Feeds:
Articole
Comentarii

Clasele sociale


Pentru a nu zgâria urechile sensibile să preferăm în loc de clase sociale mai blânda expresie categorii (sociale) de venit. Clasa socială are la Marx un rol funcțional: cum se distribuie profitul? Între proprietar și angajat, iar, intermediar, îi găsim pe finanțiști și aparatul de stat, ultimul fiind doar un cost pentru societate în ansamblu. Inegalitatea este înscrisă în acest sistem, dar întotdeuna ca efect al funcționalității sale.

Ne uităm acum la România, drept exemplu: neoliberalismul este expresia politică a capitalismului ca sistem economic. Sistemul merge după aceleași reguli ca acum un secol și jumătate, indiferent de metamorfozele sale industriale. Deci ce vedem în România?

Îmi pare rău să-i deziluzionez pe unii din cititorii mei, dar neoliberalismul spune așa: avem o categorie socială de venituri constând din milionari în euro care nu produc și nu comercializează nimic pe piața liberă. Ei sunt o clasă politică parazitară, inutilă și anticapitalistă prin activitate. Cu câteva excepții de capitaliști români cu afaceri relativ prospere, restul sunt o adunătură de interlopi. Bogații României nu sunt capitaliști, să ne fie clar înțeles, nici în cei mai marxiști termeni. Ei dețin un capital pe care nu îl pun în mișcare pentru a crea un capital și mai mare. Ei nu se găsesc în competiție zilnică unii cu alții pentru clienți (nici măcar nu se ucid unii pe alții pentru accesul la vistieria statului). Ei nici nu cunosc noțiunea de muncă. Ei sunt administratorii economici ai statului sărac pe care îl sug de măduvă. Să nu le plângem de milă că se mai închid şi-un restaurant sau două, vreun salon de masaj central dacă ar dispărea clasa lor. Înlăturarea lor se realizează pe două căi: fie dispar din peisaj prin lupta anticorupție, fie își dau duhul în competiția pe piața liberă, din care ei nu fac parte. Piața neagră în care activează acești interlopi nu este o piață reală, ci o coterie de găști cu activități economice criminale. Paradoxal, politicianul român este un mafiot neproductiv, nu un protector al mafioților, cum se întâmplă în Mexic, Venezuela sau Columbia, unde producătorii de droguri livrează totuși lumii o marfă halucinogenă și manipulează elita politică în schimbul protecției în fața legii.

De cealaltă parte avem categoria celor aproape 8 milioane de locuitori (la o țară de 18 milioane cu indulgență, din care 5 milioane active pe piața muncii) care trăiesc, în vasta majoritate, din sume mărunte date de bugetul de stat. Să nu ne ascundem: salariul unui angajat de top la o companie falimentară de stat se extrage din aceleaşi taxe şi impozite cu care plătim pensiile sau ajutorul de şomaj. Ei sunt cu toții costuri umane, nu capital uman productiv. Nimeni nu ştie care este randamentul muncii bugetarilor. Simplul fapt că nimeni nu face efortul de a măsura productivitatea muncii în rândul birocrației de stat spune totul despre rolul său parazitar. În ce fel serveşte o instituție despre care nu ştim ce face practic?

Restul de angajați, cei care lucrează pentru un patron, sunt cu adevărat exploatați. Amenințați de spectrul şomajului, plătiți adesea mizerabil şi rareori decent, adesea angajați la capitalişti străini, ei sunt singura clasă productivă din România, dar şi această muncă, socotită în ansamblul angajaților români, este cu mult sub nivelul productivității medii din țări dezvoltate. De ce nu se plâng aceştia? De ce nu se organizează în sindicate? De ce nu avem lupta lor pentru salarii mai mari, pentru condiții decente de muncă, de ce nu au conştiință de clasă?

Cum de ce? Pentru că ei sunt momentan cu toții în minoritate față de cele doua clase sociale predominante: clasa mafioțior-politicieni, câteva mii de persoane, care nu se pot manifesta ideologic cu sinceritate în văzul lumii fără a fi considerați direct personaje provenite din evul mediu, şi clasa bugetarilor fomişti, care tac mâlc pentru a îşi păstra posturile întregi până la pensie. Despre pensionari numai de bine. Observați că lupta se da exclusiv în România în jurul problemei: cine conduce statul şi cum împărțim resursele bugetare? E firesc, dată fiind situația. Şi un ultim aspect: nici una dintre clasele sociale predominante nu are propriu-zis nimic de-a face cu piața liberă, cu logica internă a sistemului capitalist.


Literatura română nu este citită nici măcar de români. Cauza principală o constituie mediocritatea sălcie a acesteia de la origini până în prezent. Oamenii cultivați sunt o raritate în orice societate săracă, cu un lung trecut de analfabetism şi cu şcoli proaste ridicate nu mai târziu de acum trei, cel mult patru, generații. Aceşti puțini “aleşi” preferă în mod natural să absoarbă autori valoroşi proveniţi din societăţi mai evoluate pe scara niciodată terminată a civilizației. Degeaba au încercat ai noştrii critici şi eseişti rafinați să croiască peste noapte istorii: acestea sunt, de regulă, compendii de maculatură împodobite de expresii poetice pe post de argumente logice şi de verdicte estetice. A arunca anatemă asupra anumitor autori, ce-i displac personal criticului, sau a încununa cu lauri pe alții este secretul întregii lor “estetici”, niciodată lămurită. Reţeta estetică este doar retorică impresionistă în România, Ecuador sau Mongolia. E arta de duzină a celor despre care nu ne putem explica de ce şi cum “le zic bine”. S-a găsit vreo noimă în “metoda” unui George Călinescu de a lipi etichete frumos colorate, stropşite într-un uragan erudit de nume? Zigu Ornea va face lumină apoi prin monografiile sale multor nume biciuite de erminiile eseistice ale unora şi altora.

O carte de memorii stilizată cu mare talent (dar, din câte am înțeles, nu de autorul însuşi), care îi aparține basarabeanului refugiat în România Constantin Stere, a avut nefericirea de a fi scrisă în limba română. Dacă amintirile sale literaturizate din În preajma revoluției ar fi fost publicate la jumătatea anilor ’30, cum, de altfel merită şi azi, în limba franceză (Eugen Ionescu ar fi lucrat pentru o vreme la acest proiect, abandonat) sau în limba engleză, altfel ar fi fost soarta acestora (mai puțin ultimele trei volume ale ciclului, din care aflăm multe cancanuri ale vieții politice pre-1914, fiecare probând micimea morală și intelectuală a elitei românești din Regat). În climatul politic toxic al anilor ’30 însă, un asemenea volum de amintiri romanţate ar fi stârnit furii de pe ambele părți ale extremei politice. Fasciştii şi staliniştii de toate felurile s-ar fi încolonat spontan împotriva ei. Dar în România, unde intelighenţia firavă se îmbăta în cronici leşioase citite numai de autori şi de amicii lor, nici vorbă de “dezbateri de idei”. Pe aici până şi înjurăturile au un nu-ştiu-ce tâmp şi superficial, de parcă nu ar ustura pe nimeni.

Nu ne mirăm totuşi de ce Stere a fost respins ca romancier şi sfidat de indiferența publicului. În preajma revoluţiei, alcătuit din opt părți neterminate, conține ca într-o ambră viața alter egoului Vania Răutu, basarabean născut la 1865, în nord-estul Moldovei de peste Prut, pe malurile melancolice şi languroase ale Nistrului, în ţinutul Soroca, este indubitabil un volum mai apropiat de literatura rusă decât de orice altceva. De la Stere aflăm că deja la 1880 fosta boierime moldovenească, rudimentară şi needucată, care nu cunoscuse vreodată valul de occidentalizare din România, era în curs de rusificare. De la 1812, încă de dinaintea apariției României ca deziderat politic al elitelor din cele două teritorii istorice, Basarabia se afişa ca o gubernie occidentală prost cunoscută a Imperiului Țarist. În acest sens, Basarabia nu este România. Numele româneşti sunt deja puternic rusificate pe vremea lui Constantin Stere, născut Konstantin Gheorghievici. Tatăl său, supranumit Ion Rautu, este un moşier necioplit, dar sincer moldovean, neatins de rusofilie şi rămas în urmă, care îşi administrează ca strămoşii săi moşia. Soția sa, mai tânără cu 30 de ani decât dânsul, mersese să studieze la pensionul rusesc al unei foste circare venită chiar din Franța, unde viitoarea matroană a Năpădenilor căpătase dacă nu o educație franțuzită propriu-zisă, măcar pretenția bunei creşteri şi atracția pentru baluri iernatice şi viața urbană. Prima parte a amintirilor cuprinde tinerețea Smaragdei Theodorovna în mijlocul vieții patriarhale de boiernaş de țară de la Năpădeni. Este singura secțiune din memorii care se apropie de forma convențională a unui roman balzacian. Sunt captivante scenele de bătaie ale slujitorilor, de curând dezrobiți în Imperiu, întorsăturile poetice ale limbii moldoveneşti care este o limbă română rurală, tribulațiile eroinei cu porniri adultere şi portretul mătuşii Natalița, în general, alura de frescă socială plină de duioşie a Basarabiei vechi în curs de pierdere a identității sale culturale. Stere nu ascunde nimic din abuzurile zilnice din săraca şi înapoiata provincie. Ion Răutu, “zmeu” şi “varvar” în tinerețele sale apuse, se culcase cu toate țărăncile nurlii de pe moşiile sale. Acest detaliu aduce brusc în imaginație pe contele Tolstoi june şi dezmățat. Rasismul antițigănesc şi pogromurile antisemite sunt întrețesute în societatea rusă.

Vania Răutu însă se aliniază spiritului timpului, iar la o vârstă cand alți adolescenți abia se descoperă pe ei înşişi ca ființe dotate cu personalitate, tânărul Stere devine narodnic, membru al partidului revoluționar, vinovat de acțiunea teroristă de a-l fi asasinat pe Țarul Rusiei în 1881, Narodnaya Volia (Voința Poporului). Izvorâți din rândurile claselor educate, aceşti tineri vor lupta împotriva autocrației în numele poporului oprimat. Metodele lor anarhiste şi teroriste vor trece în arsenalul bolşevic câteva decenii mai târziu. Narodnicii credeau într-un fel de socialism țărănesc ucronic. Obştea sătească devine unitatea economică de bază a societății ruse. Țăranii primesc pământuri şi drepturi politice depline. Clasele superioare se ocupă frățeşte de educația lor. Rusia se va tămădui astfel. Duşmanii de moarte rămân aristocrații şi aparatul de stat, care trebuiau raşi de pe fața pământului.

După anul 1881, imperiul îi va surghiuni dincolo de Urali, întemnița şi ucide pe narodnici. Execuțiile sumare, fără proces, se fac cu sadism. Reprimarea a fost brutală, dar ineficientă, statul rusesc funcționând greoi, discreționar şi fără mijloace materiale consistente. Pentru răspândirea de materiale propagandistice şi alte forme de agitație politică, Vania Răutu ajunge pe rând în închisorile din Odessa, Chişinău, în tranzit prin Moscova, şi, apoi, în exilul siberian, unde petrece câțiva ani buni prin locuri uitate de lume.

Din punct de vedere al istoriei ideilor, Stere scoate în evidență câteva aspecte care îl singularizează în intervalul 1931-1936. Primul aspect se referă la gradul ridicat de despotism funcțional din Imperiul Țarist. Închisorile murdare, pedepsele aiuritoare, violența nemascată a autorităților urmau doar să fie perfecționate de regimul stalinist, însă, după cum ştim de la un istoric ca Richard Pipes, acestea deja existau în societatea rusă. Gulagul are predecesori în maşinăria încă neunsă a statului țarist. Sunt pagini întregi vizionare care amintesc de arhipelagul lui Soljenițîn la Stere. Ohrana şi poliția secretă de după 1917 sunt precum tatal şi fiii săi: CEKA, OGPU, NKVD, KGB etc.

Al doilea aspect central indică fanatismul naiv-utopic şi recurgerea la soluții criminale extreme în tabăra revoluționarilor. Narodnicii nu sunt doar social-democrați, reformişti liberali care pledează pentru o adunare constituantă, comunişti visători, ci şi terorişti care prevăd o organizare socială în care o secțiune pretins pură în idealuri a societăţii acționează violent asupra altora. Când Bazarov al lui Turgheniev recurge la crimă, Europa încetează să mai lumineze întunecimile Rusiei. Leninismul capătă contur în această atmosferă de furie latentă care nu exclude soluțiile criminale aplicate universal. Detalii ale vieții cercurilor revoluționare din cartea lui Constantin Stere confirmă pagini întregi din istoria magistrală a lui Adam Ulam, Bolşevicii.

Un ultim detaliu de care diavolul s-ar simți mândru are în vedere barbaria în care trăieşte țărănimea rusă. Mujicii sunt descrişi de Stere ca nişte brute nespălate, adevărați oameni ai cavernelor. Scenele dantești în care deținuții sunt cărați pe barje în condiții inumane sau în care practică un soi de viol colectiv, în care aproape se omoară în bătaie dintr-un motiv oarecare iradiază ca alte scene din Dostoievski în Amintiri din casa morților. Stere, fiind un progresist și un narodnic care citea economie politică britanică, accentuează fără milă creștinească prăpăstiile de bestialitate proaspătă din mujicii siberieni. Ținutul Siberiei este descris fastuos, peisajele de natură au deschiderea superbă ale celor din romanele lui Lev Tolstoi, mai cu seamă din Cazacii. Tundra, ghețurile, rîurile late, cerul spuzit de stele arzătoare, măreția și cruzimea peisajul rusesc răscolesc și încîntă sufletul. În anumite așezări, Stere merge înapoi pe scara evoluției ca în Inima întunericului a lui Joseph Conrad, iar în altele ne găsim în iernile grele din Doctor Jivago. Îi lipsește puțin memorialistului Stere de a crea o capodoperă.

“…Şatlimsc…

Pe țărmul drept al fluviului abia se pot desluși între tundră și pădure vreo zece bordee cu totul înecate, afară de mica ridicătură de pământ din jurul a vreo două iurte dărăpănate de la margine.

Când luntrea se apropie de țărm, pe această ridicătură se observă o mișcare neobișnuită, și o larmă nedeslușită de glasuri omenești tremură prin pustiul tundrei.

Prora se izbi de țărm. Uimiți, călătorii rămaseră o vreme în nemișcare.

Prin mâzga hleioasă câteva zeci de pitici, pociți și stranii, se băteau într-un vălmășag de forme omenești împleticite, – capete însângerate, picioare pe jumătate goale agitate prin văzduh, brațe încordate, mîni încleștate.

Din grămadă, ca dintr-un enorm mușunoi omenesc, se auzea câte un țipăt de femeie, cînd un geamăt înăbușit sau un răget fioros, în care aproape nici nu se mai ghici o voce omenească.

În răstimpuri, de sub zvârcolirea trupurilor încolăcite, izbutea să se smulgă câte un chip bestial, rupt și plin de glod, care, abia ținându-se pe picioare, apucă o scurtătură de lemn și caută să dea în grămadă, dar căzând deasupra ei, era îndată acoperită de alte trupuri. Sau vreo femeie cu părul vîlvoi, numai într-o cămașă zdrențuită, se cățăra în vârful piramidei de trupuri omenești spre a se prăbuși îndată în mijlocul ei, cu țipete sălbatice.

În această încăierare năprasnică nu se mai putea spune cine cu cine se bătea. Fiecare lovea orbește în toate părțile, și cu toții se năpusteau cu o furie nebună asupra fiecăruia în parte.

Un sat întreg părea căzut în demență: cu toții erau beți, – așa cum se pot îmbăta numai oastecii, degenerați înainte de a fi ieșit din sălbăticie, și cărora civilizația le-a adus numai alcoolismul și boale abjecte.

Se putea ghici numaidecât că nu de mult a trecut pe aici vreun mare negociant de blănuri, care a uzat prea larg de instrumentul de schimb, – clasic pentru aceste regiuni, deși oprit de lege, – basamacul otrăvit…

În focul luptei, nimeni nu băgase de seamă sosirea luntrii.

Feighin își simti, bineînțeles, cel dintîi chemarea: el sări din luntre și vocea lui răgușită acoperi zgomotul bătăliei:

- Mă liftă spurcată!… Unde-i măgarul cela de staroste al vostru?… Acuș bag sabia în el!…

Abia vreo doua-trei capete se intoarsera pentru o clipa…

- Acuși vă vin eu de hac, păgânilor! – se repezi Feighin adus îndată în stare de incandescență.

Suduind cât îl ținea gura, el dădea cu călcîiele ciubotelor în grămadă, lovea orbiș în toate părțile cu teaca sabiei… loviturile răsunau ca în lemn… degeaba!

Deodată, el apucă din grămadă un picior, și începu să-l tragă din răsputeri:

- Las că te scot eu, faraoane!

Și un om desprins cu sila din ghemul de trupuri încâlcite, tîrît de picior, ca un câne de coadă, bălăbănindu-și capul prin mâzga cleioasă și căutând să se rezeme în mâinile tremurătoare, fu tăvălit așa până la mal și aruncat, cu ajutorul izbiturilor de picioare în luntre…

Un urlet de fiară răsună de pe mal, puțin după aceea:

Feighin, care apucase de păr o femeie, o trăgea fără milă spre luntre… dar ea, încleștându-și mînile de alții și mugind de durere, nu se lăsa; capul, cu gâtul lungit, îi atârna de părul strîns în pumnul lui Felghin. Și pe cînd acesta, după ce o smulse din grămadă, o tîrî spre mal, zdrențele cămășii ei fîlfâiau prin aer, lăsându-i aproape gol trupul slab, plin de noroi și sânge…

(Constantin Stere, În preajma revoluției, vol. II, p. 126, editura Cartea Românească, 1991)

Evoluționism


Dovada zilnică pentru care Dumnezeu nu există nu se găsește în natură. Nici un peisaj nu te ispitește la ateism. Nici un animal ucigând pe altul nu te cutremură chiar până în rărunchi. Scârba supremă, greața absolută, nonsensul divinității le întrezăresc pe chipurile semenilor mei. Îți spun sincer bietul meu cititor: cărțile m-au înșelat în fel și chip. Am crezut că până și cele mai sinistre compoziții reproduc ceva din palpitația existenței noastre așa cum este, nespoită, necontrafacută. Câte baliverne creștinești nu am citit chiar printre cele mai pretins materialiste compoziții! Marx, bunăoară, preferă să creadă că omul este înstrăinat de adevărata sa natură decât să accepte că-i doar o secătură trufașă. Câte deliruri idealiste, câte speranțe calde nu mi-au amețit mințile! Fiecare zi când mă scald în baia murdară a traficului urban îmi oferă o unică certitudine: dacă îi privesc pe ceilalți cu gândul că eu nu exist, ce bag de seamă? Întâi de toate, opacitatea intelectuală. 9 din 10 oameni trec prin viață fără să li se strecoare în cap vreo idee. Au străvezimea unor obiecte. Sunt, de fapt, analfabeți funcțional. Când sunt bătrâni te îngrozește decrepitudinea fizică, de care purtătorii ei sunt de nedespărțit. Parcă și sufletul, de parcă ar exista așa ceva, se aproprie grabnic de moartea cărnii. Nici un tremur metafizic, nici un zbucium în aceste capete de vită. Trăiesc pentru a înfuleca. Sună groaznic, iarta-mă, dar la atât se reduce voința lor de a fi. A mânca, a defeca, a sforăi topiți în noaptea somnului. Cei tineri sau de vârstă mijlocie sunt animați de o violență latentă: adoră să se răstească, să zbiere, să atace, să împungă, să lovească, să se afirme ca fiind mai puternici decât alții asemeni lui. Cu cât sunt mai dispuși la a agresa, cu atât sunt parcă mai vii. E o constatare tristă. Instinctele animalice sunt ceva mai robuste pentru cei încă în putere. Cruzimea îi încântă ca o ocazie splendidă ca viața să se dezlănțuie în ei. Controlul de sine e minim, pipernicit ca și sinele lor. În ochii femeilor tinere citești cel mult străluciri lascive, plutind alandala într-o ocean de griji la fel de joase ca ale unui bătrân ofilit. Bărbații tineri – cimpanzei excitați, transpirați de pofte, de violuri îngropate în frică, în glume deocheate, în oboseli de după programul de muncă. Nici un strop de lumină și nici un răsărit în ei, doar lupta oarbă pentru supraviețuire, în fond, inutilă. Iar peste orice se așterne praful ipocriziei.

Corupție


Când istoria recentă le plânge de milă celor mai multe victime ale Gulagului sovietic (dar și românesc), să ne amintim că acești deținuți politici aveau în trecutul lor averi acumulate, mai mici sau mai mari, prin aceleași mijloace criminale ca oligarhii ruși de astăzi (sau elita politică a României actuale). Pentru cei lichidați nevinovați se poate aprecia că au căzut pradă excesului de zel al tuturor credincioşilor de partid. Fiecare bătaie aplicată sălbatic, fiecare confiscare este reacția la o tâlhărie odioasă pe măsura pedepsei aplicate. Să ne imaginăm un an 1917 pentru Videanu, Udrea, Năstase, Ponta și neamurile lor. Nu ar fi dreaptă pentru ei moartea prin împușcare? Lenin pedepsea doar o clasă socială renumită prin abuzurile sale până la a șaptea generație. În acest sens leninismul e teologie aplicată, cu recunoaşterea vinei politice pe post de remuşcare, căință şi spovedanie. Toți conservatorii sunt invitați să jubileze.


Situația 

Dacă roata norocului se întâmplă să se rotească în aşa fel încât să citeşti istorii culturale româneşti despre Vechiul Regat, un parfum de lavandă, creton şi piele de sofa te pişcă plăcut în nări. O răcoare vaporoasă într-un peisaj stradal de vară călduroasă te amețeşte mai abitir decât alcoolul pe care l-ai absorbit la terasă. Eşti pe Calea Victoriei, fosta Podul Mogoşoaiei, anul poate fi oricând între 1890 şi 1914. Damele poartă crinoline şi beau limonadă, domnii se înfățişează cu lornion, ceasuri aurite sau măcar emailate, care le atârnă nonşalant şi provocator din vestă. Se vorbeşte precipitat într-o română fonfăită. Bon tonul culminează, supurează, înobileză. Suntem în intimitatea secolului al XIX-lea, între blănurile în care este îmbracată Venus şi canapeaua lui Doctor Freud.

Dincolo însă de Casa Capșa se profilează întunecimi profunde, crepusculuri rubinii și strigăte neauzite de nimeni, sugrumate în noapte. În anul 1974 apare la editura E. J. Brill din orașul Leiden o lucrare care captează zbuciumul și spasmele României mici de până la 1918. Autorul este Philip Gabriel Eidelberg și studiul său poartă un titlu oarecare, la origini o lucrare de dizertație, The Great Rumanian Peasant Revolt of 1907. Origins of a Modern Jacquerie. Eidelberg vine și studiază arhivele din România la începutul anilor ’70. Studiul său, extrem de riguros documentat, copleșește prin acribie și neutralitate politică. Deși metodologia utilizată de Eidelberg este una de istorie economică și tabele statistice, istoricul operează în cadrul teoriilor modernizării care studiază cu precădere trecerea și fricțiunile dintre o societate predominant agrară și una incipient industrială.

În primăvara anului 1907, o furie clocotitoare lovește în nordul Moldovei: județele Botoșani și Dorohoi iau foc. În câteva săptămâni răscoala se va fi terminat: răspândirea ei din nordul Moldovei până în Oltenia este răvășitoare. Distrugerile din Moldova și crimele din Muntenia vor șoca opinia publică. Armata intervine în forță și ucide câteva mii de țărani (1000 după autoritățile române, între 3000 și 5000 conform diplomaților austrieci aflați în țară, între 10.000 și 20.000 de victime din surse neoficiale). Printre ofițerii care vor aplica pedeapsa cu moartea țăranilor răsculați se află și viitorul triplu prim-ministru și mareșal al armatei române, “întregitorul” visului epocal al neamului românesc și, totodată, ucigaș de țărani, cei din pieptul cărora se extrăgea în mitologia naționalist românească însuși sufletul românesc pur și nealterat de influențe alogene, academicianul și strategul militar Alexandru Averescu. Despre gloriile pătate ale României se poate spune doar atât: nu sunt nici glorioase, nici chiar atât de maculate pe cât se poate crede la prima vedere.

Pornind de aici, Philip Gabriel Eidelberg încearcă să stabilească configurația socio-economică care a produs șirul de revolte sângeroase din primăvara anului 1907. Pentru istoric societatea românească de până la 1914 se divide în două mari clase sociale: o majoritate de țărani, în care găsim un strat mic de țărani bogați, mulți săraci și câteva procente de țărani fără pământ, un soi de proletariat în devenire. Cei mai mulți dintre aceștia căpătaseră pământ în anul 1864, odată cu reforma agrară datorată boierului și politicianului Mihail Kogălniceanu. Conform actului de împroprietărire, țăranii nu aveau voie să vândă sau să ipotecheze pământurile timp de 30 de ani (clauza care avea să se prelungească cu încă atât după 1888). Pământurile puteau fi lăsate însă moștenire. De cealaltă parte se găsesc micii proprietari de pământ, cei posedând undeva între 10 și 100 de hectare. Aceștia închiriau (arendau) loturi de pământ pe o perioadă determinată acelor familii de țărani care nu puteau supraviețui din propria lor gospodărie. Marii latifundiari dețineau peste 100 de hectare. Moșierii cei mai bogați aveau obiceiul de a închiria pământul unor arendași, care îl munceau productiv pentru câțiva ani (contractul de dare în arendă se stabilea prin negociere la 4 ani), plătindu-i boierului o rentă stabilită inițial din producția estimată și căpătând un profit personal în funcție de ce puteau obține peste ce plăteau moșierului și țăranului, dar și alte costuri ale capitalului fix (neglijabile într-o economie netehnologizată care se baza pe forță fizică brută). În ansamblul ecuației, rolul capitalistului în acțiune îl are arendașul. Acesta subînchiria țăranilor la prețuri favorabile intereselor sale financiare loturi de pământ. Țăranii erau prinși între riscul de a muri de foame, de a accepta tocmeala arendașului sau de a își lăsa pământul în paragină migrând la oraș, unde s-ar fi angajat într-o industrie care ar fi avut nevoie de mâna sa de lucru. Pentru țăranii români, această ultimă opțiune nu exista la 1900. Drept urmare, cum nu aveau dreptul de a își vinde pământul, țăranul român era, volens nolens, liber să rămână pe loc și să negocieze cu arendașul de pe o poziție de netă inferioritate.

O a treia categorie socială, cu rol de agent modernizator, repercusiune indirectă a apariției statului român la 1866, consta din funcționarii aflați pe toate treptele de salarizare bugetară: profesori, preoți, primari, alte notabilități publice minore, care nu trăiau cel mai adesea din practicarea extensivă a agriculturii.

Având în vedere că, din punct de vedere constituțional, Regatul României era din 1881 o societate pe model vest-european, votul cenzitar al bărbaților adulți se prezenta după cum urmează: în Camera Deputaților Colegiul I cuprinde 41% din numărul total al deputaților, care reprezentau interesele a 1,5% din populația masculină adultă a vremii, cei care câștigau peste 1200 de lei din rente agricole pe an. Colegiul II sau 38% din deputații din Regat îi reprezentau pe locuitorii orașelor, cei care plăteau un cens de 20 de lei pe an pentru a putea vota. Compuși din funcționari și alte meserii liberale conectate adesea la finanțele statului, Colegiul II implica aproximativ 3,5% din populația cu drept de vot a României. Colegiul al III-lea, adică 21% din Camera Deputaților, se făcea răspunzător de doleanțele a 4 % din români, cei care dovedeau că sunt alfabetizați corespunzător și că dețin venituri anuale din proprietăți agricole între 300 și 1200 de lei. Acești 9% dintre români eligibili financiar erau cei care votau pentru și în numele națiunii.

Senatul îi aduna pe cei care dețineau venituri agricole între 800 și 2000 de lei (45%), cei peste 2000 de lei per annum (55%), dar și înalți funcționari în stat (profesori universitari, academicieni etc.). Senatorii luptau pentru cauza a 1% din români. După cum se observă cu ochiul liber, regimul politic este unul oligarhic și nicidecum democratic. Ministerul de Interne deținea un rol de căpătâi în conducerea societății. Prefecții, subprefecții și primarii organizau alegeri, puneau în aplicare legea și controlau direct poliția. Alegerile parlamentare de dinainte de 1914 erau de așa manieră organizate încât nu-i de mirare că, deși legea electorală s-a schimbat după 1918, măsluirea alegerilor era considerată o practica normală: Carol I mandata întâi partidul care avea puterea executivă, id est guvernul, care, în urma a nenumărate malversațiuni ce nu se găseau în afara legalității atunci, organiza alegerile parlamentare, în care partidul politic de la guvernare ieșea, conform așteptărilor, victorios cu un procentaj zdrobitor. Conservatorii și liberalii erau ideologic într-o perpetuă luptă pentru a intra pe rând în grațiile Suveranului, arbitrul suprem al acestui joc nedemocratic. Pe de altă parte, regele era obligat să numească un partid poltic nefracturat de facțiuni rivale. A rămâne la guvernare era testul de anduranță al solidității și solidarității intrapartinice. Cele două partide nu se contrau niciodată violent în campanii electorale. Primarii din Regat nu depindeau atât de mult de afilierea politică, care nici nu ajungea la nivel de comună sau sat, cât de relațiile personale pe care le stabilea cu prefectul și cu moșierul din proximitate. Conservatorii se afișau ca susținătorii claselor avute – o altă denumire pentru moșierii cu latifundii de peste 100 de hectare. Liberalii partizanau cu boierimea mică, cea ce deținea mai puțin de 100 de hectare de pământ. Primii se găseau dispuși în Moldova, în vreme ce ultimii aveau fiefurile în Muntenia și Oltenia. De aici avem imaginea literară a boierul moldovean cu vechime, snob, superior, melancolic privind la stepe și paseist în orice, care se contrează cu boiernașul parvenit, aprig și nesăbuit din sudul muntean. Boierul moldovean este anglofil și se delectează cu Edmund Burke și Henry Thomas Buckle. Sângele îi curge mai lent prin vine. Micul boier munteau se dă republican, se înflăcărează de patimi francofile și descântă demagogic Revoluția Franceză, înțeleasă din broșuri și sloganuri ușurele ca de teatru de varietăți.

Țărănimea avea în schimb o sarcină dublă: presta muncă în folosul boierului și ținea flamura națiunii române în bătaia vântului în toate discursurile publice. Trăiască sfânta națiune română, cu degetele bătătorite, analfabetă și murind de frig și de foame, care dădea totuși de mâncare unei aristocrații parazite. Țăranii erau obligați de contractele agricole, stabilite în luna februarie a fiecărui an, să plătească o rentă moșierului (firește, prin intermediul arendașului): aceasta era fie în produse (dijmă), fie în zile de muncă (claca), fie în ambele (plățile diferă în funcție de regiunea istorică). Țăranii munceau, de asemenea, cu animalele și cu uneltele lor, ceea ce se poate considera o reducere a cheltuielilor boierului.

Țărănimea era, pe deasupra, încolțită între alte doua limite constrângătoare: pământul puțin cu care fusese împroprietărită la 1864 nu-i permitea să subziste (dar nici nu avea dreptul legal de a-l înstrăina – cel mult să-l schimbe cu o suprafață agricolă identică cu un alt țăran), iar familia sa creștea de la o generație la alta, ceea ce ducea la fărâmițarea proprietății sale funciare. La orizont se profila fie migrarea către oraș, fie foametea din pricina suprapopulării și a imposibilității de a lucra pământuri noi inexistente. Dublarea populației din Regat dintre 1864 și 1914 va adeveri acest scenariu morbid. Statul a încercat să mai vândă pământuri țăranilor la 1889 pentru a calma posibilele revolte, dar fondul său funciar se împuținase simțitor. Cele 150,000 de hectare distribuite între 1896 și 1905 a însemnat o creștere de 5% a proprietăților deținute de țărani, însă gospodăriile crescuseră cu 9% față de ultima tentativă a statului de a vinde pământ.

Situația se prezenta global astfel: țăranii apelau la contractele de învoială agricolă cu latifundariul local din necesitate. Boierul, dornic de profituri cât mai mari, își presa arendașul să îl muncească pe țăran din greu în schimbul unor produse. Economia rurală nu era deci monetarizată. Țăranii români nu aveau statut de salariat și nu erau remunerați în bani pentru munca lor, cu toate că plăteau taxe la stat. Piața internă era, prin urmare, subdezvoltata cu asemenea consumatori autarhici, care nu aveau puterea financiară de a cumpăra bunuri manufacturate. Coroborat cu slaba tehnologizare, productivitatea inferioară la hectar și competiția acerbă din America de Nord de după 1875, profiturile la hectar încep să scadă, dând un semnal clar clasei moșierești: România nu putea rămâne pentru totdeauna o țară agricolă. Populația excedentară din mediul rural trebuia să realizeze saltul spre munca salariată din întreprinderile urbane, iar pătura latifundiarilor să dispară prin mijloace naturale. Arendașul, interpus între boier și țăran, forța la rândul său nota cu rente mari la profituri mici din vânzarea produselor agricole. Nici măcar rețeaua căilor ferate construită cu mari eforturi financiare între 1870-1890 nu putea să compenseze, prin scăderea costurilor de transport, profiturile mici pe o piață globală stabilizată în care anumite țări le devansaseră deja economic, printre multe altele, pe cele din estul european. Latifundiarul român nu gândea capitalist, dar avea nevoie de rente sigure pe o piață internațională în care cerealele din Rusia și România erau surclasate de cele din Statele Unite, Canada și Argentina. Munca agricolă în condiții primitive, organizată extensiv era comună pe toate proprietățile agricole din Regat.

Dacă la 1870, țăranii plăteau sub formă de rentă undeva între 1/5 și 1/3 din produsele muncii lor, 36 de ani mai târziu renta se ridica la jumătate din ce țărănimea producea în medie. Un țăran câștiga în medie pe an 102 lei sau echivalentul a 20,40 USD în dolarii anului 1905.

Arendașii nu contractau pământuri doar de la un moșier, ci, adesea, de la mai mulți, fiind astfel capabil să practice agricultura pe mii de hectare, realizând ceea ce se cheamă economii de scară. Cele mai prospere familii de arendași din Moldova, dar și din țară, erau cele ale evreilor cu origini austriece, venite de peste munți din Imperiu: neamurile unor Berlu Juster și Mochi Fischer. Peste 50% din arendașii din Moldova erau la 1905 de origine evreiască, iar fenomenul căpătase amploare după 1875. Având alte naționalități decât cea română, arendașii nu puteau, prin lege, să cumpere vreodată pământurile pe care le arendau, iar, de aceea, motivația de a exploata cât mai eficient suprafețele închiriate era probabil, împreună cu perioada scurtă de arendare, mai ridicată decât cea a arendașilor români.

O altă problemă care eroda din interior relațiile agricole și chiar marile proprietăți se referă la diminuarea izlazurilor. Cu suprafețe agricole din ce în ce mai răspândite, pășunile erau râvnite de mulți și disponibile în cantități mici. Dacă la 1860 pășunile depășeau 3 milioane de hectare, doua generații mai târziu se ajunsese la un milion și jumătate de hectare. Creșterea animalelor pentru export, ca alternativă la munca pe ogoare, încetează sa-l mai preocupe pe moșier după 1882, când piața principală de export a animalelor românești se închide definitiv pentru regat. Austro-Ungaria trece o lege prin care importurile de animale din România să fie sistate. Cum 80,3% din animalele de povară aparțineau țărănimii și nu clasei boierești, criza izlazurilor, rentele agricole ridicate loveau direct în puterea sa economică, oricum scăzută. Fragmentarea pământurilor de la 1864 prin moștenire constituie o probă sigură a timpurilor grele care îi așteptau pe țărani în viitor: nevoia sa de forță de muncă proaspătă îl împingea la a se reproduce spornic pentru a fi ajutat de progeniturile sale la muncile agricole. Ne referim aici la riscul de a muri de inaniție din pricina producției agricole insuficientă pentru nevoile alimentare ale unei familii țărănești medii.

“The fact that the peasant was forced to divide his labor among pieces of inherited land made his need for labor greater. The more children he had, the more hands to help during the short harvest season. The latifundium, itself, acted as a sort of agricultural “frontier” for the peasant. The larger his immediate family, the more land they could occupy as a unit, by hiring themselves out to work on the latifundium. It is thus possible that the steep rise in rents after 1875 served, paradoxically, to increase the peasant’s need for more labor, hence more children. True, each individual member of the family would receive less land, but the family as a group would receive more. The system of agricultural contracts may also have accentuated population growth by discouraging emigration. A peasant might be reluctant to emigrate because this would mean depriving his parents of valuable labor power.” (p. 46)

Legea contractelor agricole, dată în 1893 și amendată de câteva ori până în 1907, îi dadea mai multe drepturi moșierului de a-l pedepsi pe țăranul care nu își onora învoiala scrisă decât avea țăranul analfabet de a se apăra legal în fața abuzurilor boierești. Cum boierul controla discreționar toată armătura comunală a statului (primarii, poliția, judecătoria), țăranul care nesocotea contractul era pedepsit cu o amendă usturătoare pentru economiile sale mici. Moșierul, știind această situație, îl obliga pe țăran ca, în schimbul banilor lipsă, să preseteze câteva zile de muncă gratuită pe ogoarele stăpânului. Pământul țăranului nu era niciodată pus gaj și confiscat de moșier drept penalizare. La urma urmei, a-i expropria pe cei mai mulți țărani români neascultători ar fi însemnat distrugerea latifundiei agricole și dispariția clasei moșierești, care s-ar fi trezit pusă față în față cu dinamica țărănime bogată a satelor, sursă de posibilă competiție economică. Structura socială a României s-ar fi schimbat fundamental în acest caz, iar forța de muncă eliberată de pe câmpuri și ogoare ar fi constituit, ca în Anglia secolului al XVIII-lea sau Germania și Franta de după 1850, primii vagabonzi cerșetori în curs de proletarizare ai României. Boierul însuși ar fi trebuit, în acest context, să devina un capitalist activ, un membru al burgheziei transnaționale. Elitele din Regat încercau însă sa evite prin orice mijloace o asemenea desfășurare modernizatoare a evenimentelor.

Secetele, recoltele proaste, precipitațiile sub media Europei Centrale și de Vest, producția mare de porumb pe ogoarele sale și de grâu pe cele ale boierului, realizarea defectuoasă a sistemului de rotație a culturilor, îl expuneau pe țăran la capriciile climei și la randamente agricole proaste. Sistemul de irigații se afla departe la orizont. Parcelele de pământ erau răzlețite, aflate la distanțe apreciabile una de alta. Munca agricolă suferea din toate punctele de vedere, iar eficiența producției lăsa de dorit în concurența internațională cu alte zone agricole nord-americane.

Cu gospodării de 3,3 hectare în medie, țăranul român nu era propriu-zis un membru productiv al unei economii capitaliste: rentele pentru arendaș/moșier se realizau în peste 50% din cazuri în produse agricole. Moldova ajungea chiar la 70%. Plata muncii sale era tot în alimente. Timp de muncă contra hrană, în aceasta consta în esență raportul economic dintre țăran și boier. Dacă nu ar fi existat comerțul exterior, România anului 1900 ar fi adus cu o societate organizată feudal. Cum reacționează păturile superioare ale României, cele care aveau în posesie nu doar economia, ci și statul, la aceste presiuni interne generate de schimburile comerciale din ce în ce mai intense, mai dificile pentru tipul subdezvoltat de producție și consum locale, cu Europa continentală?

Soluții fără rezolvări 

Philip Gabriel Eidelberg, a cărui erudiție istorică cuprinde în brațele ei studiile sau cărțile unor Vasile Kogălniceanu, Ioan C. Filitti, Radu Rosetti, Constantin Stere, Ștefan Zeletin sau Constantin Garoflid, vede două tentative, cu suport ideologic credibil, de a tăia nodul gordian al pauperizării graduale la care fusese de facto supusă țărănimea română după 1864. Prima soluție se regăsește în legea cooperativelor sătești din 1904. Cooperativizarea economiei agricole nu are nimic în comun, la prima vedere, cu proiectul stalinist centralizat de după 1948. Satul românesc tradițional era, se pare, condus din vremuri imemoriale de cei mai gospodari și mai înțelepți după vârstă dintre săteni. Loturile de pământ erau distribuite în comun de către această instituție a obștei sătești. Obștea, condusă de un sfat al bătrânilor numit mir, funcționa în același timp democratic și avea o misiune egalitaristă, pentru că noțiunea de proprietate privata îi era străină. Narodnicismul rusesc de până la 1880 credea că obștea săteasca este forma prezervată la populațiile slave ale acelui comunism primitiv care apare amintit la Marx și Engels. Din lectura cărții istoricului italian Franco Venturi, The Roots of Revolution, aflăm, printre sute de pagini excelent documentate, că revoluționara menșevică Vera Zasulich, faimoasă pentru acte de terorism în Rusia Țaristă, era de părere, în urma unui schimb de scrisori cu maestrul ei Karl Marx, că obștea sătească constituia celula societății comuniste a viitorului care, prin natura ei, ar fi fost în stare să genereze o nouă arhitectură socială în Rusia cea înapoiată, ocolind etapa burghez capitalistă. Evident că misiva lui Marx nu este nici pe departe articularea unui drum specific rusesc spre societatea finală a viitorului, după cum nimic din studiile pretins științifice ale economistului german, cu atât mai puțin o scrisoare de câteva pagini, scrisă, într-adevăr, cu multă cordialitate, nu compune un rețetar calculat inginerește al societății ce va să fie.

În România însă, unde obștea se păstrase, pare-se, nealterată, farmecul tradiției, vechimea neamului românesc, frumusețea indicibilă a sufletului românesc și alte asemenea pâcloase concepte metafizice din bagajul pășunismului autohton se regăsesc în filigran în obștea sătească. Prin urmare, fără a sta prea mult pe gânduri, elita politică, infuzată cu sămănătorism și poporanism deopotrivă, dar atentă să-și păstreze privilegiile boierești intacte în intregime, promulgă legea obștei sătești în 1904.

Ținta era modificarea contractelor agricole: obștea sătească, înzestrată cu personalitate juridică, stabilea direct, fără intermediar, rentele agricole cu proprietarul moșiei. În felul acesta, țăranii nu se mai vedeau spoliați de rentele stabilite de lacomul arendaș, cel care acționa în fiecare zi ca un capitalist veritabil într-o economie agrară primitivă. Agentul modernizării din țesutul societății țărănești reiese din studiul lui Eidelberg a fi chiar arendașul. Acesta putea acumula atâta capital din arendășie încât putea să-i cumpere, la un moment dat, boierului moșia. În felul acesta, în doar câteva generații. Moldova ar fi căzut pe mâinile unor capitaliști străini de origine evreiască. Abia în această vastă frescă socială înțelegem puseurile de furie antisemită din articolele unor Mihai Eminescu sau Nicolae Iorga de până la 1918. Sătenii ar fi fost, pe cale firească, expulzați de pe pământurile lor strămosești pentru că noul moșier ținea să scoată profituri, pe cât se putea, ascendente și să diminueze totodată costurile de producție. Ceea ce se petrece în Oklahoma de după 1930 în romanul americanului John Steinbeck Fructele mâniei (The Grapes of Wrath) ar fi avut loc și-n România, cu mențiunea că deplasările de populații ar fi fost de ordinul milioanelor și ar fi însemnat o revoluție socială fără precedent.

În anul 1903 se promulgase, de asemenea, legea Băncilor Populare, instituții de credit pentru cei mai prosperi dintre țărani. Eidelberg țese o argumentație impecabilă pentru a arăta cum Băncile Populare și obștea sătească ar fi dus pe termen lung la eliminarea din economia rurală a celor mai săraci dintre țărani, concomitent cu afirmarea prestanței financiare a unei categorii selecte de țărani bogați, care i-ar fi detronat nu numai pe micii moșieri, dar poate și pe marii latifundiari. Ca și în situația arendașilor susmenționați, țăranii fruntași ar fi jucat rolul nucleului din care s-ar fi dezvoltat mai târziu prima burghezie românească industrială. Din păcate, România se găsea în competiție liberă pe o piață mondială, unde decalajele economice afectează gradul și ritmul modernizării societăților rămase în urmă. Prezența capitalului extern, ca sursă de concurență reală în piață, ar fi aneantizat de la sine aceste nuclee de capitalism industrial incipient.

În pofida miilor de Bănci Populare care au împânzit Regatul României și a susținerii din partea statului a contractelor agricole direct cu obștea sătească, marea boierime autohtonă a înțeles curând pericolul reprezentat de ideile reformatoare ale statului român și la 1906 obștea sătească și creditarea prin băncile populare își ating limitele, devenind de facto proiecte sociale ratate.

Pe de altă parte, mica boierime, cu proprietăți între 10 și 100 de hectare, dată fiind slaba rentabilitate a proprietăților lor, dorea eliminarea marii clase boierești în favoarea unui proiect de modernizare a vieții rurale, unul care ar fi favorizat o probabilă industrializare a țării. Băncile populare ar fi acționat ca o resursă de credit pentru stratul rarefiat de țărani bogați, cum, de altfel, s-a și întâmplat. Obștea sătească, dincolo de declamații prin gazete, nu avea tradiție în România, iar țăranii au refuzat să se asocieze. Reforma pentru care pledau aceștia era stabilirea unor rente mai mici cu fiecare contract agricol semnat la începutul anului. Eidelberg arată cum atât linile de creditare ale băncilor populare, destul de sărace în capital având în vedere că banii proveneau de la buget, cât și obștea sătească contraveneau țăranului pauper, adică vastei majorități a țărănimii. În același timp, nici arendașul, nici marele proprietar funciar nu erau favorizati de aceste proiecte instituționale. Ideea de obște sătească va dispărea odată cu noile împroprietăriri realizate de stat în 1921. Țăranul putea să spere la o subzistență prelungită pe un lot de pământ lărgit, ocolind procesul anevoios de industrializare, care pornește de la mari proprietăți agricole administrate exclusiv pentru profit și continuă, pe spezele țărănimii fărâmate, prin transferul masiv de populație de la sat la oraș pentru a munci în schimbul unui salariu.

Primarul, unii moșieri subminau din interior ambițiile reformiste ale băncilor populare prin prezența lor în consiliul de administrație al băncii. Moșierul refuza să-și dea în arendă ogoarele obștii sătești, preferând în continuare serviciile arendașului, detestat unanim de populație.

Primăvara anului 1907 îi gaseste pe sătenii din nordul Moldovei în poziția de a plăti o taxă de 5 lei pentru sprijinirea măsurilor luate de autoritățile statului în situația unei secete ce ar fi lovit regiunea. Țăranii nu doresc să plătească, crezând că sunt înșelați. Dorohoi și Botoșani au fost primele județe afectate. E interesant ce are de spus Eidelberg despre prezența obștei sătești și a băncilor populare aici:

“By the end of 1906, out of 68 obstii in the whole country, Dorohoi had seven and Botosani three, compared to the national average of 2 1/8. Correlating obstii membership with Popular Bank Membership, four of the five districts with the highest obstii membership relative to Popular Bank membership were in Northern Moldavia: Dorohoi (23%), Falciu (19%), Suceava (13%), Botosani (85). In the districts of Oltenia, on the other hand, Dolj had only 40 people organized in obstii, compared with 18,100 in Popular Banks; Gorj had no obstii at all. For Mehedinti, Romanati and Vilcea, the percentahes of obstii/Bank membership were respectively 3%, 3% and 6%.” (p. 204)

Cele mai întinse latifundii arendate se aflau tocmai în Nordul Moldovei, unde munca era, prin urmare, mai grea. Obștea sătească venea să vindice această rană socială, din perspectiva țărănimii. Revolta a pornit chiar de la acest focar de conflict:

“The co-existence of two mutually antagonistic forms of land tenure (obstii and arendasi) was inherently unstable and must have contributed to the rapid loss of socio-economic stability leading to the outbreak of peasant uprising in Dorohoi and Botosani in late 1906. The prevailing antagonisms are well illustrated in a document written a few months before the revolt. When asked what his worst grievance was, an inhabitant of Botosani answered: lack of land, which was the fault of the foreigners, “and especially the Jew, who have seized absolutely all of the estates and have made the price of arable land go up in the most horrible way.” (p. 204)

Antisemitismul era, deci, în floare prin Moldova de Sus la 1900. Cauzele sunt, cum deja am amintit, legate de originea etnică de venetici a arendașilor.

Istoricul german analizează rolul câtorva politicieni locali, dar și pe cel al boierului Vasile Kogălniceanu, un catalizator al revoltei, care se exprima în numele micii boierimi moldave. Originile revoltei țărănești de la 1907 sunt două la număr: prețul scăzut al grânelor pe piața europeană după 1875 afectează direct profiturile și capitalul moșierilor din Regat, care pun presiune pe țărani prin intermediul arendașului, manager-ul capitalist în mentalitate al latifundiei. Apoi, statul, prin programele sale reformatoare, disturbă liniștea patriarhală din mentalitatea țărănimii, care începe să spere la înfăptuirea unei mari reforme a contractelor agrare și a agriculturii în genere.

Nu în ultimul rand, excelenta radiografie socială a Regatului României se încheie cu o paralelă între condițiile socio-economice în Regat și Imperiul Țarist în intervalul 1860-1917. România aducea cu o Rusie în miniatură, cu o gubernie în toată legea. Dincolo de spoiala unui stat modern care se pretindea a fi modernizator, cum era situația Regatului României, se pot observa similitudini izbitoare: iobăgia dispare în Rusia în 1861, iar în România în 1864. Ambele societăți sunt bazate economic pe exportul de cereale și tot ambele sunt profund afectate de eficiența sporită în producția agricolă a continentului nord-american după 1875. Nici una dintre țări nu are o piață internă dezvoltată, iar în amândouă cazurile pătura majoritară este cea a țăranului sărac și analfabet. Condițiile economice sunt asemănătoare până la indistincție. Viața urbană este la fel de puțin dezvoltată, păstrând totuși proporțiile geografice pentru fiecare țară în parte. Ambele state își construiesc o vastă rețea feroviară pentru transportul de produse agricole în porturi în perioada 1860-1875. Pe de altă parte, industrializarea în Rusia depășise nivelul din România în 1914. Existau câteva milioane, chiar dacă puține raportate la populația Imperiului, de muncitori industriali. Aparatul de stat avea în ambele țări o misiune civilizatoare. Paseismul, reacționarismul afișat al elitelor este comun în ambele societăți. Autoritarismul în treburile statului este dezvoltat în Rusia din cauza întinselor sale teritorii, dificil de administrat altfel, dar și-n România poliția și Siguranța statului exercită în mic aceleași funcții sociale ca în Rusia. România nu are însă panașul aristocrației ruse în rândurile claselor sale boierești și nici mișcarea anarhistă, narodnică sau socialistă a intelighenției declasate ruse, care nu se putea integra ca cinovnici în funcționărimea Imperiului.

Din nou, concluzia pe care o deducem din excelentul studiu al istoricului Philip Gabriel Eidelberg ține de registrul evidențelor niciodată suficient repetate pentru a intra măcar în conștiința publică a cetățeanului educat: societatea românească, fixată în mentalități tradiționale osificate și în practici economice feudale într-o piață globală dinamizată de valoarea de schimb a mărfurilor și de productivitatea comensurabilă a muncii, refuză capitalismul și, implicit, modernitatea. Aceasta este fața ascunsă din România Regelui Carol I, a cărui inimă a întunericului est-european tăinuiește ororile înapoierii sociale.


Anders Åslund apaține categoriei acelor economiști cu acute simpatii neoliberale, în sensul pe care îl cunoaștem din cartea The Shock Doctrine de Naomi Klein. Suntem în anul 2007, Marea Recesiune se declanșa sub ochii întregii lumi, dar Anders Åslund este deja pregătit de a relata povestea de succes a tranziției spre capitalism în fostul Bloc Sovietic. How Capitalism Was Built (Cambridge University Press, 2007) se prezintă ca un raport de etapă în marșul triumfător al pieței libere în fostul lagăr comunist.

În prima faza, Åslund abordează tema economiei de stat, ultracentralizată, hiperplanificată din țările comuniste. Economistul suedez este sensibil la cadrele instituționale prin care s-a pus în practică trecerea la capitalism. Prețurile erau subordonate în regimurile socialiste unui întreg departament de planificare economică gestionat de stat (pe modelul GODPLAN-ului sovietic), ceea ce ducea la produse de proastă calitate și la valori monetare false. Banii reali nu existau, bunurile din comunism având prețuri alocate de stat și nu de mecanismele distributive ale pieței. Resursele erau prost alocate și slab exploatate în numele unor construcții grandioase de tip fetiș, a unei rate de angajare de 100% și în dauna consumului. Serviciile, fiind imponderabile în ceea ce produceau, veneau după marfa fizică, ușor de calculat sub forma de costuri. Industria militară puternică, mai ales în fosta URSS, consuma sume importante din economia planificată sovietică. Salariile și consumul privat fusesera sacrificate de politica statului comunist. Autarhia era ținta finală a acestor sisteme. Toate aceste detalii sunt, bineînțeles, cunoscute în vasta literatură de specialitate, din care avem aici o părticică. Åslund observă investiția majoră în capitalul uman din regimurile comuniste și trage concluzia că acesta era aproape de nivelul educațional al Europei de Vest și superior altor țări în curs de dezvoltare. Creșterile economice de 3-4% în medie din Blocul Comunist nu sunt extraordinare în perioada 1928-1985, dar nici neglijabile. Acestea nu ating nivelul mediu al țărilor capitaliste dezvoltate în intervalul istoric dat.

Criza petrolului, delegitimarea ideologiei marxist-leniniste la nivelul elitelor, deficitele bugetare, datoriile externe vor demola din interior lagărul comunist la finalul anilor 1980, după aproape un deceniu de stagnare. Åslund preia fărâmele lumii vechi de după 1990 și caută soluția cea mai bună spre capitalism: terapie șoc sau reforme graduale? Prin șoc înțelegem următorul set de măsuri rapide: disciplină fiscală, tăierea subvențiilor de la stat, taxare moderată și cât mai larg răspândită, ratele dobânzii trebuie să fie pozitive și decise de piață, ratele de schimb valutar să fie competitive, comerțul exterior să respecte principiile laissez faire, privatizarea industriilor de stat, stimularea competiției, întărirea proprietății private. Fiecare din aceste principii aveau să decidă istoria Blocului Sovietic în primul deceniu post-comunist. Comuniștii reformatori doreau declarativ toate aceste măsuri, dar într-un ritm atenuat. Bătălia politică dintre cele două tabere se va da în interioriul elitelor comuniste în fiecare țară din fostul Bloc. Polonia este societatea care a aplicat cele mai multe lecții ale terapiei prin șoc, iar țările din jurul Mării Caspice rămîn cele mai puțin reformate la data publicării cărții de către Åslund. Economistul suedez atrage atenția asupra a două probleme stucturale ale fostelor societăți comuniste: pe de o parte picajul industriilor de stat odată ce sunt lăsate să acționeze pe piața liberă (ceea ce corespunde inflației ridicate din primii ani ai tranziției în întreaga regiune), pe de alta prezența căutătorilor de rente. Țările fost comuniste din Europa Centrală se contractă cu 20% din PIB în intervalul 1991-1993, cele din Europe de sud-est cu aproape 30% în intervalul 1992-1997, statele baltice cu aproximativ 40% în anii 1994-1995, iar fosta Uniune Sovietică pierde 50% din PIB în lustrul 1993-1998. Se poate vorbi de un deceniu negru pentru vechea lume comunistă după 1990. Aici Åslund este cât se poate explicit: societățile care au aplicat cât mai devreme terapia de șoc neoliberală și-au revenit cel mai repede din criza economică și au în anul 2005 cel mai ridicat PIB/per capita din fostul Bloc Sovietic. Polonia se clasează din nou în frunte. Liberalizarea piețelor este rețeta succesului. Ratele șomajului explodează în înteraga regiune, statul se află pe pasiv și este în colaps, deși modelul asigurărilor sociale și a asistenței sociale este preluat din Europa de Vest, ceea ce pune încă și mai multă presiune pe o trezorerie deja sărăcită de multiplele reforme structurale neoliberale. Deregularizarea (sau dereglementarea, vocabularul imatur se plasează într-un spațiu economic adolescentin) este noul cuvânt de ordine. Țările baltice, Polonia, Cehia, Ungaria sunt cele mai liberalizate economii post-comuniste. România și Bulgaria vin undeva la mijloc, alături de Rusia până în jurul anului 2000. Stabilizarea monedelor naționale și stoparea hiperinflației au fost cele mai ambițioase (dar și cele mai dureroase prin consecințe) politici macroeconomice urmărite de statele postcomuniste în tranziția lor spre capitalism. Criza financiară din Rusia anului 1998 va dovedi fragilitatea modelului neoliberal în stepele rusești. FMI și Banca Mondială sunt actorii principali în dramele economice și sociale ale Europei Centrale și de Est la mijlocul anilor ’90.

Procesul privatizării este pentru Åslund decisiv pentru eficiența economiei de piață pe cale să fie construită. Proprietatea privată rămâne, din câte se pare, temelia ordinii capitaliste. Åslund nu vede decât reușite și împliniri pentru societățile care au aplicat terapii șoc imediat după 1990, în ciuda problemelor amintite deja, și eșecuri practice, ce pot fi, desigur, remediate prin aplicarea doctrinei neoliberale și a poncifelor sale cu rol de panaceu, în toate celelalte cazuri. Capitalismul se sudează după rețetarul neoliberal, pe care Åslund îl cunoaște de-a fir a păr. Scăderea natalității în regiune, vârsta medie de viață a rușilor la puțin peste 60 de ani, primul val de imigranți de la începutul anilor 2000 sunt pentru Åslund ușor explicabile: este vorba doar de șomaj, pauperitate (dar nu prea mare, ne asigură în cartea sa Åslund, când oricând găsim state eșuate în Orientul Mijlociu, Asia continentală și Africa), neadaptare socială, un stat neputincios, retras în fundal, dar și liberalizări realizate pe sfert sau doar pe jumătate.

În fond, Åslund lămurește cum stă treaba atunci când discută crizele succesive și malformațiile sociale create de capitalism în Federația Rusă după 1991. Åslund nici nu își propune să explice ce s-ar fi putut face pentru a-i scuti pe milioanele de cetățeni ruși de suferințe materiale atroce, ci să arate cum învățăturile neoliberale nu ar fi dat greș dacă acestea s-ar fi aplicat cum trebuie, ca la carte, în URSS. Ideologizarea soft, realizată prin grafice și date statistice, atinge culmi ale cinismului judecând din prezent.

În situația punctuală a Rusiei, Åslund menționează deficitul de democrație internă, deși, din câte știm, alegeri libere se tot organizează în Federația Rusă după 1991. Belarus, Turkemenistan și Uzbekistan sunt sateliții Rusiei stăpânită de un regim autoritar. Oligarhiile de politicieni plutocrați își au obârșia în cadrele fostului Partid Comunist și a poliției sale secrete din fiecare stat în parte. Cu cât terapia de șoc a fost mai accentuată și cu cât prezența Uniunii Europene și a NATO a fost mai clar resimțită, cu atât acea țară s-a apropiat de un regim liberal, democratic diferit de devierile autoritariste din Comunitatea Statelor Independente. Aceasta este una din lecțiile pe care Åslund le predă insistent în volumul sau.

Vacuitatea statului de drept și prezența legislației neclare au dus, e de părere Åslund, la apariția oligarhilor ruși după 1991. Oligarhii au ajuns milionari sau miliardari în USD după prăbușirea vechiului sistem comunist abuzând de rețele clientelare închise, nereprezentative ale Partidului Comunist, de subvențiile de la stat (de aici, statutul lor de rentieri care, pentru a folosi o expresie recentă, au privatizat bunurile publice prin furt, naționalizând însă pierderile acestor companii pe seama plătitorului în ultimă instanță, adică statul, deci contribuabilul dublu sărăcit). Grupurile informale de amici din birocrația partidului-stat s-au metamorfozat malign în mafii exploatatoare. Corupția era manifestarea vizibilă social a rețelelor economice stabilite între o mână de cetățeni care sunt scutiți de puterea legii pentru că sunt stăpânii din umbră ai agentului legitim al violenței colective, anume tot aparatul de stat, și cetățenii de rând, incapabili să controleze birocrația de stat și deci aserviți elitei compradore mafiote. Ceea ce riscă să șocheze prin cruzime este acceptarea privatizarii prin furt a companiilor de stat ca măsură liberală: foști manageri sau membrii ai nomenklaturii nu au făcut altceva decât să acționeze în vederea unei acumulări primitive de capital (Åslund nu utilizează acest concept de inspirație marxistă, desigur). Cu timpul, oamenii vechiului regim comunist se vor înălbi și vor deveni capitaliști competitivi în regiune. Ei sunt noua burghezie. Din păcate pentru Åslund, Rusia deține o economie, cum corect atrage atenția chiar suedezul, afectată de blestemul resurselor subterane. Extracția, prelucrarea și exportul de țiței și gaze naturale sunt controlate de companii de stat, iar ponderea altor sectoare la PIB-ul Federației Ruse este, după orice estimare statistică, minoră și dependentă de interesele Kremlinului si a Dumei. Rusia este din anul 2000 încoace, pentru a parafraza un ironic miliardar american, o benzinărie în aer liber. Capitalul privat constituie în spațiul Comunității Statelor Independente o glumă de antreprenoriat. Åslund nu realizează că un birocrat corupt, fost manager într-o uzină cu pierderi considerabile înainte de prăbușirea economiei centralizate, nu se va transforma în nimic altceva decât într-un rentier cu capital politic și financiar decis de stat în plină economie de piață disfuncțională. Decuplarea de la rețelele sociale criminale din care face parte îi va aduce curând moartea financiară, dacă nu chiar pe cea fizică. Cam la atât se reduce în final perioada de liberalizare economică a Rusiei între 1991-2000. De la naționalizări grabnice după 1998 până la omucideri de “capitaliști”, cu idei liberale în cap și fapte penale la activ rămase nejudecate, în aer liber, istoria recentă a Rusiei ne oferă multiple exemple, care sunt oricum adunate în studii specializate și despre care se știu deja atâtea.

Åslund crede sincer că reforma a repurtat victorii decisive în Europa Centrală, parțiale în România și Bulgaria și eșecuri antiliberale în spațiul rusesc. Pe această notă îsi încheie, de altfel, cartea din 2007:

Ironically, the weakest part of the communist state turned out to be the state. Private enterprises have bred all post-communist success. State capacity has proved far smaller than anybody but true libertarians presumed, and especially the post-Soviet states are predatory. After one and a half decades of transition, market failure is no longer a big topic. Most of the time, market failures could be resolved through privatization. State failures, by contrast, abound, as reforms of the state have turned out to be most difficult, and its corruption is the blemish of post-communist transition. All the region’s greatest shortfalls today are related to state failure: lack of democracy, a weak judicial system, poor law enforcement, corruption, slow public health care reform, are tardy public education reform. Either our knowledge of how to reform the state is too limited or the task is not solvable on this scale. Whatever the explanation, the obvious conclusion is that a greater reliance on private enterprise is the best way forward. (p. 309)

Despre gravele decalaje economice dintre Vestul european și hinterlandul său estic Åslund nu sulfă o vorbă. Despre impotența marcată a capitalului național în fiecare din țările central și est-europene nu găsim, iarăși, nimic. Nici nu se precizează undeva că stratul subțire de capitalism sănătos din regiune se datorează aproape exclusiv capitalului străin și multinaționalelor. Despre polarizările sociale accentuate, despre sărăcie, imigrație, îmbătrânire a populației, elite capitalist-corupte care manevrează clientelar pârghiile de forță ale statului (poliția, securitatea, armata, instituții de represiune prin definiție) nu găsim nimic atunci când intră în discuție Europa Centrală și de Est.

Anul 2007 este unul auroral. Åslund ia temperatura breslei mondiale a economișitilor, apologeți și scutieri ai capitalismului: totul merge bine în cea mai bună dintre lumile posibile. Suntem sigur cu câteva luni înainte de decembrie 2007, dar efuziunile și sentimentul de pace deplină, de consens universal, nu pot fi mai amețitoare. Capitalismul este muntele vrăjit al celui care are ca meserie justificarea ordinii existente ca firească, naturală, înscrisă în inima omului. Economia pare o teologie a cifrelor, formulelor și graficelor, dar nu mai puțin teologie.


“Ideile dezvoltate de poporanism nu sunt, cum spuneam, deloc singulare în epocă și, în general, în istoria mișcării noastre de idei. De la etapele prejunimiste, la junimism, la sămănătorism, apoi, între cele două războaie, la țărănism (care reprezenta, într-un fel, o fază evoluată a poporanismului), gândirism sau trăirism, optica agrariană de critică romantică a capitalismului a cucerit teren, devenind o idee de banală circulație mai peste tot. Desigur, de la un curent la altul deosebirile erau adesea extrem de importante. Comun era blamul anticapitalist și convingerea că România este și trebuie să rămână un intermundium agrar. Ideea o întâlnim peste tot, stăpânind tiranic. Plutea în atmosfera intelectuală, generație după generație se nutrea din substanța ei, mereu reînnoită, întreținând focul dezbaterilor de idei, al ciocnirilor politice și al înfruntărilor polemice.

Fenomenul, de o circulație atât de largă, e perfect explicabil. Era reflexul idealurilor celor ce se încăpățânau să spere în posibiltatea făuririi sau menținerii unei morfologii specifice, imună înaintea oricăror infiltrații novatoare, capitaliste. În aceste speranțe aflăm contopite interesele moșierimii, care își voia menținute privilegiile, și cele ale micilor producători, care năzuiau să elimine moșierimea, visând un Eldorado alcătuit din mici exploatații țărănești, presupus stabile, trainice și puternice. Deși aflate în cunoscută inimiciție, cele două direcții aveau comună ostilitatea anticapitalistă și antiindustrialistă, întâlnindu-se astfel, involuntar, pe aceleași baricade, militând împotriva unui adversar comun care le primejduia, chiar daca nu în egală măsură, existența.” (Zigu Ornea, Poporanismul, editura Minerva, 1972, București, p. 180)

Volumul universitarului Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism (Curtea Veche, București, 2012), reușește să fie o actuală istorie intelectuală a perioadei interbelice pe linia studiilor și a instituțiilor fondate de Dimitrie Gusti. Momoc îl tratează pe Gusti cu deferența caracteristică intelectualilor români cuminți și așezați în băncile lor, fricoși, atât moral, cât și în plan intelectual, în fața catedrei cu bătrâni-icoane: Gusti este creatorul “sociologiei românești”, de parcă ar exista o tradiție sociologică venerabilă, cu discipoli harnici, pe piața noastră de idei, care a captivat atenția și a cucerit stima altor spații culturale. Pe harta mondială a studiilor sociale, România aproape că nu există. E o realitate de la care nu avem de ales decât să pornim. Antonio Momoc, deşi format în Zeitgeist-ul postdecembrist, preia clişee ale unei tradiții parcimonioase şi anemice, o falsă tradiție într-un non sequitur cultural, probând ambitusul mediocru în ceea ce priveşte cunoaşterea şi cercetarea sa ştiințifică.

Și totuși, documentarea serioasă și în detaliu face din acest studiu unul fascinant și de referință. Dimitrie Gusti s-a format intelectual la cumpăna secolelor, însușindu-și tehnica pozitivistă de cartografiere totală a societății întâlnită la maestrul său francez, Émile Durkheim, dar altoind-o pe “perspectiva culturală herderiană” (p. 73) din Germania împăratului Wilhelm al II-lea, cel care a promovat în Europa acea concepție nefastă și exagerată a excepționalismului național, pe care elitele est-europene l-au inspirat prin educația lor universitară la 1900. Germenii nazismului, mai puțin proiectele eugenice hitleriste, dospesc de sănătate în exaltarea propagandistică a cuplului Blut und Boden (sânge și pământ) în societatea germană industrializată și modernizată de dinainte de 1914. Indiscutabil, generația lui Dimitrie Gusti, maturizată în aburii acestui castron cu poțiuni magice naționalist-antisemit-germane, a dus acasă viziunile antiliberale și antidemocratice ale dascălilor central-europeni. România, unde națiunea fusese unicul liant politic și piatra de temelie a Constituției de la 1866, a absorbit cu nesaț noile contribuții teuton-prusace la gândirea europeană în ajunul Primului Război Mondial. Extragem un fragment suculent din ceea ce formează dimensiunea politică a sistemului gustian:

“Încă de la început, din 1910, Dimitrie Gusti a gândit modernizarea României (stat nou creat la sfârșitul Primului Război Mondial) prin sistemul de educație publică, în sensul transferului științei și expertizei de la nivelul catedrei în seminare, din seminare în organizarea specialiștilor (ca personalități culturale) în asociații științifice și, mai departe, prin munca lor culturală, la sate.

Schema anunțată la Iași înainte de Primul Război Mondial dezvăluie asumarea mesianismului saint-simonian de a reuși modernizarea unei societăți tradiționale prin intermediul elitelor culturale și științifice. Gândirea politică gustiană este marcată de pozitivism, de o încredere absolută în știință.

Pornind de la rolul pe care îl atribuie omului de științe în societate și în politică, Gusti și-a propus să folosească științele sociale pentru reforme aplicate în lumea satului românesc. Inspirat de Saint-Simon, Gusti urmărea dezvoltarea națiunii, pornind de la afirmarea personalității culturale, de la rolul specialistului în modernizarea societății tradiționale.

Prin mijloacele sociologiei monografice, Dimitrie Gusti va urmări alcătuirea de studii asupra tuturor satelor (15201 conform Recensământului de la 1930) din țară, care să poată conducă la o sociologie a națiunii și va folosi știința drept bază pentru o reformă socială concepută ca acțiune strict culturală.

Deși se apropie de doctrina corporatistă, argumentul gustian împotriva corporatismului pur este că reprezentarea intereselor corporative și sindicale nu se poate niciodată substitui funcției unificatoare a instituției politice care reprezintă interesele general-etice ale națiunii, fie că e Parlament, Partid Unic sau instituția Coroanei. Aristodemocrația gustiană este un proiect de regim socio-politic în care guvernarea poporului se exercită sub atenta îndrumare a personalităților culturale.” (p. 76)

Dacă am fi nevoiți să traducem laborioasa încercare de eludare a ideologiei politice împărtășită de către Dimitrie Gusti în termeni clari, iar noi credem că de adevăr avem nevoie totdeauna, am spune așa: Dimitrie Gusti este un naționalist etnicist, animat de o viziune în care cetățeanul, individul, contractul social nu apar ca realități politice, dar în care națiunea trebuie cunoscută cu mijloace sociologice moderne pentru a o controla, alături de elitele politice, într-un vast proces de inginerie socială (mai cu seamă după fondarea statului suveran România Mare, stat-național multietnic ce trebuie omogenizat printr-o românizare agresivă). Momoc repetă pe parcursul cărții că Dimitrie Gusti ar fi descoperit o “Știință a Națiunii”. Gusti și școala sa ar fi fost un grup coerent de tehnicieni silitori care ar fi furnizat elitelor politice românești indicații cu privire la specificul național al acestei masse amorfă, numită întâmplător societatea românească, pe care aristocrații de partid (alt nume pentru oligarhia reprezentată de coruptele partide politice din interbelicul românesc) îl pot mișca, după voie, dintr-o parte în alta. A se observa deja că Gusti nu crede într-o schimbare economică a națiunii. Clasele sociale sunt secundare la Gusti marelui proiect național, în care frăția de limbă, credința religioasă și unitatea de sânge a românilor sunt concepte sociologice mai adecvate pentru înțelegerea societății moderne decât cele cunoscute. E corect deci să afirmăm că România este binecuvântată de la Dumnezeu doar cu o societate agrară, primitivă, premodernă, dominată de o oligarhie antiliberală paternalistă care era tot una cu aparatul de stat, însă dacă această configurație socială menținea națiunea pură, modernizarea economică, care ar fi transformat configurația socială, era, bineînțeles, percepută ca un pericol pentru corpul organic al nației. Am intrat deja în teritoriul sălbatic al metafizicii politice, unde Sfântul Duh al națiunii a coborât în sufletul lui Dimitrie Gusti și al apostolilor săi tehnocrați. Ne-am fi așteptat ca Antonio Momoc să observe aceste grave devieri ideologice spre autoritarism și chiar un totalitarism fascist in nuce încă din primele proiecte social-politice ale lui Dimitrie Gusti. Ne-am înșelat în așteptările noastre prea optimiste, credem noi, legitime în intenția lor liberală. Să readucem în discuție bibliografia ce demistifică și demitizează conceptul artificial de națiune-stat din spațiul anglo-saxon? Nu i-am întâlnit pe Liah Greenfeld, Elie Kedourie, Eric Hobsbawm, Eugen Weber, Benedict Anderson et alia în referințele de la finalul studiului de față. De la atâta “Știință a Națiunii” gustiană numele lor devin irelevante în demersul analitic recuperator al istoricului Antonio Momoc. Oare, ne întrebăm, Antonio Momoc nu a citit cu atenție despre pleiada de naționalisme xenofobe și protofasciste din România de imediat după 1918 din lucrarea de doctorat a istoricului german Armin Heinen, Legiunea “Arhanghelul Mihail”?

Perioada dintre războaie îl surprinde pe Dimitrie Gusti în plin proces demiurgic din punct de vedere instituțional:

“Asociația pentru Studiul și Reforma Socială, Institutul Social Român, Asociația Științifică pentru Enciclopedia României – toate sunt organizații specifice sferei publice, parte a unei societăți civile incipiente, necesare într-un regim în curs de democratizare și într-un stat aflat pe drumul modernizării”. (p. 130)

Fiecare din aceste institute depinde financiar de sprijinul politic al statului român pentru a funcționa. Regimul nu a fost, după nici un standard din teoria politică, vreodată democratic în intervalul 1918-1938. Dacă statul se moderniza birocratic în perioada interbelică, nu același lucru se poate spune despre societatea românească în ansamblul său. Sunt teme de istorie economică deja abordate în literatura de specialitate: după toți parametrii și statisticile existente, România era o țară subdezvoltată, periferică, neimportantă în comerțul mondial înainte și până în 1938. Chiar și proiectul neterminat al Școlii gustiene, concretizat în cele patru volume ale Enciclopediei României, întărește acest diagnostic deprimant pentru adepții cultului națiunii romane. Antonio Momoc eludează sau atenuează fără probitate aceste aspecte.

În același mod procedează și cu omul politic Dimitrie Gusti, ministru în guvernele vremii, dar care, din perspectiva neonestă intelectual a istoricului Antonio Momoc, rămâne un tehnocrat fără partid până la finalul vieții. Oare poziția de demnitar de rang înalt în statul român s-a depolitizat brusc dacă beneficiarul scaunului ministerial este Dimitrie Gusti? Să păstrăm o minimă decență și ordine în gândire. Dimitrie Gusti este mai mult decât un politician: vorbim de un inginer-arpentor al societății, înarmat cu armele metodelor sociale moderne, în serviciul oamenilor politici ai perioadei. Antonio Momoc constată totuși o anumită degenerare ideologică:

“Observăm diferențe semnificative în modul în care a fost formulat și aplicat de către Școala Monografică proiectul de modernizare a satelor românești în diverse etape politice: treptat, s-a făcut trecerea de la cercetare și asistență socială (anii ’20), de la intervenție socială și de la interes pentru dezvoltare comunitară, spre un control din ce în ce mai centralizat al muncii culturale (1934-1938) și în final spre aplicarea unei inginerii sociale (1938-1939).” (p. 198)

Amintitul proiect de modernizare rurală a rămas doar pe hârtie în anii ’20. Mizeria și mortalitatea infantilă ținteau la cote maxime în lumea satului. Asistența socială este doar cu cuvânt fără referent în realitatea istorică. Ceea ce, într-adevăr, a produs ideologul Gusti a fost apariția instrumentelor de manipulare și îndoctrinare politică a țărănimii analfabete odată cu fondarea casei Culturii Poporului și a Căminelor Culturale după 1938. Dispensarele apar în satele și comunele țării după 1950. Sistemul şcolar începe să capete o ramificație ce acoperă realmente nevoile comunităților locale tot în perioada de ocupație sovietică. Spitalele României au fost clădite prin efortul PMR-ului și apoi al PCR-ului. Dincolo de nostalgia, antipatia și paseismul generaților încă în viață care au trăit comunismul, chestiuni pe care le respingem complet, prima modernizare palpabilă a societății românești aparține în întregime regimului comunist. Școala lui Dimitrie Gusti participă ca un centru de cercetare al statului întru conservarea status quo-ului interbelic. Nu identificăm proiect viabil de transformare economică a satului românesc în Școala sociologică gustiană.

Ce găsim însă, prin studierea presei vremii, se referă la radicalizările politice fasciste ale discipolilor săi. Activiști carliști, legionari cu acte în regulă se rup de la pieptul maestrului lor. Fragmente de un naționalism xenofob purulent, de un antisemitism pe linie “iudeo-bolșevică”, de ură pentru modernitate și viața urbană, de dogmatism antiliberal, de reacționarism ideologic cras găsim în publicistica interbelică a unor monografiști, etnologi, sociologi precum Dumitru Cristian Amzăr, Ernest Bernea (tatăl directorului postdecembrist al Muzeului Țăran Român, Horia Bernea, un apropiat până la decesul său al nucleului de intelectuali grupați în jurul editurii Humanitas), legionarul Traian Herseni, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția, Octavian Neamțu. Viziuni pronunțat etniciste întâlnim până și la sociologul marxist Henri H. Stahl, dar fără entuziasmul pentru figura ideologului fascist Nae Ionescu, agent de propagandă al Germaniei naziste în România, plătit regește în epocă de corporația IG Farben, așa cum întâlnim la alte personalități intelectuale interbelice.

Faptul că atâtea voci ale Școlii gustiene au glisat deloc precipitat spre poziția partidului Totul pentru Țară, au ovaționat personalitatea mesianică a Căpitanului Corneliu-Zelea Codreanu provine din datele fundamentale ale Științei Națiunii, pseudoștiința elaborată de Dimitrie Gusti: credința în neam ca substanță finală, ca esență eternă a culturii unui popor, cultul strămoșilor, devotamentul religios pentru un conducător salvator, de talia Mântuitorului în materie politică, speranța în regenerarea morală a nației ca un nou milenarism, ortodoxismul practicat ca politică de stat sunt constante ale sociologiei gustiene.

Mai presus de orice rămâne însă rolul lui Dimitrie Gusti de ideolog oficial al dictaturii – pe modelul Italiei lui Mussolini – regelui Carol al II-lea, protectorul politic, susținătorul financiar și prietenul de nădejde al sociologului român. Plătit spre a confecționa un adevărat altar național regelui Carol al II-lea, Dimitrie Gusti se va lansa în ditirambi pentru regele-dictator încât parte din ritualistica publică a celui care descindea din voievozii feudali, era slăvit de Straja Țării se regăsesc, sub o formă aproape identică, în propaganda anilor ’70-’80. Între cultul personalității carlist, creat de maestrul în comunicare politică Dimitrie Gusti, care înțelesese profund cadrele mentale ale unei societăți agrare și urmărise metodele de propagandă politică rurală ale mișcării legionare, și cel ceaușist găsim similitudini uimitoare. Proiectul naționalist de inginerie socială prin propagandă culturală a fost, de asemenea, încorporat în stalinismul național al lui Nicolae Ceaușescu. Rădăcinile sale “narodniciste” vin de dinaintea Școlii gustiene și pornesc din poporanismul antebelic al politicianului ideolog Constantin Stere.

Totalitarismul etnicist, anticapitalist, antiliberal, antidemocratic, într-un cuvânt, antimodern, este culminația politică a metodiei gustiene de investigare socială.

Redăm, în speranța meditației, un ultim fragment, decisiv pentru ce a realizat și a însemnat sociologia românească dintre cele două conflagrații mondiale:

“Mesianismul științific al doctrinei socio-politice-etice gustiene propunea, în ton cu ideologiile politice ale vremii, în speță cea legionară, salvarea națiunii prin intermediul Omului Nou. Dar, în vreme ce Omul Nou al legionarilor era reprezentat de Românul transfigurat moral, născut din nou (într-o concepție semnificativ încărcată de misticism), Omul Nou al lui Dimitrie Gusti era întruchipat de muncitorul său de țăranul român care acceptă să fie modelat ca personalitatea socială în școală pe care o <<deschide>> savantul la Căminul Cultural.” (p. 367)

La cămin însă, Gusti îi pregătise țăranului destoinic de mai sus o întâlnire electrizată politic cu imaginea sacră a regelui țăranilor și al neamului românesc, idolul său național, Carol al II-lea.

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 93 other followers