Alte socialisme la Marx & Engels


Cel de-al patrulea volum din Theory of Revolution este ultimul pe care Hal Draper a apucat să-l ducă la bun sfârșit în timpul vieții sale. O a cincea parte, ultima a seriei, a fost alcătuită de Ernst Haberkern din manuscrisele și hârtiile rămase de la Hal Draper și a fost publicată ca Volume V: War & Revolution*. Al patrulea volum, mai mult chiar decât cel cu tema „dictatura proletariatului” pe care l-am trecut deja în revistă, este o piesă pură de exegeză valoroasă, scrisă lucid, logic, clar și riguros.

Dacă demersul lui Hal Draper suferă de o hibă, aceasta e, din câte am putut să îmi dau seama, la vedere: primele două volume au un grad ridicat de interes în vreme ce ultimele sunt, nu trebuie să ne ascundem după cuvinte, mai mult decât orice polemice cu literatura de specialitate și cu generațiile de marxiști și marxologi care au distorsionat, falisificat sau doar eludat teoria politică a unor Marx & Engels. E important, pentru cei cu înclinații politice de stânga sau pentru cei care detestă, într-o forma sau alta, experiența comunistă reală, cunoscută istoric, să înțeleagă ce au vrut de fapt să comunice lumii Marx & Engels despre stat, birocratie și clasele sociale. Chiar și aceste subiecte de teorie și practică politice sunt supradimensionate în primele două volume din Theory of Revolution din pricina insistenței cu care Hal Draper se duelează cu academicii (anti)marxiști din câmpul studiilor sociale, colegi de-ai săi în interese și vocație. Am amintit conceptul de „dictatură a proletariatului” atunci când am analizat volumul al III-lea din ToR, dar, cu această ocazie, am vorbit, de asemenea, de latura marginală, auxiliară și mai degrabă menționată în treacăt a acestei „dictaturi” la Marx & Engels, pe care Hal Draper o transformă în subiectul unei cărți de aproape 500 de pagini.

Atunci când se va confrunta cu tematica altor gânditori socialiști contemporani unor Marx & Engels, Hal Draper se va lansa în lungi excursuri migălos elaborate, prezentări istorice și critică la obiect care îl poate plictisi pe cititor din pricina futilității aparente a acestor intervenții. Pe undeva, Marx & Engels nu au fost în primul rând teoreticieni politici, ci, în chestiuni politologice, mai degrabă jurnaliști de stânga cu opinii răspicate la problemele zilei și la lupta din interiorul facțiunilor rivale ale Internaționalei. Engels, spre finalul existenței sale, era tratat într-adevăr ca un spiritus rector al partidelor socialiste europene, dar atât el, cât și Marx, nu au fost niciodată politicieni de profesie (în ceea ce privește statutul lor de „revoluționari” să ne amintim doar că un boier retrograd, un vlăstar al feudalismului târziu travestit în conservator, ca moldoveanul Mihail Kogălniceanu a fost, pe bună dreptate, tot un revoluționar: anul 1848 în Europa a ridicat la suprafață o mulțime de revoluționari, fiecare cu crezuri mai exotice decât celălalt, în timp ce revoluțiile, naționalist-burgheze, erau înăbușite rând pe rând în întreaga Europă, coordonată de ideile Consiliului de la Viena din 1815), nu au ocupat scaune de deputați și senatori prin Parlament, nu au fost nici măcar jurnaliști plătiți de un partid politic oarecare, cum se poartă fără rușine astăzi. Amândoi ar fi mai onest să fie considerați economiști, istorici ai economiei, sociologi fără voia lor, filozofi hegelieni în tinerețe, antropologi sau epistemologi pozitiviști la bătrânețe (Engels), dar și gazetari reputați în mișcările de stânga ale Europei de atunci.

Această realitate impune o oarecare modestie în tentativa de a-i considera uriașe faruri în materie de decizie politică a corifeilor lor din SPD-ul german, de exemplu, spre a nu mai vorbi de mișcările de stânga franceze de după Comuna din Paris a anului 1871. Până și propaganda marxist-leninistă susținea în cărțile sale de istorie că Marx & Engels au fost dușmăniți de variate mișcări „social-democrate”, adică bolnave, imature și oportuniste, și că, în esență, tradiția lor intelectuală, se continuă doar prin marele Vladimir Ilici Lenin și discipolii săi dezbinați până la crimă. Cu alte cuvinte e mai indicat să aflăm ce-i despărțeau cu adevărat pe cei doi de ceilalți socialiști ai veacului decât să procedăm falsificator ca în manualele istorice sovietice sau ca în bucoavnele kremlinologilor, ambele tabere având o agendă de subjugare și control mental în comun.

Un prim capitol din Critique of Other Socialisms se ocupă de așa-zisul „socialism științific”. Hal Draper arată că termenul de socialism utopic și cel științific, așa cum apar acestea într-un studiu târziu al teoreticianului Engels, se referă la 1) respectul pentru intuițiile, fără o explicație rațională a fenomenelor, socialiștilor utopici de până la Marx & Engels (Ch. Fourier, Saint-Simon, Étienne Cabet, Robert Owen și alții, deși Owen a fost mai repede un om de afaceri prosper și practic decât un utopist) și nicidecum condescendență și dezaprobarea celor doi pentru socialiștii timpurii, a căror privire era încețoșată de o Revoluție Industrială în chinurile facerii și 2) conștiința faptului că prin științific se înțelege o critică empirică a realităților economice, o dezvăluire a relațiilor sociale dintre indivizi în modul de producție capitalist prin continua întoarcere la realitate (evadarea în Icaria, în toposuri din afara spațiului și în comunități închise unde totul poate fi luat de la capăt comportă o doză amețitoare de evazionism milenarist laic, dar cu inspirație primordială în Sfânta Scriptură). Marx & Engels detestau doctrinele cu rădăcinile în ceruri și crengile nicăieri.

Al doilea capitol investighează socialismul sentimental, anume acel substitut moralizator în care filantropia, ajutorarea celor nevoiași, traiul într-o familie unită, chiar mersul la liturghie e soluția reformistă maximă, în care sentimentul de compasiune și micile fapte bune vor schimba „sistemul” economic încet-încet umanizându-l din interior. Socialismul sentimental avea mulți simpatizanți în pătura mic-burgheză a secolului al XIX-lea. Înainte de a pătrunde cu mintea mecanismele sociale existente avem substitutul sentimental. Justiție, egalitate, fraternitate, libertate sunt cântecele de sirenă ale abstractizării realității sociale, urletul sfâșietor al creaturii într-o lume fără inimă. Acest discurs sentimental poate fi cu ușurință folosit în chip manipulator și ipocrit de stăpânii societății indignați și dornici să își ajute cu o vorbă semenii. Aici Marx este citat de Hal Draper în contextul în care nimeni, nici cei mai mari criminali, nu comite ceva care afectează viața altora fără să capete un respect de sine superior, fără să creadă automat că îndeplinește o faptă bună, fără să experimenteze un sentiment plăcut. Nici Stalin nu semna liste cu execuții fiind conștient că ceea ce îndeplinește este macabru. Moralizarea șterge granița dintre ce se întâmplă și ce ar trebuie să se întâmple, dintre vis și realitate. De mii de ani creștinismul vorbește în numele iubirii de oameni, dar acest fapt nu a scăzut cu un strop oceanul de sânge care se revarsă din istoria continentului european. Ebenezer Scrooge se reconvertește într-o noapte de iarnă londoneză la creștinism, dar nimeni nu vrea să aflăm de ce era atât de hrăpăreț, zgârcit, crud și calculat în primă instanță. Să răspundă socialiștii pioși, sufletele abstracte și inimile de aur la această întrebare fără să facă apel la fantasmagorii teologice. Unde se vorbește de iubirea frățească cu patos acolo ea nu există încă, iar ceea ce îi face pe unii oameni să se opună altora se schimbă într-o luptă de dincolo de materie între forțele Binelui și Răului. Bisericile cunoscute sunt casele de comerț ale iubirii între semeni pe care nimeni nu a văzut-o, dar din care se poate extrage atâtea beneficii aici și acum pentru cei care judecă pământul. Orice fapt real se topește într-o frazeologie fantezistă anorganică, emisă din gurile slujbașilor Bisericii.

Al treilea capitol îl are ca protagonist pe germanul Ferdinand Lassalle și socialismul său de stat. Lassalle, mort timpuriu într-un duel, a fost un politician abil, inteligent, de succes, îmbogățit în urma unei afaceri dubioase de către o contesă, și unul dintre părinții fondatori ai Partidului Social-Democrat German. Lassalle a avut o relație fluctuantă cu Marx, care, pentru o vreme, l-a admirat pe Lassalle. Lassalle era un naționalist german și un admirator al cancelarului Otto von Bismarck. Crezul său politic se rezuma la un stat puternic care să stipendieze în primă fază cooperative de muncă ale salariaților, ducând astfel la socialism. Statul avea să fie condus de o elită de înțelepți, minți sclipitoare și caractere ireproșabile, o sectă cu putere și prestigiu, dar care intervine în treburile cetății doar din când în când. Lassalle avea să fie, firește, liderul suprem al acestui ipotetic stat socialist, numai că despotismul său soft nu va deranja practic pe nimeni, atât de multă pace, bunăstare și armonie se vor instaura între membrii cooperativelor de muncă. Cum ajungem în acest paradis în care clasele sociale au dispărut ca prin farmec și statul birocratizat vândut capitaliștilor se va fi dizolvat? Simplu de spus: e suficient ca o revoluție condusă de o avangardă iluminată a claselor muncitoare să aibă loc. Trecem cu vederea că Ferdinand Lassalle era un mic despot în rândul propriei tabere de susținători, că își aroga puteri nelimitate și se considera superior claselor de jos într-un mod elitist tradițional. Marx, contrar așteptărilor unora, a tunat și a fulgerat împotriva statolatriei lui Lassalle și a aerelor sale tiranice. Modelul socialismului de stat, însă mai puțin latura sa radicală, a fost preluat de la stratagemele politice demonstrate de cancelarul Bismarck în atitudinea sa față de muncitorimea germană, rodul industrializării Germaniei. Bismarck a fost un strateg nu lipsit de geniu pentru contemporanii sai: întotdeauna luptînd dibace și viclean pentru clasa în descompunere a latifundiarilor prusaci și sabotînd interesele marii burgheziei prin pachetele de legi ale deceniului 1880-1890, când proletariatul german capătă prima legislație europeana favorabilă substanțial lor în tot secolul al XIX-lea. Nu insist asupra acestor reforme (dreptul la pensie și concediu plătit, ajutoare de șomaj, controlul medical gratuit), dar ele vor declanșa cultul reformismului prin birocrația de stat (Beamtenstaat) în SPD și apoi în multe alte partide social-democrate europene. Bismarck a reușit să atenueze ideile SPD-ului, să pună căluș la gură partidelor liberale, să câștige de partea sa proletariatul german și să pregătească politic prin șovinism și militarism Imperiul German întins în mare parte doar în Africa (dar posedând, de asemenea, largi teritorii din Papua Noua Guinee). Engels va considera statul ca unic acționar și proprietar al economiei o oroare capitalistă: statul va acționa în acest caz ca un capitalist colectiv (Gesamtkapitalist) și muncitorii vor continua să capete un salariu, să fie storși de plusvaloare, numai că elitele nu mai sunt doar capitaliste, ci stăpânii funcționărimii de stat. În acest sistem clasa economică și puterea politică nu mai sunt divizate: nici un capitalist nu mai face lobby pe lângă parlamentari, mituindu-i, cumpărând-i ca pe o altă marfă de calitate ca în democrația reprezentativă, plesnind de concesii și cedări parțiale, ci noii proprietari ai mijloacelor de producție vor fi exclusiv administratorii activelor de stat, adică stăpâni absoluți ai puterii politice și ai tărâmului economic.

Capitolele despre anarhism au un parcus diferit: în prima fază, anarhismul a fost un curent antipolitic, antistat, direcționat împotriva oricărei forme exterioare de autoritate care împiedică manifestarea plenară a egoului, o doctrină de un egoism extrem (dar nu feroce). Marx & Engels se vor amuza copios de pretențiile suverane ale acestui presupus ego lovit de Idiotism apolitic: cum se vor satisface nevoile vitale ale unui individ într-un grup fără o formă oarecare de organizare, care, în ultima instanță, exercită colectiv autoritate? Pretențiile anarhiștilor, de la cei radicali la cei care doar vor distrugerea statului, deviază într-un idealism stupid: comunitățile anarhice încetează pe cale de consecință de la a mai fi comunități. Indivizii nu mai au ce să producă și să împartă altfel decât în calitatea lor utopică de Robinson Crusoe până să-l cunoască pe Vineri. Dacă la Pierre-Joseph Proudhon anarhismul capătă învelișul ideal de ură față de orice manifestare exterioară a autorității, ce limitează libertatea individului, la rusul Mihail Bakunin, căruia i se dedică o secțiune specială la sfârșitul volumului, anarhismul acționează cu o duplicitate fără margini. Bakunin, ca aristocrat excentric și sărăcit cum se afla, rămăsese în adâncuri un rus autocrat: dacă în discursul public declama tirade în numele libertății individului și împotriva proprietății private, a dreptului la moștenire, a inegalității claselor sociale, a regimului capitalist, în scrisorile sale private Bakunin apare drept rasist, antisemit furibund (primul care a presupus în mișcările socialiste un complot iudaic global), xenofob velicorus, tiranic, având un idol personal întrupat în puterea statului, sensibil față de orice sectă violentă și orice act terorist (vezi corespondența sa cu studentul nihilist Nechayev), dornic să instaureze o societate secretă mondială în care frății de același crez convin reciproc în spatele ușilor când se pun în discuție decizii politice, antidemocratic și nerealist. Hal Draper dovedește cum Mihail Bakunin și Ferdinand Lassalle aveau idei frapant de asemănătoare la urma urmei și cum Marx & Engels au scris articole de dezaprobare politică și intelectuală la adresa lor, importante pentru ce avea să se întâmple mai târziu, dacă aceste articole ar fi fost recitite și nu ascunse de ochii marelui public.

O secțiune fascinantă e cea referitoare la anticapitaliștii reacționari, amestecați cu socialiști retrograzi, în care, printre alții mai puțin relevanți, Thomas Carlyle și un anume David Urquhart urcă pe scena exegezei critice. Aici, Hal Draper arată cum unii membrii ai claselor latifundiare, în derivă și amenințate de ascensiunea proprietarilor de fabrici și magazine cu extincția, visează la puritatea vieții rurale pe câmpiile și dealurile vechii Anglii. Ei nu țintesc la întoarcerea Evului Mediu, dar detestă din plin burghezia mercantilă, pragmatică, dinamică, harnică și disciplinată. De aceea vor crea mitul unor comunități solide, organice, în care țăranii și stăpânii lor nobile, chipuri eroice și nepătate, trăiesc laolaltă în liniște și armonie, respectând natura și energiile sale vitale. Ceea ce îi diferențiază de reacționarii cu nostalgii feudale se referă la o slăbire a spiritualității creștine în treburile comunitatii și la absență constrângerilor economice feudale în scenarile lor. Sensibilitatea lor socială nu machează reacționarismul și antimodernitatea acestor romantici agresivi și dezlănțuiți (mai cu seamă de prejudecăți medievale).

Capitolul final se ocupă din nou, ca și în volumul al III-lea, cu generalul francez Georges Boulanger, care era cât pe ce să devină un dictator cu sprijin muncitoresc în anul 1889. De unde atracția unor socialiști moderați pentru figura unor eroi militari înclinați spre lovituri de palat urmate de vot popular care să le consfințească puterea? Pentru aceștia a se agăța de un sprijin exterior ce demobilizează societatea este ocazia de a veni la putere în urma înlăturării acestui lider carismatic, posibil dictator. Engels va vedea în această stratagemă antidemocratică eșecul intern al partidelor de stângă și grupărilor din interior de a educa muncitorii, de a permite o presiune de jos în sus în partid care să dorească schimbări și reforme politice și de a asculta la nevoile urgente ale proletariatului. Forțarea oportunistă a revoluției prin sprijinul acordat unui virtual dictator militar marchează pentru Engels degringolada și lipsa de repere a stângii franceze, dar și, în abordarea lui Hal Draper, a unei stângi impotente generice. Aici se termină cele patru volume scrise de istoricul american Hal Draper și publicate în timpul vieții sale în care se abordează cu lux de amănunte și vocație antitotalitară gândirea politică a părinților stângii moderne, Marx & Engels.

______________________________________________________________

* War & Revolution este construit în mare măsură pe articolele de presă și schimbul de scrisori al celor doi germani. Volumul, cel mai redus ca dimensiuni din ciclul Theory of Revolution, nu uimește prin nici o contribuție deosebită în materie de strategie politică sau viziune programatică din partea unor Marx & Engels. Practic, viziunea despre război și posibilitatea declanșării revoluției este circumscrisă la două etape istorice care nu mai au ce să ne comunice nou în prezent: 1) Marx & Engels susțin declanșarea unor războaie civile în cadrul imperilor europene la 1848 care să ducă la o revoluție burgheză în aceste teritorii, a libertăților constituționale ale claselor de mijloc, în vederea eradicării sistemului de echilibru al Marilor Puteri din cadrul Sfintei Alianțe, vechi de la 1815. Îndepărtarea ultimelor privilegii feudale și dezvoltarea capitalismului industrial pe continent necesitau subminarea imperilor, menținute în viață numai de marile familii nobiliare ale Europei și de tronurile lor aliate, și înlocuirea acestora cu state-națiuni unitare economic, cu o limbă oficială proprie și o piață internă de sine stătătoare. Această etapă implica o alianța momentană cu mica și marea burghezie, cu mica nobilime de sânge, cu adevărat revoluționare în Centrul și Estul Europei la 1848, până ce pătura proletariatului se va maturiza suficient de mult pentru a lua bătălia politică de emancipare economică în propriile mâini și 2) după fondarea Imperiului German în 1871 și, în consecință, umilirea militară a Imperiului Francez (al doilea, imaginat de Napoleon cel Mic, Ludovic Bonaparte), Marx & Engels conchid că cel mai important proletariat din Europa este cel german, care, din păcate, aidoma celui francez, este cotropit de fantezii xenofobe, de spirit îngust naționalist și de pasiuni imperiale, care merg dincolo de interesele rapace ale unor caste nobiliare supranaționale, absolutiste și preburgheze. Engels observă cum elitele îmburghezite ale social-democrației germane devin oscilante vis-a-vis de politica de înarmare și expansiune a Germaniei bismarckiene după 1890, anticipând parcă luna august 1914, când SPD votează creditele de război necesare pentru invazia Franței. Francezii, indiferent de clasa socială, dezvolta de cealaltă parte a baricadei un irendentism antigerman după pierderea Alsaciei și Lorenei în 1871. Astfel, Engels propune liderului social-democrat August Bebel după 1890, fără a fi luat în seamă, dizolvarea armatelor profesioniste din Germania și Franța finalului de veac, corpul ofițeresc fiind cel mai reacționar și cel mai periculos grup social pentru interesele transfrontaliere ale proletariatului, și înlocuirea sa cu o gardă civilă, instruită corespunzător, cu scop exclusiv defensiv și înarmată doar în condiții de război. Marx & Engels nu sunt indiferenți la războaiele locale intraeuropene, ce au loc între clasele sociale superioare ale ultimei jumătăți din secolul al XIX-lea, dar, pentru ei, orice confruntare militară nu servește decât secundar majorității proletare, fiind doar expresia rivalităților economice dintre elitele imperiale ale Angliei, Franței, Prusiei, Austriei sau Rusiei de până la 1914. Lenin și Rosa Luxemburg vor veni firesc în urma acestor viziuni și vor trage ultimele concluzii în studiile lor despre relația indisociabilă dintre imperialism și capitalism în intervalul 1871-1914.

Posted in Lecturi | Etichetat , , , | Un comentariu

Dictatura proletariatului la Marx & Engels


Cu cel de-al treilea volum din seria Theory of Revolution, Hal Draper adaugă un nou strat construcției sale epice: dacă primele două secțiuni se ocupau cu natura statului și a birocrației și cu împărțirea ierarhică pe clase sociale, subiecte centrale pentru a înțelege viziunea politică cu care operează Marx & Engels în scrierile lor (inclusiv studiile economice, deși nu acestea apar ca preocupări centrale în Theory of Revolution), studierea temei „dictaturii proletariatului” ne apropie de practica revoluționară propriu-zisă. În definitiv, care sunt indicațile concrete pe care Marx & Engels le-au dat urmașilor săi social-democrați sau comuniști în clădirea societății viitorului? Hal Draper, ca întotdeauna până în acest moment al elaborării studiului său hipererudit, merge direct la sursele documentare, citeste în întregime publicistica și chiar corespondența privată a celor doi, revede pas cu pas activitatea fiecăruia în anul 1848 și în anii imediat după, ascultă și consemnează tot ce s-a scris în anturajul lor politic, nu pierde nimic din luptele interne ale Internaționalei I (congresele ce s-au ținut lanț în vestul Europei între 1866 și 1872, la care nu facem aici trimitere) sau ale Internaționalei a II-a de după 1889, pe care Engels o vedea nu neapărat iremediabil căzută în brațele reformismului social-democrat (deși simpatia sa pentru revoluționarul Eduard Bernstein va fi trădată post mortem de acesta din urmă odată cu apariția lucrării sale Die Voraussetzungen des Sozialismus în 1899). În consecință, acumularea de informații istorice este atât de mare în acest al treilea volum încât Hal Draper riscă să plictisească și să extenueze cititorul cu infinitele sale digresiuni menite să restabilească acuratețea cronologică și documentară. Cui îi servește acest efort migălos de fișare, recitire, punere în context, nuanțare și traducere exactă a termenilor? Pentru a putea răspunde s-ar cuveni să căutam cele două interpetări, dublate de bibliografii luxuriante, pe care Hal Draper, la mijlocul anilor 1970, le critică (in)direct în Theory of Revolution, ceea ce îngreunează cu 2/3 dimensiunea volumului de față :

1) Tabăra antibolșevică, id est antimarxistă, care întrevede o continuitate între activitatea politică a unor Marx & Engels și crimele fără număr din timpul Războiului Civil rus (să nu uitam, nota bene, că Armata Roșie se deda la atrocități cu nimic mai prejos decât cele ale „Gărzii” Albe monarhiste) și a lungilor decenii staliniste. În această tabără includem autori diverși precum Adam Ulam, Robert C. Tucker, Martin Malia, Leonard Schapiro și chiar Leszek Kołakowski et alia. Hal Draper nu este nici primul și cu siguranță nici ultimul care să atragă atenția că metodele sectare, clandestine, anarhice și teroriste ale facțiunii ruse, pe care le-a promovat în cadrul Internaționalei Mihail Bakunin, erau considerate paria de socialiștii occidentali în frunte cu Marx & Engels încă înainte de 1883, când moare Marx. Ciocnirile și neînțelegerile dintre Bakunin și cei doi germani sunt documentate și cunoscute, iar mărul discordiei se referă la temele abordate de Hal Draper în volumul de față. Episodul despre influența ideologică exercitată de Tkacev și de metodele terorist iacobine pe care le apăra acesta apar amintite în cartea antibolșevică a istoricului francez Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, unde ceea ce se cheamă leninism se diferențiază de praxisul revoluționar sprijinit de Marx & Engels, după cum vom vedea.

2) Diversele exegeze social-democrate, care, după cum le expune Hal Draper, coincid cu fracturile interne ale Internaționalei I, dar și cu modalitățile în care „marxismul” a fost instrumentalizat de către partidele de stânga europene până la 1900. Draper își propune să elucideze facțiunile doctrinare din mica lume a socialiștilor europeni de până la 1880 și felul în care aceste rupturi vor marca social-democrația vest-europeană înainte de 1914. Anticipăm un amănunt de maximă relevanță: monolitismul atribuit adesea stângii și acuza de dogmatism ar avea un sens, mai cu seamă când și în zilele noastre sunt voci neavizate care vorbesc de stânga în termenii unui curent omogen de gândire care „sucește mințile”, dacă evenimentele istorice factuale nu ar infirma un verdict atât de simplist și fără urmă de echivoc.

Prin urmare, ce vrea să spună sintagma fioroasă „dictatura proletariatului”?

1) Locuțiunea apare într-o formă sau alta de 12 ori la Marx & Engels, cândva între 1850 (în Luptele de clasă în Franța) și într-o circulară către liderii partidului a lui Engels în 1891 (în Critica programului de la Erfurt). De fiecare dată, Hal Draper analizează această expresie atrângînd atenția că este folosită în treacăt, cu lejeritate, nu este nicăieri definită cu precizie de către cei doi teoreticieni (ceea ce indică că nu era o exprimare care să ridice semne de întrebare în epocă, fiind frecvent întrebunițată în limbajul jurnalistic polemic, după cum vom aminti curând) și nu este folosită nicăieri sub forma unei legi atemporale sau a unei indicații de partid.

2) În primul rând, cititorii educați de la 1850 înțelegeau altceva decât noi prin dictatură. E vorba aici de un exercițiu de Begriffgeschichte în spiritul unui Reinhart Kosselleck, dar realizat de Hal Draper. În sensul roman al termenului indică starea de urgență prin care un lider militar suspendă momentan legile în vigoare și acționa relativ arbitrar (de aici termenul de dictator) pe modelul legii marțiale din conflictele politice moderne. Prin definiție, dictatura țintea la restabilirea ordinii și legii normale pe timp de pace, iar, tocmai de aceea, un dictator nu poate impune legi noi în intervalul temporar respectiv, asociat unui perioade de război tranzitorie. în care unele libertăți cetățenești sunt suspendate. În trecutul recent al generației de la 1848, dictatura era asociată cu activitatea și scrierile unor ultrarepublicani de după 1789 ca Babeuf și Buonarotti, care preconizau o societate în care proprietatea privată să fie abolită, iar egalitatea economică între cetățeni să fie instaurată. Drumul spre împlinirea acestui deziderat trecea printr-o dictatură a unui grup select, de vizionari și iluminați, care să oblige masele îndobitocite de ideile greșite ale feudalismului să bea medicamentul amar al dictaturii lor în vederea unui vindecări fără întoarcere. Această idee, a unei dictaturi educaționale creată de o autoproclamată elită aflată în posesia cunoașterii adevărate, va trece mai târziu, în jurul anilor 1850, în grupul unor revoluționari socialiști precum Louis Blanc (un adept al statului ca instanță supremă de inginerie socială) și, mai ales, Louis Blanqui, dar și Lassalle, Weitling sau Cabet. Important este că modelul dictaturii a fost preluat ca formă politică de punere sub control a statului de către insurgenți după ce înșiși revoluționarii parizieni au suportat dictatura de câteva luni a generalui francez Cavaignac în 1848. Acesta este fundalul istoric real al expresiei de dictatură. Ea nu are sensul nostru recent, de dominație antidemocratică a unui individ asupra unei corp politic format. Hal Draper are capacitatea savantă de a trece în revistă toate aparițiile posibilului termen de dictatură a maselor, de despotism popular, de tiranie a majorității și la gânditori conservatori retrograzi precum Guizot sau Tocqueville, pentru care sufragiul univeral acordat cetățenilor bărbați adulți după 1848 confirmă în Franța predicțiile lor lugubre. Dictatura putea fi la fel de bine folosită metaforic, ca expresie a dominației unei clase sociale asupra alteia prin puterea de decizie politică peste o birocrație de stat servilă.

3) Pentru Marx & Engels expresia neteoretizată de dictatura are exact sensul de mai sus. Există în scrierile lor, după cum subliniază Draper, un despotism sau o dictatură a burgheziei, o dictatură a claselor reacționare, compuse din moșieri, în alianță cu burghezia (de pildă, cancelarul Otto von Bismarck este descris în acest mod), dar, mai ales, experimente de dictaturi militare în Europa Centrală sau în America de Sud, în legătură cu care Marx & Engels afișau indignare și repulsie ca forme politice de aservire a claselor muncitoare.

4) După cum nicăieri cufărul inscripționat cu „dictatura proletariatului” nu este explicit analizat de către Marx & Engels, Hal Draper concluzionează doar atât și nimic mai mult: dictatura proletariatului, adică a clasei de salariagii muncind pentru un capitalist, se referă la conducerea societății de către această clasă. Statul burghez sau capitalist trebuie capturat prin revoluție, transformat într-unul al proletarilor și apoi abolit prin eliminarea raporturilor dintre patron și angajat, ceea ce va duce la dispariția tuturor claselor. Cum, când și unde se va realiza asta? Nu avem indicații precise. Pur și simplu nu știm. Nu e vorba nicăieri la Marx & Engels de vreo avangardă luminată a proletariatului și nici de lagăre concentraționare de inspirație sovietică, în care aparatul de stat dirijează munca forțată. Mai mult de atât, reprezentanții proletariatului în stat continuă să fie votați ca și acum, doar că, menționează fățiș Marx & Engels, vor putea oricând să-și piardă funcțiile prin vot și nu vor încasa lunar mai mult decât venitul mediu al unui angajat din acea societate aflată economic în tranziție. Vechile clase se vor dizolva, ceea ce va implica totuși violență (nu mai multă decât violența unui minorități de bogați asupra majorității aservite atunci când se sparg greve prin vărsare de sânge sau când se trec legi pro-capital în Parlament), în timpul dictaturii proletariatului. Aceste indicații au un grad înalt de generalitate. Ele pot însemna aproape orice, dar sigur nu ceea ce unii social-democrați i-au atribuit lui Marx ca fiind expresia pasiunilor sale tiranice, în timp ce Engels ar fi devenit cumva înspre bătrânețe un social-democrat cuminte și nonrevoluționar. Draper va clarifica această umbră despotică a celor doi părinți fondatori ai stângii moderne prin analiza tuturor conceptiilor ideologice din miscarea socialista europeana de la 1850 pana in 1895.

5) În ciuda faptului că Hal Draper citează cu acribie mulți socialiști criticați de Marx & Engels pentru înclinațile lor autoritariste, cel mai contestat și, de altfel, cel căruia i se dedică cele mai multe pagini din acest al treilea volum, mergînd până în pânzele albe, este Louis Blanqui (Blanquismul) și metodele sale dictatoriale, în care, ca program de organizare, un nucleu de revoluționari profesioniști dau o lovitură de stat (de fapt, un putsch) și devin despoți luminați peste societatea ineptă de dedesubt. Conspirațile, organizarea în cluburi secrete, violența și teroarea exercitate împotriva oricărui grup sau individ care se opune acestei tehnici de preluare a puterii sunt la ordinea zilei. Draper face o listă lungă de intervenții ale unor Marx & Engels în care Louis Blanqui este eminamente admonestat aspru de către cei doi pentru elitismul său antiproletar. Minuțiozitatea cu care Draper scrie pe acest subiect nu lasă urmă de îndoiala asupra dorinței sale de a înlătura acuzele exegetice false și mincinoase ale unor marxologi social-democrați sau chiar antimarxiști care s-au ocupat de presupusa etapă blanquistă a lui Marx dintre 1848 și 1852.

Deși volumul riscă adesea să fie repetitiv și oarecum prolix, meritul istoricului Draper de a clarifica apele în legătură cu proiectul „dictatorial” marxist-engelsian nu are cusur. Efortul și realizarea sunt deopotrivă admirabile.

O ultimă secțiune de note speciale a volumului aduce câteva mențiuni exegetice de-a dreptul uluitoare, dar nu mai puțin savuroase: Draper citește o sumă de marxologi și marxiști (Lenin, Kautsky, Bernstein, Robert C. Tucker, Adam Ulam, Sidney Hook, E. H. Carr, Isaiah Berlin etc.) și identifică cu lupa fie referiri incomplete, intenționat eliptice la clasici, fie răstălmăciri rău-voitoare, traduceri eronate, fragmente inventate sau rescrise din Marx & Engels, fie interpretări aberante, care vin în completă contradicție cu textele la care fac directă trimitere. Sunt uimitoare lenea, lipsa de onestitate și parti-prisurile acestor savanți, care comit greșeli flagrante. Cine stă să caute în arhivă citatele dintr-o pagină de exegeză stufoasă sau aluzile la o anume chestiune, tratată în fuga condeiului? Aproape nimeni, cu consecințele la care face referire Hal Draper, un erudit magistral, după cum ne-a obișnuit.

Posted in Lecturi | Etichetat , , | 4 comentarii

Clasele sociale la Marx & Engels


Volumul al doilea din Theory of Revolution al istoricului american Hal Draper poartă subtitlul de The Politics of Social Classes. Asemeni primei părți din serie, Draper, spre deosebire de marxologii care pornesc de la câteva citate spre a extrapola în zări necunoscute, urmărește pas cu pas, cu ochii pe operele reale, ce spun Marx & Engels în chestiunea claselor sociale. Ceea ce antimarxiștii din tabăra dreptei nu vor să recunoasca nici cu jumătate de gură se referă la faptul că putem vorbi de o pluralitate de interpretări, adăugiri, rectificări, „trădări” reformatoare la stânga ce se inspiră public din Marx & Engels, nicidecum de o unitate de fier, rigidă, dogmatică a așa-numiților marxiști.

Generic vorbind înțelegem prin proletariat clasa angajaților, cei care primesc un salariu ca retribuție a muncii lor. Singura observație pe care Marx o va face mai clar în Teorii asupra plusvalorii are în vedere un element central: proletariatul indică acea largă categorie de angajați care, în principiu, aduc profit, în urma muncii lor, celui care le plătește salariile. Prin urmare, armata, birocrația de stat, chiar și angajații unor companii de stat care lucrează la ridicarea de poduri sau la construcția de șosele, căi ferate, autostrăzi nu aduc profit, deci nu pot fi încadrați ca proletari. Pe de altă parte, o companie care are un capital majoritar de stat, dar care este administrată profitabil, are drept angajați proletari. Pentru a sintetiza natura proletariatului ar merita să spunem că fără schimbul dintre salariu și forță de muncă în vederea profitului nu putem vorbi de modul de producție capitalist, iar, prin extensie, nici de capitaliști sau proletari. Fie clasa muncitoare lucrează cu scopul de a fi profitabilă, fie nu mai compune o clasă care are în centru munca salariată (dar consolidînd alte tipuri de clase). Rigoarea și coerența explicației îi conferă totuși o veritabilă suplețe, doar pentru că proletariatul nu se reduce exclusiv nici la muncitorii industriali, nici la angajații din mediul privat.

Cu toate acestea, Marx & Engels nu credeau exclusiv într-o conștiință de clasă pură și dură în care interesele angajaților trebuie să primeze, alături de ideile acestora din urmă asupra societății. Proletariatul suferă adesea de aceleași prejudecăți, idei fixe, viziuni politice retrograde ca și clasa burghezilor, a celor care dețin capitalul productiv și cei care sunt responsabili de existența istorică a primilor. Educația științifică, în principal laică, poate contribui la scoaterea proletariatul din inferioritatea sa spirituală, însă doar cu prețul abolirii distincțiilor de clasă. Scopul nu este nu numai acela de a ridica pe o treaptă superioară clasa celor care își câștigă existența vânzându-se ca mijloace productive pe piață, dar, prin distrugerea proprietății private ca fundament al inegalităților economice dintotdeauna, deci sociale, culturale, legale, politice în istoria speciei, se preconiza înălțarea întregii societăți la un statut dincolo de care poate începe adevărata istorie a omenirii (acesta ar fi umanismul pe care îl găsește Hal Draper la cei doi eroi ai studiului său). În acest fel proletariatul constituie germenele clasei revoluționare din viitor, așa cum burghezia capitalistă a fost cândva clasa socială revoluționară în lupta sa de înlăturare a dominației și a barierelor impuse de clasa nobiliară, feudală din societățile europene premoderne.

Prima chestiune elucidată de Hal Draper include relația dintre sindicate și clasa angajaților. Rezistența elementară, apărarea intereselor economice imediate, dezvoltarea unei conștiințe de clasă (prin ziare și dezbateri publice) și organizarea internă solidă sunt scopurile unui sindicat care reprezintă direct clasa muncitorilor. Limitele și racilele sindicalismului au fost observate imediat după 1850 în țările în curs de industrializare, îndeosebi Anglia: prima ar fi segmentarea în continuare pe criterii de diviziune a muncii în cadrul sindicatului, ceea ce aduce mult cu statutul închis și sectar al unei bresle medievale. Invidia reciprocă și impresia unui statut superior fragmentează intern proletariatul. O a doua slăbiciune provine din rândul așa-zisei aristocrații a muncii, adică acea categorie de angajați, care, în virtutea meseriei lor, câștigă semnificativ mai mult decât media și, drept urmare, se consideră nu doar superioară, ci, oarecum, mai apropiata în mentalități de clasa burghezilor și de așteptările politice ale acestora. O a treia provine din ruptura care intervine între cei care își schimbă condiția inițială de angajați în cel ce reprezentanți plătiți ai sindicatelor și care mai târziu devin politicieni în toată regulă. Înstrăinarea poate duce la înșelarea, chiar fără rea intenții, a simpatiei și a sprijinului membrilor de sindicat. Sindicalismul este expresia politică a luptei de clasă și cu siguranță de aceea nu este agreat în capitalismul neoliberal de astăzi. Orice lider de sindicat ajunge ușor să fie cumpărat sau înglobat de patronat câtă vreme situația sa materială precară și lipsa de devotament sau luciditate în privința scopurilor politice ale clasei sale îl pun într-o postură vulnerabilă. Fiecare din aceste aspecte ale mișcării sindicale este tratat de Hal Draper cu grijă pentru informația istorică, iar în acest sens pamfletele sau articolele inflamate ale unor Marx & Engels asigură fundalul din care teoria politică poate fi extrasă minuțios. Teoretizarea se naște întotdeauna din practică și niciodata invers în acest al doilea volum. Sindicalismul în sine nu poate fi unicul drum pe care proletariatul calcă în vederea obținerii unor condiții sociale în conformitate cu așteptările lor de moment. Fără un partid politic care să înglobeze interesele sindicaliștilor nu încape discuție de revoluționarism sindicalist. Pericolele interne ale unui partid politic de stânga confiscat de jocurile de culise ale patronatului nu pot fi mai demne de luat în seamă în acest punct. Din nou, coruperea liderilor care vorbesc în numele proletarilor este primul pas în subjugarea și decimarea mișcărilor sindicale și, prin implicație, aservirea ideologică a partidelor de stânga, ajunse marionete vag reformatoare în mâinile unor maeștrii păpușari plutocrați.

Câteva idei se desprind în legătură cu proclamata autoemancipare a angajaților: principiul carității travestește o formă oficializată de cerșetorie. Simplele dovezi de caritate nu sunt suficiente întru ajutorarea săracilor sau a altora categorii defavorizate social. Se cade mai degrabă să vorbim de respectul de sine al celor care își cșstigă printr-o negociere colectivă salarii decente, nu prin a înfuleca umili firimiturile aruncate cu aroganță, mulțumire de sine și falsă pioșenie de la masa bogaților. Cei ce primesc în genunchi din mila altora ceea ce munca lor cinstită nu le poate oferi rămân tot în genunchi la picioarele stăpânilor lor. Docilitatea și smerenia unor indivizi care împărtășesc o poziție economică de slugi plătite, dar care participă direct la crearea bogăției angajatorului lor, nu pot constitui germenii din care poate porni atât autoemaniciparea celor de jos, cât și revolta lor democratică și egalitaristă împotriva clasei proprietarilor afaceriști.

Burghezia este prima clasă din istoria cunoscută care raționalizează în cele mai mici laturi existența cotidiană. Sfera publică este o creație burgheză. Scopul în sine al activității sale este acumularea necontenită de capital prin maximizarea profiturilor și prin ieftinirea și îmbunătățirea tehnologiilor existente. Orice boală temporară, precum o criză, este precum o gura de aer înaintea unui alt asalt. Meritul decisiv al acestei clase constă în eradicarea tuturor formelor sociale parazitare din trecut (ceea ce nu înseamnă că burghezia nu numără în rândurile sale paraziți, însă aceștia nu sunt niciodată decât abateri de la funcționarea economică a clasei lor, în timp ce aristocrațiile militare se identifica ca fiind eminamente parazitare) și înlocuirea sa cu o armată de angajați disciplinați, obedienți, competitivi și prestînd un tip de muncă măsurată contabil. Ca atare, burghezia și-a trăit deja revoluția, iar rolul său emanicipator a fost realizat în cele mai dezvoltate țări ale lumii, cu toate că efectele materiale ale prezenței acestei clase în secolul ala XIX-lea aveau să fie cu adevărat resimțite în următorul secol și nici atunci în cele mai multe țări înapoiate, capitalist-periferice ale lumii. Astfel, aceasta este o clasă a trecutului prin chiar realizările sale colosale.

Marx & Engels au stabilit raportul dintre cerințele politice aflate în dispută la un moment dat în republicile parlamentare/prezidențiale (și, anticipînd, cu sufragiu universal pentru populația majoră) ca fiind doar expresia la suprafață a unor conflicte economice adânci între variate clase sociale. Termeni precum revoluție permanentă sau revoluție proletară au, după cum arată Hal Draper, referințe istorice reale și sunt circumscrise de acestea: Germania era încă un teritoriu subdezvoltat, cu multe rămășițe feudal-absolutiste, cu o armată reacționară și o clasă de Junkeri ultraconservatoare în Prusia, care trebuiau înlăturate în timp prin efortul industrializării, presiune politică proletară și transformări democratice ale Imperiului German. Nici în 1896, atunci când Engels moare, nu se poate spune că Germania a depășit complet aceste sechele ale trecutului său feudal. Împotriva reacțiunii subdezvoltate și a prejudecăților claselor proletare germane vor tuna și vor fulgera Marx & Engels timp de jumătate de secol, mai cu seamă în cadrul Internaționalelor I și a II-a, dar și înainte, odată cu revoluția burgheză eșuată de la 1848 din Germania.

Să mergem înainte însă: sub stratul subțire al burgheziei se află mica burghezie, definită ca acea categorie de orășeni care deține puține mijloace de producție, dar care își câștigă existența în două moduri: fie au o afacere, precum un magazin, unde micul burghez lucrează alături de membrii familiei sale, fie posedă tot o prăvălie sau un atelier de croitorie, de cizmărie, o cofetărie, un restaurant etc. unde, deși are câțiva angajați, continuă să lucreze cot la cot cu aceștia. Un țăran prosper, stăpân peste o fermă în care angajează proletari rurali, aparține la rândul său categoriei mic-burgheze. Micul-burghez poate da faliment și alunca oricând în clasa angajaților sau poate acumula atâta capital încât să se extinda în alte ramuri de producție mai profitabile și să devină un burghez cu statut asigurat. El poate fi la fel de bine să fie înghițit prin cumpărare de către un capitalist care vine și îi achiziționeză mica afacere. Poziția sa mereu nesigură, întotdeauna riscantă, etern contradictorie îl face să fie când empatic cu angajații săi în momente de criză sau în caz de faliment, când aspru și rapace atunci când afacerea merge într-atât de bine încât micul-burghez poate visa la a-și depăși condiția. Prins totuși între două clase sociale pe care nu le înțelege în întregime, neidentificându-se cu nici una dintre ele, Marx & Engels îi atribuie micului-burghez defecte precum ipocrizia, filistinismul, oportunismul și, ca atare, nu trebuie socotit decât ca un aliat temporar al proletarilor. Engels notează antisemitismul galopant și visceral al micului-burghez din Europa Centrală dintre 1850 și finele veacului ca semn distinctiv al acestuia.

Sub mica-burghezia îl găsim pe țăran sub diferitele sale chipuri. Marx nu este, după cum sugerează titlul cărții istoricului român, naturalizat englez, David Mitrany (Marx against the Peasant), un dușman al țărănimii, ci, pur și simplu, un observator care îi înțelege funcția sa depășită. Agricultura eficientă în termeni de piață liberă se realizează pe mari suprafețe, unde capitalul este concentrat în mâinile câtorva proprietari capitaliști, iar țărănimea, cu micile sale suprafețe agricole și cu metodele sale de cultivare ce nu țintesc valoarea de schimb a produsului, vor fi falimentate, iar apoi înglobate în marile culturi cerealiere (dar nu numai) ale unor concernuri agricole de mari dimensiuni, ceea ce, de altfel, s-a petrecut în țările dezvoltate înainte, dar mai ales după 1945. Țărănimea a fost mereu fondul de rezervă al proletariatului urban oriunde în lume în primele faze ale industrializării, iar exemplul recent al Chinei comuniste repetă în acest sens la scara unei populații mamut un fenomen istoric recunoscut în Anglia încă din secolul al XVIII-lea. Odată cu fărâmițarea și distrugerea internă a țărănimii prima clasa superioară care își va da duhul, nu fără anumite spasme și impotriviri astăzi istorice, va fi cea a latifundiarilor de sânge albastru, grohotiș medieval, ambele clase căzând pradă cămătarilor urbani sau/și ipotecilor bancare. Țăranii, oricât de pauperi ar fi, dețin cultul proprietății la fel ca micul-burghez. Abia în clipa în care pământul îi fuge de sub picioare sau când nu îi ajunge pentru a supraviețui, și doar pentru acest motiv temporar, se va radicaliza devenind revoluționar ca în timpul Revoluției Bolșevice. Răscoala sa nu este însă atât îndreptată împotriva proprietății private, la care râvnește autarhic, cât în direcția claselor urbane, a evreului cămătar sau a vechilului, care atunci când nu-l exploateaza direct, tind să-l sărăcească indirect. Fiind un personaj apolitic, deci un idiot în sensul grec vechi al cuvântului, țăranul nu vede nimic bine care se defășoară dincolo de limitele gospodăriei sale agricole. Izolați, imobili, letargici, în general pasivi, fără simțul politic al comunității, țăranii sunt la fel de reacționari precum moșierul din vechime, el fiind contrapartida mentalitară a acestuia din urmă, după cum angajatul înseamnă același lucru pentru capitalist și vice versa. Țărănimea asigură astfel baza oricărui despotism (asiatiac, feudal-european, nu importă), mai cu seamă militar, de la Marea Armată a lui Napoleon până la Armata Roșie a sovieticilor. Orice alianță revoluționară cu această clasă e susceptibilă de a degenera în mișcări contrarevoluționare pentru Marx & Engels, apreciere pe care Lenin a testat-o alături de Politburo în anii Războiului Civil din 1917-1921. Doar proletariatul rural aduce o alianță sigură pentru Marx & Engels, cu mențiunea că această categorie socială se află în inferioritate numerică în societățile subdezvoltate. Erudiția exegetică în materie de mărturii istorice adunate este atât de vastă la Hal Draper încât nevoia de a citi fiecare articol citat din Marx & Engels pare a fi caducă într-un capitol care depășește ușurel o sută de pagini.

Următoarea clasă analizată de Draper indică lumpenproletariatul, altfel exprimat categoria urbană din cartierele mărginașe care, șomeră dintotdeauna sau pentru mult timp, recurge la furt, proxenetism, prostituție, munci de-o zi, cerșetorie și alte forme decăzute social pentru a subzista. Ei sunt „gloata” de răufactori vagabonzi, „vulgul” ticălos, plebea de ocară la care întreaga suflare conservatoare se referă ca exponenți ai clasei proletare în ansamblu, cu care lumpenproletariarul împărtășește doar parțial sărăcia și nimic din activitatea economică propriu-zisa, dar de care conservatorii se folosesc pentru a demoniza printr-o contagioasă omogenizare terminologică întreaga clasă socială. Gunoiul uman al lumpenilor e totodată bun la ridicat baricade și spart greve, vandalizat magazine (îndeosebi cele de lux) și dirijat încăierări la colț de stradă în fervoarea revoluției, în funcție de plata de moment a uneia sau alta din tabere. Mereu servili și întotdeauna mercenari, lumpenii, resturi umane ale tuturor claselor sociale în viață, sunt un produs secundar, dar inevitabil, al sărăciei urbane și al geografiei sale segregaționiste, cauzată chiar de capitaliștii înșiși, care nu-i pot folosi drept angajati pe acești declasați preschimbați în infractori sau în vânzători ambulanți sau în boemi vegetînd în mizerie, dar cu origini burgheze, locuind în mațele Parisului din timpul împăratului Ludovic Napoleon al III-lea (cf. Pierre Labracherie, Parisul literar în veacul al XIX-lea, editura Univers, 1974). Lumpenproletariatul, compus fiind din derbedei, hoinari și haimanale, nu poate fi demn de crezare, având o atitudine economică hrăpăreață, venală și sinistră în orice privință, râvnind ca orice arghirofili la o afacere de familie onorabilă și mic-burgheză.

O ultimă arie de investigație include intelectualitatea, percepută ca acea parte a societății cu studii înalte, profesorimea academică, absolvenți universitari (în special doctori în științe), scriitori, artiști, jurnaliști de opinie, preoțimea etc. Dacă angajații unor capitaliști oarecare se folosesc de forța lor de muncă intelectuală pentru a face profit, ei compun o parte mai educată a proletariatului, dar nu își părăsesc doar prin posesia unei diplome și a anumitor atribute și îndemănări clasa socială. În generația unor Marx & Engels capitalismul avea nevoie prea puțin de forță de muncă intelecutață, pentru că sectorul servicilor era mai slab dezvoltat decât cel al agriculturii sau al industriei grele, extractive și manufacturiere, însă astăzi the white-collar workers au înlocuit ca procentaj majoritatea statistică a muncilor făcute odinioară de the blue-collar workers în țările dezvoltate. Acea parte a intelighenției care nu lucrează însă pentru a realiza și a spori capitalul unui om de afaceri este, fără îndoială, utilă societății largi și răspunde unor nevoi adesea vitale, dar nu productivă în sensul modului de producție dominant, viz. capitalist. Un om de știință care descoperă o lege a naturii ce poate fi încorporată într-o invenție, pe care capitalistul și-o însușește de la un inventator contra unei sume modice, este, din punctul de vedere al capitalistului amintit, o forță a naturii pe care o poate folosi gratuit: geniul său se prezintă unui antreprenor precum aerul, vântul, apa, lumina soarelui etc., atlfel zis, nu trebuie, îndeobște, să plătească pentru așa ceva. Nu achiziționezi ceea ce natura îți pune la dispoziție din belșug.

De altfel, care este rolul social al intelectualilor în cadrul capitalismului, mai ales a celor care sunt neproductivi? Cei mai mulți ajung să fie simpli apologeți ai puterii existente, Lachei ideologici ai claselor superioare, atrași, onorați public și cumpărați chiar de capitaliști ca acele capacități umane de vază, talente de muzeu cu care dă bine să te însoțești în lume. Cei mai slugarnici intelectuali sunt cei cu origini mic-burgheze, pentru că au o dispoziție educată din familie spre a se uita cu jind și admirație la desfășurarea luxuoasă a vieții unui capitalist bogat. Ei sunt simpli muncitori pe ogorul ideologiei dominante, iar, chiar și când sunt mânați de cele mai bune intenții, intelectualii verbalizează fastuos, la un nivel înalt de abstractizare, ceea ce stăpânii lor capitaliști gândesc în termeni imediați, practici și înguști mintal. Menirea lor nu este de a explica realitatea, ci de a justifica explicația cea mai convenabilă celor mai productivi dintre proprietari. Falsa conștiință a fabricanților de idei crește ca o plantă excentrică din solul fertil al propriei lor dependențe materiale. Intelectualii care se trag din clasa proletară erau destul de puțini în vremurilor trăite de Marx & Engels, iar, până și când proveneau din rândurile acestora, aceștia considerau că ascensiunea lor socială, rezultat al educației lor înalte, se datorează unui merit personal deosebit înnăscut, iar ca atare intelectualul se ferea să discute originea sa umilă, dintr-o pură rușine socială (sau, dimpotrivă, originile joase se prefăceau într-o falsificare a genealogiei și a modestelor condiții financiare reale ab initio), refulând complexele sale de inferioritate și sublimîndu-le în trufia unui ego tiranic. Intelectualul din medii joase se îmburghezise încetând să mai aparțină clasei părinților sai, cu atât mai puțin a strămoșilor săi prezumtivi sau nu. Trecerea de la aceasta clasă obsecvioasă în tabăra intelectualilor, a celor care își câștigă pâinea prestând munci cu mintea, era o realizare excepțională în secolul al XIX-lea (însă nu și-n secolul al XX-lea, mai ales în regimurile populare socialiste din Blocul Sovietic).

Adevărata problemă pe care o ridică intelectualii luptînd de partea clasei muncitoare provine dintr-o altă direcție, după cum observă timpuriu Marx & Engels: cei mai mulți dintre cei care muncesc cu creierul provin din familii „bune”, din medii sociale neproletare, chiar burgheze. Din spirit de revoltă juvenil sau mai degrabă pentru că societatea i-a respins, nereușind să se integreze fie în birocrația de stat, fie în mediul academic, aceștia îmbrățișează cauza proletară dintr-un amestesc de resentiment și ambiție carieristă: ei vor să fie în poziția de avangardă a proletariatului, de stăpâni luminați prin forța minții peste amorfa gloată de prostănaci analfabeți, pe care îi vor ghida conform rațiunii lor superioare trupurile scuturate de pasiuni bestiale ale prostimii de dedesubt. Marx & Engels, deși la rândul lor burghezi prin formare și prin stil de viață detestau suficiența, îngâmfarea, agresivitatea, puterea de a deturna idei și de a manipula organele de presă ale Internaționalei de către intelectuali, de către doctori proaspăt veniți din Germania, de literați și filologi de duzină, care, pe deasupra, din egoism orb și din pricina rivalităților meschine bazate pe invidie și egolatrie, aveau înclinația de a forma facțiuni rivale care se spionau și complotau reciproc în culise. Această înveninată și inventivă broscărie umană nu putea fi altfel decât periculoasă pentru sindicate și pentru partidele de stângă, pentru că intelectualul nu vrea să fie oricine în partidul muncii, ci chiar stăpânul său, dictând didactic de la pupitru. De aceea, prolatarii i-au privit întotdeauna cu antipatie pe intelectualii asupritori, cu nazurile și cu aerele lor disprețuitoare. Nu era decât un pas până la antiintelectualism, ceea ce Marx & Engels au trăit pe pielea lor în cadrul Internaționalei. Totuși, diviziunea muncii obligă ca anumite sarcini în partid sau în sindicate să fie duse la final de către elementele educate, cursive în scris, poate chiar înzestrate cu inteligență naturală, nu doar bucheri proaspăt scurși în strada de pe băncile școlii. Cine să redacteze studii științifice despre condiția clasei muncitoare dacă nu intelectualii? De aceea, deși utilitatea intelighenției nu poate fi dezmințită, Marx & Engels amintesc câteva restrictii împotriva poftei de putere a intelectualului pauperizat: conducerea partidului să fie majoritar decisă prin vot din rândurile muncitorilor, intelectualii să muncească sau să fi muncit la rândul lor ca angajați, sindicatele să nu fie conduse de lideri parlamentari care sunt în unanimitate proveniți din mica-burghezie și care nu au un nici un contact nemijlocit cu necazurile și chinurile, dar și satisfacțiile, clasei peste care se imaginează puși precum păstorii biblici peste turmele lor de mioare. Hal Draper dă chiar un exemplu de intelectual cu trecut burghez pe care Marx & Engels îl vor înfiera (uneori în cuvinte care azi ar putea fi interpretate drept rasiste) pentru vanitatea și autoritarismul său în partid: Ferdinand Lassalle, un intelectual elitist ce va colabora în secret pentru puțin timp cu Otto von Bismarck. Drept urmare, Marx & Engels vor recomanda vigilență și atenție neîntreruptă în relație cu tagma volatilă moral a intelighenției (iar aici cei doi îi vor include pe Pierre-Joseph Proudhon sau pe Mihail Bakunin). Căutarea unei cariere strălucite, a notorietății și rezolvarea finală a unor ascunse conflicte psihice ce proveneau din foste deziluzii și vitale frustrari îi vor îndemna pe mulți intelectuali germani să îngroașe rândurile grupului reformist și deja burghez ale Internaționalei I, cei care vor întemeia social-democrația germană după 1880 (Eduard Bernstein, Karl Liebnecht, August Bebel). Demagogia sentimentală și umanitară va constitui atuul lor în luptele retorice cu „mulțimea”. Limbuția fadă va veni de la sine în decursul acestor tirade găunoase.

În concluzie, acest al doilea volum al seriei Theory of Revolution dezvăluie întreaga arhitectura ierarhică a claselor sociale în modul de producție al pieței libere, studiate din perspectiva teoriei politice a radicalismului de stânga. Hal Draper lucrează cu probitate și într-un chip magistral, iar căutarea celor mai mărunte mărturii scriptice, dar și logica niciodată fragilă sau maniheistă a istoricului ideilor, transformă un demers arhivistic uriaș într-un probatoriu întru apărarea celor doi socialiști germani care cucerește prin limpezime, cazuistică istorică și lipsă de echivoc.

Posted in Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Cronica unui eșec anunțat


Adriana Săftoiu a scos un bestseller în primăvara acestui an, după schimbarea președintelui statului în toamna anului trecut. Ca orice carte care se vinde bine la public poate fi descrisă în cuvinte pe care publicul general, care, de regulă, nu citește mai nimic, le preferă: ceva ușurel, anecdotic și pitoresc. Pentru cine urmăreste însă presa, cartea nu conține nimic nou sub raportul informației brute. Pe alocuri, Adriana Săftoiu face o trecere în revistă a celor mai multe scandaluri, mai puțin cele legate de corupție, pe care le-am văzut la televizor în deceniul 2004-2014. Ea nu face decât să confirme pe un ton așezat și echilibrat ceea ce jurnaliștii partizani de la Antena 3 spun de atâția ani în celebrele lor devoalări răcnite. Prin urmare, Cronica de Cotroceni pare repetitivă, monotonă și complet inutilă pentru elucidarea celor două mandate ale fostului președinte al României. Putem să înțelegem că nevoia de notorietate și de vânzări explozive au determinat această carte comercială, această altă manea uzată a politicii românești.

Pe de altă parte, ceea ce este vag interesant la falsele confesiuni (pentru că nici nu sunt propriu-zis confesiuni având în vedere caracterul de știri bârfite al narațiunii) ale Adrianei Săftoiu se referă la persoana sa: carierea ei și sursa ei de venit după 1996 sunt legate de jocurile de culise, pline de nepotism și favoruri personale, din birocrația de elită a administrației centrale. Adriana Săftoiu face parte cu trup și suflet din această categorie de funcționari sus-puși într-un aparat de stat recunoscut în Europa pentru ineficiență, corupție și, nu în cele din urmă, parazitism. Aliatele naturale ale birocrației de stat, la vârful ei, sunt chiar rețelele de crimă organizată (care pot desfășura activități variate, de la trafic de arme sau de petrol până la proxenetism și comerțul cu droguri) din societatea largă. Serviciile secrete, supremul balast comunist al violenței brutale și pure, domnește încă peste oricare din puterile în stat. Aceasta este felia de realitate socială la care Adriana Saftoiu a avut, direct sau indirect, acces în anii de consiliere prezidențială 2005-2007.

În ciuda acestui fapt, cum apare ea prinsă în pânza de păianjăn a unui președinte alcoolic, curvar, egolatru, incult, deștept ca un fur în noapte și cu porniri autorist-militare, îndrăgostit de puterea funcției sale ca un impiegat de gară de „autoritatea” sa printre șine și traverse (fără să mai punem la socoteală uniforma și chipiul)? Adriana Săftoiu piruetează în cel mai neputincios mod cu putință: evaziunea intelectualistă ca pavăză morală. Ce vreau sa spun cu asta? Peste tot în cronică întâlnim o fostă absolventă de Litere, serioasă, studioasă, cu nasul în cărți, cu valori tari, care este azvârlită, în ingenuitatea ei intelectuală, în vârtejul vieții publice din România. Imaginea de sine pe care și-o confecționează Adriana Săftoiu rezonează cu mentalitatea generațiilor care au urmat sau au absolvit o facultate în comunismul ultimului deceniu înainte de 1989: iată o fată decentă, deșteaptă, foarte bine educată și, pe deasupră, atât de ambițioasă încât ia viața în piept în presă și, apoi, se trezește sus de tot în ierarhia puterii statului, pentru care românii de la oraș au un cult cu tradiție. Opusul acestei școlărițe eminente se referă la vampa înțolită în roz, cu haine luxoase, păr blond, call girl în materie de politică, altfel spus, Elena Udrea, spectacolul în miniatură al prostituției politicianiste de după Revoluție. Deloc inocentă, Adriana Săftoiu își balansează imaginea în funcție de gradul de contrast pe care îl manevrează față de amanta președintelui, a cărei fustă mini plesnește chiar pe biroul său de lucru. Nimic mai rebarbativ, mai scabros, mai jignitor pentru fala unui prespus macho ca președintele României! Adriana Săftoiu nu și-a numit fostul soț într-o poziție cheie în instituțiile de control și represiune, dar nici nu a refuzat ocazia. Cea care are pusee intelectuale (într-un peisaj narativ în mare parte anost) și îi citează pe Gustave le Bon sau Jose Ortega y Gasset nu se poate opune la o asemene veste bună venită tocmai de la manipulatorul agresiv de Traian Băsescu, pe care, deși îi enumeră defectele de caracter sau îi înfățișează un portret hidos, nu poți să nu observi ca îl admiră ca bărbat politic viril. Școlărița cuminte se lasă excitată de marinarul testosteronic și astfel se transformă într-o femeie matură de vârsta ei, care acceptă forța masculului puternic ca un dat firesc al vieții, al naturii. Iată nivelul de maturitate civică al raportului dintre bărbați și femei în România.

De unde totuși această curioasă propensiune spre lecturi și citate, de ce nevoia de a îmbăia sufletul în apa vindecătoare a culturii afișate? Răspunsul îl găsim în statuia simbolică a celui care planează ca un înger în universul social meschin de la Cotroceni: moralistul suferind de moralită, eseistul acelorași câtorva teme-baliverne și maestrul întorsăturilor de limbă cu stil, Andrei Pleșu. Adriana Săftoiu vrea să pară și ea o ființa bună, desprinsă din acest empireu al bunului-simț, bunei-creșteri, al buneicuviințe, a culturii și rafinamentului, nu doar propagandistă cu post la Cotroceni. Cumva-cumva în România intelectualitatea literară din comunism a conservat cel mai mult etosul micii burghezii interbelice, așa răsfirată cum era prin orășele și târguri, pentru ca până și Adriana Săftoiu să bea din acest nectar și să mănânce din această ambrozie a valorilor căldicile subțiate în ideile de dreapta ale unui Andrei Pleșu. Și totuși, între atâtea flagrante abuzuri, tâlhării, curvăsăreli, neamuri arondate la bani publici, Adriana Săftoiu nu e doar respectuoasă cu venerabilul politician Andrei Pleșu, ci și ironică cu intelectualii „lachei”, prietenii lui Adrian Pleșu (tot menționează ea acest apelativ folosit chiar de Șeful ei direct pentru o categorie de sinecuriști bugetivori), care s-au făcut luntre și punte prin 2005-06, ajungând să fie luați de „băsiști”.

Din păcate, în afara unei sume de locuri comune gazetărești, Adriana Săftoiu încearcă un exercițiu ideologic care îi depășește vizibil puterile intelectuale. Dincolo de forfota maculată din încăperile Palatului Cotroceni, dincolo de evenimentul mărunt consemnat vigilent și de presă la timpul său, amintirile de consilieră a președintelui nu trezesc nici un interes politologic, sociologic sau, vorba vine, „intelectual”.

Posted in Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Daniel Chirot in action


A trebuit să treacă peste un sfert de secol pentru ca lucrarea sociologului american Daniel Chirot despre colonia România să vadă lumina tiparului. Din 2002 încoace, de când a fost publicată la o editură locală de rand secund, Social Change in a Peripheral Society. The Creation of a Balkan Colony (Academic Press, 1976) nu a avut nici un impact asupra disputelor intelectuale dintr-o piață de idei în care un articol polemic publicat de Titu Maiorescu în 1868 reprezintă singura „teorie” a modernizării pe care publicul educat o îmbrățișează nestingherit. În rarefiata intelighenție românească, unde gazetăria superficială decide totul și nimic, a comprehenda istoria României nu depășește nivelul polemicilor întârziate, a reglerărilor de conturi amânate dincolo de termen, ale unui Lucian Boia, bunăoara, cu protocroniștii național-ceaușiști ai anilor 1970-1990. Răstimp, istoriile culturale snoabe, pufoase, parfumate, pomădate și funciar false prin ceea ce propun să probeze, id est o Romania prebelică și interbelică pe modelul societăților central-europene ale epocii, ca cele ale Ioanei Pârvulescu vând și conving cititori cu bune intenții, dar orizonturi intelectuale limitate.

Daniel Chirot propune o istorie socială valoroasă, luminoasă, limpede precum cristalul, fără contorsiuni culturaliste, fără asimetrii logice. Nu este singurul în secolul al XX-lea: David Mitrany sau Philip Gabriel Eidelberg vor scrie studii la fel de temeinice (dar și autori români, dintre care Henri H. Stahl și studiul său despre satele devălmașe se remarcă pozitiv cel mai mult).

Cum arată istoria țărilor române pentru profesorul californian Daniel Chirot?

De la început, Chirot delimitează intervalul 1250-1500 ca naștere a primelor state sau cnezate românești. Tiparul comunitar-comercial se află la baza firavelor state valahe și moldave. Ce vrea să zică aceasta? Statul, reprezentat, desigur, de boieri, de aristocrații de arme, impune taxe populației, dar tolerabile, pentru că ceea ce statul impozitează îndeajuns pentru a-și acoperi nevoile este negoțul pe rutele comerciale cu Orientul Mijlociu-Asia de Sud-Est. Drumul mătăsii, al chihlimbarului, o mulțime de mirodenii intrau în Europa prin partea sa estică, ceea ce favoriza mult regiunile din jurul Mării Negre, dar și porturile aferente. Asfel, satele, în care proprietatea în comun și autarhia domină, nu interacționează prea mult cu straturile sociale superioare, ceea ce explică fragilitatea organizărilor politice „medievale” românești. Țăranii sunt în mare parte liberi. Elitele sunt titularii de drept ai pământurilor, dar cum nu există documente scrise sau administrare directă a feudelor, țăranii compun de facto clasa proprietarilor colectivi, dacă poate fi spus așa. Titularii statului locuiesc în afara ordinii sociale majoritare și se definesc ca o clasă superpusă, dar ruptă de contactele feudale, obișnuite în Europa de Vest, cu supușii săi. E, una peste alta, o clasă de boieri care încasează taxe comericale și atât. Dacă studiem cu atenție principalele ocupații ale vlahilor medievali, Chirot aduce aminte că locuitorii Munteniei și ai Olteniei, dispuși predominant în zona colinară subcarpatică, practicau mai mult transhumanța (ergo agricultura pastorală) decât munca directă a pământului. Dealul unduitor și nu câmpia prăfoasă descrie începuturile „culturale” ale poporului român atât la Lucian Blaga, cat și la George Călinescu. Nu vrem să sugerăm că populația rurală nu era deloc impozitată, dar birurile erau suportabile și relativ mici din puținul pe care îl putea produce populația pastorală.

Cine erau nobilii? O categorie de administratori ai statului ridicată în urma servituților armate prestate voievozilor vremurilor. Aceștia aveau control direct asupra robilor țigani, sclavii Valahiei și Moldovei, direct aserviți curților domnești și reprezentanților statului până aproape de 1850. Boierimea avea grijă ca mărfurile orientale să treacă peste Carpați înspre burgurile Transilvaniei, încasând astfel sume frumușele, cât să le mențină în viața neprețuita ființă. A fost nevoie ca ruta comercială dinspre Est spre Vest, direct prin Levant, să fie înlocuită de noua rută ce ocolea coasta estică a Africii dinspre nord spre sud pentru ca Valahia și Moldova să sufere schimbări politice ce aveau să dea alt chip organizării sociale interne. Chirot subliniază lipsa unor relații feudale vestice la nord de Dunăre în această perioadă. Boierimea nu se comporta feudal. Țăranii nu erau sedentarizați într-o economie agrara tipic feudală. Șerbia sau iobagia încă nu prinsese contur în Țările Române. Strămoșii noștrii se bucurau deci de o oarecare libertate agro-pastorală. Oaia, vaca, boul deci și nu plugul sau rotația culturilor, care, de altfel, nici nu s-a întrebuințat pe mănoasele ogoare ale Câmpiei Române nici după ce Bărăganul a fost populat dincolo de 1800. După 1500, comerțul asiatic se va sista pe ruta până atunci cunoscută, ceea ce, pe fondul cuceririlor otomane de după 1453, va pune în dificultate boierimea locului în capacitatea sa de a extrage produse sau bani de la populație pentru a plăti tribut Constantinopolelui.

Abia acum se poate vorbi de apariția unui stat feudal în Țările Române. Presiunea otomană își va spune cuvântul, mai ales după ce, în intervalul 1550-1600, tributul va crește de la 24,000 de ducați la 155,500 de ducați. E curios că autorul transformării țăranilor vlahi și moldoveni în șerbi, legandu-i de glie și inaugurând un regim feudal agricol cum Europa de Vest cunoscuse până în jurul anului 1200, este nimeni altul decât eroul istoriografiei naționaliste românești, Mihai Viteazul, cel care va poseda singur 129 de sate (aproximativ 1/5 din populația Țării Românești era direct aservita voievodului Mihai) și va instaura șerbia la nord de Dunăre până în 1746. De aici se trag țăranii supuși supranumiți „rumâni”, cei care purtau numele viitorului stat. Din pricina demografiei deficitare, feudalismul inaugurat de Mihai Viteazul nu va avea consistența celui vestic: mulți țărani își vor cumpăra pământurilor înapoi, alții vor fugi peste Prut, Dunăre sau Carpați, iar simpla colectare de biruri va fi unica relație cu impact economic dintre boierimea și țăranimea medievale. Nobilul vlah nu intervenea nemijlocit în lumea satului. Nu îi exploata neintermediat pe țăranii rumâni, nici macar nu se chinuia să-și întocmească un registru cadrastal care să confirme granițele moșiei. Acesta doar încasa birurile anuale și se retrăgea în târguri. A doua șerbie de la est de Elba, de care vorbea Engels la mijlocul secolului al XIX-lea, nu prezintă o reală omogenitate. În aceasta privință, șerbia din Țările Române arată complet diferit de cea din stepele Rusiei, crede Chirot. Presiunea otomană obligă autoritățile militare moldo-valahe la a menține statul integru și de a simula relații feudale occidentale cu supușii de pe domenile lor.

Intervalul de la 1600 la 1821 va cunoaște un tip de economie politică protocolonială. Cu alte cuvinte, deși o colonie a Imperiului Otoman, teritoriul nord-dunărean se va bucura de o anumită libertate ca raia, autoritățile otomane conducând printr-o boierime creștină, intâi autohtonă, iar, după 1710, greco-turcă, care va trăi tot din extragerea de rente pentru a aproviziona cerințele Portii și pentru a se îmbogăți personal. Cultura cerealieră menita comerțului în imperiu va lua amploare după 1700. Cred că se cuvine să acceptam realitatea istorică că vreme de două secole și jumătate teritorile românești de astăzi au fost dependințele Imperiului Otoman. Totuși, ordinea feudală va coincide cu crâmpeie de economie pastorală, dat fiind faptul că gradul de anchilozare internă a Imperiului Otoman va crește pe măsura decăderii sale după 1700. Zilele de clacă, de muncă forțată gratuită pe ogoarele boierului, vor lua amploare după 1711, respectiv 1716, în ambele țări, deși, după ce Oltenia devine colonie habsburgică experimentală între 1718-1739, cerințele imperiale otomane sunt relativ suportabile față de cele austriece (zile de clacă duble ca număr față de cele din Muntenia și Moldova). Șerbia dispare la sud și est de Carpați în 1746 prin lege, ceea ce nu va ușura practic viața țăranilor. Oricum, boierimea se recomandă în continuare ca stăpână a satelor, nu proprietara lor. Proprietatea privată însăși apare ca o instituție îndoielnică pănă târziu în istoria românilor. Abia după tratatul favorabil rușilor de la Kuciuk-Kainargi din 1774, boierii moldo-vlahi încep să realizeze importanța comerțului pe Dunăre cu Europa centrală, dar va mai trece jumătate de secol pentru elitele economice să înceapă sa pună presiune economică pe populația rurală în acest sens. Populația din zona deluroasă va fi mai mare până la 1850 decât cea de la câmpie, unde boierimea va deține un control ridicat după 1821 odată cu extinderea culturilor cerealiere pentru export. Biserica deținea o treime din teritoriile agricole ale Principatelor dunărene până în 1863, o avere considerabilă. Despre venalitatea și extragerea de rente din secolul domnilor fanarioți ar fi indicat să spunem că domnii pământeni sau străini nu aveau sentimente naționale sau pasiuni patriotice. Țara Românească și Moldova erau folosite de către o oligarhie de alogeni care nu avea nimic în comun cu populația rurală și care funcționau ca delegați coloniali ai Istanbulului la nord de Dunăre. Ei nu erau prin sânge (a se vedea comercianții armeni, greci și evrei) sau prin conștiință români, ci supuși devotați ai sultanului de pe malurile Bosforului.

După 1821, Principatele dunărene vor păstra caracterul colonial după ce Imperiul Țarist va poziționa trupe de ocupație în teritoriu și va trimite delegați administrativi imperiali la București și Iași. Imperiul Otoman nu va elibera teritoriul nord-dunărean decât la 1877, după cum se știe din istoria națională. Regulamentele Organice, de inspirație franceză, dar gândite de generalul țarist Pavel Kiseliov, vor da o primă formă vestică viitorului stat român. Populația se augmentează exponențial, exporturile de cereale către vest se înmulțesc de câteva ori, viața urbană devine ceva mai dinamică, dar, în continuare, orășenii vor fi mai mult turci, greci, armeni, evrei decât români. Țărănimea va fi în sfârșit obligată la munci și dări împovărătoare în folosul marilor proprietari funciari, boieri și administratori ai statului. Reforma agrară din 1864 nu va face decât să agraveze problemele demografice ale României și să accentueze postura neocolonială a elitelor occidentalizate și desprinse de realitățile economice ale țării. Între 1866, trecând prin 1881, și până la 1918, progresele vor fi întocmai precum ale lui colonii vest-europene: metropola București și alte două orașe (Galați, Ploiești) din provincie vor găzdui birocrația și clasa latifundiară occindentalizată, „civilizate”, în vreme ce neoiobăgia comandată de centrele capitaliste va înflori în mediul rural. Philip Gabriel Eidelberg va intra în mai multe detalii pentru această perioadă decât o face Daniel Chirot. Burghezia românească și ideile politice ale Occidentului nu vor avea cum să prindă viață și să schimbe structurile sociale profund inegalitare ale unei economii agrare înapoiate.

E totusi uimitor și răvășitor pentru conștiință să observăm cât de târziu au supraviețuit analfabetismul, suprapopularea specifică trecerii de la o economie agrară aflată la periferia Occidentului capitalist la una modern industrială, analfabetismul și alimentația nesănătoasă (cf. ravagiile pelagrăi), dominația marilor moșieri agricoli, subdezvoltarea orașelor, corupția administrativă, înapoierea mentalitară, imposibilitatea democrației, lipsa drepturilor cetățenești în practica juridică de fiecare zi, exploatarea, cetele de bandiți supranumiți haiduci pe post de paznici ai drumurilor, samavolnicia vornicilor, dependența de exporturile de grâne în loc de alte produse, tehnologia slabă sau importată târziu, după 1900, în genere, minoratul oricărei colonii ce se deschide brusc unui comerț internațional capitalist. Să ne amintim de scenele cu țigani prinși în comerțul clandestin cu alcool la marginile Bucureștilor cândva pe la 1880-1890 în cronica gazetarului Constantin Bacalbașa.

În ciuda atâtor probe statistice care merg în direcția unei interpretări străvezii a situației generale din societatea românească de până la 1918 (pentru a nu spune nimic aici despre ce a urmat), încă ne confruntăm cu monopolul ideologic al unor mistificatori istorici, de profesie literați și eseiști, care se întorc la jumătatea de secol 1866-1918 ca la o adevărată vârstă de aur.

Posted in Lecturi | Etichetat , | 5 comentarii

Statul și birocrația la Marx & Engels


0029bcd0_medium

…Când împăratul deschide larg, în aparență, porțile palatului pentru țăranii privilegiați și burghezii aleși cărora le îngăduie, de două ori pe an, cinstea de a-i alcătui curtea, el nu le spune plugarului și negustorului: „Esti om ca și mine”, ci îi amintește marelui moșier: „Esti sclav ca și iobagul, iar eu, care sunt dumnezeul vostru, vă domin pe amândoi deopotrivă.” (Marchizul de Custine, Scrisori din Rusia. Rusia în 1839, Humanitas, București, 2007, p. 155)

Hal Draper s-a remarcat ca autorul unei serii întregi, acumulând câteva mii de pagini, care au în centru gândirea politică a părinților „socialismului științific”. State and Bureaucracy (Monthly Review Press, 1977) constă în primul volum al unei adevărate aventuri intelectuale ascunsă sub numele de Theory of Revolution. De la Kolakowski până la mărunți și ocazionali comentatori potrivnici ai textelor fundamentale scrise de Marx & Engels găsim o gamă largă de detractori antimarxiști. Până a fi citit cu atenție, fie măcar dintr-un interes istoric dacă nu din alt motiv, ce au gândit la sursă cei doi, antimarxiștii bulevardieri au concluzionat: Marx & Engels au dat naștere comunismului bolșevic, au creat o ideologie utopică, reproducând la nivel pseudoștiințific aspirații eterne ale genului omenesc, așa cum dăm peste în orice religie. Au imanentizat Eschatonul, au pus la cale o erezie cu pretenții de gnoză, au învățat omenirea ura de clasp, au demonizat întregi categorii sociale, care, la urma urmei, nici nu există, având în vedere că societatea se compune din indivizi atomizați, din agenți autonomi, egoiști și raționali. Au fost, de asemenea, antidemocrați, staliniști in vitro, despotici, violenți verbal, criminali in intenții, odioși, siniștri, antisemiți, chiar dacă, putem concede, nu pe o cale directă. Discursul predominant în sovietologie sau în istoria filozofiei liberale nu se dezminte: spre deosebire de floarea idealismului german sau de liberalismul anglo-saxon exprimat prin Bentham sau Mill, Marx & Engels sunt doi dogmatici grobieni, de un materialism vulgar, buni de aruncat, spre a-l parafraza pe belicosul Lev Trotsky, la coșul de gunoi al istoriei.

În pofida acestor mantre simpliste, care se fac mai degrabă vinovate de ceea ce ele reproșează celor doi gânditori germani, Hal Draper, alături de multi alți exegeți, scrie la obiect imensul său studiu filologic, istoric, ideologic și politologic. Statul și birocratia constituie răspunsul americanului Hal Draper la aceste valuri spumegânde antimarxiste care pornesc ca un uragan din Occident spre orice colț al pământului după octombrie/noiembrie 1917. Pe deasupra, ceea ce realizează Hal Draper poate fi considerat și un tur de forță împotriva marxism-leninismului, o formă degenerată și mistificatoare, după cum vom vedea, a politicii de stat a URSS-ului construită ca o malformație, ca o excrescență patologică cu sursă în Gesamtausgabe-ul celor doi prieteni radical progresiști.

Pentru a putea avea acces la tezaurul de idei din Marx & Engels în ceea ce privește rolul, gestația și sensul statului, dar si al clasei sale de mânuitori de hârtie, Hal Draper citește și citează din articole de presa, scrisori, polemici jurnalistice, dar și analize reputate scrise pe o perioadă de jumătate de secol de Marx & Engels. Tocmai pentru a păstra un element de vitalitate din cartea istoricului Hal Draper, voi încerca mai jos să punctez ceea ce Marx & Engels, în mod inconturnabil, nu puteau fi:

1) Marx își face debutul în presa din Rhenania anilor 1840 cu un articol în care înfierează oficialitățile retrograde și precapitaliste ale înapoiatei Germanii de atunci (care încă nu se formase politic, să nu uitam) pentru cenzura presei. Libertatea de exprimare în gazete era, contrar măsurilor luate de revoluționarul bolșevic Lenin în zorii regimului său, fundamentală pentru lupta împotriva claselor superioare, pentru formarea unor nuclee de opinie în societatea civilă imatură, pentru democratizarea de jos în sus a societății prin critica absolută a fărădelegilor elitelor economice și politice pe care le are în închipuire Marx. Pentru ultrademocratul Marx, societatea civila (Bürgerliche Gesellschaft) devine cu adevărat democratică atunci când apasă prin cereri politice asupra statului, al cărui țel final este să reprezinte interesele comune ale întregii societăți și nu numai ale unor caste și clase sociale, cum, adesea, se întâmplă sub forma deghizată în cuvinte a democrației reprezentative (spre a nu vorbi de forme istorice depășite de guvernare, precum tipurile de monarhii și despotisme premoderne, preburgheze).

2) Mare parte, dacă nu chiar în întregime, din gândirea politică a cuplului Marx & Engels nu corespunde unor lucrări clasice de teorie politică. Nu putem identifică o lucrare Politice, pe model aristotelian, la Marx sau o analiză ca Principiile filosofiei dreptului la Hegel. Nici vorbă de așa ceva. Viziunea lor asupra disputelor intersociale apare ca legată de analiza polemică și politică a chestiunilor arzătoare ale zilei. Nu-i de mirare deci că un cititor contemporan se lasă în voia unui căscat cât un canion lecturând Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte, neterminata Ideologie germană sau Despre Problema evreiască. Un eseu politic ancorat în devenirea cotidiană nu poate fi, oricât de strălucitor ar fi conceput, decât o probă de jurnalism superior, intelectual, dar nu mai puțin treabă de gazetă. Pe lânga acestea, Marx & Engels nu au făcut decât să evolueze înspre „socialism” dupa 1844. Nu se poate vorbi, altfel decât a fi curat ridicol, despre „marxismul” lui Marx pe vremea când abia împlinise 30 de ani. Nu era evreul antiburghez din Trier vreo Pallas Athena. Tomul său despre modul de producție, distribuție și consum economic moderne va avea o gestație lungă și întortocheată, iar nici la vârsta matură deplină Marx nu era încă pe de-a-ntregul convins ce vă rămâne pe vecie în manuscris și ce se poate tipări fără mustrări de conștiință. În ultima instanță, nici nu se poate discuta despre marxism decât daca aparții categoriei numeroase de detractori sau ești vreun discipol împătimit al celor care s-au autodeclarat în contexte abracadabrante (avem combinatii între Freud și Marx și juxtapuneri bizare între Marx și Stalin, deci orice se poate) astfel.

3) Deși Hal Draper va porni cronologic, de la primele la ultimele lor scrieri, analizând diacronic conceptele de stat și birocrație la Marx & Engels, noi ne vom rezuma la a extrage din studiul său semnificația finală pe care o dau cei doi statului și birocrației. A vorbi de stat înainte de crearea unei categorii sociale care evoluează în mod necesar din nevoile unui grup uman (trib, gintă etc.) e imposibil. Perspectiva antropologică nu lasa loc de îndoieli: numai atunci când o comunitate sedentară umană reușește să producă mai multă hrană decât nevoile sale imediate, iar, pe cale de consecință, are loc o acumulare excedentară de alimente (deci de energie vitală suplimentară cerințelor minime de supraviețuire) și o nevoie ca anumite funcții colective (protecție, rezolvarea disputelor interne, atacuri armate asupra altor grupuri umane) să fie satisfacute, apare o categorie specială de indivizi în cadrul organizării sociale care nu trebuie să muncească pentru a se hrăni. Ei sunt ținuți în viață de comunitate pentru a îi oferi siguranță fizică sau pentru a o conduce (această separație nu este niciodată certă). Sarcinile lor sunt de control și decizie, deci sunt simultan represive fizic și coercitive economic. Originea armatei (dar și a poliției moderne în consecință, această armată internă a unui stat) se poate identifica imediat alături de izvorul economic al forței politice. Din aceste două tulpine ce răsar din trunchiul muncii colective se înalță conducătorii oricăror ansambluri sociale organizate (a se observa în acest punct că populațiile primitive nomade nu cunosc decât aceste două forme sociale de diviziune a muncii, ceea ce-i explicabil având în vedere că „munca” executată de ele nu are un caracter propriu-zis productiv: raidurile armate ale unor migratori sunt expresia unui parazitism social ascuns sub învelișul violenței biologice ca singur mijloc de existență. Crima eroică și spiritul războinic pe care îl incumbă aceasta sunt derivate necesare ale instinctului de autoconservare desprins și străin de muncile agricole).

Din secunda (un proces ce poate dura secole) în care unui grup armat de indivizi ajunge căpetenia unei comunități de agricultori, acest grup va dori să păstreze intactă diferența originară a practicilor sociale: pe timp de pace, războinicii trebuie hrăniți în continuare, iar munca pământului nu este niciodată demnă de ei. Orice monarhie, împărăție, orice formă de despotism politic își au izvorul aici. Pentru a putea trăi tihniți, purtătorii de sabie crează o armătură statala, chiar dacă primitivă, care să servească intereselor lor economice imediate: taxe si impozite, dări, biruri, oricum ați vrea să le spuneți, sunt impuse unei populații care, în numele protecției de dușmanii externi (dar și a celor domestici), va trebui să cedeze direct o parte din produsul său alimentar (dar nu neapărat doar atât) aristocrației împlătoșate, care, deja înrudită în termenii a câtorva generații, compune „sângele albastru”, pe scurt, faptul de a fi ales să conduci din pântecele matern. Prin urmare, cu cât ne uităm mai departe în trecut, cu cît ne depărtăm de țărmul modernității noastre, cu atât băgăm de seamă că legile, decretele, palatele și curțile domnesti, tot ceea ce se poate numi astăzi „stat”, se află în stăpânirea politico-economică a unor foști sau încă activi oameni de arme privilegiați. Poate de aici provine interesul arătat de Engels în întreaga sa viață istoriei militare. Deci ceea ce caracterizează în chip decisiv statul premodern constă într-o ordine economică personalizată, în care rangurile și ierarhiile sociale sunt tot atât de politice pe cât sunt de economice. Imposibilitatea de a separa cele două sfere, cea a societății civile și cea a statului, derivă din modul de producție preburghez.

4) Pe cale de consecință statul se definește în cele din urmă ca organul executiv al clasei care culege cea mai mare parte din roadele modului de producție existent. Ca un consiliu autoreprezentativ ce veghează la buna desfășurare a tot ce poate servi intereselor acestei clase politico-economice, statul nu are independență și nici nu poate fi spus că s-ar fi lasat confiscat: oricâte straturi de, tale quale, abuzuri, corupție și nedreptăți, de civism, ecumenism legal, de ajutoare sociale ai da la o parte, esența acesui organism rămâne până în zorii modernității, când producția de mărfuri și servicii pentru piață, pentru consumul individual în urma unei tranzacții, devine singurul mod general acceptat de autoperpetuare a speciei (pentru că din stăpânii unei societăți insulare la jumătatea secolul al XIX-lea, capitaliștii au ajuns să conducă o lume, o „piață globală”), de aparat ce deservește claselor superioare, dacă vrem neapărat, exploatatoare. Cine domină puterea legislativă? Dacă majoritatea parlamentarilor și senatorilor se trag din cele mai bogate categorii sociale, fiind ei înșiși expresia socială a acestei bogații impersonale, atunci avem răspunsul final la întrebarea cine îi va dicta aparatului executiv al statului ce și cum să acționeze.

5) Pentru a pătrunde natura secretă a statului se cade să apreciem modurile de producție și natura proprietății în lumea preburgheză. Aici Hal Draper scoate în evidență aspecte ocultate sau negate chiar de vulgata marxist-leninistă în secolul al XX-lea (referințele sale sunt limpezi). Despre imperiile sclavagiste ale antichității sau chiar despre prezența sclaviei ca instituție fundamentală a unei economii înapoiate nu are rost să zăbovim discutând în acest punct. Sclavul nu era om, ci o unealtă ca oricare alta, un animal de povara mai inteligent, iar uneori nici măcar atât. Scopul și atributul său central se rezumă la a munci pentru stăpânire. De la Atena lui Pericle până la Roma lui Cicero (dar și secole după) sclavajul îndoapă stomacuri, ridică temple și vile somptuoase, înzestrează armatele cu cele trebuincioase, inclusiv soldați, umple cuferele statului. Proprietatea privată este restrânsă la o oligarhie agricolă și militară care se substituie complet statului. Ei sunt singurii cetățeni liberi într-o mare de animale prepolitice. După dizolvarea Imperiului declanșată de valul populațiilor migratoare și de defectele interne ale armatei romane imperiale, statul roman, cu organizarea sa politică stufoasă, se prăbușește în anomia Evului Mediu timpuriu și întunecat. Biserica devine singurul nucleu stabil al tradiției statale romane, alterată și modificată substanțial de poncifele noii religii oficiale. După creștinarea totală a populațiilor de pe teritoriul Europei în jurul anului 1000, sclavia, ca instituție contrară creștinătății, nu mai poate rezista ca formă economică acceptabilă. Codificarea scrisă sau mai curând orală a raporturilor economice dintre nobilul feudal și țărănimea de pe moșiile sale dă naștere regimului economic feudal. Luptele necontenite dintre conți, baroni și regi, dar și alianțele care se rup și se pecetluiesc între varii vasali și stăpânii lor militari consolidează aristocrația feudală. Absența unui stat centralizat puternic, dreptul sabiei de a extrage rente și tributuri de la cei aserviți întărește proprietatea feudală în Europa, contribuind la reale autonomii locale, la o stratificare organică a corpului social. Fracturarea vechiului imperiu sclavagist e o achiziție europeană. Creștinătatea nu înseamnă la prima vedere decât religia creștină și o serie de instituții iremediabil construite pe un conflict reciproc necontenit. În afara granițelor geografice europene, avem fie forme revolute față de modelul european, fie, precum în Rusia de după 1300 și în Imperiul Celest până după 1900, ceea ce Marx & Engels denumesc prin modul de productie asiatic sau depotismul oriental. La prima vedere clasa militară aristocratică se confundă cu statul imperial sau în curs de extindere imperială ca în situația rușilor. Raporturile economice sunt personalizate politic. Deosebirea notabilă față de feudele Europei, disparate, agresive, aliate temporar, aservite unui rege fără stat, deci fără birocrație, implică contractul social colectiv între oligarhia aristocratică, proprietara tuturor pământurilor, și obștile sătești, mir, obchina etc. care furnizează produsele necesare statului despotic ultracentralizat. Noțiunea de proprietate privată nu exista în genere în despotismele orientale. Birocrația mandarinilor subzistă vreme de câteva mii de ani. Doar statul absolutist luminat de după 1700 va inaugura o birocrație în imperiile Europei, dar chiar și acum vorbim de un aparat de stat manevrat de burghezia ascendentă și de nobilimea feudală. Orașele, teritorii libere prin decret regal în Occident, nu împărtășesc statutul de fortărețe militare și puncte de control birocractice, robite monarhului suveran, ca în imperiile asiatice. Modul de producție capitalist, apariția unor piețe largi unite, piețe „naționale”, forța de muncă liberă prin contract, concurența pentru clienți, productivitate superioară sunt fondate pe o proprietate privată înrădăcinată în solul social. Spațiul euroasiatic și sud-est asiatic nu cunoaște această tranziție decât prin modernizări de sus în jos manipulate de birocrația despotismului oriental. Vulgata marxist-leninistă, prinsă în siajul obiceiurile birocratice ale despotismului oriental, va elimina din considerente ideologice conservatoare această dimensiune a modului de producție asiatic, pe care Hal Draper o va reafirma cu bogate referințe la textele clasice (dar nu numai) ale celor doi gânditori germani.

6) Secțiunea mediană a cărții istoricului Hal Draper suferă de o anumită flexibilizare a concepției marxist-engelsiene asupra modurilor de producție cunoscute în cursul istoriei speciei umane. Drept urmare, perioadele de tranziție dintre 1850-1871 și 1900 în timpul lui Ludovic Napoleon Bonaparte al III-lea și al cancelarului Otto von Bismarck, definite ca o subdezvoltare economică la început dublată de mari progrese industriale la final, care nu îngăduie unei clase sociale ascendentul asupra statului, îi conferă birocrației de stat un caracter independent. Sunt peste o sută de pagini în care Hal Draper argumentează un asemenea punct de vedere și vorbeste de crizele politice în care generali ca George Boulanger pot preia frâiele statului ca perioade de destabilizare a raportului de forțe între clasele sociale existente. Credem că problema poate fi tranșată sociologic studiind apartenența de clasă a principalelor funcții în stat, dar și a celor mediene sau mărunte. Hal Draper nu își propune așa ceva, dar riscăm să afirmăm că ipoteza clasică a unor Marx & Engels nu se dezminte în urma unei examinări serioase.

Spre a concluziona mărturisim că Hal Draper strălucește prin discolarea, disecarea și înlăturarea pas cu pas a prejudecăților și falsificărilor rău-voitoare care încă planează lugubru deasupra corpusului de scrieri marxist-engelsiene.

Posted in Lecturi | Etichetat , , , | 11 comentarii

Robert Brenner și capitalismul postbelic


The Economics of Global Turbulence. The Advanced Capitalist Economies from Long Boom to Long Downturn, 1945-2005 (Verso, 2006) este explicația istorică a problemelor economice prin care trecem și actualmente în Europa (dar nu numai aici) din perspectiva unui economist autodeclarat marxist, Robert Brenner. Acesta divide intervalul 1945-2005 în două lungi perioade, pe care încearcă să le analizeze comparativ: perioada de boom, de până la prima criză a petrolului din 1973, și apoi lungile decenii, marcate de crize economice, apoi de reveniri spectaculoase, dar insuficiente pentru a depăși creșterile economice uriașe, ratele de șomaj diminuate la sub 5% din populața activă, mai mult decât senzația generală de dinamism al comerțului internațional de până la jumătatea anilor 1970. Robert Brenner își concentrează tirul argumentativ și suita aproape fără final de statistici economice pe cazurile Statelor Unite, Germaniei Federale (și apoi a Germaniei de după unificarea din 1991) și Japoniei.

Cea mai fastă, cea mai bogată și cea mai stabilă perioadă economică din întreaga istorie de până în prezent a Americii este concretizată în primele două decenii și jumătate ce au urmat anului 1945. Cu o rată medie netă a profitului din afaceri private de 24,4% între 1950-1973 (față de 14,5% între 1970-1993) și cu o rată de creștere de productivității muncii anuale de 3% în cel de-al treilea sfert al secolului XX, dar și a altor măsurători favorabile, economia Statelor Unite devine cu adevărat un colos global dupa încetarea celui de-al Doilea Război Mondial. Oricare deceniu de după 1973 va fi, în ciuda unei reveniri a economiei americane în anii 1990, marcat de crize economice, de bule financiare ce se sparg în termeni de câțiva ani, de o scădere a sectorului industrial în favoarea speculațiilor financiare de pe Bursă sau a băncilor comerciale, ceea ce va produce creșteri economice scăzute, chiar stagnare, față de deceniile anterioare, șomaj în creștere, salarii blocate ani de-a rândul, într-un cuvânt, pauperizare și polarizare socială în Statele Unite. Traiectoria ratei profitului este ascendentă până după 1970, pentru ca apoi să fluctueze, iar anii de recesiune să tragă în jos economia în ansamblu. Robert Brenner pune la dispoziție cu multă răbdare enorm de multe date economice pentru a își întări punctul de vedere, asupra căruia nu insistăm mai mult decât este nevoie. Invităm cititorii curioși să examineze singuri datele solide ale economistului american. Pe de altă parte, deși Robert Brenner susține a fi marxist, calculează rata profitului ca orice economist neoclasic:

The profit share (P/Y) is the ration of profits (P) to output or value added (Y). The output capital ratio (Y/K) is the ratio of output or value added (Y) to the capital stock (K). By decomposing, the profit rate equals the profit share times the output capital ratio. So: r = P/Y x Y/K. (p. 345, Appendix I)

De ce a intrat într-un lung declin, cel puțin până în prezent, comparativ cu generația 1950-1973, economia Statelor Unite? Robert Brenner respinge din capul locului opinia conform căreia economia a intrat în declin din pricina costurilor ridicate de producție, în speță salariile mari ale angajaților care mâncau din profituri, protejați de sindicate puternice. În medie, angajații americani nu au dus-o niciodată mai bine ca înainte de 1973, iar atunci când economia suferă prima recesiune veritabilă de după 1945, salariile lor vor intra la apă, numărul concendierilor va lua o direcție verticală, anumite industrii dispar sau se relocalizează în afara Statelor Unite, fără ca organizațiile sindicale să protesteze sau să lupte cu proprietarii companiilor unde lucrau. Dimpotrivă, demonstrează Brenner, forța de muncă sindicalizată a atins recorduri negative prin asociere cu deceniile anterioare odată cu venirea la putere a președintelui republican Ronald Reagan. Numărul grevelor anuale va plonja fără drept de apel. Anii 1990 vor accentua acest trend descendent, pentru ca la începutul anilor 2000 organizatiile sindicale din America să se fi transformat într-o butaforie nereprezentativă pentru nimeni. Nici ajutoarele de la stat abundente nu constituiau o piedică în calea relansării economiei americane pe ruta ascendenta de până în 1973 având în vedere că, spre deosebire de Europa Occidentală, Statele Unite nu posedă un veritabil stat al bunastarii (welfare state).

Analiza economistului Robert Brenner înclină într-o altă direcție: în vreme ce anii 1950-1960 au fost prodigioși pentru economia americană, atât sub aspectul dezvoltării fără precedent a consumului pieței interne, cât și sub cel al investițiilor străine americane, odată cu jumătatea anilor 1960, două economii ruinate în 1945, dar salvate de capitalul american, cea a Germaniei Federale și cea a Japoniei, recuperează terenul pierdut, duc politici mercantiliste, în sensul de apăsare pe pedala exporturilor și a acumulărilor de capital fix, mai ales tehnologii, uriașe, a unor balanțe comericale pozitive, punînd astfel în dificultate poziția de hegemon a Statelor Unite în comerțul internațional postbelic. Pentru Robert Brenner, concurența capitalistă internațională și incapacitatea de a îi face față va provoca declinul Statelor Unite după 1970.

Primul competitor este Germania, a cărei dezvoltare miraculoasă din anii 1950 s-a bazat exclusiv pe exporturi din ce în ce mai variate și mai voluminoase, pe fondul unei forțe de muncă ieftină și de înaltă calitate. Industria auto și cea chimică vor fi vârfurile de lance ale Germaniei postbelice. Cifrele care marchează explozia economică a Germaniei sunt, într-adevăr, privite din prezent înspre trecut, spectaculoase, iar Robert Brenner reușește să le scoată în evidență oricând se ivește prilejul. Salariile sunt în perpetuă creștere în Germania, iar statul devine un sponsor direct în economia germană formând instituții ce asigură o largă protecție socială angajaților. A investi în industria productivă pentru a exporta e unica politică economică a societății germane de după 1950. Japonia seamănă mult cu exemplul german amintit, cu mențiunea că ratele de creștere economică ale Japoniei dintre 1950-1970 sunt cele mai mari înregistrate în orice economie capitalistă în a doua jumătate a secolului XX. Aceste două povești de succes sunt uluitoare considerînd nivelul economic scăzut al celor două țări înfrânte și devastate de război în 1945 (sau tocmai că pornind de foarte jos acumularea se repartizează procentual într-un mod disproporționat de mare prin asociere cu perioadele lungi de pace).

Una peste alta, Brenner studiază devalorizarea intenționată a dolarului de după 1970 și creșterea valorii monetare a mărcii germane și a yenul ca o serie de contrareacții ale valutei globale, dolarul american, pentru restabilirea competitivității ca preț la export a produselor americane și pentru reglarea balanței comerciale negative a SUA cu celelalte două centre economice ale capitalului global. Din cauza acestor măsuri luate de decidenții politici americani, împreună cu liderii de vârf ai capitalului american, se preconiza o creștere a productivității industriale și una a ratei exporturilor. Nici una, nici cealaltă nu au avut loc decisiv în ultimele patru decenii, iar motivul constă în simplul fapt că modelul economic german și japonez, înrădăcinat în exporturi și surplusuri comerciale, nu numai că s-a menținut, ci, cel puțin în estul Asiei, s-a extins în ultimii 25 de ani.

Drept urmare, cauza reală se referă la o supraproducție și supravolum (over-capacity and over-production) de mărfuri în economia globală, pe fondul unui capital fix costisitor. În acest punct, Robert Brenner nu reușește să ofere o explicație plauzibilă la ce se referă și cum se manifestă aceasta în cele câteva sute de pagini ale volumului. Înțelegem că nu există piețe de desfacere pentru potențialul productiv real al economiilor dezvoltate pe piața globală. Este cererea de produse și servicii prea mică la nivel global? E omenirea prea săracă la nivel macro pentru a absorbi rapid mărfurile americane, germane, japoneze, chineze etc? Din păcate, acesta ar fi singurul și cel mai grav neajuns la prima vedere al studiului de față: Robert Brenner nu își argumentează temeinic teza cauzei centrale a lungii perioade de declin economic american, german, japonez începută în anul 1973.

Ceea ce îl pasionează pe Robert Brenner însă se referă la expunerea condiției angajaților germani și japonezi, pe lângă cea a salariaților americani, după 1970. Salarii ce cresc greu de la un an la altul sau chiar bat pasul pe loc, șomaj în creștere, compensații bugetare în scădere procentuală, o forță de muncă din ce în ce mai slab remunerată, fără veritabile drepturi sindicale și fără o conștiință de clasă capabilă de presiune politică de jos în sus. Odată cu relocalizarea multor industrii dinspre centrul spre periferiile globale ale capitalului și concentrarea spre crearea de locuri de muncă prost plătite în sectorul serviciilor, temerile față de o clasă muncitoare occidentale solidă și periculoasă pentru status quo dispar complet. Anii 1950-1970 arată complet diferiți pentru ce va însemna mutațiile de pe piața forței de muncă în anii 1980-2000. Dacă muncitorul și capitalistul industrial apăreau ca protagoniștii economiei postbelice, acum va fi rândul capitalului financiar să speculeze bogății încă imateriale (care, în lumina ultimilor 10 ani, nu numai că au ramas fictive, dar au creat pagube reale).

Robert Brenner nu invocă tendința ratei profitului de a scădea atunci cand se acumulează mari cantități de capital constant, așa cum face Andrew Kliman în The Failure of Capitalist Production: Underlying Causes of the Great Recession (2011), însă tot rata profitului real, mai mică în medie decât cea a anilor 1950-1970, constituie problema de adâncime a economiilor țărilor dezvoltate. Fără doar și poate aceste probleme structurale sunt reale, iar Robert Brenner, deși nu atât de pesimist pe cât o arată îngrijorările sale analitice, privește cu spaimă cele câteva procente calculate în jos pentru fiecare variabilă cantitativă din graficele sale laborios lucrate. Bula imobiliară americană de după anul 2000 este înregistrată cu atenție de Robert Brenner, iar aceasta înainte de declanșarea Marii Recesiuni, semn că Brenner adulmecase cu sagacitate o pistă spre dezastru.

În concluzie, avem sub ochi o carte solidă, scrisa într-un jargon economic pe jumătate jurnalistic, pe jumătate academic, cu extrem de multe informații statistice, care reușește în mare măsură să fixeze câteva repere. Cu toate acestea, profiturile mici sau mari, urcușurile și coborâșurile, pierderile, datoriile și falimentele nu exclud niciodată reperul central al ordinii noastre sociale: lupta pentru profit continuă să fie spiritul care pune în mișcare marea mașinărie a capitalului.

Posted in Lecturi | Etichetat , | 9 comentarii

Golani și curve


Dacă te uiți la România de astăzi, nu ai putea să o diferențiezi de mulțimea de țări anonime prin importanța lor economică, demografică, militară, teritorială, culturală din întreaga lume. Pentru a avea acces nemijlocit la cum ne văd ceilalți ne stă la dispoziție chiar felul nostru de a-i privi în schimb. Ce este cultura slovacă în Europa sau forțele militare ecuadoriene? Sentimentul românesc al ființei ar putea fi la fel de bine sentimentul paraguayan al ființei, după cum s-a observat profund ironic. Mai mult de atât, orice comparație cantitativă, care exclude de plano orice concentrație de droguri în sânge cu risc ridicat de delir naționalist, între societatea românească și altele europene, ne accentuează minoratul. Sărăcia cruntă a societății, parazitismul economic pe spezele statului, corupția odioasă a elitelor politico-economice ne predispun, vorba ministrului promiscuu, la a fi „golani și curve”. Dar ceea ce se arată ca o cauză morală e exact pe dos: altfel formulat, efectul moral sinistru își are obârșia într-un sistem economic care înlesnește apariția unor traume mentalitare colective. Aici se află România.

Posted in Politice | Lasă un comentariu

Ignorantia


„Am arătat în cele de dinainte că omul maxim, Iisus, nu putea deține faptul de a subzista ca persoană în sine în mod separat față de dumnezeire, deoarece este maximul însuși. De aceea, se admite împărtășirea proprietăților astfel încât firea omenească să coincidă cu cea dumnezeiască, deoarece umanitatea aceea, din pricina uniunii supreme, ca și cum s-ar fi înveșmântat în umanitate și ar fi luat chipul ei, nu poate subzista separat ca persoană. Omul este constituit ca ființă unitară din trup și suflet, iar separarea lor este moartea.” (Nicolaus Cusanus, De docta ignorantia, editura Polirom, Iași, 2008, p. 429)

Acest limbaj poetic, dar clar în intențiile sale, acest verbiaj al contrariilor care se vrea în spiritul dogmei trinității și împotriva oricărei posibile erezii nu are nimic în comun cu ce numim noi astăzi cunoaștere, dar nici cu ce credeau elinii că este cunoașterea. Peste o mie de ani scolasticismul va deveni imposibil de înțeles pentru un cititor comun din Europa. Lumea referințelor creștine va fi una exclusiv de hârtie. Nimeni nu îl va mai întipări pe Iisus în inimă. Cred că aparțin ultimei generații de europeni care a mai crescut în familie cu ceva învățături creștine, aici, în estul continentului. Și poate mai bine să fie așa.

Totuși, surâd la adevărurile atemporale, străine de realitate, ale lui Cusanus. Mă gândesc că pentru fiecare zi din cuprinsul creștinității în secolele sale de grație (într-un peisaj agricol pe care l-am categorisit drept feudal) Iisus, acest „om maxim”, nu avea nimic de-a face cu practica creștină. Mai degrabă, dacă ne uităm la câte jafuri, asasinate și violuri în lanț s-au comis în umbra crucii Mântuitorului nostru, la câte banchete şi bacanale călugărești s-au dat în numele Lui, la câte bogății splendide s-au acumulat întru pomenirea sa veșnică, atunci efectul creștinismului asupra spiței umane este aproape nul. Ridicăm catedrale, ne izolăm prin mânăstiri, abații, biserici de țară, dar suferința din această lume nu scade cu un gram. Dimpotrivă, la fiecare cruciadă mai sângeroasă decât precedenta, la fiecare rug mai înflăcarat decât cel anterior, suferința se întețește. Ieri, azi, mâine, nu-i loc de Iisus în lumea noastră. Și, chiar de-ar fi, nimeni nu l-ar băga în seamă. Iar această constatare era valabilă și pentru timpurile lui Cusanus. Însa asta nu l-a oprit să tot codifice, să tot pălăvrăgească doct, să descrie tărâmul de dincolo și să sfideze cu superbie lumea de aici. Răstimp, se murea pe capete din te miri ce… o julitură putea fi fatală.

Să nu acuzăm istoria creștinilor de prea multe omoruri. Cu sau fără Hristos, ar fi fost exact la fel.

Posted in Religie | Etichetat , | Un comentariu

Repere ale înapoierii


Marea mistificare din închipuirea elitelor intelectuale de la noi rezidă în falsa teorie a formelor fără fond, emisă de un politician reacționar, educat într-o Germanie cu mult balast medieval, și avocat oportunist în zorii statului-națiune român. Orice statistică, orice cuantificare rezonabilă indică o singură realitate: aroganța și siguranța de sine a unor boieri leneși și ticăloși îi împiedicau să privească în față societatea semenilor lor. Nimănui nu îi place să afle că este un monstru. Dar despre ce forme fără fond vorbim? Erau analfabetismul, foametea, practicile feudale din agricultură, sărăcia extremă a țărănimii, orașele subpopulate de români forme civilizaționale vestice? Reciproca: erau boierii cu mentalități anticapitaliste și practici de exploatatori de sclavi occidentalizați la 1866 sau la 1907? Erau disprețul față de lege și personalizarea puterii politice împotriva dreptului occidental vreo formă oarecare?

Unde sunt formele vestice în Regatul României domnilor eseiști, critici literari și gazetari ai faptului divers? Ce impact social au avut aceste așa-zise forme? Faptul că 1% câștiga o sumă suficient de mare pentru a avea obiceuri de consum similare cu o mână de burghezi parizieni sau berlinezi nu arată nimic din ce se cheamă cultura publică occidentală. De la elite până la prostimea de jos, modernizarea României nu ascunde nici un fond oriental, balcanic sau alte atribute-baliverne, dublat de o crustă de europenism. România se remarca la 1850 ca o anexă teritorială, socială, economică a Rusiei Țariste, un imperiu condus tot de boieri franțuziți sau germanizați la suprafață. Cu civilizația materială a economiei-lume slavă semăna cel mai mult virtuala gubernie a României. Să ne amintim doar în ce alfabet se scria limba română la 1840 dincoace de Carpați. Să reflectăm doar la această mărturie a ce ar fi putut fi.

Posted in Politice | 6 comentarii

Cornel Ban și subdezvoltarea


Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc (editura Tact, 2014) este debutul pe piața locală a universitarului american, de origine română, Cornel Ban. După cum îi spune subtitlul, cartea se vrea a fi o analiză ideologică a evoluției României sub dominația economiei de piață. Ban susține că aparține școlii sociologice inaugurate de Karl Polanyi, cel care, odată cu Marea transformare (1944), va vedea, în istoria sa economică, că mecanismele pieței, departe de a fi dintotdeauna o condiție a naturii umane, sunt apariții minore în societățile tradiționale de dinaintea Revoluției Industriale (un studiu recent care dezvoltă dintr-o unghi antropologic această idee e 2000 Years of Debit, David Graeber). Felul în care piața se va extinde și va pătrunde prin mărfuri în trupurile și sufletele noastre va declanșa un prim salt în modernitate, poate chiar cel decisiv. Polanyi era îngrijorat de faptul că tot piața, prin raționalizarea activităților sociale orientate exclusiv spre maximizarea profitului, va distruge, în furia sa de Prometeu dezlănțuit, societatea așa cum o știm, ca ansamblu religios, cultural, istoric. Ființa umană se va depersonaliza în a deveni o simplă componentă care produce și consumă, într-un agent rațional cu facies de Frankenstein. De aceea, statul trebuie să-l apare cumva pe individ de capacitatea intruzivă a economicului în viața sa personală.

Pentru simpatizanții marxiști, o asemenea perspectivă polanyiană nu e decât enunțarea uneia din multiplele contradicții interne ale modului de producție capitalist: mai exact, confruntarea dintre valoarea de întrebuințare a unei mărfi, realizată în consum de către un individ atomizat, și valoarea sa de schimb ca factor de producție, impusă de socializarea capitalistă a forței de muncă generale. Cornel Ban nu este însă un cititor din Karl Marx. Ceea ce Ban reține din Polanyi privește doar statul ca agent protector al indivizilor în fața fluxului agresiv al dinamismului economic capitalist. Marx ar fi spus că statul este oricum confiscat de interesele economice ale claselor care dețin cea mai mare parte a capitalului din societate și că acesta niciodată nu va concede majorității angajate decât ceea ce agenții de influență ai statului îi cedează (cu titlu provizoriu) pragmatic. Social-democrația cu sindicate puternice și grupuri de presiune neînregimentate nu mai există cu adevărat de 40 de ani. Cornel Ban, ca un social-democrat cuminte, desuet și moderat, mai crede în instituțiile statului ca în cațiva justițiari ce pot regla, oarecum eficient, conturile dintre multinaționalele înfometate de acumulări de bogății și diverse națiuni aruncate la picioarele lor prin lume.

Una dintre aceste națiuni răspândite pe glob trăiește în estul Europei și este împrejmuită de un stat cu gard din lemn, România. Ban rezumă ca un student silitor dezvoltarea economică a României de la 1829 până la 1948. Relatarea sa istorică e cea cunoscută din cărțile mult mai serioase ale unor David Mitrany, Andrew Janos, Hugh Seton-Watson, Daniel Chirot sau chiar Victor Axenciuc și Bogdan Murgescu. Concluzia se prezintă unanimă: România se afișa ca una dintre cele mai înapoiate societăți din Europa postbelică. Slab industrializată, cu o populație agricolă excedentară și un regim autoritarist de (extremă) dreapta la putere, România se situa la periferia comerțului mondial, într-o semidependență a pieței europene.

O primă mențiune: Cornel Ban, aidoma multor comentatori pe tema României interbelice, nu aduce în discuție problema capitalismului românesc. Cât de capitalistă era România înainte de invazia sovietică? Hai să fim serioși și riguroși statistic: prea puțin. În afară de proiectul modernizator al statului român de la 1866, deci al claselor boierești reformate doar la suprafață (cartea istoricului Philip Gabriel Eidelberg despre răscoala de la 1907 se prezintă ca o cruntă examinare de etapă a procesului de modernizare al României), care a deviat în autoritarism monarhic în cele din urmă, societatea nu era asaltată și mutilată de piața liberă, de capitaliști veroși, de burghezi exploatatori. Centrele industriale ale României de după 1930 se numărau pe degetele de la o mână și încă mai rămâneau câteva descoperite. Numărul salariaților era net inferior celor care trăiau în agricultura de subzistență. Satul nu era încă muzeu, ci o inimă care palpita.

După dezvoltaționismul național-stalinist dintre 1948-1989, Cornel Ban, manevrînd cifre cunoscute, dar cu atât mai utile, observă în chip firesc progresul economic realizat de regimul comunist. Orice s-ar spune, România a sărit mai mult etape de dezvoltare în timpul economiei centralizate decât în tot secolul precedent. Totuși, nu trebuie eludat faptul că nici statele europene nu au stat pe loc în acest răstimp, iar anul 1990 ne găsește cam tot acolo unde ne-a lăsat Regele Mihai I în 1948 în raport cu celelalte societăți de pe continent.

Două treimi din carte, totuși, se ocupă asiduu de perioada post-1989. Din păcate, Cornel Ban nu sondează zone adânci de analiză: problema pieței negre din comunism, a furtului generalizat din uzini și fabrici pre-1989, proasta administrare a industriei românești, corupția de la vârful statului, regimul sultanist al lui Ceaușescu, nevoia de retehnologizare și carența în materie de diversitate a industriei românești pentru a satisface cerințele unei piețe globale ce parcusese o revoluție tehnologică după 1960, ideologia etnocentrică cu portretul Secretarului General Nicolae Ceușescu în centru. Nimic din toate acestea la Cornel Bun.

Locul comun este oarecum mai comod: România, mai puțin decât Polonia și țările baltice, se lasă manipulată de consensul de la Washington. Elitele din ministere și băncile de stat, dar și funcționarii medii, tineri, promițători, merg în zorii anilor 1990 la cursuri în Occident, unde primesc o porție dublă, la promoție, de neoliberalism teoretic. Dereglementare, stabilitate macroeconomică, puncte de inflație mici, privatizare: un careu de ași neoliberal.

Norocul nostru a fost neodezvoltaționismul în regim stat-privat al perioadei 1992-1996, când președintele Ion Iliescu și prim-ministrul Nicolae Văcăroiu, două vajnice produse intelectuale ale comunismului post-stalinist în descompunere, ar fi încercat să salveze o parte din industria națională. Cornel Ban deosebește scurta perioadă 1990-1992 de cea dintre 1992-1996: prima este catalogată drept un neodezvoltaționism liberal, iar cea de-a două un neodezvoltaționism populist. Sună bine terminologia, dar nu mai ajută la nimic în clipa de față. România avea atunci o alegere de făcut, crede Cornel Ban. Paginile scrise despre acești primi ani de post-comunism sunt un mix de jurnalism, politologie, câteva statistici și multă îngăduință pentru ceea ce ar putea fi foarte bine declarații demagogice și haos instituțional. Cornel Ban reușește să extragă o poveste cu virtuți de economie politică din șase ani (1990-1996) de faliment al celor mai multe industrii comuniste (prin închiderea linilor de creditare de la băncile locale, dar și prin pierderea cererii externe), de șomaj în flux, de jafuri intermediate de bănci comerciale în conivență cu toate cele trei puteri în stat, de recesiune generalizată, de prime privatizări aberante coordonate de ofițerii fostei Securități. În timp ce populația României se retrăgea sărăcită de la oraș la sat, în raiul amar al agriculturii de subzistență (unde mulți se găsesc blocați și în prezent), în cadrul unei migrații specifice perioadelor de război, tovarășii iluminați Iliescu, Văcăroiu și Roman lucrau pe ascuns și pe față la un megaproiect neodezvoltaționist. Cel puțin așa ne lasă să bănuim Cornel Ban.

După 1996, neoliberalismul ia aripi și decolează. Falimentele se succed lanț, dar orchestra neoliberală cântă necontenit. Statul decade, cel puțin teoretic, pe o poziție de parazit inutil. Piața le reglează miraculos pe toate. Agenții de influență occidentali, adunați prin ONG-uri, think tank-uri, Ministerul Finanțelor, Banca Națională a României, radicalizează ideologia neoliberală. În anul 2000, România este pregătită de terapia șoc. Așteptam și astăzi investitorii străini care să ne salveze. În mare parte, aceștia, cei mai influenți de origine germano-austriacă, sunt deja la fața locului. Multinaționalele asigură cea mai productivă, cea mai calificată și cea mai bine plătită forță de muncă din România chiar și acum.

„Probele analizate sugerează că, la mijlocul anilor ’90, organizațiile financiare internaționale, programele de cercetare transnaționale și accesul la programe postuniversitare autorizate de Occident, dar organizate pe plan intern furnizau deja neoliberalismului economic o masă critică de decidenți și intelectuali publici.” (p. 192)

România s-a lăsat cumva violată de o elită care își punea speranțele într-un „fundamentalism de piață” miraculos, panaceul nopților si zilelor la coadă în ceaușism. Capitalul a ajuns să fie favorizat de stat, iar munca taxată, în schimb, la greu. Românii se zbat în chinurile exploatării, iar țara se cheamă ca s-a întors la poziția sa consacrată pre-1948: economie dependentă semiperiferică a capitalului occidental. Marea Recesiune de după 2008 ne indică șansa unei regândiri a situației.

Cornel Ban pare destul de subțire în conținut. Nimeni nu contestă, nici cei mai fanatici neoliberali, că economia României ne plasează în coada clasamentelor de productivitate, capital fix, tehnologii, consum, salariu mediu, randament al muncii, servicii publice din Europa. Tentativele de creștere a acestor variabile nu conving încă pe nimeni, deși Cornel Ban vorbește, pe o notă mai degrabă optimistă decât realistă, despre o anumită relansare a industriei românești după anul 2000.

În cele din urmă, ne permitem un singur punct de vedere: cât de capitalistă este într-adevăr România? Câte afaceri de amploare, profitabile cu adevărat, se găsesc pe teritoriul acestei țări? Cât de mulț angajați sunt storși de plusvaloare? Cât de competitivi suntem? Cât din acest capital este românesc? Capitalismul de periferie e ca și cum ai spune subdezvoltare. România nu se găsește în punctul în care să critice capitalismul pentru racilele sale, inerente căutarii de profit, de forță de muncă ieftină, de piețe de desfacere. Noi încă ne luptăm aici cu o parte consistentă a populației care alcătuiește o ditamai armată de rezervă a capitalului, un funest lumpenproletariat. Unii au emigrat, alții își plantează legume prin grădini, dar mulți, prea mulți depind încă de sumele mizere ale bugetului de stat. Oare și-a atins capitalismul potențialul maxim în România? Abia atunci neoliberalismul chiar va deveni o chestiune usturătoare și nu doar o politică publică a unor funcționari de stat lipsiți de idei.

Posted in Lecturi | Etichetat , , , | 24 comentarii

No comment


Jumătate de secol din istoria țării mele se condensează în aceste rânduri:

In 1991, after the anti-Ceaușescu coup staged by the nomenklatura itself, the Romanian secret police apparatus, of course, remained fully operative, pursuing its business as usual. However, the effort of the secret police to project a new, kinder, image of itself, in step with the new ‘democratic’ times, resulted in some uncanny episodes. An American friend of mine, who was in Bucharest on a Fulbright scholarship at the time, called home a week after his arrival and told his girlfriend that he was now in a poor but friendly country, where people were pleasant and eager to learn. After he hung up, the phone immediately rang; he picked up the receiver, and a voice told him in slightly awkward English that this was a secret police officer whose duty it was to listen to his phone conversation, and he wanted to thank him for the nice things he had said about Romania – he wished him a pleasant stay and said goodbye.

This book is dedicated to that anonymous Romanian secret police operative.

(Slavoj Žižek, Did somebody say totalitarianism?, Verso, 2011, p. 7)

Posted in Triviale | 4 comentarii

Discurs sau faptă?


Ce nu pricep intelectualii (pe modelul francez generalist) sau intelectualii publici (pe modelul academic anglo-saxon) atunci când discuta cu doctori, ingineri, arhitecți, salahori sau muncitori pe șantier et alia: pretenția la neutralitatea unei opinii de-a lor, confirmată de ultimul stadiu al științei, nu convinge pe nimeni. Ceilalți vor înțelege practica unui discurs atunci când încetează să mai fie de acord cu el sau când încep să-l ia drept adevăr. Dacă îi expui unui șofer de autobuz ultimele statistici în materie de inegalitate socială din țara sa, presupunând că șoferul nu a mai fost expus unui asemenea subiect până atunci, fie va lua imediat o atitudine pro sau contra, fie te va aprecia, cu distanță, pentru efort și te va privi apoi plictisit: „Și mie la ce îmi ajută asta?” Pe seama oricărui alt subiect, chiar și de natura fizică sau biologică, nimeni nu va reacționa la neutralitate pentru că nu o poate comprehenda. Neutru este angoasant. Dacă intelectualul se va studia un pic pe sine pariem că va descoperi și-n sine o miză deloc neutră a cercetării. Ceea ce îl interesează dintr-o lege, dintr-un principiu sau dintr-un argument, dintr-o formulă, dincolo de granturi și catedra sigură, este capătul măciucii prin care lovește în cap realitatea.

Și totuși atâția specialiști reputați, inclusiv cei ce apar în mass media și câștigă sume frumoase din a da sfaturi, se iluzionează că discursul în sine e aseptic și blând. Vor laude și aprecieri chiar și când li se atrage atenția că se înșeală. Sunt unii, precum economistul Piketty, care protestează împotriva unei invers proporționalități între un numărător și un numitor. Vor ca acea variabilă pentru profit să tot crească. E acea plăcere abstractă pe care laicii o disprețuiesc sau o acceptă condescendent ca pe un joc pentru școlari deștepți. Apoi savanții cei mai critici se plâng că nu sunt luați în seamă. Se laudă că au anticipat fenomenele, că bunul lor simț îi plasează în viitor, că ar fi putut să contribuie atât de mult la dezvoltare, democrație, toleranță și un mediu mai curat.

Totul e ridicol. Să ne imaginam că în științele sociale cei mai recunoscuți economiști, sociologi din domeniile și subdomeniile lor ar lua acea atitudine combativă față pe semenii lor pe care le-o impune raționamentele disciplinelor. Nu explicând idei! Nu atacând, ceremonioşi și protejați, opinii contrare. Nu, ei trebui să se angajeze împotriva a ceea ce știința lor consideră că este fals în lume. E ceea ce face Dawkins cu ateismul sau militant, din care se scurg nenumărate achiziții ale biologiei contemporane. Sigur, Dawkins nu riscă nimic în profanul Occident, dar măcar încearcă să fie onest cu sine însuși ca om de știință prins în dispute publice.

Din nou, orice discurs care nu încearcă să schimbe lumea, contrazicând-o până la capăt, imun la riscul de a fi lapidat în piața publică, se vrea a fi neutru, fără a convinge pe nimeni. Doar bolnavii închipuiți se tratează doar cu vorbe.

Posted in Triviale | Lasă un comentariu

Ce se putea face?


Unul dintre romanele preferate ale revoluționarului rus Vladimir Ilici Lenin purta titlul Ce-i de făcut? și aparține intelectualului critic Nicolai G. Cernîșevski. Joseph Frank, care a scris o monografie monumentală despre Dostoievski, numea acest roman, publicat în 1863, ca fiind sursa din care s-ar fi inspirat major același Lenin ce avea să controleze Rusia însângerată de după 8 noiembrie 1917. Într-adevăr, în romanul neterminat Însemnări din subterană (dar și în Demonii), Dostoievski va face trimitere la câteva din imaginile și ideile impresionante din romanul lui Cernisevski. Imaginea Palatului de Cristal (de altfel, real) în care își va petrece umanitatea viitorului viața de fericire deplină, împotriva căreia Feodor Dostoievski va tuna și va fulgera prin vocea „omului de subterană”, apare într-un capitol simbolic din Ce-i de făcut?. Ideile personajelor sunt la rândul lor anulate de criticile aspre, din alte abstracte „discuții rusești”, așa cum le identificăm în romanele dostoievskiene.

Din prima clipă în care începi să citești acest roman, mai ales dacă versiunea disponibilă se bucură de o prefață scrisă în perioada existentei Blocului comunist, așteptările sunt dezmințite. Avem, pare-se, sub ochi nu doar un roman, ci un manifest politic. Ediția la care am avut acces (Editura pentru Literatură Universală, București, 1963) se deschide cu un studiu introductiv al criticului sovietic, multipremiat în URSS, Boris Riurikov. Pe câteva zeci de pagini, Riurikov anticipează, în cea mai solidă limbă de lemn a propagandei comuniste, un roman politic sublim și profetic. Cernîșevski, încă dinainte de a citi o pagină din roman, este de „partea bună” a luptei ideologice: democrat, progresist, credincios socialismului utopic, Cernîșevski reprezintă interesele claselor de mijloc luminate din Imperiul Țarist, mai cu seamă ale lumii literare occidentalizate (V. Bielinski, A. Herzen), care luptă cu reacțiunea pravoslavnică. Numele lui Dostoievski nu apare, totuși, nicăieri în această polemică de idei. Constructul teologic al „omului nou”, o figură antropologică de o moralitate perfectă, mecanică, fără clarobscururi, dar cu atât mai irațională, răzbate în prezentarea literatului sovietic împotriva trecutului întunecat.

Cu toate aceste intense rivalități ideologice de secol XIX, continuate din câte se vede în timpul Uniunii Sovietice, Cernîșevski aparține generației de aur a literaturii ruse. Inferior ca talent artistic unor Turgheniev și Tolstoi, Cernîșevski scrie într-un fel asemănător lui Dostoievski, dar nu depășește ca reușită artistică pe un Goncearov. Destul de sărac ca intrigă, Ce-i de făcut? are în centru câteva personaje robuste, care merită analizate cu atenție. Protagonista romanului se cheamă Vera Pavlovna, fata frumoasă a unor petersburghezi de condiție modestă. Mama acesteia, Maria Alexevna, cămătară și femeie de mahala, dorește să o căsătorească pe Vera Pavlovna cu cineva din lumea sus-pusă pentru avere și o condiție socială mai bună. E vorba de o situație deloc suprinzătoare pe atunci. Maria Alexevna este imaginea convenabilă a filistinismului mic-burghez: prefăcută, cupidă, vicleană, stricată moral, cu principii laxe, gata oricând să fure, să mintă și chiar să ucidă pentru binele ei personal. Cernîșevski nu ironizează atât un caracter aici, cât condamnă condițiile materiale din Rusia și înapoierea socială care îi obligă pe unii inși, altfel raționali și inteligenți, să se strice și să se dezumanizeze.

Curioase sunt digresiunile lui Cernîșevski când vine vorba să scuze comportamentul arivist: rusul face trimitere la concepția utilitaristă anglo-saxonă conform căreia a-ți urmări calculat interesul privat, adică a acționa în așa mod încât să-ți sporești plăcerea de a trăi, va duce la beneficii generale câtă vreme egoismul nu este amestecat cu furtul și înșelăciunea pe față, caracteristici aparente ale Rusiei Imperiale. Cernîșevski gândește ca Bernard Mandeville sau Adam Smith: private vices lead to public virtues. Cernîșevski pare un modern în peisajul primitiv rusesc, mai ales printre intelectuali, iar publicul căruia i se adresează e alcătuit preponderent din studențimea studioasă.

Eroina Vera Pavlovna nu este doar o ființă egoistă la randul ei (într-un sens diferit de cel meschin), ci și un manechin pentru un alt model feminin. Cernîșevski vrea să aducă feminismul în Rusia la 1860. Femeilor trebuie li se acorde libertatea de a se căsători cu cine vor ele, eventual din dragoste, de a divorța după voie, de a munci cot la cot cu bărbatul în afara gospodăriei. Bineînțeles, Cernîșevski își propune doar atât pentru că mentalitățile rusești de atunci priveau drepturile și libertățile femeii ca fiind aceleași din Evul Mediu. Acesta e doar un mic exemplu despre cât de mult s-a schimbat Europa din timpul lui Cernîșevski și cum până și cele mai îndrăznețe speranțe ale sale sunt realizate pe deplin în prezent.

Cu toate acestea, Vera Pavlovna are câteva purtări care par tulburătoare chiar și acum: fiind o croitoreasă emancipată, Vera își deschide un atelier de croitorie. Pornind de la un mic capital, aceasta va angaja câteva fete. Comenzile nu lipsesc. Afacerea ia avânt. Vera Pavlovna controlează o firmă profitabilă, face noi angajări. O femeie cu inițiativă economică serioasă era o nouă dovadă a spiritului modern în Rusia. Însă Vera Pavlovna nu încasează pentru ea profitul, ci îl împarte dezinteresat cu angajatele. Investițile se fac în urma unei decizii colective, cheltuielile sunt la vedere, iar fiecare angajat lucrează pentru el însuși, deci, dat fiind egoismul iluminist pe care îl adoptă programatic Cernîșevski, cu mai mult spor. Croitoresele ajung să trăiască până și în comun, într-un fel de apartamente aflate în aceeași clădire cu atelierul. Deși Vera Pavlovna își câștigă salariul pe cont propriu, colegele ei o considera liderul lor informal, poziție câștigată prin destoinicie, idealism și bunătate a inimii. Presupunem că Lenin a fost încântat de această cooperativă de producție model, controlată de salariați, deși Cernîșevski, cu multă generozitate epistemică, va motiva cooperativa sa ca pe o necesitate iminentă a teoriei economice moderne, întâlnită până și în Statele Unite din America de Nord. Perioada de timp scursă de atunci ne indică cu totul altceva, dar să-l lăsăm pe Cernîșevski să creadă în superioritatea muncii în cooperație în comparație cu cea a capitalistului care deține și manevrează mijloacele de producție pentru folosul său personal. Deși același Cernîșevski preamărește binele adus lumii de egoismul rațional, munca și beneficiile economice egale sunt recomandările sale altruiste pentru societatea luminoasă de mâine. Inconsecvența logică nu pare a-l deranja pe rus.

Însă o mică parte din roman se centrează pe subiectul atelierului de croitorie. Viața privată a Verei Pavlovna e mult mai interesantă. Aceasta, după ce rupe logodna cu un ofițer fără personalitate (membrii aristocrației sunt livrați publicului cititor drept desfrânați, indolenți și risipitori), va fi „eliberată” din temnița casei părintești de un tânăr student la medicină, primul ei soț, Dmitri Sergheici Lopuhov, profesorul fratelui ei mai mic. Acesta va demonstra alte calități sufletești decât cele obișnuite în Rusia țaristă: inteligent, ateu, materialist, utilitarist, Lopuhov poate ajunge cu tăria sa de caracter un doctor vestit sau un profesor universitar renumit. Momentan Lopuhov trăiește din meditații pentru a se susține financiar. Căsnicia dintre Lopuhov și Verocika nu are nimic dintr-o relație obișnuită dintre soț și soție: mult timp, cei doi trăiesc ca un frate și o soră, dormind în camere diferite. Numai un vis al Verei Pavlovna va rupe prietenia platonica dintre cei doi. Cernîșevski subliniază acestea amănunte cu un scop pe care, umil cititor, nu l-am putut tălmăci.

Cuplul format de cei doi o duce bine câțiva ani până când Vera Pavlovna conștientizează că poartă o dragoste aprinsă unui alt medic în devenire, prieten de-al lui Lopuhov, Alexandr Kirsanov. Cei doi prieteni seamănă ca o picătură în gândire, la caracter și în ambiții. Noi, cititori cu prejudecati, am putea-o acuza pe Vera că este nedreaptă cu Lopuhov. Nici vorbă! Când acesta va fi informat de nevastă-sa că dragostea ei s-a stins va suferi pentru o vreme de gelozie, își va înscena sinuciderea și va ieși ireproșabil din scenă. Doctorul Kirsanov îi va lua cu succes locul în viața Verei Pavlovna. Observați mărinimia și gândirea înaltă a bărbatului care își respectă soția, pe care o consideră egala lui. Cernîșevski își pune speranța într-un viitor al familiei care nu mai are prea mult de împărtășit cu rigida familie tradițională. Nu mică i-ar fi surpriza să constate că dorința i s-a împlinit în cele mai dezvoltate societăți din secolul nostru, chiar dacă nu și-n Rusia.

Dar de ce se sinucide Lopuhov? Pentru a nu atrage atenția lumii. Lopuhov este un tânăr emancipat care ascunde ceva, iar de aceea își regizează moartea pentru a se putea evapora numaidecât din roman. Secretul său este pesemne unul politic. Cel care o va informa pe Vera Pavlovna de dispariția nobilului ei soț poartă numele de Rahmetov, un individ care trezește suspiciuni intemeiate: cu un fizic puternic, un suflet de copil, cu o tărie a voinței de neînchipuit, Rahmetov doarme pe un pat de cuie, se umple de sânge demonstrativ, doar pentru a-si testa rezistența psihică și fizică în situația în care l-ar sălta poliția. De ce l-ar aresta paznicii ordinii publice? Pentru că Rahmetov este un terorist, un anarhist, un nihilist violent căruia nu îi este teamă de moarte. Nu cunoaștem concepțiile politice ale lui Rahmetov, dar și ele crede, ca toți prietenii săi, că lumea de mâine va fi mai bună în toate privințele decât cea de azi. Aici Cernîșevski portretizează de minune primul personaj literar din literatura rusă care va prefigura revoluționarul de profesie din mișcarea Narodnaya Volya, dar și pe oricare terorist de dupa 1900. Rahmetov este oarecum bunicul personajului Cen din Condiția umană. Apariția sa e meteorică, dar expresivă, în roman.

Cum văd acești tineri emancipați viitorul omenirii? Unul din cele patru vise ale Verei Pavlovna, chiar ultimul, ne va deschide ochii în această chestiune. Se face că într-o bună zi pământul va fi acoperit de mari clădiri din sticla și „aluminiu”, aidoma centrelor comerciale din prezent, înconjurate de sere, păduri, livezi îngrijite impecabil, în care mii de oameni vor trăi fericiți împreună. Este motivul Palatului de Cristal care l-a iritat pe Dotoievski. Acești oameni vor munci, se vor iubi, se vor bucura nespus numai în comun. Oricine poate pleca dintr-un loc și poate trăi o vreme în orașe sau în alte asemenea clădiri, dar pe atunci nouă din zece vor prefera traiul în aceste gigantice mall-uri față de orice altceva. Indubitabil, ne confruntăm cu o utopie destul de naivă.

În mare măsură, excluzând câteva personaje episodice care vin ca o dovadă în plus în favoarea concepțiilor deja expuse, acesta este romanul Ce-i de făcut?.

Nu i se pot nega anumite merite narative lui Cernîșevski (vivacitatea dialogurilor și finețea analizei psihologice), deși forța romanului său zace în idei.

S-a spus că avem de-a face cu un roman „teză”. Cernîșevski își permite chiar în cadrul romanului să discute și să facă observații acide cititorului, pe care chiar îl ia peste picior. Recunosc că acest artificiu narativ insolit m-a pus pe gânduri de câteva ori. La un moment dat, Cernîșevski insistă și îi spune în față cititorului următoarele: dacă noi nu am fi așa depravați și blocați în preconcepții nu ne-am mira de personajele sale, nu am gândi că sunt exagerat de bune. Nu, personajele sale sunt niște oameni obișnuiți. Peste secole ei voi părea, prin comparație, chiar mediocri. Dacă acum ni se par altfel, atunci e ceva în neregulă cu tine dragă cititor.

Cea mai mare parte din roman se ocupă cu dialoguri și pătrunzătoare analize psihologice. Dacă Cernîșevski are o teză atunci aceasta este una morală, legată de educație și comportament cotidian. Scena atelierului de croitorie este puerilă din punct de vedere economic, dar înălțătoare emoțional. Rahmetov însuși pare mai puțin un terorist periculos, cât un posibil martir pentru o cauză superioară moral, de pe urma împlinirii căreia specia noastră are numai de câștigat.

Cum sunt de fapt eroii sai? La prima vedere, judecând dinspre prezent, Anna Pavlovna, Lopuhov și Kirsanov acționează și gândesc sentimental, siropos, naiv și cuminte. Nici nu pot fi considerați oameni reali, pentru că nici unul nu are un viciu oricât de mărunt. Setea de a domina din vanitate, orgoliul vindicativ, maniile sexuale, darul beției, pofta de bani, orice i-ar apropia de patimile noastre umane nu se întâlnește la ei. Decorurile sunt mic-burgheze, accentuat retro, ca din Sankt Petesburgul de la 1850. Dialogurile dintre ei, care ocupă sute de pagini, au temperatura emoțională a unor scene similare din romanele victoriene. Thackeray, George Eliot și Jane Austen se ghicesc ca sursă de influență artistică printre rânduri. Idealurile lor socialiste au veridicitatea unor năluci. Pe deasupra, calitățile lor morale exacerbate, puritatea, noblețea, spiritul de sacrificu, educația înaltă nu îi apropie nicicum de oamenii de rând.

Oare Lenin, care a citit de câteva ori acest roman, să nu fii băgat de seamă că acești tineri superiori sunt o versiune laică a unei comunități creștine autentice? De unde pot fi câțiva tineri atât de virtuoși dacă psihologia și caracterul lor sunt determinate social de starea lor materială? După ce zgâriem cu unghia ambalajul ideilor lor „progresiste” am ajuns la un conținut în care morala creștină militantă irumpe la suprafață. Să fie organizarea de partid leninistă o mare Biserică socialistă, condusă de apostoli-soldați? Iar comportamentul acestor chipuri fugare e unul sublim moral dacă judecăm după gusturile și religia burgheziei europene din secolul al XIX-lea.

Vă dau un ultim exemplu. Una din croitoresele care lucrează în atelier este grav bolnavă de ftizie. Aceasta, purtând numele de Nastasia Kriukova, vine la Vera Pavlovna și i se confesează. Știe că va muri în curând. Simte nevoia să i se spovedească unui om bun. Și iată ce ne relatează ea: povestește cu dragoste, cu bucurie, cu rușine, în cuvinte care parcă vibrează, aproape ca o sfântă sau un suflet ales de Dumnezeu, cum a muncit ca prostituată, cum se îmbăta cu clienții ei, cum pierdea nopțile, cum zăcea murdară zile la rând, pana ce a fost salvată de dragostea unui om superior, doctorul Kirsanov, și s-a schimbat ca om. Ce prostituată pocăita poarte vorbi așa în absența religiei creștine? Nici una. Cel puțin Dostoievski nu se ferea să amestece mizeria și bestilitatea naturală a Rusiei înapoiate cu delirul mistic al salvării prin credință. Cernîșevski face campanie liberalismului european, dar vorbește cu fervoarea unui creștin rus. Mijloacele unui misionar produc efecte ce contrariază, mai ales când noua religie e un socialism utilitarist. Tocmai această promisiune de apocalipsă rațională, iluministă, blasfematoare, în defavorea adevarătei redempțiuni hristice, căreia dorește totuși să i se substituie, îl va enerva cumplit pe Dostoievski.

Dar acesta-i farmecul literaturii ruse din secolul al XIX-lea, îmbibată de așteptarea revelației finale, a mântuirii colective, când necazurile și suferințele Rusiei reale, împotmolită în feudalism, vor lua, pentru totdeauna, sfârșit. Rusia a conservat un creștinism exaltat, lesne de acceptat de o populație primitivă, sălbatică și cicatrizată de sărăcie. Cernîșevski iubește sufletul complicat al rusului educat care se confruntă cu un Occident superior și pozitivist, de neînteles pentru rus fără ca el sa înceteze a mai fi rus. E reacția unei culturi ruptă secole de contactul comercial cu economia-lume Europa și care se trezește într-o dimineață ca o exponată vie într-un muzeu de științe naturale. Exponata acceptă că trebuie să se schimbe din temelii, dar, din pricina mărimii sale fizice copleșitoare, cere ca întregul muzeu să se prefacă odată cu ea. Rusia Noua vrea sa ia locul Rusiei Vechi printr-o combustie ce durează o singură noapte, dar nimic nu se poate realiza aievea dacă, a doua zi în zori, întregul pământ nu s-a scuturat de groază și nu s-a transfigurat de miracolul slav. Aceasta este cel puțin vedenia literaturii ruse, încărcată de mesianism, din veacul al XIX-lea. Cernîșevski și dușmanul său spiritual Dostoiveski își pun nădejdea în versiuni diferite ale salvării, nu mai puțin glorioase.

Posted in Lecturi | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Călinescu cel crud


Amestec de sânge țigănesc și neam de boieri, G. Căinescu este și va fi în continuare, în pofida trădărilor sale morale și a suplicilor strict intelectuale din anii sovietizării României (1948-1958), cel mai fin cunoscător al limbii române din tot secolul XX. A fi maestrul unei limbi, al oricăreia în definitiv, chiar și pentru o generație, te face egalul unui zeu domestic, într-atât încât poate înțelege rațiunea umană limitele sale în materie de ce se cheamă perfecțiune. Figura sa se ridică impunătoare peste toate capetele docile, rigide și inconturnabil mediocre ale multor intelectuali români de gazetă literară (distanța care îl separă pe G. Călinescu de, bunăoară, „discipolul” său Nicolae Manolescu în materie de erudiție, rafinament și talent literar este ca cea dintre apariția unui delfin lângă o moluscă). Cine citește azi „Cronicile optimistului” (sau pe ale pesimistului, tot una) nu poate nega frumusețea stilului, impasibil la cât de găunoasă și sofistică poate fi în sine, nu rareori, argumentația. Iar stilul se înfățișează ca tot ce a fost mai bun din G. Călinescu. Eleganța și simplitatea, căptușite de poantele unui snob cu educație clasică, forjat prin focul sacru a ceea ce însemna cândva studiul literaturii latine și a celei eline, sunt însușirile celui care întrebuințează cu naturalețe, fără rictusuri arogante, cuvinte ca „felonie”, „cavalcavia”, „peristil” sau „nursă”.

Însă întreaga admirație se oprește la înveliș, înzorzonat și daurit ca Basilica San Pietro în timpul artistului Bernini. G. Călinescu devine pricina unui disconfort odată ce învelișul cărnos al sinelui său e dat la o parte: arlechinada sa maschează un grav vid de fond.

S-a spus că romancierul G. Călinescu ar fi un balzacian prin grija pentru reconstituirea unui climat social și a unor interioare burgheze. Personajele sale ar fi clar conturate, fără sa evolueze propriu-zis în narațiune și fără să trezească multe echivocuri. Călinescu nu ar avea, cum s-ar zice, abisuri psihologice, maelstromuri interioare ca la Cehov, Tolstoi sau Dostoievski. Se prea poate. Asemănarea cu Balzac e totuși factice și specioasă: cel care a scris Louis Lambert, cum a atras atenția clasicul Ernst Robert Curtius, nu doar că este un funcționar sârguincios al Franței Bourbonilor, ci și un romancier metafizic.

La o examinare mai atentă, prin atenția pentru aluzii livrești și conservarea însemnelor „marii” culturi europene, romancierul G. Călinescu aduce cu un Vladimir Nabokov fără harul ludic al acestuia din urmă. Iar prin aplecarea pentru reconstituirea senzorială (dacă nu chiar senzuală) a cutumelor și obiectelor de lux din viața lumii bune românești dintre războaie G. Călinescu seamănă izbitor de mult cu Thomas Mann din Casa Buddenbrook, Alteță regală și Muntele vrăjit. Deosebirea însă provine din ceea ce nu se găsește la G. Călinescu în oricare din romanele sale: nicăieri nu întâlnim o câtime de transcendență în literatura sa. Materialismul radical este încapsulat într-o univers ficțional închis etanș sub ceruri. Pentru G. Călinescu moartea și viața, iubirea și groaza de a fi, absurdul celinian și voioșia tolstoiană nu au corp, nu pot fi integrabile în muzeul său cu opere de artă lucioase și lustruite de colecționarul-proprietar înainte de a fi expuse. De aceea Felix nu poate fi niciodată David Copperfield sau Hans Castorp și nici Ioanide un Lodovico Settembrini.

Până și arhitectul Ioanide, alter ego-ul său în jurul căruia pivotează ultimele sale două romane, este un personaj neconvingător prin insubstanțialitatea sa: deși se autonumește un Michelangelo în misiunea sa artistică, Ioanide vrea să ne convingă de aceasta prin suma unor acte exterioare. Ioanide pretinde a se îndrăgosti de forma ideală a feminității în cele două secretare succesive ale sale (sora „tovarășei” Mini primește chiar numele de alint mitologic Diana, deși pe ea o cheamă Mihaela), dar naratorul atrage atenția insistent că nu este vorba de vreo înflăcărare lubrică, de parca scuza purității erotismului lui Ioanide trebuie accentuată și nu s-ar deduce din context. Prea multe proptele și incursiuni ale vocii naratorului în text strică întregul. Ioanide construiește teatre populare în plin regim comunist de parcă ar înalță Parthenonul (ori „Al treilea proiect înfățișa un cartier muncitoresc, cu blocuri somptuoase între spații verzi, distribuite în așa fel, încât perspectiva evocă gustul Renașterii”, Scrinul negru, editura Eminescu, 1977, p. 409) Niciodată nu avem acces liber, fără intervențiile falsificatoare, protectoare și neverosimile estetic ale naratorului, în laboratorul forfotind de viață din conștiința artistului Ioanide. De la un personaj voit profund alunecăm pe panta prostului gust emfatic și al exagerărilor grandilocvente la capătul cărora ne lovim de o paiață de câlți, de o fantoșă greu strunită din sfori. Dezastrul artistic își are sursa în inabilitatea romancierului Călinescu de a se juca altfel decât exterior și intruziv cu psihologia eroilor săi. Stângăcia sa e una fondatoare: este mai ușor să descrii o măsuță marchetată decât o zvâcnire din inimă. Prăpastia care se cască între reprezentarea hedonistă a corpurilor și dualismul de extracție religioasă dintre spirit și trup nu poate fi mai cristalină ca în romanele lui G. Călinescu. Presupunem că din exterioritatea deplină, solara a spațialității narative derivă confuzia privind așa-numitul balzacianism la romancierul român. Distribuția cadrelor e una fotografică și atât.  

Odată ce trecem de acest plan al „artei pentru artă”, George Călinescu devine cu adevărat un romancier cu valențe de formidabil sociolog. Romanul Scrinul negru poate fi considerat expresia unui apolitism niciodată afirmat fățiș, dar presupus prin construcția acestui roman, pe care îndrăznim să-l considerăm testamentul lui Călinescu și al epocii prin care, slab de înger și compromis, a trecut.

În Scrinul negru (ediția în două volume masive, cartonate apărută la editura Eminescu în 1977, cu un studiu savant al gestației romanului aparținând Corneliei Ștefănescu) Călinescu ne vorbește oblic, printre atâtea altele, de activiștii de partid. Romanul se desfășoară ca punct de plecare la 1950. Ajutoarele arhitectului Ioanide, personaj, cum deja am afirmat, ratat de morga didactică a laudelor șablon aplicate de narator la tot pasul, aparțin categoriei „om nou”: Dragavei, Cornel și Mini sunt noile cadre de partid, a căror misiune este de a da un sens proletar talentului colosal și nestrunit al „geniului” Ioanide. Bănuim că în viața reală academicianul G. Călinescu însuși fusese secondat și întrucâtva sâcâit după 1950 de diverși cercetători-asistenți pe linie de partid. Călinescu nu se sfiește să îi redea pe acești interpuși ai ordinii socialiste ca pe o mână de suflete idealiste, ambițioase, inflexibile în devotamentul lor afișat pentru cauza ridicării standardului de viață al poporului asuprit de fosta „burghezo-moșierime”.

Nu am identificat nici o ironie din care să reiasă o distanță oarecare a naratorului față de aceste modele proletcultiste. Călinescu își însușește deschis elanul Partidului Muncitoresc Român, dar pe care îl vrea, prin oamenii cu care intră în contact, ridicat la acea nobilă puritate spirituală pe care doar vechea lume a intelectualității umanista o are. Acest tango cu autoritățile lumii noi pornește dintr-un idealism călinescian desuet: să construim o societate mai bună folosindu-ne de excepționalii oameni de cultură puși la dispoziție de vechiul regim. Franc spus, G. Călinescu vrea să capete bunăvoința autorităților de după 1948, arătând că există loc și pentru personalități remarcabile ca el însuși în noua configurație socială, fără clase sociale, fără marafeturi aristocratice. Nu putem să spunem cât oportunism găsim în arhitectul Ioanide. Oricum mai puțin decât în gazetăria conjuncturală a celui care fusese în „China nouă” sau care admira, cu ochii exersați ai celui plimbat prin catedralele baroce ale Europei Centrale, marmura monumentală din metroul moscovit.

Găsim o scenă în Scrinul negru care sugerează întrepătrunderea paradoxală dintre elitismul estetic al naratorului și propaganda comunistă a anilor 1950. Marioara Dragavei, soția unui tovarăș activist de marcă, director de muzeu, și „filatoare eminentă”, ia lecții de pian, unde arată o precocitate remarcabilă pentru o începătoare. La o serată găzduită de arhitectul Ioanide, muncitoarea „decorată cu Ordinul Muncii” își demonstrează talentul recent descoperit în a cânta la pian, instrument mai degrabă aristocratic decât placid burghez, moment în care Șerica Băleanu, o membră ștearsă a aristocrației declasate, pronunță vizionar următoarele cuvinte, parte din perspectiva ideologică a autorului: „- Încetul cu încetul, spuse Șerica, proletarii devin burghezi.” (p. 542) Aici se condensează scena finală din Ferma animalelor când porcii, odată ce aleg sa doarmă în casa fostului stăpân, să joace cărți și să practice mersul biped, capătă aspect uman.

Dacă într-adevăr Ioanide se comportă ca un Călinescu in disguise, nu mai puțin interesantă este viziunea asupra lumii pe care ne-o pune la dispoziție spre contemplare arhitectul. După o aventură pasageră cu o admiratoare de-a sa, balerina tuberculoasă Cucly (nume trădând moda interbelică a claselor superioare) rămâne însărcinată. Artista, personaj secundar în tramă, va avorta, nu înainte ca marele artist să redacteze o serie de sfaturi pentru progenitura sa încă nenăscută. Spicuim din sfaturile către fiul său virtual, despre care nu putem ști cât de sincer simțite sunt sau dacă nu apar menționate doar sub forma unui tribut plătit autorităților și cenzurii comuniste: îndemnul la spiritul gregar al epocii („Filozofii pot să greșească, masele niciodată (…)„, „Dacă nu m-aș fi rătăcit așa de lamentabil în viață, eu, care de fapt am fost un zidar, aș fi devenit de tânăr un luptător al clasei muncitoare. I-aș fi construit și baricadele, și monumentele.„, „Nu fi însă numai un om politic, ci și un om de știință, azi politica fiind o știință a construcției, iar conducătorii niște arhitecți. Pot să-mi închipui pe Haydn și pe Mozart președinți de republică, Sylla si Pompei mi se pare necompleți„, pp. 416-417) și o sumară educație sexuală de un hedonism vintage macho („Iubește statornic numai o femeie, pe aceea care se alătură gîndurilor tale, și când e tânără, și mai ales când a încetat de a fi. Dar nu întoarce capul ipocrit de la altele, multe sunt divin de frumoase. A fi nepăsător față de ele înseamnă să fii apatic în general, și deci frigid față de propria ta tovarășă de viață.„, p. 416). Feminitatea însă capătă o culoare domestică și estompată social pe care mulți ar califica-o astăzi drept misogină și patriarhală. Iată ce îndemnuri mâzgălește Ioanide pentru improbabila sa fiică: „Fata mea, alegerea soțului e fapta cea mai însemnată din viața unei femei.”, „Păstrează-ți naivitatea”, „Nu-ți fortifica în așa fel caracterul, încât să nu mai poți plânge. O femeie care nu știe să plângă a pierdut o jumătate din farmecul ei.”, „Să fii credincioasă”, dar nu fără un dublu standard, căci „nu urmări cu gelozie grotescă aventurile soțului tău”, „Poți fi savantă, poți fi artistă, nu uita totuși că ești femeie. Nu trece în tabăra bărbaților.”, „Chiar cu copii, să fii pururi copilăroasă”, dar și o urare pentru taine intime: „Să ai noroc de un soț care știe să mângâie.” (p. 419) Femeia, oricum, ca în orice societate cu mentalități conservatoare, „nu-și găsește satisfacția decât alături de bărbat.” (p. 418)

Și totuși recursul la trecut revine ca sarcină primă în Scrinul negru și nicidecum sarcedotul moralist cu apoftegmele îndoielnice și ridicole de mai sus. Prezentul social se reduce la un avânt tineresc proletcultist, dar în rest domnește o impenetrabilă tăcere tenebroasă. Nu prea aflăm nimic despre societatea edificată cu ajutorul trupelor de ocupație sovietică după 1944. În afară de șantiere, fântâni arteziene și palate ale culturii, pe care Călinescu le omagiază pios ca orice artist înrolat al regimului, nu suntem puși în fața spectacolului uman, chiar dacă la G. Călinescu, după cum se prezintă Scrinul negru, personajele sunt mai mult măști stilizate decât chipuri vii. Ne întâmpină însă o mărturie biografică a monarhiei românești cu panseuri legionare în rândul elitelor nobiliare de până la 1948.

Primele capitole din Scrinul negru sunt ocupate cu o înmormântare și cu descrierea amănunțită a condiției sociale decăzute a participanților, oarecum stafii ambulante trăind în trecut. Cum se prezintă la examenul istoriei moșierii în zdrențe ai Regatului României? Primul la rând este preotul catolic Valentin de Băleanu, Monsenior. Nobil cu rădăcini ce se pierd în negura vremurilor, rudă cu marile familii boierești ale Țării Românești și Moldovei, Valentin de Băleanu, cursiv în limba franceză, rămâne un declamator de sfaturi religioase bombastice și ineficiente oricând îl întâlnim în roman. El este flașneta uzată a vechii religiozități rasate. Hangerlioaica, mare aristocrată ajunsă să trăiască într-o mizerie cruntă după 1944 și care decide să se călugărească la Mânăstirea Neamț, este conștiința de clasă absolută a nobilimii românești. Mândră, obstinată, verticală, păstrând un acut dezgust pentru gloată și care, chiar și atunci când primește de mâncare din partea foștilor ei servitori, acceptă darul cu fala feudală conform căreia supușii de pe moșia ei trebuie să împartă de drept cu stăpâna lor roadele pământului, Hangerlioaica îi așteaptă resemnată pe „aliații” americani care să restabilească ordinea firească a societății. Aceasta se adresează egalilor numai în limba franceză și este liderul informal al micii comunități boierești ruinate. Următorul la rând vine Leon Cornescu, fost mareșal al Curții Regale, excelent pianist, impunător prin barba sa măreață, dar blând la suflet, actualmente hamal și virtualmente majordom, dar conversând magistral în franțuzește. El pare o parodie a cavalerismului. Șerica Băleanu, îmbrăcată jerpelit în micul grup, provenea dintr-o încrucișare boierească cu ramificații în arhondologiile românești și îi plăceau vorbele de spirit, deși nu i se poate nega o anumită stupizenie. Ea rămâne inadaptată la noul regim, fiind întreținută de soțul ei Antoine de Hangerliu, de viță nobilă autentică, dar de meserie reparator de radiouri, având o pregătire de inginer realizată în Franța în perioada interbelică. Până în 23 august 1944, Antoine de Hangerliu, desigur o practică normală pentru cei din crema societății, nu și-a câștigat nici o zi pâinea din profesiunea pentru care avea studii. Vasilescu-Lascaris și Zenaida Manu, îmbrăcați ca niște cerșetori, întregesc spectacolul fantomelor însoțind un mort la cimitir. Printre ei se mai afla Matei-Radu-Mircea-Gaston Basarab, lucrător cu acordeonul în regimul popular, dar fost aviator și sportiv pe vremea monarhiei, și Filip Hangerliu, fiul răposatei. Printre ei îl găsim și pe Dinu Gaittany, intelectual de fel, oportunist palid și laș sub comunism, fost director al Muzeului „Vasile Roaită”, încântat să dea din cap a confirmare la orice și pasionat de a avea șofer la scară. Intelectualii reies din ultimele romane călinesciene ca adevărate personaje patibulare, iar Gaittany, cu falsa sa gracilitate, nu constituie o excepție.

Toți acesti aristocrați groaznic decăzuți, ajunși în pragul înfometării, au în comun câteva principii de etichetă ale fostei lor clase sociale: fluenți în franceză, după cum aminteam, și europeni cosmopoliți în concepții, educați cu serate muzicale, costumați cândva cu mult gust, locuind în vile gigantice prin zona Primăverii (aluziv sugerată de Călinescu ca un cartier de lângă „lacuri” în zona Herăstrău, unde nobilimea de extracție cominternistă s-a mutat imediat după invazia Armatei Roșii) și plesnind de lux, moșieri care își țineau averea în conturi bancare prin Elveția, în tablouri, în statuete, în bijuterii, vilegiaturiști anual la Paris și Viena, dar și în luxoasele stațiuni ale protipendadei de atunci și de azi Biarritz și Deuville. Ca meserie lucraseră cel mult în diplomație sau avuseseră rude apropriate drept miniștrii și parlamentari în România precomunistă, ceea ce le garanta diverse sinecuri în aparatul administrativ de stat. Din fosta etichetă s-a păstrat rutina tabieturilor, pe care G. Călinescu, cu mania sa de a inventaria lumea ficțiunii ca un colecționar înverșunat, le surprinde ca într-un instantaneu de pe vremuri.

Odată „eliberarea” României cu ajutorul trupelor ocupante sovietice, „burghezo-moșierimea” a fost aspru pedepsită. Averile li s-au confiscat, proprietățile li s-au naționalizat grabnic, iar dacă făcuseră cariere politice înainte de 23 august 1944 ocna se profila ca loc de epurare colectivă. Fețele decăzute din cortegiul funerar cu care începe Scrinul negru au luat drumul talciocului, o groapă nămoloasă din „capatul șoselei Colentina”, unde își vindeau lucrurile din case pentru a putea supraviețui. Covoare, mobile, blănuri, tablouri, giuvaericale de mare valoare fuseseră înghițite pe nimic de pofta unor colecționari de artă ca Babighian sau ca arhitecul Ioanide, deși multe ajung și în nou înființatele muzee populare. Birocrații din perioada Anei Pauker și ai lui Gheorghiu Dej se delectau cu un Corot pe perete într-o vilă naționalizată. Într-un anume fel pervers, nu obiectele au suferit o schimbare, acestea mergând în cerc pe ruta vilă-talcioc-vilă, ci proprietarii. Partidul Muncitoresc era expresia unei clase economice ce controla statul, deci societatea, într-un mod totalizator și nicidecum un partid al proletarilor, care practic erau oricum subreprezentați numeric în ansamblul societății românești postbelice. Fără această tendință internă de politizare a fiecărui pliu al vieții cotidiene, comunismul ar fi adus cu un soi de monarhie luminată și absolută în plină epocă a tehnologiei.

Personajul central al romanului, cel care ține ițele narațiunii împreună, e însă Caty Zănoaga-Ciocârlan-Gavrilcea, cea îngropată de liota boierească în debutul cărții. Ucisă de cancer la puțin peste 40 de ani și mama adolescentului Filip pe care toți bătrânii aristocrați îl au în grijă în desfășurarea acțiunii, Caty adună în ea parfumul anilor interbelici și a vieții ușoare din vârful societății românești. Prin natura sa, Caty apare ca o frivolă, ispititoare fizic, dominată de pasiuni carnale și pasionată de echitație. Naratorul nu se ferește de a o expune deseori excitată îndată ce este prinsă în brațele bărbaților. Până și-n moarte, Caty dispare sub pământ acompaniat, sugestiv, de un cântec vesel, stors din acordeonul lui Matei Basarab. Vârtejul desfrânării aristocratice are ca paravan dragostea năvalnică care pigmentează destinul celor de sânge albastru. Trăind încă din adolescență cu Gigi Ciocârlan, acesta o va prefera întâi de ibovnică și apoi, după divorțul de prima nevastă, de soție. Scrisorile lor înflăcărate au ceva din banalitatea sentimentală a nebunilor ani ’20, iar Caty ascunde erotismul misterios pe care îl întâlnim la Otilia Pascalopol.

Traiectoria ei socială pune pe gânduri. Motivul este în principal unul sociologic, pentru că George Călinescu nu e doar un fidel observator ale operelor de artă, ci și un strălucit topograf al avuției sociale. Gigi Ciocârlan, provenit dintr-un neam sus-pus, băiat de prim-ministru, dar destul de redus intelectual, ajunge prin tertipuri nepotiste (doar așa arăta România interbelică pe culmi) ambasador „plenipotențiar” în Buenos Aires. În Argentina, Gigi Ciocârlan va arunca cu banii legației în stânga și-n dreapta, plătind materiale de presă pentru a estompa câte ceva din imaginea de afemeiat a regelui Carol al II-lea și ajungând să fie astfel șantajat de o mână de escroci. Sărăcuț cu duhul, dar sprijnit de „patronii” săi din România, Gigi Ciocârlan ornează legația într-un mod fastuos, punând ambasada în situația incapacității de plată. Banul public se cheltuia deci în mod privat în anii 1930. Pe lângă aceasta, își găsise drept amantă soția unui coleg de legație, cu pedigree nobiliar la rândul său și, de altfel, resentimentar și răzbunător. Caty, în schimb, comite fără jenă sau culpă morală două adulteruri: întâi cu bancherul Oster, pasiunea vieții ei, un bandit educat ridicat din pampa argentiniană (de altminteri, un gaucho destul de stereotipic), și apoi cu prințul Hangerliu, tatăl tânărului derutat Filip. Chemat în țară, Ciocârlan, mameluc oportunist, trage sfori pentru a-i fi anulate sumele risipite aiurea în Argentina. Deși trimis în misiune ca ambasador la Madrid prin grija mareșalului Leon Cornescu, orgoliul omului politic debil și corupt Gigi Ciocârlan este atât de rânit încât acesta se sinucide cu câteva secunde înainte de a primi plicul cu sigiliul regal de numire în post. Fascinanta selecție nemeritocratică a elitelor interbelice își află un loc de onoare în romanul de față.

Anii trec, prințul Hangerliu moare, Oster va deceda într-un accident aviatic, iar războiul mondial începe. Caty Zănoaga presimte, cu întreaga ei clasă socială alături, pericolul comunist și începe să agonisească din chirii, trazacții imobiliare și moșie averea pentru timpurile nesigure ce vor veni. Rentierii români nu știu că își trag ultima suflare. Caty și ceilalți aristocrați văd alianța cu Germania nazistă, cu legionarii și cu mareșalul Ion Antonescu ca o binecuvântare prin care status quo-ul clasei lor se va conserva intact. Nu mică le va fi iluzia, deși tentația emigrării nu apare la nici unul dintre ei. Moștenitorii din vechime au o tărie de caracter lăudabilă și o siguranță de sine nebună în fixația cu care acceptă fatala înfrângere, din punctul lor de vedere doar momentană.

Caty, pragmatică precum părintele ei, negustor bogat din Galați și Brăila la începutul secolului, se recăsătorește cu ofițerul Remus Gavrilcea, o brută virilă, cu un văr legionar de frunte. Demimondena se răcorește numaidecât în brațele acestui căpcăun vânjos, înainte și după o nuntă haiducesc-legionară cu centurioni și rânduri de facle aprinse, cu pivnițe inundate de lumina lumânărilor. Scenele apocaliptice de pe frontul ucrainean se succed apoi cu repeziciune. Călinescu descrie răvășitor cruzimea dementă a soldaților germani și venalitatea mizeră a celor români, care furau și vindeau ce găseau pe cadavre. Lagărele și marșurile lungi au picturalitatea macabră a celor cunoscute din fotografiile taberelor concentraționare de la Dachau, Buchenwald sau Auschwitz. Colonelul Remus Gavrilcea confiscă bijuterii, blănuri, păr de la evreii uciși cu cruzime care sunt apoi trimise drept cadou Caty-ei în București. Nemții și românii abuzau sexual de prizoniere sau se distrau sinistru în concursuri ad hoc de tir cu ținte vii dezbrăcate în pielea goală. Averea Caty-ei continua totuși să se rotunjească pe fondul unui cinism genocidar.

Din vara anului 1944, Caty înțelege inconștient mersul evenimentelor. Divorțează de criminalul de război Remus Gavrilcea (ajuns să organizeze mișcarea de rezistență anticomunistă în munții Carpați și să fie vânat de Securitate în urma evadării din închisoare, dar și a altor delicte de subminare a ordinii de stat), pentru a-și salva poziția socială. Ipocrizia și înverșunarea ei conferă un contur odios, de groapa comună, întregii elite românești de după război. Alte chipuri pasagere, tumefiate de ticăloșie și arivism criminal, ies la suprafață din text, dar atmosfera narativă nu câștigă prea mult în adâncime. Cu excepția orientalistului bolnav mintal Hagienuș, care se crede Alexandru Macedon, dar care se comportă ca Nero, nu mai întâlnim personaje care să ne pună pe gânduri în ultimul sfert al romanului. Actul de autoimolare prin care bătrânul Hagienuș își pune capăt zilelor nu conține nimic profetic în sine, deși ultima replică din Scrinul negru ar sugera alternativa.

G. Călinescu nu are niciodată nostalgia și melancolia funebră a unui Bulgakov sau a unui Lampedusa în fresca destrămarii și dispariției aristocrației românești. Spiritul acestei clase apare ca inert încă de la intrarea pe scenă. Identitatea lor spirituală este una incertă. Pentru G. Călinescu aparențele și mondenitățile subțiri ale aristocrației țin locul nobleții și caracterului așteptate. Nemilos ca un scit, naratorul nu iartă pe nimeni, în afară de arhitecul Ioanide, descompus și neveridic estetic din pricina unei hiperinflații de epitete ornante. Călinescu nu deplânge moartea unei clase, dar nici nu o incriminează cu nimic. Plecăciunile aduse în compoziție regimului comunist scad din calitatea estetică a romanului, iar deznodământul plasat într-o uzină metalurgică, aflata în plină activitate, face de prisos orice comentariu suplimentar.

Scrinul negru nu este cu siguranță o capodoperă, dar își asigură poziția unui roman realist foarte bine scris pentru a înțelege măruntaiele elitelor sociale românești și avatarurile lor ratate de a se civiliza până la capăt. În același timp, siajul monarhiei românești încheiată în 1947 se amestecă compromițător în continuitățile mentalitare de după proclamarea Republicii populare. Iar acest balast de castă socială închisă e chiar moștenirea lăsată de vechiul regim regal celui nou, de extracție țărănească, înrădăcinată în legături politice acceptate pe criterii de consangvinitate, mai degrabă decât una urbană, desacralizată și proletară.

Posted in Lecturi | Etichetat , | 2 comentarii

Clasele sociale


Pentru a nu zgâria urechile sensibile să preferăm în loc de clase sociale mai blânda expresie categorii (sociale) de venit. Clasa socială are la Marx un rol funcțional: cum se distribuie profitul? Între proprietar și angajat, iar, intermediar, îi găsim pe finanțiști și aparatul de stat, ultimul fiind doar un cost pentru societate în ansamblu. Inegalitatea este înscrisă în acest sistem, dar întotdeuna ca efect al funcționalității sale.

Ne uităm acum la România, drept exemplu: neoliberalismul este expresia politică a capitalismului ca sistem economic. Sistemul merge după aceleași reguli ca acum un secol și jumătate, indiferent de metamorfozele sale industriale. Deci ce vedem în România?

Îmi pare rău să-i deziluzionez pe unii din cititorii mei, dar neoliberalismul spune așa: avem o categorie socială de venituri constând din milionari în euro care nu produc și nu comercializează nimic pe piața liberă. Ei sunt o clasă politică parazitară, inutilă și anticapitalistă prin activitate. Cu câteva excepții de capitaliști români cu afaceri relativ prospere, restul sunt o adunătură de interlopi. Bogații României nu sunt capitaliști, să ne fie clar înțeles, nici în cei mai marxiști termeni. Ei dețin un capital pe care nu îl pun în mișcare pentru a crea un capital și mai mare. Ei nu se găsesc în competiție zilnică unii cu alții pentru clienți (nici măcar nu se ucid unii pe alții pentru accesul la vistieria statului). Ei nici nu cunosc noțiunea de muncă. Ei sunt administratorii economici ai statului sărac pe care îl sug de măduvă. Să nu le plângem de milă că se mai închid şi-un restaurant sau două, vreun salon de masaj central dacă ar dispărea clasa lor. Înlăturarea lor se realizează pe două căi: fie dispar din peisaj prin lupta anticorupție, fie își dau duhul în competiția pe piața liberă, din care ei nu fac parte. Piața neagră în care activează acești interlopi nu este o piață reală, ci o coterie de găști cu activități economice criminale. Paradoxal, politicianul român este un mafiot neproductiv, nu un protector al mafioților, cum se întâmplă în Mexic, Venezuela sau Columbia, unde producătorii de droguri livrează totuși lumii o marfă plăcută simțurilor și manipulează elita politică în schimbul protecției în fața legii.

De cealaltă parte avem categoria celor aproape 8 milioane de locuitori (la o țară de 18 milioane cu indulgență, din care 5 milioane active pe piața muncii) care trăiesc, în vasta majoritate, din sume mărunte date de bugetul de stat. Să nu ne ascundem: salariul unui angajat de top la o companie falimentară de stat se extrage din aceleaşi taxe şi impozite cu care plătim pensiile sau ajutorul de şomaj. Ei sunt cu toții costuri umane, nu capital uman productiv. Nimeni nu ştie care este randamentul muncii bugetarilor. Simplul fapt că nimeni nu face efortul de a măsura productivitatea muncii în rândul birocrației de stat spune totul despre rolul său parazitar. În ce fel serveşte o instituție despre care nu ştim ce face practic?

Restul de angajați, cei care lucrează pentru un patron, sunt cu adevărat exploatați. Amenințați de spectrul şomajului, plătiți adesea mizerabil şi rareori decent, adesea angajați la capitalişti străini, ei sunt singura clasă productivă din România, dar şi această muncă, socotită în ansamblul angajaților români, este cu mult sub nivelul productivității medii din țări dezvoltate. De ce nu se plâng aceştia? De ce nu se organizează în sindicate? De ce nu avem lupta lor pentru salarii mai mari, pentru condiții decente de muncă, de ce nu au conştiință de clasă?

Cum de ce? Pentru că ei sunt momentan cu toții în minoritate față de cele două clase sociale predominante: clasa mafioțior-politicieni, câteva mii de persoane, care nu se pot manifesta ideologic cu sinceritate în văzul lumii fără a fi considerați direct personaje provenite din evul mediu, şi clasa bugetarilor fomişti, care tac mâlc pentru a îşi păstra posturile întregi până la pensie. Despre pensionari numai de bine. Observați că lupta se da exclusiv în România în jurul problemei: cine conduce statul şi cum împărțim resursele bugetare? E firesc, dată fiind situația. Şi un ultim aspect: nici una dintre clasele sociale predominante nu are propriu-zis nimic de-a face cu piața liberă, cu logica internă a sistemului capitalist.

Posted in Politice | 7 comentarii

Misterul slav din Constantin Stere


Literatura română nu este citită nici măcar de români. Cauza principală o constituie mediocritatea sălcie a acesteia de la origini până în prezent. Oamenii cultivați sunt o raritate în orice societate săracă, cu un lung trecut de analfabetism şi cu şcoli proaste ridicate nu mai târziu de acum trei, cel mult patru, generații. Aceşti puțini „aleşi” preferă în mod natural să absoarbă autori valoroşi proveniţi din societăţi mai evoluate pe scara niciodată terminată a civilizației. Degeaba au încercat ai noştrii critici şi eseişti rafinați să croiască peste noapte istorii: acestea sunt, de regulă, compendii de maculatură împodobite de expresii poetice pe post de argumente logice, şi de verdicte estetice. A arunca anatemă asupra anumitor autori, ce-i displac personal criticului, sau a încununa cu lauri pe alții este secretul întregii lor „estetici”, niciodată lămurită. Reţeta estetică este doar retorică impresionistă în România, Ecuador sau Mongolia. E arta de duzină a celor despre care nu ne putem explica de ce şi cum „le zic bine”. S-a găsit vreo noimă în „metoda” unui George Călinescu de a lipi etichete frumos colorate, stropşite într-un uragan erudit de nume? Zigu Ornea va face lumină apoi prin monografiile sale multor nume biciuite de erminiile eseistice ale unora şi altora.

O carte de memorii stilizată cu mare talent (dar, din câte am înțeles, nu de autorul însuşi), care îi aparține basarabeanului refugiat în România Constantin Stere, a avut nefericirea de a fi scrisă în limba română. Dacă amintirile sale literaturizate din În preajma revoluției ar fi fost publicate la jumătatea anilor ’30, cum, de altfel merită şi azi, în limba franceză (Eugen Ionescu ar fi lucrat pentru o vreme la acest proiect, abandonat) sau în limba engleză, altfel ar fi fost soarta acestora (mai puțin ultimele trei volume ale ciclului, din care aflăm multe cancanuri ale vieții politice pre-1907, fiecare probând micimea morală și intelectuală a elitei românești neofeudale din Regat). În climatul politic toxic al anilor ’30 însă, un asemenea volum de amintiri romanţate ar fi stârnit furii de pe ambele părți ale extremei politice. Fasciştii şi staliniştii de toate felurile s-ar fi încolonat spontan împotriva ei. Dar în România, unde intelighenţia firavă se îmbăta în cronici leşioase citite numai de autori şi de amicii lor, nici vorbă de „dezbateri de idei”. Pe aici până şi înjurăturile au un nu-ştiu-ce tâmp şi superficial, de parcă nu ar ustura pe nimeni.

Nu ne mirăm totuşi de ce Stere a fost respins ca romancier şi sfidat de indiferența publicului. În preajma revoluţiei, alcătuit din opt părți neterminate, conține ca într-o ambră viața alter egoului Vania Răutu, basarabean născut la 1865, în nord-estul Moldovei de peste Prut, pe malurile melancolice şi languroase ale Nistrului, în ţinutul Soroca, este indubitabil un volum mai apropiat de literatura rusă decât de orice altceva. De la Stere aflăm că deja la 1880 fosta boierime moldovenească, rudimentară şi needucată, care nu cunoscuse vreodată valul de occidentalizare din România, era în curs de rusificare. De la 1812, încă de dinaintea apariției României ca deziderat politic al elitelor din cele două teritorii istorice, Basarabia se afişa ca o gubernie occidentală prost cunoscută a Imperiului Țarist. În acest sens, Basarabia nu este România. Numele româneşti sunt deja puternic rusificate pe vremea lui Constantin Stere, născut Konstantin Gheorghievici. Tatăl său, supranumit Ion Răutu, este un moşier necioplit, dar sincer moldovean, neatins de rusofilie şi rămas în urmă, care îşi administrează ca strămoşii săi moşia. Soția sa, mai tânără cu 30 de ani decât dânsul, mersese să studieze la pensionul rusesc al unei foste circare venită chiar din Franța, unde viitoarea matroană a Năpădenilor căpătase dacă nu o educație franțuzită propriu-zisă, măcar pretenția bunei creşteri şi atracția pentru baluri iernatice şi viața urbană. Prima parte a amintirilor cuprinde tinerețea Smaragdei Theodorovna în mijlocul vieții patriarhale de boiernaş de țară de la Năpădeni. Este singura secțiune din memorii care se apropie de forma convențională a unui roman balzacian. Sunt captivante scenele de bătaie ale slujitorilor, de curând dezrobiți în Imperiu, întorsăturile poetice ale limbii moldoveneşti care este o limbă română rurală, tribulațiile eroinei cu porniri adultere şi portretul mătuşii Natalița, în general, alura de frescă socială plină de duioşie a Basarabiei vechi în curs de pierdere a identității sale culturale. Stere nu ascunde nimic din abuzurile zilnice din săraca şi înapoiata provincie. Ion Răutu, „zmeu” şi „varvar” în tinerețele sale apuse, se culcase cu toate țărăncile nurlii de pe moşiile sale. Acest detaliu aduce brusc în imaginație pe contele Tolstoi june şi dezmățat. Rasismul antițigănesc şi pogromurile antisemite sunt întrețesute în societatea rusă.

Vania Răutu însă se aliniază spiritului timpului, iar la o vârstă cand alți adolescenți abia se descoperă pe ei înşişi ca ființe dotate cu personalitate, tânărul Stere devine narodnic, membru al partidului revoluționar, vinovat de acțiunea teroristă de a-l fi asasinat pe Țarul Rusiei în 1881, Narodnaya Volia (Voința Poporului). Izvorâți din rândurile claselor educate, aceşti tineri vor lupta împotriva autocrației în numele poporului oprimat. Metodele lor anarhiste şi teroriste vor trece în arsenalul bolşevic câteva decenii mai târziu. Narodnicii credeau într-un fel de socialism țărănesc ucronic. Obştea sătească devine unitatea economică de bază a societății ruse. Țăranii primesc pământuri şi drepturi politice depline. Clasele superioare se ocupă frățeşte de educația lor. Rusia se va tămădui astfel. Duşmanii de moarte rămân aristocrații şi aparatul de stat, care trebuiau raşi de pe fața pământului.

După anul 1881, imperiul îi va surghiuni dincolo de Urali, întemnița şi ucide pe narodnici. Execuțiile sumare, fără proces, se fac cu sadism. Reprimarea a fost brutală, dar ineficientă, statul rusesc funcționând greoi, discreționar şi fără mijloace materiale consistente. Pentru răspândirea de materiale propagandistice şi alte forme de agitație politică, Vania Răutu ajunge pe rând în închisorile din Odessa, Chişinău, în tranzit prin Moscova, şi, apoi, în exilul siberian, unde petrece câțiva ani buni prin locuri uitate de lume.

Din punct de vedere al istoriei ideilor, Stere scoate în evidență câteva aspecte care îl singularizează în intervalul 1931-1936. Primul aspect se referă la gradul ridicat de despotism funcțional din Imperiul Țarist. Închisorile murdare, pedepsele aiuritoare, violența nemascată a autorităților urmau doar să fie perfecționate de regimul stalinist, însă, după cum ştim de la un istoric ca Richard Pipes, acestea deja existau în societatea rusă. Gulagul are predecesori în maşinăria încă neunsă a statului țarist. Sunt pagini întregi vizionare care amintesc de arhipelagul lui Soljenițîn la Stere. Ohrana şi poliția secretă de după 1917 sunt precum tatal şi fiii săi: CEKA, OGPU, NKVD, KGB etc.

Al doilea aspect central indică fanatismul naiv-utopic şi recurgerea la soluții criminale extreme în tabăra revoluționarilor. Narodnicii nu sunt doar social-democrați, reformişti liberali care pledează pentru o adunare constituantă, comunişti visători, ci şi terorişti care prevăd o organizare socială în care o secțiune pretins pură în idealuri a societăţii acționează violent asupra altora. Când Bazarov al lui Turgheniev recurge la crimă, Europa încetează să mai lumineze întunecimile Rusiei. Leninismul capătă contur în această atmosferă de furie latentă care nu exclude soluțiile criminale aplicate universal. Detalii ale vieții cercurilor revoluționare din cartea lui Constantin Stere confirmă pagini întregi din istoria magistrală a lui Adam Ulam, Bolşevicii.

Un ultim detaliu de care diavolul s-ar simți mândru are în vedere barbaria în care trăieşte țărănimea rusă. Mujicii sunt descrişi de Stere ca nişte brute nespălate, adevărați oameni ai cavernelor. Scenele dantești în care deținuții sunt cărați pe barje în condiții inumane sau în care practică un soi de viol colectiv, în care aproape se omoară în bătaie dintr-un motiv oarecare iradiază ca alte scene din Dostoievski în Amintiri din casa morților. Stere, fiind un progresist și un narodnic care citea economie politică britanică, accentuează fără milă creștinească prăpăstiile de bestialitate proaspătă din mujicii siberieni. Ținutul Siberiei este descris fastuos, peisajele de natură au deschiderea superbă ale celor din romanele lui Lev Tolstoi, mai cu seamă din Cazacii. Tundra, ghețurile, rîurile late, cerul spuzit de stele arzătoare, măreția și cruzimea peisajul rusesc răscolesc și încîntă sufletul. În anumite așezări, Stere merge înapoi pe scara evoluției ca în Inima întunericului a lui Joseph Conrad, iar în altele ne găsim în iernile grele din Doctor Jivago. Îi lipsește puțin memorialistului Stere de a crea o capodoperă.

„…Şatlimsc…

Pe țărmul drept al fluviului abia se pot desluși între tundră și pădure vreo zece bordee cu totul înecate, afară de mica ridicătură de pământ din jurul a vreo două iurte dărăpănate de la margine.

Când luntrea se apropie de țărm, pe această ridicătură se observă o mișcare neobișnuită, și o larmă nedeslușită de glasuri omenești tremură prin pustiul tundrei.

Prora se izbi de țărm. Uimiți, călătorii rămaseră o vreme în nemișcare.

Prin mâzga hleioasă câteva zeci de pitici, pociți și stranii, se băteau într-un vălmășag de forme omenești împleticite, – capete însângerate, picioare pe jumătate goale agitate prin văzduh, brațe încordate, mîni încleștate.

Din grămadă, ca dintr-un enorm mușunoi omenesc, se auzea câte un țipăt de femeie, cînd un geamăt înăbușit sau un răget fioros, în care aproape nici nu se mai ghici o voce omenească.

În răstimpuri, de sub zvârcolirea trupurilor încolăcite, izbutea să se smulgă câte un chip bestial, rupt și plin de glod, care, abia ținându-se pe picioare, apucă o scurtătură de lemn și caută să dea în grămadă, dar căzând deasupra ei, era îndată acoperită de alte trupuri. Sau vreo femeie cu părul vîlvoi, numai într-o cămașă zdrențuită, se cățăra în vârful piramidei de trupuri omenești spre a se prăbuși îndată în mijlocul ei, cu țipete sălbatice.

În această încăierare năprasnică nu se mai putea spune cine cu cine se bătea. Fiecare lovea orbește în toate părțile, și cu toții se năpusteau cu o furie nebună asupra fiecăruia în parte.

Un sat întreg părea căzut în demență: cu toții erau beți, – așa cum se pot îmbăta numai oastecii, degenerați înainte de a fi ieșit din sălbăticie, și cărora civilizația le-a adus numai alcoolismul și boale abjecte.

Se putea ghici numaidecât că nu de mult a trecut pe aici vreun mare negociant de blănuri, care a uzat prea larg de instrumentul de schimb, – clasic pentru aceste regiuni, deși oprit de lege, – basamacul otrăvit…

În focul luptei, nimeni nu băgase de seamă sosirea luntrii.

Feighin își simti, bineînțeles, cel dintîi chemarea: el sări din luntre și vocea lui răgușită acoperi zgomotul bătăliei:

– Mă liftă spurcată!… Unde-i măgarul cela de staroste al vostru?… Acuș bag sabia în el!…

Abia vreo doua-trei capete se intoarsera pentru o clipa…

– Acuși vă vin eu de hac, păgânilor! – se repezi Feighin adus îndată în stare de incandescență.

Suduind cât îl ținea gura, el dădea cu călcîiele ciubotelor în grămadă, lovea orbiș în toate părțile cu teaca sabiei… loviturile răsunau ca în lemn… degeaba!

Deodată, el apucă din grămadă un picior, și începu să-l tragă din răsputeri:

– Las că te scot eu, faraoane!

Și un om desprins cu sila din ghemul de trupuri încâlcite, tîrît de picior, ca un câne de coadă, bălăbănindu-și capul prin mâzga cleioasă și căutând să se rezeme în mâinile tremurătoare, fu tăvălit așa până la mal și aruncat, cu ajutorul izbiturilor de picioare în luntre…

Un urlet de fiară răsună de pe mal, puțin după aceea:

Feighin, care apucase de păr o femeie, o trăgea fără milă spre luntre… dar ea, încleștându-și mînile de alții și mugind de durere, nu se lăsa; capul, cu gâtul lungit, îi atârna de părul strîns în pumnul lui Felghin. Și pe cînd acesta, după ce o smulse din grămadă, o tîrî spre mal, zdrențele cămășii ei fîlfâiau prin aer, lăsându-i aproape gol trupul slab, plin de noroi și sânge…

(Constantin Stere, În preajma revoluției, vol. II, p. 126, editura Cartea Românească, 1991)

Posted in Lecturi | Etichetat , | 12 comentarii

Evoluționism


Dovada zilnică pentru care Dumnezeu nu există nu se găsește în natură. Nici un peisaj nu te ispitește la ateism. Nici un animal ucigând pe altul nu te cutremură chiar până în rărunchi. Scârba supremă, greața absolută, nonsensul divinității le întrezăresc pe chipurile semenilor mei. Îți spun sincer bietul meu cititor: cărțile m-au înșelat în fel și chip. Am crezut că până și cele mai sinistre compoziții reproduc ceva din palpitația existenței noastre așa cum este, nespoită, necontrafacută. Câte baliverne creștinești nu am citit chiar printre cele mai pretins materialiste compoziții! Marx, bunăoară, preferă să creadă că omul este înstrăinat de adevărata sa natură decât să accepte că-i doar o secătură trufașă. Câte deliruri idealiste, câte speranțe calde nu mi-au amețit mințile! Fiecare zi când mă scald în baia murdară a traficului urban îmi oferă o unică certitudine: dacă îi privesc pe ceilalți cu gândul că eu nu exist, ce bag de seamă? Întâi de toate, opacitatea intelectuală. 9 din 10 oameni trec prin viață fără să li se strecoare în cap vreo idee. Au străvezimea unor obiecte. Sunt, de fapt, analfabeți funcțional. Când sunt bătrâni te îngrozește decrepitudinea fizică, de care purtătorii ei sunt de nedespărțit. Parcă și sufletul, de parcă ar exista așa ceva, se aproprie grabnic de moartea cărnii. Nici un tremur metafizic, nici un zbucium în aceste capete de vită. Trăiesc pentru a înfuleca. Sună groaznic, iarta-mă, dar la atât se reduce voința lor de a fi. A mânca, a defeca, a sforăi topiți în noaptea somnului. Cei tineri sau de vârstă mijlocie sunt animați de o violență latentă: adoră să se răstească, să zbiere, să atace, să împungă, să lovească, să se afirme ca fiind mai puternici decât alții asemeni lui. Cu cât sunt mai dispuși la a agresa, cu atât sunt parcă mai vii. E o constatare tristă. Instinctele animalice sunt ceva mai robuste pentru cei încă în putere. Cruzimea îi încântă ca o ocazie splendidă ca viața să se dezlănțuie în ei. Controlul de sine e minim, pipernicit ca și sinele lor. În ochii femeilor tinere citești cel mult străluciri lascive, plutind alandala într-o ocean de griji la fel de joase ca ale unui bătrân ofilit. Bărbații tineri – cimpanzei excitați, transpirați de pofte, de violuri îngropate în frică, în glume deocheate, în oboseli de după programul de muncă. Nici un strop de lumină și nici un răsărit în ei, doar lupta oarbă pentru supraviețuire, în fond, inutilă. Iar peste orice se așterne praful ipocriziei.

Posted in Triviale | 4 comentarii

Corupție


Când istoria recentă le plânge de milă celor mai multe victime ale Gulagului sovietic (dar și românesc), să ne amintim că acești deținuți politici aveau în trecutul lor averi acumulate, mai mici sau mai mari, prin aceleași mijloace criminale ca oligarhii ruși de astăzi (sau elita politică a României actuale). Pentru cei lichidați nevinovați se poate aprecia că au căzut pradă excesului de zel al tuturor credincioşilor de partid. Fiecare bătaie aplicată sălbatic, fiecare confiscare este reacția la o tâlhărie odioasă pe măsura pedepsei aplicate. Să ne imaginăm un an 1917 pentru Videanu, Udrea, Năstase, Ponta și neamurile lor. Nu ar fi dreaptă pentru ei moartea prin împușcare? Lenin pedepsea doar o clasă socială renumită prin abuzurile sale până la a șaptea generație. În acest sens leninismul e teologie aplicată, cu recunoaşterea vinei politice pe post de remuşcare, căință şi spovedanie. Toți conservatorii sunt invitați să jubileze.

Posted in Triviale | 9 comentarii

România Regelui Carol I


Situația 

Dacă roata norocului se întâmplă să se rotească în aşa fel încât să citeşti istorii culturale româneşti despre Vechiul Regat, un parfum de lavandă, creton şi piele de sofa te pişcă plăcut în nări. O răcoare vaporoasă într-un peisaj stradal de vară călduroasă te amețeşte mai abitir decât alcoolul pe care l-ai absorbit la terasă. Eşti pe Calea Victoriei, fosta Podul Mogoşoaiei, anul poate fi oricând între 1890 şi 1914. Damele poartă crinoline şi beau limonadă, domnii se înfățişează cu lornion, ceasuri aurite sau măcar emailate, care le atârnă nonşalant şi provocator din vestă. Se vorbeşte precipitat într-o română fonfăită. Bon tonul culminează, supurează, înobileză. Suntem în intimitatea secolului al XIX-lea, între blănurile în care este îmbracată Venus şi canapeaua lui Doctor Freud.

Dincolo însă de Casa Capșa se profilează întunecimi profunde, crepusculuri rubinii și strigăte neauzite de nimeni, sugrumate în noapte. În anul 1974 apare la editura E. J. Brill din orașul Leiden o lucrare care captează zbuciumul și spasmele României mici de până la 1918. Autorul este Philip Gabriel Eidelberg și studiul său poartă un titlu oarecare, la origini o lucrare de dizertație, The Great Rumanian Peasant Revolt of 1907. Origins of a Modern Jacquerie. Eidelberg vine și studiază arhivele din România la începutul anilor ’70. Studiul său, extrem de riguros documentat, copleșește prin acribie și neutralitate politică. Deși metodologia utilizată de Eidelberg este una de istorie economică și tabele statistice, istoricul operează în cadrul teoriilor modernizării care studiază cu precădere trecerea și fricțiunile dintre o societate predominant agrară și una incipient industrială.

În primăvara anului 1907, o furie clocotitoare lovește în nordul Moldovei: județele Botoșani și Dorohoi iau foc. În câteva săptămâni răscoala se va fi terminat: răspândirea ei din nordul Moldovei până în Oltenia este răvășitoare. Distrugerile din Moldova și crimele din Muntenia vor șoca opinia publică. Armata intervine în forță și ucide câteva mii de țărani (1000 după autoritățile române, între 3000 și 5000 conform diplomaților austrieci aflați în țară, între 10.000 și 20.000 de victime din surse neoficiale). Printre ofițerii care vor aplica pedeapsa cu moartea țăranilor răsculați se află și viitorul triplu prim-ministru și mareșal al armatei române, „întregitorul” visului epocal al neamului românesc și, totodată, ucigaș de țărani, cei din pieptul cărora se extrăgea în mitologia naționalist românească însuși sufletul românesc pur și nealterat de influențe alogene, academicianul și strategul militar Alexandru Averescu. Despre gloriile pătate ale României se poate spune doar atât: nu sunt nici glorioase, nici chiar atât de maculate pe cât se poate crede la prima vedere.

Pornind de aici, Philip Gabriel Eidelberg încearcă să stabilească configurația socio-economică care a produs șirul de revolte sângeroase din primăvara anului 1907. Pentru istoric societatea românească de până la 1914 se divide în două mari clase sociale: o majoritate de țărani, în care găsim un strat mic de țărani bogați, mulți săraci și câteva procente de țărani fără pământ, un soi de proletariat în devenire. Cei mai mulți dintre aceștia căpătaseră pământ în anul 1864, odată cu reforma agrară datorată boierului și politicianului Mihail Kogălniceanu. Conform actului de împroprietărire, țăranii nu aveau voie să vândă sau să ipotecheze pământurile timp de 30 de ani (clauza care avea să se prelungească cu încă atât după 1888). Pământurile puteau fi lăsate însă moștenire. De cealaltă parte se găsesc micii proprietari de pământ, cei posedând undeva între 10 și 100 de hectare. Aceștia închiriau (arendau) loturi de pământ pe o perioadă determinată acelor familii de țărani care nu puteau supraviețui din propria lor gospodărie. Marii latifundiari dețineau peste 100 de hectare. Moșierii cei mai bogați aveau obiceiul de a închiria pământul unor arendași, care îl munceau productiv pentru câțiva ani (contractul de dare în arendă se stabilea prin negociere la 4 ani), plătindu-i boierului o rentă stabilită inițial din producția estimată și căpătând un profit personal în funcție de ce puteau obține peste ce plăteau moșierului și țăranului, dar și alte costuri ale capitalului fix (neglijabile într-o economie netehnologizată care se baza pe forță fizică brută). În ansamblul ecuației, rolul capitalistului în acțiune îl are arendașul. Acesta subînchiria țăranilor, la prețuri favorabile intereselor sale financiare, loturi de pământ. Țăranii erau prinși între riscul de a muri de foame, de a accepta tocmeala arendașului sau de a își lăsa pământul în paragină migrând la oraș, unde s-ar fi angajat într-o industrie care ar fi avut nevoie de mâna sa de lucru. Pentru țăranii români, această ultimă opțiune nu exista la 1900. Drept urmare, cum nu aveau dreptul de a își vinde pământul, țăranul român era, volens nolens, liber să rămână pe loc și să negocieze cu arendașul de pe o poziție de netă inferioritate.

O a treia categorie socială, cu rol de agent modernizator, repercusiune indirectă a apariției statului român la 1866, consta din funcționarii aflați pe toate treptele de salarizare bugetară: profesori, preoți, primari, alte notabilități publice minore, care nu trăiau cel mai adesea din practicarea extensivă a agriculturii.

Având în vedere că, din punct de vedere constituțional, Regatul României era din 1881 o societate pe model vest-european, votul cenzitar al bărbaților adulți se prezenta după cum urmează: în Camera Deputaților Colegiul I cuprinde 41% din numărul total al deputaților, care reprezentau interesele a 1,5% din populația masculină adultă a vremii, cei care câștigau peste 1200 de lei din rente agricole pe an. Colegiul II sau 38% din deputații din Regat îi reprezentau pe locuitorii orașelor, cei care plăteau un cens de 20 de lei pe an pentru a putea vota. Compuși din funcționari și alte meserii liberale conectate adesea la finanțele statului, Colegiul II implica aproximativ 3,5% din populația cu drept de vot a României. Colegiul al III-lea, adică 21% din Camera Deputaților, se făcea răspunzător de doleanțele a 4 % din români, cei care dovedeau că sunt alfabetizați corespunzător și că dețin venituri anuale din proprietăți agricole între 300 și 1200 de lei. Acești 9% dintre românii eligibili financiar erau cei care votau pentru și în numele națiunii.

Senatul îi aduna pe cei care dețineau venituri agricole între 800 și 2000 de lei (45%), cei peste 2000 de lei per annum (55%), dar și înalți funcționari în stat (profesori universitari, academicieni etc.). Senatorii luptau pentru cauza a 1% din români. După cum se observă cu ochiul liber, regimul politic este unul oligarhic și nicidecum democratic. Ministerul de Interne deținea un rol de căpătâi în conducerea societății. Prefecții, subprefecții și primarii organizau alegeri, puneau în aplicare legea și controlau direct poliția. Alegerile parlamentare de dinainte de 1914 erau de așa manieră organizate încât nu-i de mirare că, deși legea electorală s-a schimbat după 1918, măsluirea alegerilor era considerată o practica normală: Carol I mandata întâi partidul care avea puterea executivă, id est guvernul, care, în urma a nenumărate malversațiuni ce nu se găseau în afara legalității atunci, organiza alegerile parlamentare, în care partidul politic de la guvernare ieșea, conform așteptărilor, victorios cu un procentaj zdrobitor. Conservatorii și liberalii erau ideologic într-o perpetuă luptă pentru a intra pe rând în grațiile Suveranului, arbitrul suprem al acestui joc nedemocratic. Pe de altă parte, regele era obligat să numească un partid politic nefracturat de facțiuni rivale. A rămâne la guvernare era testul de anduranță al solidității și solidarității intrapartinice. Cele două partide nu se contrau niciodată violent în campanii electorale. Primarii din Regat nu depindeau atât de mult de afilierea politică, care nici nu ajungea la nivel de comună sau sat, cât de relațiile personale pe care le stabilea cu prefectul și cu moșierul din proximitate. Conservatorii se afișau ca susținătorii claselor avute – o altă denumire pentru moșierii cu latifundii de peste 100 de hectare. Liberalii partizanau cu boierimea mică, cea ce deținea mai puțin de 100 de hectare de pământ. Primii se găseau dispuși în Moldova, în vreme ce ultimii aveau fiefurile în Muntenia și Oltenia. De aici avem imaginea literară a boierul moldovean cu vechime, snob, superior, melancolic privind la stepe și paseist în orice, care se contrează cu boiernașul parvenit, aprig și nesăbuit din sudul muntean. Boierul moldovean este anglofil și se delectează cu Edmund Burke și Henry Thomas Buckle. Sângele îi curge mai lent prin vine. Micul boier muntean se dă republican, se înflăcărează de patimi francofile și descântă demagogic Revoluția Franceză, înțeleasă din broșuri și sloganuri ușurele ca de teatru de varietăți.

Țărănimea avea în schimb o sarcină dublă: presta muncă în folosul boierului și ținea flamura națiunii române în bătaia vântului în toate discursurile publice. Trăiască sfânta națiune română, cu degetele bătătorite, analfabetă și murind de frig și de foame, care dădea totuși de mâncare unei aristocrații parazite. Țăranii erau obligați de contractele agricole, stabilite în luna februarie a fiecărui an, să plătească o rentă moșierului (firește, prin intermediul arendașului): aceasta era fie în produse (dijmă), fie în zile de muncă (claca), fie în ambele (plățile diferă în funcție de regiunea istorică). Țăranii munceau, de asemenea, cu animalele și cu uneltele lor, ceea ce se poate considera o reducere a cheltuielilor boierului.

Țărănimea era, pe deasupra, încolțită între alte două limite constrângătoare: pământul puțin cu care fusese împroprietărită la 1864 nu-i permitea să subziste (dar nici nu avea dreptul legal de a-l înstrăina – cel mult să-l schimbe cu o suprafață agricolă identică cu un alt țăran), iar familia sa creștea de la o generație la alta, ceea ce ducea la fărâmițarea proprietății sale funciare. La orizont se profila fie migrarea către oraș, fie foametea din pricina suprapopulării și a imposibilității de a lucra pământuri noi inexistente. Dublarea populației din Regat dintre 1864 și 1914 va adeveri acest scenariu morbid. Statul a încercat să mai vândă pământuri țăranilor la 1889 pentru a calma posibilele revolte, dar fondul său funciar se împuținase simțitor. Cele 150,000 de hectare distribuite între 1896 și 1905 a însemnat o creștere de 5% a proprietăților deținute de țărani, însă gospodăriile crescuseră cu 9% față de ultima tentativă a statului de a vinde pământ.

Situația se prezenta global astfel: țăranii apelau la contractele de învoială agricolă cu latifundariul local din necesitate. Boierul, dornic de profituri cât mai mari, își presa arendașul să îl muncească pe țăran din greu în schimbul unor produse. Economia rurală nu era deci monetarizată. Țăranii români nu aveau statut de salariat și nu erau remunerați în bani pentru munca lor, cu toate că plăteau taxe la stat. Piața internă era, prin urmare, subdezvoltată cu asemenea consumatori autarhici, care nu aveau puterea financiară de a cumpăra bunuri manufacturate. Coroborat cu slaba tehnologizare, productivitatea inferioară la hectar și competiția acerbă din America de Nord de după 1875, profiturile la hectar încep să scadă, dând un semnal clar clasei moșierești: România nu putea rămâne pentru totdeauna o țară agricolă. Populația excedentară din mediul rural trebuia să realizeze saltul spre munca salariată din întreprinderile urbane, iar pătura latifundiarilor să dispară prin mijloace naturale. Arendașul, interpus între boier și țăran, forța la rândul său nota cu rente mari la profituri mici din vânzarea produselor agricole. Nici măcar rețeaua căilor ferate construită cu mari eforturi financiare între 1870-1890 nu putea să compenseze, prin scăderea costurilor de transport, profiturile mici pe o piață globală stabilizată în care anumite țări le devansaseră deja economic, printre multe altele, pe cele din estul european. Latifundiarul român nu gândea capitalist, dar avea nevoie de rente sigure pe o piață internațională în care cerealele din Rusia și România erau surclasate de cele din Statele Unite, Canada și Argentina. Munca agricolă în condiții primitive, organizată extensiv era comună pe toate proprietățile agricole din Regat.

Dacă la 1870, țăranii plăteau sub formă de rentă undeva între 1/5 și 1/3 din produsele muncii lor, 36 de ani mai târziu renta se ridica la jumătate din ce țărănimea producea în medie. Un țăran câștiga în medie pe an 102 lei sau echivalentul a 20,40 USD în dolarii anului 1905.

Arendașii nu contractau pământuri doar de la un moșier, ci, adesea, de la mai mulți, fiind astfel capabil să practice agricultura pe mii de hectare, realizând ceea ce se cheamă economii de scară. Cele mai prospere familii de arendași din Moldova, dar și din țară, erau cele ale evreilor cu origini austriece, venite de peste munți din Imperiu: neamurile unor Berlu Juster și Mochi Fischer. Peste 50% din arendașii din Moldova erau la 1905 de origine evreiască, iar fenomenul căpătase amploare după 1875. Având alte naționalități decât cea română, arendașii nu puteau, prin lege, să cumpere vreodată pământurile pe care le arendau, iar, de aceea, motivația de a exploata cât mai eficient suprafețele închiriate era probabil, împreună cu perioada scurtă de arendare, mai ridicată decât cea a arendașilor români.

O altă problemă care eroda din interior relațiile agricole și chiar marile proprietăți se referă la diminuarea izlazurilor. Cu suprafețe agricole din ce în ce mai răspândite, pășunile erau râvnite de mulți și disponibile în cantități mici. Dacă la 1860 pășunile depășeau 3 milioane de hectare, două generații mai târziu se ajunsese la un milion și jumătate de hectare. Creșterea animalelor pentru export, ca alternativă la munca pe ogoare, încetează sa-l mai preocupe pe moșier după 1882, când piața principală de export a animalelor românești se închide definitiv pentru regat. Austro-Ungaria trece o lege prin care importurile de animale din România să fie sistate. Cum 80,3% din animalele de povară aparțineau țărănimii și nu clasei boierești, criza izlazurilor, rentele agricole ridicate loveau direct în puterea sa economică, oricum scăzută. Fragmentarea pământurilor de la 1864 prin moștenire constituie o probă sigură a timpurilor grele care îi așteptau pe țărani în viitor: nevoia sa de forță de muncă proaspătă îl împingea la a se reproduce spornic pentru a fi ajutat de progeniturile sale la muncile agricole. Ne referim aici la riscul de a muri de inaniție din pricina producției agricole insuficientă pentru nevoile alimentare ale unei familii țărănești medii.

„The fact that the peasant was forced to divide his labor among pieces of inherited land made his need for labor greater. The more children he had, the more hands to help during the short harvest season. The latifundium, itself, acted as a sort of agricultural „frontier” for the peasant. The larger his immediate family, the more land they could occupy as a unit, by hiring themselves out to work on the latifundium. It is thus possible that the steep rise in rents after 1875 served, paradoxically, to increase the peasant’s need for more labor, hence more children. True, each individual member of the family would receive less land, but the family as a group would receive more. The system of agricultural contracts may also have accentuated population growth by discouraging emigration. A peasant might be reluctant to emigrate because this would mean depriving his parents of valuable labor power.” (p. 46)

Legea contractelor agricole, dată în 1893 și amendată de câteva ori până în 1907, îi dadea mai multe drepturi moșierului de a-l pedepsi pe țăranul care nu își onora învoiala scrisă decât avea țăranul analfabet de a se apăra legal în fața abuzurilor boierești. Cum boierul controla discreționar toată armătura comunală a statului (primarii, poliția, judecătoria), țăranul care nesocotea contractul era pedepsit cu o amendă usturătoare pentru economiile sale mici. Moșierul, știind această situație, îl obliga pe țăran ca, în schimbul banilor lipsă, să preseteze câteva zile de muncă gratuită pe ogoarele stăpânului. Pământul țăranului nu era niciodată pus gaj și confiscat de moșier drept penalizare. La urma urmei, a-i expropria pe cei mai mulți țărani români neascultători ar fi însemnat distrugerea latifundiei agricole și dispariția clasei moșierești, care s-ar fi trezit pusă față în față cu dinamica țărănime bogată a satelor, sursă de posibilă competiție economică. Structura socială a României s-ar fi schimbat fundamental în acest caz, iar forța de muncă eliberată de pe câmpuri și ogoare ar fi constituit, ca în Anglia secolului al XVIII-lea sau Germania și Franța de după 1850, primii vagabonzi cerșetori în curs de proletarizare ai României. Boierul însuși ar fi trebuit, în acest context, să devina un capitalist activ, un membru al burgheziei transnaționale. Elitele din Regat încercau însă sa evite prin orice mijloace o asemenea desfășurare modernizatoare a evenimentelor, frângînd, de asemenea, elanul țărănimii prospere.

Secetele, recoltele proaste, precipitațiile sub media Europei Centrale și de Vest, producția mare de porumb pe ogoarele sale și de grâu pe cele ale boierului, realizarea defectuoasă a sistemului de rotație a culturilor, îl expuneau pe țăran la capriciile climei și la randamente agricole proaste. Sistemul de irigații se afla departe la orizont. Parcelele de pământ erau răzlețite, aflate la distanțe apreciabile una de alta. Munca agricolă suferea din toate punctele de vedere, iar eficiența producției lăsa de dorit în concurența internațională cu alte zone agricole nord-americane.

Cu gospodării de 3,3 hectare în medie, țăranul român nu era propriu-zis un membru productiv al unei economii capitaliste: rentele pentru arendaș/moșier se realizau în peste 50% din cazuri în produse agricole. Moldova ajungea chiar la 70%. Plata muncii sale era tot în alimente. Timp de muncă contra hrană, în aceasta consta în esență raportul economic dintre țăran și boier. Dacă nu ar fi existat comerțul exterior, România anului 1900 ar fi adus cu o societate organizată feudal. Cum reacționează păturile superioare ale României, cele care aveau în posesie nu doar economia, ci și statul, la aceste presiuni interne generate de schimburile comerciale din ce în ce mai intense, mai dificile pentru tipul subdezvoltat de producție și consum locale, cu Europa continentală?

Soluții fără rezolvări 

Philip Gabriel Eidelberg, a cărui erudiție istorică cuprinde în brațele ei studiile sau cărțile unor Vasile Kogălniceanu, Ioan C. Filitti, Radu Rosetti, Constantin Stere, Ștefan Zeletin sau Constantin Garoflid, vede două tentative, cu suport ideologic credibil, de a tăia nodul gordian al pauperizării graduale la care fusese de facto supusă țărănimea română după 1864. Prima soluție se regăsește în legea cooperativelor sătești din 1904. Cooperativizarea economiei agricole nu are nimic în comun, la prima vedere, cu proiectul stalinist centralizat de după 1948. Satul românesc tradițional era, se pare, condus din vremuri imemoriale de cei mai gospodari și mai înțelepți după vârstă dintre săteni. Loturile de pământ erau distribuite în comun de către această instituție a obștei sătești. Obștea, condusă de un sfat al bătrânilor numit mir, funcționa în același timp democratic și avea o misiune egalitaristă, pentru că noțiunea de proprietate privată îi era străină. Narodnicismul rusesc de până la 1880 credea că obștea sătească este forma prezervată la populațiile slave ale acelui comunism primitiv care apare amintit la Marx și Engels. Din lectura cărții istoricului italian Franco Venturi, The Roots of Revolution, aflăm, printre sute de pagini excelent documentate, că revoluționara menșevică Vera Zasulich, faimoasă pentru acte de terorism în Rusia Țaristă, era de părere, în urma unui schimb de scrisori cu maestrul ei Karl Marx, că obștea sătească constituia celula societății comuniste a viitorului care, prin natura ei, ar fi fost în stare să genereze o nouă arhitectură socială în Rusia cea înapoiată, ocolind etapa burghez capitalistă. Evident că misiva lui Marx nu este nici pe departe articularea unui drum specific rusesc spre societatea finală a viitorului, după cum nimic din studiile pretins științifice ale economistului german, cu atât mai puțin o scrisoare de câteva pagini, scrisă, într-adevăr, cu multă cordialitate, nu compune un rețetar calculat inginerește al societății ce va să fie.

În România însă, unde obștea se păstrase, pare-se, nealterată, farmecul tradiției, vechimea neamului românesc, frumusețea indicibilă a sufletului românesc și alte asemenea pâcloase concepte metafizice din bagajul pășunismului autohton se regăsesc în filigran în obștea sătească. Prin urmare, fără a sta prea mult pe gânduri, elita politică, infuzată cu sămănătorism și poporanism deopotrivă, dar atentă să-și păstreze privilegiile boierești intacte în întregime, promulgă legea obștei sătești în 1904.

Ținta era modificarea contractelor agricole: obștea sătească, înzestrată cu personalitate juridică, stabilea direct, fără intermediar, rentele agricole cu proprietarul moșiei. În felul acesta, țăranii nu se mai vedeau spoliați de rentele stabilite de lacomul arendaș, cel care acționa în fiecare zi ca un capitalist veritabil într-o economie agrară primitivă. Agentul modernizării din țesutul societății țărănești reiese din studiul lui Eidelberg a fi chiar arendașul. Acesta putea acumula atâta capital din arendășie încât putea să-i cumpere, la un moment dat, boierului moșia. În felul acesta, în doar câteva generații, Moldova ar fi căzut pe mâinile unor capitaliști străini de origine evreiască. Abia în această vastă frescă socială înțelegem puseurile de furie antisemită din articolele unor Mihai Eminescu sau Nicolae Iorga de până la 1918. Sătenii ar fi fost, pe cale firească, expulzați de pe pământurile lor strămoşești pentru că noul moșier ținea să scoată profituri, pe cât se putea, ascendente și să diminueze totodată costurile de producție. Ceea ce se petrece în Oklahoma de după 1930 în romanul americanului John Steinbeck Fructele mâniei (The Grapes of Wrath) ar fi avut loc și-n România, cu mențiunea că deplasările de populații ar fi fost de ordinul milioanelor și ar fi însemnat o revoluție socială fără precedent.

În anul 1903 se promulgase, de asemenea, legea Băncilor Populare, instituții de credit pentru cei mai prosperi dintre țărani. Eidelberg țese o argumentație impecabilă pentru a arăta cum Băncile Populare și obștea sătească ar fi dus pe termen lung la eliminarea din economia rurală a celor mai săraci dintre țărani, concomitent cu afirmarea prestanței financiare a unei categorii selecte de țărani bogați, care i-ar fi detronat nu numai pe micii moșieri, dar poate și pe marii latifundiari. Ca și în situația arendașilor susmenționați, țăranii fruntași ar fi jucat rolul nucleului din care s-ar fi dezvoltat mai târziu prima burghezie românească industrială. Din păcate, România se găsea în competiție liberă pe o piață mondială, unde decalajele economice afectează gradul și ritmul modernizării societăților rămase în urmă. Prezența capitalului extern, ca sursă de concurență reală în piață, ar fi aneantizat de la sine aceste nuclee de capitalism industrial incipient.

În pofida miilor de Bănci Populare care au împânzit Regatul României și a susținerii din partea statului a contractelor agricole direct cu obștea sătească, marea boierime autohtonă a înțeles curând pericolul reprezentat de ideile reformatoare ale statului român și la 1906 obștea sătească și creditarea prin băncile populare își ating limitele, devenind de facto proiecte sociale ratate.

Pe de altă parte, mica boierime, cu proprietăți între 10 și 100 de hectare, dată fiind slaba rentabilitate a proprietăților lor, dorea eliminarea marii clase boierești în favoarea unui proiect de modernizare a vieții rurale, unul care ar fi favorizat o probabilă industrializare a țării. Băncile populare ar fi acționat ca o resursă de credit pentru stratul rarefiat de țărani bogați, cum, de altfel, s-a și întâmplat. Obștea sătească, dincolo de declamații prin gazete, nu avea tradiție în România, iar țăranii au refuzat să se asocieze. Reforma pentru care pledau aceștia era stabilirea unor rente mai mici cu fiecare contract agricol semnat la începutul anului. Eidelberg arată cum atât linile de creditare ale băncilor populare, destul de sărace în capital având în vedere că banii proveneau de la buget, cât și obștea sătească contraveneau țăranului pauper, adică vastei majorități a țărănimii. În același timp, nici arendașul, nici marele proprietar funciar nu erau favorizati de aceste proiecte instituționale. Ideea de obște sătească va dispărea odată cu noile împroprietăriri realizate de stat în 1921. Țăranul putea să spere la o subzistență prelungită pe un lot de pământ lărgit, ocolind procesul anevoios de industrializare, care pornește de la mari proprietăți agricole administrate exclusiv pentru profit și continuă, pe spezele țărănimii fărâmate, prin transferul masiv de populație de la sat la oraș pentru a munci în schimbul unui salariu.

Primarul, unii moșieri subminau din interior ambițiile reformiste ale băncilor populare prin prezența lor în consiliul de administrație al băncii. Moșierul refuza să-și dea în arendă ogoarele obștii sătești, preferând în continuare serviciile arendașului, detestat unanim de populație.

Primăvara anului 1907 îi găseşte pe sătenii din nordul Moldovei în poziția de a plăti o taxă de 5 lei pentru sprijinirea măsurilor luate de autoritățile statului în situația unei secete ce ar fi lovit regiunea. Țăranii nu doresc să plătească, crezând că sunt înșelați. Dorohoi și Botoșani au fost primele județe afectate. E interesant ce are de spus Eidelberg despre prezența obștei sătești și a băncilor populare aici:

„By the end of 1906, out of 68 obstii in the whole country, Dorohoi had seven and Botosani three, compared to the national average of 2 1/8. Correlating obstii membership with Popular Bank Membership, four of the five districts with the highest obstii membership relative to Popular Bank membership were in Northern Moldavia: Dorohoi (23%), Falciu (19%), Suceava (13%), Botosani (85). In the districts of Oltenia, on the other hand, Dolj had only 40 people organized in obstii, compared with 18,100 in Popular Banks; Gorj had no obstii at all. For Mehedinti, Romanati and Vilcea, the percentahes of obstii/Bank membership were respectively 3%, 3% and 6%.” (p. 204)

Cele mai întinse latifundii arendate se aflau tocmai în Nordul Moldovei, unde munca era, prin urmare, mai grea. Obștea sătească venea să vindice această rană socială, din perspectiva țărănimii. Revolta a pornit chiar de la acest focar de conflict:

„The co-existence of two mutually antagonistic forms of land tenure (obstii and arendasi) was inherently unstable and must have contributed to the rapid loss of socio-economic stability leading to the outbreak of peasant uprising in Dorohoi and Botosani in late 1906. The prevailing antagonisms are well illustrated in a document written a few months before the revolt. When asked what his worst grievance was, an inhabitant of Botosani answered: lack of land, which was the fault of the foreigners, „and especially the Jew, who have seized absolutely all of the estates and have made the price of arable land go up in the most horrible way.” (p. 204)

Antisemitismul era, deci, în floare prin Moldova de Sus la 1900. Cauzele sunt, cum deja am amintit, legate de originea etnică de venetici a arendașilor.

Istoricul german analizează rolul câtorva politicieni locali, dar și pe cel al boierului Vasile Kogălniceanu, un catalizator al revoltei, care se exprima în numele micii boierimi moldave. Originile revoltei țărănești de la 1907 sunt două la număr: prețul scăzut al grânelor pe piața europeană după 1875 afectează direct profiturile și capitalul moșierilor din Regat, care pun presiune pe țărani prin intermediul arendașului, manager-ul capitalist în mentalitate al latifundiei. Apoi, statul, prin programele sale reformatoare, disturbă liniștea patriarhală din mentalitatea țărănimii, care începe să spere la înfăptuirea unei mari reforme a contractelor agrare și a agriculturii în genere.

Nu în ultimul rând, excelenta radiografie socială a Regatului României se încheie cu o paralelă între condițiile socio-economice în Regat și Imperiul Țarist în intervalul 1860-1917. România aducea cu o Rusie în miniatură, cu o gubernie în toată legea. Dincolo de spoiala unui stat modern care se pretindea a fi modernizator, cum era situația Regatului României, se pot observa similitudini izbitoare: iobăgia dispare în Rusia în 1861, iar în România în 1864. Ambele societăți sunt bazate economic pe exportul de cereale și tot ambele sunt profund afectate de eficiența sporită în producția agricolă a continentului nord-american după 1875. Nici una dintre țări nu are o piață internă dezvoltată, iar în amândouă cazurile pătura majoritară este cea a țăranului sărac și analfabet. Condițiile economice sunt asemănătoare până la indistincție. Viața urbană este la fel de puțin dezvoltată, păstrând totuși proporțiile geografice pentru fiecare țară în parte. Ambele state își construiesc o vastă rețea feroviară pentru transportul de produse agricole în porturi în perioada 1860-1875. Pe de altă parte, industrializarea în Rusia depășise nivelul din România în 1914. Existau câteva milioane, chiar dacă puține raportate la populația Imperiului, de muncitori industriali. Aparatul de stat avea în ambele țări o misiune civilizatoare. Paseismul, reacționarismul afișat al elitelor este comun în ambele societăți. Autoritarismul în treburile statului este dezvoltat în Rusia din cauza întinselor sale teritorii, dificil de administrat altfel, dar și-n România poliția și Siguranța statului exercită în mic aceleași funcții sociale ca în Rusia. România nu are însă panașul aristocrației ruse în rândurile claselor sale boierești și nici mișcarea anarhistă, narodnică sau socialistă a intelighenției declasate ruse, care nu se putea integra ca cinovnici în funcționărimea Imperiului.

Din nou, concluzia pe care o deducem din excelentul studiu al istoricului Philip Gabriel Eidelberg ține de registrul evidențelor niciodată suficient repetate pentru a intra măcar în conștiința publică a cetățeanului educat: societatea românească, fixată în mentalități tradiționale osificate și în practici economice feudale într-o piață globală dinamizată de valoarea de schimb a mărfurilor și de productivitatea comensurabilă a muncii, refuză capitalismul și, implicit, modernitatea. Aceasta este fața ascunsă din România Regelui Carol I, a cărui inimă a întunericului est-european tăinuiește ororile înapoierii sociale.

Posted in Lecturi | Etichetat , , | 11 comentarii