ne arată sublima pagină a genealogiilor biblice, într-o mie de ani, trei familii, Sem, Hem și Iafet, pot acoperi tot pământul cu descendenții lor. O familie poate deveni o familie și, din păcate, o națiunea poate redeveni o familie. (…) Rețeaua nobilimii întrepătrunsă de rețeaua burgheziei, antagonismul dintre cele două soiuri de sânge diferite, apărate unul de instituțiile imobile, celălalt de activa perseverență a muncii și de șiretenia comerțului, a dus la Revoluția din 1789. Cele două soiuri de sânge aproape reunite stau astăzi față în față cu rudele lor colaterale lipsite de moștenire. Oare ce vor face? Viitorul nostru politic depinde în cea mai mare măsură de răspunsul dat la această întrebare.” (pp. 34-36) Subiectul capital (fie și la propriu) al unei compoziții menite să demaște ghemul de interese lacome, de obținere certă a puterii materiale (și, deci, politice) cu orice preț, îl constituie moștenirea posibilă a unei rude comune, doctorul Minoret, un soi de unchi îndepărtat al tuturor celor implicați, centrul patimilor celor patru familii burgheze care își adjudecau populația și teritoriul din Nemours. Averea la zi se supralicitează simbolic de testamentul din viitor, favorabil sau nu tuturor urmașilor. Doctorul Minoret este un fiu iluminist al secolulul al XVIII-lea. Manierat, cumpătat, simpatizant moderat al Revoluției de la 1789, Minoret își fabrică din Rațiune și din natură, înțelese aparent materialist, deci ateistic, un stindard. Minoret făcuse avere în anii Imperiului din meseria de doctor, unde se remarcase prin mari calități umane. În 1815, doctorul ateu/deist se retrage la Nemours, unde cumpără o casă trainică, lăsând să se bănuiască o avere de câteva sute de mii de franci. Prin chivernisire, dacă nu chiar cărpănoșenie, medicul Minoret strânsese aproximativ opt sute de mii de franci, sume păstrate în titluri de stat cu dobândă sigură la un notar din Paris. ,,Zgârcenia nu era o vorbă goală, dar ea avea un scop. Din 1817, el renunță la două ziare și își încetă abonamentele la publicațiile periodice. Cheltuielile sale – tot orășelul putu să-și dea seama de asta – nu depășiră o mie opt sute de franci pe an. Ca mai toți bărbații nu avea aproape deloc nevoie să-și cumpere lenjerie, pantofi sau haine. La fiecare șase luni se ducea la Paris, fără îndoială pentru a-și încasa și a-și plasa veniturile. În cincisprezece ani nu suflă o vorbă despre faptele sale.” (pp. 50-51) Locuind cu o așa-numită nepoată, Ursule Mirouët (și doica ei, femeia Bougival, cu nume, împronunțabil în postura ei socială, de regină), nepoata pe care o iubea cu afecțiunea unui bărbat văduv și fără copii (toți îi muriseră de mici), Minoret își ajutase până și rudele hrăpărețe, mai precis, pe cei din familia Massin, reconvertiți în bancheri de sume mici cu dobânzi mari. ,,Doctorul le dădu în taină zece mii de franci, cu ajutorul cărora grefierul de la Judecătoria de Pace, prieten cu notarul și cu portărelul din Nemours, începu să împrumute bani cu camătă și se pricepu atât de bine să-i jupoaie pe țăranii din împrejurimi, încât Goupil spunea că Massin are acum un capital, de care nu știa nimeni, în valoare de aproape optzeci de mii de franci.” (p. 42) Pe cei din tagma Minoret-Levrault, bătrânul îi binecuvântă cu o bursă la liceul Louis-le-Grand pentru fiul lor, Désiré. La Balzac, motivul pentru care psihologia personajelor este atât de precară și de previzibilă se datorează lipsei de complexitate individuală a activității lor sociale. Faptelor fiecăruia vorbesc în numele sufletelor lor pipernicite. Suntem, mai presus de orice, ceea ce facem din noi înșine în lume, prefăcând-o. Abia în ansamblul tuturor pieselor puse în mișcare se ivește sensul simultan contradictoriu și unitar al acțiunilor particulare. Doctorul Minoret era conștient de nevrednicia și caracterul abject al rudelor sale, de aceea, păstra o distanță politicoasă și, de asemenea, profilactică față de ele. Decorat cu ordinul Sfântului Mihail, Minoret își petrecea bătrânețile înaintate (avea, totuși, optzeci și trei de ani) jucând table cu prietenii săi de suflet: abatele Chaperon (preoții balzacieni sunt dovada vie a șireteniei naturale a claselor mijlocii nou-apărute, stăpânită și reprimată, însă, de uzanțele tradiționale ale Bisericii) și căpitanul Jordy, ,,fost profesor la Școala Militară”, care se afirmă ca profesor particular al elevei Ursule. Ceea ce-l leagă pe Minoret, din punct de vede spiritual, de abatele Chaperon se referă la educația urbană și prudența rațională a feței bisericești, adică de acea ipocrizie civilizată care atenuează formal conflictele. Seriozitatea marțială și luciditatea sănătoasă ale căpitanului Jordy, cel care îi va lăsa economiile lui de doar zece mii de franci ultimei sale eleve, sunt atributele comune pe care la împarte cu domnul Minoret. Al treilea invitat seară la jocurile de cărți regulamentare este un alt holtei modest, domnul Bongrand, fost avocat și actual Judecător de Pace în Nemours. Educația superioară, necazurile familiale, traiul tihnit și așezat îi leagă, seară de seară, pe doctor, preot, ofițer și omul legii în același spațiu domestic, relativ confortabil. Acesta este un nod al acțiunii: doctorul Minoret și asociații săi spirituali aflați în conflict tacit cu cele patru familii burgheze înrudite, acționari majoritari în viața publică, cei care patronau de facto (și, după iulie 1830, de jure) peste Nemours.

Povestea Ursulei Mirouët, în vârstă de numai cincisprezece ani în debutul romanului, se concentrează într-un al doilea nod, nu social (problemă generală de economie politică), ci amoros (chestiune ce ține de sfera științei naturale a biologiei): Ursule este fiica fratelui vitreg al soției moarte a doctorului Minoret. Deși medicul o supranumește când copila, când nepoata lui, legătura de rudenie este slabă din punct de vedere legal, Minoret fiindu-i doar naș Ursulei, care, rămasă orfană de mamă (o nemțoaică blondă din Hamburg) și de tatăl Joseph (un biet căpitan de muzică militară falit), revine în grija doctorului, cel care își dorise întreaga viață să aibă copii, dorință ce se acutizase de când rămăsese văduv și singur. Crescând, Ursule, aflată mult timp sub oblăduirea abatelui Chaperon, se metamorfozase într-o adolescentă pioasă, visătoare și sentimentală, asemănătoare prin finețe și spiritul avântat al Viridianei regizorului Buñuel. Idealul ei recent era de a-și converti tatăl adoptiv, remarcabil prin încăpățânarea sa când deistă (acest ateism blând), când ateistă (acest deism aspru), la creștinism. Lucrurile iau o întorsătură decisivă atunci când un fost coleg și prieten parizian de-al lui Minoret, doctorul Bouvard, îl invită la o ședință de Spiritism la Paris. Pseudoștiința la modă în epocă începuse să facă ravagii, atrăgând interesul tuturor misticilor păgâni, printre care masonul Balzac se regăsește. ,,Frenologia și fiziognomonia, știința lui Gall și cea a lui Lavater, care sunt îngemănate, una fiind față ce cealaltă ceea ce este cauza în raport cu efectul, demonstrau multor fiziologi existența urmelor fluidului insesizabil, bază a fenomenelor voinței omenești, și care dă naștere pasiunilor, obiceiurilor, trăsăturilor chipului și formei craniului. În sfârșit, fenomenele magnetice, minunile somnambulismului, cele ale prezicerii și ale extazului, care ne permit să pătrundem în lumea spiritului, se acumulau. Strania întâmplare a vedeniilor fermierului Martin, atât de riguros constatate, și întrevederea țăranului aceluia cu Ludovic al XVIII-lea; legăturile stabilite de Swendenborg cu morții, fapt bine controlat în Germania; povestirile lui Walter Scott despre efectele a ceea ce el numește a doua vedere; uluitoarele facultăți ale unor ghicitori care contopesc într-o singură știință chiromancia, cartomancia și studiul horoscoapelor; fenomenele de catalpesie și cele ale folosirii anumitor proprietăți ale diafragmei în cazul unor afecțiuni morbide; aceste fenomene cel putin curioase, având toate aceeași sursă, înlăturau multe îndoieli, îi aduceau chiar și pe cei mai nepăsători pe tărâmul experiențelor. Minoret nu știa mare lucru despre această mișcare spirituală, atât de dezvoltată în nordul Europei, dar neînsemnată încă în Franța unde aveau loc, totuși, unele din acele fapte considerate minuni de niște observatori superficiali și care, ca și pietrele ce cad în fundul mării, se pierd în vârtejul evenimentelor pariziene.” (p. 73) Doctorul Minoret respingea mesmerismul, și tot acest talmes-balmeș de misticisme cu pretenții de cunoaștere știintifică genuină, într-un mod încrâncenat doar din pricina propriilor concepții antimetafizice. Minoret este invitat la Paris de către doctorul Bouvard să asiste la reprezentația de autosugestie a unui swenderborgist misterios aflat în trecere, cel care, asemeni unui circar cu fiarele sale îmblânzite în fața unui public amator de senzații tari, pe loc plătite, își exersa abilitățile asupra unei femei oarecare. Aceasta, magnetizată de fluidul universal supranumit Spirit, atinge performanța de a-i reda aspectul exterior al grădinii lui din Nemours, dragostea înmugurită (nebănuită până atunci de tutorele ei) a Ursulei pentru tânărul viconte Savinien de Portenduère, vecinul de peste drum, dar, mai ales, locul în care medicul zgârcit își ținea dosiți banii, în tomurile conținând Pandectele lui Iustinian, această Biblie a dreptului roman. Aproape zdrobit în scepticismul său coroziv de ultima descriere a femeii mesmerizate, Minoret revine pentru încă o altă scenă, moment în care își notează rugăciunea dictată în transă de posedată, invocare pe care buna și cucernica Ursule o psalmodia înainte de culcare. Ajuns în grabă acasă, într-un cadru de convertire melodramatică, deistul impenitent Minoret verifică toate semnele și indicile pe care le primise la Paris și, surprins să descopere până și punctele roșii din calendar, pe care le marcase Ursule cu ocazia zilelor câtorva sfinți dragi ei (inclusiv sărbătoarea onomastică a lui Savinien), se apucă să citească lucrări sacre, să studieze, precum un Toma necredinciosul cult, pe Pascal și Sfântul Augustin. Abatele Chaperon exultă la vestea noii convertiri, iar Ursule primise, în ceea ce o privea, un semnal ceresc, cu toate că pasajul epifanic al doctorului Minoret nu are nimic din forța de sugestie și adâncimea paradoxală din operele filozofice ale Comediei umane. Clubul burghezilor impenitenți și însetați de moșteniri se strânge într-un conclav separat, discutând posibilitatea ca bastarda de Ursule să ajungă a primi prin testament averea bătrânului doctor, ruinându-le socotelile contabile. Șansele legale erau minime, testamentul putand fi contestat. Atunci când Désiré, prezent de față, își exprimă opinia conform căreia nu ar vedea un obstacol în a se căsători cu Ursule, pe care o găsea frumoasă, Zélie, mamă posesivă până la capăt, izbucnește într-o tiradă exasperantă din care reiese că un neam de burghezi cu cinci secole vechime echivalează cu un soi de nobili mărunți – fiul ei se putea doar căsători cu fiica primarului, care valora cincizeci de mii de franci. Conștiința de clasă se cutremură la însăși ideea de a se fisura genealogic. După o serie de tratative reconfortante din punct de vedere moral, urmașii prezumați se despart convinși de justețea planurilor lor, care constau, pur și simplu, din a aștepta. De cealaltă parte a baricadei, Minoret și Bongrand conștientizează ce rumoare stârnise între burghezii din Nemours trecerea la romano-catolicism a doctorului. Deși câștigat în plan divin, Minoret comisese ceva apropiat de o trădare în plan mundan. Aici este locul unui al treilea nod narativ.

Balzac trebuie, ca în cvasimajoritatea artefactelor istorice din Comedia umană, să lege firul narativ matrimonial sau erotic de cel rival, social și politic, al ciocnirilor violente dintre clase sociale surprinse în raporturi contradictorii. În încrucișarea dintre câteva zeci de măști umane, mai mult sau mai puțin expresive și convingătoare, se ascund principii mai înalte. Prin Ursule și Savinien se articulează conflictul pentru bani (în speța de față, moștenirea) dintre burghezia hrăpăreață și nobilimea decadentă a provinciei – acesta este cel de-al treilea nod, care le însumează negându-le pe celelalte două ca deja depășite, amintite anterior. După ce serafica Ursule, aflată la trecerea dintre adolescență și prima tinerețe, îi destăinuie nașului ei dragostea pe care o resimțise, ca un fulger erotic, pornind de la o simplă privire, aruncată, prin fereastră, asupra chipeșului Savinien, bătrânul medic înțelege situația și se conformează legilor firii, pe care le servise întraga viață, nu înainte de a justifica sentențios vechile pravile ale căsătoriei aranjate de părinți. De altfel, generozitatea bătrânului pentru nepoată, dacă ar fi vrut ca ea să moștenească de una singură averea, putea să meargă până într-acolo încât să se căsătorească cu ea, nefiind rude clare. Dar Ursule credea prea mult în învățăturile Bisericii ca să accepte o asemenea înțelegere – ar fi preferat ca marea avere a nașului ei să meargă în vistieria aceleiași instituții sacre dacă era nevoie. În acest loc, Balzac își reiterează viziunile feudale legate de un mariaj durabil în timp. Dincolo de predica moralizatoare, Savinien își falimentează complet mama și onoarea: nu numai că, de pe urma periplului parizian, strânsese o sută două zeci de mii de franci în datorii, dar fusese închis la închisoare datornicilor, Sainte-Pélagie, ,,greșeală care dezonorează pentru totdeauna un tânăr în zilele noastre.” (p. 105) Posibilitatea unei căsătorii aranjate între medicul Minoret și doamna de Portenduère era exclusă social, indiferent dacă doctorul cu lichidități sigure i-ar fi împrumutat suma totală debitorului de viță nobilă, ceea ce se va și întâmpla curând. ,,Doamna de Portenduère e din familia Kergarouët, și dacă n-ar avea decât trei sute de livre pe an ca să trăiască, nu va accepta niciodată ca fiul ei, vicontele Savinien de Portenduère, nepotul răposatului conte de Portenduère, locotenent-general în marina regală și fiul vicontelui de Portenduère, căpitan de marină, să ia în căsătorie pe cine? pe Ursule Mirouët, fiica unui muzicant dintr-o fanfară militară, fără nici o avere, și al cărei tată, vai! a sosit momentul să ți-o spun, era copilul din flori al unui organist, socrul meu.” (p. 106) Cu această justă cumpănire a lucrurilor, doctorul Minoret îi explică Ursulei că, cel puțin până la finalul romanului, mariajul ei cu acest Savinien de Portenduère e imposibil. Cine este, la urma urmei, acest tânăr? Balzac e nevoit să facă efortul de a-l curăța de petele datoriilor, jignitoare cumva, pentru a avea calitatea unui pretendent la mâna angelicei Ursule. E nevoie de aplicarea unui lustru moral salvator. Savinien este fiul devotat mamei sale, care spera să-l căsătorească cu fata unui nobil din împrejurimi: oroare fatală, majoritatea erau la fel de ruinați ca propria ei gospodărie. Trimis cu șase mii de franci în buzunar la Paris, Savinien, la numai douăzeci și unu de ani, îi risipește numaidecât. În compania unor dandies ca Rastignac, Lucien Chardon de Rubempré, Maxime de Trailles etc., care fuseseră întreținuți ani de-a rândul de amantele lor aristocratice ori plebee, Savinien este un al doilea d’Esgrignon în capitală: în șase luni, curtând-o asiduu întâi pe Doamna de Sérizy și apoi pe ruda lui, Èmilie de Kergarouët (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor, Bal la Sceaux), în ochii cărora se purta ca un mare belfer, ajunge să înfunde temnița datornicilor, călăuzit de tridentul malefic de cămătari Gigonnet-Gobskeck-Palma și de asociații lor frauduloși, un ins ca des Lupeaulx (cf. Slujbașii). Tovarășii săi de distracții exorbitante îl sfătuiesc condescendent că se poate oricând căsători profitabil în provincie sau să fugă în Anglia, lăsând timpul să se scurgă o vreme, astfel încât umilința de la Paris să fie dată uitării de rudele sale bogate. Savinien, mai degrabă naiv și inocent decât prădalnic și ticăloșit, ar reveni din umbră sub penajul doamnei de Portenduère din Nemours, care, în ciuda diligențelor, nu primește nici un ajutor financiar de la rudele pariziene. Suntem într-o versiune pe dos a clanului burghez, solid constituit și pragmatic în execuțiile sale metodice. Alianța fragilă dintre doctorul Minoret și doamna de Portenduère, care insistă, cu mândrie, să i se respectă rangul, deși era mai săracă decât un hangiu, e pecetluită de consilierul dintotdeauna al aristocrației, lucidul abate Chaperon, media socială a elitelor orășelului Nemours. Minoret, din dragoste pentru fina lui, nu pregetă să-i scoată iubitul din locul de unde se iese numai după ce plătești pentru un debit de peste o sută de mii de franci. Însoțit de curioasa Ursule, octogenarul pornește înspre capitală, unde îl eliberează pe nevolnicul nobil, cumpărând, la schimb, un mire. ,,Trei zile mai târziu, bătrânul avea în regulă chitanțele, titlurile de valoare și toate actele necesare pentru eliberarea lui Savinien. Această lichidare, inclusiv onorariile omului de afaceri, costaseră optzeci de mii de franci. Doctorului îi mai rămâneau opt sute de mii de franci, sumă pentru care notarul său îl sfătui să cumpere bonuri de tezaur, ca să nu piardă prea multe dobânzi. Păstră douăzeci de mii de franci în bilete de bancă pentru Savinien.” (pp. 121-122) În drumul spre Nemours, înghesuiți în poștalion, doctorul înțelept, Ursule cea fermecată și Savinien cel curios, care se îndrăgostește subit de frumoasa provincială, sunt împăcați, fiecare în felul lui, cu soarta lor. Când Savinien își revede mama, aceasta îl mustră într-un mod care merită cântărit cu atenție. Vicontele înțelese, din sejurul său parizian, că singura aristocrație care mai exista era cea a banilor, dar doamna de Portenduère nu ar fi recunoscut niciodata ceea ce spiritul ei de clasă îi interzicea până să și gândească. În camera perfect prezervată în care murise ,,comandantul de escadră” de Portenduère, mama, Penelopă mândră, și fiul, un Telemah orfan, se întâlnesc pentru o ultimă ciocnire, în care stafia lui Odiseu declamă noblețea pierdută.

,, – Domnule viconte, îi zise ea, ridicându-se și apucându-l de mână pentru a-l duce în fața patului părintesc, aici s-a sfârșit tatăl tău, un om de onoare, care a murit fără a avea să-și reproșeze ceva. Spiritul lui este încă aici. Sigur că a gemut de durere, văzându-și fiul întinat, dus la închisoare pentru datorii. Pe timpul monarhiei ai fi fost cruțat de această pată de noroi solicitând un ordin regal de întemnițare și stând doar câteva zile într-o închisoare de stat. Dar, în sfârșit, iată-te acum în fața tatălui tău care te aude. Tu care știi ce ai făcut înainte de a ajunge în acea infamă închisoare, poți să-mi juri în fața acestei umbre și în fața lui Dumnezeu care vede totul, că n-ai săvârșit nici o faptă dezonorantă, că datoriile tale sunt o urmare a unei porniri tinerești și că, în fine, onoarea nu-ți este pătată?” (pp. 127-128). Savinien, mai mult speriat decât stânjenit, își mărturisește doar prostia, nu și scăpările morale, care, din fericire pentru intențiile lui Balzac de a-l epura de vicii, nu prea existau. Totuși, rămâne inutil efortul retoric al doamnei de Portenduère: Ithaca Vechiului Regim se scufundase ca o altă Atlantidă pierdută.

Vânduți în întregime nu numai doctorului Minoret, ci și întregului clan de burghezi din anturajul distinsului medic, din ce în ce mai legitimist pe măsură ce se apropia de mormânt (Minoret este un Horace Bianchon născut la 1760), cei doi vlăstari ai neamului de Portenduère nu mai însemnau nimic cu greutate în Nemours. Rușinat de faptele sale și dornic să-și refacă prestigiul zguduit puternic de evenimente, Savinien se înrolează, grație sprijinului rudelor sale, în marina regală. După iulie 1830, cele patru familii burgheze nu mai au rivali în orășelul de pe râul Loing. Burghezia triumfase politic, nu doar economic. ,,Désiré, adept al părerilor Baroului din Paris, chemase din Nemours cincisprezece prieteni de-ai săi conduși de Goupil, cărora stăpânul poștei le dădu cai ca să ajungă mai repede la Paris, unde sosiră în noaptea de 28. Goupil și Désiré, împreună cu grupul lor, contribuiră la cucerirea Primăriei. Désiré Minoret fu decorat cu Legiunea de onoare și numit substitut al procurorului regal la Fontainebleau. Goupil primi decorația Crucea din Iulie. Dionis fu ales primar al orașului Nemours în locul domnului Levrault, iar consiliul municipal fu alcătuit din Minoret-Levrault, în calitate de adjunct al primarului, din Massin, din Crémière și din toți cei ce se întâlneau în salonul lui Dionis.” (p. 146) Doctorul Minoret adăugă acareturi casei sale, îi asigură o rentă de trei sute cincizeci de franci slugii devotate La Bougival (un soi de Ursule în rândul tagmei servitorilor), plătește un profesor de pian din Paris pentru Ursule, pe blegul de Schmucke (cf. Vărul Pons), a cărui artă depășea cu mult frunțile înguste ale bughezelor semidocte din Nemours, și își investește mai bine de două treimi din avere în titluri de stat (cinci sute patruzeci și cinci de mii de franci), camuflând astfel valoarea reală a avutului într-o rentă de doar cincisprezece mii de franci. Rudele sunt indignate de aparenta imoralitate cheltuitoare a bătrânului. Morala însăși devine un apanaj și un derivat subaltern al banilor. În februarie 1832, Savienien este ridicat la rangul de sublocotenent după expediția victorioasă din Algeria, unde primește chiar o decorație. Piesele de pe tabla de șah narativă sunt așezată remarcabil de adânc înaintea declanșării atacului fatal. Goupil este amăgit cu un împrumut de cincisprezece mii de franci de lacoma Zélie – acesta voia să-și cumpere un birou de portărel și să-și facă, după atâtea sfori trase și umilințe înghițite, o situație decentă. Tensiunea strânsă în firul narațiunii izbucnește ca într-o mare pe timp de furtună: în decembrie 1834, doctorul Minoret e muribund. Acesta o cheamă la capul patului pe nepoata lui ca să-i indice locul din bibliotecă unde ascunsese un pachet cu hârtii și documente de valoare. Acolo se va fi aflat testamentul său scris, prin care lăsa întreaga avere vicontelui Savinien de Portenduère, după ce acesta s-ar fi căsătorit, fără îndoială, cu Ursule, ,,treizeci și șase de mii de franci rentă perpetuă cu trei la sută” (p. 159). Șeful de poștă, Minoret-Levrault, ascultă pe acuns la ușă și fură apoi hârtiile necesare. Abjecția supremă a burgheziei iese la iveală fără drept de apel. Bătrânul Minoret se stinge în aceeași zi. Dacă Minoret-Levrault ar fi ars doar testamentul, lăsând hârtiile de valoare să se împartă în mod egal la succesiune, atunci clanul burghezilor ar fi ieșit învingător fără rivali, însă Balzac observă și subliniază un fapt elementar al omului de afaceri modern: prin tăinuirea documentelor care marcau veniturile din rente, însușite imediat de Minoret-Levrault, acesta îi deposedează pe ceilalți de avutul lor. Burghezii se maltratează, se sabotează, se ucid concurențial unul pe celălalt, atunci când rivalul lor nu este din altă clasă socială. Massin și ceilalți îl bănuiesc pe Minoret-Levrault capabil de un furtișag odios, ceea ce ei înșiși ar fi făcut dacă s-ar fi ivit oportunitatea. Nimeni, în afara Ursulei și a vicontelui de Portenduère, nu-l plânge pe bătrânul doctor, socotit un moș viclean și nerecunoscător de neamurile sale de sânge. Ursule se mută într-o casă modestă de pe Strada Mare, rămânând cu o rentă de câteva mii de franci pe ani, constituită cu greu. Savinien nu putea să se căsătorească până ce mama nu-i murea sau nu-și dădea acordul. Mai mult de atât, nori grei se adună deasupra acoperișului lor dărăpănat. ,,Îndată ce inventarul fu făcut, Massin, sfătuit de Goupil care se întoarse către el din ură nemărturisită împotriva lui Minoret, sperând să obțină mai mult din calculele acestui cămătar decât de la prudenta Zélie, le trimise somații doamnei și domnului de Portenduère ale căror termene de rambursare expiraseră. Bătrâna doamnă fu zguduită de o somație de plată către moștenitori, în douăzeci și patru de ore, a sumei de o sută douăzeci și nouă de mii cinci sute șaptesprezece franci și cincizeci și cinci de centime, precum și a dobânzilor socotite din ziua cererii de restituire, sub sancțiunea sechestrului imobiliar. Să se împrumute ca să plătească era cu neputință.” (p. 165) Nobilimea era, deci, pe cale să coboare în cea mai nudă mizerie, dacă, după vânzarea casei și mobilierului, nu ar fi rămas cu patru sute de mii de franci bani peșin. Moștenitorii hămesiți și disperați, după ce scotocesc prin toate bunurile doctorului Minoret, că le scăpase un milion de franci printre degete vor ferma de la țară și casa doamnei de Portenduère sub formă de despăgubire morală.

Balzac, care are gustul pentru slăvirea justiției imanente, văzând apogeul la care ajunsese din punct de vedere material șeful de poștă, aduce nemesisul în roman, asigurându-i o oarecare simetrie: aidoma unui Macbeth de provincie, Minoret-Levrault are remușcări și își pune în cap să o alunge pe Ursule, urmașa de merit a doctorului, din oraș. Scăpând de ea se spăla, astfel, de o vină palpabilă. Șeful de poștă se modifică fizic, căința umanizându-l și tulburându-i bestialitatea bazală. ,,Minoret comisese spolierea fără să se gândească la ce face, atât de rapid se succedaseră faptele: cugetarea veni după aceea. Or, dacă ați reținut bine fizionomia și dimensiunile grumazului acestui om, veți înțelege efectul extraordinar pe care i-l producea, probabil, existența unui gând. Remușcarea este mai mult decât un gând, ea provine dintr-un sentiment care nu se ascunde mai mult decât dragostea și care își exercită tirania sa. Dar, tot așa cum nu cugetase nici o clipă cand își însușise averea destinată Ursulei, tot așa de inconștient voi s-o alunge din Nemours când se simți deranjat de imaginea acestei fete nevinovate trase pe sfoară.” (p. 170) Abatele Chaperon și magistratul Bongrand, prieteni devotați ai celui mort, reușesc să renegocieze avantajos arendele fermei familiei Portenduère și să-i scape de procedura dorită de Massin. Burghezii criminali, obsedați să șteargă urmele fărădelegii lor, vor ca nobilii să dispară de pe fața pământului, începând cu orașul lor. În cele din urmă, deși îmbogățiți cu câteva sute de mii de franci, familia Minoret-Levrault nu o poate alunga nici pe doamna de Portenduère, nici pe Ursule din Nemours. Șeful de poștă îi promite sprijin substitului de notar Goupil, dacă acesta se dovedea în stare să îi creeze Ursulei atâtea probleme publice și psihologice încât să o determine ca de una singură să plece din orășel. Savinien s-ar fi căsătorit cu fiica cavalerului du Rouvre, ,,căreia unchiul și mătușa ei vor să-i lase două moșteniri superbe”. (p. 176) Grețosul Goupil se schimbă pe dată într-un agent electoral plătit să facă rumoare și să mânjească reputații. Burghezul este un maestru al calomniei atunci când își angajează organele de presă, gealații săi locvace. În felul acesta, Goupil trimite scrisori false Ursulei, din care să reiasă presupusele legături matrimoniale avantajoase, puse la cale de Savinien însuși. Doamna de Portenduère primește alte misive-invectivă, hrănindu-i cecitatea de clasă și orgoliul social puternic afectat de ultimele încercări financiare. Trucul nu funcționează, în cele din urmă, Goupil fiind nevoit să recurgă la hărțuiri murdare, cântând serenade nostime noaptea și lansând dedicații ironice Ursulei, o fată de condiție socială joasă. Savinien bănuiește că la mijloc se ascunde clanul Mironet-Levrault, amenințând chiar că îl va provoca la duel pe urmașul Désiré. Mârșavul șef de poștă ajunge chiar să-l îndepărteze din ținut pe domnul du Rouvre. Iată cuvintele către Savinien ale procurorului regal chemat să investigheze cazul: ,,Anonimul infam a dat cel mai bun sfat cu putință. Domnișoara Mirouët trebuie trimisă de aici la călugărițele din ordinul L’Adoration du Saint-Sacrement. Între timp, la cererea mea, comisarul de poliție de la Fontainebleau vă va autoriza să purtați o armă pentru a va putea apăra la nevoie. Am fost chiar eu la castelul Rouvre; domnul du Rouvre este, pe bună dreptate, indignat de bănuielile care planează asupra sa. Minoret, tatăl substitutului meu, tratează cu el cumpărarea castelului. Domnișoara du Rouvre se căsătorește cu un bogat conte polonez. În fine, domnul du Rouvre tocmai plecă din regiune, în ziua în care m-am dus la dânsul, pentru a evita urmările unei întemnițări.” (p. 187) Burghezul hoț nedovedit ajunge proprietar de castel medieval. Dacă îmbuibarea lui Minoret-Levrault nu ar fi fost cea a unui om prost cu slăbiciuni omenește comune, altceva i-ar fi adus atunci prăbușirea. În situația dată, Goupil, certat arbitrar pentru că o chinuia pe Ursule de același om care-i plătise hărțuiala, devine – destul de schematic și neconvingător – ghilotina răzbunării cerești, după o expresie culeasă din Femeie la treizeci de ani, ,,degetul lui Dumnezeu”. Tratat ca o slugă de către șeful de poștă, cel care a ajuns milionar în decurs de câteva luni, Goupil urma să se căsătorească, în optica burghezului potentat, cu fiica cea mare, stupidă, a neamului Crémière și să își cumpere, de asemenea, biroul de portărel. Goupil este rănit în inteligența sa barocă, ghicind o stratagemă otrăvitoare în spatele schimbărilor bruște în atitudine și intenții ale domnului Minoret-Levrault. Suferința acută a Ursulei, căzută în depresie din pricina supărării pe care i-ar fi putut-o provoca lui Savinien, este spulberată atunci când Goupil le recunoaște ei și judecătorului de pace Bongrand mâna lui Minoret-Levrault în toată afacerea. Lașitatea și amoralitatea lui Goupil sunt mai accentuate decât la clanurile burgheze deja existente, cel care ajunge să-și cumpere, având în vedere reputația sa de Caliban, biroul de notar al lui Dionis, nu înainte de a-l calomnia sfâșietor pe șeful de poștă, hoțul consumat, fizic si sufleteste, de propria vină. Efectele aplicate acestui portret de provincial avut apar ca neverosimile, deci neîmplinite estetic, la Balzac: din masa de carne diformă din primele pagini ale romanului, șeful de poștă, ros de căință, devine o lumânare fumegândă. Certat cu nevasta, atacat de vicontele de Portenduère, trădat pe zidurile burgului de scursura de Goupil, care îl numise hoț în văzul tuturor, Minoret-Levrault este pe cale să clacheze. Soarta lui Goupil, tipul secăturii burgheze lihnite apărute după 1830, se prezintă în felul următor: ,,Lecoeur se temea prea mult de Goupil ca să se plângă. Întreg Nemours-ul află de îndată că Minoret îl garantase pe Goupil pentru a-i facilita cumpărarea funcției lui Dionis. Viitorul notar îi scrise o scrisoare lui Savinien pentru a dezminți mărturisirile privitoare la Minoret, spunându-i tânărului nobil că noua lui situație, că legislația adoptată de Curtea Supremă și respectul pe care-l datora justiției îl împiedicau să se bată. Îi atrăgea atenția gentilomului, de altminteri, să se poarte bine cu el de aici înainte, pentru că stăpânea admirabil boxul francez; așa că își făgăduise să-i rupă un picior, la prima lui agresiune. (…) La zece zile după aceste evenimente, toată lumea vorbea despre căsătoria domnișoarei Massin, cea mai mare dintre fete, cu viitorul notar. Domnișoara Massin avea optzeci de mii de franci plus urâțenia, iar Goupil, diformitățile lui și funcția de notar; această căsătorie păru deci și probabilă, și potrivită.” (p. 197) Atunci când Goupil fu bătut zdravăn de doi necunoscuți într-o seară, după ce, oricum, luase o palmă rău-prevestitoare de la Savinien, lașul prevăzător păstră secretul molestării pentru el însuși, contrazicând ,,o bătrână care zicea că, uitându-se pe fereastră, l-ar fi recunoscut.” (p. 197)

Pentru a desface ițele răsucite în fel și chip ale intrigii, Balzac recurge la o soluție de tip deus ex machina: Ursule, fecioara cu aplecări spre supranatural, își visează unchiul decedat câteva nopți la rând – trei apariții fulgurante în total. La fiecare înfățișare, doctorul Minoret îi arată locul unde se află ascuns testamentul și cărțile în care se găseau titlurile de rentă. Șeful de poștă, din ce în ce mai măcinat de remușcări, ajunge să-i propună Ursulei o rentă de douăsprezece mii de franci pe an dacă ar fi părăsit Nemours-ul. Din acest moment, judecătorul de pace Bongrand începe să aibă bănuieli în legătură cu purtea curioasă afișată recent de marele burghez local. Atunci când este informat că Désiré nu intenționa să se căsătorească cu Ursule, scuză inventată de șeful de poștă păcătos, Bongrand pricepe că domnul Minoret-Levrault se făcea vinovat de un act hidos. În toamna anului 1836, doctorul Minoret mai apare o dată în visul Ursulei, avertizând-o că dacă șeful de poștă și nevasta lui nemernică nu înapoiază banii furați, ,,degetul lui Dumnezeu” îl va lovi de moarte pe Désiré. Latura moralizatoare a deznodământului este indiscutabil una patetică și căutată. Savinien îl provoacă în scurt timp pe Désiré la duel, după ce tatăl, din pricina vârstei de șaizeci și opt de ani, nu putea onora invitația. Minoret-Levrault îi destăinuie soției, în sfârșit, furtul din casa doctorului, după care, avertisment malefic, își bate pentru prima oară în viața lui nevasta. Zélie înțelege pericolul de a pierde o avere colosală pentru o mână de burghezi oarecare, chiar dacă îi erau neamuri, și atunci îi propune Ursulei o căsătorie cu fiul ei, semn de mare sacrificiu din partea unei asemenea mame autoritare. Ursule refuză pentru Savinien. Duelul nu mai are loc. Cercetând prin biblioteca doctorului Minoret, cumpărată ca amintire de Ursule, judecătorul de pace și abatele Chaperon, ca doi detectivi iscusiți din romanele polițiste de mai târziu, rezolvă cazul escrocheriei șefului de poștă, descoperind, printr-o simplă deducție logică, de pe urma unei notații pe carte a medicului răposat, numărul înregistrat al titlurilor. ,,Titlurile din Cartea Mare au tot atâtea serii câte litere are alfabetul și fiecare număr poartă litera seriei sale; dar titlurile de rentă la purtător nu pot avea litere dat fiind că nu sunt înscrise pe numele cuiva: astfel, ceea ce vedeți aici dovedește că în ziua în care doctorul și-a plasat fondurile la Stat, a notat numărul titlului de cincisprezece mii de livre rentă care poartă litera M (Minoret), numerele fără litere ale celor trei titluri la purtător și cel al titlului Ursulei Mirouët cu numărul 23534, care urmează, după cum vedeți, imediat după cel al titlului de cincisprezece mii de franci. Această coincidență dovedește că numerele respective sunt ale celor cinci titluri cumpărate în aceeași zi și notate de bătrân, pentru cazul că le-ar fi pierdut. Îl sfătuisem să pună averea Ursulei în acțiuni la purtător și probabil că și-a plasat banii, cei destinați Ursulei și cei care îi aparțineau fetei, chiar în aceeași zi. Mă duc la Dionis să consult inventarul; și dacă numărul titlului pe care l-a lăsat pe numele său este 23533, litera M, o să fim siguri că a plasat prin intermediul aceluiași agent de schimb, în aceeași zi: primo fondurile sale într-un singur titlu, secundo, economiile sale, în trei titluri la purtător, numerotate fără litera de serie; tertio, banii pupilei sale; registrul de transferuri va da în acest sens dovezi irecuzabile.” (p. 218) Cu ocazia acestui happy-end tras de păr, până și notarul Jean-Sébastien-Marie Goupil se transformă într-un mic-burghez apretat și respectabil, doar ,,bogăția e izvorul curățeniei”, ajungând să aibă opinii politice elitiste, întrebându-se retoric ,,Un om cu o rentă de o sută de mii de scuzi poate fi vreodată un democrat?” (p. 219) După ce Bongrand îl informă pe procurorul regal din Fontainebleau de nelegiuirea clanului Minoret, acesta din urmă îi explică Zéliei, chemată în grabă la discuții, că își pune în primejdie nu doar averea, ci și cariera fiului. Titlurile urmau să fie restituite fără tevatură vicontelui de Portenduère, moștenitorul de drept, fără ca burghezii ceilalți din familia doctorului Minoret să mai fie consultați. În drumul dintre Nemours și Fontainebleau, Désiré suferă un accident oribil, de pe urma căruia își pierde întâi picioarele, iar apoi, la câteva zile distanță, viața. Sabia lui Damocles cade peste familia Minoret-Levrault. Răul este pedepsit, iar binele triumfă: finalul romanului are seninătatea unui basm. Doamna Minoret-Levrault moare într-un spital de nebuni în 1841. ,,În ianuarie 1837, trei luni după aceste evenimente, Ursule se căsători cu Savinien cu consimțământul doamnei de Portenduère. Minoret interveni în stabilirea contractului de căsătorie, dându-i domnișoarei Mirouët moșia sa Rouvre și douăzeci și patru de mii de franci rentă la Cartea Mare, nepăstrându-și din avere decât casa unchiului său și șase mii de franci rentă. A devenit omul cel mai milostiv, cel mai cucernic din Nemours; este epitrop al parohiei și sprijinitorul celor nenorociți.” (p. 223) Minoret și Savinien trăiesc o căsnicie minunată. Urmașii lui Goupil sunt, conform pedepsei divine, ,,oribili, rahitici, hidrocefali.” (p. 224) În afara morții naturale a abatelui Chaperon, viața merge înainte, în ritmul ei burghez obișnuit, de ticăit nemilos. Finalul fericit este mai rar întâlnit la Balzac, iar Ursule Mirouët se încheie ca într-o telenovelă latino-americană din vremurile noastre sau ca în foiletoanele epocii sale. Serenitatea balzaciană strălucește intens în culori kitsch.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XVI


(Opere, volumul 4, Editura Univers, București, 1985, ediție Angela Ion)

Alt studiu de femeie

Redată prin ochii lui Horace Bianchon, doctorul paradigmatic din Comedia umană și, cel mai probabil, de departe personajul absolut pozitiv din întreaga serie, Alt studiu de femeie este o clasică povestire în ramă, întrunind calitățile clasice ale picanteriei și poveștilor fără perdea ale tradiției decameronice europene. Cândva în 1832 sau la începutul anului 1833, adunați într-un salonaș dichisit cu acel grad de intimitate care trădează comunitatea spirituală a claselor sociale invocate, invitații prezenți sunt cei deja cunoscuți din atâtea și atâtea romane și povestiri balzaciene: dandy-ul politician Henry de Marsay, prim-ministrul care va muri curând după 1830, din cauze naturale, omniprezent în Comedia umană, jurnalistul Émile Blondet (cf. mai ales Țăranii), lordul și doamna Dudley, doamna contesă de Montcornet (cf. Țăranii), scriitoarea Camille Maupin, adică doamna des Touches, gazda din acea seară (cf. Béatrix), Delphine de Nuncingen și baronul de Nucingen (cf. îndeosebi Mos Goriot și Gobseck), pictorul Joseph Bridau (cf. Pescuitori în ape tulburi), madame de Sérisy, doamna de Camps (cf. Madame Firmiani), Diane de Maufrigneuse (cf. Salonul de vechituri), Daniel d’Arthez, Rastignac, Béatrix de Rochefide, contele polonez Adam Laginski, doamna marchiză d’Espard, Canalis (cf. Modeste Mignon), contesa de Vandenesse (cf. O fiică a Evei), doamna de Portenduère și ducele de Rhétoré. Istorioarele, depănate de cateva din fantomele bipede înghesuite în salon, trăznesc de cel mai exclusivist spirit de castă, panoramînd pilonii care susțin edificiul pe jumătate ruinat al conștiinței de clasă nobiliare. Balzac nu ocolește subiectul central al povestirii, care este, redat cu neabătut aplomb reacționar, cel al vulgarizării, aplatizării și mecanizării relațiilor sociale. Purtătoarea de lance este, indubitabil, agresiva și impertinenta burghezie, dar vinovat de situație se face și tăvălugul capitalismului comercial și industrial în ebuliție. ,,Aceasta a doua serată constituie așadar, în Franța, în unele familii, un fericit protest al vechilor tradiții ale binecuvântatei noastre țări; numai că, din păcate, prea puține familii protestează, și explicația e cât se poate de simplă. Dacă astăzi prea arereori se mai supează, asta-i din pricina că sub nici un alt regim nu s-au aflat mai puțini oameni căpătuiți, cu greutate și ajunși, decât sub domnia lui Ludovic-Filip, când Revoluția a reînceput în mod legal. Toată lumea aleargă spre o țintă sau se zbate pentru avuții. Timpul a devenit marfa cea mai scumpă, de aceea nimeni nu face enorma risipa de a se întoarce acasă în zori spre a se trezi târziu din somn. Iată de ce a doua serată nu mai are loc decât la femeile îndeajuns de bogate spre a-și ține casa deschisă; iar după iulie 1830, la Paris asemenea femei se pot număra pe degete.” (p. 608) Pâcloasa atmosferă retrogradă, asemeni unui lichid încleiat, în care sentimentele plutesc ca stafiile printr-o casă părăsită, este deliciul maladiv al oricărui spirit conservator. ,,Aristocrația a aprobat aceasta retrăgându-se în fundul moșiilor ei, unde s-a ascuns spre a muri, emigrând în propria-i țară de teama ideilor, precum odinioară în străinătate de teama mulțimilor populare.” (p. 624) La două dimineața, Henry de Marsay își rememorează o aventură din trecut, de pe vremea când avea doar șaptesprezece ani, în primii ani ai Restaurației: întâmplare face că își descoperă femeia iubită, adorată cu bun-gust, dacă așa ceva există, înșelându-l cu un alt nobil de teapa lor. Dorința de răzbunare din gelozie i se pare dandy-ului mai mult decât binevenită. ,,Să te răzbuni împotriva unei femei, nu înseamnă oare că pentru noi nu există decât o singură femeie, la care nu putem renunța? și dacă-i așa, poate fi răzbunarea o cale de a o recuceri? Dacă nu avem neapărată nevoie de ea, dacă pot fi și altele, de ce nu i-am acorda dreptul la nestatornicie pe care ni-l arogăm noi?” (p. 616) Othello se arată concesiv cu Desdemona doar ca prilej de contemplație abstractă, pentru că, în realitatea ficțiunii, Henry de Marsay o ironizează pe iubita anonimă, propunându-i să se căsătorească cu amantul ei ducele înainte de a-i de înțeles că o suspectează de infidelitate. Aceasta, în schimb, se preface că nu înțelege, apoi minte, pozează în victima unui ultragiu, în sfârșit, toate reacțiile firești pe care Balzac le asociază doar ,,feminității” în această nuvelă. În fine, iubita, cea care înșală, atunci când Henry de Marsay își proclamă zgomotos independența erotică, având și el alte aventuri, ricanează cu nerușinare: ,, – Da, ne-am născut spre a suferi. Cât privește pasiunea, suntem întotdeauna mai presus, iar voi mai prejos de orice loialitate. În sufletele voastre, nimic cinstit. Pentru voi, dragostea e numai un joc la care întotdeauna trișați.” (p. 621) În loc să demistifice întreaga etichetă falsă a curteniei amoroase, Balzac condamnă femeile en bloc pentru viciile lor ontologice. E vorba doar un sexism clasic. Pe de altă parte, lady Dudley, timorată de istorioara prim-ministrului, exprimă un adevăr mai apropiat de realitate: această nestatornicie sexuală, care nu exclude fidelitatea din oficiu pentru soț, era practica obișnuită în vremea marilor doamne, marchize, contese, ducese etc, din Vechiul Regim. Curând, discuția glisează natural spre topirea averilor după 1815, apoi, într-un ritm accelerat, după 1830, când dreptul de primogenitură este extirpat complet din codul de legi francez, motiv ca marile familii să-și piardă din privilegii, prefațându-și defetist, prin comentarii lacrimale și nostalgice, dispariția. Aceasta, totuși, va mai fi amânată pentru încă trei sferturi de secol. O definiție a antiutilității bogăției ostentative corespunde cu însuși înțelesul emoției estetice idealiste, indicibilă până la proba contrarie, care ar anula frumosul dacă l-ar putea formula: ,,Epoca noastra nu mai posedă frumoasele flori feminine care au împodobit marii secoli ai monarhiei franceze. Evantaiul doamnei din aristocrație s-a frânt. Femeia nu mai are nici de ce să roșească, nici de ce să bârfească, să șoptească, să se ascundă, să se arate. Evantaiul nu mai servește decât ca să-ți faci vânt. Când un lucru nu mai este decât ceea ce este, devine prea util spre a mai aparține luxului.” (p. 624) De la aceste acre considerații atemporale despre dulcile vremuri de altădată, Balzac mai înregistrează un singur pas înspre clarificarea istorică a diferenței dintre femeia cum se cuvine de pe vremuri și cea de lume, cum ne convine, din prezentul modern factice: din gura gazetarului Blondet țâșnește un șuvoi de cuvinte din care reiese că fosta aristocrată a fost înlocuită de o femeie superficială dintr-un prezent imprecis, aducând mai mult cu o cocotă – marotă balzaciană – decât cu marile doamne din epoca lui Ludovic al XIV-lea. Dar, chiar și-așa, burgheza grosolană, maternă în exces, expeditivă, harnică, ultraconvențională, casnică, îmbrăcată fără grație, spirit și gust, sclavă domestică etc. îi este inferioară nobilei doamne decăzute de acum. Misoginismul este unul cristalin, cu rădăcini de clasă. Un decupaj ideologic net, de sorginte legitimistă, autoironic pe alocuri, este acesta: ,, – Ceea ce înseamnă că spiritul femeii de lume, atunci când există, continuă Blondet, constă în a te îndoi de toate, după cum spiritul burgheziei constă în a le afirma pe toate. Aici stă toată deosebirea dintre cele două femei: burghezia, fără îndoială, are virtute, femeia de lume nu știe dacă mai are sau dacă va mai avea; ezită și rezistă atunci cealaltă refuză tăios dar cedează. Aceste ezitări în toate împrejurările reprezintă unul dintre cele din urma favoruri pe care i le tolerează oribila noastră epocă. Rareori se duce la biserică, dar va vorbi de religie și va voi să te convertească dacă dovedești bunul-gust de a face pe necredinciosul, căci vei da prilej unor fraze stereotipe, unor aere de istețime și unor gesturi stabilite între toate femeile: <<A, haida-de! vă credeam prea inteligent ca să atacați religia! Societatea se năruie iar domnia-voastra îi nimiciți temelia. Dar religia, în zilele noastre, suntem domnia-voastră și cu mine, ea înseamnă proprietatea, viitorul copiilor noștri. Vai, să nu fim egoiști. Individualismul e boala epocii, iar religia e singurul ei leac, ea unește familiile pe care legile voastre le dezunesc etc.>> Și ea debitează atunci un discurs neocreștin, presărat cu idei politice, discurs care nu e nici catolic, nici protestant, ci moral, o, al dracului de moral și în care veți regăsi câte o bucată din toate stofele țesute de doctrinele moderne în luptă.” (p. 631) Trecerea de la condiția tristă a femeii în anii Resturației la figura contradictorie a marelui Napoleon o îndeplinește poetul Canalis. Napoleon, amestecând de-a valma în personalitatea sa un cezar cu un ,,băcan” (p. 633), este exponentul antitezelor vremii lui. Principesa de Cadignan apară, totuși, stabilitatea și noul existente, declarându-se sceptică vizavi de pesimismul defetist al figurilor alese adunate la acea masă. Divagațiilor li se pune ceremonial capăt prin a doua istorisire a nopții, cea a generalului Montriveau, care își amintește retragerea din Rusia și trecerea râului Berezina în 1812. Adunați în jurul unei mese frugale și a unui foc tămăduitor în Polonia, câțiva soldați stau posaci de vorbă. Colonel este un distins italian, fermecător și brutal în același timp. Se povestește că, într-o descărcare fugitivă de nervi, l-a ucis prin duel pe un alt colonel din Marea Armată, totul declașându-se din pricina unei neînțelegeri conflictuale legată de o operațiune militară banală. Acest italian se află și el de față în vecinătatea ,,mlaștinilor din Zembin”. (p. 635) O frumoasă italiancă, Rosina, soția unui camarad căpitan, se găsea și ea în marșul pusilanim spre casă. Când se termină masa, colonelul îi dă ordin nevestei căpitanului să meargă după el la culcare. Deși se știa că sunt de ceva vreme amanți, italianul își manifestă în public nepăsarea privitoare la aventura sa extraconjugale. Femeie, iarăși infidelă din naștere, ascultă ancilar ordinul. A doua zi, micul pâlc de soldați observă nu prea mirați cum șopronul în care colonelul italian și Rosina lui se ascunseseră în toiul nopții ardea ca un ,,rug” sacrificial. Căpitanul își recunoaște fapta, mândru de a se vedea răzbunat în acest chip crud. Generalul Montriveau produce un scurt șoc în salon, mai ales printre femei. Urmează ca Horace Bianchon, naratorul indecis (unghiul narativ basculează între martorul Horace Bianchon și o voce din fundal care-l înglobează) al acestui ,,studiu” de moravuri, cel care asistase la moartea soției, muribundă suferind de pneumonie, contelui Henry de Marsay, să contribuie cu a treia poveste, cea mai tulburătoare, de-a dreptul gotică. În orașul Vendôme se află o ,,veche feudă”, Grande Bretèche, unde Bianchon, trimis de doctorul Desplein să trateze un pacient bogat, se plimbă în timpul liber. Locuia la un han. Grande Bretèche e ca o grădină medievală seducătoare: dărăpănată și uitată, Bianchon e și el tributar Zeitgeist-ului romantic. Într-o zi, acesta primește o vizită neașteptată de la notarul locului, un anume Regnault, un mic-burghez avid, paralizat de ticurile unui jargon profesional alienant. Acesta moștenise de la doamna de Merret, fosta stăpână de la Grande Bretèche, dreptul de a-și însuși proprietatea respectivă în termeni de cincizeci de ani, dacă nimic nu ar fi schimbat în curte și casă de la dispariția răposatei, moartă, în urma unei boli cumplite, de doar un lustru. Bianchon nu avea, deci, dreptul să se mai plimbe pe moșie. După plecarea notarului, hangița Lepas, dornică de o confesiune, îi redă istoria doamnei și domnului de Merret, amândoi decedați între timp. Domnul de Merret fusese un bărbat ușuratic, arătos și chefliu. Doamna de Merret nu-l mai iubea ca la începuturi, dacă, într-adevăr, l-a îndrăgit vreodată. Un spaniol habotnic, Bagos de Férédia, ajuns în oraș după 1815, se îndrăgostește de doamna de Merret și, în scurt timp, fără a se da de înțeles cuiva, îi devine amant acesteia. Într-o zi, de Férédia, bărbat frumos, îi oferă bunuri în valoare de cincisprezece mii de franci doamnei Lepas, în cazul în care nu se mai întorcea de unde avea să plece. Aceasta este povestea hangiței, care se simțea cumva vinovată de încasarea acestei sume după ce spaniolul dispăruse de parcă ar fi intrat în pamant. În aceeași seară, domnul de Merret se întoarce mai devreme de la club, vădit iritat, unde discutase situația politică neplăcută a țării, în curs de a fi invadată de armatele străine, fumase și jucase biliard. Acesta deveni dintr-odată bănuitor găsind-o pe nevasta lui îmbrăcată ,,cu multă cochetărie” (p. 654) și auzind un foșnet în cabinetul ei atunci când intrase în cameră. Spaniolul se ascunsese întocmai acolo. Indignat sau dornic să-și umilească nevasta, domnul de Merret vrea să cerceteze cabinetul, moment în care doamna de Merret găsește, cu viclenia tipică femeii (din nou, tematica misogină din celelalte întâmplări este identică în execuție), îi răspunde, crede ea, salvator: ,, – Dacă nu vei găsi pe nimeni, să știi că totul s-a sfârșit între noi!” (p. 655) Domnul de Merret se retrage momentan, nu tocmai convins de scenă, obligându-și nevasta să comită o blasfemie: să jure pe crucifixul din abanos cu încrustații de argint, sculptat cu mare artă, obiect primit în dar de la spaniol, că nu se ascundea nimeni în acea încăpere. Femeia minte senin. Domnul de Merret o trimite pe slujnica Rosalie să îl cheme pe meșterul-zidar Gorenflot, viitorul ei soț, cu uneltele necesare, în camera în care se afla. În schimbul a șaisprezece mii de franci, Gorenflot și Rosalie, care urmau să părăsească țara, sunt martori la o răzbunare de tip Edgar Allan Poe: pe timp de noapte, zidarul ridică un zid care să blocheze cabinetul doamnei de Merret. Aceasta, din mândrie feminină, nu crâcnește și nu recunoaște nimic din greșeala ei. Amantul rămâne tăcut în spatele zidului, crezând, dintr-un semn al zugravului, că iubita lui avea o soluție de salvare la îndemână. Domnul de Merret pleacă pentru câteva clipe, iar atunci când se întoarce pe neașteptate o găsește pe trufașa soție încercând, cu puterile ei trupește scăzute, să spargă cu un baros zidul. Nici după ce leșină de groază, aceasta nu mărturisește vreo vină, ceea ce i-ar fi dat satisfacție soțului rănit în amorul său propriu. După ce băuiește cine îi dăruise nevestei crucifixul, domnul de Merret, cerber vicios, se mută pentru trei săptămâni în odaia soției, unde lua zilnic masa în compania marii doamne.

,,În primele clipe, când se auzea vreun zgomot din cabinetul zidit și când Joséphine voia să-l implore pentru necunoscutul care trăgea să moară, el îi răspundea fără a-i îngădui să scoată măcar un cuvânt:

– Ai jurat pe cruce că acolo nu-i nimeni.

După această istorisire, toate femeile se ridicară de la masă, iar vraja sub care Bianchon le ținuse până atunci se risipi. Și totuși, câteva dintre ele simțiseră un fior de gheață la auzul ultimului cuvânt.” (p. 659)

Dincolo de teribilismul sexist, în care prescripțiile sociale se amalgamează cu stabilitatea unor practici dure de gen, recodificate ca parte din natură, ceea ce rămâne la suprafață este inflexibilitatea superiorității aristocratice, pierduta îndărătnicie a feudalilor, în felul lor alți ratați, încă neblazați, simpli caraghioși absurzi în modernitate, pentru care orice sacrificiu individual confirmă apropierea cu încă un pas de cavoul împopoțonat din marele cimitir al istoriei.

 

Publicat în Lecturi | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XV


(Opere, volumul 3, Editura Univers, Bucureşti, 1984, ediţie Angela Ion)

Honorine

Organizat ca o dublă poveste în ramă, povestirea Honorine glisează între iradiţia Parisului şi solaritatea mediteraneană a Genovei. Trei francezi stau de vorbă, în anul de graţie 1836, cu tînărul consul din localitate, un tînăr de treizeci şi patru de ani, cu alură romantică, Maurice. Acesta era căsătorit de şase ani cu Onorina Pedrotti, milionară, femeie lângă care nu este atât de fericit pe cat ne-am aştepta: în fond şi la urma urmei, de ce şi-ar petrece un francez viaţa la Paris, dacă este atât de bogat, preferând să lucreze ca ambasador, fie şi într-o ţară magnetică precum Italia? ,,Unul dintre cei doi francezi este faimosul peisagist Léon de Lora, celălalt un critic vestit, Claude Vignon. Amândoi o însoţeau pe celebra femeie, domnişoara des Touches, cunoscută în lumea literară sub numele de Camille Maupin, una dintre cele mai ilustre reprezentante, în vremea noastră, ale sexului frumos.” (p. 72) Tripleta intelectuală repune în discuţie, prin medierea unei povestiri, chestiunea femeii în lumea modernă, care nu diferă prea mult, în cele din urmă, de opiniile consacrate ale conservatorului Balzac. Consulul general Maurice îşi reaminteşte o întâmplare ciudată din tinereţea sa, pe vremea când, proaspăt absolvent şi doctor în Drept, lucra ca secretar al contelui Octave de Bauvan, unde fusese introdus, având în vedere lipsurile materiale apăsătoare, de către abilul abate Loraux, unchiul sau. Maurice era un tânăr educat, romantic ca orice alt aristocratic al generaţiei sale, dornic să cunoască o femeie din înalta societate pe care să o curteze până la cucerire. Contele Octave era un magistrat cunoscut şi bogat, cu toate că ducea o viaţă îngropată în muncă, locuind într-un palat decrepit şi fără viaţă ca el însuşi. ,,Mi-am dat seama vag de simptomele unui mister, recunoscând pe chipul contelui unele expresii pe care le recunoscusem şi la unchiul meu. Practicarea virtuţilor, seninătatea conştiinţei, puritatea gândurilor îl transfiguraseră pe unchiul meu, făcându-l din urât, frumos. Pe faţa contelui am descifrat o metamorfoză inversă: la prima vedere îi dădusem cincizeci şi cinci de ani; după o cercetare mai atentă, am dibuit o tinereţe ascunsă sub mantia de gheaţă a unei profunde dureri, sub oboseala pricinuită de un studiu îndărătnic, sub valurile unei pasiuni nefericite”. (p. 82) Nu mică fu mirarea fostului secretar, dar şi asistenţei sale pariziene, să constate că Octave era un bărbat uşor trecut de vârsta de treizeci şi cinci de ani. Octav era un catolic fervent, un magistrat exemplar, un stăpân milos, care se lasă, cu desconsiderare, furat de slugile sale. Cu timpul, tânărul Maurice devine prietenul, însă nu şi confidentul, mohorâtului conte. Acesta îi pune la dispoziţie bani de buzunar (un credit de câteva mii de franci) pentru costisitoarele jocuri de cărţi la care se deda aristocraţia Restauraţiei. După luni şi luni de muncă asiduă şi deferenţă ireproşabilă, Maurice este promovat, bucurându-se şi de protecţia contelui, raportor la Consiliul de Stat. Conţii de Grandville şi de Sérizy, dar şi câteva feţe bisericeşti, intră în anturajul viitorului consul general. Într-o discuţie spirituală între aceşti câţiva bărbaţi superiori, în care se punea în joc normele legale privitoare la căsătorie, Maurice este lovit de stupefacţie când află că Octav nu numai că era căsătorit de ani de zile, dar că nevasta lui îl şi părăsise. Misterului magistratului inflexibil şi trist îi ia locul o dramă în dragoste. Vădit stânjenit de întreaga dezvăluire inopinată, contele Octav i se mărturiseşte secretarului său, construind cea de-a doua analepsă, de tip povestire în povestire din povestirea Honorine. Nevasta părăsitului conte era cu doar şapte ani mai tânără ca dânsul, fiind crescută de tatăl lui. Se căsătoriseră cu aproximativ un deceniu înainte, locuind despărţiţi de şapte ani. Honorine, căci aşa se numea nevasta magistratului, este încă adorată nebuneşte de soţul ei. ,,Dragostea s-a preschimbat atunci într-o pasiune, în acel soi de patimă laşă şi absolută ce-i stăpâneşte pe unii bătrâni. Astăzi, o iubesc pe Honorine absentă aşa cum iubeşti o femeie la şaizeci de ani pe care o vrei cu orice preţ, şi simt în mine forţa unui bărbat tânăr. Am îndrăzneala unui moşneag şi sfiiciunea unui adolescent.” (p. 96) La prima vedere s-ar putea presupune că Octav este, dată fiind degradarea sa fizică timpurie, un bărbat suferind de anumite disfuncţii sexuale care l-ar face incapabil să-şi fericească soţia. Mai mult decât atât, contele dezvoltase o reală manie pentru nevasta pierdută, care locuia într-o casă decorată pe ascuns de magistrat, veşnic spionând şi ascunzându-se cu grijă, unde Honorine se ocupa în voie de o seră, din care credea, în chip eronat, că se întreţine, şi în care se dedicase cultivării celor mai rafinate flori de grădină, dar şi realizării unor buchete artificiale. Un amănunt demn de menţionat ţine de trecutul Honorinei, care fugise, însă, la ceva vreme de la căsătorie, cu un amant, cel care, după ce o lăsă însărcinată, o părăseşte subit. Copilul din această legătură fugitivă nu are zile şi moare la o vârstă fragedă, până să împlinească un an. ,,De aceea, la un an şi jumătate după ce a fugit de la mine, iubitul ei, îngrozit de chipul hâd şi rece, sinistru şi împuţit al Mizeriei, a părăsit-o, ca un laş! Individul contase fără îndoială pe viaţa frumoasă şi îmbelşugată pe care o duc, în Elveţia sau în Italia, femeile din lumea bună după ce îşi părăsesc soţii. Honorine are o rentă personală de şaizeci de mii de franci. Mizerabilul a lăsat-o pe draga mea fetiţă fără nici un sfanţ şi pe deasupra, şi însărcinată!” (p. 98) Contele Octav ţine cu acurateţe burgheză cheltuielile casei unei neveste infidele, semn că aristocraţia – cel puţin în parte – nu are habar pe ce lume trăieşte, iar slugile gândesc în aceeaşi ordine naturală a parvenirii cu orice preţ ca hangii din romanul Ţăranii: ,,De cinci ani încoace o ţin, pe strada Saint-Maur, într-o vilişoară adorabilă, unde confecţionează flori şi pălării. E convinsă că-şi vinde produsele elegantei sale îndeletniciri unui negustor care i le plăteşte destul de scump, astfel încât ziua de muncă îi aduce un venit de douăzeci de franci, şi, în şase ani, n-a avut nici cea mai mică bănuială. Plăteşte toate cele necesare traiului cam la o treime din cât valorează, şi aşa se face că dintr-un venit de şase mii pe an, trăieşte ca şi când ar avea cincisprezece mii. Îi plac florile şi-i dă cinci sute de franci unui grădinar a cărui leafă pe mine mă costă o mie două sute de franci şi care-mi prezintă, din trei în trei luni, facturi de două mii de franci. I-am promis omului o grădină de zarzavat şi o casă alături de încăperea portarului din strada Saint-Maur. Această proprietate îmi aparţine, deşi e pe numele unui grefier de la Tribunal. O singură indiscreţie l-ar face pe grădinar să piardă totul. Honorine dispune de vilă, de grădină şi de o seră splendidă, în schimbul unei chirii de cinci sute de franci pe an. Trăieşte acolo sub numele menajerei sale, doamna Gobain, o bătrânică pe care am găsit-o cu chiu cu vai şi care a îndrăgit-o. Îi întreţin zelul, ca şi pe acela al grădinarului, cu ajutorul promisiunii că am s-o răsplătesc din plin în ziua izbânzii. Portarul şi soţia lui mă costă îngrozitor de scump din aceleaşi motive. În fine, de trei ani încoace, Honorine e fericită, îşi închipuie că luxul reprezentat de florile, toaletele şi bunăstarea ei se datorează doar muncii sale.” (pp. 98-99) Capitalismul burghez este încă sub dominaţia masculină, iar feminitatea nereprobabilă social se mărgineşte fie la un erotism romantic, fie la maternitatea împlinită. Contele Octav îi confirmă lui Maurice că primul său secretar fusese concediat tocmai pentru că încercase să-i seducă nevasta, dar îl roagă pe tânărul raportor să se deghizeze într-un grădinar şi florar hirsut, cusurugiu şi mizantrop, vecin de-al soţiei sale. Scopul este de a afla ce gânduri îi trec prin cap Honorinei, iar Maurice nu poate fi tentat să o curteze pentru că de-abia ce fusese introdus în casa doamnei de Courtville, ,,văduva unui judecător de la tribunalul departamenului Sena” (p. 103), care avea o fată de măritat, tot la fel de frumoasă ca o floare, dar nu una confecţionată la comandă sau exotică precum cele din grădiniţa Honorinei. Cu această nesperată ocazie, Honorine, luând vecinul drept un gospodar rustic care înalţă garduri şi ziduri primejdioase pentru proprietatea ei ferită, iese la lumină în toată splendoarea ei feminină – sau cel puţin aceasta este intenţia naratorului. Mândră, habotnică, încăpăţânată, Honorine nu este atât emancipată din punct de vedere sexual, cât refractară la masculinitatea blândă a soţului ei, în care detectează o capcană viitoare, şi a oricărui alt bărbat. Balzac vorbeşte despre atracţia reciprocă dintre un Maurice ascuns, dar erotizat, şi o Honorine trufaşă, dar simţitoare, dovadă că viitoare nevastă din Italia a ambasadorului poartă un nume straniu de similar. Una peste alta, secretarul îi dezvăluie întregul plan urzit de contele Octav, soţul vrăjit ca un amant, inclusiv firavele mijloace financiare pe care le deţinea, în realitate, Honorine. O femeie trebuie să fie întâi liberă material şi abia apoi se poate pune în discuţie şi morala ei independentă. Honorine îi scrie soţului ei următoarele, printre altele: ,,Cum aşa, eu mereu îngenuncheată în faţa lui, el mereu în picioare! Iar dacă s-ar inversa rolurile, l-aş dispreţui. Nu vreau să mă trateze mai bine tocmai pentru că am greşit.” (p. 124) Fala aristocratică creează o aporie prin contactul cu autonomia bănească a unei femei muncitoare. Munca ca principiu universal democratizează o societate în aceeaşi proporţie în care aplatizează distanţele dintre clase, atunci când, desigur, nu fundamentează unele noi prin înlăturarea celor tradiţional medievale. Odată devoalată maşinăria care o menţinea pe Honorine sub farmecul propriului orgoliu nelimitat, Maurice părăseşte scena, probabil îndrăgostit, dar raţional în planurile sale profesionale, de Honorine. ,,Peste şase zile plecam în calitate de vice-consul în Spania, într-un oraş comercial unde în scurt timp puteam reuşi să mă pun la curent cu munca astfel încât să avanseze în cariera consulară, la care mi-am limitat toată ambiţia.” (p. 130) În răstimp, Octave îşi curtează înnebunit propria soţie, Honorine, care, din slăbiciune sau de ruşine, îşi reintră în rolul de soţie în ochii lumii. Adulterul ei dispare în ceaţa trecutului. Maurice se căsătoreşte curând în Italia, după moartea binefăcătorului său unchi. În decembrie 1830, Honorine îi scrie fostului secretar. Redevenită mamă, dar nefericită în iubire ca la cele mai vechi începuturi, Honorine cea pasională, liberă ca pasărea cerului în cerinţele ei libidinale, preferă să moară de tristeţe decât a insista să se lase sacrificată pe altarul Căsătoriei, Familiei şi Societăţii. Divorţul este prohibit într-o Franţă nobiliară şi catolică. Omul din femeie este mai puternic în Honorine decât rolul social al femeii din om. La câţiva ani distanţă, contele Octave, mai ruinat fizic ca niciodată, se retrage în Sicilia, viitor monah într-o mănâstire sau, de pe acum, deja cadavru, încredinţându-i consulului general tutoratul fiului său. Este cuprins de remuşcări din pricina felului în care dorinţele sale carnale au avut întâietate faţă de sensibilitatea erotică aproape florală a Honorinei, pe care, de altfel, o iubea cu egoismul şi cerinţele imperioase ale unui asemenea sentiment. Istorisirea ia sfârşit în acest loc. Consulul general Maurice de l’Hostal trage concluzia burgheză previzibilă şi impecabilă social: căsătoria este incompatibilă cu iubirea pasiune, ceea ce domnişoara des Touches, scriitoare romantică, nu poate accepta în sinea ei, ajungând să-l privească cu oarecare mefienţă pe ambasador, din ce în ce mai bănuitoare faţă de substanţa căsniciei domnului de l’Hostal. În ciuda acestei păreri dizolvante, scriitoarea recunoaştea că asemenea sentimente sublime ar trebui să rămână doar halucinaţii voluptoase, viaţă negăsind prilejul decât rareori să le materializeze în perechi fericite. Cei doi artişti, unul pictor, celălalt maestru al condeiului, nu resping posibilitatea singulară ca asemenea căutători ai Absolutului să existe şi în viaţa de toate zilele, doar că secolul este sărac şi zgârcit în astfel de inimi. Ambiguitatea raportării balzaciene la spiritualism, care, respins de luciditatea cu care se scrutează realităţile materiale, dezamăgeşte, dar, cum sensurile fiinţei sunt chiar fiinţa însăşi, nici un gând înfiripat în inima omului nu este de înlăturat ca inautentic sau sterp.

Béatrix

Chintesenţă a romanului balzacian, Béatrix rezumă şi sintetizează întregul univers al Comediei umane. Nu există alte teme, tratate poate cu mai mare migală şi consideraţie în alte părţi, care să nu coexiste armonios în Béatrix, care, deşi nu atât de iscusit scris ca Gobseck, Moş Goriot sau Pielea de sagri, poate fi cu uşurinţă plasat în categoria celor mai reprezentative colţuri din catedrala romanescă a autorului francez. În prima secţiune a romanului, Bretania cea sălbatică şi retrogradă, cea târziu-feudală, se desfăşoară sub ochii unor privitori neştiutori, ignoranţi sau pur şi simplu indiferenţi la rolul capital jucat de istorie şi geografie în sculptarea unei conştiinţe sociale. Orăşelul Guérande, străjuit de ,,alte două bijuterii” (p. 161), Le Croisic şi burgul Batz, se remarcă mai ales printr-o catedrală şi câteva castele impozante. E o ultimă fortăreaţă a onoarei feudale care păzeşte vigilent Oceanul Atlantic. Moravurile acestui loc sunt neschimbate de sute de ani în momentul debutului acţiunii, în anul 1836. Clasele sociale care domină acest promontoriu al Franţei clasice, de până la 1789, se divid între nobilimea încuiată în practicile sale diferenţiatoare, notabilităţile locului (mica-burghezie este subreprezentată în Béatrix), ţărănimea nătângă, marinarii şi singurii muncitori creaţi de industria locului, paludierii, ,,nume dat celor care scot sarea din salinele marine” (p. 162). Subdezvoltat, oraşul Guérande cultivă catolicismul şi o falsă şi veleitară imuabilitate, totul combinat cu îndărătnicia şi predispoziţia spre izbucniri pătimaşe a firii bretone. Aşezarea cvasiorientală şi, în acelaşi timp, populată de urmaşii unor pseudocruciaţi duce la descrieri precum aceasta: ,,Natura aceea bogată, aşa de tihnită, aşa de puţin răscolită şi care prezintă graţia unui buchet de violete sau de lăcrămioare într-un hăţiş de pădure, are drept cadru un pustiu african mărginit de Ocean, dar un pustiu fără un copac, fără un fir de iarbă, fără o pasăre, unde, în zilele cu soare, paludierii, îmbrăcaţi în alb şi risipiţi printre tristele mlaştini din care se scoate sarea, par nişte arabi înfăşuraţi în burnusurile lor.” (p. 164) Castelul familiei du Guénic este, alături de biserică mare din oraş, descris minuţios: fără frumuseţea arhitecturală a clădirii, gotică, arabă şi veneţiană în acelaşi timp, nu am putea înţelege vechimea şi cinstea romano-catolică, onoarea cavalerească a locuitorilor acestui lăcaş feudal. Intenţia nu este atât de a romantiza istoria, cât de a reda, cu fidelitatea unui devotat al Vechiului Regim, gloria veacurilor trecute, în care religia şi bravura nu erau cuvinte deşerte. Neamul de Guénic se risipea în negura evilor, dar, pentru a ne face o impresie asupra stării sale actuale, membrii familiei merită descrişi sumar. Şeful de clan, baronul trecut de şaptezeci şi cinci de ani, Gaudebert-Calyste-Charles du Guénic luptase împotriva Parisului revoluţionar, loc al deşărtăciunii, după 1789. Fusese unul dintre şuanii fioroşi în anii revoltelor populare din Vandeea şi Bretania, cărora Balzac le dedică un întreg roman istoric, primul considerat valoros din saga balzaciană. Bătrânul, expus statuar, deşi avea cultura redusă a unui diacon şi manierele unui boier provincial, şi, pe deasupra, uşor ramolit, adormind mai mereu în fotoliul său impozant, se luptase cu iacobinii, girondinii, cu Directoratul, Consulatul şi Imperiul la un loc până în 1802, când părăseşte ţărmul Franţei pentru Irlanda, de unde se întoarce abia în 1814, unde se căsătorise cu domnişoara de viţă nobilă Fanny O’Brien, o tânără de douăzeci şi unu de ani, mama unui băieţel proaspăt născut, Calyste, eroul povestirii de faţă. Irlandezii, adevăraţii monarhişti, sunt un soi de bretoni ai Angliei şi de aici stima considerabilă, preconcepută a baronului, tată la o vârstă înaintată. Oricât de vânos şi imperial fusese cândva, bătrânul du Guénic nu mai putea întruchipa pe Moisele familiei lui decât prin barba şi verticalitatea sa uscate. Pământurile lui cele mai mănoase căzuseră de mult în mâna unor arendaşi iscusiţi şi vicleni, primii capitalişti agricoli ai istoriei, care rodeau la titlul de proprietate al nobilului, înglodat în datorii faţă de ei. Tocmai din acest motiv, stăpâna casei este sora mai în vârstă a baronului, fata bătrână Zéphirine du Guénic, monstru de zgârcenie şi dibăcie gospodărească, în ciuda sau graţie cecităţii ei. Cu ce se îndeletniceau aceşti aristocraţi ca să-şi omoare timpul? Cu totul şi nimic deopotrivă. ,,În castelul du Guénic, cele mai de seamă preocupări le constituiau destinele ramurii deposedate. Viitorul Bourbonilor exilaţi şi cel al religiei catolice, precum şi influenţa noilor schimbări politice asupra Bretaniei preocupau întru totul familia baronului. Nu există alt interes care să se adauge acestora, în afară de ataşamentul tuturor faţă de unicul lor fiu, Calyste, moştenitorul, singura nădejde a marelui nume du Guénic. Bătrânul vandeean, bătrânul şuan trăise, cu câţiva ani în urmă, un fel de a doua tinereţe, anume pentru a-l deprinde pe fiul său cu asprele exerciţii militare potrivite unui gentilom menit în orice clipă să pornească la război. De îndată ce Calyste a împlinit şaisprezece ani, tatăl său l-a însoţit, prin bălţi şi prin păduri, deprinzându-l, cu ajutorul plăcutului exerciţiu al vânătorii, cu primele elemente ale războiului, slujindu-i drept pildă, rezistent la oboseală, neclintit în şa, sigur pe loviturile sale, la orice fel de vânat, fie la goană, fie la zbor, sărind curajos peste obstacole, împingându-şi fiul în primejdii de parcă ar fi avut zece copii, nu unul.” (p. 175) Prin urmare, baronul era, mai mult decât o fiinţă în carne şi oase, epitomul herbului casei sale, ,,pe fond roşu, o mână gonfalonată cu hermină şi cu spada de argint verticală şi având drept deviză teribilul cuvânt: FAC!” (p. 166). Toţi cei adunaţi în salonul cu şemineu îşi făcuseră datoria, ca să folosim cuvintele lui Balzac însuşi, numai că pentru ramura feminină rezultatele se arătaseră nu cele mai fericite la care ne putem gândi: dacă baronul, cel cândva robust, părea descins dintr-un cântec de gestă din secolul al XII-lea, sora sa, care păstrase averea întreagă a familiei, făcând chiar eforturi să o sporească, nu se bucurase niciodată de darul feminităţii ei, iar nevasta, irlandeza cu păr cârlionţat, se veşteja în compania unui soţ prea bătrân ca să o fi iubit vreodată asemenea unui flăcău vânjos. Slugile din casă erau Gasselin, un soi de baron printre servitorii devotaţi, şi bucătăreasa Mariotte, o baroneasă în materie de bucătărie şi gurmanzi. Deşi erau slab remuneraţi, cei doi servitori se corupseseră de nobleţea stăpânilor lor, pe care îi servau cu un devotament princiar. E vechea lume organică şi solidă a feudalităţii pentru care Balzac purta o stimă şi avea o apreciere indeniabile. ,,Dacă aceleaşi lucruri se repetau neschimbat la aceleaşi ore, dacă felurile de mâncare se supuneau regularităţii anotimpurilor, monotonia aceasta, asemănătoare cu cea a naturii, pe care o schimbă alternativ umbrele, ploile şi soarele, toate acestea se sprijineau pe afecţiunea ce domnea în inimile tuturora şi care era cu atât mai rodnică şi mai binefăcătoare cu cât izvora din înseşi legile firii.” (p. 182)

Invitaţi aproape în fiecare seară în casa du Guénic, jucând acelaşi joc de cărţi simplist, mouche, erau doar câţiva stâlpi de boltă ai lumii vechi: preotul din Guérande, domnul Grimont, devotat casei du Guénic şi uns cu toate alifiile, cavalerul du Halga (cf. Punga), un craidon din veacul Luminilor, concentrat spiritual în cocheta şi slăbuţa sa căţeluşă, Thisbé, şi domnişoara de Pen-Hoël, o copie mai tânără a domnişoarei du Guénic, asupra căreia se cuvine insistat. Descrierea acestei alte fete bătrâne este a unei deţinute în aerul liber şi tare al deprinderilor sociale: ,,Îmbrăcată după acelaşi tipic ca şi domnişoara du Guénic, ea punea în mişcare o cantitate de lenjuri şi fuste, ori de câte ori se apuca să caute una dintre cele doua deschizături ale rochiei pe unde se putea ajunge în buzunarele sale. Cel mai ciudat zornăit de chei şi monede răsuna atunci sub acele stofe. Avea totdeauna într-o parte toată fierăria unei bune gospodine, iar în cealaltă tabachera de argint, degetarul, împletitura şi alte ustensile sonore.” (p. 184) Domnişoara de Pen-Hoël ,,avea vreo şapte mii de livre rentă, în proprietăţi funciare.” (p. 185) Avară, strângătoare, înrudită printr-o soră cu neamul de Kergarouët (cf. Bal la Sceaux), Jacqueline de Pen-Hoël avea în plan să-l căsătorească pe Calyste cel tânăr cu nepoata ei, Charlotte de Kergarouët, ,,favorita sa, în vârstă de cincisprezece ani.” (p. 185) Neamul du Guénic, deşi cunoştea intenţiile acestei nobile prietene, atât prin sânge, cât şi prin suflet (,,Astfel, bătrâna şi bogata fată era nobleţea, mândria, grandoarea în persoană.” – p. 186), şi cu toate că sufereau de pe urma patrimoniului pus în primejdie de noile relaţii sociale, complet defavorabile (revenirea la Vechiul Regim nu ar fi avut succesiunea obişnuită prin care se fondează dinastiile – histerezis social exemplar), se simţeau prea mândri să-şi dorească altceva decât să respecte, până la moarte, codul vechii aristocraţii. ,,Însă de-ar fi avut domnişoara de Pen-Hoël trei sute de mii de franci în aur, sumă la care erau evaluate economiile ei, şi de-ar fi avut de zece ori mai mult pământ decât avea, du Guénic-ii nu şi-ar fi îngăduit un singur gest care s-o fi putut face pe fata bătrână să creadă că ei se gândeau la averea ei.” (p. 185) Viaţa acestor figuri triste se consumă în zgârcenie, banalitate şi conservatorism. Nici jocul de cărţi, care antrena atâtea izbucniri sporadice de viaţă, nu era diferit de substanţa (ne)alterată a conştiinţelor lor. ,,Când, la întâia lor vizită acolo, vicontele şi vicontesa de Kergarouët vorbiră despre whist şi despre boston ca despre nişte jocuri mai interesante decât fusese mouche şi, încurajaţi de baroană, pe care mouche o plictisea peste măsură, se apucară să le arate cum sunt acele jocuri, societatea de la castelul de Guénic se supuse, nu însă fără a protesta împotriva unor asemenea inovaţii; dar fusese cu neputinţă să-i facă să înţeleagă ceva din ele, iar după plecarea Kergarouët-ilor inovaţiile fură apreciate ca spărgătoare de capete, ca probleme de algebră, ca nişte dificultăţi nemaipomenite. Fiecare prefera scumpa lui mouche, drăguţa şi plăcuta lor mouche. La mouche birui jocurile moderne, întocmai cum lucrurile vechi biruiau împotriva celor noi pretutindeni în Bretania.” (pp. 191-192).

Cea care va disturba tipicăria şi prozaismul vetust al acestor existenţe de seră este o nobilă bretonă, venita din stricatul Paris, ,,scriitorul” Camille Maupin, sub care se ascunde domnişoara des Touches (cf. Honorine), o femeie necăsătorită de aproximativ patruzeci de ani, culme a artei de sub Restauraţie, reproducere fictivă a scriitoarei George Sand. Domnişoara des Touches, cu aere de mare lume, superioară intelectual întregii regiuni ruginite, deprinsă cu saloanele pariziene, artistă veritabilă, îl vrăjise pe tânărul Calyste du Guénic, un bărbat ultrasensibil de douăzeci şi unu de ani, prototipul eroului romantic, la confluenţa unor personalităţi bipolare, explozive atât în materie de voioşie, cât şi de melancolie biliară ca Byron şi Chateaubriand. În venele lui Calyste curge sângele breton veşnic fierbinte, pe care doar adierea vieţii pariziene, cu liota sa de farmece şi degustări moderne, îl poate galvaniza până la incendiu psihic. Domnişoara de Touches este tot ceea ce mama lui Calyste nu putea să (mai) fie: ,, – Copil drag, spuse cuvioasa Fanny, nimic nu o poate scuti pe femeie să se comporte aşa cum cere Biserica. Ea nu-şi îndeplineşte obligaţiile faţă de Dumnezeu şi faţă de societate dacă se leapădă de gingaşele îndatoriri ale femeii. O femeie săvârşeşte un păcat numai ducându-se la teatru: dar a mai şi scrie păcătoşeniile pe care le repetă actorii, a colinda lumea ba cu un vrăjmaş al papii, ba cu un muzician, ah, ţi-ar fi cam greu, Calyste, să mă convingi că asemenea fapte sunt acte de credinţă, de nădejde sau de caritate. Averea pe care o are i-a fost dată de Dumnezeu ca să facă binele; la ce slujeşte averea ei?” (p. 204) Având în vedere faptul că domnişoara des Touches nu avea copii şi ducea o viaţă emancipată de lanţurile sociale ale timpului ei, nu surprinde prin nimic atitudinea de desconsiderare şi de antipatie a femeilor frustrate din înalta societate bretonă, pe care, prin contrast, baronul bătrân, deprins cu libertinajul veacului său, o aprobă ca firească, mai ales pentru educaţia sexuală a unui tânăr aristocrat. Însă, ceea ce ridică semne de întrebare, este atitudinea hiperprotectivă în plan erotic a doamnei du Guénic, care, necunoscând iubirea spirituală vreodată, resimte gelozie faţă de rivala ei virtuală. Fanny, într-un raport incestuos straniu (Iocasta îl vrea pe Oedip pentru că Laios nu o împlinise ca femeie), şi-ar dori ca fiul să o poată iubi numai pe ea cu pasiunea dedicată unei femei străine, a carei vârstă biologică se apropia, în fond, de-a ei. Dincolo de gelozia maternă, relativ firească, se acunde invidia pentru o plăcere interzisă, dar şi o răzbunare morală dirijată împotriva unui soţ decrepit, rece ca un sloi.

Domnişoara Félicité des Touches nu este nici pe departe ceea ce se spune pe seama ei. Orfană, crescută de domnul Faucombe, ,,fratele bunicului ei după mamă” (p. 207), se trăgea dintr-o familie de nobili certaţi cu domnia anilor 1789-1804 în Franţa. Crescută ca un băiat, domnişoara des Touches are talentul unui artist în scris, cultura unui erudit acoperit de colbul bibliotecilor şi pasiunile unei femei. Balzac o tratează, totuşi, ca pe un sfinx sau o himeră, o creatură ambivalentă genital prin definiţie: formidabilul său intelect o defeminizează, Félicité având capacitatea de a înţelege totul (latura masculină), dar nu de a cădea în vâltoarea instinctului (ca o femeie ,,normală”). Pe deasupra, parcă pentru a sublinia şi mai mult personajul insolit, Félicité îşi administrează de aproape douăzeci şi cinci de ani de una singură averea, pe care o sporise simţitor. Deţine proprietăţi şi alte bunuri în valoare de peste trei sute cincizeci de mii de franci încă de la majorat. ,,La douăzeci şi unu de ani, o fată cu o astfel de voinţă era egală cu un bărbat de treizeci de ani. Mintea ei căpătase o mare experienţă, iar deprinderile cu critica îi îngăduiau să judece just oamenii, artele, lucrurile şi politica.” (p. 210). În anul 1836, independenţa ei socială este asigurată de cele câteva milioane de franci pe care îi putea manipula oricând. Băieţoasă din cap până în picioare, deşi frumoasă, bretona Félicité se conservase excelent până la vârsta de patruzeci de ani. Prima ei iubire fusese un mister pentru ceilalţi, doar că Félicité fu părăsită la Roma în 1820 (sau 1818), unde, însoţită de un artist al scrisului în Italia (patria sufletească a lui Balzac), îşi descoperă misiunea tot în scris. Camille Maupin este rezultatul compensatoriu al unei nefericiri amoroase. Privită ca ,,o excepţie admisă” (p. 217), bogata şi artistica Félicité cucereşte stima Parisului, unde ani de-a rândul strălucea într-un cerc de artişti de toate felurile. După 1830, domnişoara des Touches se retrage în Bretania, cutremurându-i pe localnici cu obiceiurile ei de femeie şi, oroare!, scriitoare. ,,Félicité nu era singură la Touches, avea un oaspete, acela era Claude Vignon, scriitorul ironic şi mândru care, deşi nu scria decât critică, izbutise să se impuna faţă de public şi de literatură, dând impresia unei anume superiorităţi. Félicité, care de şapte ani, îl primise în casa ei pe acest scriitor, la fel ca pe alţi o sută de scriitori, jurnalişti, artişti şi oameni de lume, care îi cunoştea firea slabă, trândăvia, adânca mizerie, delăsarea şi sila de toate, părea că vrea să şi-l facă soţ, prin felul în care se purta faţă de el. Purtarea ei, de neînţeles pentru prieteni, Félicité o explica prin ambiţie, prin spaima pe care i-o pricinuia bătrâneţea; voia să încredinţeze restul vieţii sale unui bărbat superior, căruia averea ei să-i fie o trambulină şi care să-i menţină importanţa în lumea poeziei. Îl adusese, deci, pe Claude Vignon de la Paris la Touches, aşa cum un vultur duce în gheare un ied, ca să-l studieze şi să ia o hotărâre definitivă; ea îi amăgea, însă, şi pe Calyste şi pe Claude: nu se gândea deloc la căsătorie, trăia cel mai cumplit zbucium ce poate frământa un suflet tare ca al ei, simţindu-se jucăria propriului său spirit, văzându-şi viaţa luminată prea târziu de soarele iubirii, strălucind ca într-o inimă de douăzeci de ani.” (pp. 218-219) Înconjurată de peisajul natural sălbatic şi rebel al locului, Camille Maupin putea afla inspiraţie în orice, iar doamna des Touches, învăluită în fumul ţigării ei lungi (obraznic obiect al falei masculine), se putea consola cu alţi câţiva ani de tinereţe.

Introducerea în tramă a unei invitate de-a doamnei des Touches schimbă complet ritmul lent al romanului. De fapt, se poate observa că Balzac mai mult pictează până în acest moment decât să-şi deplaseze personajele într-o direcţie sau alta. Invitata doamnei des Touches este Béatrix-Maximilienne-Rose de Rochfide, căsătorită din 1828 cu baronul de Rochfide. Béatrix este o blondă fermecătoare de douăzeci şi opt de ani. Plictisită teatral de marea societate pariziană şi de un soţ indiferent, cu care avea un copil ajuns la vârsta adolescenţei, de care uitase cu egoism, Béatrix, prietenă intimă de-a domnişoarei des Touches, fuge cu un compozitor italian napolitan, Gennaro Conti, tocmai în patria lui Rossini, unde se bucură de fericire pentru numai câţiva ani. Conti se iubise înainte cu doamna des Touches, care se simţise trădată de el, dar şi, raţională cum era, lecuită de o inimă egocentrică în viaţa ei. Personalitatea hermafrodită a scriitoarei se ghiceşte uşor şi-n această poveste de dragoste. Vignon şi Calyste se ciocnesc ca doi rivali până la apariţia baroanei de Rochfide şi a amantului ei. Între Gennaro şi Béatrix apăruseră deja câteva fisuri – relaţia lor se scufunda peremptoriu. Imaginativa domnişoară des Touches i-o expune în culori trandafirii pe Béatrix lui Calyste cu scopul ca acesta, odată confruntat brutal cu ispita feminină, să-i cedeze într-un chip ce i-ar fi fost imposibil de suportat sau de privit austerei domnişoare şi scriitoare. Camille Maupin (autorul care sublimează prin abstinenţă viaţa reală) este super ego-ul domnişoarei des Touches, care râvneşte, de fapt, să fie iubită şi, totodată, să-l iubească în voie pe Calyste. Transferând şuvoiul dorinţei de plăcere în direcţia prietenei ei, inferioară moral şi spiritual ei, domnişoara des Touches realizează fericirea într-un plan ireal, deci etern, ideal şi impersonal, reuşit exclusiv la nivel estetic. Această ambivalenţă nativă a domnişoarei de patruzeci de ani ascunde atât ferocitatea artei de a captiva şi răpi minţile, cât şi ipocrizia şi perversitatea minţii artistice. Legăturile emoţionale primejdioase se cos în doar câteva pagini. Energia vulcanică a vârstei îl impinge într-un sens neprevăzut pe Calyste, a căruia schimbare în gusturi şi întârzieri repetate de-a acasă sunt ca un semnal de alarmă pentru conservatoarea familie de Guénic, pusă în situaţia de a stabili rapid o căsătorie de convenienţă cu Charlotte de Pen-Hoël, o tânără frumoasă şi simţitoare, dar prea provincială pentru gusturile impuse de doamnele din capitală, pe care baronul bătrân o va sfătui să renunţe la planul de căsătorie cu lunaticul lui fiu. ,,Dintr-o singură privire, ochii lacomi ai lui Calyste sorbiră toate aceste frumuseţi şi le întipăriră în sufletul lui. Blonda Béatrix şi bruneta Félicité sugerau acele contraste de keepsake atât de des exploatate de gravorii şi desenatorii englezi. Erau forţa şi slăbiciunea femeiască în toată măreţia lor, o desăvârşită antiteză. Aceste două femei nu puteau fi niciodată rivale, fiecare îşi avea împărăţia sa. Era ca un delicat brebenoc sau un crin lângă un mac roşu, somptuos şi strălucitor, o peruzea lângă un rubin. Într-o clipă, Calyste fu cuprins de o iubire ce încununa opera tainică a speranţelor, a îndoielilor, a întrebărilor lui. Domnişoara de Touches îi trezise simţurile, Béatrix îi aprindea inima şi mintea. Tânărul breton simţea ridicându-se în sine o forţă gata să învingă totul, să nu respecte nimic.” (p. 256) E vorba de vigoarea şi inocenţa neîncercată a vârstei, dar şi de fermitatea în decizii, uneori nebunească, a strămoşilor săi sangvinari. Un Guénic din secolul al XIII-lea ar fi pornit la un război de cucerire sau ar fi înăbuşit vreo răzmeriţă, dar unul din 1836 nu-şi poate decât satisface singurele libertăţi rămase la îndemâna vechii clase asupritoare, simple opinii personale: cele ale imaginaţiei erotice. Acolo unde străbunii ar fi scos sabia din teacă, Calyste îşi palpează sacadat inima.

Abia în cea de-a doua secţiune a romanului, Balzac desfăşoară ,,drama” amorului. E un studiu al sentimentelor rafinate, în care trupurile nu se întâlnesc decât pentru a-şi refuza şi amâna indefinit actul sexual mistuitor. Nu putem avea cunoştinţe absolut certe despre cum se curtau şi se iubeau în realitatea istorică membrii claselor superioare, dar efortul lui Balzac de a stiliza şi de a purifica înclinaţiile naturale ale speciei, prin intermediul practicilor aristocratice curente, este admirabil realizat artistic. Mistificarea, dacă despre asta este vorba, este una care se repercutează pozitiv asupra secolului al XVIII-lea, unde manierele în jocul social al iubirii respectabile fuseseră duse la perfecţiune. Nici nu am putea bănui desfrâul, ci doar desfătarea în atracţia lui Calyste pentru Béatrix. Sentimentele se cultivă ca orice alt obiect făurit de mâna meşteşurească a omului. Domnişoara des Touches va scrie un roman de dragoste prin jocurile erotice la care îi împinge pe Calyste, fericit să o adore pe inaccesibila Béatrix din Paris, venită tocmai din mirifica Italie, şi pe doamna de Rochfide, care, dezamăgită de Conti, are acea vanitate a claselor superioare pe care orice admiraţie, chiar şi una linguşitoare, mai cu seamă dacă vine din partea unui aristocrat chipeş de-abia trecut de vârsta adolescenţei, îi trezeşte interestul viu şi visceral, uşor escamotabil. ,,Manevrele acestea durară şase zile; ele erau completate, fără ca naivul Calyste să ştie, de cele mai abile discuţii purtate de Camille cu prietena sa. Între cele două femei avea loc un duel necurmat, în care ele se întreceau în şiretlicuri, în prefăcătorii, în generozităţi false, în mărunţişuri mincinoase, în confidenţe viclene, în care una îşi ascundea dragostea, pe când cealaltă şi-o dezvăluia în intregime, şi în care totuşi fierul ascuţit, înroşit de cuvintele perfide ale domnişoarei des Touches, pătrundea adânc în inima prietenei sale şi atingea unele din acele sentimente urâte pe care femeile oneste le ascund cu atâta grijă. Până la urmă, Béatrix începu să se simtă ofensată de neîncrederea pe care i-o arăta Camille, găsind-o prea puţin onorabilă, atât pentru mine, cât şi pentru cealaltă; era încântată să constate şi la această mare scriitoare micimile sexului său, şi ţinea să aibă plăcerea să-i arate unde încetează superioritatea sa şi cum putea fi umilită.” (pp. 287-288) Greşelile domnişoarei des Touches proveneau din gelozia ei, dar şi din surpriza de a constata că Béatrix începuse de una singura să-l placă pe Calyste, ficţiunea pusă la cale fiind obliterată de chemările naturii. Nici urmaşul romantic al familiei de Guénic nu face excepţie: în completă neascultare faţă de maestra-magistru Camille Maupin, Calyste trimite, pe ascuns, o scrisoare de iubire doamnei de Rochfide, care, din bucurie pentru fosta ei rivală, o ţine ascunsă, ca un atu, de domnişoara des Touches. Paginile de gesturi tandre, priviri furtive şi calorice scrisori parfumate, în care trăirile vulgare sunt negate pentru a fi apoi confirmate şi accentuate poetic, conţin un ritual aristocratic al excitării reciproce, un lung şi studiat preludiu la ceea ce nu poate fi decât inomabil. Înflăcăratul Calyste, spre groaza mamei sale, care îi absorbea corespondenţa, îşi reneagă sfidător obârşia în numele dragostei cavalereşti. Decăderea şi înstrăinarea de familie a ultimei mlădiţe din spiţa du Guénic sunt cât pe ce să fie depline. Doamna des Touches se simte siderată şi rănită când descoperă din gura rivalei ei prezenţa unor misive de amor. Plimbarea de la Croisic dintre Béatrix şi Calyste pune capăt tensiunii acumulate până la vârful sticlei între cei doi: la marginea unei stânci pe care creştea, raritate a regiunii, un cimişir sălbatic, în faţa unui peisaj oceanic care ar fi antrenat şi cele mai amorţite sentimente, înzecindu-le pe cele deja în fiinţă, mistica iubirii neîmpărtăşite (sau, cel puţin, aşa credea Calyste) explodează orgasmic. Atunci când, din trufie şi falsă impasibilitate, Béatrix îl alungă din vorbe pe Calyste, pe care nobilă nu-l preferă strălucitului muzician Conti, bretonul, izbit de o înclinaţie viguroasă de a fi unicul posesor al femeii iubite, o împinge pe Béatrix în gol. Intenţia manifestă este de a ucide din dragoste. ,,Calyste, îndemnat de o curiozitate sălbatică, se aplecă, văzu situaţia în care se afla Béatrix şi se cutremura: doamna de Rochfide părea că se roagă, credea că va muri, simţea crengile de cimişir gata-gata să cedeze. Cu iscusinţa fulgerătoare pe care o insufla dragostea, cu sprinteneala supranaturală pe care tinereţea ştie s-o afle în primejdie, Calyste îşi dădu drumul, alunecând de la o înălţime de noua picioare şi sprijinindu-se pe câteva asperităţi, până ce ajunse la marginea stâncii, unde izbuti s-o tragă în sus pe marchiză, pe care o ridică pe braţe, riscând să se prăbuşească amândoi în mare. Când o luă pe Béatrix în braţe, ea era leşinată; însă, astfel, şi-o putea închipui numai a lui, pe acel pat aerian pe care aveau să rămână mult timp singuri, şi primul lui gând fu de plăcere.” (p. 321) Calyste suferise vizita scurtă a ceea ce francezii numesc, cu arguţie, la petite mort. Domnişoara des Touches este consternată de acest act gratuit şi absurd, expresie a unei iubiri interzise ei. Béatrix îşi revine curând, după zile de oblojeli şi veghe lângă pat. Calyste era în al nouălea cer când Béatrix, iertându-şi călăul, îi dă de înţeles că îl iubeşte. Patetismul momentului de pe stâncă şi zilele ce i-au urmat are drept sfârşit apariţia subită a lui Conti, chemat la indicaţiile preţioase ale domnişoarei des Touches, care, stârnit de idila care se aprinsese între Béatrix, pe care nu o mai iubea, dar încă se considera îndreptăţit să fie iubit de ea, şi bietul năuc Calyste, pleacă, în scop profilactic, cu doamna de Rochefide din Bretania. Zile aspre se abat peste castelul du Guénic, reşedinţa uitată a zeilor bretoni. Doborât la pat de greutăţile insurmontabile ale vârstei înaintate, baronul de Guénic trage să moară. Calyste, măcinat lăuntric de o dragoste nefericită, slăbit şi dezolat, pare să-i urmeze vârstnicului său tată, punând capăt unei dinastii seculare. Ceea ce îl ţinea în viaţă pe Calyste, îngenuncheat de un morb consumptiv, era speranţa de a o revedea pe înfumurata şi uşuratica Béatrix, noua sa zeiţă. Autoarea Camille Maupin îl veghează din umbră, ca un înger aflat pe drumul călugăriei, pe discipolul ei Calyste. ,,Afecţiunea pe care Félicité i-o purta lui Calyste îi pregătea bietului copil cel mai frumos viitor. Înrudită cu familia de Grandlieu, a cărei ramură ducală se sfârşa cu cinci fete, Félicité îi scrisese ducesei de Grandlieu povestea lui Calyste şi o anunţă că îşi vinde casa de pe rue Mont-Blanc, pe care nişte speculatori îi ofereau două milioane cinci sute de mii de franci. Omul ei de afaceri tocmai schimbase această locuinţă cu unul dintre cele mai frumoasa palate de pe rue de Bourbon, cumpărat cu şapte sute de mii de franci. Din restul sumei luate din casa de pe rue Mont-Blanc, Félicité folosi un milion pentru răscumpărarea casei du Guénic şi făgădui întreaga avere Sabinei de Grandlieu dacă îl vindeca pe Calyste de pasiunea lui pentru doamna de Rochfide.” (pp. 346-347) Domnişoara des Touches se spală astfel în ochii lui Dumnezeu de ravagiile greşelilor imaginaţiei ei scriitoriceşti, care acţionase influent în viaţa de ficţiuni a lui Calyste, care, prin micimea voinţei, deja provoacă o analogie cu Lucien Chardon din Iluzii pierdute. Calyste se înzdrăveneşte în atmosfera de carnaval neîncetat al Parisului, însă rănile sale sufleteşti nu se vindecă în întregime. Căsătoria lui are loc doar cu binecuvântarea protectoarei sale des Touches, care, printr-o altă fantasmă regizată seducător, îl face pe Calyste să vadă în Sabine de Grandlieu stafia superficialei Béatrix, cea care îl înălţa în sferele danteşti ale beatitudinii cereşti. Iubirea-pasiunea este, în felul ei, la fel ca arta, o formă de religie laicizată. ,,El găsi în Sabine de Grandlieu, care fără nici o îndoială că pe atunci era cea mai frumoasă şi mai fermecătoare fată din înalta societate pariziană, o vagă asemănare cu doamna de Rochefide, şi acordă de la început cochetăriilor ei o atenţie pe care nici o altă femeie nu ar fi obţinut-o din partea lui. Sabine de Grandlieu îşi juca rolul cu atât mai bine, cu cât Calyste îi plăcu nespus de mult, şi lucrurile fură atât de bine puse la punct încât, în iarna lui 1837, tânărul baron de Guénic, care îşi recăpătase culorile şi strălucirea tinereţii, o ascultă fără supărare pe mama sa când îi aminti de făgăduiala dată tatălui său pe patul morţii şi când îi vorbi despre căsătoria lui cu Sabine de Grandlieu. Dar, oricât de hotărât se arată să-şi respecte făgăduiala, Calyste ascundea o indiferenţă tainică pe care baroana o cunoştea, dar pe care nădăjduia că bucuriile unei căsătorii fericite o vor risipi.” (p. 347) Înainte de a pătrunde în cea de a treia parte, şi ultima, a romanului, noviciatul în călugărie la vizitandine a domnişoarei des Touches se cade explicat. Recunoscându-se ca egoistă şi necredincioasă în faţa puterii lui Dumnezeu, domnişoara des Touches este transfigurată de sacrificiul şi credinţa fanatică a lui Calyste în iubire. Dacă un bărbat poate iubi aşa, atunci dragostea trebuie să existe, în cele din urmă – acestea sunt vorbele pe care le degusta cu bucurie hristică domnişoara des Touches în inima ei. În acest moment, când aşteptările ei de la viaţă şi de la lume sunt confirmate de un tânăr cu duhul neprihănit, scriitorul Camille Maupin, acest tată pământesc pe care şi-l construise singură domnişoara des Touches, o biată orfană, din pură autoidolatrie, este ucis, iar locul lui este luat de tatăl ceresc, de vechea religie creştină, care o învaţă pe domnişoara des Touches sentimentul vinii, smerenia şi datoria ei incontestabilă de femeie. Unui super-ego imperfect, material şi efemer, i se substituie egoul suprem al tradiţiei religioase europene, cea de pe filiera romano-catolică, iar împlinirea metafizică se realizează subsecvent. Schimnicia şi nevoinţa nu pot fi, totuşi, înlăturate, ci sechestrate într-o umilă chilie. Viaţa de dincolo înăbuşă speranţa într-o viaţă de aici. Domnişoara des Touches nu mai poate aspira decât la sfinţenie, pierind din lumea celor vii sub piatra tombală a recluziunii monahale.

În partea a treia a romanului, Balzac distruge miturile ţesute în mândra şi desueta provincie prin viciul omniprezent al Parisului, care sfărâmă orice legătură sacră şi strică inimile alese. Rostul lumii se opune ieşirilor din decor sau, mai balzacian spus, Natura şi Societatea vor unul şi acelaşi lucru: să dea chip aceluiaşi Spirit universal. Căsătoria este, pentru Balzac şi epoca Restauraţiei, o alianţă vitală de averi în vederea unui urmaş. Pentru că averile burgheze rivalizau cu cele mai trainice ale aristocraţiei, pretinzând să le înghită pentru totdeauna, potrivirea de vederi, de caractere şi apucături senzuale dintre soţ şi nevastă trebuia să fie chiar mai mare decât asemănarea între moşteniri. Sabine de Grandlieu, neexperimentată şi naivă, apelează la sfaturile mamei ei din pricina unei precipitate incompatibilităţi emoţionale cu soţul ei, pe care îl slăveşte. Balzac ia chiar apărarea clasei superioare prin tradiţie în faţa posibilei acuzaţii de destrăbălare a tinerelor aristocrate. ,,De aceea unii burghezi răi de gură au tăgăduit pe nedrept inocenţa şi virtuţile tinerelor domnişoare care, ca şi Sabine, sunt doar nişte fecioare desăvârşite prin spiritul, prin deprinderea de a se comporta ca marile doamne, prin bunul-gust, şi care, de la vârsta de şaisprezece ani, ştiu să se servească de lornionul lor.” (p. 353) După ce Balzac ne-a înfăţişat un mănunchi de scrisori de amor redactate ca înainte de anul fatal, 1789, tot el ne pune sub ochi scrisorile unei femei în luna de miere, pline de bucurii, şăgălnicii, mirări, declanşate în urma primelor impresii legate de viaţa în intimitate cu un bărbat etc., constituind o lecţie de sensibilitate nobiliară. După şederea în văgăuna medievală din Guérande şi vilegiatura prin alte departamente franceze, Sabine, de pe acum geloasă, descoperă că se mai află tăciuni aprinşi în inima soţului ei pentru vechea lui iubire. Domeniul de Touches este locul magic invocat de proprietara sa ca posedînd proprietăţi nefaste pentru Calyste. Soţii se întorc apoi la Paris, unde căsnicia îşi intră pe deplin în drepturi. ,,Pe la sfârşitul verii următoare, în august 1840, Sabine, deci, îşi alăpta încă băieţelul. În cei doi ani de şedere la Paris, Calyste se dezbărase cu totul de acea inocenţă al cărei farmec împodobise debutul său în lumea pasiunii.” (p. 367) Fireşte că, într-o seară, aflându-se la teatru, în compania altor tineri de familie bună, Calyste dă peste Béatrix, care îi încinge vechea patimă, deşi frumuseţea ei naturală pălise, rivalizând cel mult cu chipul unei curtezane. Béatrix, cu toată modestia mijloacelor ei materiale, despărţită neoficial de soţ şi separată complet de Conti, trăia într-un apartament decorat ca un afrodisiac pentru un bărbat tânăr precum Calyste, care îi cade cu uşurinţă în plasă. Calyste se dovedeşte atras de viciu, de o anti-Sabine (pe care Béatrix, repudiată din mediile aristocratice, vrea să o umilească), iar nefericirea pe care semnele înşelării şi minciunile rostite insolent le provoacă tinerei mame sunt atât de grave încât Sabine, care îşi sfătuieşte surorile să nu aleaga pripit bărbatul în viaţă, se îmbolnăveşte şi e pe cale să-şi ia viaţa sau să moară. Sabine de Grandlieu nu este atât de iritată de comportamentul adulterin al soţului, căruia continua să i se supună nebuneşte şi contraproductiv, nărav pe care familiile aristocratice îl cunoşteau din vechime, cât plină de ură înveninată şi de orgoliul rănit din pricina rivalei ei, doamna de Rochefide. Uzanţele sociale, distincţia şi mândria îngemănate, sunt bunurile exterioare cele mai de preţ ale aristocraţiei franceze. Cu ajutorul abatelui Brossette, încarnarea Bisericii, doamna de Grandlieu încearcă să realizeze imposibilul: despărţirea lui Calyste, pe care nimeni nu-l acuză pentru actul său de infidelitate repetată, de amanta sa vicioasă, Béatrix. În aceste tertipuri nobiliare de salvare a familiei şi a reputaţiei fragile regăsim temele din Strălucirea şi suferinţa curtezanelor, Verişoara Bette şi alte compoziţii balzaciene. Pentru a încheia cu maximă competenţă romanul, Balzac recurge la câteva giumbuşlucuri narative, transformând finalul într-o semimelodramă. Arthur de Rochefide, soţul uitat şi cvasiabsent, moştenind prin graţia cerului averea surorii lui decedate, manevra o rentă anuală colosală, de două sute de mii de franci. ,,În vreme ce soţia lui trăia sub povara dragostei şi a maternităţii, Rochefide se bucura de o avere imensă, pe care nu o cheltuia, după cum nu-şi cheltuia nici spiritul.” (p. 399) Pasionat de cai, despre care nu cunoştea mai nimic metodic, domnul de Rochefide este libertinul nătâng, personaj de comedie căzut sub farmecele uneia dintre damele de companie omniprezente la Balzac, doamna Schontz, ,,Mica Aurélie”, în realitate Joséphine Schlitz, (altă) orfană dintr-o familie de ofiţeri care luase drumul prostituţiei de lux din nevoie şi mai puţin din interes. După doi de convieţuire veselă cu Arthur (expusă în cele patru trepte ale unirii sexuale: scump la bani în primă fază, încrezător în amanta lui în cea de-a doua, ajuns un fel de soţ decent în a treia, răpus de obişnuiţă până la prostie în cea de-a patra, când căsătoria se prefigurează ca obligatorie), doamna Schontz avea completă putere asupra lui, mimând devotamentul şi dezinteresul material. Singura persoana din casa doamnei Schontz, prezentă mai mereu, este jurnalistul dubios Couture (cf. Casa Nuncingen). Alţi invitaţi sunt Finot şi, de curând poposit în capitală, un anume Fabien de Ronceret, ,,fiul unui preşedinte de cameră la curtea regală din Caen, mort de un an”, care îşi dăduse ,,demisia din funcţia de judecător, funcţie în care tatăl său îl silise să-şi piardă vremea, cum spunea el, şi sosi la Paris cu intenţia de a-şi croi drum făcând zarvă, idee normandă anevoie de realizat întrucât el de-abia putea să conteze pe o rentă de opt mii de franci, mama sa trăind încă şi ocupând ca uzufructuară un foarte important imobil din mijlocul Alençonului.” (p. 410) Fabien de Ronceret este un burghez parvenit, mediocru şi lacom după prestigiu social, plămădit, în optica antimodernă a lui Balzac, de spiritul egalitarist al societăţii franceze postrevoluţionare de după iulie 1830. Acest ,,Moştenitor” de valoare individuală îndoielnică urma să devină paşaportul intrării în lumea respectabilă burgheză (cea de provincie) a doamnei Schontz, care intenţiona să-l ia în căsătorie pe ,,caraghios”. Pe axa Arthur – doamna Schontz – Fabien lucrurile par oarecum a fi credibile. Dar cine poate să o îndepărteze pe Béatrix de Calyste? Soluţia relativ neconvingătoare a lui Balzac constă în introducerea în scena a unui misit, în persoana regelui ,,bandiţilor politici, pe celebrul conte Maxime de Trailles, Arhiducele boemei, cel mai tânăr între tineri, în ciuda celor cincizeci de ani ai săi.” (p. 413) Maxime de Trailles e un fost crai fără scrupule (cf. Moş Goriot, Gobseck), unul dintre lionii Comediei umane, care urma să se însoare cu o burgheză bogată, aşteptându-se să ajungă curând deputat sau ambasador. Informat de marchiza de Grandlieu în legătură cu misiunea sa de a reface relaţiile dintre fiica ei şi Calyste, Maxime de Trailles cere douăzeci de mii de franci pentru a unge rotiţele cunoştinţelor şi protecţia pe mai târziu în carieră. ,,În ochii şoriceilor şi ai curtezanelor, Maxime era un bărbat extraordinar de puternic şi de capabil, pentru că izbutise să se facă nemaipomenit de iubit. Era admirat de toţi cei ce ştiau cât de greu e să trăieşti în Paris în bună înţelegere cu creditorii; în sfârşit, nu avusese alt rival – ca eleganţă, ca manieră şi ca inteligenţă – în afară de ilustrul du Marsay, care îl folosise în câteva misiuni diplomatice. Toate acestea sunt de ajuns pentru a explica întervederea lui cu ducesa, prestigiul de care se bucura în casa doamnei Schontz şi autoritatea cuvântului său într-o întâlnire pe care nădăjduia s-o aibă pe Boulevard des Italiens cu un tânăr de pe acum celebru, cu toate că era nou intrat în Boema Parisului.” (pp. 417-418) Balzac se foloseşte, pe post de Fabien de Ronceret, pentru înfumurata Béatrix de urmaşul lui Maxime pe linia boemiei, Charles-Édouard, conte Rusticoli de La Palférine, un craidon cu vocaţie, fiul spiritual şi agil al lui de Trailles. La Palférine acceptă, fără îndoială (oare se putea altminteri?), înţelegerea cu idolul său în ale deboşării. Maxime de Trailles o convinge cu cinism pe doamna Schontz să meargă pe mâna lui Fabien în provincie, viitor deţinător al Legiunii de Onoare, unde se va aranja să fie numit preşedinte de curte de apel, primind, de asemenea, de la Arthur suma de trei sute de mii de franci. Afacerile viitoare lichidează stocul de imoralităţi adunate. Doamna Schontz consimte fără doar şi poate, iar Fabien, constrâns de pericolul unui înlocuitor în Couture, se declară încântat de învoială. Din acea zi a contractului burghez, zilele lui Arthur de Rochefide, care se trezeşte înlocuit rapid de un amant mai voinic, sunt numărate în casa doamnei Schontz. Pe celălalt front de luptă, La Palférine, elegant, distins, pretins autor al unei nuvele de succes contrafăcută, cumpărată în fapt de la Nathan (cf. Iluzii pierdute), o surprinde pe doamna de Rochefide cu verva şi spiritul său. Dar nu acesta este elementul decisiv, ci vanitatea vicioasă a preaiubitei Béatrix, care, după o seară la operă, ieşind înainte de ultimul act, după cum îi era obiceiul, se descoperă singură, uneltire sagace a lui Maxime de Trailles, în peristilul teatrului. ,,Béatrix fu recunoscută de toţi ochii deodată, stârnind în toate grupurile nişte şuşoteli ce făcură vâlvă. Într-o clipă, mulţimea se împrăştie, marchiza rămase singură ca o ciumată. Calyste, zărindu-şi soţia pe una dintre cele două scări, nu îndrăzni să se apropie de stigmatizată, iar Béatrix, printr-o privire scăldată în lacrimi, îi aruncă de două ori, însă zadarnic, rugămintea de a veni lângă ea. În clipa aceea, La Palférine, elegant, superb, fermecător, părăsi doua femei, veni s-o salute pe marchiză şi rămase lângă ea.” (p. 433) Aceasta a fost lovitura decisivă pentru Calyste, una de extracţie socială, proprie marilor doamne şi amorului lor propriu necruţător. De cealaltă parte, Arthur de Rochefide se declară înfrânt, plăteşte şi se întoarce în domiciliul conjugal, căzut în paragină de ani buni. Béatrix îi dă un ultimatum lui Calyste (să fugă amândoi în Italia, întocmai ca în relaţia cu muzicianul Conti din anii precedenţi), doar ca să întârzie plecarea de dragul lui La Palférine, căruia îi trimite scrisori de dragoste exaltate. Calyste este alungat din alcovul doamnei de Rochefide, înlocuit de seducătorul talentat de La Palférine. Acesta urma să-i fie amant doar dacă ea redevine soţia care a fost: ,,(…) să te împaci cu domnul de Rochefide, să redobândeşti onoarea cuvenită poziţiei dumitale, să te reîntorci în palatul dumitale de pe strada Anjou, să fii una dintre reginele Parisului; ai să reuşeşti, dacă îl vei ajuta pe Rochefide să joace un rol politic şi dacă în conduita dumitale vei dovedi iscusinţa şi stăruinţa pe care le-a dovedit doamna d’Espard. Iată situaţia în care trebuie să se afle o femeie căreia îi fac onoarea de a ma dărui…” (p. 440) Béatrix acceptă târgul, iar Calyste se supune soartei în ziua în care La Palférine, dandy sclivisit, aflat în compania ,,pezevenghiului” de Maxime, îi face onoarea de a-i returna opt scrisori nedeschise, amintindu-i să se descotorosească de amintirea unei femei care nu-l mai iubeşte, cea care, asemeni doameni Schontz, orbeşte bărbaţii. Calyste, forţat de vitregele împrejurări să-şi repare ,,cu hapuri de la spiţerie” vreo boală venerică (pe latura promiscuă Fabien – madam Schontz – Arthur – Béatrix – Calyste), recunoaşte, pe tonul moralizator al unui înfrânt, că este pustiit de dragostea lui apusă. Maxime trage o concluzie banal de conservatoare: ,,Ah, domnule baron, tot ce omul are ceresc în el nu-şi găseşte hrana decât în ceruri!…” (p. 442) Béatrix este o doamnă de viitor, dar ,,incompletă şi pentru viciu, şi pentru virtute.” (p. 443). Dramoleta se încheie prin revenirea baronului de Guénic în sânul familiei, unde Sabine radiază, după atâta amar de vreme, de fericire. Suntem atât de departe de strălucirea nedomolită a Bretaniei de la început încât Balzac lasă impresia stăruitoare de a fi sudat două romane separate într-unul singur, unul al Iubirii de sine stătătoare, şi celălalt al intereselor sociale care murdăresc şi desfiinţează această intuiţie a Absolutului prin romantismul dragostei fulgurante. Béatrix e un tur de forţă pentru tot ceea ce e măreţ şi mai puţin reuşit în Balzac.

Femeia la treizeci de ani

Istoria dramatică a vieţii marchizei Julie d’Aiglemont este construită cu un exces rar la Balzac de tuşe groase, schimbări bruşte în intrigă, emoţii hiperbolice şi patetism necredibil. Femeia la treizeci de ani corespunde romanului comercial al epocii, pe care un cititor cu gusturi nerafinate l-ar fi degustat cu facilitate. Alcătuire de şase povestiri care se leagă greu într-un tot închegat, romanul iubirii aristocratice conţine acea câtime de senzaţionalism şi efecte tari pe care îl regăsim, sub o înfăţişare infidelă, dar cu aceleaşi sugestii, în Diabolicele decadentului studiat Barbey d’Aurevilly, balzacian de renume. Dragostea şi păcatele ei, pentru care nu există decât o târzie şi futilă căinţă, aparţine consubstanţial claselor bogate la Balzac: dacă ţăranii, copleşiţi de nevoi greu surmontabile, se reproduc fără fasoane şi, liminal, chiar fără sentimente, iar târgoveţii se preocupă obsesiv de înrudiri strategice, care măresc un capital iniţial modest, făcând rapid dragoste conform pravilelor din calendarul creştin, sentimentele de pasiune fiind scăderi periculoase, care slăbesc avutul şi duritatea intrinsecă a familiei creştine, aristocraţia, eliberată de chingile naturii imediate, care comandă şi impune neabătut, se poate dedica în voie culturii umane în înţelesul ei general. Aristocraţii au timpul şi resursele necesare pentru a fi ei înşişi, ceea ce nici o altă clasă socială, care este întotdeauna ceea ce-i dictează raportul de forţe superioare ei să fie, nu îşi permite – luxul de a se mişca în voie. Dacă nobilimea iubeşte într-o modalitate diferită (şi diferenţiatoare) de a celorlalte clase şi franjuri sociale, acest lucru se întâmplă doar pentru că nu se iubeşte defel neanimalic în rest. Cu toate acestea, când legile sociale sunt puse la îndoială, nici cele naturale nu mai funcţionează cu regularitatea cunoscută şi încercată: individul cade la pământ, înfrânt de dizarmonia dintre ceea ce îi este propriu în ordinea istorică şi generalitatea speciei. Întâia povestire, Primele greşeli, începe în 1813, la amurgul Imperiului, când Julie şi tatăl ei contemplă ultima defilare glorioasă a Marii Armate: Julie, ca orice tânără aprinsă, frivolă şi capricioasă, rămânând egal de egoistă în ignoranţa ei privitoare la cutumele şi habitudinile alegerilor pe baza de instinct, este învăluită de o dorinţă înflăcărată pentru Victor d’Aiglemont, colonel de cavalerie dârz şi trufaş. Tatăl înţelept o sfătuieşte pe fiica lui vrăjită să renunţe la înclinaţia ei pentru colonel, socotind că nu se potrivesc după puterile lor fizice: ,,Ah! dacă ai putea să te închipui cu zece ani mai târziu în viaţă, i-ai da dreptate experienţei mele. Îl cunosc pe Victor: hazul lui e un haz lipsit de spirit, un haz de cazarmă, el n-are nici un talent şi e cheltuitor. E unul dintre acei oameni pe care Cerul i-a creat să înfulece şi să mistuie patru mese pe zi, să doarmă, să iubească pe cea dintâi venită şi să se bată. Nu pricepe nimic din viaţă. Inima lui bună, penru că are, într-adevăr, o inimă bună, l-ar putea împinge să-şi dea punga unui nenorocit sau unui camarad; dar e un fluiere-vânt, nu-i dăruit cu acea gingăşie sufletească ce ne face sclavii fericirii unei femei, e ignorant, egoist… Există mulţi asemenea dar.” (p. 531) Brutalitatea acestui ofiţer viril atrage, în cele din urmă, şi, la începuturile lunii martie 1814, Julie şi colonelul d’Aiglemont sunt proaspăt căsătoriţi. Tatăl miresei murise de curând, ducând în mormânt un sfat neurmat. Pe fondul mişcărilor de trupe străine, tinerii căsătoriţi se retrag la Tours, în provincia de baştină a lui Balzac, ,,grădina” Touraine. Julie este melancolică până la depresie. Soţul este, în schimb, satisfăcut de sine. Ceea ce se consumase în intimitate refulează la suprafaţă ca o mistuitoare nemulţumire a femeii, care nu poate, totuşi, crâcni în cadrul căsniciei rigide a veacului. În urma caleştii lor se profilează un călăreţ sublim, care o urmăreşte din priviri pe Julie. Ajunşi la Tours, Julie face cunoştinţă cu o mătuşă a soţului ei, contesa de Listomère-Landon, o doamnă libertină şi luminată de la curtea lui Ludovic al XVI-lea. După plecarea tânărului soţ, Julie lasă să se ghicească nefericirea ei reală: contesa o ia sub protecţia ei maternă şi îi promite ca, prin discuţii şi atenţii faţă de nepotul ei netot, să remedieze situaţia. Deşi în aparenţa ei etiologică, boala gracilei Julie ar fi metrită, cauza este insatisfacţia sexuală cauzată de un soţ grăbit şi insensibil la preludiul inimilor. ,,Se cutremura constatând că Julie e o inimă dezamăgită, o tânără femeie căreia experienţa unei zile, a unei nopţi, poate, îi fusese de ajuns pentru a-şi da seama de nulitatea lui Victor.” (pp. 541-542) Între timp, tânărul misterios de pe drum, care o urmăreşte fervent prin fereastră, este ,,un gentilom, onorabilul Athur Ormond, fiul cel mare al lordului Grenville” (p. 541), un englez aciuat în Franţa ca fost prizonier de război, chipeş, doctor ca vocaţie şi meserie, inimă aleasă, cel care o scapă pe Julie dintr-o încurcătură pe drumurile străbătute de armate diverse şi pestriţe. Julie începe să întrevadă în lordul Grenville pe celălalt soţ, un anti-Victor. După 1815, Victor este promovat ca general cu decoraţii, marchizul fiind un bărbat de o inteligenţă modestă, fanfaron şi vanitos, primitiv în înclinaţii şi sărac în sensibilitate, maniere alese şi artă vocală a iubirii. Mătuşa lui angelică moare înainte de a salva substanţa etică a familiei d’Aiglemont. Julie este din ce în ce mai nefericită erotic de un asemenea bărbat, desprins parcă din alte clase sociale în materie de amor. E vorba de o incompatibilitate sexuală pronunţată, observată şi de vechii indieni: căprioara nu se împreunează decent cu elefantul. ,,Totuşi, în 1817, un eveniment contribui foarte mult la schimbarea situaţiei jalnice în care Julie fusese cufundată până atunci. Născu o fetiţă şi vru s-o alăpteze. Timp de doi ani, voioasele preocupări şi neliniştitele plăceri pe care le dau grijile materne i-au făcut viaţa mai puţin nefericită. A trebuit să se separe de soţul său. Medicii i-au pronosticat că sănătatea i se va îmbunătăţi; marchiza însă nu dădu nici o crezare prevestirilor lor ipotetice. Ca toţi cei pentru care viaţa nu mai are nici o bucurie, poate că vedea în moarte un deznodământ fericit.” (p. 553) Tânăra mamă îşi detesta în chip exagerat soţul, doar pentru că vocaţia ei de a iubi fusese călcată în picioare de un nobil liniştit, comod şi plat. În 1819, aflaţi la Paris, Julie se retrage în sihăstria credinţei creştine nou-descoperită, în vreme ce Victor, sănătos şi insensibil, merge din salon în salon, găseşte câteva amante din lumea marii nobilimi (doamna de Sérizy etc.), îşi construieşte o imagine ilustră şi este bine primit de aristocraţia pariziană. La o serată, în cadrul căreia se remarcă prin graţie şi frumuseţe, Julie îl revede pe Arthur. În aceeaşi seară, îi cedează încă o dată soţului ei cel grosolan. Boala ei, mai mult psihică decât somatică, se acutizează ca urmare nemijlocită. Lordul Grenville se oferă generalului d’Aiglemont pentru a o salva pe soţia lui de o moarte timpurie. Domnul d’Aiglemont concede. În anul 1821, lângă castelul Montcontour, cei trei călăresc relaxaţi într-un peisaj romantic. ,,Marchiza avea acum strălucitoarele culori ale sănătăţii. Ochii ei, iluminaţi de o putere lăuntrică, sclipeau, deşi erau învăluiţi într-un abur umed, asemenea acelui fluid ce da ochilor de copil un farmec irezistibil. Râdea din plin, era fericită că trăieşte şi se simţea vie. După felul în care picioruşele ei urcau culmea era lesne de înţeles că nici o suferinţă nu-i mai îngreuia, ca altădată, nici cea mai neînsemnată mişcare, nu-i umbrea nici privirile, nici cuvintele, nici gesturile.” (p. 563) Lordul Grenville şi Julie d’Aiglemont se îmbată de resurecţia iubirii pure, generalul Victor, copleşit de o soţie superioară şi impecabilă prin gesturi, asistând pasiv. Până în 1821, Victor nu mai are relaţii sexuale cu înzdrăvenita lui soţie, prea îndrăgostită pentru a se oferi soţul ei. Într-o seară oarecare, pe când Victor se afla la vânătoare, iar Julie se conversase cu madam Wimphen, lordul Grenville apare pe ascuns în iatacul doamnei d’Aiglemont, unde fetiţa Hélène, simbol deopotrivă al maternităţii şi căsniciei, dormea liniştită. Scena este fatală pentru că tocmai atunci apare, reîntors pe neaşteptate, Victor, vânătoarea anulându-se. Lordul Grenville se ascunde în cabinetul de toaletă al Juliei, zdrobindu-şi mâna în uşa închisă. Nici un strigăt nu iese din pieptul acestui martir al fidelităţii. La câteva zile, Victor participă la înmormântarea lordului Grenville, care ,,ar fi stat o noapte întreagă pe pervazul unei ferestre, ca să salveze cinstea iubitei sale; şi-a fost al naibii de frig ăstimp!” (p. 578) Julie este atât de consternată de cele petrecute încât cade la pat, Victor nebănuind nimic din cele întâmplate pe ascuns. Astfel, iubirea impudică este pedepsită de obligaţiile crude ale căsniciei de convenienţă, predictibil, singura permisă social. Balzac pune capăt unei povestiri fermecătoare pe alocuri, tezistă şi artificioasă în celelalte privinţe. A doua istorioară, Suferinţele tainice, este o meditaţie pe seama suferinţelor femeii abandonate în amor. Retrasă în peisajul romantic de la Saint-Lange, Julie, în vârstă de douăzeci şi şase de ani, cugetă la nefericirea unei vieţi conjugale forţate, adăstând patetic moartea. Prima ei iubire sinceră fusese uscată şi platonică până când soarta inexorabilă îi secerase alesul. Julie se lasă vizitată de un preot paroh din localitate, care se preschimbase în om al Bisericii după ce fiii săi, trei la număr, muriseră pe ogorul de luptă al Împăratului din Sfânta Elena. Faţa bisericească încearcă să o reculeagă pe marchiza fără duhovnic cu lumea prin fiinţa fiicei ei. Julie ricanează şi deconstruieşte dureros taina căsătoriei: ,, – Să te supui societăţii?… reluă marchiza, făcând un gest de oroare. Eh, domnule, toate suferinţele noastre de-aici ne vin! Dumnezeu n-a făcut nici o lege aducătoare de nenorociri; oamenii însă, adunându-se laolaltă, i-au falsificat opera. Noi, femeile, suntem chinuite mai mult de civilizaţie decât suntem de natură… Natura ne-a impus unele chinuri fizice pe care nu le-aţi îndulcit, dar civilizaţia a dezvoltat sentimente pe care le amăgiţi neîncetat. Natura sugrumă fiinţele slabe, dumneavoastră le osândiţi să trăiască, spre a le hărăzi unei suferinţe statornice. Căsătoria, instituţia pe care se sprijină societatea astăzi, numai pe noi ne face să-i simţim toate poverile: pentru bărbat – libertatea, pentru femei – datoriile. Noi vă datorăm întreaga noastră viaţă, dumneavoastră nu ne datoraţi decât unele clipe. În sfârşit, bărbatul poate să aleagă, atunci când noi nu avem decât să ne supunem orbeşte. Oh, domnule, dumneavoastră vă pot spune totul. Ei bine, căsătoria, aşa cum se practică ea astăzi, mi se pare a fi o prostituţie legalizată. Din aceasta izvorăsc suferinţele mele. Numai eu, însă, dintre nefericitele făpturi atât de tragic împerecheate, trebuie să păstrez tăcerea! Eu însămi sunt autoarea răului meu: eu mi-am dorit această căsătorie.” (pp. 588-589) Tirada marchzei la adresa ipocrizei mercantile a căsătoriei se extinde până la a decreta că soarta femeii oscilează între ,,o prostituată publică şi ruşinea, o prostituată secretă şi nefericirea” (p. 594) Preotul bănuieşte destinul nemilos al acestei mari doamne care desconsideră ordinea cuvintelor şi lucruruilor doar temporar solidificate social. În cel de-al treilea tablou, La treizeci de ani, naratorul potenţează drama sentimentală a marchizei Julie d’Aiglemont: la un bal dat de doamna Firmiani, Julie face cunoştinţă cu tânărul de viitor în diplomaţie, Charles de Vandenesse, un alter ego al lordului englez autosacrificat din fervoare erotică. Charles este blazat de pe urma decăderii moravurilor aristocratice de după 1789, în timp ce Julie, de aceeaşi seamă cu de Vandenesse, este la vârsta când maturitatea în viaţă şi în dragoste sunt la apogeu pentru o femeie de elită. Cucerit de aerul nefericit şi de manierele perfecte ale gingaşei doamne d’Aiglemont, Charles vede în ea întruchiparea romanţioasă a femeii ideale şi idealizate. Sentimentul de dragoste cotropeşte orice alt considerent social între ei, iar eroul mort pe geam într-o noapte friguroasă devine o magnifică amintire istorică. Mesmerizat de Julie, Charles refuză o situaţie strălucită, aceea de a ocupa o poziţie de ambasador în Italia, rămânând, totuşi, la Paris, în umbra protectoare a unchiului, membru în noul cabinet parlamentar. Relaţia fierbinte dintre el şi marchiză se statorniceşte, spre ignoranţa bovină a soţului ei, domnul general, de parcă acestuia i-ar fi păsat în mod deosebit de aventura ei. În capitolul al patrulea, Degetul lui Dumnezeu, parcele curmă firul destinului, împlinindu-l: de-a lungul canalului Saint-Martin, în marginea Parisului de atunci, la câţiva ani după 1820, micul Charles, fiul adulterin al marchizei d’Aiglemont cu de Vandenesse, de care generalul nu bănuia pesemne nimic, se scufundă, ghilotinat de sora lui prin mamă, Hélène, cea care îşi răzbună sui generis tatăl trădat. ,,Văzându-l pe fratele său pe povârnişul malului, Hélène aruncă spre el cea mai îngrozitoare privire care s-a aprins vreodată în ochii unui copil şi îl îmbrânci cu un gest plin de mânie. Charles alunecă pe panta abruptă, se împiedică de nişte rădăcini care-l rostogoliră năpraznic peste pietrele ascuţite ale malului: îşi zdrobi fruntea, apoi, scăldat în sânge, se prăbuşi în apele murdare ale râului. Valul se sparse în mii de stropi negri sub frumosul lui cap bălai. Mai auzi o clipă ţipetele ascuţite ale bietului micuţ, numaidecât însă sunetele lui se stinseră, înăbuşite de mocirla în care dispăru scoţând un sunet greu ca al unui pietroi ce cade la fund. Fulgerul nu-i mai scurt decât a fost această cădere.” (p. 619) Mai trec subit doi sau trei ani. Charles de Vandenesse moşteneşte o avere şi devine marchiz. Notarul Crottat, un mic-burghez fără gust şi fără delicateţe, participă la un dialog insipid, din care reiese că triunghiul conjugal dintre generalul d’Aiglemont, probabilul tată a încă trei copii (Gustave, Abel şi Moïna), era complet viciat de sentimentul acut de vină al Hélènei, ucigaşa fără voie a fratelui ei Charles, dar şi clandestinitatea transparentă dintre marchiză şi tatăl celui mort. În cea de-a cincea scenă, Cele doua întâlniri, suntem la alţi câţiva ani distanţă: generalul, nevasta şi cei patru urmaşi ai lor petrec o seară de Crăciun într-o casă somptuoasă din apropierea Parisului. O linişte fericită domneşte în acest cămin patriarhal: cel mare, Gustave, citind, e deja licean, Moïna apare ca o făptură măruntă şi vulnerabilă, Abel e un băieţel, Hélène se metamorfozase într-o adolescentă florală, marchiza, în vârstă de treizeci şi şase de ani, este retrasă în sine ca întotdeauna, iar generalul, eliberat în acea seară de slujitori, plecaţi la o nuntă de-a lor, priveşte tihnit la idilica reprezentaţie domestică de sub ochii săi experimentaţi şi înţelegători. Fiind trecut de ora zece, generalul îi predă o lecţie de onestitate aristocratică fiului său, care promisese să meargă la culcare mai devreme, povestindu-i o anecdotă forţată despre onorabilitatea cuvântului dat şi respectat până la capăt. Preţiozitatea generalului este brusc întreruptă de o bătaie brutală în uşă, noaptea şi pe o vreme grea şi aspră. Intimitatea confortabilă e contrastată cu genunea inexorabilă de afară. Un străin cu o privire dionisiacă, pătat de sânge şi cu un chip marmoreean, este găzduit de general. Ameninţător ca un demon subteran, cuceritor ca o stafie, tânărul se lasă ascuns în podul casei. Generalul îl primeşte împotriva voinţei sale, căzut parcă sub o vrajă a moirelor invizibile. Senzaţionalismul pictural al tabloului romantic nu are cusur: în răgazul în care generalul conversează cu o patrulă de jandarmi călare, Hélène urcă la etaj, unde străinul mistificator îşi băuse grabnic paharul cu apă, odihnindu-se, şi se îndrăgosteşte de privirea ţintuită asupra ei de acest erou beethovenian. Tatăl ei află că baronul şi pairul de Mauny fusese ucis cu un topor de un necunoscut în ajunul Crăciunului. Cele două ore luate ca termen se expiraseră: ucigaşul, tâlhar sau nobil proaspăt răzbunat, îşi ia tălpăşiţa din casa d’Aiglemont, nu înainte de a o lua pe Hélène, extaziată şi cutremurată de promisiunea fericirii, cu el. Generalul porneşte apoi furibund în căutarea proscrişilor, dar în zadar. Redat ca un coşmar de natură psihanalitică, episodul capătă o anumită grandoare, dar, în altă ordine de idei, este absolut silit şi găunos. ,,Teribila noapte de Crăciun, în care marchizul şi soţia sa au avut nenorocirea să-şi piardă fata cea mare, fără a se fi putut opune straniei influenţe exercitată de răpitorul ei involuntar, a fost ca o veste pe care le-o dăduse soarta. Falimentul unui agent de schimb îl ruină pe marchiz. Ipotecă apoi bunurile soţiei sale, spre a încerca apoi o speculaţie în umbra căreia trebuia să restituie familiei întreaga avere de la început; acţiunea aceasta însă îl ruină cu desăvârşire. Îndemnat de deznădejde să încerce totul, generalul se expatrie. Şase ani se scurseră de la plecarea lui.” (p. 648) Aflat pe vasul Saint-Fernand, în chila căruia se lăfăia o avere de peste un milion de franci, realizaţi miraculos prin colonii, generalul, căpitanul Gomez si marinarii lui sunt atacaţi de piraţi de pe Othello, la doar câteva leghe de ţărm. Bricul şi cele patru averi tăinuite fură înhăţate de mateloţii barbari de pe Othello. Cruzimea pitorescă a bucanierilor, iviţi pentru prima oară în Comedia umană, are strălucirea fanată a unui clişeu fotografic: Balzac îi ucide senzaţionalist pe toţi călătorii de pe Saint-Fernand, până când căpitanul de pe Othello se vădeşte a fi nimeni altul decât ginerele nedorit din noaptea de Crăciun. Inflexibil ca un amiral anonim, acesta îşi recunoaşte socrul şi îl invită în alcovul fiicei sale, regină şi zeitate păgână pentru echipajul sălbatic de afară. Pentru o mână de corsari turbulenţi din vastul Ocean Atlantic, interiorul cabinei stăpânei lor are ceva pe cât de princiar, pe atât de burghez şi muzeal, aproape kitsch: ,,Era îmbrăcată cu o măreţie plină de farmec şi de eleganţă. O muselină de India alcătuia întreaga strălucire a toaletei sale; dar divanul şi pernele erau de caşmir, un covor persan împodobea podeaua vastei cabini, cei patru copii ai săi se jucau pe jos construindu-şi ciudatele lor castele din coliere de perle, din pietre scumpe şi din nestemate. În câteva vaze de porţelan de Sèvres, pictate de doamna Jacqutot, se aflau flori rare ce îmbălsămau aerul: erau iasomii din Mexic şi camelii, printre care zburau câteva păsărele micuţe din America, domesticite, părând rubine, safire şi aurării însufleţite. Un pian era instalat în acest salon, iar pe pereţii de lemn, tapisaţi cu mătase roşie, se vedeau din loc în loc câteva tablouri, mici ca dimensiune, dar datorate celor mai buni pictori: un apus de soare de Gudin sta lângă un Terburg; o Fecioară de Rafael se înfruntă în armonie cu o schiţă de Girodet; un Gerard Dow eclipsa pe un Drolling. Pe o măsuţă de lac chinezesc se afla o farfurie de aur plină cu fructe delicioase. Într-un cuvânt, Hélène părea a fi regina unei ţari vaste în mijlocul acelui budoar în care iubitul ei încoronat strânsese cele mai elegante lucruri de pe pământ.” (pp. 656-657) Dacă mai poate fi vorba de vreo îndoială la mijloc, în pofida vieţii riscante pe care o ducea, Hélène, eliberată de cătuşele copilăriei ei, când mama îi era paznic şi, în acelaşi timp, călău, era cât încape de fericită. Generalul îşi părăseşte, lovit de stupoare, fiica, murind ,,de oboseală” la doar câţiva ani distanţă. Fără nici o digresiune în(tre) timp, plonjăm într-o staţiune de băi din munţii Pirinei, unde doamna marchiză Julie d’Aiglemont şi fiica ei, Moïna, locuiesc într-o casă în care o femeie sărmană şi copilul ei urlau groaznic de durere, înainte de a-şi da duhul. Revenind din Spania, sărmana mamă este nimeni alta decât Hélène, văduvă şi săracă, care moare în braţele propriei ei mame, după cum a blestemat-o soarta. Mâna aspră a Providenţei a căzut încă o dată peste familia marchizei păcătoase. În ultimul segment din roman, Bătrâneţea unei mame vinovate, Julie d’Aiglemont, reculeasă şi căită, încă bogată, arătând lumii o faţă veştejită nu de ani, ci de necuprinsele dureri resimţite, trăieşte ultima ei amărăciune. ,,Bătrana doamnă atât de matinală era marchiza d’Aiglemont, mama doamnei de Saint-Héréen, căreia îi aparţinea frumosul palat. Marchiza se lipsise de el pentru fiica sa, căreia îi dăduse întreaga-i avere, neoprindu-şi decât o pensie viageră. Contesa Moïna de Saint-Héréen era ultimul copil al doamnei d’Aiglemont. Ca s-o poată mărita cu moştenitorul uneia dintre cele mai ilustre familii din Franţa, marchiza sacrificase totul. Nimic mai firesc; ea pierduse succesiv doi fii: unul, Gustave, marchiz d’Aiglemont, murise de holeră, celălalt, Abel, căzuse în faţa oraşului Constantine. Gustave lăsase copii şi o văduvă. Dar afecţiunea destul de moderată pe care doamna d’Aiglemont le purtase celor doi copii ai săi se domolise şi mai mult atunci când trecuse asupra nepoţilor. Se comporta politicos cu doamna d’Aiglemont cea tânără; dar se limita la un sentiment superficial, pe care bunul simţ şi convenienţele ne prescriu să-l manifestăm faţă de cei ce nu sunt apropiaţi. Averea copiilor ei decedaţi fiind perfect orânduită, ea îi rezervase scumpei Moïna toate economiile şi toate bunurile sale personale.” (p. 668) Căsătorită strălucit, Moïna este Julie cu treizeci de ani în urmă: egoistă şi afectată, ea este tentată să intre într-o relaţie amoroasă cu Felix de Vandenesse, fratele ei vitreg de care nu ştia nimic, dând a se înţelege că generalul d’Aiglemont avusese, de fapt, un singur urmaş, pe Hélène. Degeaba se străduieşte, roasă de necaz, marchiza să-i arate fiicei ce nu se cade a face, fiindca aceasta, la fel de impenetrabilă în hotărârea ei obstinată, îi răspunde că nu se aştepta ca mama ei să fie geloasă pe altcineva decât pe tatăl dispărut. Presiunea unui semiincest inevitabil răscoleşte ultima pagină a romanului. Doamna d’Aiglemont suferă o comoţie şi moare la scurt timp, intuind viitorul sumbru al ultimei ei fiice. Între pasiune şi uzanţe sociale, prima cale dă naştere la situaţii monstruoase şi nefericiri abisale, doar a doua, cea a conformismului predominant, asigurând o minimă linişte la bătrâneţe şi un sentiment al împlinirii: etica balzaciană este, dincolo de reuşitele artistice reduse, totuşi prezente din loc în loc, ale Femeii la treizeci de ani, una îndatorată lecţiilor experienţei strămoşeşti, conservatoare, pioase, prudente şi atente la prescripţiile tabuurilor religioase, pe care eroii balzacieni nu pregetă a le încălca sub pretextul unei vane şi fatale impunităţi.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu