Feeds:
Articole
Comentarii

“Ideile dezvoltate de poporanism nu sunt, cum spuneam, deloc singulare în epocă și, în general, în istoria mișcării noastre de idei. De la etapele prejunimiste, la junimism, la sămănătorism, apoi, între cele două războaie, la țărănism (care reprezenta, într-un fel, o fază evoluată a poporanismului), gândirism sau trăirism, optica agrariană de critică romantică a capitalismului a cucerit teren, devenind o idee de banală circulație mai peste tot. Desigur, de la un curent la altul deosebirile erau adesea extrem de importante. Comun era blamul anticapitalist și convingerea că România este și trebuie să rămână un intermundium agrar. Ideea o întâlnim peste tot, stăpânind tiranic. Plutea în atmosfera intelectuală, generație după generație se nutrea din substanța ei, mereu reînnoită, întreținând focul dezbaterilor de idei, al ciocnirilor politice și al înfruntărilor polemice.

Fenomenul, de o circulație atât de largă, e perfect explicabil. Era reflexul idealurilor celor ce se încăpățânau să spere în posibiltatea făuririi sau menținerii unei morfologii specifice, imună înaintea oricăror infiltrații novatoare, capitaliste. În aceste speranțe aflăm contopite interesele moșierimii, care își voia menținute privilegiile, și cele ale micilor producători, care năzuiau să elimine moșierimea, visând un Eldorado alcătuit din mici exploatații țărănești, presupus stabile, trainice și puternice. Deși aflate în cunoscută inimiciție, cele două direcții aveau comună ostilitatea anticapitalistă și antiindustrialistă, întâlnindu-se astfel, involuntar, pe aceleași baricade, militând împotriva unui adversar comun care le primejduia, chiar daca nu în egală măsură, existența.” (Zigu Ornea, Poporanismul, editura Minerva, 1972, București, p. 180)

Volumul universitarului Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism (Curtea Veche, București, 2012), reușește să fie o actuală istorie intelectuală a perioadei interbelice pe linia studiilor și a instituțiilor fondate de Dimitrie Gusti. Momoc îl tratează pe Gusti cu deferența caracteristică intelectualilor români cuminți și așezați în băncile lor, fricoși, atât moral, cât și în plan intelectual, în fața catedrei cu bătrâni-icoane: Gusti este creatorul “sociologiei românești”, de parcă ar exista o tradiție sociologică venerabilă, cu discipoli harnici, pe piața noastră de idei, care a captivat atenția și a cucerit stima altor spații culturale. Pe harta mondială a studiilor sociale, România aproape că nu există. E o realitate de la care nu avem de ales decât să pornim. Antonio Momoc, deşi format în Zeitgeist-ul postdecembrist, preia clişee ale unei tradiții parcimonioase şi anemice, o falsă tradiție într-un non sequitur cultural, probând ambitusul mediocru în ceea ce priveşte cunoaşterea şi cercetarea sa ştiințifică.

Și totuși, documentarea serioasă și în detaliu face din acest studiu unul fascinant și de referință. Dimitrie Gusti s-a format intelectual la cumpăna secolelor, însușindu-și tehnica pozitivistă de cartografiere totală a societății întâlnită la maestrul său francez, Émile Durkheim, dar altoind-o pe “perspectiva culturală herderiană” (p. 73) din Germania împăratului Wilhelm al II-lea, cel care a promovat în Europa acea concepție nefastă și exagerată a excepționalismului național, pe care elitele est-europene l-au inspirat prin educația lor universitară la 1900. Germenii nazismului, mai puțin proiectele eugenice hitleriste, dospesc de sănătate în exaltarea propagandistică a cuplului Blut und Boden (sânge și pământ) în societatea germană industrializată și modernizată de dinainte de 1914. Indiscutabil, generația lui Dimitrie Gusti, maturizată în aburii acestui castron cu poțiuni magice naționalist-antisemit-germane, a dus acasă viziunile antiliberale și antidemocratice ale dascălilor central-europeni. România, unde națiunea fusese unicul liant politic și piatra de temelie a Constituției de la 1866, a absorbit cu nesaț noile contribuții teuton-prusace la gândirea europeană în ajunul Primului Război Mondial. Extragem un fragment suculent din ceea ce formează dimensiunea politică a sistemului gustian:

“Încă de la început, din 1910, Dimitrie Gusti a gândit modernizarea României (stat nou creat la sfârșitul Primului Război Mondial) prin sistemul de educație publică, în sensul transferului științei și expertizei de la nivelul catedrei în seminare, din seminare în organizarea specialiștilor (ca personalități culturale) în asociații științifice și, mai departe, prin munca lor culturală, la sate.

Schema anunțată la Iași înainte de Primul Război Mondial dezvăluie asumarea mesianismului saint-simonian de a reuși modernizarea unei societăți tradiționale prin intermediul elitelor culturale și științifice. Gândirea politică gustiană este marcată de pozitivism, de o încredere absolută în știință.

Pornind de la rolul pe care îl atribuie omului de științe în societate și în politică, Gusti și-a propus să folosească științele sociale pentru reforme aplicate în lumea satului românesc. Inspirat de Saint-Simon, Gusti urmărea dezvoltarea națiunii, pornind de la afirmarea personalității culturale, de la rolul specialistului în modernizarea societății tradiționale.

Prin mijloacele sociologiei monografice, Dimitrie Gusti va urmări alcătuirea de studii asupra tuturor satelor (15201 conform Recensământului de la 1930) din țară, care să poată conducă la o sociologie a națiunii și va folosi știința drept bază pentru o reformă socială concepută ca acțiune strict culturală.

Deși se apropie de doctrina corporatistă, argumentul gustian împotriva corporatismului pur este că reprezentarea intereselor corporative și sindicale nu se poate niciodată substitui funcției unificatoare a instituției politice care reprezintă interesele general-etice ale națiunii, fie că e Parlament, Partid Unic sau instituția Coroanei. Aristodemocrația gustiană este un proiect de regim socio-politic în care guvernarea poporului se exercită sub atenta îndrumare a personalităților culturale.” (p. 76)

Dacă am fi nevoiți să traducem laborioasa încercare de eludare a ideologiei politice împărtășită de către Dimitrie Gusti în termeni clari, iar noi credem că de adevăr avem nevoie totdeauna, am spune așa: Dimitrie Gusti este un naționalist etnicist, animat de o viziune în care cetățeanul, individul, contractul social nu apar ca realități politice, dar în care națiunea trebuie cunoscută cu mijloace sociologice moderne pentru a o controla, alături de elitele politice, într-un vast proces de inginerie socială (mai cu seamă după fondarea statului suveran România Mare, stat-național multietnic ce trebuie omogenizat printr-o românizare agresivă). Momoc repetă pe parcursul cărții că Dimitrie Gusti ar fi descoperit o “Știință a Națiunii”. Gusti și școala sa ar fi fost un grup coerent de tehnicieni silitori care ar fi furnizat elitelor politice românești indicații cu privire la specificul național al acestei masse amorfă, numită întâmplător societatea românească, pe care aristocrații de partid (alt nume pentru oligarhia reprezentată de coruptele partide politice din interbelicul românesc) îl pot mișca, după voie, dintr-o parte în alta. A se observa deja că Gusti nu crede într-o schimbare economică a națiunii. Clasele sociale sunt secundare la Gusti marelui proiect național, în care frăția de limbă, credința religioasă și unitatea de sânge a românilor sunt concepte sociologice mai adecvate pentru înțelegerea societății moderne decât cele cunoscute. E corect deci să afirmăm că România este binecuvântată de la Dumnezeu doar cu o societate agrară, primitivă, premodernă, dominată de o oligarhie antiliberală paternalistă care era tot una cu aparatul de stat, însă dacă această configurație socială menținea națiunea pură, modernizarea economică, care ar fi transformat configurația socială, era, bineînțeles, percepută ca un pericol pentru corpul organic al nației. Am intrat deja în teritoriul sălbatic al metafizicii politice, unde Sfântul Duh al națiunii a coborât în sufletul lui Dimitrie Gusti și al apostolilor săi tehnocrați. Ne-am fi așteptat ca Antonio Momoc să observe aceste grave devieri ideologice spre autoritarism și chiar un totalitarism fascist in nuce încă din primele proiecte social-politice ale lui Dimitrie Gusti. Ne-am înșelat în așteptările noastre prea optimiste, credem noi, legitime în intenția lor liberală. Să readucem în discuție bibliografia ce demistifică și demitizează conceptul artificial de națiune-stat din spațiul anglo-saxon? Nu i-am întâlnit pe Liah Greenfeld, Elie Kedourie, Eric Hobsbawm, Eugen Weber, Benedict Anderson et alia în referințele de la finalul studiului de față. De la atâta “Știință a Națiunii” gustiană numele lor devin irelevante în demersul analitic recuperator al istoricului Antonio Momoc. Oare, ne întrebăm, Antonio Momoc nu a citit cu atenție despre pleiada de naționalisme xenofobe și protofasciste din România de imediat după 1918 din lucrarea de doctorat a istoricului german Armin Heinen, Legiunea “Arhanghelul Mihail”?

Perioada dintre războaie îl surprinde pe Dimitrie Gusti în plin proces demiurgic din punct de vedere instituțional:

“Asociația pentru Studiul și Reforma Socială, Institutul Social Român, Asociația Științifică pentru Enciclopedia României – toate sunt organizații specifice sferei publice, parte a unei societăți civile incipiente, necesare într-un regim în curs de democratizare și într-un stat aflat pe drumul modernizării”. (p. 130)

Fiecare din aceste institute depinde financiar de sprijinul politic al statului român pentru a funcționa. Regimul nu a fost, după nici un standard din teoria politică, vreodată democratic în intervalul 1918-1938. Dacă statul se moderniza birocratic în perioada interbelică, nu același lucru se poate spune despre societatea românească în ansamblul său. Sunt teme de istorie economică deja abordate în literatura de specialitate: după toți parametrii și statisticile existente, România era o țară subdezvoltată, periferică, neimportantă în comerțul mondial înainte și până în 1938. Chiar și proiectul neterminat al Școlii gustiene, concretizat în cele patru volume ale Enciclopediei României, întărește acest diagnostic deprimant pentru adepții cultului națiunii romane. Antonio Momoc eludează sau atenuează fără probitate aceste aspecte.

În același mod procedează și cu omul politic Dimitrie Gusti, ministru în guvernele vremii, dar care, din perspectiva neonestă intelectual a istoricului Antonio Momoc, rămâne un tehnocrat fără partid până la finalul vieții. Oare poziția de demnitar de rang înalt în statul român s-a depolitizat brusc dacă beneficiarul scaunului ministerial este Dimitrie Gusti? Să păstrăm o minimă decență și ordine în gândire. Dimitrie Gusti este mai mult decât un politician: vorbim de un inginer-arpentor al societății, înarmat cu armele metodelor sociale moderne, în serviciul oamenilor politici ai perioadei. Antonio Momoc constată totuși o anumită degenerare ideologică:

“Observăm diferențe semnificative în modul în care a fost formulat și aplicat de către Școala Monografică proiectul de modernizare a satelor românești în diverse etape politice: treptat, s-a făcut trecerea de la cercetare și asistență socială (anii ’20), de la intervenție socială și de la interes pentru dezvoltare comunitară, spre un control din ce în ce mai centralizat al muncii culturale (1934-1938) și în final spre aplicarea unei inginerii sociale (1938-1939).” (p. 198)

Amintitul proiect de modernizare rurală a rămas doar pe hârtie în anii ’20. Mizeria și mortalitatea infantilă ținteau la cote maxime în lumea satului. Asistența socială este doar cu cuvânt fără referent în realitatea istorică. Ceea ce, într-adevăr, a produs ideologul Gusti a fost apariția instrumentelor de manipulare și îndoctrinare politică a țărănimii analfabete odată cu fondarea casei Culturii Poporului și a Căminelor Culturale după 1938. Dispensarele apar în satele și comunele țării după 1950. Sistemul şcolar începe să capete o ramificație ce acoperă realmente nevoile comunităților locale tot în perioada de ocupație sovietică. Spitalele României au fost clădite prin efortul PMR-ului și apoi al PCR-ului. Dincolo de nostalgia, antipatia și paseismul generaților încă în viață care au trăit comunismul, chestiuni pe care le respingem complet, prima modernizare palpabilă a societății românești aparține în întregime regimului comunist. Școala lui Dimitrie Gusti participă ca un centru de cercetare al statului întru conservarea status quo-ului interbelic. Nu identificăm proiect viabil de transformare economică a satului românesc în Școala sociologică gustiană.

Ce găsim însă, prin studierea presei vremii, se referă la radicalizările politice fasciste ale discipolilor săi. Activiști carliști, legionari cu acte în regulă se rup de la pieptul maestrului lor. Fragmente de un naționalism xenofob purulent, de un antisemitism pe linie “iudeo-bolșevică”, de ură pentru modernitate și viața urbană, de dogmatism antiliberal, de reacționarism ideologic cras găsim în publicistica interbelică a unor monografiști, etnologi, sociologi precum Dumitru Cristian Amzăr, Ernest Bernea (tatăl directorului postdecembrist al Muzeului Țăran Român, Horia Bernea, un apropiat până la decesul său al nucleului de intelectuali grupați în jurul editurii Humanitas), legionarul Traian Herseni, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția, Octavian Neamțu. Viziuni pronunțat etniciste întâlnim până și la sociologul marxist Henri H. Stahl, dar fără entuziasmul pentru figura ideologului fascist Nae Ionescu, agent de propagandă al Germaniei naziste în România, plătit regește în epocă de corporația IG Farben, așa cum întâlnim la alte personalități intelectuale interbelice.

Faptul că atâtea voci ale Școlii gustiene au glisat deloc precipitat spre poziția partidului Totul pentru Țară, au ovaționat personalitatea mesianică a Căpitanului Corneliu-Zelea Codreanu provine din datele fundamentale ale Științei Națiunii, pseudoștiința elaborată de Dimitrie Gusti: credința în neam ca substanță finală, ca esență eternă a culturii unui popor, cultul strămoșilor, devotamentul religios pentru un conducător salvator, de talia Mântuitorului în materie politică, speranța în regenerarea morală a nației ca un nou milenarism, ortodoxismul practicat ca politică de stat sunt constante ale sociologiei gustiene.

Mai presus de orice rămâne însă rolul lui Dimitrie Gusti de ideolog oficial al dictaturii – pe modelul Italiei lui Mussolini – regelui Carol al II-lea, protectorul politic, susținătorul financiar și prietenul de nădejde al sociologului român. Plătit spre a confecționa un adevărat altar național regelui Carol al II-lea, Dimitrie Gusti se va lansa în ditirambi pentru regele-dictator încât parte din ritualistica publică a celui care descindea din voievozii feudali, era slăvit de Straja Țării se regăsesc, sub o formă aproape identică, în propaganda anilor ’70-’80. Între cultul personalității carlist, creat de maestrul în comunicare politică Dimitrie Gusti, care înțelesese profund cadrele mentale ale unei societăți agrare și urmărise metodele de propagandă politică rurală ale mișcării legionare, și cel ceaușist găsim similitudini uimitoare. Proiectul naționalist de inginerie socială prin propagandă culturală a fost, de asemenea, încorporat în stalinismul național al lui Nicolae Ceaușescu. Rădăcinile sale “narodniciste” vin de dinaintea Școlii gustiene și pornesc din poporanismul antebelic al politicianului ideolog Constantin Stere.

Totalitarismul etnicist, anticapitalist, antiliberal, antidemocratic, într-un cuvânt, antimodern, este culminația politică a metodiei gustiene de investigare socială.

Redăm, în speranța meditației, un ultim fragment, decisiv pentru ce a realizat și a însemnat sociologia românească dintre cele două conflagrații mondiale:

“Mesianismul științific al doctrinei socio-politice-etice gustiene propunea, în ton cu ideologiile politice ale vremii, în speță cea legionară, salvarea națiunii prin intermediul Omului Nou. Dar, în vreme ce Omul Nou al legionarilor era reprezentat de Românul transfigurat moral, născut din nou (într-o concepție semnificativ încărcată de misticism), Omul Nou al lui Dimitrie Gusti era întruchipat de muncitorul său de țăranul român care acceptă să fie modelat ca personalitatea socială în școală pe care o <<deschide>> savantul la Căminul Cultural.” (p. 367)

La cămin însă, Gusti îi pregătise țăranului destoinic de mai sus o întâlnire electrizată politic cu imaginea sacră a regelui țăranilor și al neamului românesc, idolul său național, Carol al II-lea.

A fi


Cu cât trăiești mai mult asaltat de semenii tăi, cu cât ești mai prins într-o mulțime de interacțiuni sociale zilnice, cu cât aceste activități implică mai multe inteligență și calități morale, cu atât începi să te îndoiești de existența sufletului uman și de miracolul care desfide observația empirică de a crede în așa ceva. Dacă nu aș fi auzit de la alții de suflet și de pretinsa sa nemurire, nu aș fi băgat de seamă prezența în lume a acestei emanații invizibile, inodore, incolore, insipide, în sfârșit, de nedemonstrat. Să fie sufletul doar vorbărie goală?


“O parte a pământurilor era cultivată, ca proprietate privată liberă, de către membrii obştei pe cont propriu, altă parte a lor – ager publicus – era cultivată de toți împreună. Produsele acestei munci în comun serveau în parte ca fond de rezervă pentru anii cu recoltă proastă sau pentru alte întâmplări neprevăzute, în parte ca tezaur public pentru acoperirea cheltuielilor războiului şi ale cultului precum şi a altor cheltuieli ale comunei. Cu timpul, demnitarii războinici şi bisericeşti uzurpară, odată cu proprietatea comună, si prestațiunile în folosul acesteia. Munca țăranilor liberi pe pământul lor comun se transforma în munca de clacă pentru cei care furaseră acest pământ. Odată cu această se dezvoltară raporturi de șerbie, dar numai în fapt, nu în drept, până ce Rusia, liberatoarea lumii, sub pretextul că desființează șerbia, îi dădu putere de lege. Codicele muncii de clacă, proclamat în 1831 de generalul rus Kisselef, a fost, bineînțeles, dictat de înșiși boierii. În acest fel Rusia a cucerit cu o singură lovitură și pe magnații principatelor dunărene și aplauzele cretinilor liberali din Europa întreaga.” (Karl Marx, Capitalul, vol. I, pp. 232-233, ediția a II-a, editura PMR, 1948)

Nici o carte de istorie, din clipa redactării până în amurgul veacurilor, nu este rezultatul unei gândiri eliberată de o întreagă viziune asupra societății. Fie că această perspectivă contemplativă este recunoscută ca ideologie politică explicită (liberalism, libertarianism, conservatorism etc.), fie că autorul își transferă prejudecățile sale personale sau ale familiei, profesiei sau clasei sale sociale în spatele rândurilor, nimic nu scapă puterii de penetrare a ideilor care fondează și ordonează experiența socială a individului. Nici cele mai intime practici cotidiene nu scapă vederii atotcunoscătoare a celorlalți. Luăm societatea cu noi în singurătate pentru că, în definitiv, Robinson Crusoe rămâne un englez al secolului al XVIII-lea până și pe insula sa din mijlocul oceanului. Cuvintele pe care le rostim în sinea noastră sunt artefactele unui efort colectiv de intepretare a lumii exterioare. Fiecare este într-un anume fel una cu ceilalți.

Cartea Constanței Vintilă-Ghițulescu, Evgheniți, ciocoi, mojici (Humanitas, 2013) este, în acest sens, o lucrare excepțională, o formidabilă probă a interacțiunilor dintre o metodă de a scrie istorie, societatea largă, limba ca depozitar al schimbărilor sociale și un narator din România primului sfert de secol actual. Metoda aleasă de Constanța Vintilă-Ghițulescu este cea a studiilor de viață cotidiană realizată de Școala Annales pentru Franța premodernă. Umbra unor istorici ai societății franceze medievale precum, spre a aminti doar câțiva, Emmanuel Le Roy Ladurie sau a trecerii la modernitate în studiile unui Alain Corbin se resimte ca influență indubitabilă în Evgheniți, ciocoi, mojici. Autoarea reușește o îmbinare de mare clasă între studiul mentalităților, a codurilor de legi și a transformărilor sociale din “prima modernitate românească”, cea de la 1750-1860. Un demers similar a realizat la superlativ Eugen Weber în lucrarea sa de referință, un clasic în literatura de specialitate a teoriilor modernizării, Peasants into Frenchmen. The Modernization of Rural France, 1870-1914, citată ca sursă de studii similare în bibliografia serioasă și adusă la zi a Constanței Vintilă-Ghițulescu.

Practic, autoarea recitește câteva zeci de manuscrise păstrate în Arhivele Naționale ale României și ale Bibliotecii Academiei Române în căutarea câtorva repere sociale esențiale ale vechiului regim românesc, de dinaintea unirii Principatelor dunărene la 1859: familia, clasa socială, legile, exercitarea puterii politico-economice a elitelor țării în perioada domniilor fanariote și a reformelor progresiste de după 1830, când Imperiul Țarist, care ocupase militar Valahia și Moldova, impune în 1831-1832 Regulamentele Organice, prima formă modernă din punct de vedere politic de conducere și administrare a țărilor române. Este vorba de acel interval istoric care scindează pe din două conștiința identității naționale la români până în zilele noastre: pe de o parte adepții reformelor cu orice preț, ai occidentalizării României ca parte integrantă a Europei luminate, a rupturii prin aculturație vestică de Orientul întunecat și represiv, pe de altă parte cei care cultivă un specific național, un sincretism cultural în marginile a trei imperii care conferă României drumul ei spre modernitate, calea organică seculară, dusă la extreme antimoderne de protocroniștii regimului Ceaușescu și de legionarismul interbelic, a dezvoltării națiunii și neamului românesc. Această dihotomie stabilește jaloanele disputelor, întotdeauna înflăcărate, ale fiecărei generații de intelectuali români de la 1840 încoace. Între românii, stigmatizați ca inferiori pe vecie națiunilor Europei de Vest, și românii care încă nu și-au realizat propria modernitate, fără ajutor din afară, care nu și-au întipărit în forme palpabile presupusul lor fel de a fi, balansează întreaga istoriografie românească. Prea multă națiune la mijloc, prea puțină societate în această sfadă.

Constanța Vintilă-Ghițulescu nu dorește decât să spună o poveste, să ne antreneze într-o narațiune cu personaje aparent rocambolești:

“Niciodată nu am avut pretenția de a reconstitui <<adevărul așa cum a fost>>. Un astfel de adevăr nici nu există, cred.” (Evgheniți, ciocoi, mojici, Humanitas, 2013, p. 18)

Din fericire, în ciuda postmodernismului afișat la nivel declarativ, rezultatul final este o istorie în linia urmașilor unor Marc Bloch sau Ferdinand Braudel, cu o aplecare pe mentalități, moravuri și instituțiile vechiului regim.

Cum se prezintă societatea românească în premodernitatea sa de la 1750-1860? Boierimea este alcătuită din câteva zeci de familii extrem de influente în treburile de conducere ale statului. În sine, boierii valahi și moldoveni sunt traditionaliști în familie și religioși cu pompă în viața de zi cu zi. Ca nivel de bogăție, aceștia nu se pot compara cu familiile aristocratice ale Europei Occidentale și Centrale. Ca grad de școlarizare sau educație aristocratică, boierimea moldo-valahă face figura tristă a unor analfabeți sau chiar semianalfabeți până la începutul secolului al XIX-lea. Ca distincții și ranguri interne, boierii români nu sunt ierarhizați cu strictețea tipică din regimurile absolutiste luminate ale Europei de la 1800, din moment ce statul moldo-valah se prezintă ca o colonie ce se bucură de o relativă autonomie în cadrul Imperiului Otoman. După 1812, țările române devin obiectul de interes al statului imperialist și autocrat rus, aflat, din punct de vedere al istoriei lungi, în continuă expansiune imperială. Pagini întregi culese din corespondența sau memoriile boierilor moldo-valahi livrează o impresie unitară și credibilă factual: aristocrații locului depind în rangurile lor de bunăvoința și de sprijinul elitelor ruso-turce. Călătorii străini își aduc și ei obolul în conturarea chipurilor vechii lumi. Pofta de mărire prin titluri sau decorații se transferă și negustorimii românești, pe cale de lentă îmburghezire, care reproduce spiritul de castă al boierimii de vază, snoabă, cu ighemonicon:

“Nebunia titlurilor și nebunia afișării unui mod de viață au împiedicat dezvoltarea unei clase de mijloc. Un negustor nu voia decât să facă bani, să cumpere un titlu și să trăiască ca un boier mare, să se plimbe cu trăsura de Viena prin ulițele proaste, să fie invitat la balurile celor mari, să țeasă intrigi cu un alde Brâncoveanu, să moțăie pe divanele unei curți domnești în așteptarea unui semn de bunăvoință din partea principelui.” (Ibid., p. 48)

Odată cu instaurarea Regulamentelor Organice, boierimea moldo-valahă suferă o permutare care maschează cu pricepere modernitatea actelor fundamentale inspirate de Franța prin mijlocire țaristă: dregătoriile, altfel spus funcțiile de decizie în stat, încep să fie cumpărate de către boierii autohtoni, într-o bătălie crâncenă pentru puterea politică care să le garanteze păstrarea privilegiilor economice reale, în ciuda faptului că instituția boieriei parcuge o etapă de demonetizare simbolică prin permiterea unor mici boieri nou îmbogăți să pătrundă în rândul obrazelor de cinste ale țării. Promovarea în funcții de sluger, logofăt, agă etc. nu se realiza conform unui minim principiu al meritocrației: majoritatea aspiranților aveau o educație precară, o meserie inexistentă și erau puși în funcții publice conform apartenenței de sânge la un neam boieresc, ceea ce nu implica doar favoritism și nepotism, ci și cumpărarea prin mită a demnităților în noul angrenaj statal. Vintilă-Ghițulescu surprinde documentar, printr-o puzderie de exemple cuceritoare ca medalioane istorice, traiectoriile biografice sinuoase și carierele ce înfloreau și apuneau după anotimp și starea de spirit a protectorilor străini ale unora dintre cei mai respectabili boieri moldo-vlahi. Obiceiul de a pârâ prin jalbe, de a denunța, de a unelti și de a construi intrigi al elitei țării în schimburile sale cu autoritățile străine probează slăbiciunea internă și fragilitatea politică a boierimii românești, atârnarea și teama de controlul militar extern.

Prima generație de boieri educată în Apus, deși are o oarecare meserie (doctori, avocați, profesori etc.), revine în țările române pentru a practica un soi de comerț politic, mandatat de familiile boierești din care se trag. A munci cu mâna sau cu creierul era, din documentele epocii (doctorul Nicolae Kretzulescu), un lucru straniu și chiar o încălcare șocantă a cutumelor boierești și a pravilelor sale nescrise (prin contrast a se vedea doctorul Episcupescu, personaj nereprezentativ). A primi, grație amiciției sau rudeniei, o poziție politică influentă cadra cu aspirațiile boierimii românești. Practicarea comerțului se considera o înjosire pentru obrazele de frunte ale neamului, deși mulți boieri fruntași erau reputați pentru cămătărie, negoț în piețe și chiar proxenetism (de aici apelativul ludic mustrător “pezevenghi”). Rolul femeilor de rang înalt nu poate fi negat. Deși femeia într-o societate tradițională este asociată spațiului domestic, socotit intim, și supusă bărbatului, stâlpul casei, boieroaicele românce sunt mari maestre în țesut de intrigi, în răspândirea veștilor diverse, în bârfe și calomnii care, într-o societate orală, pot ruina reputații construite cu greu în timp. Sunt chiar situații în care, pentru propășirea politică a neamului ei, o boieroaică se făcea țiitoarea de ocazie a unui general rus, fără ca prin aceasta să capete disprețul familiei din care se trăgea. În rândul aristocrației românești, boierul de provincie, cu vechime, ca cel din Moldova, risca să piardă nu numai puterea locuind numai pe moșia sa, de regulă mai bine administrată decât în Valahia, ci și accesul la distracțiile și capriciile luxoase ale modernității, exprimate în traiul așa-zis monden din București, cu ulițele sale desfundate și conacele în care se țineau serate pe limba francezilor. Modernitatea ca butaforie este un mod de viață al provincialilor, al celor care agonizează în marginea puterii.

Dincolo de piscurile sociale îi găsim pe târgoveți, meșteșugari, meseriașii de rând care populează mahalalele marilor orașe, cu deosebire pe cele ale Bucureștilor. Aici regulile sociale sunt cele pe care le-am întâlnit într-o altă carte a autoarei, În șalvari și cu ișlic (Humanitas, 2014), și se prezintă după cum urmează: o societate conservatoare, rurală, clădită pe strânse legături de sânge, în care oralitatea se găsește pretutindeni. Vecinii și vecinătățile orchestrează interacțiunea și identitatea socială a fiecăruia. Gura satului sau gura străzii definesc atât pe tâlhari și pe cei aflați în trecere, cât și pe membrii de frunte ai comunității. Un bărbat gospodar, necertăreț, care nu bea și nu-și bate nevasta este recunoscut de toți ca un membru de omenie al parohiei. Pentru bărbat contează de departe reușita sa de a prinde cheag, deci de a face avere sau cel puțin de a asigura traiul zilnic al familiei sale. Tiran în casă, dar reprezentând singura sursă de existență a familiei, bărbația se situează între îndatorirea de a proteja și de a hrăni și masculinitatea sa biologică. Traiul cu amante sau petrecerile cu prostituate sunt pricini de mândrie printre mahalagii dacă bărbatul nu-și nesocotește îndatoririle sale de soț și tată. Pentru femeie, hărnicia și chiverniseala în gospodărie asigură buna reputație, dar, mai presus de orice, curățenia ei morală, exprimată în fidelitatea față de bărbat și fecioria în noaptea nunții, este teritoriul bătăliei sociale. A fi curvă însemna la românii din vechime a fi, ca de la sine, decăzută, expusă la batjocuri publice, bătăi și chiar încarcerarea de către autorități. Rudele sărace trebuie ajutate. Nașii și finii sunt, de asemenea, importanți în păstrarea sau în extinderea unui patrimoniu. Până la 1860, atunci când se sfârșește cartea de față, populația pestriță a mahalagiilor nu cunoaște cine-știe-ce schimbări și reforme. Analfabetismul, epidemiile de tot soiul mușcă din pătura urbană românească, destul de firavă pretutindeni în teritoriile locuite de români.

Conflictele cotidiene, certurile pe pământ, bani, divorțurile își au loc de rezolvare prin intermediul autorității ecleziastice. De facto, Biserica conduce societatea și decide fluxul și refluxul vieții cotidiene. Preotul este coloana vertebrală a comunității tradiționale. Cu un ochi veghind la liniștea eternă a sufletelor enoriașilor săi, preotul și autoritatea ecleziastică superioară (episcopii sau mitropolitul) încearcă, pe cât le stă în putință, să tranșeze în termeni amiabili disputele dintre creștini. Rezultatele nu sunt întotdeauna cele scontate, dupa cum evidențiază în multiple locuri Vintilă-Ghițulescu.

Despre Biserica ortodoxă și primul val al modernizării aflăm destul de multe lucruri: educația slabă a fețelor bisericești, dar și problema analfabetismului cinului ortodox, se observă în cărțile parohiale de consemnare a celor născuți sau a celor trecuți la cele veșnice, a cununiilor și botezurilor, care dacă nu lipsesc cu desăvârșire, apar târziu și cu multe omisiuni. Biserica ortodoxă asigură la vârful ierarhiei sale un factor de competiție politică pentru familiile boierești. Mituirea unora și altora pentru poziții înalte în Biserică, depunerea insistentă de plângeri denunțătoare sau obținerea de favoruri din partea puterii suverane externe, rusofilia Bisericii ortodoxe din țările române sunt consemnate în cartea de față. Conservatoare și rigidă, Biserica ortodoxă respinge cu îndârjire pe “papistași” și demonizează pe cei “turciți”, dar, din pricina slabei pregătiri duhovnicești a preoțimii sale, mai legată de tradițiile orale ale satului, îngăduie credința în duhuri, vârcolaci, fantome, în deochi și alte superstiții să supraviețuiască din timpuri păgâne alături de predica liturgică. În cele mai înapoiate regiuni ale Franței secolului al XIX-lea se înregistrau situații similare, deci nu putem vorbi de un fenomen românesc. Amploarea și răspândirea sa au însă o coloratură locală.

Mica boierime suportă, totuși, cu succes etapa de modernitate începută după 1830. Prin popularea funcțiilor de slujbași la stat de neamuri și amiciții, în răspăr cu orice banal simț al meritului sau al specializării într-o profesie, mica boierime va pune, anticipează Vintilă-Ghițulescu, presiune pe marile familii boierești. Maturizarea statului va declanșa spre finalul secolului repararea unui dezechilibru: funcționărimea de toate rangurile, venală prin selecție, dar, mai ales, fără competențe practice, va rivaliza ca influență politică și economică cu latifundiarii români de stimată tradiție genealogică. De aici se va recolta aparatul de stat prin care partidele politice își vor exercita ratatele proiecte repetate de modernizare reală de până în 1914. Căutarea de protectori și poziția de clienți vor constitui parte din etosul funcționarului român, cu leafă mică, dar pasibil de o pensie oarecare cândva. Servitorimea din casele boierilor va fi integrată, de asemenea, pe statele de plată ale bugetului de stat, trăind la mila familiei boierești care a plasat-o în diverse dregătorii civile.

Ultimul cui în coșciugul modernității românești gestantă la 1850 îl bate satul românesc. Din descrierile pitorești ale călătorilor străini, între izba mujicului din Imperiul Țarist, redată atât de evocator prin sărăcia și mizeria sa absolute într-o nuvelă sfâșietoare de Cehov, și satul românesc nu prea pare să fie deosebire. Lenea și beția, munci agricole făcute doar pentru subzistență, mentalitățile conservatoare, promiscuitatea vieții de zi cu zi, practicarea furtișagului mărunt printre vecini, traiul alături de animale pe o podea de lut într-o casă afumată până la asfixiere pe timp de iarnă, frica de doctor, poposit pentru vaccinare, ca de diavol, teama de orice autoritate a statului ca un alt perceptor de biruri, identificarea profesorului ca un corp străin în ordinea sătească și, deci, netrimiterea odraselelor să învețe carte măcar rudimentar, desfigurează satul românesc până la indistincție. Voioșia și optimismul oamenilor sunt, prin contrast cu traiul lor cotidian, amintite și de Vintilă-Ghițulescu. Vina acestei situații deplorabile, prelungită după 1900, o are, se zicea în epocă, proasta calificare a preotului, neinstruit elementar, care, la rândul său țăran prin origini, nu oferea învățătura creștină cum se cuvine. Barbaria săteanului are, prin urmare, un conținut antecreștin.

În cele din urmă, Constanța Vintilă-Ghițulescu deplânge continuitatea modernității mereu începută, niciodată dusă la capăt a societății românești. Accentul său cade pe moralizarea moravurilor civilizate, importate din Vest, și pe creșterea standardului de educație al elitelor, observații generale care s-au mai făcut în trecut de către intelighenția română (cf. Dimitrie Gusti și Școala sa interbelică, care au interiorizat aceste obiecții sub forma unui program modernizator). Oricât de captivantă este lucrarea istoricului, un ce necunoscut, dar palpitând în fibrele textului, își face simțită prezența. Și iată că acest ceva se expune pe sine printr-o piruetă retorică în ultimele pagini, când este reamintită chestiunea unei pături sociale de mijloc ca și inexistentă. Luați aminte:

“Nu știu dacă am reușit să ofer un răspuns răspicat cu privire la această problemă a clasei de mijloc. Nu-i spun <<burghezie>>, pentru că termenul are foarte multe conotații.” (Ibid., p. 329)

Pe pagina 334, tot naratorul comite o imprudență, zicem noi, declarând în trecere:

“să accentueze diferențele dintre centru și periferie.”

Există în aceste scăpări o frică latentă, o teamă deja dogmatică, o teroare ideologică ascunsă în faldurile textului: să nu care cumva să aplicăm schemele marxiste pe experimentul modernizării românești. Să nu ne întoarcem la delirurile staliniste ale anilor 1950. Trăim, pare-se, încă într-un război rece al ideologiilor asumate prin tăcere, în secret. Termenul burghezie trimite mai ales la cel de proprietar al unui capital în case, mașinării, fabrici, amploaiați care lucrează pentru patron producând profit. Acolo unde avem angajatori dăm și peste angajați, muncitori industriali care produc mărfuri, prestatori de servicii dacă participa indirect și direct la consumarea acestor bunuri. Angajații compun clasa muncitoare, proletariatul industrial, care nu a existat în țările române în secolul al XIX-lea. Și, totuși, deși industrializarea ca necesitate de bază a modernității nu intră în câmpul de observație al autoarei, aflăm că țările române constituie, nu știm din ce motiv, o “periferie”. Pentru cine și în ce sens? Ce vrea să zică acest concept de inspirație marxistă, “periferie”? Oare este cules din istoriile economice occidentale, din corpusul de texte de “stânga” care asigură o parte din canonul științelor sociale? În fond, eliminarea oricărei referințe la marxism nu este o problemă veritabilă, ci doar o soluție convenabilă ideologic. A evacua însă Revoluția Industrială din orice ecuație a modernizării marchează fragilitatea bazelor teoretice de la care pornește orice probatoriu al modernizării societăților tradiționale.

Doamna Ghițulescu locuiește nas în nas cu un elefant în sufragerie și nu poate să-i dea un nume precis. L-am căutat în cele trei sute de pagini. Zadarnic, nu l-am gasit. Iată-l cum a fost botezat: feudalism întârziat, neagră premodernitate. Este chiar cazul primelor modernizări românești de până la 1948. Ne hazardăm să credem că efectele s-au resimțit acut în perioada regimului comunist de proveniență sovietică, dar aici se deschide o discuție pe care o vom purta cu altă ocazie.

Traume interbelice


Circulă încă în rândurile unei părți educate din publicul românesc percepția, eronată de la un capăt la celălalt, că perioada dintre războaie a fost una semifastuoasă, în care s-au pus bazele unui capitalism sănătos, unei vieți urbane dinamice și care ar fi dus nivelul de trai pe culmi perpetuu ascendente de n-ar fi fost pentru invazia sovietică și regimul comunist de industrializare forțată pe care l-a exportat în România Armata Roșie.

Degeaba a scris Bogdan Murgescu o carte voluminoasă, România și Europa, în care decalajele economice ne plasau în anul 1939 în eșantionul subdezvoltat al Europei. Inutil efortul unei cercetătoare titrată ca Irina Livezeanu, profesor la University of Pittsburgh, de a scoate în evidență, în Cultura și naționalism în România Mare, 1918-1930, politicele naționaliste ale statului român după anul 1918, care nu dădea doi bani pe o practică democratică reală, pe constituționalism sau pe drepturile cetățenilor. La fel se poate spune și despre profesorul american Daniel Chirot, cel care a scris o carte despre România, cu titlu sugestiv Social Change in a Peripheral Society: Creation of a Balkan Colony, în care contrastele nivelului de trai și de civilizație sunt enunțate fără drept de apel. Ce ar mai fi de spus despre contribuția studiilor unor Armin Heinen, Marta Petreu, Antonio Momoc, Victor Neumann, Victor Rizescu și alții asemenea lor? E suficient ca Sorin Lavric să enunțe sentențios, în fraze ca suita unor rotocoale de fum, că ar fi existat un sens, înalt, nobil, elitist, organic și românesc în legionarismul interbelic ca subiectul să fie, cel puțin pentru talibanii cu idei retrograde educați în curtea editurii Humanitas, dar și pentru majoritatea profesorimii românești ignare, definitiv închis. Dacă domnul Liiceanu vede în interbelic vârsta de aur, cine sunt cei deja amintiți care să-l critice? Se compară o opinie filozofică oarecare cu un studiu sociologic sau economic riguros? În România, unde societatea se cramponează sistematic în mentalități și practici economice antimoderne, știința nu bate lăutărismul (apud Noica), în spiritul căruia ne scriem revistele, rapoartele către stat, jurnalele, articolele de ziar etc. Este normal ca sărăcia să nu ducă la o diviziune a muncii, deci la o specializare, credibilă în orice câmp profesional.

Cartea tânărului istoric Dragoș Sdrobiș, Limitele meritocrației într-o societate agrară. Șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România interbelică, adaugă încă o nuanță unui interval istoric nefast pentru dezvoltarea României. Prima parte a volumului deschide un subiect spinos al modernizării românești: Sdrobiș reiterează un adevăr sociologic eludat în anumite cercuri intelectuale românești, anume că inventarea din temelii a statului român după 1848 este rezultatul efortului conjugat al elitelor boierești turcizate de a-și educa fii în Franța sau în Imperiul Habsburgic cu scopul ca, odată întorși în țara natală, să preia puterea reală asupra societății prin instituțiile noului stat. S-a vrut și s-a realizat doar o trecere a privilegiilor feudale în privilegii birocratice, iar lipsa unui discurs politic orientat pe individ ca cetățean, depozitar al unor drepturi legale, a corespuns cu hiperinflația de termeni naționaliști organici, în care poporul, ca massa amorfă, este esențializat sub forma întrupării Spiritului Națiunii (concept misticoid, specific guvernărilor autoritare de dreapta) și nesocotit ca adunare de indivizi. Sdrobiș amintește, nefiind primul, rata analfabetismului și subdezvoltarea generală a satului românesc până spre finalul perioadei interbelice, realitățile crunte și crude care se ascund în spatele dorinței elitei postfeudale românești de a continua să trateze națiunea ca pe o gloata supusă în practica administrativă și ca pe un totem sacru în limbajul discursurilor oficiale. Înșelăciunea anticetățenească și intensitatea propagandei ideologice naționaliste nici că se puteau potrivi mai bine pentru ca familiile boierești să-și continue netulburate perpetuarea fără opreliște, pe deasupra capetelor de la sate și de la orașe.

“Este o eschivă de la adevărata problemă: cum să instaurezi un regim democratic, modern, liberal într-un spațiu lipsit de cultură civică, de valori burgheze și de exercițiul libertății individuale. Nutrind speranța creării unei societăți moderne, modernizarea românească nu poate să împământenească chintesența modernizării: crearea consensului social în jurul ideii de stat și fortificarea solidarităților sociale. Iar lipsa acestui fundament va perpetua imaginea unui stat paralel intereselor societății, unul care are la bază ideea de dreptate socială.” (p. 26)

Sdrobiș va porni de aici în analizarea legitimității ideologice a elitelor românești. Din păcate, demersul nu aruncă nici o lumină asupra principiului ereditar și a apartenenței la o castă boierească deja existentă pentru a fi parte din elita adevărată, cum îi plăcea elitei românești să se gratuleze mult după 1918. Sdrobiș studiază mecanismele de ascensiune sociala în România lungului interval 1848-1948. În principal, a merge la universitate pentru a ajunge avocat, gazetar sau funcționar erau trei ocupații cu rol de ascensor social. Românii din păturile suburbane sau din orășelele de provincie studiau pentru a îngroșa rândurile funcționărimii. Statul trebuia, din punctul lor de vedere, să le asigure un loc de muncă. De aici deducem atât faptul că România nu avea o clasă de întreprinzători suficient de dezvoltată pentru a absorbi aceste noi generații de “intelectuali”, cât și preponderența învățământului umanist, în detrimentul celui tehnic, ca mijloc de progres pe scara socială. Ambele deducții confirmă un peisaj precapitalist, o panoramă economică a stagnarii și pauperității, a polarizării sociale extreme, între o clasă minoritară a oligarhiei plutocratice și o majoritate zdrobitoare de săraci analfabeți. Siguranța locului de muncă, deși prost remunerați, îi atrăgea pe tinerii aspiranți cu diplomă în a lucra în aparatul bugetar. Relațiile personale, intime, private pe care le puteau stabili astfel îi stimulau pe cei mai norocoși și mai ambițioși să se lanseze în prospere cariere politice, mai ales dacă proveneau din mediul universitar. România are o tradiție seculară în care a fi cadru academic merge împreună cu activitatea de om politic. Clasele superioare erau atunci compuse din privilegiații aparatului de stat dublați de moșierii cu tradiție genealogică pînă în epoca fanarioților sau a evului mediu.

Până în anul 1918, când funcționărimea era în continuă creștere după nevoile unui stat la rândul său în expansiune administrativă, problema integrării tinerilor cu studii superioare nu constituia un prilej de meditație. Era suficient să urmezi doctoratul în Germania pentru ca la 1900, după ce abia te întorceai de la studii, să ocupi deja o poziție de profesor universitar, medic primar, avocat etc. Constantin Rădulescu-Motru este un exemplu la care ne putem gândi instantaneu. Titu Maiorescu, profesor universitar la 22 de ani, are parte de aceleași beneficii timpurii pentru o generație anterioară. Dragos Sdrobiș observă însă că această metodă de a îngroșa rândurile claselor de mijloc urbane, relativ minoritare statistic în raport cu marea massă de țărani, cu funcționari nu putea continua la nesfârșit, iar piața ar fi trebuit, de-ar fi fost dinamică, să preia aceste efective de absolvenți pentru a-i integra în meserii unde profitul angajatorului controla eficiența muncii lor. Din nefericire, perioada interbelică a înregistrat exact această problemă: o studențime înfloritoare ca număr care nu putea să-și găsească loc de muncă. Universitatea București ajunsese în intervalul 1924-1926 să ocupe poziția a cincea din lume ca număr de studenți, deși România interbelică înregistra peste 50% din populație ca analfabetă. Procesul de polarizare socială nu putea fi mai grav, iar statul se afla în spatele susținerii materiale a noilor “clase de intelectuali”, de fapt white-collar workers. Criza economică a anilor 1929-1933 a lovit direct în siguranța materială a tinerilor absolvenți de studii superioare, din care doar jumătate erau în medie licențiați. Gazetăria și publicarea de cărți, după cum știm din amintirile şi publicistica unor Mircea Eliade, Emil Cioran sau Mihail Sebastian, frații Acterian (dar chiar și Camil Petrescu), nu constituia o sursa sigură de existență. Precaritatea continua și ca angajat la stat, unde salariile erau mici. De aici tentația spre luarea și darea de mită, trafic de influență sau nepotism.

În orice caz, pasiunea bugetivoră a “titraților” interbelici s-a lovit de un zid financiar: statul era prea sărac pentru a le suporta existența prea numeroasă pe spezele sale. Pe măsură ce anii interbelici se scurgeau, rata șomajului în rândul tinerimii educate creștea la cote alarmante. Noi legi ale învățământului, care reduceau numărul de studenți pe universitate sau care discriminau pe baze etnice împotriva “minoritarilor” (numerus clausus), mai ales împotriva tagmei farmaciștilor, majoritar evrei, au început să apară după 1930. Studențimea devine o pricină de iritare pentru elitele politice. Legionarismul cunoștea o popularitate în creștere. Antisemitismul și naționalismul agresiv și xenofob, misticismul extrem sunt componente constitutive ale tinerei genereții urbane și educate din România. Din cauza neintegrării sociale și a spectrului ratării, noua generație îmbrățișează cultul căpitanului Corneliu Zelea-Codreanu, a echipelor muncii în sate și comune, a marșurilor în costumație militară și ale altor însemne propagandistice specifice unui fascism de extracție autohtonă. Într-un oarecare sens, ceea ce Dragoș Sdrobiș nu analizează suficient este corespondența dintre ideile politice ale “bătrânilor”, cu imaginea mânjită de corupție și incompetență, și forma lor radicală, de mișcare politică militarizată, a tinerilor interbelici educați, majoritar legionari.

Odată cu dictatura instaurată de Carol al II-la începând cu anul 1938, care va pune capăt democrației de fațadă din perioada interbelică (opinia sociologului Mattei Dogan), simbolurile și organizarea legionară din fosta Gardă de Fier sunt încorporate în Frontul Renașterii Naționale, primul partid-unic din România. Corneliu Zelea-Codreanu este ucis de rivalul său monarhic, care impune un cult al personalității și o organizare a tineretului în organizații de străjeri și cercetași pe modelul Hitlerjugend-ului nazist. Propaganda naționalist xenofobă, cultul strămoșilor, patriarhalismul, corporatismul economic în cadrul unui stat totalitar atotbiruitor și succesul acestui model fascist va avea repercusiuni, după cum observă corect Dragoș Sdrobiș, în naționalismul comunist al lui Nicolae Ceaușescu două generații mai târziu.

“Deviza străjerilor era Credință și muncă pentru Țară și Rege, iar imnul era Trei culori compus de Ciprian Porumbescu. Educația națională trebuia să fie centrată pe cultul dinastiei și al patriei, cinstirea eroilor și cultivarea tradiției strămoșești. În schimb, educația morală, socială și religioasă privilegia cultul familiei, solidaritatea socială, gospodăria-model, igiena satului și viața religioasă.” (p. 209)

În final, singura concluzie pe care o putem trage din cartea istoricului Dragoș Sdrobiș se referă atât la gradul de înapoiere economică din România secolului al XX-lea, cât și la neputința democrației de a se înrădăcina într-o societate tradițională cu o elită autoritară și premodernă, fără proiecte democratice sau capitaliste de dezvoltare, iresponsabilă și doar orbită de patima autoconservarii prin stat.

O insulă a reacțiunii


(În următorii ani, de voi fi sănătos, voi dezvolta următoarele idei într-o carte erudită și profundă, în care fiecare paragraf de mai jos se va regăsi extins și nuanțat într-un capitol separat)

În mic se întrevede ordinea întregului, fără ca prin aceasta să apreciem că suma parților este doar întregul. Relațiile sociale sunt identice intr-un grup de 100 de inși, luați aleatoriu, ca și într-un milion de semeni contemporani de-ai lor. Cam câți negrii liberi am întâlni într-un sat oarecare din Louisiana anului 1850? Cam tot la fel de mulți afroamericani liberi câți negrii cu salarii peste medie și educați la același nivel există în Statele Unite de astăzi într-o suburbie de metropolă bogată. Sclavia de atunci este, mutatis mutandis, ghetoul cu amarâți de astăzi, iar schimbarea se datoreaza exclusiv noilor relații sociale. Mai mult, pentru a îi irita pe unii, aș spune chiar că noile relații de producție și distribuție a profiturilor dintre o Americă sclavagistă și una hipercapitalistă sunt sursa schimbărilor ce s-au petrecut de atunci încoace. Drepturile politice codificate legal constituie simple derivate logice ale acestei preeminente situații economice. Rolul legilor este de a consfinți și regulariza în eternitate relațiile economice existente. De aici o contradicție, pe care o putem accepta ca un intermediar pentru un alt întreg: caracterul lor caduc. Odată ce se schimbă sistemul raporturilor economice dispar vechile coduri de legi în numele altora, ce răspund firesc noilor realități.

În România, accesul la marea bogăție nu s-a făcut niciodată prin munca sau prin productivitatea personale, ci prin stăpânirea politică a muncii și productivității altora. De aici proasta definire a drepturilor de proprietate până târziu după 1900. Cadrul instituțional prin care s-a realizat acest demers a fost statul. Cine controlează statul român de 150 încoace își extrage bogăția personală și dreptul de a-i conduce pe cei a căror muncă se căpușează de drept, se fură politic, adică suveran. Funcționărimea de stat, compusă din secretari, contabili, juriști, avocați, doctori și profesori de toate rangurile posibile, pleacă supusă capul în fața acestor stâlpi ai societății. Ei știu că existența lor materială, supraviețuirea lor economică depind în mod radical de felul în care își fac treaba de lachei prin definiție ai guvernării.

Fostele clase feudale, amenințate de dispariție prin înglobare într-un imperiu vecin în momentul istoric al tratatului de pace de la Adrianopol din 1829, au înțeles că privilegiile lor medievale de a ucide și de a extrage taxe pot fi mediate, fără nici o schimbare reală în relațiile economice, prin stat.

Dar orice stat are nevoie de o ideologie pentru a rezista. În cazul României, națiunea a fost vaca sacră prin care se pot stoarce mărfuri și bani. Orice politician român știe că România este mai presus de orice un ideal de unitate de sânge și de limbă. Nici vorbă de discuții serioase, adica practice și cu efecte materiale directe, între cetățeni egali în drepturi, de reprezentativitate democratică reală, de relații economice libere, de contractualism în raporturile sociale, de ce lipsește profund în România: stat de drept și capitalism vest-european. De sus, societatea este reglată ideologic de națiune și de religie. De jos, mitul istoric al țăranului milenar înglobează tacit această ideologie. Acestea sunt medicamentele ieftine ce calmează spiritele, drogurile lumii de dincolo create să vindece rănile mulțimilor sângerânde ale acestei lumi!

Națiunea și religia, se știe, sunt o problemă de sânge și de familie. De aceea pentru a stăpâni statul român, id est pentru a avea acces deplin la privilegiul de a te hrăni pe gratis din produsele muncii altora, este nevoie să aparții unei familii. A te căsători în cercuri alese, a avea nași sus-puși, a-ți face fini influenți devin reale chestiuni de economie politică în România. Dacă nu ar fi vecinătatea amenințătoare a Vestului european, unde relațiile sociale sunt în continuare diferite și incomprehensibile dinspre Est, România s-ar întoarce la singurul regim politic ce se potrivește ordinii sale economice: autoritarism de stat și fascism ideologic. România ar fi o altă țară din America de Sud a coloneilor oligarhi, situată accidental în Europa. Doar Rusia ar fi spațiul suprem de coabitare pentru România, doar că prețul rusificării ce ar urma ar fi tot una cu o lovitură de moarte adusă națiunii și elitelor nedemocratice locale.

O componentă încă neexplorată a acestui edificiu al tiraniei este religia. Pentru demos, eterogenitatea spiritului religios este egală cu păgânismul: superstiții precreștine și ritualuri antice coexistă în continuare cu riturile creștine. Peisajul moral rural, încă majoritar în România, se prezintă ca un hibrid, contradictoriu doar din afară, între eresuri, promiscuitate sexuală, violență, alcoolism și post creștin. Peisajul material rural are totuși un singur atribut: penuria.

Pentru elitele hoațe si lichelele lor de lachei religia nu mai înseamnă doar efect exterior, ca pentru țărani, ci un deziderat idealist: practica de fațadă a moralei, discursul moralei. Moral înseamnă întâi unitatea de fier a familiei. Personalizarea puterii politice se realizează în cadrul familiei extinse. Divorțul pare mai respingător, probă a eșecului social și a respingerii autorității conferite de sânge, decât frecventarea caselor de toleranță sau prezența unui amant în viața lor. Bisexualitatea se poate practica în voie, dar doar sub sfânta taină a căsătoriei. Moral înseamnă, de asemenea, inventarea constantă a unor merite, a unor demnități individuale pentru acapararea sau, respectiv, justificarea unor poziții sociale bine plătite. O laudă din partea unor persoane importante internațional contribuie la vaza și puterea simbolică a unor membrii ai elitei locale. Vânătoarea de trofee morale este mai ales apanajul funcționărimii de stat, în mod special a universitarilor. Moral se referă, în ultimă instanță, la a putea argumenta până la persuadare că a face parte din elită este o chestiune nu numai normală, ci mai ales cinstită și corectă, o poziție recomandabilă de la sine. Furtul mărunt este imoral. Rentele legalizate prin fiat politic sunt însă legea autoperpetuării elitelor de sânge.

Clopotele sună pentru această parte a Europei: dacă foamea de profit s-ar potrivi cu această ordine socială statică, ierarhică și rigidă în datele sale prime, lucrurile ar putea continua ca înainte, fie că vorbim de monarhia târziu feudală, fie că ne referim la autoritarismul legionar și comunismul sovietic. Din păcate, capitalismul, care adoră o formă rațională și mecanizată de dominare socială, detestă sfera organică a clanurilor de sânge și a risipei de timp de muncă neproductiv. A fi român sună deja ca o lecție din cărțile de istorie. Dispariția statului roman nu ar mai suprinde în câteva decenii chiar pe nimeni.

Certitudine


Când aud din gura cuiva educat că Marx este un filozof al secolului al XIX-lea care a creat un sistem utopic depășit de bunăstarea capitalistă, știu că am în față un impostor care nu a citit nimic din acest “filozof”, nu l-a înțeles și nici nu are minima capacitate intelectuală de a îi pătrunde textele. Mai degrabă mă îndoiesc de valabilitatea a orice din Marx decât de idioțenia periculoasă a celui cu care mă conversez. Marx merge ca hârtie de turnesol pentru proștii mici, cei care îi pomenesc numele în treacăt la berărie, și pentru cei mari, cei care scriu articole literare despre ce au auzit ei în jurnalul nu-știu-cărui autor celebru despre acest ateu de Marx. Nici un prost nu-i face față. E și Marx bun la ceva.

Anii de studenție


Dacă pe Dumnezeu l-ar interesa pe lumea cealaltă cum mi-am petrecut ultimii ani din adolescență și primii ai tinereții, i-aș răspunde: “Doamne, pe vremea aia, eram doar student!” Apoi, pornind de aici, nu m-aș purta ca un mizerabil oarecare, ca o lepădătură de prin șanțuri, și i-aș spune numai și numai adevărul, în măsura în care am reușit să nu fiu ocolit de binecuvântata sa prezență, întotdeauna rea, în viața mea. Blestemăția asta de adevăr ne omoară pe toți cu zilele! O minciună necesită istovitor de multă autoconvingere.

Povestea, dacă putem numi așa un șir simpatic de porcării ordinare, începe acum zece ani. După ce intru cu brio la facultate, fără să fiu nevoit să le plătesc un sfanț belferilor universitari, toamna anului de mult apus 2005 mă găsește pe băncile Facultății de Științe Politice a Universității București. Ce dracului căutam eu acolo? Dacă stau serios să mă gândesc la ce fusese în mintea mea pe atunci aș spune că naivitatea, curiozitatea și o bună doza de prostie formează un întreg suficient de complex pentru a justifica orice tâmpenie pe care o facem pe lumea asta. În realitate, dacă aș fi necruțător de lucid cu mine însumi, cred că prostia mi se trăgea de la incapacitatea mea de a înțelege, așa cum se predă în școala românească, matematica, materie ticăloasă care mi-a rănit orgoliul juvenil, m-a traumatizat la grămadă alături de majoritatea colegilor mei. De fapt și de drept, profesorii de matematică sunt în genere o mână de cretini ca oameni. De aici provine tot răul. Comportamentul lor dogmatic, agresiv și împuțit de distant față de copii este o jumătate a problemei. Cealaltă are drept cauză faptul că nici ei nu îți înțeleg cum trebuie meseria, pe care însă o practică ca o turmă de tartori. Sunt ca niște târfe care își oropsesc clienții în împerecheri pe care pasiunea sexuală de rând nu le dorește, cele mai reprobabile dintre târfe, sadice fără voia lor și scârboase din pasiune.

În prima zi de studenție, țin minte precis cum ochii îmi fugeau după funduri, țâțe și fețe rotunde, albe, regulate, acoperite de o claie de păr care ar fi făcut și perucile regilor să pălească de invidie. La 19 ai mei nici nu mă gândeam de fapt la altceva! Adolescența este un vis care miroase de la o poștă a masturbare, o dulce pregătire pentru reproducere, pentru acuplări, pentru a linge și a săruta, a mângâia și a băga, a smuci și a mozoli cu buzele întregul univers. Ce savoare, ce plăcere, ce fragranță de primăvară umezită în toate ascunzișurile, ce căldură în toate mădularele! Pe vremea aia eram un cazan în fierbere, salivând de peste tot, întinzându-mă peste lume ca moartea peste pământeni.

Când am ajuns în stabilimentul de pe Strada Sfântul Ștefan, nu mică mi-a fost uimirea: o clădire care aducea cu o casă boierească de pe vremuri, o ditamai hardughia care putea fi orice între o școală generală și bordel pentru săraci. Mă așteptam la ceva impozant, la un întreg nediferențiat de piatră, coloane roase de iederă și vechime. Dar m-am liniștit curând, după ce privirea mi-a căzut pe dosurile colegelor mele! Ce de coapse, de ochi culeși dintr-o cutie de bijuterii, ce splendori de grajd, pluteam pe un norișor care trăznea a vaginuri. Și acum îmi vine să-mi ling degetele de poftă când îmi amintesc, dar sunt prea bătrân și hârșâit pentru entuziasmul excitant, relaxant, de supremă beatitudine hormonală, pe care l-am simțit atunci direct în stomac, ca pe o arsură.

La o privire mai atentă, colegii, transformați în studenți în urma unui examen oral de toată jena, pe care profesorimea academică îl numea deocheat “interviu” (de parcă ne-ar fi angajat să fim studenți cu normă de ope ore pe zi și salariu negociabil: dovada a felului în care modele sunt mai tari ca ideile – sau poate că nu e nici o diferență între obiceiurile de a gândi și capriciile tembele ale unui anotimp luat la întâmplare), erau într-atât de cretini pe cât le permitea vârsta. Ahtiați după petreceri nu atât deșănțate în sine (nu îmi amintesc orgie la care să nu visez pe atunci și pe care studențimea veselă avea prostul obicei să o rateze la mustață, totul capotând în priviri sfrijite, tâmpe, vinovate și gesturi de automate delabrate), ci obscene în intenție, colegii se maimuțăreau cât se poate de des și oricând aveau ocazia. Fumau ca niște maimuțe, își dădeau ochii peste cap ca niște maimuțe, aveau tonalitatea stridentă a unor maimuțe, doar că, din nefericire, nu se mulțumeau să fie doar niște maimuțe. Se voiau mereu mai mult de atât, cu un pas în cadrul umanității comune și jegoase, joc gratuit și sublim de maimuțe. Maimuțele treze și nemulțumite de sine suntem, am ajuns să cred, fiecare în parte și toți îndesați în autobuze, trenuri, cozi la supermarketuri. Oricum, chiar nu contează. În fond, judecând de dincolo de tărâmul întunecos al morții, orice maimuță are un grad inefabil de respectabilitate. Cu atât mai rău pentru noi.

Cu ce m-am ales din studenție? Înainte de orice amintire cu grohăituri și gesturi respingătoare – deliciul bătrânilor de joasă speță -, le sunt îndatorat unora dintre profesori pentru câteva bibliografii. Cum sunt un devotat rozător de cotoare de cărți și de lindicuri spumoase, nimic nu m-a încântat mai tare decât autorii pe care i-am citit pe atunci, oricât de inutilă a fost lectura lor. Să juisez deasupra unei cărți stă la rând după prima mea plăcere: să fac același lucru deasupra Evei.

Rețin totuși din debaraua cu lucruri uzate și resturi ale unor foste obiecte cândva întregi câteva mutre, fiecare fascinantă în sinea ei: îmi aduc aminte de omuleții scheletici, spectrali, de vocea pițigăiată și crispată a domnului Cătălin Avramescu, un personaj care a ajuns conferențiar în urma unei singure cărți elaborată cu grijă, din care scotea toate temele cursurilor sale, indistincte în mod esențial și pestrițe ca denumiri. Îmi plăceau engleza sa adorabilă și opinile sale tranșante doar atunci când atingeau planul vulgar al existenței, singurul pe care, în cariera sa politică, a dovedit cât de bine îl cunoaște: scrisese cândva un articol despre fetele din anul I care veneau la facultate cu superficialitatea unor gagici cu pielea crocantă, abia întoarse de la mare. Misoginia sa provenea dintr-o conștiință prelungită de labagiu inhibat. Nu se ridica nici o clipă la înălțimea excentricității sale intelectuale, agrementată cu calibani, fiare ecuatoriale, femei la comun și societăți tribale utopice: meschin și rău din fire, domnul Avramescu se comporta ca un condor închipuit picat într-o ogradă plină de găini. Păcat doar că orătăniile fuseseră admise la facultate de unul ca dânsul. Trec cu vederea că, în aroganța sa funciară care respingea orice i-ar fi scos în lumină micimea, o parte din veniturile sale de atunci erau direct plătite de târfulițele cu pielea bronzată care îi erau studente. Nu am învățat nimic de preț de la dumnealui, dar mi-a fost suficient să-i învăț firea.

Îl țin minte, de asemenea, pe domnul Carp, o bilă plutitoare și vag lubrică în felul în care se apleca peste capetele studentelor, ca pe o eminență a înfumurării. În pofida aspectului fizic de pinguin de grădină zoologică, domnul Carp ne vorbea direct din ceruri. Fiecare cuvânt i se scurgea lent de pe buze și pica în urechile studențimii ca otrava în cele ale tatălui lui Hamlet. Avea prostul obicei de a citi bolborosit și de a comenta pe viu din groase cărți de drept timp de ore întregi. Până și plictiseală, de-ar avea trup, s-ar fi plictisit de tot ascultându-l. Absurdă era însă prestanța de episcop în trupul acesta comic, de actor de bâlci! Engleza sa duhnea mai rău ca o gură cu dantura stricată. Unul dintre cei mai prost vorbitori în general al acestei facultăți modeste, domnul Carp era aspru cu măsură la note. Domnul Avramescu nota însă la sânge, cu perseverența unui ticălos sadic. Eu am fost scutit totuși de furia sa rece de fiecare dată când am avut de-a face cu dânsul la catedră, deși trebuie spus că îmi provoca momente de extaz detectivistic în timp ce îi studiam încruntările viclene și grimasele false de îngăduință și milă. Se minuna, bietul de el, la orice inepție emisă candid în tării de colegii mei în același mod în care mi se umplea pieptul de vibrație aruncând ocheade pofticioase la adevăratele și carnalele mele colege. Ce instincte deviate, ce faliți regăseam în acești profesori!

Pe domnul Daniel Barbu, un faun roind febril printre colegele sale, unele foste asistente pe post de ibovnice, îl respectam ca pe un tovăraș. Întotdeauna vorbind cu plăcerea unui egolatru căruia tonalitățile propriei voci îi flatează vreo glandă ascunsă bine în spatele altor organe, domnul Barbu strălucea din toate încheieturile: din costumele impecabile, din barba argintie, din ochelarii de scafandru. Rememorez cu uimire larga sa memorie istorică, dexteritatea cu care bălmăjea liste de popi și prelați ca unii microbiști efectivele a zeci de echipe din anii 1950. Între bărbații imaturi ai facultății, fiecare cadru academic aflat la vârsta mijlocie, domnul Barbu era singurul mascul adevărat. Nimic emasculat, nimic fragil. Aparenta sa urâțenie fizică era compensată de superioritatea sa în purtări, de faima de futangiu care îl insoțea ca un nimb, dar și de vocea sa plăcută și inteligența sa vibrantă. Pe femei le dă gata orice bărbat a cărui inteligență se ridică la înălțimea testiculelor. Din păcate, singura sa opera se reducea la o bucoavnă serioasă și multe altele mai puțin serioase, spre a nu spune ceva mai rău. O anumită aplecare dezagreabilă spre faptul divers îi ștergea din patima cu care vorbea în limba engleză din opera lui Max Weber. Prea ciupea de cur realitatea ca un călugar medieval vreo țărăncuță rumenă și pusă pe șotii. În ciuda imensei încrederi în sine pe care o răspândea în jur ca alții păduchii, domnul Barbu trecea drept un stricat printre unii colegi. Mai degrabă, ca toți colegii săi de altfel, face figură de obscur în lumea academică internațională. Dar, la naiba!, nici vorbă de îngrijorare din pricina asta: orice groapă de gunoi în care stai pe un dâmb de resturi menajare are proprietățile unei tribune de la care te poți adresa întregului univers. Orice muc uman se poate imagina, în circumstanțe sociale absurde (iar din acestea sunt din belșug), un zeu alungat pe un munte de bălegar.

Despre alții, medii sau mărunți, nu am prea multe de spus. Paul Fudulu, parca așa i se zicea, era renumit pentru faptul că pica studentele pentru a le putea devora sexual cu ocazia restanței. Nu știu cât adevar era în această bârfă, dar tind sa nu-i dau nici azi crezare. Ipochimenul nu fusese în stare, în nici una din orele pe care le-am pierdut pentru totdeauna ascultându-l, să rosteasca ceva inteligent sau măcar palpitant. Aducea cu un inchizitor sinistru la înfățișare. În rest era o moară stricată de banalități vomitate și de truisme debitate cu trufie. Dan Pavel era, pe de altă parte, întruparea porcului. Mic de statură, cu un chip de Victor Hugo la bătrânețe și arogant ca un Napoleon ce nu a părăsit vreodată Corsica, Dan Pavel, cu un doctorat în SUA, perora mai stâlcit în limba engleză decât un emigrant proaspăt debarcat în Lumea Nouă. Frunzărea clasicii și ne amintea cât de tâmpiți și ignoranți suntem pe o voce de profet ce privește în față deșărtăciunea lumii din care, printr-un proces misterios numai de el știut, nu face parte. Îl suna la curs fostul “deținut” Gheorghe Becali, al cărui consilier politic era pe atunci în schimbul unor valize cu bani. Se fălea ca o precupeață cu miile sale de articole scrise la începutul anilor ’90 și uitate la fel de repede a doua zi după apariție. Se imagina cel mai bun analist politic din România. Era republican ca americanii și liberal ca românii. Susținea ierarhiile naturale și sociale, dar cu o singură condiție: dumnealui și Gheorghe Becali în vârful piramidei imposturii. Vai de el! Vai de noi!

Pe Ioan Stanomir, amestesc curios de Robert von Musil la înfățișare și un Marcel Proust infantil în rest, l-am stimat întotdeauna pentru aerul său ironic și melancolic. Purtarea sa cazonă, politețea sa înghețată, puseurile sale de iritări isterice nu m-au interesat niciodată. Le observam cu nepăsare, așa cum bagi de seama o pisică strivită de o mașină pe stradă. Cristian Preda ar fi ajuns într-o societate dezvoltată un excelent autor de manuale și broșuri studențești. În România este un politician de carieră, apărat de scutul unei intelectualități sorbonarde care îi face să tremure de ciudă și invidie pe unii din confrații săi belferi. De domnișoara Ghica, a cărei aroganță îți strivea apetitul erotic, m-am dezis ca de o tocilară din liceu cu care ai ieșit în parc o singură dată și nu vrei să o mai revezi vreodată. Erau și mulți farsori și fripturiști pe holurile șandramalei. Rememorez părul dat pe spate, costumul de comis voiajor din filmele americane de acum jumătate de secol, al unui anume Ștefan Apăteanu, doctorand pe viață, asistent doar pe hârtie, probabil ruda cuiva sus-pus. Ce figură jalnică de băiat de prăvălie!

Puține idei, iar acelea dezgustător de feudale, sărace contribuții științifice veritabile, multă periferie, iar, pe deasupra, praful și viața de târg a unui oraș de provincie. La atât se reduce la suprafață, strict profesional, studenția mea. Prea multă prefecătorie din partea lor m-a lecuit de slăbiciunea de a căuta substanța din aceste ființe. O rețetă universală pentru ratare în fiecare dintre ei. De cealaltă parte, a vieții mele, anii s-au scurs ca sângele prin vene. Un sânge iute, tulbure, gălăgios, învolburat, care își urlă nestatornic poftele în lung și în lat.

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 89 other followers