Feeds:
Articole
Comentarii

Adriana Săftoiu a scos un bestseller în primăvara acestui an, după schimbarea președintelui statului în toamna anului trecut. Ca orice carte care se vinde bine la public poate fi descrisă în cuvinte pe care publicul general, care, de regulă, nu citește mai nimic, le preferă: ceva ușurel, anecdotic și pitoresc. Pentru cine urmăreste însă presa, cartea nu conține nimic nou sub raportul informației brute. Pe alocuri, Adriana Săftoiu face o trecere în revistă a celor mai multe scandaluri, mai puțin cele legate de corupție, pe care le-am văzut la televizor în deceniul 2004-2014. Ea nu face decât să confirme pe un ton așezat și echilibrat ceea ce jurnaliștii partizani de la Antena 3 spun de atâția ani în celebrele lor devoalări răcnite. Prin urmare, Cronica de Cotroceni pare repetitivă, monotonă și complet inutilă pentru elucidarea celor două mandate ale fostului președinte al României. Putem să înțelegem că nevoia de notorietate și de vânzări explozive au determinat această carte comercială, această altă manea uzată a politicii românești.

Pe de altă parte, ceea ce este vag interesant la falsele confesiuni (pentru că nici nu sunt propriu-zis confesiuni având în vedere caracterul de știri bârfite al narațiunii) ale Adrianei Săftoiu se referă la persoana sa: carierea ei și sursa ei de venit după 1996 sunt legate de jocurile de culise, pline de nepotism și favoruri personale, din birocrația de elită a administrației centrale. Adriana Săftoiu face parte cu trup și suflet din această categorie de funcționari sus-puși într-un aparat de stat recunoscut în Europa pentru ineficiență, corupție și, nu în cele din urmă, parazitism. Aliatele naturale ale birocrației de stat, la vârful ei, sunt chiar rețelele de crimă organizată (care pot desfășura activități variate, de la trafic de arme sau de petrol până la proxenetism și comerțul cu droguri) din societatea largă. Serviciile secrete, supremul balast comunist al violenței brutale și pure, domnește încă peste oricare din puterile în stat. Aceasta este felia de realitate socială la care Adriana Saftoiu a avut, direct sau indirect, acces în anii de consiliere prezidențială 2005-2007.

În ciuda acestui fapt, cum apare ea prinsă în pânza de păianjăn a unui președinte alcoolic, curvar, egolatru, incult, deștept ca un fur în noapte și cu porniri autorist-militare, îndrăgostit de puterea funcției sale ca un impiegat de gară de „autoritatea” sa printre șine și traverse (fără să mai punem la socoteală uniforma și chipiul)? Adriana Săftoiu piruetează în cel mai neputincios mod cu putință: evaziunea intelectualistă ca pavăză morală. Ce vreau sa spun cu asta? Peste tot în cronică întâlnim o fostă absolventă de Litere, serioasă, studioasă, cu nasul în cărți, cu valori tari, care este azvârlită, în ingenuitatea ei intelectuală, în vârtejul vieții publice din România. Imaginea de sine pe care și-o confecționează Adriana Săftoiu rezonează cu mentalitatea generațiilor care au urmat sau au absolvit o facultate în comunismul ultimului deceniu înainte de 1989: iată o fată decentă, deșteaptă, foarte bine educată și, pe deasupră, atât de ambițioasă încât ia viața în piept în presă și, apoi, se trezește sus de tot în ierarhia puterii statului, pentru care românii de la oraș au un cult cu tradiție. Opusul acestei școlărițe eminente se referă la vampa înțolită în roz, cu haine luxoase, păr blond, call girl în materie de politică, altfel spus, Elena Udrea, spectacolul în miniatură al prostituției politicianiste de după Revoluție. Deloc inocentă, Adriana Săftoiu își balansează imaginea în funcție de gradul de contrast pe care îl manevrează față de amanta președintelui, a cărei fustă mini plesnește chiar pe biroul său de lucru. Nimic mai rebarbativ, mai scabros, mai jignitor pentru fala unui prespus macho ca președintele României! Adriana Săftoiu nu și-a numit fostul soț într-o poziție cheie în instituțiile de control și represiune, dar nici nu a refuzat ocazia. Cea care are pusee intelectuale (într-un peisaj narativ în mare parte anost) și îi citează pe Gustave le Bon sau Jose Ortega y Gasset nu se poate opune la o asemene veste bună venită tocmai de la manipulatorul agresiv de Traian Băsescu, pe care, deși îi enumeră defectele de caracter sau îi înfățișează un portret hidos, nu poți să nu observi ca îl admiră ca bărbat politic viril. Școlărița cuminte se lasă excitată de marinarul testosteronic și astfel se transformă într-o femeie matură de vârsta ei, care acceptă forța masculului puternic ca un dat firesc al vieții, al naturii. Iată nivelul de maturitate civică al raportului dintre bărbați și femei în România.

De unde totuși această curioasă propensiune spre lecturi și citate, de ce nevoia de a îmbăia sufletul în apa vindecătoare a culturii afișate? Răspunsul îl găsim în statuia simbolică a celui care planează ca un înger în universul social meschin de la Cotroceni: moralistul suferind de moralită, eseistul acelorași câtorva teme-baliverne și maestrul întorsăturilor de limbă cu stil, Andrei Pleșu. Adriana Săftoiu vrea să pară și ea o ființa bună, desprinsă din acest empireu al bunului-simț, bunei-creșteri, al buneicuviințe, a culturii și rafinamentului, nu doar propagandistă cu post la Cotroceni. Cumva-cumva în România intelectualitatea literară din comunism a conservat cel mai mult etosul micii burghezii interbelice, așa răsfirată cum era prin orășele și târguri, pentru ca până și Adriana Săftoiu să bea din acest nectar și să mănânce din această ambrozie a valorilor căldicile subțiate în ideile de dreapta ale unui Andrei Pleșu. Și totuși, între atâtea flagrante abuzuri, tâlhării, curvăsăreli, neamuri arondate la bani publici, Adriana Săftoiu nu e doar respectuoasă cu venerabilul politician Andrei Pleșu, ci și ironică cu intelectualii „lachei”, prietenii lui Adrian Pleșu (tot menționează ea acest apelativ folosit chiar de Șeful ei direct pentru o categorie de sinecuriști bugetivori), care s-au făcut luntre și punte prin 2005-06, ajungând să fie luați de „băsiști”.

Din păcate, în afara unei sume de locuri comune gazetărești, Adriana Săftoiu încearcă un exercițiu ideologic care îi depășește vizibil puterile intelectuale. Dincolo de forfota maculată din încăperile Palatului Cotroceni, dincolo de evenimentul mărunt consemnat vigilent și de presă la timpul său, amintirile de consilieră a președintelui nu trezesc nici un interes politologic, sociologic sau, vorba vine, „intelectual”.


A trebuit să treacă peste un sfert de secol pentru ca lucrarea sociologului american Daniel Chirot despre colonia România să vadă lumina tiparului. Din 2002 încoace, de când a fost publicată la o editură locală de rand secund, Social Change in a Peripheral Society. The Creation of a Balkan Colony (Academic Press, 1976) nu a avut nici un impact asupra disputelor intelectuale dintr-o piață de idei în care un articol polemic publicat de Titu Maiorescu în 1868 reprezintă singura „teorie” a modernizării pe care publicul educat o îmbrățișează nestingherit. În rarefiata intelighenție românească, unde gazetăria superficială decide totul și nimic, a comprehenda istoria României nu depășește nivelul polemicilor întârziate, a reglerărilor de conturi amânate dincolo de termen, ale unui Lucian Boia, bunăoara, cu protocroniștii național-ceaușiști ai anilor 1970-1990. Răstimp, istoriile culturale snoabe, pufoase, parfumate, pomădate și funciar false prin ceea ce propun să probeze, id est o Romania prebelică și interbelică pe modelul societăților central-europene ale epocii, ca cele ale Ioanei Pârvulescu vând și conving cititori cu bune intenții, dar orizonturi intelectuale limitate.

Daniel Chirot propune o istorie socială valoroasă, luminoasă, limpede precum cristalul, fără contorsiuni culturaliste, fără asimetrii logice. Nu este singurul în secolul al XX-lea: David Mitrany sau Philip Gabriel Eidelberg vor scrie studii la fel de temeinice (dar și autori români, dintre care Henri H. Stahl și studiul său despre satele devălmașe se remarcă pozitiv cel mai mult).

Cum arată istoria țărilor române pentru profesorul californian Daniel Chirot?

De la început, Chirot delimitează intervalul 1250-1500 ca naștere a primelor state sau cnezate românești. Tiparul comunitar-comercial se află la baza firavelor state valahe și moldave. Ce vrea să zică aceasta? Statul, reprezentat, desigur, de boieri, de aristocrații de arme, impune taxe populației, dar tolerabile, pentru că ceea ce statul impozitează îndeajuns pentru a-și acoperi nevoile este negoțul pe rutele comerciale cu Orientul Mijlociu-Asia de Sud-Est. Drumul mătăsii, al chihlimbarului, o mulțime de mirodenii intrau în Europa prin partea sa estică, ceea ce favoriza mult regiunile din jurul Mării Negre, dar și porturile aferente. Asfel, satele, în care proprietatea în comun și autarhia domină, nu interacționează prea mult cu straturile sociale superioare, ceea ce explică fragilitatea organizărilor politice „medievale” românești. Țăranii sunt în mare parte liberi. Elitele sunt titularii de drept ai pământurilor, dar cum nu există documente scrise sau administrare directă a feudelor, țăranii compun de facto clasa proprietarilor colectivi, dacă poate fi spus așa. Titularii statului locuiesc în afara ordinii sociale majoritare și se definesc ca o clasă superpusă, dar ruptă de contactele feudale, obișnuite în Europa de Vest, cu supușii săi. E, una peste alta, o clasă de boieri care încasează taxe comericale și atât. Dacă studiem cu atenție principalele ocupații ale vlahilor medievali, Chirot aduce aminte că locuitorii Munteniei și ai Olteniei, dispuși predominant în zona colinară subcarpatică, practicau mai mult transhumanța (ergo agricultura pastorală) decât munca directă a pământului. Dealul unduitor și nu câmpia prăfoasă descrie începuturile „culturale” ale poporului român atât la Lucian Blaga, cat și la George Călinescu. Nu vrem să sugerăm că populația rurală nu era deloc impozitată, dar birurile erau suportabile și relativ mici din puținul pe care îl putea produce populația pastorală.

Cine erau nobilii? O categorie de administratori ai statului ridicată în urma servituților armate prestate voievozilor vremurilor. Aceștia aveau control direct asupra robilor țigani, sclavii Valahiei și Moldovei, direct aserviți curților domnești și reprezentanților statului până aproape de 1850. Boierimea avea grijă ca mărfurile orientale să treacă peste Carpați înspre burgurile Transilvaniei, încasând astfel sume frumușele, cât să le mențină în viața neprețuita ființă. A fost nevoie ca ruta comercială dinspre Est spre Vest, direct prin Levant, să fie înlocuită de noua rută ce ocolea coasta estică a Africii dinspre nord spre sud pentru ca Valahia și Moldova să sufere schimbări politice ce aveau să dea alt chip organizării sociale interne. Chirot subliniază lipsa unor relații feudale vestice la nord de Dunăre în această perioadă. Boierimea nu se comporta feudal. Țăranii nu erau sedentarizați într-o economie agrara tipic feudală. Șerbia sau iobagia încă nu prinsese contur în Țările Române. Strămoșii noștrii se bucurau deci de o oarecare libertate agro-pastorală. Oaia, vaca, boul deci și nu plugul sau rotația culturilor, care, de altfel, nici nu s-a întrebuințat pe mănoasele ogoare ale Câmpiei Române nici după ce Bărăganul a fost populat dincolo de 1800. După 1500, comerțul asiatic se va sista pe ruta până atunci cunoscută, ceea ce, pe fondul cuceririlor otomane de după 1453, va pune în dificultate boierimea locului în capacitatea sa de a extrage produse sau bani de la populație pentru a plăti tribut Constantinopolelui.

Abia acum se poate vorbi de apariția unui stat feudal în Țările Române. Presiunea otomană își va spune cuvântul, mai ales după ce, în intervalul 1550-1600, tributul va crește de la 24,000 de ducați la 155,500 de ducați. E curios că autorul transformării țăranilor vlahi și moldoveni în șerbi, legandu-i de glie și inaugurând un regim feudal agricol cum Europa de Vest cunoscuse până în jurul anului 1200, este nimeni altul decât eroul istoriografiei naționaliste românești, Mihai Viteazul, cel care va poseda singur 129 de sate (aproximativ 1/5 din populația Țării Românești era direct aservita voievodului Mihai) și va instaura șerbia la nord de Dunăre până în 1746. De aici se trag țăranii supuși supranumiți „rumâni”, cei care purtau numele viitorului stat. Din pricina demografiei deficitare, feudalismul inaugurat de Mihai Viteazul nu va avea consistența celui vestic: mulți țărani își vor cumpăra pământurilor înapoi, alții vor fugi peste Prut, Dunăre sau Carpați, iar simpla colectare de biruri va fi unica relație cu impact economic dintre boierimea și țăranimea medievale. Nobilul vlah nu intervenea nemijlocit în lumea satului. Nu îi exploata neintermediat pe țăranii rumâni, nici macar nu se chinuia să-și întocmească un registru cadrastal care să confirme granițele moșiei. Acesta doar încasa birurile anuale și se retrăgea în târguri. A doua șerbie de la est de Elba, de care vorbea Engels la mijlocul secolului al XIX-lea, nu prezintă o reală omogenitate. În aceasta privință, șerbia din Țările Române arată complet diferit de cea din stepele Rusiei, crede Chirot. Presiunea otomană obligă autoritățile militare moldo-valahe la a menține statul integru și de a simula relații feudale occidentale cu supușii de pe domenile lor.

Intervalul de la 1600 la 1821 va cunoaște un tip de economie politică protocolonială. Cu alte cuvinte, deși o colonie a Imperiului Otoman, teritoriul nord-dunărean se va bucura de o anumită libertate ca raia, autoritățile otomane conducând printr-o boierime creștină, intâi autohtonă, iar, după 1710, greco-turcă, care va trăi tot din extragerea de rente pentru a aproviziona cerințele Portii și pentru a se îmbogăți personal. Cultura cerealieră menita comerțului în imperiu va lua amploare după 1700. Cred că se cuvine să acceptam realitatea istorică că vreme de două secole și jumătate teritorile românești de astăzi au fost dependințele Imperiului Otoman. Totuși, ordinea feudală va coincide cu crâmpeie de economie pastorală, dat fiind faptul că gradul de anchilozare internă a Imperiului Otoman va crește pe măsura decăderii sale după 1700. Zilele de clacă, de muncă forțată gratuită pe ogoarele boierului, vor lua amploare după 1711, respectiv 1716, în ambele țări, deși, după ce Oltenia devine colonie habsburgică experimentală între 1718-1739, cerințele imperiale otomane sunt relativ suportabile față de cele austriece (zile de clacă duble ca număr față de cele din Muntenia și Moldova). Șerbia dispare la sud și est de Carpați în 1746 prin lege, ceea ce nu va ușura practic viața țăranilor. Oricum, boierimea se recomandă în continuare ca stăpână a satelor, nu proprietara lor. Proprietatea privată însăși apare ca o instituție îndoielnică pănă târziu în istoria românilor. Abia după tratatul favorabil rușilor de la Kuciuk-Kainargi din 1774, boierii moldo-vlahi încep să realizeze importanța comerțului pe Dunăre cu Europa centrală, dar va mai trece jumătate de secol pentru elitele economice să înceapă sa pună presiune economică pe populația rurală în acest sens. Populația din zona deluroasă va fi mai mare până la 1850 decât cea de la câmpie, unde boierimea va deține un control ridicat după 1821 odată cu extinderea culturilor cerealiere pentru export. Biserica deținea o treime din teritoriile agricole ale Principatelor dunărene până în 1863, o avere considerabilă. Despre venalitatea și extragerea de rente din secolul domnilor fanarioți ar fi indicat să spunem că domnii pământeni sau străini nu aveau sentimente naționale sau pasiuni patriotice. Țara Românească și Moldova erau folosite de către o oligarhie de alogeni care nu avea nimic în comun cu populația rurală și care funcționau ca delegați coloniali ai Istanbulului la nord de Dunăre. Ei nu erau prin sânge (a se vedea comercianții armeni, greci și evrei) sau prin conștiință români, ci supuși devotați ai sultanului de pe malurile Bosforului.

După 1821, Principatele dunărene vor păstra caracterul colonial după ce Imperiul Țarist va poziționa trupe de ocupație în teritoriu și va trimite delegați administrativi imperiali la București și Iași. Imperiul Otoman nu va elibera teritoriul nord-dunărean decât la 1877, după cum se știe din istoria națională. Regulamentele Organice, de inspirație franceză, dar gândite de generalul țarist Pavel Kiseliov, vor da o primă formă vestică viitorului stat român. Populația se augmentează exponențial, exporturile de cereale către vest se înmulțesc de câteva ori, viața urbană devine ceva mai dinamică, dar, în continuare, orășenii vor fi mai mult turci, greci, armeni, evrei decât români. Țărănimea va fi în sfârșit obligată la munci și dări împovărătoare în folosul marilor proprietari funciari, boieri și administratori ai statului. Reforma agrară din 1864 nu va face decât să agraveze problemele demografice ale României și să accentueze postura neocolonială a elitelor occidentalizate și desprinse de realitățile economice ale țării. Între 1866, trecând prin 1881, și până la 1918, progresele vor fi întocmai precum ale lui colonii vest-europene: metropola București și alte două orașe (Galați, Ploiești) din provincie vor găzdui birocrația și clasa latifundiară occindentalizată, „civilizate”, în vreme ce neoiobăgia comandată de centrele capitaliste va înflori în mediul rural. Philip Gabriel Eidelberg va intra în mai multe detalii pentru această perioadă decât o face Daniel Chirot. Burghezia românească și ideile politice ale Occidentului nu vor avea cum să prindă viață și să schimbe structurile sociale profund inegalitare ale unei economii agrare înapoiate.

E totusi uimitor și răvășitor pentru conștiință să observăm cât de târziu au supraviețuit analfabetismul, suprapopularea specifică trecerii de la o economie agrară aflată la periferia Occidentului capitalist la una modern industrială, analfabetismul și alimentația nesănătoasă (cf. ravagiile pelagrăi), dominația marilor moșieri agricoli, subdezvoltarea orașelor, corupția administrativă, înapoierea mentalitară, imposibilitatea democrației, lipsa drepturilor cetățenești în practica juridică de fiecare zi, exploatarea, cetele de bandiți supranumiți haiduci pe post de paznici ai drumurilor, samavolnicia vornicilor, dependența de exporturile de grâne în loc de alte produse, tehnologia slabă sau importată târziu, după 1900, în genere, minoratul oricărei colonii ce se deschide brusc unui comerț internațional capitalist. Să ne amintim de scenele cu țigani prinși în comerțul clandestin cu alcool la marginile Bucureștilor cândva pe la 1880-1890 în cronica gazetarului Constantin Bacalbașa.

În ciuda atâtor probe statistice care merg în direcția unei interpretări străvezii a situației generale din societatea românească de până la 1918 (pentru a nu spune nimic aici despre ce a urmat), încă ne confruntăm cu monopolul ideologic al unor mistificatori istorici, de profesie literați și eseiști, care se întorc la jumătatea de secol 1866-1918 ca la o adevărată vârstă de aur.


0029bcd0_medium

…Când împăratul deschide larg, în aparență, porțile palatului pentru țăranii privilegiați și burghezii aleși cărora le îngăduie, de două ori pe an, cinstea de a-i alcătui curtea, el nu le spune plugarului și negustorului: „Esti om ca și mine”, ci îi amintește marelui moșier: „Esti sclav ca și iobagul, iar eu, care sunt dumnezeul vostru, vă domin pe amândoi deopotrivă.” (Marchizul de Custine, Scrisori din Rusia. Rusia în 1839, Humanitas, București, 2007, p. 155)

Hal Draper s-a remarcat ca autorul unei serii întregi, acumulând câteva mii de pagini, care au în centru gândirea politică a părinților „socialismului științific”. State and Bureaucracy (Monthly Review Press, 1977) constă în primul volum al unei adevărate aventuri intelectuale ascunsă sub numele de Theory of Revolution. De la Kolakowski până la mărunți și ocazionali comentatori potrivnici ai textelor fundamentale scrise de Marx & Engels găsim o gamă largă de detractori antimarxiști. Până a fi citit cu atenție, fie măcar dintr-un interes istoric dacă nu din alt motiv, ce au gândit la sursă cei doi, antimarxiștii bulevardieri au concluzionat: Marx & Engels au dat naștere comunismului bolșevic, au creat o ideologie utopică, reproducând la nivel pseudoștiințific aspirații eterne ale genului omenesc, așa cum dăm peste în orice religie. Au imanentizat Eschatonul, au pus la cale o erezie cu pretenții de gnoză, au învățat omenirea ura de clasp, au demonizat întregi categorii sociale, care, la urma urmei, nici nu există, având în vedere că societatea se compune din indivizi atomizați, din agenți autonomi, egoiști și raționali. Au fost, de asemenea, antidemocrați, staliniști in vitro, despotici, violenți verbal, criminali in intenții, odioși, siniștri, antisemiți, chiar dacă, putem concede, nu pe o cale directă. Discursul predominant în sovietologie sau în istoria filozofiei liberale nu se dezminte: spre deosebire de floarea idealismului german sau de liberalismul anglo-saxon exprimat prin Bentham sau Mill, Marx & Engels sunt doi dogmatici grobieni, de un materialism vulgar, buni de aruncat, spre a-l parafraza pe belicosul Lev Trotsky, la coșul de gunoi al istoriei.

În pofida acestor mantre simpliste, care se fac mai degrabă vinovate de ceea ce ele reproșează celor doi gânditori germani, Hal Draper, alături de multi alți exegeți, scrie la obiect imensul său studiu filologic, istoric, ideologic și politologic. Statul și birocratia constituie răspunsul americanului Hal Draper la aceste valuri spumegânde antimarxiste care pornesc ca un uragan din Occident spre orice colț al pământului după octombrie/noiembrie 1917. Pe deasupra, ceea ce realizează Hal Draper poate fi considerat și un tur de forță împotriva marxism-leninismului, o formă degenerată și mistificatoare, după cum vom vedea, a politicii de stat a URSS-ului construită ca o malformație, ca o excrescență patologică cu sursă în Gesamtausgabe-ul celor doi prieteni radical progresiști.

Pentru a putea avea acces la tezaurul de idei din Marx & Engels în ceea ce privește rolul, gestația și sensul statului, dar si al clasei sale de mânuitori de hârtie, Hal Draper citește și citează din articole de presa, scrisori, polemici jurnalistice, dar și analize reputate scrise pe o perioadă de jumătate de secol de Marx & Engels. Tocmai pentru a păstra un element de vitalitate din cartea istoricului Hal Draper, voi încerca mai jos să punctez ceea ce Marx & Engels, în mod inconturnabil, nu puteau fi:

1) Marx își face debutul în presa din Rhenania anilor 1840 cu un articol în care înfierează oficialitățile retrograde și precapitaliste ale înapoiatei Germanii de atunci (care încă nu se formase politic, să nu uitam) pentru cenzura presei. Libertatea de exprimare în gazete era, contrar măsurilor luate de revoluționarul bolșevic Lenin în zorii regimului său, fundamentală pentru lupta împotriva claselor superioare, pentru formarea unor nuclee de opinie în societatea civilă imatură, pentru democratizarea de jos în sus a societății prin critica absolută a fărădelegilor elitelor economice și politice pe care le are în închipuire Marx. Pentru ultrademocratul Marx, societatea civila (Bürgerliche Gesellschaft) devine cu adevărat democratică atunci când apasă prin cereri politice asupra statului, al cărui țel final este să reprezinte interesele comune ale întregii societăți și nu numai ale unor caste și clase sociale, cum, adesea, se întâmplă sub forma deghizată în cuvinte a democrației reprezentative (spre a nu vorbi de forme istorice depășite de guvernare, precum tipurile de monarhii și despotisme premoderne, preburgheze).

2) Mare parte, dacă nu chiar în întregime, din gândirea politică a cuplului Marx & Engels nu corespunde unor lucrări clasice de teorie politică. Nu putem identifică o lucrare Politice, pe model aristotelian, la Marx sau o analiză ca Principiile filosofiei dreptului la Hegel. Nici vorbă de așa ceva. Viziunea lor asupra disputelor intersociale apare ca legată de analiza polemică și politică a chestiunilor arzătoare ale zilei. Nu-i de mirare deci că un cititor contemporan se lasă în voia unui căscat cât un canion lecturând Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte, neterminata Ideologie germană sau Despre Problema evreiască. Un eseu politic ancorat în devenirea cotidiană nu poate fi, oricât de strălucitor ar fi conceput, decât o probă de jurnalism superior, intelectual, dar nu mai puțin treabă de gazetă. Pe lânga acestea, Marx & Engels nu au făcut decât să evolueze înspre „socialism” dupa 1844. Nu se poate vorbi, altfel decât a fi curat ridicol, despre „marxismul” lui Marx pe vremea când abia împlinise 30 de ani. Nu era evreul antiburghez din Trier vreo Pallas Athena. Tomul său despre modul de producție, distribuție și consum economic moderne va avea o gestație lungă și întortocheată, iar nici la vârsta matură deplină Marx nu era încă pe de-a-ntregul convins ce vă rămâne pe vecie în manuscris și ce se poate tipări fără mustrări de conștiință. În ultima instanță, nici nu se poate discuta despre marxism decât daca aparții categoriei numeroase de detractori sau ești vreun discipol împătimit al celor care s-au autodeclarat în contexte abracadabrante (avem combinatii între Freud și Marx și juxtapuneri bizare între Marx și Stalin, deci orice se poate) astfel.

3) Deși Hal Draper va porni cronologic, de la primele la ultimele lor scrieri, analizând diacronic conceptele de stat și birocrație la Marx & Engels, noi ne vom rezuma la a extrage din studiul său semnificația finală pe care o dau cei doi statului și birocrației. A vorbi de stat înainte de crearea unei categorii sociale care evoluează în mod necesar din nevoile unui grup uman (trib, gintă etc.) e imposibil. Perspectiva antropologică nu lasa loc de îndoieli: numai atunci când o comunitate sedentară umană reușește să producă mai multă hrană decât nevoile sale imediate, iar, pe cale de consecință, are loc o acumulare excedentară de alimente (deci de energie vitală suplimentară cerințelor minime de supraviețuire) și o nevoie ca anumite funcții colective (protecție, rezolvarea disputelor interne, atacuri armate asupra altor grupuri umane) să fie satisfacute, apare o categorie specială de indivizi în cadrul organizării sociale care nu trebuie să muncească pentru a se hrăni. Ei sunt ținuți în viață de comunitate pentru a îi oferi siguranță fizică sau pentru a o conduce (această separație nu este niciodată certă). Sarcinile lor sunt de control și decizie, deci sunt simultan represive fizic și coercitive economic. Originea armatei (dar și a poliției moderne în consecință, această armată internă a unui stat) se poate identifica imediat alături de izvorul economic al forței politice. Din aceste două tulpine ce răsar din trunchiul muncii colective se înalță conducătorii oricăror ansambluri sociale organizate (a se observa în acest punct că populațiile primitive nomade nu cunosc decât aceste două forme sociale de diviziune a muncii, ceea ce-i explicabil având în vedere că „munca” executată de ele nu are un caracter propriu-zis productiv: raidurile armate ale unor migratori sunt expresia unui parazitism social ascuns sub învelișul violenței biologice ca singur mijloc de existență. Crima eroică și spiritul războinic pe care îl incumbă aceasta sunt derivate necesare ale instinctului de autoconservare desprins și străin de muncile agricole).

Din secunda (un proces ce poate dura secole) în care unui grup armat de indivizi ajunge căpetenia unei comunități de agricultori, acest grup va dori să păstreze intactă diferența originară a practicilor sociale: pe timp de pace, războinicii trebuie hrăniți în continuare, iar munca pământului nu este niciodată demnă de ei. Orice monarhie, împărăție, orice formă de despotism politic își au izvorul aici. Pentru a putea trăi tihniți, purtătorii de sabie crează o armătură statala, chiar dacă primitivă, care să servească intereselor lor economice imediate: taxe si impozite, dări, biruri, oricum ați vrea să le spuneți, sunt impuse unei populații care, în numele protecției de dușmanii externi (dar și a celor domestici), va trebui să cedeze direct o parte din produsul său alimentar (dar nu neapărat doar atât) aristocrației împlătoșate, care, deja înrudită în termenii a câtorva generații, compune „sângele albastru”, pe scurt, faptul de a fi ales să conduci din pântecele matern. Prin urmare, cu cât ne uităm mai departe în trecut, cu cît ne depărtăm de țărmul modernității noastre, cu atât băgăm de seamă că legile, decretele, palatele și curțile domnesti, tot ceea ce se poate numi astăzi „stat”, se află în stăpânirea politico-economică a unor foști sau încă activi oameni de arme privilegiați. Poate de aici provine interesul arătat de Engels în întreaga sa viață istoriei militare. Deci ceea ce caracterizează în chip decisiv statul premodern constă într-o ordine economică personalizată, în care rangurile și ierarhiile sociale sunt tot atât de politice pe cât sunt de economice. Imposibilitatea de a separa cele două sfere, cea a societății civile și cea a statului, derivă din modul de producție preburghez.

4) Pe cale de consecință statul se definește în cele din urmă ca organul executiv al clasei care culege cea mai mare parte din roadele modului de producție existent. Ca un consiliu autoreprezentativ ce veghează la buna desfășurare a tot ce poate servi intereselor acestei clase politico-economice, statul nu are independență și nici nu poate fi spus că s-ar fi lasat confiscat: oricâte straturi de, tale quale, abuzuri, corupție și nedreptăți, de civism, ecumenism legal, de ajutoare sociale ai da la o parte, esența acesui organism rămâne până în zorii modernității, când producția de mărfuri și servicii pentru piață, pentru consumul individual în urma unei tranzacții, devine singurul mod general acceptat de autoperpetuare a speciei (pentru că din stăpânii unei societăți insulare la jumătatea secolul al XIX-lea, capitaliștii au ajuns să conducă o lume, o „piață globală”), de aparat ce deservește claselor superioare, dacă vrem neapărat, exploatatoare. Cine domină puterea legislativă? Dacă majoritatea parlamentarilor și senatorilor se trag din cele mai bogate categorii sociale, fiind ei înșiși expresia socială a acestei bogații impersonale, atunci avem răspunsul final la întrebarea cine îi va dicta aparatului executiv al statului ce și cum să acționeze.

5) Pentru a pătrunde natura secretă a statului se cade să apreciem modurile de producție și natura proprietății în lumea preburgheză. Aici Hal Draper scoate în evidență aspecte ocultate sau negate chiar de vulgata marxist-leninistă în secolul al XX-lea (referințele sale sunt limpezi). Despre imperiile sclavagiste ale antichității sau chiar despre prezența sclaviei ca instituție fundamentală a unei economii înapoiate nu are rost să zăbovim discutând în acest punct. Sclavul nu era om, ci o unealtă ca oricare alta, un animal de povara mai inteligent, iar uneori nici măcar atât. Scopul și atributul său central se rezumă la a munci pentru stăpânire. De la Atena lui Pericle până la Roma lui Cicero (dar și secole după) sclavajul îndoapă stomacuri, ridică temple și vile somptuoase, înzestrează armatele cu cele trebuincioase, inclusiv soldați, umple cuferele statului. Proprietatea privată este restrânsă la o oligarhie agricolă și militară care se substituie complet statului. Ei sunt singurii cetățeni liberi într-o mare de animale prepolitice. După dizolvarea Imperiului declanșată de valul populațiilor migratoare și de defectele interne ale armatei romane imperiale, statul roman, cu organizarea sa politică stufoasă, se prăbușește în anomia Evului Mediu timpuriu și întunecat. Biserica devine singurul nucleu stabil al tradiției statale romane, alterată și modificată substanțial de poncifele noii religii oficiale. După creștinarea totală a populațiilor de pe teritoriul Europei în jurul anului 1000, sclavia, ca instituție contrară creștinătății, nu mai poate rezista ca formă economică acceptabilă. Codificarea scrisă sau mai curând orală a raporturilor economice dintre nobilul feudal și țărănimea de pe moșiile sale dă naștere regimului economic feudal. Luptele necontenite dintre conți, baroni și regi, dar și alianțele care se rup și se pecetluiesc între varii vasali și stăpânii lor militari consolidează aristocrația feudală. Absența unui stat centralizat puternic, dreptul sabiei de a extrage rente și tributuri de la cei aserviți întărește proprietatea feudală în Europa, contribuind la reale autonomii locale, la o stratificare organică a corpului social. Fracturarea vechiului imperiu sclavagist e o achiziție europeană. Creștinătatea nu înseamnă la prima vedere decât religia creștină și o serie de instituții iremediabil construite pe un conflict reciproc necontenit. În afara granițelor geografice europene, avem fie forme revolute față de modelul european, fie, precum în Rusia de după 1300 și în Imperiul Celest până după 1900, ceea ce Marx & Engels denumesc prin modul de productie asiatic sau depotismul oriental. La prima vedere clasa militară aristocratică se confundă cu statul imperial sau în curs de extindere imperială ca în situația rușilor. Raporturile economice sunt personalizate politic. Deosebirea notabilă față de feudele Europei, disparate, agresive, aliate temporar, aservite unui rege fără stat, deci fără birocrație, implică contractul social colectiv între oligarhia aristocratică, proprietara tuturor pământurilor, și obștile sătești, mir, obchina etc. care furnizează produsele necesare statului despotic ultracentralizat. Noțiunea de proprietate privată nu exista în genere în despotismele orientale. Birocrația mandarinilor subzistă vreme de câteva mii de ani. Doar statul absolutist luminat de după 1700 va inaugura o birocrație în imperiile Europei, dar chiar și acum vorbim de un aparat de stat manevrat de burghezia ascendentă și de nobilimea feudală. Orașele, teritorii libere prin decret regal în Occident, nu împărtășesc statutul de fortărețe militare și puncte de control birocractice, robite monarhului suveran, ca în imperiile asiatice. Modul de producție capitalist, apariția unor piețe largi unite, piețe „naționale”, forța de muncă liberă prin contract, concurența pentru clienți, productivitate superioară sunt fondate pe o proprietate privată înrădăcinată în solul social. Spațiul euroasiatic și sud-est asiatic nu cunoaște această tranziție decât prin modernizări de sus în jos manipulate de birocrația despotismului oriental. Vulgata marxist-leninistă, prinsă în siajul obiceiurile birocratice ale despotismului oriental, va elimina din considerente ideologice conservatoare această dimensiune a modului de producție asiatic, pe care Hal Draper o va reafirma cu bogate referințe la textele clasice (dar nu numai) ale celor doi gânditori germani.

6) Secțiunea mediană a cărții istoricului Hal Draper suferă de o anumită flexibilizare a concepției marxist-engelsiene asupra modurilor de producție cunoscute în cursul istoriei speciei umane. Drept urmare, perioadele de tranziție dintre 1850-1871 și 1900 în timpul lui Ludovic Napoleon Bonaparte al III-lea și al cancelarului Otto von Bismarck, definite ca o subdezvoltare economică la început dublată de mari progrese industriale la final, care nu îngăduie unei clase sociale ascendentul asupra statului, îi conferă birocrației de stat un caracter independent. Sunt peste o sută de pagini în care Hal Draper argumentează un asemenea punct de vedere și vorbeste de crizele politice în care generali ca George Boulanger pot preia frâiele statului ca perioade de destabilizare a raportului de forțe între clasele sociale existente. Credem că problema poate fi tranșată sociologic studiind apartenența de clasă a principalelor funcții în stat, dar și a celor mediene sau mărunte. Hal Draper nu își propune așa ceva, dar riscăm să afirmăm că ipoteza clasică a unor Marx & Engels nu se dezminte în urma unei examinări serioase.

Spre a concluziona mărturisim că Hal Draper strălucește prin discolarea, disecarea și înlăturarea pas cu pas a prejudecăților și falsificărilor rău-voitoare care încă planează lugubru deasupra corpusului de scrieri marxist-engelsiene.


The Economics of Global Turbulence. The Advanced Capitalist Economies from Long Boom to Long Downturn, 1945-2005 (Verso, 2006) este explicația istorică a problemelor economice prin care trecem și actualmente în Europa (dar nu numai aici) din perspectiva unui economist autodeclarat marxist, Robert Brenner. Acesta divide intervalul 1945-2005 în două lungi perioade, pe care încearcă să le analizeze comparativ: perioada de boom, de până la prima criză a petrolului din 1973, și apoi lungile decenii, marcate de crize economice, apoi de reveniri spectaculoase, dar insuficiente pentru a depăși creșterile economice uriașe, ratele de șomaj diminuate la sub 5% din populața activă, mai mult decât senzația generală de dinamism al comerțului internațional de până la jumătatea anilor 1970. Robert Brenner își concentrează tirul argumentativ și suita aproape fără final de statistici economice pe cazurile Statelor Unite, Germaniei Federale (și apoi a Germaniei de după unificarea din 1991) și Japoniei.

Cea mai fastă, cea mai bogată și cea mai stabilă perioadă economică din întreaga istorie de până în prezent a Americii este concretizată în primele două decenii și jumătate ce au urmat anului 1945. Cu o rată medie netă a profitului din afaceri private de 24,4% între 1950-1973 (față de 14,5% între 1970-1993) și cu o rată de creștere de productivității muncii anuale de 3% în cel de-al treilea sfert al secolului XX, dar și a altor măsurători favorabile, economia Statelor Unite devine cu adevărat un colos global dupa încetarea celui de-al Doilea Război Mondial. Oricare deceniu de după 1973 va fi, în ciuda unei reveniri a economiei americane în anii 1990, marcat de crize economice, de bule financiare ce se sparg în termeni de câțiva ani, de o scădere a sectorului industrial în favoarea speculațiilor financiare de pe Bursă sau a băncilor comerciale, ceea ce va produce creșteri economice scăzute, chiar stagnare, față de deceniile anterioare, șomaj în creștere, salarii blocate ani de-a rândul, într-un cuvânt, pauperizare și polarizare socială în Statele Unite. Traiectoria ratei profitului este ascendentă până după 1970, pentru ca apoi să fluctueze, iar anii de recesiune să tragă în jos economia în ansamblu. Robert Brenner pune la dispoziție cu multă răbdare enorm de multe date economice pentru a își întări punctul de vedere, asupra căruia nu insistăm mai mult decât este nevoie. Invităm cititorii curioși să examineze singuri datele solide ale economistului american. Pe de altă parte, deși Robert Brenner susține a fi marxist, calculează rata profitului ca orice economist neoclasic:

The profit share (P/Y) is the ration of profits (P) to output or value added (Y). The output capital ratio (Y/K) is the ratio of output or value added (Y) to the capital stock (K). By decomposing, the profit rate equals the profit share times the output capital ratio. So: r = P/Y x Y/K. (p. 345, Appendix I)

De ce a intrat într-un lung declin, cel puțin până în prezent, comparativ cu generația 1950-1973, economia Statelor Unite? Robert Brenner respinge din capul locului opinia conform căreia economia a intrat în declin din pricina costurilor ridicate de producție, în speță salariile mari ale angajaților care mâncau din profituri, protejați de sindicate puternice. În medie, angajații americani nu au dus-o niciodată mai bine ca înainte de 1973, iar atunci când economia suferă prima recesiune veritabilă de după 1945, salariile lor vor intra la apă, numărul concendierilor va lua o direcție verticală, anumite industrii dispar sau se relocalizează în afara Statelor Unite, fără ca organizațiile sindicale să protesteze sau să lupte cu proprietarii companiilor unde lucrau. Dimpotrivă, demonstrează Brenner, forța de muncă sindicalizată a atins recorduri negative prin asociere cu deceniile anterioare odată cu venirea la putere a președintelui republican Ronald Reagan. Numărul grevelor anuale va plonja fără drept de apel. Anii 1990 vor accentua acest trend descendent, pentru ca la începutul anilor 2000 organizatiile sindicale din America să se fi transformat într-o butaforie nereprezentativă pentru nimeni. Nici ajutoarele de la stat abundente nu constituiau o piedică în calea relansării economiei americane pe ruta ascendenta de până în 1973 având în vedere că, spre deosebire de Europa Occidentală, Statele Unite nu posedă un veritabil stat al bunastarii (welfare state).

Analiza economistului Robert Brenner înclină într-o altă direcție: în vreme ce anii 1950-1960 au fost prodigioși pentru economia americană, atât sub aspectul dezvoltării fără precedent a consumului pieței interne, cât și sub cel al investițiilor străine americane, odată cu jumătatea anilor 1960, două economii ruinate în 1945, dar salvate de capitalul american, cea a Germaniei Federale și cea a Japoniei, recuperează terenul pierdut, duc politici mercantiliste, în sensul de apăsare pe pedala exporturilor și a acumulărilor de capital fix, mai ales tehnologii, uriașe, a unor balanțe comericale pozitive, punînd astfel în dificultate poziția de hegemon a Statelor Unite în comerțul internațional postbelic. Pentru Robert Brenner, concurența capitalistă internațională și incapacitatea de a îi face față va provoca declinul Statelor Unite după 1970.

Primul competitor este Germania, a cărei dezvoltare miraculoasă din anii 1950 s-a bazat exclusiv pe exporturi din ce în ce mai variate și mai voluminoase, pe fondul unei forțe de muncă ieftină și de înaltă calitate. Industria auto și cea chimică vor fi vârfurile de lance ale Germaniei postbelice. Cifrele care marchează explozia economică a Germaniei sunt, într-adevăr, privite din prezent înspre trecut, spectaculoase, iar Robert Brenner reușește să le scoată în evidență oricând se ivește prilejul. Salariile sunt în perpetuă creștere în Germania, iar statul devine un sponsor direct în economia germană formând instituții ce asigură o largă protecție socială angajaților. A investi în industria productivă pentru a exporta e unica politică economică a societății germane de după 1950. Japonia seamănă mult cu exemplul german amintit, cu mențiunea că ratele de creștere economică ale Japoniei dintre 1950-1970 sunt cele mai mari înregistrate în orice economie capitalistă în a doua jumătate a secolului XX. Aceste două povești de succes sunt uluitoare considerînd nivelul economic scăzut al celor două țări înfrânte și devastate de război în 1945 (sau tocmai că pornind de foarte jos acumularea se repartizează procentual într-un mod disproporționat de mare prin asociere cu perioadele lungi de pace).

Una peste alta, Brenner studiază devalorizarea intenționată a dolarului de după 1970 și creșterea valorii monetare a mărcii germane și a yenul ca o serie de contrareacții ale valutei globale, dolarul american, pentru restabilirea competitivității ca preț la export a produselor americane și pentru reglarea balanței comerciale negative a SUA cu celelalte două centre economice ale capitalului global. Din cauza acestor măsuri luate de decidenții politici americani, împreună cu liderii de vârf ai capitalului american, se preconiza o creștere a productivității industriale și una a ratei exporturilor. Nici una, nici cealaltă nu au avut loc decisiv în ultimele patru decenii, iar motivul constă în simplul fapt că modelul economic german și japonez, înrădăcinat în exporturi și surplusuri comerciale, nu numai că s-a menținut, ci, cel puțin în estul Asiei, s-a extins în ultimii 25 de ani.

Drept urmare, cauza reală se referă la o supraproducție și supravolum (over-capacity and over-production) de mărfuri în economia globală, pe fondul unui capital fix costisitor. În acest punct, Robert Brenner nu reușește să ofere o explicație plauzibilă la ce se referă și cum se manifestă aceasta în cele câteva sute de pagini ale volumului. Înțelegem că nu există piețe de desfacere pentru potențialul productiv real al economiilor dezvoltate pe piața globală. Este cererea de produse și servicii prea mică la nivel global? E omenirea prea săracă la nivel macro pentru a absorbi rapid mărfurile americane, germane, japoneze, chineze etc? Din păcate, acesta ar fi singurul și cel mai grav neajuns la prima vedere al studiului de față: Robert Brenner nu își argumentează temeinic teza cauzei centrale a lungii perioade de declin economic american, german, japonez începută în anul 1973.

Ceea ce îl pasionează pe Robert Brenner însă se referă la expunerea condiției angajaților germani și japonezi, pe lângă cea a salariaților americani, după 1970. Salarii ce cresc greu de la un an la altul sau chiar bat pasul pe loc, șomaj în creștere, compensații bugetare în scădere procentuală, o forță de muncă din ce în ce mai slab remunerată, fără veritabile drepturi sindicale și fără o conștiință de clasă capabilă de presiune politică de jos în sus. Odată cu relocalizarea multor industrii dinspre centrul spre periferiile globale ale capitalului și concentrarea spre crearea de locuri de muncă prost plătite în sectorul serviciilor, temerile față de o clasă muncitoare occidentale solidă și periculoasă pentru status quo dispar complet. Anii 1950-1970 arată complet diferiți pentru ce va însemna mutațiile de pe piața forței de muncă în anii 1980-2000. Dacă muncitorul și capitalistul industrial apăreau ca protagoniștii economiei postbelice, acum va fi rândul capitalului financiar să speculeze bogății încă imateriale (care, în lumina ultimilor 10 ani, nu numai că au ramas fictive, dar au creat pagube reale).

Robert Brenner nu invocă tendința ratei profitului de a scădea atunci cand se acumulează mari cantități de capital constant, așa cum face Andrew Kliman în The Failure of Capitalist Production: Underlying Causes of the Great Recession (2011), însă tot rata profitului real, mai mică în medie decât cea a anilor 1950-1970, constituie problema de adâncime a economiilor țărilor dezvoltate. Fără doar și poate aceste probleme structurale sunt reale, iar Robert Brenner, deși nu atât de pesimist pe cât o arată îngrijorările sale analitice, privește cu spaimă cele câteva procente calculate în jos pentru fiecare variabilă cantitativă din graficele sale laborios lucrate. Bula imobiliară americană de după anul 2000 este înregistrată cu atenție de Robert Brenner, iar aceasta înainte de declanșarea Marii Recesiuni, semn că Brenner adulmecase cu sagacitate o pistă spre dezastru.

În concluzie, avem sub ochi o carte solidă, scrisa într-un jargon economic pe jumătate jurnalistic, pe jumătate academic, cu extrem de multe informații statistice, care reușește în mare măsură să fixeze câteva repere. Cu toate acestea, profiturile mici sau mari, urcușurile și coborâșurile, pierderile, datoriile și falimentele nu exclud niciodată reperul central al ordinii noastre sociale: lupta pentru profit continuă să fie spiritul care pune în mișcare marea mașinărie a capitalului.

Golani și curve


Dacă te uiți la România de astăzi, nu ai putea să o diferențiezi de mulțimea de țări anonime prin importanța lor economică, demografică, militară, teritorială, culturală din întreaga lume. Pentru a avea acces nemijlocit la cum ne văd ceilalți ne stă la dispoziție chiar felul nostru de a-i privi în schimb. Ce este cultura slovacă în Europa sau forțele militare ecuadoriene? Sentimentul românesc al ființei ar putea fi la fel de bine sentimentul paraguayan al ființei, după cum s-a observat profund ironic. Mai mult de atât, orice comparație cantitativă, care exclude de plano orice concentrație de droguri în sânge cu risc ridicat de delir naționalist, între societatea românească și altele europene, ne accentuează minoratul. Sărăcia cruntă a societății, parazitismul economic pe spezele statului, corupția odioasă a elitelor politico-economice ne predispun, vorba ministrului promiscuu, la a fi „golani și curve”. Dar ceea ce se arată ca o cauză morală e exact pe dos: altfel formulat, efectul moral sinistru își are obârșia într-un sistem economic care înlesnește apariția unor traume mentalitare colective. Aici se află România.

Ignorantia


„Am arătat în cele de dinainte că omul maxim, Iisus, nu putea deține faptul de a subzista ca persoană în sine în mod separat față de dumnezeire, deoarece este maximul însuși. De aceea, se admite împărtășirea proprietăților astfel încât firea omenească să coincidă cu cea dumnezeiască, deoarece umanitatea aceea, din pricina uniunii supreme, ca și cum s-ar fi înveșmântat în umanitate și ar fi luat chipul ei, nu poate subzista separat ca persoană. Omul este constituit ca ființă unitară din trup și suflet, iar separarea lor este moartea.” (Nicolaus Cusanus, De docta ignorantia, editura Polirom, Iași, 2008, p. 429)

Acest limbaj poetic, dar clar în intențiile sale, acest verbiaj al contrariilor care se vrea în spiritul dogmei trinității și împotriva oricărei posibile erezii nu are nimic în comun cu ce numim noi astăzi cunoaștere, dar nici cu ce credeau elinii că este cunoașterea. Peste o mie de ani scolasticismul va deveni imposibil de înțeles pentru un cititor comun din Europa. Lumea referințelor creștine va fi una exclusiv de hârtie. Nimeni nu îl va mai întipări pe Iisus în inimă. Cred că aparțin ultimei generații de europeni care a mai crescut în familie cu ceva învățături creștine, aici, în estul continentului. Și poate mai bine să fie așa.

Totuși, surâd la adevărurile atemporale, străine de realitate, ale lui Cusanus. Mă gândesc că pentru fiecare zi din cuprinsul creștinității în secolele sale de grație (într-un peisaj agricol pe care l-am categorisit drept feudal) Iisus, acest „om maxim”, nu avea nimic de-a face cu practica creștină. Mai degrabă, dacă ne uităm la câte jafuri, asasinate și violuri în lanț s-au comis în umbra crucii Mântuitorului nostru, la câte banchete şi bacanale călugărești s-au dat în numele Lui, la câte bogății splendide s-au acumulat întru pomenirea sa veșnică, atunci efectul creștinismului asupra spiței umane este aproape nul. Ridicăm catedrale, ne izolăm prin mânăstiri, abații, biserici de țară, dar suferința din această lume nu scade cu un gram. Dimpotrivă, la fiecare cruciadă mai sângeroasă decât precedenta, la fiecare rug mai înflăcarat decât cel anterior, suferința se întețește. Ieri, azi, mâine, nu-i loc de Iisus în lumea noastră. Și, chiar de-ar fi, nimeni nu l-ar băga în seamă. Iar această constatare era valabilă și pentru timpurile lui Cusanus. Însa asta nu l-a oprit să tot codifice, să tot pălăvrăgească doct, să descrie tărâmul de dincolo și să sfideze cu superbie lumea de aici. Răstimp, se murea pe capete din te miri ce… o julitură putea fi fatală.

Să nu acuzăm istoria creștinilor de prea multe omoruri. Cu sau fără Hristos, ar fi fost exact la fel.


Marea mistificare din închipuirea elitelor intelectuale de la noi rezidă în falsa teorie a formelor fără fond, emisă de un politician reacționar, educat într-o Germanie cu mult balast medieval, și avocat oportunist în zorii statului-națiune român. Orice statistică, orice cuantificare rezonabilă indică o singură realitate: aroganța și siguranța de sine a unor boieri leneși și ticăloși îi împiedicau să privească în față societatea semenilor lor. Nimănui nu îi place să afle că este un monstru. Dar despre ce forme fără fond vorbim? Erau analfabetismul, foametea, practicile feudale din agricultură, sărăcia extremă a țărănimii, orașele subpopulate de români forme civilizaționale vestice? Reciproca: erau boierii cu mentalități anticapitaliste și practici de exploatatori de sclavi occidentalizați la 1866 sau la 1907? Erau disprețul față de lege și personalizarea puterii politice împotriva dreptului occidental vreo formă oarecare?

Unde sunt formele vestice în Regatul României domnilor eseiști, critici literari și gazetari ai faptului divers? Ce impact social au avut aceste așa-zise forme? Faptul că 1% câștiga o sumă suficient de mare pentru a avea obiceuri de consum similare cu o mână de burghezi parizieni sau berlinezi nu arată nimic din ce se cheamă cultura publică occidentală. De la elite până la prostimea de jos, modernizarea României nu ascunde nici un fond oriental, balcanic sau alte atribute-baliverne, dublat de o crustă de europenism. România se remarca la 1850 ca o anexă teritorială, socială, economică a Rusiei Țariste, un imperiu condus tot de boieri franțuziți sau germanizați la suprafață. Cu civilizația materială a economiei-lume slavă semăna cel mai mult virtuala gubernie a României. Să ne amintim doar în ce alfabet se scria limba română la 1840 dincoace de Carpați. Să reflectăm doar la această mărturie a ce ar fi putut fi.

Urmăresc

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 101 alți urmăritori