Pintiliada


În cele ce urmează, nu mi-am propus altceva decât să emit pretenția, specifică fiecărui om modern, de a avea impresii, păreri, judecăți de valoare și altele de infimă valoare despre o parte apreciabilă din filmele regizorului român Lucian Pintilie. În afară de Reconstituirea, nici unul din filmele amintite nu îmi era cunoscut dinainte. Ordinea în care le expun este cea în care le-am urmărit, pe unele de mai mult de două ori, pentru o mai adâncă familiarizare cu locul, timpul și oamenii surprinși în efemeritatea lor smerită.

Ostalgia după pivnițe

Citești ,,Jurnalul fericirii” sau ,,Arhipelagul Gulag” și în ambele găsești crâmpeie adânci de umanitate, chiar si printre cei mai răi, mai stricați dintre oameni. Infernul își are clipele sale de respiro. Și dracii se mai avântă, din când în când, către cer.

Nu și în filmul lui Pintilie din 2001, ,,După-amiaza unui torționar”. Aici iadul e placat de abjecții comice, cu rânjete de circ dement. Un tren mizerabil, populat de țigani și seminariști ticăloși, o mașină Dacia care scoate sunete scabroase târându-se peste câmpuri vangoghiene, o baracă cu un organ genital azvârlit neaoș pe ea, o curte oribil de tristă într-o câmpie arida, cu sondă. Ce loc, ce timp, fără istorie. Torționarul: un țăran criminal, analfabet, aproape căindu-se, aproape uman, profund nefericit. Comuniștii dialoghează și colaborează asiduu cu lumea interlopilor și borfașilor.

O nevastă dezumanizată, adevărata torționară torturată, dacă așa ceva există. Un fiu care trezește repulsie, galerii de fotbal cu posedați, putoare, sadism, perversități erotice, un paricid. Poporul român, compus din ciobani superstițiosi, sălbatici și criminali, ultimul strat de jeg uman – asta arată Pintilie că suntem noi, noi cei din comunism și noi dintotdeauna. Tezism all through. Nu e Kafka. Este ochiul unui om care își vede semenii ca pe niște monștri fără scuze. Îți vine să dai foc la tot, precum băiatul torționarului.

Totuși, toți sunt oameni simpli, nimeni nu are școală, nimeni nu e în stare să conducă, șefii sunt undeva, acolo, dincolo de câmpul ocular. Jurnalista e stenografa de la acest proces dureros de conștiință colectivă.

Cred că înțeleg miza filmului. Apare o soluție de ieșire din infernul ăsta comunist: cititorul lui Steinhardt de la final. Așa îmi imaginez elita pentru care Franț Țandără, țăranul asasin, chinuia oameni și își lichida semenii: european, citit, profesoral, cu baston cu măciulie, rasat, cosmopolit, adormind la dezvăluirile torționarului său fidel. Da, numai așa are sens Pintilie: singurul personaj pozitiv e stăpânul acestor români monstruoși. El este Diavolul care se preface de minune, restul sunt ucenicii săi.

Niki

Filmul lui Lucian Pintilie din 2003, ,,Niki Ardelean, colonel în rezervă” seamănă cu celelalte producții ale marelui regizor: omul e o ființă în care colcăie răul, dar când mai ești și român pe deasupra, răul dă peste limita suportabilului. Scena înmormântării de la începutul lungmetrajului este o batjocură supremă: fiul lui Niki, tot ofițer în armată, moare scurtcircuitat, prilej de a vedea un cadavru târât prin blocurile strâmte și scările murdare, gri, din anii 1990-2000, construite doar de comuniști. E o parodie a unei drame, o incriminare a trecutului recent. Ritualul religios ar avea sens dacă nu ar fi doar un kitsch sărăcăcios: cuscrul Tufaru, care aduce cu managerul Sârbu de la Pro Tv în anii ’90, filmează în regim de discotecă o îngropăciune și un parastas. Niki e siderat, nevastă-sa, femeie umilă de la țară (laitmotiv la Pintilie), năruită fizic. Pintilie nu face concesii cu doi părinți conservatori: deși le moare fiul, cei doi români reacționează ca niște animale rănite, incapabil să raționalizeze mascarada grotescă a înmormântării. Așa e românul: el suferă, dar nu (sau pentru că nu) e încă om. Un om și-ar spiritualiza cumva suferința. Aproape că Pintilie face abuz de prea multe simboluri creștine. Oricum, între bibelou si icoană românul nu face, în mod normal, diferența. Asa e el: un subom. Asta se cade să credem. Niki are o fată, pe care, ca un tată bovin și iubitor ce e, o înțelege la nivelul infantil al eroinei televizate din socialismul real, Veronica. Atât poate colonelul de armată să digere din punct de vedere intelectual. Ce e armata dacă nu o șleahtă de proști? Fiica vrea să plece în SUA pentru un trai mai bun. E însărcinată cu soțul ei, un informatician abil, fiul lui Florian Tufaru. Acest Florian, alături de nevastă-sa, cu aere de curtezană MILF, vecini peste drum cu Niki, sunt un soi bizar de hippioți naufragiați în tranziția postcomunistă. Pintilie îl face freelancer, dar Flo pare mai degrabă un buticar șmecher, din aceia care dau și acum mită la primărie ca să închirieze un spațiu într-o stație de autobuz, unde are doi angajați pe care îi plătește la negru cu salariul minim pe economie. E un tupeist semidoct, plin de el. Dacă Pintilie ar fi dorit să exerseze un mimesis pe bune, nu doar să sugereze un personaj, Flo ar fi citit 22 și i-ar fi înjurat copios pe mineri. Totul cu escapade în Vamă, lecturi Humanitas și veleități occidentale.

Fiul lui Flo și fiica lui Niki sunt produsele umane ale anilor ’90: dragostea lor este la încrucișarea părului pubian neras, care deranjează la sex, și banii de buzunar pentru State. Mizeria morală e tratată ca nonconformism axiologic de către Pintilie: avangarda lumii noi nu este ca Niki, un bătrân vetust, cretin și îngust la minte, e ceva mai sinistră: răul s-a banalizat ca la Eichmann. E pe bază de formulare infinite pentru viză. Oamenii sunt ambițioși, comercializabili și vii. Trăiesc visul american cu morții în casă. Nu mai au frați, nu mai au părinți: alienarea e completă. Facem sex ca în producțiile porno și halim numai semipreparate. Și, totuși, Pintilie are un unic inamic: colonelul român în rezervă.

Niki este un suflet zdrobit, un înfrânt al timpurilor noi, un ofițer rebut. Îi putem ierta nebunia de care începe să sufere lent după moartea singurului sau fiu, dar trebuie să-l înfierăm cu patos antiproletar pentru a fi servit patria și neamul, pe Decebal și Traian pe o șa îngustă. Pintilie nu este până la capăt onest cu Niki: acesta nu e nici naționalist xenofob, nici protocronist ceaușist. E doar un ofițer care crede în patriotism și valorile eroice ale armatei. E oare vreo vină în asta? Dacă ești român, e un păcat capital. Dacă lăcrimezi sub steagul Americii, după ce armata ta a mai bombardat vreo două orașe din Orientul Mijlociu, se cheamă că ai servit umanitatea. Baby, I’m riding the horse of history!

Niki e meschin și hidos, ca orice român conservator: își ia uniforma pe el, o asortează neregulamentar la papuci și plasează patru lovituri de ciocan în capul socrului mare, pseudooccidentalul Flo. Este ca și cum un ex-ofițer nazist din anii 1960 l-ar ucide pe vecinul de bloc pentru că mănâncă bomboane cumpărate de la un evreu. Nici vorbă de demnitate, nici urmă de tragism! Să porți toată viața arma și să omori cu un ciocan: ce abjecție… proletară!

Pintilie îi urăște pe anumiți romani în calitatea lor de membrii ai unei tagme profesionale oarecare, asociate uneia dintre clasele sociale existente. Filmele lui sunt mostre de ideologie autocolonizatoare, adevărate recipiente de fobii și războaie culturale cu bătaie lungă în politica și istoria recente. Pintilie e un negru albit, un Albert Speer care își scrie memoriile cu camera de luat vederi pe umăr. La fel ca în cazul torționarului Țandără, românul autentic e un criminal odios în fond, de care sufletele fine ca ale lui Pintilie se depărtează cu groază.

Balansoarul fără echilibru

În filmul ,,Balanța” (1992), Lucian Pintilie redefinește cu umor negru și ironie groasă patologia românească. Bine, teribilul regizor realizează asta peste tot în filmele sale, dar în ,,Balanță” asistăm și la o operație pe cord deschis. Una fără rezultate pozitive. Pacientul e născut bolnav și nu se poate vreodata recupera.

Ana-Maria Tufan, zisă Nela, locuiește într-un apartament împuțit din ultimii ani ai ceaușismului. Taică-său, un fost colonel de securitate, un oportunist laș, îi moare în brațe. Destul de psihanalizabilă situația, fată doarme cu tatăl mort în pat. Suferise de o boală necruțătoare. Nevasta îi era închisă la spitalul de nebuni, probabil din pricina ,,tăticului”. Dintr-o scenă ulterioară descoperim că răposatul era nu numai un individ capabil ,,să-și bage mâna sub tren” ca să scape de convocarea obligatorie în armata română, ci și un terorist domestic antisemit, care își acuzase, până la depresie, soția de a fi evreică. Nela studiase psihologia la Paris (!?), ca orice fiică de ștab, și era acum profesoară de psihologie (în România anilor ’80?). Luase un post în provincie (de ce nu cu pile în București?). Detaliile de până acum fac povestea pe cât de sugestivă, pe atât de neverosimilă. Nela își incinerează la crematoriu tatăl, conform testamentului, și, după o serie de schimbări de scenă bruște și stări nevrotice cu sora ei și fostul iubit, pleacă în localitatea industrială Copșa Mică, unde activa pe post de profesoară debutantă. Nela e sălbatică și puternică în același timp, doar vag sensibilă.

Călătoria cu trenul e o curată descindere în măruntaiele Hadesului: trenul fetid, supraaglomerat, șine de cale ferată (drumul spre alte lumi?) înțesate de oameni șobolani, inundații, șosele de țară lutoase sau lichide, noroaie fizice și iar noroaie cu chip uman etc. Ajunsă în Copșa Mică, unde e întâmpinată de o ceată de muieri neandertaliene, adunate satanic, ca în tablourile gotice ale lui Goya, în jurul unui foc, Nela, care fumează nervos, face mereu poze pe un aparat foto superperfomant și ascultă muzică pop la căști, e violată de niște mineri sau metalurgiști, oameni acoperiți de negreală din cap până-n tălpi, patibulari de cavernă. E clar: profilul antropologic al muncitorimii române, după jumătate de secol de industrializare, este unul jalnic. Utopia comunistă (normal, ce altceva?) a creat o specie nouă de reptilieni: românii vechi, scârboși și răi, au devenit, printr-o mutație cincinală, oameni noi, violenți și ticăloși până în măduva oaselor. Permiteți-mi să-i supranumim pe acești monștrii după numele creatorului lor, și anume, pintilieni.

Ajunsă la postul de miliție, Nela dă peste milițianul pintilian, care ar fi fost în stare să o violeze și el sau să o tortureze nițel (vezi scena halucinantă cu jetul de apă de mai târziu, amintind de fenomenul Piața Universității). Ajunsă la spital, doctorul Mitică e singurul care îi oferă sprijin. Nela si Mitică se potrivesc din priviri. Se plac. Traumele violului sunt minime pentru că, de fapt, nici nu a avut loc. Nela fusese salvată în ultima clipa: brutele proletare, în veșnică neputință funciară, ratează momentul. Intenția lor rămâne, totuși, cum rămân tribulațiile protagonistei cu tatăl ei cel mort. Spitalul e plin de pintilieni: un director cretin, unsuros și handicapat, o asistentă ,,mitomană și erotomană” care își plachează zona inghinală cu un jurnal melancolic la nevoie, o gagică de-a doctorului Mitică, niște securiști travestiți în pacienți, rude false etc. Pintilianul are două-trei trăsături definitorii: înjură cu exaltare de Dumnezeu și sfinți (destul de ciudat: niciodată de organe genitale), caută scandal din nimic (așa socializează el) și are zero simț moral. Femela pintiliană e curvă, masculul-i derbedeu. Mitică e un doctor bun, care micționează totuși pe sistem. E tare în clanță și înjură și el ca orice pintilian, adică român subuman (oximoron la pintilieni).

Nela merge la școală, unde caută elevi supradotați (elitismul se termină în rasism exemplar: ,,geniul” e un pui de țigan de sânge aristocratic, interbelic, cu ambiții scriitoricești). Colegele o jignesc de la obraz. Toate femeile din Copșa Mică sunt de un sexism grotesc. Un viol e un act sexual imoral și atât. Nela merge pe câmp cu Mitică în weekend – la picnic. Armata, care făcea exerciții militare prin apropiere, e cât pe ce să îi ucidă. Omoară un vițel, ,,cel mai inteligent animal din tot spitalul”, după doctorul Mitică. Profesoarele sunt tâmpite, militarii sunt niște nulități criminale. Procurorii sunt nemernici și fricoși, securiștii sunt dejecții cândva umane. Ăștia sunt pintilienii. Peste toate domnește sfânta înjurătură.

Singurul personaj angelic e cancerosul Titi, care moare. Mitică nu-l salvează. Fatum. Nela are rămășițele pământești ale tatălui într-un borcan de cafea. Titi avea un caiet albastru (jurnalul de mai sus), din care Mitică înțelege că fostul sau pacient era un misticoid de tip new age, cu educație transcendentală și scandalul aferent la zi. Din caiet rezultă că vrea, totuși, o înmormântare pe cinste. Pintilienii au spiritul de bairam dezaxat: marea lor distracție e moartea și sexul fără consimțământ. A îngropa e prilej de mare veselie la românii pintilieni. Cu ocazia asta, aflăm din nou că armata e stupidă și ucigașă, securiștii niște privilegiați îmbuibați ai mizeriei economice generale, popa e un bețiv și un curvar vesel, primarul e o canalie brutală, partidul unic e PSD-ul de astăzi, de ieri sau poate cel de mâine etc.

În sfârșit, Titi e petrecut pintilian pe lumea cealaltă, iar ,,urna” cu cenușă a tatălui Nelei e răsturnată la rădăcina unui stejar (axis mundi în imund), nu înainte de a asista la o retrăire în miniatură a revoluției române din 1989. Armata, miliția și securitatea trag haotic în copii și tineri nevinovați.

Lăsând gluma la o parte, e clar: pintilienii buimaci, care își duc existentele tulburi printre resturi menajere, sunt pasibili de un Endlösung urgent. Cel puțin asta ne arată chiar regizorul lor român.

Și, încă ceva, un aspect boschian (baia turcească din ,,De ce trag clopotele, Mitică?” nu e o întâmplare): Pintilie surprinde cu dezgust și scârbă reprimate penisuri stafidite, sâni lăsați, umbre de vaginuri impudice, viciul tatuat în carne. Pintilienii nu pot face dragoste: ei numai se reproduc spasmodic.

Bolgia de margine de drum – cârciumioara cu boxeri

În ,,Terminus paradis” (1998), Pintilie continuă saga românismului posttotalitar, presupunând că neamul a ieșit vreodată din văgăuna pretotalitară. Pe lângă un pod județean, străbătut de tiruri turcești, un soldat dezertor fuge de un elicopter vigilent. Intră într-un câmp de porumb. Cade secerat la pământ de o rafală de gloanțe scuipate din buburuza cu elice. Între timp, jandarmeria trage în orb prin lan. De cealaltă parte armata procedează la fel. Dacă nu ar fi fost pentru cei grav răniți, momentul ar fi surprins eternul derby dintre forțele Ministerului de Interne contrându-se cu echipa Ministerului Apărării – ghioaga și toporul regimului bizantin de până în 1989. Incompetența crasă și violența aparatului de reprimare al statului ar trebui să întoarcă stomacul pe dos. Dar de unde? De pe pod pintilienii lobotomizați aplaudă ca la galerie succesul misiunii sinistre.

Stop cadru. Mahala bucureșteană. Dincolo de Dudești. Blocuri putrede. Cărnuri fripte fumegă în aerul tulbure de vară prăfuită. Doi cai solizi lângă o scară de bloc mizeră. Gunoaie peste tot. O muzichie manelistă de bâlci bâzâie pe fundal. Un golan bea vodcă în miezul zilei, făcându-i cu ochiu’ unei pipițe care aștepta degeaba un autobuz insalubru. Pe vagabond îl cheamă Dumitru Cafanu, zis Mitu, iar pe domnișoară Eleonora. După câteva pahare afrodisiace cei doi se târăsc în barlogul lui Mitu și fac o chestie venerabilă din vechime. Ei sunt perechea iubiților de la marginea orașului. Eleonora este ospătăriță la un grataragiu din cartier, care, deși căsătorit, trăia în vazul lumii cu mica parașută. Mitu e porcar, deși taică-său fusese ditamai colonelul în armată (!?).

Eleonora e fată bună. Visează să-și pună și ea pirostriile ca lumea normală. Mitu e un macho, un băiat rău dus cu pluta care o atrage instantaneu. Făcuse chiar un fel de pârnaie corecțională pe la cincisprezece ani. Nici nu apucăm bine să ne obișnuim cu cloaca în care trăia bețivul de Mitu, cloacă pe care Nora o deretica după prima noapte ca o gospodina pricepută (avem aici niște gender roles de toată frumusețea), că o hoardă de dilii tarați dau năvală în apartament. Sunt neamurile de pintilieni ai lui Mitu. Energumenii beau și râd zgomotos, se suduiesc și se porcăiesc ca la ușa cortului, ca niște români, cum altfel?, tocmai buni de spânzurat. Printre ei, la loc fruntaș, e fratele lui Mitu, spălător de vase și semiboschetar prin Statele Unite. Mitu este un revoltat fără cauză, un anarhist cu impulsuri criminale. Își urăște tatăl pentru că l-a trimis pe Abelul ratat la New York în locul lui. America e la pintilienii țara de dincolo de neguri, Canaanul binecuvântat cu băutură, sandviciuri și grătare sfârâind din zori până în noapte.

Asistăm la un scandal monstru între Mitu și taica-său în mașina de familie, o Dacie obosită; divinitatea paternă e un fel de Niki Ardeleanu cu doi băieți scursuri. Între timp, Mitu golanul primise convocarea la arme. Înainte să meargă pentru doi ani în armată, Mitru îl bate pe Gilli Trandafir, patronul tarabei unde lucra Nora. Dar cum femeia pintiliană e ștoarfă și uită ușor, orice ar face, Mitu, în schimb, suferă de dorul ei în garnizoană. Viața de unitate militară e compusă din umilințe, sarcini stupide și șefi imbecili, absurzi și autoritari – specialitatea casei la români.

Mitu dezertează numai pentru o zi (o minirevoluție fără direcție), ia un ditamai tanc (!?) și îi culcă la pământ șandramaua șefului Eleonorei, care, printre înjurături de mahala, e îndrăgostită de eroul ei și topită după isprava lui cavalerească. Dobitocul revoltat de Mitu ajunge în șerpărie, o unitate pentru soldați golani de prin Dobrogea. Aici comandantul e o bestie care, de la prea multe filme americane ingerate, înjură și în limba engleză. Limbajul pintilian este, prin definiție, scatologic și analfabet. Mitu suferă mai abitir după borfeta lui, despre care află că urma să se mărite cu grasul de boșorog, marele grataragiu. În sfârșit, după ce fusese transferat cu bunavoință de un comandant melancolic și cardiac, care îl știa pe taică-său, Mitu reușește să fugă cu o armă, își rănește întâi un coleg de popotă, și îi zboară creierii mahalagiului, surprins nud cu iubita lui în pat, rujată și cu mască de Mickey Mouse.

Aici filmul se schimbă înspre bine, deși se ridicase o poteră fioroasă pe urmele asasinului: mahalaua apăsătoare e înlocuită cu ruginitul tren de marfă din dotare, cu uscata Câmpie Română și cu un promiscuu bâlci de ocazie. Un preot cumsecade îi cunună într-o bisericuță de lângă un lac pitoresc. Parcă în jegul omniprezent se strecoară o geană de lumină și de dragoste curată. Prea târziu: Eleonora rămâne în urmă, purtând în pântece un prunc, în vreme ce Mitu, haiduc fără chemare, este vânat de jandarmerie și armată, cele două eterne javre nehalite. Mitu cade însângerat în vagonul de transportat cereale și animale, împușcat mortal de un lunetist. Comandantul său, singurul ins inimos din armată (dar bolnav de inimă, să nu uităm), este și el ucis din greșeală, greșeală pe care nu o va pedepsi nimeni în împuțita țară a pintilienilor.

Finalul o surprinde pe Norica în halta Agîdar, tânără văduvă și mamă totodată, pășind peste câmpuri spre bisericuța unde se măritase de curând și unde odrasla ei în fașă urma să fie botezată. Iată că-și îndeplinise regulamentar rolul de femeie. Peste universul dement de pintilieni se așterne o dârâ de speranță.

Un trecut meprizabil

În filmul ,,O vară de neuitat” (1994), Pintilie se întoarce la perioada interbelică. Bucureștii, aceasta copie infidelă a Parisului, sunt ornați cu propria protipendadă. Pintilie se concentrează mai puțin pe aristocrația de tip ,,Cronica de familie” (capitolul ,,Salata”), cât, mai ales, pe corpul ofițeresc al armatei române. Facem ce facem cu Lucian Pintilie și tot la armata română ajungem! Se poate identifica aici o atracție nedemocratică spre puterea fizică care face politică en marche.

Ce fac, totuși, ofițerii este o reprezentare a ceea ce sunt ei în esență. Mănâncă semințe, bat și femei dacă se cere și merg voioși la prostituate. La bordel ofițerul român, de extracție joasă judecând după imprecațiile tipice, se dă boier, rămânând în continuare un român tâmpit de mahala. Încă de la început, Pintilie o ,,lansează” pe prostituată Erji, care nu figurează în romanul-fluviu al scriitorului Petru Dumitriu. Ea joacă un rol capital în economia morală a filmului. Erji este unguroaică. Fusese culeasă de pe străzile Budapestei în 1918, când armata română strivește regimul de scurtă durată al comunistului Bela Kun. Din pricina asta, Erji, care înjură cu sloganuri bolșevice, nu numai că primește cafteală de la doi clienți ofițeri (atunci când generalul princiar, alt client de-al ei, le-o cere pentru că a îndrăznit să-și arate fundul prin geam aceleiași armate), dar și capătă o poreclă pe măsura imaginației ofițerimii românești: Bella Cur, fiindcă bozgoroaica avea un dos arătos. Xenofobia antimaghiară este adânc implantată în modul de funcționare al armatei române, care trăiește dintr-un naționalism oficiliazat, păstrând, însă, o atracție erotică, dar piezişă, față de inamic.

Pintilie are grijă să nu mânjească aristocrația locului cu ideile și practicile, nici măcar deosebite în acel moment istoric la nivel european, ale armatei române, care suduie, lovește, ucide și e în stare să violeze fără prea multe comentarii sau finețuri. La un bal oarecare, familia Lascari, reprezentați de madame Vorvoreanu (bolnavă și obosită trupește) și fratele ei, prințul Ipsilanti, distinse gazde și aristocrați de secolul XIX, comentează dansurile și lumea. Cinici și superiori, cei doi o observă pe ruda lor Marie-Thérèse Von Debretsy, româno-unguroaică, dansând cu soțul ei, căpitan Petru (Petrică) Dumitriu. Cu nume imperial, vorbind fluent două limbi de circulație internațională, dar și limba română, mamă a trei copii superbi, ca-n vederile de epocă de la Biarritz sau Baden Baden, Marie e o mixtură de Clavdia Chauchat, Albertine și vreo figură feminină din ,,Orb în Gaza” sau ,,Cvartetul din Alexandria”, ceea ce constituie o interpretare originală a regizorului. Generalul fără origini nobile clare, dar frațuzit și stilat, o curtează asiduu pe această Erji de rang nobiliar, motiv ca Petrică, cu pregătire cazonă în disciplinata Germanie wilhelmiană, înamorat de nevastă-sa și presimțind acum pericolul unui rival, cere mutarea într-o altă garnizoană. Generalul, jucat impecabil de Marcel Iureș, văzându-și dejucate planurile, îl trimite intenționat în Cadrilater, unde bandele de bulgari și machedoni atacau unitatea militară de acolo. Comitagii nu erau doar naționaliști sadici, care își mutilau victimele, ci și agenți ai fostei Ohrane, deci ruși, adică, alături de maghiari, dușmanii de drept ai românilor.

Ajunși în Cadrilater, Marie se îndrăgostește de peisajul larg, crud și prăfuit al locului, amintind atât de stepa slavă, cât și de un deșert al tătarilor din romanul lui Buzzati. Suntem într-o colonie-regiment de la marginea unui imperiu, pe buza abisului. În acest punct, toate pistele narative amintite mai sus încep să joace, să se ciocnească și să țeasă o broderie de toată frumusețea.

Niște comitagii criminali au atacat garnizoana. Armata română, incapabilă prin definiție, ,,prinde” o duzină de țărani bulgari în schimb, pe care îi tortureaza în clădirile dărăpănate ale garnizoanei. Bieții de ei vorbeau română, iar unul dintre ei, Stepco, se ,,împrietenește” chiar cu Marie și copiii ei adorabili. De la a lucra pe gratis pe parcela cu legume a unității, obicei tipic românesc, țăranii, supuși pe vremea regelui Ferdinand al Bulgariei, la fel de îngenuncheați de Ferdinand al României, ajung să fie plătiți de civilizata Marie. Soțul ei e contrariat, dar subordonații lui imediați, ariviști, pungași și parveniți soioși, încep să o urască pe această boanghină de femeie, care, zice-se, pactizează inconștient cu inamicul. Într-un final, Petrică neamțul primește ordin verbal de la București să-i ucidă pe țăranii bulgari drept replică la năvala recentă a comitagiilor.

Este șansa sa de a promova în rangurile armatei. Petrică ar face-o, că doar e educat în Germania imperială, dar vrea ordin scris. Instituțiile românești nu agrează decât rapoartele scrise falsificate a posteriori, nu și ordinele din care să reiasă cu claritate cine sunt cei responsabili. Prin urmare, generalul curtenitor din prima parte a filmului se deplasează în teritoriu, dă ordin să fie lichidați țăranii (cui dracului îi păsa de ei când mareșalul Averescu, călăul lor în 1907, fusese ceva vreme la cârma țării după 1918?), Petrică și Marie fiind obligați să părăsească locul blestemat. Cariera căpitanului Petrică, ce se anunța strălucitoare la început, se încheie definitiv aici. Rușinea îl duce în pragul sinuciderii. Un alt căpitan, unul idiot și criminal, îi va lua imediat locul. Filmul se termină printre lacrimile sfâșietoare ale văduvei bulgarului Petco, care încearcă, alături de alte personificări ale eriniilor antice, să se răzbune pe Marie, moment în care Petrică prusacul o împușcă scurt și rece.

Din imaginea generală a odioasei armate române am zice că poate Pintilie e un fel de premergător al lui Radu Jude, cel care e în stare să deconstruiască genul acesta de subiecte, ofertante ideologic. Dar lucrurile nu stau chiar așa: la Pintilie ofițerimea e un corp militar cariat de mic-burghezi fără scrupule, în timp ce vechea aristocrație, încrucișată cu marea finanță, care încă avea frâiele țării în mâini și adusese Europa în situația de beligeranță universală a anului 1914, e exonerată cu grație. Marie este lumea frumoasă de la 1900 a lui Zweig pe care anul 1925 o pierduse. În fond, condamnarea elitei, mai ales a celei aristocratice, nu are nicidecum loc. Vinovați sunt tot miticii murdari și genocidari de spiță românească, vechii pintilieni din celelalte filme ale sale, care, ajunși generali ca Cilibilia, se urinează în clavecine. Un vulcan Fujiyama de murdărie sufletească, de gloanțe care sparg fragila oglindă venețiană a spiritului!

Armata și dezonoarea civilă 

În povestirea ,,Cap de zimbru” a scriitorului român Vasile Voiculescu, un narator deprimat, pe o vreme aspră, deschide o cutie cu timbre și alte mărunțișuri din trecut. Își aduce aminte de mama sa și e parca gata să se omoare. Viață îl supusese la prea multe prefaceri dureroase. În acea clipă de mâhnire corozivă intră pe ușă prietenul G., care, filatelist împătimit, estimează dintr-un ochi colecția la câteva zeci de mii de franci. Din una în alta, prietenul G. îi povestește de un anume timbru, în valoare de 27 de parale, cu un cap de zimbru pe el, care era atât de rar încât valora miliarde în lumea esoterică a colecționarilor. Pornind de aici, G. relatează o întâmplare din primul război mondial. Era ofițer într-un regiment din Moldova. Plictiseala de moarte și frica, dar și indigențele de tot felul ale unei armate prost aprovizionate, îi mâncau zilele și nopțile în bărăgan. Într-o bună zi garnizoana română primește vizita unui general neamț și suita sa ofițerească. Partea română face eforturi disperate să păstreze oarece aparențe de bunăstare în regiment, dar meniul modest și apa sălcie dezmințeau orice bănuială mai răsărită. Germanii, veșnic superiori, oferă spre consum douăsprezece șampanii Veuve Clicqout. Un maior neamț, sub care se ascunde de fapt contele K., nobil de origine moldoveano-lituaniană, le arată inelul lui cu capul de zimbru pe el, primit de la străbuna sa. Ofițerii români sunt de două ori siderați. Contele K. le istorisește efortul depus pentru a face rost de acea marcă poștală aproape unică, banii investiți, peste 50.000 de franci și persoanele bizare, greu de găsit, pe care a trebuit să le frecventeze în colțul de est al Europei. Cel de-al doilea posesor al timbrului portocaliu deschis era un bogat american. Românii se simt deja copleșiți de atâta grandoare. Neamțul zgândăre complexe identitare, provoacă la duel o cultură mică. Degeaba așteptau românii deznădăjduiți întăriri sau sprijin logistic de la armata germană: generalul și maiorul său năstrușnic veniseră să își arate penajul de mari cocoși. La un moment dat, timbrul dispare. Rumoare, agitație, infinită rușine. Generalul român se vede pus într-o situație umilitoare: cineva din subordinea lui, un român fără onoare, a furat marca. Urmează ca ofițerii români să fie percheziționați. Căpitanul Tomuț, tot român, refuză cu demnitate să fie căutat prin haine. Cu mândria rănită, Tomuț amenință că se sinucide. Atmosfera e explozivă. Cineva apare brusc de la bucătărie și dă știrea salvatoare: marca se lipise pe fundul unei farfurii și era cât pe ce să fie spălată la grămadă cu restul veselei. Generalul român, înlăcrimat, îi strânge mâna căpitanului Tomuț, care salvase fala neamului românesc. Nemții se ridică de la masă, își recuperează calmi capul de zimbru, salută cu indiferență și se fac dispăruți.

Românii sunt extaziați moral, nu neapărat de ei înșiși. Căpitanul Tomuț recunoaște că nu voia să fie căutat și acuzat de furt pentru că deținea și el o marcă identică în portmoneu, moștenită de la mama lui, o boieroaică din Moldova. Asistența e paralizată de uimire. Tomuț se ridică și azvârle timbrul în foc. Iată că există și un cap de zimbru pe care nici pasiunea și nici banii nu-l pot cumpăra. Ce are a face o hârtiuță infimă cu aurul din sufletul omenesc? Aceasta e versiunea doctorului Voiculescu.

În scurtmetrajul ,,Tertium non datur”, al regizorului Lucian Pintilie, pe lângă cele amintite mai sus, observăm elemente noi, cu recuzită specifică. Acțiunea se petrece în Ucraina ocupată de naziști. Într-o sală de clasă melorusă dărăpănată, în care se pătrunde direct pe geam, nemții și românii iau masa împreună. Generalul neamț nu deschide gura. Marțial și înghețat ca o faleză de marmura. Afara zace în ceață, apoi în soare, pe măsură ce dialogul se destinde, o mașină Mercedes. Discuția se poartă în franceză și germană pentru început. Românii și maiorul german cântă versuri goliardice și deapănă amintiri despre casele de toleranță de lux din Paris. Românii grohăie, nemții sunt rezervați. Se vorbește de Marlene Dietrich și filmul ei Der blaue Engel, imaginat dupa romanul lui Heinrich Mann, Profesorul Unrat. Regele Leopold al Belgiei și Charlie Chaplin se zvonește că mergeau la acest bordel cu ștaif. Tabăra română râde zgomotos din toți rărunchii. Cineva zice, în limba înjurăturii, că și ,,îngerii au pulă”, că se practică flagelația și lesbianismul acolo. Grobianismul și o veselie tembelă supurează din ecran. Când, în sfârșit, se descoperă timbrul lipsă, Pintilie plusează: generalul român dezbracă în curul gol doi soldați de rând, care, până la final, stau proțăpiți într-un colț al clasei. Dezolant și arbitrar. Fără sfială, ofițerimea română, poate compusă din boieri mici sau mai măricei, își dă jos un rând de haine. O parfum lipicios de prostituate jalnice și de frizerie e emanat din ei. Nemții, vag scârbiți de acești români hoți ca niște țigani (alt detaliu pintilian), părăsesc arogant scena. La sfârșit, căpitanul Tomuț se urcă pe cerceveaua ferestrei nude și cu o mutră neprefăcută de alienat mintal declamă sforăitor fraza cioraniană, pe cât de celebră, pe atât găunoasă, cu voința de putere națională – cea cu populația Chinei și destinul Franței. În mod indubitabil, românii sunt niște căzături caraghioase, o gașcă de pramatii penibile, cum, de altfel, știm deja de la Pintilie.

Sensibilități șaizeciste 

În ,,Duminică la ora 6″ (1965), Pintilie își dă examenul de maturitate în materie de regie. Filmul nu prea ne inspiră în a-l bănui pe acel Pintilie pe care îl știm din filmele sale de după ,,Reconstituirea”. ,,Duminică la ora 6″ e mai mult un film francez, în care tehnicile Noului Val sunt demonstrate ca fiind corect însușite de un tânăr regizor talentat. E destul de uimitor cât de occidental se dovedește a fi un regizor român crescut și maturizat în anii grei ai stalinismului românesc.

Filmul nu este deloc pe linie: deși spune povestea de dragoste dintre muncitorul Radu, comunist ilegalist, si studenta la arhitectură Anca, fiica unui profesor de muzică, prin 1940, când cămășile verzi erau la loc de cinste în România, Pintilie atemporalizează idila dintre un proletar și o mic-burgheză. De fapt, socialul e la cote minime: ceea ce domnește este fragilitatea unor sentimente și a unor suflete postadolescentine. Egoul Ancăi și afecțiunea lui Radu sunt în prim plan. Pintilie vede societatea sub două mari chipuri hidoase, iar aici putem detecta in nuce pe cel de mai târziu: fojgăiala umană din piețe, din cârciumi, gata oricând să degenereze într-o fetidă bătaie publică și lodenurile gri, de gangsteri ale agenților Siguranței, la fel de experți în supraveghere și oprimare ca Securitatea anilor ’50. Aici plutește echivocul: e anul legionar 1940 sau cel stalinist 1952? Atmosfera de teamă și risc fizic e aceeași.

Prin urmare, Anca și Radu sunt imersați până la sufocare în sistemul social existent: psihologia lor angoasată retrăiește, ca într-un cerc vicios, imaginea traumatică a unei scări de pisică cu un lift-cușcă în centru, apoi un grilaj întunecat prin care razele de lumina ard pesemne ca niște bijuterii, si iarăși un lift, cu pereții transparenți, coborând rapid, în timp ce pe fundal se vad locuitorii unui bloc-stup, care își văd, anemici, de existența lor domestică banală. Calea ferată este o altă portiță spre evadare. Romantica Anca și conspirativul Radu sunt, la un moment dar, surprinși în plin delict ideologic tânjind simbolic după libertatea vesticilor: încleștați cu degetele de un gard de sârmă, dincolo de care cineva joacă tenis pe un teren cu zgură, Anca îi oferă prima lecție de limba engleză muncitorului comunist. Pintilie nu critică explicit ordinea existentă, dar creează starea de spirit pentru un asemenea demers.

În cele din urma, Anca moare. Nu știu dacă se sinucide sau agenții Siguranței îi înscenează moartea. Este imaginea lipsă din scena repetitivă a liftului care coboară spre nicăieri. De cealaltă parte, Radu, stăpân pe credința sa politică (inconsistentă și invizibilă în film), este capturat pe o plajă de aceiași cerberi în trenchcoat. Marea, timpul și neantul îl însoțesc în fuga sa inutilă. ,,Duminică la ora 6″ e ironic prin titlu: fie programul neregulat al unei organizații clandestine, fie o seară de loisir mic-burghez la capătul unui weekend tihnit. Pintilie optează pentru a doua variantă arătând oroare și dezgust pentru prima opțiune.

Anii dulci ai socialismului de altădată

Filmele-cult cresc din cultul filmului, iar ,,Reconstituirea” (1969) are devotați de tot felul, nici unul mai puțin exclusivist decât altul. Bazată pe o nuvelă a lui Horia Pătrașcu, acțiunea are loc pe valea Timișului pe la începutul anilor ’50. În filmul lui Pintilie, după muzica de pe fundal și costumul de baie al Aurei, singura femeie reală de la restaurantul Pescăruș, suntem în anii Woodstockului, deci în perioada așa-numitei liberalizări comuniste. E o zi frumoasă de vară dată în pârg. Trenul, ducând elevi în tabere de munte, deranjează din oră în oră atmosfera senină de vacanță. Un cârd de gâște dolofane se plimbă vesele prin împrejurimi. Râul curge lin la vale. S-ar zic că viața e idilică. Asta până când apar tovarășii, aduși de un jeep al statului.

Din mașina defectă coboară un procuror, îmbrăcat într-un costum de vară elegant. Pare un boier de pe vremuri dacă nu ar da ordine răstite subalternilor. Blazat, aflat în mijlocul unui divorț, domnul procuror e onorat de toată lumea cu plecăciuni și supușenie. Alături de el în mașină se mai găsesc șoferul, un milițian, sublocotentul Dumitrescu, un cameraman, profesorul Paveliu și doi tineri, la vreo douăzeci de ani fiecare, Ripu și Vuica. Cei doi se luaseră la bătaie cu o săptămână în urmă, după o seară de beție, pentru o muiere, fuseseră cât pe ce să omoare un chelner, prezent și el cu capul cusut, și urmau să reconstituie incidentul pe peliculă pentru ca întreaga suflare proletară să înțeleagă ravagiile alcoolismului. Era vorba de un documentar moralizator comunist, din acelea la care lumea se uită și trece, imperturbabilă, mai departe. Fericit acel regim politic care, rezolvând toate problemele sociale, se ocupă și de alcoolism! Ideea e destul de cehoviană, dar, la ce stare de spirit relaxată degajă prima jumătate a ,,Reconstituirii”, de ce nu ar fi existat și oameni cât se poate de fericiți în socialism?

Însă, Pintilie creează dezordinea psihologică în doze toxice. Ripu și Vuica sunt doi băieți veseli și miștocari, dar nici pe departe niște golani. Primul personaj care inspiră grosolănie este milițianul Dumitrescu, un dobitoc seminazist care urmează ordinele procurorului nu din credință într-o conduită anume, ci din interes ierarhic: e un homunculus pintilian care se dă bine pe lângă șeful superior imediat. Sublocotenentul urlă aiurea și îi supune pe cei doi flăcăi la câteva umilințe penibile de tabără militară (scena cu flotările la comandă o reîntîlnim în ,,Terminus Paradis”). Al doilea ,,organ” care o ia razna este profesorul Paveliu, om din zonă, un alcoolic deprimant cu stofă de dizident, un ins anxios care zgâria isteric scoarța unui copac din care curge rășină (sângele celor schingiuți și uciși în temnițele regimului stalinist?) și care nu înghite atitudinea despotică a milițianului imbecil și a procurorului cu aere de ciocoi dezabuzat. În orice caz, tineretul deviant e tratat mai degrabă paternalist decât autoritar de către cei mai în vârstă. Totul e bine. Vacanța și relaxarea predomină. Aura în sutien face cu ochiul băieților, băieții o absorb din priviri. E cum ar trebui să fie. Limbajul e cel colocvial, dar argoul și imprecațiile sunt la un minim istoric între filmele lui Pintilie. Timpul stă pe loc atunci când nu se pierde. S-ar zice că nimic nu se întâmplă. Vuica prinde gâștele care fugiseră în pădure. Trei țărani își expun coșul de mure echipei de filmare, care ciugulește cu tupeu din el. Ripu îi fură ceva mai mult de un sărut Aurei într-un tufiș. Domnul procuror se răcorește cu o batistă umedă pe ochi și labele picioarelor în apă. Un meci de fotbal se aude din televizorul barului. Răul e aparent undeva în spate, dacă există.

Diavolul iese la suprafață odată cu eforturile sadice și absurde de a filma încăierarea de noapte a celor doi prieteni. Procurorul și haita lui îi tot instigă la a reproduce cât mai pe viu bătaia unor bețivani de ocazie. Afară se întunecă shakespearian de ploaie. Din palmă în palmă, împinși de ticăloșii plictisiți ai statului socialist, Ripu îi trage un pumn mortal în gură lui Vica chiar în cadrul final, cel de lângă șinele de tren. Șinele ruginite și năclăite de sânge mai apar și în ,,Terminus paradis”. Pintilie critică ori industrializarea României socialiste, ori dezumanizarea adusă de industrie în general.

Atunci când Vica se prăbușește în pământul noroios, o ceată de muncitori se întoarce ca vitele de la muncă. Ripu îl lovește pe un proletar bătrân care îl mustra cu ipocrizie. Toate fețele de alcoolici și pramatii ordinare ale acelor muncitori, care fac pe lupii moraliști cu Ripu, exprimă sila lui Pintilie vizavi de clasa socială cea mai apreciată – cel puțin public – în regimul socialist. Fără nonsensul de a filma, cu scop pedagogic, un act antisocial prin definiție și fără banda aceea de gulere albastre malefice, filmul ,,Reconstituirea” ar fi ceva mai senin decât se prezintă la sfârșit. România socialistă este un lagăr de muncă puritan în vitrină și un beci de Securitate în culise.

Începuturile neocolonialismului 

În ,,Prea târziu” (1996), Pintilie se depășește pe sine în analiza socială a României tranziției, ba chiar a perioadei socialiste. Cândva, pentru o generație din viitor, care nici nu s-a născut încă, filmul acesta va fi o capodoperă și o bornă a lumii românești. Cu toate meritele sale indiscutabile, la care ajungem imediat, cusururile nu originează din film, ci din perspectiva mai largă a artistului care îl regizează.

În Valea Jiului, procurorul Costa ,,Mitică” (așa îi zice iubita) Dumitriu primește primul său caz mai baban: moartea suspectă a unui miner. Ajuns în vale, Costa, personajul masculin revoltat, încrîncenat, un caracter tare, dar fără o idee clară în cap, eroul care mișcă acțiunea în toate filmele lui Pintilie, descoperă pas cu pas mizeria și foamea, nu neapărat datând de după 1989: apa care nu curge decât până la 10 a.m., liftul de la hotel care nu a funcționat de la inaugurarea clădirii etc. Peisajul dezolant al zonei industriale, lăsată în paragină de la centru, este completat de un cvartet de studenți la conservator, ,,artiști ai poporului”, care venise să facă bani în Vale pe timp de vară. Să facă bani cântând Schubert (Schubi în limbaj pintilian) minerilor sună trist și este absurd, doar că banii veneau de la stat, mai exact, de la stăpânii industriei miniere. Costa amintește că se târâse prin facultate, lucrase ca funcționar modest înainte de 1989, dar, după Revoluție, devenise cu ambiție procuror – deci nu vorbim de un om al sistemului, un membru al nomenclaturii.

În Vale dă peste Alina Ungureanu, topografă de multă vreme, o blondă frumoasă și apetisantă. Mitică se încurcă cu ea una-două, doar ca să afle că domnișoara era tratată de notabilitățile locului drept panarama satului. Misoginia agresivă și obscenă este însușită și de unii mai simpli, cum ar fi bucătăreasa de la una din mine. Culmea este că nici Mitică nu o privește neapărat altfel decât ceilalți: pentru Pintilie, crescut probabil prin medii simple de suburbie, femeie este o ființă cu o sexualitate incontrolabilă și periculoasă, una cu draci pe ea. Alina, în schimb, rămăsese printre mineri din lipsă de perspective și îl vede pe Mitică ca pe salvatorul care să o scoată din Vale, fiind mai curând o victimă decât un demon lubric insațiabil. Dar prejudecățile sexuale ale bărbaților români de la țară supraviețuiesc și în acest semioraș industrial.

Valea Jiului e din ce în ce mai înspăimântătoare. Șomajul masiv ce se prefigurează, stagnarea industrială apăsătoare, reculul istoric evident distrug firavele țesuturi sociale construite înainte de 1989. O stare de război civil latent domnește în Vale. Pe de o parte îi numărăm pe inginerii de mină, îmbuibați și leneși, pe milițienii din zonă, niște lichele obsecvioase, pe ștabii mari, cum este Labă de Elefant, un PDSR-ist care are mentalitatea unui stăpân de sclavi din Africa (unde și lucrase la o mină de cupru), pe fostul director Berilă, transformat într-un om de afaceri prosper, pe jandarmii bătăuși și securiștii unsuroși și manipulatori. Două sunt scenele care definesc această elită suspicioasă de paraziți umflați și înclinați spre crima organizată: prima este cea în care Costa îl pune pe un miner să identifice posibilul ucigaș de la mină doar ca să dea peste un securist cu mari merite la activ. Acesta nu putea să fi comis crimele din prezent (trei la număr până la sfârșitul filmului) pentru că, deși participase ca bătauș deghizat la Mineriade (mitologia minerilor cu bâte e încă sfântă), locuia de câțiva ani în Rio de Janeiro, unde își păstorea afacerile. Costa Rica, Madagascar, Brazilia – locurile de refugiu ale unei elite de un cinism patologic. Al doilea moment este cel al elicopterului militar decolând de pe un stadion amărât, pe care afaceristul Berilă, fost director la mină, îl inchiriase pentru ca fiica sa să se plimbe în ziua nunții. Ceaușescu și Elena fugisera și ei cu elicopterul, dar se pare că mașinăria cu elice devine fetiș al bunăstării pentru noua clasa de potentați de după 1989, care se formează direct din molozul și cărămizile celei vechi. Moravurile acestor stăpâni de strânsură sunt pintiliene, deci respingătoare. Pintilie îi demonizează cu bună știiință, dar oare să nu fi avut și nomenclaturiștii un dram de umanitate și responsabilitate în ei?

Răspunsul e un nu apăsat.

Minerii, de cealaltă parte, sunt, cum spune un titlu de ziar (controlat) al tranziției, ,,suboamenii din subpământ”. Oligofreni, analfabeți, murdari, agresivi, minerii au regresat pe scara evoluției umane, creând o rasă inferioară. Copiii lor mănâncă resturi menajere de la cantină și aduc cu o târlă de cerșetori. Pintilie are abilitatea de a pune acest eșec antropologic de proporții pe seama nomenclaturii, care, pe tot parcursul filmului, îi tratează pe mineri cu înjurături, dispreț, ură și nepăsare. Cadavrele ciopârțite și desfigurate ale minerilor găsiți prin galeriile de mină nu mișcă un mușchi pe chipul acestor bestii cu chipiu. Din nou, după cum nu se poate vorbi de o vână de umanitate la ștabi, nici minerii nu sunt altfel tratați. E ca și cum perspectivele negative, una despre cealaltă, ale celor două lumi sociale contrare se încrucișează într-un singur tablou înfricoșător de negru. Funebru viermănos.

Deznodământul constă în faptul că crimele sunt descoperite a fi fost comise de frații gemeni Fișt și Ferzațiu, doi mineri oarecare cândva. Fișt e închis acum într-un spital de nebuni: oscilează între stări de furie necontrolată și blândețe bovină. Ferzațiu fusese declarat mort după ce căzuse într-o gaură în mină: cel mai probabil consecința unui raport fals. Ucigașul e Ferzațiu (sau Fișt?) care îi omora pe ceilalți ortaci pentru ceva de-ale gurii. În ultimul episod notabil al filmului, Ferzațiu (rest de fier sau exces de fier?), monstrul care se culcase odinioară cu ,,nerușinata” Alina (apropierea dintre cele două forțe animalice ale naturii trădează prejudecățile celor care normează dezastruos existența politică), iese din mină, pe jumătate asfixiat, arătând ca un om de cavernă. E însăși imaginea elitelor despre cei umili. De fapt, liderii de la București și din reședintele de județ au în Ferzațiu propria lor imagine de sine, fără retușuri și fără înșelăciune. Intrarea de la mină explodează programat. Alina și Mitică, care supraviețuiește exploziei, emigrează în Germania. Fișt (împleticire dementă de litere) evadează de la ospiciu, pornind și el prin Europa, în căutarea fratelui său Ferzațiu, pe care speră sa-l arunce în aer cu câteva kilograme de trotil. Dezbinarea dintre români nu poate fi mai netedă și mai ascuțită, națiunea fiind doar o ficțiune utilă unora.

Peste victime și torționari se așterne momentan tăcerea, dar cine știe când focurile conflictului nu vor izbucni din nou devorând totul în calea lor? Dar oare au încetat vreodată să ardă? Pintilie nu e deloc un regizor optimist.

Miticii și micii – tragicomedia grădinii de vară

În ,,De ce trag clopotele, Mitică?” (1982), film construit pe coloana vertebrală din ,,D’ale carnavalului”, se constituie codul genetic pintilian. Nu voi insista pe sinuozitățile intrigii, care sunt, cu mici excepții deloc subtile, reproduse din Caragiale, ci pe diferențele sistematice dintre mahalaua pintiliană și cea caragialiană: în vreme ce la Caragiale oamenii sunt superficiali moral, savuroși cu farmec și inofensivi cu măsură, pentru Pintilie rânjetele și zbieretele euforice, furia turbată și nesimțirea galopantă, sexualitatea zoologică primează până la sufocare. Noaptea este sumbră, iar ziua nu durează prea mult. Pampon, cu mutră de criminal în serie, pare să fi ieșit de curând din închisoare sau de la casa de nebuni. Didina Mazu aduce cu o prostituată durdulie aflată la zenitul carierei. Nae e un pezevenghi care își admonestează amantele ca un bulibaș omnipotent. Bărbații adunați în baia turcească sunt culeși din ,,Amintiri din casa morților”. Mahalaua nu e doar sordidă, ci și satanică. Carnavalul poate da naștere când la un omor accidental, când la un viol oarecare. ,,Du-te dracului”, ,,tâmpitule”, ,,vagabonzilor”, ,,șobolanilor” și ,,fir-ați ai dracului de proști” – iată formulele de adresare curente ale pintilienilor. Veselia e, în fond, mohorâtă, iar limba deviază de la un punct încolo, sfărâmându-se în gâjâituri, hăhăieli, icnete, țipete, horcăieli etc. care dezarticulează comunicarea. Oricând se poate aluneca în ininteligibil. Sumbru și grotesc – culorile și emoțiile generale sperie. Pintilie îți întoarce pe dos mațele sufletului până la lehamite, spleen și, într-un final, acedie. Dumnezeu este una cu opusul său de la începutul timpurilor.

Reclame
| Lasă un comentariu

Fortăreața artei pentru artă


Stan

Preambul la o confruntare ce nu a avut loc

În studiul introductiv al Esteticii (1934-1936) criticului Tudor Vianu, republicată pentru prima oara în Republica Socialistă România în anul 1968, teoreticianul marxist Ion Ianoși analizează poate cel mai important tratat despre estetică între 1918-1948 din spațiul românesc. Suntem la jumătatea anilor așa-numitei liberalizări – 1964-1971 –, anii de maximă deschidere spre Occident, al recuperărilor tradiției prebelice și a cuplării cu modele și modelele vestice, filtrate, desigur, de organele de partid și de stat din vigilentul aparat de cenzură și cultură socialiste. Minunata lume nouă de inspirație sovietică se solidificase complet în anii destalinizării. Ideologia marxist-leninistă și teroarea stalinistă mârâiau pe la colțuri, dar cerberul fusese decapitat în parte, dacă nu în intregime, de paznicii săi îmburgheziți. Socialismul real își sapă, la umbra Occidentului, groapa istorică peste tot în Blocul Estic. ,,Stăpâni nedoriți au venit siluind sufletele, trezind mizantropie.”[i] În acest moment de cotitură spre capitalismul triumfător al zilelor noastre (doar retrospectiv se poate afirma că teleologia are sens), Ion Ianoși îl reevaluează pe Tudor Vianu. Este un truism să spui că osatura culturii de limbă română – această pretinsă cultură organică, împrumut mental al viziunii organiciste teutone din veacul al XIX-lea – a fost și, într-o oarecare măsură, încă este critica literară. Aici s-a adăpostit, ce zic?, s-a cuibărit flexibila coloană vertebrală a intelighenției românești: nu în filozofie, unde fiecare filozof nu are nici urmași, nici înaintași autohtoni, nu în științele naturale, unde contribuțiile depind exclusiv de receptarea internațională, nici în științele sociale (istoria și sociologia au cunoscut o oarecare continuitate de câteva decenii), ci în analiza de texte literare. Bariera lingvistică constituie o graniță naturală a spiritului românesc, precum un coridor montan impenetrabil. Paradoxal, în pofida traducerii acestui spirit în alte medii culturale, ceea ce este apreciat la superlativ de băștinași și nu atrage atenția veneticilor, cel puțin pozitiv, e pus obligatoriu pe seama fie a dezinteresului alogenilor pentru noi (acest noi monolitic și reconfortant), fie a unor paradigme toxice ale acelorași străini (rezumate, încă din 2001, în eseul fluviu Omul recent al gânditorului conservator Horia-Roman Patapievici), fie însăși limba română se subțiază brusc trecută prin alambicul nedrept al translației, ajungând un mixtum compositum în care ,,marile culturi” oarbe nu mai pot citi nici geniul, nici unicitatea. La aceste scuze generice atotcuprinzătoare se adaugă ura de sine culturală, întreținută de antinaționalismul rasist local, de aceeași extracție dubioasă ca opusul său logic, xenofobia eugenistă în numele unor popor milenar: dacă România nu are oameni de cultură ca în Germania sau Franța, acest lucru se trage din inferioritatea noastră genetică, sugerând, cioranian, un blestem colectiv al Europei de Sud-Est. Mitografia românească a eurocentrismului autocolonizator începe oriunde și nu se termină nicăieri. Și, totuși, critica literară a înnădit o tradiție de peste o sută cincizeci de ani în România. Această tradiție venerabilă își iese din chingile în care a fost prinsă de ideologia marxist-leninistă între 1948-1964 și răzbate la suprafață în deceniile ce vor urma. Prefața esteticianului marxist Ion Ianoși asupra criticului literar Tudor Vianu ridică, cu toate acestea, câteva problema ideologice, pe care le vom examina mai jos. Înainte însa de a proceda astfel, deși nu vom intra în amănuntele studiului punctual al Esteticii lui Tudor Vianu, să urmărim reconsiderarea clasicului. Cum înțelegea Vianu, discipolul direct al filozofului german Karl Groos, frumosul artistic, din perspectiva unui intelectual de stânga, cum s-a autoapreciat Ion Ianoși până la finalul vieții lui? ,,Pe de o parte, autorul îi asigură valorii estetice o situație privilegiată (valoare-scop absolută) față de valorile economice, politice (valori-mijloace) și morale (valori-scopuri relative), de unde ajunge la prezența în cadrul artei a unor elemente eternonome și perisabile (social-politice), alături de cele autonom-estetice, singure capabile să înfrunte timpul, și de aici la supraaprecierea virtuților educative ale artei. Pe de altă parte, el afirmă <<pura existența ideală>> a valorilor, refuză esteticului apartenența de <<valorile reale>>, de orice sferă existențială, mută centrul de greutate din cadrul experienței practice (lucruri, acțiuni) în domeniul exclusiv și exclusivist al ,,aparenței”, al fenomenelor de conștiință. Construcția este idealistă, pentru că e nedialectică: cultura este doar opusă existenței, nu și înclusă în ea, derivată din ea; natura ideală a artei e afirmată în opoziție cu realul, nu și dedusă din real, nu corelată și subordonată realului. Necunoașterea, neînțelegerea existenței sociale și a relațiilor sale complexe cu conștiința socială își arată, inevitabil, urmările.”[ii] În mod firesc, credem, rândurile de mai sus, atât de nete la prima vedere, s-ar fi cuvenit să fie rezultatul unei demonstrații riguroase, nu o opinie de arierplan plasată în primul sfert al studiului lui Ion Ianoși. Din fericire, însă, Ion Ianosi nu se înșală în concluzia sa. Tudor Vianu este un estetician care, deși îmbrățișând achizițiile filozofiei culturii și al unui psihologism întemeiat în datele imediate ale conștiinței, rămâne, fundamental, un gânditor clasic al esteticii, un idealist bemolizat[iii]. Preceptul autonomiei estetice este, în pofida examinării raționaliste, totodată confirmarea suveranității frumosului ca obiect mental independent. Frumosul este un lucru în sine, un compus speculativo-senzorial, o sferă unitară a materiei și formei artistice. Tudor Vianu vine, destul de previzibil, pe linia lui Aristotel, coboară prin Kant și Schopenhauer (nu prin Hegel, care scrie istoria esteticii ca parte subordonată a Spiritului în devenirea sa contradictorie în Istorie – idealul și forma, în fond, nu se unesc perfect nici în arta de excepție), preia parte din estetica obișnuită în universitățile din spațiul central-european de până la 1914 și își redactează propriul tratat. Cităm, din nou, din Ianoși: ,,<<Autonomizarea esteticii>>, el a înțeles-o în sensul transformării acesteia din urmă dintr-un capitol al metafizicii și al psihologiei într-o disciplină de sine stătătoare. Eliberarea de metafizică s-a produs prin renunțarea la ideea seculară, potrivit căreia estetica ar fi știința filozofică a frumosului natural și artistic, prin disocierea momentelor estetice și extraestetice.”[iv] Ion Ianoși depune un efort considerabil în aproape o sută de pagini pentru a arăta că Tudor Vianu nu era un estetician al idealismului subiectiv, ci un gânditor care privea produsul artistic ca rezultatul muncii omenești (conceptul dilatat de muncă este utilizat exagerat de Ion Ianoși pentru a-l atrage pe Tudor Vianu în tabăra marxistă, cea acceptată ca singulară, cel puțin la nivel oficial, în anul 1968), având caracteristici ce se pot examina rațional. Strădania teoreticianului marxist are două scopuri: pe de o parte de a lasă să se vadă că Tudor Vianu nu este nici un metafizician pur (totuși, Kant nu este nici el astfel, în fond), nici un obscurantist fanatic, irațional, care crede în actul artistic ca fiind pogorât din ceruri (doar estetica s-a dezvoltat ca epistemă împotriva acestei perspective romantice radicale și alterată ca poză socială antimodernă în decadentism). Concepția estetică a lui Tudor Vianu pare să necesite – cel puțin judecând după prudența critică a lui Ion Ianoși – o introducere favorabilă într-un spațiu cultural dominat de un materialism vulgar, care ar fi – vorbind ipotetic – în stare să sfâșie orice raționament, până și cel logico-matematic, ca fiind spiritualist. Iată cum se prezintă teoria estetica a lui Tudor Vianu într-o exegeză recentă: ,,Oricum, ea nu reprezentase, nici măcar în condițiile libertății de expresie, o asemenea mostră de <<idealism>> sau <<estetism>> încât să fi devenit acum subiect tabu. Dimpotrivă, poziția lui Vianu fusese una de mijloc, încercând să concilieze partea <<ideală>> și cea <<materială>> a artei și condiționând manifestările artistice de multipli factori istorici și sociali. În lucrarea sa capitală, esteticianul recunoaște o autonomie (doar) relativă a artei, adăugând descrierii ei intrinseci perspective din plan <<eteronomic>> și <<pantonomic>>. Prin intermediul acestora din urmă, autorul demonstrează că relația artei cu societatea e departe de a fi superficială, ea alternând funcțiile de expresie, negare sau compensare. O complexă dialectică e implicată în acest proces, de la rolul artei de a exprima tendințele unui anumit grup social, la rolul invers de a exercita ea însăși o influență, de pildă, prin crearea propriului său public.”[v] Și, totuși, Ion Ianoși îl apropie pe Tudor Vianu, în calitatea sa de estetician interbelic exponențial, cât se poate de mult, până la eroare, de curentul marxist, chiar de politica socialistă din România perioadei, cu care Tudor Vianu a avut un comerț favorabil în plan biografic, dar coercitiv în privinta cedărilor publice și a concesiilor în carieră. Nicăieri în această prefață-studiu Ion Ianoși, folosind cu abilitate dialectica hegeliană, nu dezminte reprezentarea frumosului artistic ca rezultat al unui simț intern al omului, constitutiv unei rațiuni înnăscute în specie. Ceea ce esteticianul marxist realizează în acest loc este îmbrățișarea autonomiei esteticului – literă de lege în habitusul criticii literare românești, însă experiență ieșită practic din uz în universitățile nord-americane și vest-europene după 1950 și abandonată aproape complet după 1970 – alăturându-i sisteme supranumite extraestetice, de natură istorică, politică, sociologică și economică. Marxismul lui Ion Ianoși este, rezumând, un combinat hegelian în materie de estetică[vi], neavând nimic de împărtășit cu realismul socialist de inspirație sovietică (de care se delimiteaza tacit), dar nici cu estetică marxistă elaborată magistral de un Georg Lukacs[vii]. La o examinare mai atentă, Ion Ianoși nu folosește, cel puțin aluziv (dacă nu prin referință nemijlocită la lucrările originale), criticile artei moderne realizate deja de Theodor Adorno după 1945 sau cele precedente ale lui Walter Benjamin, destul de cunoscute în cercurile savante ale Europei postbelice. Nici macar marxismul estetic, cu nuanțe existențialiste, al lui Jean-Paul Sartre nu își găsește adepți vocali în România perioadei. Ion Ianoși este, prin urmare, cel puțin în jurul anului 1970, un estetician mai apropiat de idealistul Tudor Vianu decât de orice sursă marxistă contemporană, de la care se inspiră, totuși, în privința viziunii sale politice de bază. Cum arată deci marxismul estetic în România? Întrebarea este mai mult retorică. El este o gaura neagră ideologică, după cum vom vedea. Și, interogația fatală: cum e posibil să scrii în ,,totalitarism’’ fără să fii nu doar marxist, ci și antimaterialist?

Autonomia esteticului sau lipsa de autonomie a oricărei alte teorii

Bref spus, marxismul estetic în România nu există, din simplul motiv că prea mulți filozofi, istorici, sociologi etc. originali marxiști nu am avut în perioada interbelică (Lucrețiu Pătrășcanu era asociat cu PCdR-ul clandestin, iar Lothar Radaceanu și Ștefan Zeletin nu reprezintă decât forme alterate ale marxismului predominant în Europa până în 1914), atunci când se putea elabora o lcoala antiidealistă, în răspăr cu generațiile asumate triumfalist ca postmaioresciene. Constantin Dobrogeanu-Gherea nu a lăsat discipoli marxiști după 1922 (dar nici poporaniștii Constantin Stere sau Garabet Ibrăileanu), iar PCdR e un partid minuscul, biet satelit sovietic, neomogen etnic într-o societate accentuat naționalistă, până la scoaterea sa în afara legii în 1924. Programul realismului socialist, intrat în forță în circuit ca import sovietic după 1948, nu posedă o estetică relevantă, o serie de raționamente persuasive în sine, nu doar amenințătoare ca politică de stat în materie de cultura publică, în care îndoctrinarea cu teze moralist-proletare a păturii de jos, înca nedesprinsă cu totul din evul lung al analfabetismului, în serviciul conducerii de partid și de stat constituie singurul liant ideologic complex dintre noile elite și poporul de rând. ,,Greșesc într-un fel cei care afirmă că e o epocă lipsită de teoretizări și de dezbateri aprinse. Dimpotrivă. Dacă nu poate fi vorba de critică sau de analiză literară, în schimb, discursul noului regim literar ia aspectul unei imense logomahii, cu teoretizări care mai de care mai zgomotoase și mai emfatice sau adversități născute dintr-un cuvânt sau o sintagmă, toate înscenate pentru a masca unul și acelasi lucru: faptul că literatura și libertatea de gândire sunt strict interzise. Ba mai mult, aș spune că literatura critică a realismului socialist este în întregime teoretică, întrucât și-a inventat, propriu-zis, un limbaj de grad secund, o serie nesfârșită de pseudoconcepte însărcinate să cârpească hiatul dintre ideologia totalitară și literatură. Dacă putea postula deschis necesitatea intervenției politice în literatură, mai greu îi va fi regimului să demonstreze că aceasta e firească și că răspunde nevoilor societății românești.”[viii] Subtilitatea certurilor ocolește, ce-i drept, orice discuție privitoare la natura frumosului în arta ca obiect de cercetare în sine. Se înfruntă reacționarii amuțiți cu artiștii poporului guralivi, operele de propagandă a regimului cu mințile presupus retrograde ale păturilor de mijloc. Pe acest fundal nu tocmai literar, intelectualii interbelici, unii cu foste sau tainice simpatii legionare cândva fățișe, devin subiecte vii în procese politice celebre, prea cunoscute pentru a fi invocate aici. În acest carusel al răfuielilor pe viață și pe moarte, între o libertate îndoielnică și o detenție certă, nevoile stringente ale societății românești sunt mai degrabă de ordin alimentar, a unor servicii medicale elementare și a unor școli primare intregrative, literatura jucând un rol secundar, de nu chiar invizibil la scară mare a populației. Abia după 1964, odată cu schimbarea secretarului general, dar și a întăririi regimului socialist în Romania, a stadiului său de maturizare cronologică, se poate vorbi – cu moderație, bineînțeles – din nou despre statutul literaturii și a condiției omului de litere în România. Clasicii sunt reînviați, tradiția literaturocentrică reintră în circuitul valorilor promovate în universități și școli. Practic, din acest moment până la sfârșitul sângeros al regimului în 1989, intelighenția românească excavează pas cu pas, niciodată până la capăt, mormintele înaintașilor interbelici, prebelici, pașoptiști, prepașoptiști, baroci, iluminiști etc., până în negura pierdută în zare a istoriei Daciei antice. În loc de progresism militant și luptă pe baricadele doctrinei celei mai avansate a omenirii, lumea românească trăiește o lungă restaurație de un sfert de secol. Esteticul este principiul credinței ultime, iar oficianții săi sunt criticii literari, esteticienii ca, de pildă, Tudor Vianu sau, horribile dictum, marxistul Ion Ianosi având alura unor teologi insidioși, unor intruși iscoditori, capabili să vicieze, prin interogatiile lor ce imanentizează misterul actului divin al creației literare (în care și dânșii își pun credință, să rememorăm), substanța potirului de aur, înmiresmat ca moaștele sfinților, în care frumosul inefabil, emoția indicibilă și necuprinsul creatorului de geniu sunt articole de cult standard, liber consimțite de întreaga preoțime literară. Animozitățile dintre cei care practică critica estetică (tautologie dezesperantă în mediul românesc) în maniera impresionistă a unor cronici sagace, dar efemere, și cei ce se ocupă de știința literaturii ca anatomie a esteticului aduce cu împunsăturile și gâlceava dintre membrii unui partid politic în căutarea unei ideologii comune constrângătoare. Menșevicii esteticieni și bolșevicii cronicari de hebdomadar, cu toții având caractere ancilare, își încrucișează lăncile în turnire literare de prestigiu. Cei care, precum Zigu Ornea sau Adrian Marino de după volumele despre Alexandru Macedonski, încearcă o istorie a ideilor din afara literaturii sau din interioriul ei, deși apreciați, nu schimbă cu nimic hegemonia estetocrației. La tribună zace doar statul, socialist sau monarhic, parlamentar sau prezidențial, tolanit pe un tron înalt, lângă care lenevesc saci prost cârpiți, din care fac, ghiduș, cu ochiul monedele de aur. ,,Dar dacă un istoric literar trebuie să fie mai întâi un critic, ce este un critic? Poate învăța cineva să fie critic? Răspunsul este: nu. Critica este o vocațiune așa cum sunt poezia, romanul și celelalte arte. Nu poți fi critic numai cu voința și deci istoria literară în fundementul ei nu este o știință. Croce însuși acceptă acest punct de vedere.”[ix] Criticul este un alt poeta vates, sacerdotul cu har al neamului românesc, eul biografic care se înalță, prin facultățile sale intuitive, nu ale Rațiunii, pe treapta Eului transcendental, încapsulând totul în lampa sa. Și aceasta conform poetului: ,,O, Levant, Levant ferice, cum nu simți a mea turbare,/Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare/ Noaptea turbure din pieptu-mi, zbuciumul ce am în sân,/ De când sunt deștept pe lume, de când știu că sunt român!”[x] Dacă acest balon de emoții înălțător-amețitoare conține și altceva decât heliu și mult wishful thinking, nimeni, în afara posedaților de geniu, nu poate să spune cu siguranță.

Estetismul e regină, iar plebea-i fără valoare

Cartea Adrianei Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România, este capătul de linie al istoriei mai sus amintite. Dacă anii postcomunismului nu au adus pe lume noi ,,mari” cronicari de prestigiu, condeie critice necunoscute înainte (să recunoaștem, cu riscul de a jigni o întreagă generație: cei care au scris altfel, metodologic și stilistic, provin predominant din mediul academic, de temperatura frigorifică a unui congelator cu prea multe etaje, iar cei care au recenzat săptămânal – uneori aceiași cu primii – au continuat, cu o cumințenie dezarmantă de epigoni, inerentă ierarhizărilor din mediul local, pe Nicolae Manolescu și Eugen Simion), ci au clasicizat – poate chiar osificat – nume lansate pe orbita culturii autohtone dupp 1965, interesul generașiilor născute după 1970 și maturizate hermeneutic în intervalul 2000-2010 a fost (și, într-o considerabilă măsură, încă este) istoria intelectuală. Cauza de adâncime a acestei replieri pe desfășurarea unor curente și cadre de gândire critică deja experimentate nu provine din incapacitatea lor congenitală de a scrie recenzii manolesciene, ci din sentimentul antifortifiant că acestea nu mai au (aproape) nici o greutate și putere de iradiere simbolică. Publicul cititor din anii ceaușismului timpuriu și târziu s-a spulberat după 1989, dereglând centralitatea revistei literare moștenită din socialism, când intelectualii formau deja o ,,privilighenție” de sine stătătoare. ,,Deși presiunea cenzurii politice este minimă în ultimele decenii, odată cu aceasta dispărând acel arch-enemy heteronomist care provocase, între 1965-1990, toate exagerările autonomiste, nu-i mai puțin adevărat că după căderea comunismului presiunea politică a eliberat terenul în fața presiunii pieței, activând reacții în bună parte similare.”[xi] Pe de altă parte, achizițiile epistemologice făcute din spațiul anglo-saxon diferă atât de mult de practicile împământenite ale impresionismului literar românesc încât ecartul dintre centrul culturii și (semi)perferiile sale se resimte ca o înfrângere morală de proporții a oamenilor de la marginea Imperiului. Adriana Stan descinde din anii în care aceste aprehensiuni metodologice se înstăpâniseră deja în intelighenția românească. De aici avem încercările de a revalua nu literatura româna per se, ci grila sa de interpretare în cărțile de după 2010 ale unor Andrei Terian, Alex Goldiș, Mihai Iovănel, Teodora Dumitru etc., care nu mai pot decide jocurile valorilor literare prin instituția delabrată a ,,criticii de întâmpinare”, dar pot submina, înainte de reevaluarea necesară de la fiecare sfert de secol, schelăria canonului. Adriana Stan analizează structuralismul românesc de după 1965, care, în contrapondere cu puritatea estetica proclamată de generația lui Nicolae Manolescu, nu este un inamic al esteticului (alături de proletcultism, protocronism și studiile culturale), reușind, dimpotrivă, opusul: ,,a fortificat literaturocentrismul culturii românești postbelice.”[xii] Întoarcerea refulatului de după 1965 se realizează sub forma unei ,,fugi de ideologie”. Orice demers scientist în câmpul literaturii este, cel putin în hebdomadare, taxat ca o revenire letală la critica unor ,,bestii negre’’ ca Ion Vitner sau Nicolae Moraru (demitizarea acestor figuri ,,sinistre’’ nu a fost realizată nici de Alex Goldiș în cartea sa despre anii dogmatismului realist socialist și glisarea lor spre altă dogmă la fel de asupritoare). Structuralismul vine în România, arată Adriana Stan în capitolul II, pe filiera lingvisticii interbelice, dar într-o ipostază alterată de pretinsa puritate științifică, de autoproclamata distanțare de social și politic, locul în care orice afirmație este una rezervată strict puterii. ,,Adoptarea structuralismului în lingvistica românească convine într-un fel sau altul tuturor părților implicate. Regimul îi măgulește, pe durata vasalității sovietice, mitologia tehnico-științifică, iar ulterior îi servește mai ales să evite sociologia, un teren cu constantul ,,potențial subversiv” de a fisura iluzia totalitaristă a celei mai bune dintre lumile posibile. Pe de altă parte, cercetătorilor formați în anii ’50, părtași la intruziunea violentă a politicului, lingvistica aceasta cu concepte aspetice și procedui algoritmizate le oferă promisiunea dezideologizării.”[xiii] Fuga de realitate este firească, dar justificarea ei este inhibitoare pe toata durata narațiunii Adrianei Stan. Prima scădere a cercetătoarei constă din interiorizarea anticomunismului acuzator (esopic sau agresiv) al câmpului literar pre- și post-1989. La fiecare pagină se resimte empatia pentru cauza nobilă a estetismului, în pericol de suprimare, dacă nu pentru cel superficial impresionist, postcălinescian, măcar pentru cel mai adecvat și mai verosimil, estetica structuralistă. Oricum ar fi, în afara lui Mihai Iovănel și Teodorei Dumitru, toți istoricii criticii literare din ultimii ani insistă să scrie din interioriul spațiului literaturocentric, cu unelte conceptuale și cu metode de lucru rudimentare, care nu s-au ,,corupt’’ prea mult de contactul cu sociologia culturală sau istoria ideilor politice, deși informația circulă liber de ceva vreme în spațiul global al cercetării. Acesta este un aspect ,,antiideologizant’’ pe care trebui să-l reținem. Efectul imediat al structuralismului de obediență lingvistică în primii ani de după 1965? ,,Dacă moda analizelor de text are vreun impact critic este, în ce ne privește, o întrebare destul de retorică. În perioada liberalizării culturale, cercetarea academică și foiletonismul literar nu sunt alternative, diferit validate, în cadrul aceluiași câmp critic, ci mai curând două continente separate de un ocean. Lingvistica stilistică, devoltată treptat încă din perioada ultimă a realismului socialist, nu există pentru critica neoimpresionistă aflată în ascensiune după 1964.”[xiv] Al. Rosetti și Iorgu Iordan își fac treaba, în calitate de principi incontestabili ai lingvisticii românești, fără ingerințe asupra estetismului predominant în sfera literaturii, neregularizată decât de talent și impresii critice inedite – în slujba ,,valorilor stabile”. Este salutară secțiunea despre structuralismul la zi al folcloristului Mihai Pop, dar nu se poate vorbi de ,,vreun schimb fertil de idei”[xv] cu criticii literari. Formalismul rus nu creează emulații în România. Întâlnirile ratate se continuă și la contactul cu rigoarea lingvistică, aplicată chirurgical pe un text literar, de către Roman Jakobson. În afară de practicarea sporadică a unor complicate exerciții didactice, adică indiferente estetic, lingvistul rus nu lasă urme adânci în critica literară românească. ,,Analiza sa încearcă să acopere toate mărunțișurile lingvistice ale poemului, toate fiind potențial relevante ca efecte literare. Dincolo de valoarea ei interpretativă neglijabilă, mai importantă este ideea simbolică promovată de acest tip de analiză: aceea că literatura se autoguvernează într-o ordine interioară complexă, dar încremenită.”[xvi] Teza etanșeității textului literar, independent de contextul cultural predominant în viata societății creatorului de artă, vine ca o mănușă pe așteptările și veleitățile germinative ale cronicarului literar de impact. Doar Cercul de Poetică și Stilistică de la București, patronat de figura lui Tudor Vianu, esteticianul fără urmași notorii până în acel moment al carierei, configurează mental critici literari care, cel puțin în etapa lor românească, utilizează metode structurale în analiza literară. Adriana Stan observă, totuși, judicios cum tripleta Sorin Alexandrescu-Toma Pavel-Virgil Nemoianu metabolizează și modelul New Criticism-ului nord-american. Rezultatul final nu este însă unul care să permită detașarea vizibilă de obiectul inefabil al literaturii, ci mai degrabă cimentarea sa în sinteze mai puțin subiective și impresioniste. ,,Critica formalistă românească de la începutul anilor ’60 se plasează pe poziții științifice și adoptă un limbaj mai teoretic decât critica <<elementară>>, pe care o expediază sub eticheta <<impresionismului>> și <<subiectivismului>>. În realitate, îi preia unele principii sau constatări empirice, pentru că adevăratul său dușman este <<reducționismul>>. Împotriva lui, recurge la orice instrument de tip <<obiectiv>> ca să poată demonstra că obiectul literar este ireductibil la orice altceva din afara lui însuși. Și acesta este un caz de critică <<inflaționară>>, căci supralicitarea limbajului, combinată cu refuzul <<subiectivității>> critice consolidează statutul de existență al literaturii și îi amplifică valoarea intrinsecă.”[xvii] În ciuda oricăror tentative contrare, esențialismul estetic rămâne în picioare, practic inexpugnabil. Faptul realmente fascinant prin consecințele sale axiologice ține de suprapunerea dintre un discurs critic estetic, în condițiile absenței unei clarificări preliminare de natura științei literaturii, adică tot estetică (dicționarul de termeni literari și concepte operaționale în literatură nu constituie decât subiacent o teorie estetică), asupra metodei întrebuințate, care există, fără a fi, însă, vreodată pusă în discuție, și valoarea propriu-zis literară. Conținutul extraestetic al operei literare este disjuns de forma sa, primordială în ecuație. ,,Stilistica și structuralismul au, în schimb, utilitate directă în didactica universitară, apoi școlară a istoriei literare, acoperind și părți ale acesteia de care critica mainstream nu are încă timp să se ocupe. Face, alfel spus, munca de jos.”[xviii]

E oarecum dureros de notat felul în care Adriana Stan încearcă să stabilească relații, să lege punți între tabere, pentru ca totul să pară friabil în cele din urmă. Structuralismul occidental, neprelucrat decât încet și în chip mutant decât după 1970, dispare aproape complet din peisaj după emigrarea celor trei critici în Occident. După plecarea sa în Statele Unite, Virgil Nemoianu se convertește la un tip de istorie culturală a epocilor literare care pare a fi desprins din paginile cărții seminale a americanului Russell Kirk, The Conservative Mind. From Burke to Elliot, care, după cum îi spune și titlul, pătrunde ca influență ideologică de succes în sferele înalte ale elitei Partidului Republican din anii de varf ai Războiului Rece prin câteva figuri marcante. Toma Pavel renunță la structuralism după anul 1975, de care se desparte manifest, revenind la o formă îmblânzită de estetism. Sorin Alexandrescu este un exemplu tratat într-un capitol separat de Adriana Stan. De remarcat, însă, este contactul inițial oripilant al celor trei, dar nu numai (Eugen Simion, Adrian Marino au reacții similare), cu mediul umanist vestic în anii ’70, pe care autoarea îl socoteste în nota minoră a unor gusturi trecătoare occidentale, specifice acelor ani în Franța și, într-o mai mică măsură, în America: ,,Abia scăpați de Marx, se împiedică de un <<zombie Marx, de nerecunoscut>>.”[xix] În acest punct de sutură, Adriana Stan invocă, destul de comod și previzibil, instanța autobiografică traumatică a anilor ’50, demonstrând aderența totală la înca actuala mitologizare antimarxistă a istoriei, nu numai literare, ci și sociale, din România anului 2018. O analiză riguroasă a marxismului românesc în critica literară ne-ar demonstra, fără drept de apel, aceeași penurie analitică pe care o găsim în filozofia de înspirație marxistă și în științele sociale, încremenite în proiect, după 1971 și chiar cu mult înainte. După cum s-a afirmat mai devreme, Adriana Stan pune la îndoială literaturocentrismul cu propriile sale mijloace vagi, recuperându-l pe aceeași cale. Se poate spune despre unghiul exegetic al autoarei ceea ce ea însăși afirmă despre structuralism, la finalul capitolului III: ,,Această paradigmă de cercetare, a cărei evoluție am urmărit-o în paginile anterioare, propune o formulă la fel de comodă pentru cercetătorii bucuroși de alternative depolitizate, ca și pentru regimul căruia n-are de ce să nu-i convină pasivitatea științifică a cercetătorilor săi.”[xx] Este chiar ceea ce primește suplimentare dovezi lămuritoare în secțiunea largă, poate cea mai interesantă din volum, orientată pe receptarea structuralismul în România. Adriana Stan pune punctul pe i fără să piardă timpul: ,,Dar structuralismul cu ieșiri speculative – din antropologie, psihanaliză, istoria ideilor sau teoria politică – are un circuit delimitat și o receptare mai controlată.”[xxi] E vorba de acei antropologi, psihanaliști sau filozofi care au ,,anumite înrudiri – parțiale, dar de substanță – cu marxismul”.[xxii] În imensul conformism social din România, momentul mai ’68 parizian a trecut ca un episod insolit petrecut pe altă planetă. Fundațiile solide ale regimului politic se întâlneau cu stabilitatea cerută de intelectuali pe alte planuri, mai ales cele de ordin profesional. Autoarea arată mirare când până și C. I. Gulian și Radu Florian, doi profesori universitari blamati cu îndârjire de aripa neoconservatoare de după 1989 pentru marxism-lenenismul lor pietrificat, se dezic de la distanță de șarjele dintre marxiștii vestici și apărătorii structuralismului la finalul anilor 1960. Ceea ce este radical de stânga pe malurile Senei devine nefrecventabil pentru ,,roșia” mică-burghezie academică de la București. În plus, structuralismul atenuat intră cu lentoare, în contratimp cu modulațiile sale vestice, în circuitul universitar abia după 1970. ,,Structuralismul poate susține un demers literar pasiv și mecanic, iar asta îi asigură în România legitimitate academică și longevitate didactică. Așa cum am văzut, e o paradigmă în spiritul dorinței de autoconservare a regimului și, în același timp, satisfăcătore pentru cercetătorii dornici să aibă o alternativă clară la marxism.”[xxiii] Care marxism, ne-am permite să o întrebăm pe autoare? Pesemne e vorba de cel schematic și neîntrebuințat decât pentru a asigura un suport de curs la catedră. Nici semiotica nu cunoaște o vivificare în România. Referindu-se la similitudinile și deosebirile care au conturat semiotica în Blocul Comunist, Adriana Stan constată cu imparțialitate: ,,Chiar dacă nu s-au încumetat să exploreze alte structuri sociale în afara sistemului literar, semiotica sovietică și cea poloneză au schițat, măcar, ipoteze valide teoretic despre constrângerile culturale sau forțele sociale ce acționează în limbajul și expresia literară. Semioticienii români nu au părut, în schimb, să ia în serios un deziderat <<socio-istoric>> clamat mai mult ritualic. Asta a blocat disciplina în propria ei argumentație, fapt vizibil în predilecția studiilor noastre semiotice pentru comentariul metateoretic, în detrimentul cercetărilor empirice. Aplicațiile s-au concretizat tot în literatură – domeniul cel mai distanțat de social din cele în mod obișnuit abordate de semiotică.”[xxiv] Cu toate acestea, dacă metateoria a folosit la ceva, atunci nimeni nu poate decât aprecia utilitatea ei ca disciplină universitară, ca încadrare a unor norme didactice. Promoții întregi de la facultățile de Litere – iar aceasta, până în prezent, mult dincolo de borna anului 1989 – li s-a ,,cultivat ideea naturii necomparabile și privilegiate a literaturii”, doar pentru ca Adriana Stan să adauge concesiv, ,,un lucru pe care, într-o astfel de epocă, oricine ar fi fost bucuroasă să îl recunoască.”[xxv] Din păcate după unii sau din fericire pentru alții, epoca estetocrației (și a corifeilor ei) e mai vastă sub raport temporal decât regimul ceuașist, ceea ce ,,deparazitează’’ predilecția pentru poziția aprorică a artei pentru artă (reiterăm, o artă cu principii imponderabile de estetică, dar fără o teorie solidă a esteticii) de orice alt rival sociologizant. ,,Critica românească nu are nici exemplul stimulator al sociologiei, filozofiei, antropologiei, care au fost decisive pentru poetica franceză; lipsa unui climat multidisciplinar autentic îi restrânge opțiunile speculative și, în mod corespunzător, îi amplifică imaginea despre sine. În consecință, critica noastră cântărește orice nouă teorie cu niște măsuri ajustate în primii ani de după 1964, fiindu-i greu să înțeleagă că în sfera a ceea ce am numi azi <<studii literare>>, e loc și pentru alte discursuri decât cel al criticii de intepretare.”[xxvi] Blocajul de a numi cu epitetul desuet ,,gherist” orice altă perspectivă decât cea estetică în literatură se recunoaște până în momentul de față, al senectuții (aproape) octogenare, la un academician ca Nicolae Manolescu.

Ajunși la jumătatea cărții Adrianei Stan, se poate spune că mizele teoretice s-au incheiat. Ceea ce urmeaza constă dintr-o galerie de critici literari, ale căror idei puse la lucru sunt studiate cu oarecare arguție. Sorin Alexandrescu este autorul unei monografii structuraliste, dar de factură estetică în fond, William Faulkner, al unei lucrări de doctorat despre logica personajelor, pentru ca apoi sa revină, după 1974 și în viteză după 1990, la ,,istorism, etică, politică”.[xxvii] Adrian Marino își construiește istoria sa de idei literare tot pe fundamentul de granit al estetismului, unde întreprinderile sale laborioase, după cum recunoaște cu amăraciune în autobiografia lui mai târziu, nu au recunoașterea fertilă dorită, trecând drept curiozitățile unui răzvrătit sauvage. Ceea ce predomină în reviste este un foiletonism luxuriant. Până și foștii agronomi de pe ogoarele realismului socialist de odinioară, Paul Georgescu, Savin Bratu, Mihai Novicov, Silvian Iosifescu, Vera Calin etc. revin la sentimente mai bune pentru cauza, oricum învingătoare, a autonomiei esteticului. Sociocritica este aruncată, poate strategic, poate cu tăria unoi noi credințe, peste bord, deși, pentru Adriana Stan, convingerile adevărate ale acestora nu pot fi decât cele exprimate în anii ’50 (de ce atât de implacabilă sentința?): ,,Vedem astfel că autorilor prinși la jumătatea drumului dinspre dogmatism, sau măcar acelora întorși cu fața spre <<marxism-leninism>>, structuralismul le vine, în mod neașteptat, în ajutor: le furnizează un nou suport pe care să-și consume obișnuitele beligerante [sublinirea mea], un ecran care să le proiecteze schimbarea la față sau pur și simplu un subiect aureolat deja cu prestanță universitară. La asta se reduce însă și întreaga lui utilitate: structuralismul e un subiect convenabil, nu o sursă de idei fertile și transformatoare. Chiar dacă am putea constata unele încercări de a revitaliza sociocritica în contrapondere la schematismul structuralist, în cele din urmă trebuie să recunoaștem că sociologia literară se afla într-o fundătură prea adâncă în România, încât s-o poata recupera astfel de proptele artificiale. Melanjul propus între structuralism și sociologie arată ca o soluție de compromis, nu ca una de sinteză la autorii citați. În fond, ei par să submineze deliberat ambii termeni ai ecuației: pe cel dintâi, pentru că le contrazice adevăratele convingeri [s.m.], pe cel secund, pentru că prezentul critic autonomist îi obligă la autocenzură [s.m.].”[xxviii] Și, totuși, o încercare cvasistructuralistă, merituoasă în sine, dar și ca rezultat final, este seria de volume dedicate istoriei poeziei românești de către Mircea Scarlat. Nici Nicolae Manolescu nu este scutit de a fi traficat metode structuraliste în Arca lui Noe, eseul istoric al romanului românesc, unde sistematizarea naratologică, relativ încastrată social, este pregnantă prin tipologia vârstelor romanului: doric, ionic și corintic, cea care a făcut școală în studiile literare românești din universități. Istoria socială factuală, relațiile dintre ideologiile politice și ierarhizarea pe criterii economice a mușuroiului uman care formează ceea ce se cheamă socialitate, gradul de convenționalism asumat al artei în genere, relativismul valorizării culturale, nimic din toate acestea nu trece în ordinea dominantă a nexului estetizant din critica literară românească. Nici până azi în întregime, s-ar putea afirma. Pur și simplu, structurile extraestetice reale parcă împiedică apariția structurilor estetice ireale ce ar putea cartografia peisajul literar local. Baza național-ceaușismului nu comunică cu suprastructura estetică decât în proporția în care ultima se autocenzurează în interacțiunea cu prima, consolidând o atitudine de frondă inofensivă care mai târziu se va intitula ,,rezistența prin cultură’’. ,,Demersurile lui Mihai Zamfir, Al. Călinescu sau Livius Ciocârlie, admirabile fiecare în felul său, nu lasă, laolaltă, impresia unei falange critice coerente. Ci mai degrabă a unor lupi singuratici care uneori își fac titlul de glorie din marginalitatea lor și din lupta cu morile de vânt ale impresionismului (orgoliul diferențierii îi mână în lupta pe Eugen Negrici și pe Marin Mincu). În plus, așa cum spuneam deja, criticii debutați după 1970 nu au de efectuat o mutație la fel de clară ca aceea produsă de șaizeciști, prin desprinderea de realismul socialist, iar, dacă inovează metodologic și interpretativ o fac în configurația stabilită de predecesorii lor.”[xxix] Mihai Zamfir începe ca stilistician în anii 1970 și naufragiază într-o viziune de robinsonadă asupra literaturii ca un topos fictiv, desprins de legaturile mundane. Al. Călinescu urmează îndeaproape metodele structuraliste franceze, până la jumătatea anilor 1970, pentru ca apoi să își piardă urma în stufărișul foiletonismului de anvergură națională. Un capitol de final este rezervat optzecismului și irupției postmoderne în anii ’80, care este și în prezent, prin actorii săi vii, înfășurat din cap până în vârful picioarelor în seme, sememe, lexeme și alte cârje și proptele care fac din orice text literar un altceva șamanic, care ține loc de o amuletă, un crucifix sau ceva mescalină. ,,Desigur că, pe lângă telquelism, numeroase alte influențe literar-teoretice se conjugă în formulele stilistice ale optzecismului nostru, chiar și dacă ne-am opri numai asupra contingentului său <<textualist>>. Totuși, modul în care stucturalismul, semiotica, telquelismul se topesc – și, inevitabil, se diluează – în imaginarul literar confirmă, o dată în plus, forța de distorsiune pe care <<esteticul>> o deține la noi în raport cu <<teoreticul>>.”[xxx] Cu asta se încheie periplul românesc al structuralismului occidental. Care este concluzia Adrianei Stan, lăsând la o parte himerele marxiste pe care ea însăși le persiflează pe parcursul lungii ei argumentații? ,,Vârsta de aur a teoriei, creatoare de <<miraje>> intelectuale în Occident, se manifestă aici și ca o epocă de piatră în care sunt inventate unele noi pentru îndeletniciri limitate ale vieții, sunt ridicate ziduri, atât pentru confortul izolării, cât și pentru protejarea unor valori vulnerabile. Cât de legate au fost aceste ziduri de epocă în sine, se vede din faptul că ele au durat și s-au prăbușit odată cu ea.”[xxxi] Se vede treaba că Adriana Stan mai crede într-o oarecare valoare intrinsecă a frumosului, fără de care, cum altfel?, literatura adevărată, trecând dincolo de eseistica sclipitoare de gazetă, în căutare de epatări veșnic vii, nu ar putea exista. Dacă nu ar fi fost așa, atunci am fi citit poate o istorie a curentelor din critica literară națională care s-ar fi ocupat nu numai de geneza și stingerea structuralismului în România, ci și de una în care cele trei decenii scurse de la colapsul Blocului Sovietic încoace ar fi fost examinate de pe aceleași poziții: cum de n-am recuperat decalajul metodologic cu spațiul anglo-american (mai ales acesta) în știința literaturii nici până acum? Oare bastionul și-a continuat existența vitregită, dar fermă, și dupa ce baubaul marxist-leninist, proletcultist și protocronist au ieșit din scenă?

Nimic critic de exportat

Vinovatul din oficiu al autonomiei esteticului dus la extrem în peisajul literar românesc de după 1965 este olimpianul George Călinescu. Aproape toți criticii literari formați atunci sunt tributari, într-un fel sau altul, scriitorului și artistului Călinescu, care a fost mai mult, parafrazând pe alocuri, un poet în critica literară și o meme în materie de etalon simbolic. În consecință, Adriana Stan se luptă cu avatarurile postcălinescianismului, mai mult sau mai puțin fidele orginalului. Nu-i de mirare atunci că dacă presupunem o rădăcină de inspirație călinesciană, fructul de pe ramuri nu poate fi structuralist. ,,Or, în aceste condiții, pare inutil să mai demarăm o confruntare a sistemului călinescian cu celelalte direcții de inspirație lingvistică din critica secolului trecut (formalismul rus, structuralismul, semiotica, deconstructivismul ș.a.md.).”[xxxii] Pentru cei mai mulți dintre postcălinescieni critica literară care se actualizase în alte spații culturale nu are sens, indiferent de formația lor fracofilă. Probabil că dacă ar fi întrebat, după o (sumară) lectură prealabilă, cum îl evaluează Nicolae Manolescu pe Franco Moretti (punerea în scenă nu este intenționată spre a ridiculiza pe nimeni), răspunsul (cândva) influentului critic român ar consona cu afirmația următoare, o adevărată judecată de valoare finală, venită din partea autorului ei: ,,Cine exclude criteriul estetic din istoria literară nu face istorie literară, ci istorie culturală.”[xxxiii] Doxa esențialismului estetic elimină eo ipso orice altă metodă ca secundară în ceea ce privește eficacitatea sa axiologică – punctul terminus al oricărui demers normativ în spațiul cultural românesc. Rezultatul este unul care pune în primejdie identitatea culturii române în ansamblu[xxxiv]. Fie vom rămâne la fel de irelevanți la scara lumii prin paradigma autonomiei esteticului, care are drept corespondent conservatorismul politic (sau ipostaze ale unui liberalism prăfuit și desuet) în viața socială, deci o ideologie orientată spre trecut și inflexibilitate, probabil așteptând utopic ca esteticul să fie redescoperit ca piatră unghiulară a științei literaturii în spații culturale dominante (moment în care semiperiferia – suportând îndelung un acut complex al inferiorității coloniale – se va proiecta pe sine ca aflându-se în centru dintotdeauna, obliterând și confirmând simultan marginalitatea ei cronică), fie, printr-un proces inevitabil de aculturație a hegemonului globalizant, istoria literaturii române, imaginată până recent ca având o continuitate genuină în timp de la o generație la altă, se va fisura ireversibil și iremediabil, căpătând culoarea pământie a unui fosile la muzeul de antropologie a culturilor incubate, crescute și dispărute în spațiul est-european în ultimele două secole.

Note

[i] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Semne, București, 2003, ediție facsimilă, p. 12.

[ii] Tudor Vianu, Estetica, Editura pentru Literatură, București, 1968, pp. XVII-XVIII.

[iii] Dincolo de polemica picantă dintre ,,plagiatorul strategic” Tudor Vianu și tânărul intemperat – viitor coechipier, alături de Șerban Cioculescu, la ediția-proiect din 1944 a Istoriei literaturii române moderne – Vladimir Streinu (atacurile la persoană și-au păstrat savoarea istorică), Estetica profesorului Tudor Vianu s-a bucurat, printre altele, de două cronici interesante, și încă relevante pentru problematica artei pentru artă ca program exclusivist, din partea pe atunci junilor Al. Busuioceanu și Al. Posescu, ambii primind răspunsuri condescendente și corective din partea universitarului bucureștean, care nu atacă nicidecum fondul problemei ridicate de cei doi preopinenți. Vezi Tudor Vianu, Opere, vol. 6,  Editura Minerva, București, 1976, pp. 512-525, respectiv pp. 526-540.

[iv] Idem, p. XXXIX

[v] Adriana Stan, Posteritatea lui Tudor Vianu. Alternativele criticii românești postbelice, p. 123. Versiunea online consultată: http://www.cesindcultura.acad.ro/images/fisiere/rezultate/postdoc/rapoarte%20finale%20de%20cercetare%20stiintifica%20ale%20cercetatorilor%20postdoctorat/lucrari/Stan_Adriana.pdf, site accesat la data de 29.05.2018.

[vi] De altfel, în volumul său Estetica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, Ion Ianoși rezervă mai puțin de o treime din studiul său teoretic, redactat sec și plat ca o lucrare academică utilizabilă pentru studenții de la filologie, ,,perspectivei sociologice’’ (pp. 176-207) și raporturilor esteticii clasice și tratarea ei în context contemporan (pp. 207-233). Până și subiectul interferenței literaturii, percepută prin prisma autonomismului estetic ca model fundamental, cu ideologiile politice sau cu sociologia literaturii se reduce tot la o discuție înalt teoretică, aproape distantă față de referentul său cotidian, despre natura filozofică a istorismului, a unicității operei ca artefact, a creatorului sau a artei socialiste, ultima constituind o simplă recuperare a unor clișee din dogmele culturale de stat.

[vii] Faptul este cu atât mai susceptibil de a trezi mirarea cu cât însuși Nicolea Tertulian, un fost adept al realismului socialist în anii 1948-1964, exeget devotat al esteticii lui Georg Lukács după 1964, cel care avea să sprijine publicarea unei părți considerabile din opera filozofului maghiar, nu este un antiidealist convins, ci un virtual adept al elitismului (mic)-burghez. Vezi Alex Cistelecan, ,,Noblesse oblige”, Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 61-66, la https://revistavatra.org/2018/03/15/alex-cistelecan-noblesse-oblige/, site accesat la data de 29.05.2018.

[viii] Alex Goldiș, Critica în tranșee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Editura Cartea Românească, 2011, p. 18.

[ix] G. Călinescu, Principii de estetică, Editura Pentru Literatură, 1968, București, p. 83.

[x] Mircea Cărtărescu, Levantul, Editura Cartea Românească, București, 1990, p. 7.

[xi] Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Editura MNLR, București, 2017, p. 106.

[xii] Adriana Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România, Editura MNLR, București, 2017, p. 17.

[xiii] Adriana Stan, op. cit, p. 47.

[xiv] Idem, p. 53.

[xv] Idem, p. 68.

[xvi] Idem, p. 77.

[xvii] Idem, p. 91.

[xviii] Idem, p. 103.

[xix] Idem, p. 117.

[xx] Idem, p. 119.

[xxi] Idem, p. 129.

[xxii] Idem, p. 131

[xxiii] Idem, p. 142.

[xxiv] Idem, p. 159.

[xxv] Idem, p. 166.

[xxvi] Idem, p. 173.

[xxvii] Idem, p. 201.

[xxviii] Idem, p. 239.

[xxix] Idem, p. 271.

[xxx] Idem, p. 350.

[xxxi] Idem, p. 358.

[xxxii] Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esență, Editura Cartea Românească, 2009, p. 640.

[xxxiii] G. Călinescu, Principii de estetică, Editura Pentru Literatură, 1968, București, p. 74.

[xxxiv] Reflecțiile și schematizarea în cadrul globalizării actuale a studiilor literare sunt lucid prezentate în Andrei Terian, Critica de export, Editura MLNR, București, 2012, pp. 272-314. Cu toate acestea, Andrei Terian, conștient de atributele specifice pieței naționale de omologări a ,,valorii culturale’’, pe care și criticul universitar le împărtășește până la un punct, încearcă o captatio benevolentiae care nu se poate distinge de un semnal de alarmă mai larg: ,,Aceasta nu va însemna că va trebui să concepem de acum înainte fenomenul literar ca pe o simplă remorcă atașată studiilor culturale, așa cum se tem majoritatea istoricilor literari autohtoni. Nu e nevoie să devenim constructiviști pentru a vedea că literatura e un ansamblu de convenții și că <<talentul>> unui scriitor (dacă preferăm să utilizăm în continuare acest termen) constă nu în aptitudinea sa de a capta <<inefabilul>> (aceeași observație), ci în capacitatea de a construi și de a reconstrui într-o manieră originală convențiile respective; nu e nevoie să depășim materialiștii culturali pentru a vedea că există un raport de condiționare reciprocă între istoria literaturii române și istoria instituțiilor și a structurilor sociale românești; nu trebuie să devenim marxiști, neoistoriști, feminiști sau activiști gay pentru a lua act de evidența că studiile literare au fost dintotdeauna (și) un teritoriu al raporturilor de forță și al luptelor pentru putere, că o mare parte a canonului literar românesc a fost construit pe baza unor considerente care nu prea aveau de-a face cu <<frumosul>> (oricum l-am înțelege) și că măcar unele din vocile amuțite de discursurile critice dominante ar merita o nouă șansă. Nu ne obligă nimeni să devenim postcolonialiști sau <<mondialiști>> pentru a putea constata că literatura română nu s-a constituit într-o serie etnică sau lingvistică și că granițele care o despart de celelalte literaturi sunt uneori extrem de fluide. Dar, dacă suntem capabili să acceptam toate aceste lucruri, atunci nu văd nici un motiv serios pentru care să nu acceptăm – critic și selectiv, desigur, și fără a adopta numaidecât și agendele lor politice – ajutorul disciplinelor evocate mai sus, dintre care unele au dobândit deja o vechime de câteva decenii în abordarea problemelor aferente.” (p. 292) Cu toate aceste mențiuni prevăzătoare, Andrei Terian trece peste obstacolul rezistenței fondului cultural local la orice grilă interpretativă care ar putea să pună în primejdie propriile sale politici și fracturi ideologice, chestiuni ce depind, în ultimă instanță, de configurarea instituțională mai largă și de raporturile de putere din rețeaua extinsă a intelighenției autohtone. Selectarea autonomismului estetic ca hegemon simbolic, de pildă, se referă și la contraselecția tuturor celorlalte ,,unelte” rivale de cercetare funcțională.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XIV


(Opere, volumul II, Editura Univers, ediție Angela Ion, 1983)

Albert Savarus 

Situată în orașul de provincie Besançon, în regiunea estică Franche-Comté, acțiunea este paradigmatic balzaciană: într-o societate conservatoare în purtări și creatoare a unor tradiții rigide inexistente cronologic, aristocrația locală, de extracție joasă și cu o genealogie recentă față de marile familii nobiliare, aliată din principiu cu Biserică, se luptă pentru controlul aparatului de stat cu burghezia întreprinzătoare în anul 1834. Bătălia nu urmărește decât solidificarea unor rețele de putere, dar, ca în alte scene de viață provincială, stratul nobilimii reușește doar să se amestece cu sângele bogaților comercianți sau să creeze (mez)alianțe cu politicienii ridicați din zgura evenimentelor anului 1830, cei care susțin și se lasă sustinuți de industriașii, negustorii și cămătarii locului. Salonul doamnei de Watteville de Rupt este centrul atenției pentru notabilitățile orașului-reședință de regiune. Aceasta este redată nu fără un oarecare farmec, dar habotnică, egoistă și despotică. Soțul ei, ,,strănepot al faimosului Watteville, cel mai norocos și ilustru ucigaș și renegat ale cărui aventuri extraordinare sunt mult prea adânc intrate în istorie ca să mai trebuiască relatate” (p. 18), este un suflet blând, nevolnic, retras în lume, preocupat de operațiuni de strunjit. Bătrânul baron de Watteville se situează la mijloc pe linia dintre senilitate și scrânteală, fiind mai mult sau mai puțin o victimă a soției sale, în vârstă de numai treizeci și opt de ani. În saloanele baroanei își făceau veacul diferite personalități de importanță enormă doar în Besançon și nicăieri altundeva în Franța. Primul este abatele de Grancey (pentru posibile analogii caracteriale, cf. Vicarul din Tours), prelat devotat, umil și versatil în același timp, care, prin ambasadele sale pentru apărărea proprietăților Bisericii, demonstrează calitățile unui politician abil, dar și specimen ales al unui corp ecleziastic în plin recul istoric. Al doilea membru de vază în casa baroanei Watteville este un craidon sărăntoc, un leu ahtiat după o înțelegere matrimonială care să-l scoată din sărăcie (cf. tematica din Fata bătrână), purtând numele-titlu Amédée-Sylvain-Jacques de Soulas. Acesta o curtează politicos și distant pe fata familiei de Watteville, tânăra Rosalie, care seamănă cu strămoșul ei scelerat pe linie paternă. Deosebirea de vârstă dintre cei doi este de șapte ani, făcând eligibilă căsătoria. Între tatăl absent și mama tânără se căscase un abis de abstinență reciproca, ceea ce o îndemna atât pe fiică, cât și pe mama (îndeosebi pe aceasta) să fie stârnite de același bărbat, domnul de Soulas, singurul mascul ușor disponibil. ,,Baroana își supraveghea fata cu atât mai atent cu cât considera că e în joc însăși onoarea ei de mamă. Pe de altă parte, nici n-avea altceva de făcut. Pe atunci în vârstă de treizeci și cinci de ani și ca și văduva de pe urma unui soț care-și petrecea timpul strunjind ouare din toate soiurile de lemn, înverșunându-se să facă din esențe tari cercuri cu șase striațiuni și meșterind tabachere pentru prietenii săi, Clotilde de Rupt cocheta în limitele celei mai stricte bune-cuviințe cu Amédée de Soulas.” (p. 29) Tensiunea dintre mamă și fiică, vizibilă printr-o antipatie viscerala între cele două rivale naturale, se manifestă atât prin micile acte de tiranie domestică ale instanței materne, cât și prin indiferența disprețuitoare a fetei pentru gusturile și ideile în materie de morală ale mamei. Rosalie este eliberată din lanțurile acestui calvar psihotic atunci când în Besançon se instalează un tânăr avocat promițător, Albert Savaron de Savarus.

Acesta vine de la Paris, Mecca tuturor elitelor provinciale în Comedia umană. După ce reușește să apere, din prima clipă în care debutează în provincie, interesele materiale ale abatelui de Grancey, deci să aducă un real sprijin Bisericii, și să rezolve câteva cazuri presante ale negustorimii din Besançon, Albert Savarus, un intrus într-o societate mică și meschină, atrage atenția tuturor asupra persoanei sale bizare. Abatele de Gracey îi devine în scurtă vreme confident și prieten, descoperind în parizian un tip ambițios și plin de elan sufletesc. Savarus avea obiceiul să lucreze din zor numai noaptea (precum Balzac însuși), locuind într-o casă învecinată cu aceea a familiei Watteville. Rosalie, captivată de apariția, fermecătoare prin insolitul ei, a acestui străin, începe să fantasmeze erotic, fără să-și dea seama, în jurul portretului avocatului, construindu-i un halou romantic pasional. Dragostea este, înainte de orice, dorință și iluzie, intensificate de promisiunea imaginară a consumarii unei plăceri reale. ,,După ce-l privi de la distanță pe domnul acela extraordinar, singurul a cărui fizionomie se deosebea net de masa figurilor văzute până atunci în Besançon, Rosalie trecu repede la ideea de a pătrunde în casa lui, de a găsi explicația atâtor mistere, de a auzi vocea aceea atât de elocventă, de a obține o privire a ochilor săi atât de frumoși. Voia toate acestea, dar cum să le realizeze?” (p. 37) De altminteri, după oarecare eforturi repetate în materie de persuasiune pe lângă tatăl ei decrepit, domnișoara Rosalie reușește să dea prima probă a dragostei ei de virgină: tatăl ridică un foișor în curtea casei, un foișor care ascunde un interior de grotă, locul ferit în care, spre sfârșitul povestirii, slugă fidelă a avocatului, un anume Jérôme, întreține raporturi intime pe ascuns cu servitoare urâtă a domnișoarei neprihănite, zgârcita Mariette. Din acest loc, Rosalie poate să-și spioneze în voie iubitul pe timp de noapte.

Ce își pusese în cap Albert Savaron? După câștigarea procesului Arhiepiscopiei și a altora mai mărunte, toate de natură comercială, Savaron întemeie o revista bilunară. ,,Avocatul Savaron nu comise eroarea de a prelua personal conducerea Revistei; direcția financiară i-o lăsă primului său client, domnul Boucher, înrudit prin soția sa cu unul dintre cei mai mari editori de lucrări ecleziastice importante; își rezervă doar funcția de redactor și o parte din beneficii în calitatea sa de membru fondator.” (p. 42) Revista Revue de l’Est avu un succes mai mult decât cel scontat initial: număra deja o sută cincizeci de abonamente după primele numere și nu jena mințile înguste ale acționarilor. Protejat deopotrivă de Biserică și de tagma negustorimii, pe care o menajează de atacurile comentariului politic, Albert Savaron de Savarus își dorește, totuși, puterea politică. Visează să fie ales deputat de Franche-Comté, să revină în forță la Paris, să adune fulgerător câteva milioane și să își pună capăt, cumva, durerilor sufletești. În numărul al treilea, Albert publică o povestire romantică la modă, scrisă cu mijloacele și imaginile curente în epocă. Balzac reproduce spiritul acestei specii de literatura si, în același timp, completează, pritr-o analepsă clasică în heterodiegeza sa, un gol biografic. Pe de o parte Albert se remarcă prin lipsa de scrupule a unui parvenit oarecare, care se folosește de contexul social și de conflictele existente care mocnesc în Franța (rurală), pe de altă parte, avocatul este un erou romantic cu spirit angelic, ,,un ambițios din dragoste”, care se ajută de această scăpare artistică a personalității sale pentru a se face remarcat în cercurile morocănoase și inculte ale orașului somnolent Besançon. Povestirea reia vilegiatura în Elveția și nordul Italiei a doi prieteni buni, o pereche de suflete în care impresiile și sentimentele au capacitatea de a iradia viață. Unul este Léopold, viitor ajutor de notar la Paris, și celălalt se cheamă Rodolphe, alt absolvent de Drept de teapa lui Rastignac. Mama tânărului Rodolphe se stinsese timpuriu, la doar patruzeci și trei de ani, lăsându-și fiul în bătaia valurilor sorții, fără bani și cu corabia goală, cu toate că era urmașul nelegitim al unui ,,mare senior mort prematur”. (p. 44) Rodolphe, care se îndrăgostește amețitor de o tânără misterioasă, este un alter ego al lui Savarus. Decorul și întâmplările banale ale unei evadări agreste în peisajul elvețian își propun mai mult să creeze o atmosferă de sublim emoțional decât orice altceva localizabil geografic, social sau măcar istoric, laturi care nu sunt, ce-i drept, ocolite. Mijloacele narative sunt șablonarde și previzibile, descrierile fiind bogate numai prin convenționalismul lor emoțional. Umbra bardului Byron și pasionalitatea inexorabilă a rasei latine sunt recognoscibile la tot pasul. Tânăra care îi atrage atenția lui Rodolphe se ascunde sub numele de Fanny Lovelace (pronunțat Loveless), dar se cheamă în realitate Francesca de Lamparoni, nevasta de doar nouăsprezece ani a unui librar în vârstă din Milano, Emilio, ,,unul dintre capii revoluției și conspiratorul pe care Austria dorește cel mai mult să-l închidă la Spielberg.” (p. 53) Francesca îi răspunde din primul moment la sentimente romanticului Rodolphe, iar, în numai câteva pagini de dialoguri incadescente, soțul ei, autoexilat, este reabilitat politic, urmând să se mute cu toții la Geneva, unde își vor fi reintrat în drepturi, recăpătându-și proprietățile cuvenite și finanțele mult sporite. Lux solar, huzur siniliu și rafinament mediteranean: acestea constituie vălurile fragile sub care ard pasiunile nemistuite ale eroului erotic Rodolphe. Din nefericire pentru bastardul fără o lețcaie, Francesca nu este nevasta oricărui librar, ci a principelui ascuns Gandolphini, unul dintre cei mai bogați și mai nobili italieni ai veacului. Repus în drepturi, locuind ca un nabab în Napoli, principele Gandolphini pârjolește doar cu soarele grandorii sale financiare sufletul însetat de dragoste al bietului Rodolphe. Încrezător în iubirea de cremene a Francescăi, care, încăpățânată în mândria ei rece și conservatoare de vlăstar desprins din trunchiul familiei Colonna, nu fuge în lume cu pretendentul francez, Rodolphe se apucă să facă avere pentru a putea să spere la împlinirea iubirii sale. Anii trec, politica și industria se dovedesc înșelătoare pentru un ins manfredian, dar nădăjduia încă la un noroc izbăvitor. Acesta este trecutul romanțat al lui Albert Savarus.

Povestirea nu are cine-știe-ce trecere în burgul rigid din Franche-Comté, însă Rosalie învață să-l iubească pe avocatul din urbe cu forțe înmiite. ,,Când sfârși de citit această nuvelă, pe care o devorase, domnișoara de Watteville avea obrajii aprinși; o scuturau frigurile; dar de mânie.” (p. 70) Léopold Hennequin este numele real al prietenului din Paris, în vreme ce în Francesca se ascunde, de fapt, doamna ducesa d’Argaiolo. ,,E născută principesa Soderini, e din Florența, aparține celei mai înalte aristocrații și este tot atât de bogată ca și soțul ei care posedă una din cele mai mari averi din Lombardia. Vila de pe lacul Maggiore este una din curiozitățile Italiei.” (p. 74) Rosalie e măcinată pe dinăuntru de limbile de foc ale geloziei și de forța gata să explodeze a unui libido reprimat până la sufocare. Tribulațiile ei în amor merg pânâ într-acolo încât ajunge să spioneze ca o metresă corespondența avocatului. Mariette, sluga fericită a unei stăpâne nefericite, este șantajată pentru relațiile ei nerușinate, dar umane, cu Jérôme. Află, astfel, de intențiile lui Savarus de a fi ales ca deputat, de planurile sale de mărire și de grupurile de prestigiu din Besançon. Rosalie speră să-l cucerească pe Albert aducându-l în salonul mamei ei. Între timp, avocatul își cumpără o casă în oraș în vederea candidaturii multașteptate și continuă să facă servicii taberei burghezo-clericale. Domnișoara de Watteville începuse să prindă dragoste de una dintre moșiile furate de acel străstrăbunic crud și sălbatic al ei, moșia din Rouxey, care aducea zece mii de franci pe an, a cincea parte din veniturile totale ale casei. Această grădină de reverii sentimentale se află într-o neclaritate legală în legătură cu posesorul ei de drept: ori domnul de Watterville, ori comuna Ricey, unde domnea un primar de rând, fiu înverșunat al burgheziei post-1830. Proprietatea privată modernă, cea care implică un cadastru riguros și pus la punct la zi, nu trece de bariera fluidă a Evului Mediu. Rosalie își convinge tatăl ca domnul Savarus să pledeze în acest proces de partea lor, obținând nu numai un sălaș în care patima ei se putea dezlănțui în voie, ci, pe deasupra, și un iubit sau chiar soț. Abatele de Grancey avea să medieze aceste învoieli. Din nefericire, fără să aibă subtilitatea vechiului cler intrigant, al iezuitismului ca modus cognoscendi, care ar fi ghicit din timp pasiunea ascunsă în interesul material imediat, abatele interpretează procesul sub forma unui transfer oarecare de putere: câștigarea definitivă a moșiei Rouxey echivalează cu câteva zeci de voturi pe ascuns în favoarea domnului Savarus. Acesta, fidel planurilor sale inițiale, refuză pentru moment invitația. Actualul deputat era domnul de Chavoncourt, nobil sărăcit, coloana care ținea echilibrul între cele două clase ce se confruntau în departament: nobilimea (Watteville și ceilalți) și prefectul, un ,,devotat al guveranului din Iulie” (p. 96), prin urmare, un antiregalist, un aliat al burgheziei, cu care colaborase fructuos, cel puțin până în acel moment, și Savarus.

Rosalie ticluiește un plan diabolic care ar fi împlinit speranțele ei de tânără femeie îndrăgostită. Trimite scrisori anonime dușmanilor politici ai domnului Savarus, care își ascunsese pâna atunci intenția de a candida la alegerile parlamentare, informându-i cu privire la acest avocat temerar și isteț. ,,Alegerile au fost așadar o luptă între partide și, pentru a le învinge, Ministerul și-a ales terenul și momentul luptei. Astfel, ele nu urmau să aibă loc decât peste trei luni. Când un bărbat așteaptă totul de la niște alegeri, timpul ce se scurge între ordonanța de convocare a colegiilor electorale și ziua fixată pentru deșfășurarea operațiilor este o partidă în care viața obișnuită pare că își oprește cursul. Rosalie înțelese deci câtă libertate de acțiune îi lăsau în aceste trei luni preocupările lui Albert. Obținu de la Mariette, căreia, după cum avea s-o mărturisească mai târziu, îi promisese că o lua împreună cu Jérôme în slujba ei, să-i dea scrisorile trimise de Albert în Italia împreună cu scrisorile sosite pentru el de acolo.” (p. 97) Savarus descoperi curând că nu se putea sprijini decât pe voturile negustorimii și ale clerului, restul fiind împărțite cu grijă de dușmanii sai, care fuseseră informați din timp. Prefectul și notabilitățile locului își disputau postul de parlamentar cu îndârjire, pricepând cu ce fel de adversar abil se confruntau. Abatele de Grancey, confidentul și admiratorul lui Savarus, îl face să înțeleagă în ce ghem de socoteli intrase, punându-l în temă cu necesitatea de a fi introdus în casa doamnei de Rupt-Watteville și de urgentarea cazului moșiei Rouxey. Seducătoarea Rosalie își apropia prada de cușcă în clandestinitate. Din păcate pentru Savarus, dar și pentru domnișoara Rosalie, cele două sute de voturi de care avea nevoie avocatul depindeau de consimțirea lui la căsătoria aranjată cu domnișoara Sidonie de Chanvancourt, una dintre fetele nemăritate ale parlamentarului, aristocrat cu punga strânsă, în funcție. Iată cum interesele de înavuțire au ca nucleu nevoia naturală, dar și socială, ca proprietatea să se perpetueze precum posesorii ei legitimi. Căsătoria este o afacere, căci bunurile mobile și imobile impun urmași, deci noi stăpâni, care, viceversa, sunt creați de patrimoniul lor. În seara în care Albert Savaron de Savarus urma să fie prezentat grangurilor (expresia este a lui Balzac însuși) adunați în casa doamnei de Watteville-Rupt, avocatul dispare subit, nemaîntorcându-se vreodată în Besançon. Deputăția și soția virtuală fuseseră abandonate pentru totdeauna, amintirea sa dispărând curând din memoria, oricum scurtă, a localnicilor, jigniți în amorul propriu.

Misterul, pe care Balzac l-a concentrat în ultima zecime a compoziției sale, se spulberă de la sine: abatele Grancey pricepe, în cele din urmă, că Rosalie, posedată de o dragoste ucigătoare, confiscase scrisorile lui Albert către muza sa din Italia. Mai mult, când soțul acesteia, ducele d’Argaiolo, se stinsese pe cale naturală, ducesa primise o scrisoare indiferentă, în care Savaron de Savarus își anunță căsătoria, dar scrisă de mâna blestemată a Rosaliei, care deprinsese și arta falsificatoare de a imita grafia celorlalți. Rosalie credea, astfel, că urma să pună mâna pe Albert Savarus, noul deputat din Besançon. Ridicat în cin, vicarul-general Grancey din eparhia Besançon, cel care avea să se stingă curând, scârbit de nebunia lumii, află că Albert primise o vestă de la ducesa d’Argaiolo în ziua în care urma să fie introdus în salonul doamnei Watteville: Francesca îi returnase toate scrisorile. Albert aleargă disperat prin Italia, Franța și alte meleaguri după Francesca, dar aceasta, o contrastatuie a Comandorului, refuză să-l mai vadă. Zdrobit de fatalitatea nefavorabilă lui, politicianul fără voință, deși talentat, Albert Savarus se retrage în mânăstirea trapistă Grande-Chartreuse din Paris, pregătindu-se de călugărie. Trufașa Francesca d’Argaiolo se căsătorește cu domnul duce de Rhétoré, ,,fiul mai mare al domnului duce de Chaulieu, fost ambasador” (p. 112), fratele Louisei de Chaulieu (cf. Memoriile a două tinere căsătorite).

Domnul de Watteville, deși reînvigorat în parte de atenția sufletească a fiicei sale, moare în urma unui accident prin înec. Nevastă-sa, tânără văduvă în putere, se mărită cu domnul Soulas, cu care are încă doi copii și un alt soț pașnic de răpus. Rosalie se retrage pe moșia Rouxey, nu înainte de a frecventa saloanele Parisului, alături de mama ei. Aici atrage atenția prin frumusețe și avere, dar își refuză rând pe rând toți pretendenții. ,,Cam prin februarie 1838, Rosalie, căreia mulți tineri îi făceau o curte asiduă, își realiză proiectul care o adusese la Paris. Voia să o întâlnească pe ducesa de Rhétoré, s-o vadă pe femeia aceea minunată și să-i provoace remușcări veșnice.” (p. 119) Când, în cele din urmă, Francesca citește toate scrisorile trimise de Albert, înmânate cu dispreț și amărăciune de Rosalie, nobila italiană pălește de groază. Orgolioșii se îngrozesc de vulgaritatea propriilor defecte. Efectele romantice de final sunt accentuate și neverosimile. Dacă idealistul Albert Savarus își va încheia viața ferecat în lucarnele religiei creștine, de unde, în urma aventurii politice eșuate din  Besançon, ambiția sa zdrobită nu va mai ivi vreodată în lume, excentrica Rosalie de Watteville, necăsătorită și suferind amarnic după Albert, primește pedeapsa destinului. Nu este prima oară când Balzac-arhiectul își rotunjește intrigile și le teșește colțurile prin mijloacele unei justiții imanente. ,,În 1841, a plecat din Besançon cu intenția, zicea lumea, să se mărite; adevăratul motiv al acestei călătorii nu se știe însă; s-a întors într-o stare atât de jalnică încât nu mai putea în veci să iasă în lume. Printr-una din acele întâmplari la care făcea aluzie bătrânul abate de Gracey, se aflase pe Loara, pe un vapor al cărui cazan a explodat. Domnișoara de Watteville a fost mutilată înfiorător; și-a pierdut brațul drept și piciorul stâng, iar pe față a rămas cu niște cicatrici oribile, care i-au distrus frumusețea; sănătatea îi este atât de zdruncinată încât puține sunt zilele când nu are dureri. În sfârșit, azi nu mai iese deloc din sihăstria de la Rouxey, unde duce o viață pe de-a-ntregul închinată unor practici religioase.” (p. 121)

Liniștea în familie 

Atmosfera vaporoasă a ultimului bal la care participă melancolicul prinț de Salina în filmul clasic al italianului Luchino Visconti este cea pe care o regăsim în prima scenă pariziană scrisa de Balzac pentru Comedia umană. În anul 1809, pe vremea când Imperiul nu avea rivali în Europa și edificiul napoleonian abia își începea declinul, un bal magnific din Paris atrage atât crema aristocrației vechi, cât și curajul nebun al ofițerimii ridicate din neant în rang după 1799. Sentimentul de siguranță de sine solară al noilor și vechilor elite îmbinate, captive într-un cazinou cu mize istorice uriașe, este departe de a fi unul real: Balzac subliniază incertitudinea moravurilor haotice ale marii societăți, oscilând descuranjant între strălucire, moarte și dispreț. ,,Până să publice Marea Armată cinci buletine, o femeie putea fi, pe rând, amantă, soție, mamă și văduvă.” (p. 276)

Balul se ținea în palatul contelui de Gondreville, nobil care se vedea forțat să adune în salonul său soiuri variate de oameni, împăratul fiind invitat, dar neparticipând, deranjat de intrigile de salon, dar și din pricini de natură matrimonială. Întreaga povestire are unitățile aristotelice recunoscute: locul, acțiunea și timpul sunt aceleași, cititorul fiind iertat de intriga adesea labirintică a altor compoziții balzaciene. Cele două personaje, care aruncă priviri pe furiș și bârfesc lumea adunată de față, sunt oameni de bază ai Imperiului: primul este generalul de condiție sociala joasă Montcornet (cf. personaj principal în Țăranii), energic, devotat vieții militare și căutând încă de pe acum o nevastă din protipendada pariziană și un magistrat afemeiat, prezentând deja semnele unei forțe masculine la amurg, baronul Martial de La Roche-Hugon. Spiritual, cochet și seducător, Martial atrăsese atenția doamnei de Vaudremont cu o seara înainte. Aceasta, cucerită de farmecele baronului de la Roche-Hugon, îi dăruiește un inel de diamante, pe care Martial îl purta, cu insolența unui naiv, pe deget. Prezentă la bal, suferind ca o muceniță într-un colț, se găsea o superbă femeie, încântătoare ca o lebădă, al cărei nume era necunoscut celor doi camarazi de sub Napoleon. Montcornet și Martial, alături de mulți alți bărbați de vază prezenți, sunt intrigați de această frumusețe, pe care restul femeilor nu o recunoșteau, parcă sfidând-o. Această doamnă ajunge subiectul unui rămășag între cei doi masculi, fiecare pretextând că o va cuceri primul. În vreme ce doamna contesă de Vaudremont schimbă priviri de foc cu Martial (întreaga povestire este galvanizată de aruncături de ochi mesmerizante și profunde: dansul judecăților sociale se realizează, precum dragoste, prin văz), pe care începe să-l disprețuiască pentru ușurătatea atitudinii sale trădătoare, în salon pătrunde domnul de Soulanges, conte bogat și tânăr cu blazon venerabil. Acesta suprinde inelul de diamante pe degetul baronului Martial și supărarea, care ascundea, după cum vom afla imediat, gelozie și nervi, i se așterne subit pe chip. Contele de Soulanges este amantul doamnei de Vaudremont, chestiune pe care cei doi camarazi nu o cunosc. Martial comisese o indiscreție ignobilă, iar Montcornet, greoi și fără maniere, dar curat la suflet, ajunge să-l irite cumplit pe conte cu iscodirile sale legate de tânăra necunoscută de la bal.

Pentru a lega cele două secțiuni simetrice ale povestirii, Balzac introduce în scenă pe doamna ducesa de Lansac, o bătrână subtilă și veselă, descinsă din secolul al XVIII-lea, întrupare a veritabilei aristocrații. Martial, promițându-i un favor politic dezonorant, încearcă să afle numele făpturii ispititoare pe care nimeni nu o recunoștea, dar bătrâna nu i-l transmite. Ducesa de Lansac discută, însă, cu doamna de Vaudremont. Bătrâna, versată în citirea sufletelor risipite prin saloane, îi mărturisește tinerei de Vaudremont că pasiunea ei, abia înfiripată, pentru Martial nu va avea sorți de izbândă, acesta fiind falit, desfrânat și deja trecut ca bărbat. O căsătorie cu un general mai matur, poate cu Montcornet, ar avea mai mult sens. Discuția alunecă înspre mândra necunoscută, prezentă ca o stafie la acel bal. Aici, ducesa de Lansac îi recunoaște doamnei de Vaudremont că frumoasa femeie este soția legitimă a amantului ei, domnul de Soulanges, cel care venise în acea seară la bal pentru a-și recupera și câștiga înapoi soțul. Având în vedere faptul că domnul de Soulanges își iubea încă nevasta, doamna de Lansac o sfătuiește pe amanta baronului, care își dorea dacă nu o căsnicie, cel puțin un iubit devotat, să-l părăsească deplin pe domnul de Soulanges, salvând astfel o familie de la nefericire. Doamna de Soulanges nu avea obiceiul să frecventeze saloanele aristocratice ale Parisului. De aceea, în afara de ducesa de Lansac, pentru care era una dintre nepoate, cei prezenți nu o recunoșteau de altundeva sau de altcândva.

Martial, fermecat de doamna de Soulanges, al cărei soț fierbea de ciudă pe o canapea alăturată, reușește să o convingă pe aceasta să-i acorde un dans, lucru pe care Montcornet, un intrus între clanurile oficiale, nu-l realizase. Martial se avântă într-un contradans cu doamna de Soulanges sub privirile avide ale tuturor celor adunați la bal. Soțul și mătușa ei, doamna de Lansac, ieșiseră deja din scenă, plecând acasă. Vrăjit de tinerețea și frumusețea femeii, Martial, sperând la o altă aventură galantă, îi dăruiește inelul cu diamant de pe degetul lui. Cu această ocazie, baronul află că dansase, în realitate, cu doamna de Soulanges și că inelul îi aparținea de drept, fiind un dar al soțului ei, care ajunsese, din întâmplare, pe inelarul amantei lui, doamna de Vaudremont. Martial înțelege prea târziu că fusese martorul și piesa de căpătâi într-o afacere de amor, aranjată cu iscusință și rafinament de tăcuta doamnă de Lansac, prin care un soț fusese recâștigat cu grație. Seara, întoarsă de la bal, domnul și doamna de Soulanges, soția fidelă și soțul înșelător, fără ca el să-i recunoască infidelitate și fără ca ea să îi reproșeze suferințele la care fusese supusă, se împacă printre câteva aluzii bine plasate. Eticheta aristocratică nu se dezminte niciodată, mai ales între patru ochi. Familia iese impecabilă dintr-o situație în care nu doar aparențele au fost salvate, ci și cinstea de sine a nobilimii. Soarta bravului Montcornet se amână pentru un alt roman. ,,Generalul Montcornet nu s-a căsătorit cu doamna de Vaudremont, cu toată buna-înțelegere în care amândoi trăiră câtva timp, căci contesa fusese una dintre victimele cumplitului incendiu, despre care s-a dus vestea, de la balul dat de ambasadorul Austriei cu prilejul căsătoriei împăratului Napoleon cu fiica împăratului Francisc al II-lea.” (p. 307)

Doamna Firmiani

Alcătuind mai degrabă un crochiu decât o povestire propriu-zisă, narațiunea de față nu șochează prin nimic insolit: doamna Firmiani este femeia superioară, încă tanara și splendidă, a claselor superioare localizate în cartierul nobililor parizieni. Este bogată și îndrăgostită și, prin urmare, scapă definiției obiective pentru că aceasta este în sine suma părerilor contrare sau armonioase din societatea oamenilor de bine. ,,Oamenii de lume, oamenii de litere, oamenii cumsecade și oamenii de tot soiul răspândeau, în luna ianuarie a anului 1824, atâtea păreri diferite despre Doamna Firmiani încât ar fi fastidios să le consemnăm aici pe toate. Am vrut să constatăm doar că un om dornic să o cunoască, fără să vrea sau să poată să-i calce pragul, ar fi fost îndreptățit să o creadă în egală măsură văduvă sau măritată, proastă sau spirituală, virtuoasă sau ușuratică, bogată sau săracă, sensibilă sau lipsită de suflet, frumoasă sau urâtă; în sfârșit, existau tot atâtea doamne Firmiani câte clase în societate și câte secte în catolicism. Înspăimântătoare idee! suntem cu toții niște piese litografiate după care bârfeala trage o infinitate de copii. Aceste exemplare seamănă cu originalul sau diferă de el prin nuanțe atât de imperceptibile încât reputația depinde, lăsând la o parte calomniile amicilor noștri și vorbele de duh ale vreunui gazete, de echilibrul stabilit de fiecare om între Adevărul care șchioapătă și Minciuna căreia spiritul parizian îi dă aripi.” (pp. 319-320) Doamna Firmiani se iubea pe ascuns cu un tânăr visător, un alt suflet poetic și sublim, Octave de Camps. Înglodat în datorii din cauza unor speculații falimentare, sortite să aducă contrariul bogăției mult visate, Octave de Camps, prin ale cărui vene curge vechiul sânge aristocratic (arhetip narativ la Balzac), nu poate trăi în libertate și pe față cu luxoasa femeie. Bietul tânăr își ispășește, în aparență, tentativele eșuate de a face rost de o avere prin a munci, mare supliciu nobiliar. Este profesor privat de matematică în casele avute. Unchiul sau, proprietar din Touraine și om al secolului al XVIII-lea francez, domnul de Bourbonne, titularul moșiei de Rouxellay, vine la Paris să afle pricina vieții neorânduite a nepotului său multiubit si poate, cu acest prilej, să-i dea o mână de ajutor. Instigat de bârfele înveninate ale cunoștințelor sale aristocratice merge în vizită la doamna Firmiani, curios să descopere ce fel de femeie era și cum de fusese în stare să îi pricinuise necazuri fiului său prin soră. ,,Doamna Firmiani mărturisea douăzeci și cinci de ani. Oamenii cu Picioarele pe Pământ dovedeau însă că, măritată în 1813, la vârsta de șaisprezece ani, în 1825 avea cu siguranță cel puțin douăzeci și opt. Totuși, exact aceiași oameni afirmau că în nici o perioadă din viața ei nu fusese atât de fermecătoare, nici atât de împlinită ca femeie. Nu avea și nu avusese copii; problematicul Firmiani, bărbat foarte respectabil de patruzeci de ani în 1813, nu putuse, zicea gura lumii, să-i ofere altceva decât numele și averea sa.” (p. 324) Acesta din urma este motivul prezenței în viața doamnei Firmianei a junelui Octave, o proiecție schematică a unui alt suflet romantic, pe care femeia îl iubea cu ardoare. Bătrânul unchi, obișnuit cu licențiozitatea, directețea și robustețea sentimentelor la modă de până la 1789, dar și a vieții trainice de țară, rămâne, totuși, captivat de amanta splendidă, după primul dialog, a nepotului său. A doua zi, după o noapte de aspre mirări, bătrânul îl silește pe Octave de Camps să dezvăluie totul: se pare că domnul Firmiani murise cu trei ani de zile în urmă în Grecia, iar Octave se căsătorise, între timp, cu doamna Firmiani. Aceasta îl sprijinea din resursele ei, chiverniște cu cap, în vederea susținerii unei familii de oameni săraci, pe seama cărora tatăl lui Octave, cumnatul dispărut al domnului de Bournonne, făcuse averea dubioasă pe care, între timp, o risipise fiul lui. Octave făcea meditații pentru a plăti această datorie murdară a părintelui său. Iubirea acestui cuplu tânăr de aristocrați este la fel de pură și nobilă ca dorința lor, bazată mai mult pe orgoliu social decât pe vreun sentiment de caritate, de a plăti bogățiile ilicite ale înaintașului direct. Simplul fapt de a putea cumpăra probitatea morală nu seamănă, dincolo de intențiile fățiș teziste ale naratorului, cu etica vechii nobilimi, care, de regulă, doar mima ostentativ morala. Unchiul este pe de o parte tulburat de nebunia superioară a acestor gesturi cavalerești, dar pe de altă parte înțelege ridicolul fără pic de luciditate al situației și se pune la dispoziție să plătească el însuși respectivele ,,datorii de gentilom”. (p. 332) Nepotul insistă, însă, în fixația lui, neînduplecat în ideile sale burgheze: ,,Cinstea aduce beneficii, sper să fiu în curând bogat prin mine însumi, caut în clipa de față să rezolv o problemă privind industria, și dacă reușesc, voi câștiga milioane.” (p. 332) La aceste cuvinte pătimașe, domnul de Rouxellay este înduioșat de amintirea sorei moarte, mama acestui înger de băiat. Finalul se precipită într-un happy end comod și patetic: doamna Firmiani apare pe neprevăzute cu banii întregi pentru a plăti datoria de onoare. ,,Venisem să îngenunchez smerit în fața soțului meu, să-l rog fierbinte să primească averea mea. Ambasada noastră din Austria mi-a trimis chiar acum un act prin care se atestă decesul lui Firmiani. Actul, întocmit prin grija inter-nunțiului Austriei la Constantinopol, este în bună regulă și testamentul, pe care îl păstrase slujitorul lui Firmiani ca să mi-l dea, este și el anexat. Octave, poți accepta totul.” (p. 332) Iubirea romantică, cinstea și respectul social, de inspirație postrevoluționară, se îngemănează ca piesele unei bijuterii de o valoare rară în acest sfârșit prea căutat.

Studiu de femeie 

Mai mult o anecdotă, din care se desprinde psihicul feminin din perspectiva lui Balzac, eboșa de sub lupă nu surprinde prin deosebite merite estetice. Întâmplarea este redată de ochiul metodic și blând al doctorului Horace Bianchon. Marchiza de Listomère este o altă femeie nesatisfacută sexual, bisericoasă, rigidă în prejudecăți și sclava moravurilor clasei sale sociale. Tinerețea îi mai vorbește încă prin buzele roșii, detaliu salvator (sau damnabil) la nivel erotic. Atunci când prietenul celebrului doctor, ambițiosul inteligent Eugène de Rastignac (cf. Moș Goriot) greșește accidental (deși și în acest loc poate fi vorba de o intenție inconștientă și o vanitate masculină flămândă după cuceriri), încurcând adresa de pe plicul destinat amantei sale, doamna de Nucingen, scrisoarea de dragoste ajunge în mâinile marchizei, care, surprinsă, iritată, dar atrasă de cuvintele acestui tânâr fermecător și promițător, se înamorează, poate fără să-și dea seama, de Rastignac. Încinsă de pasiunea ei de femeie neîmplinită psihosomatic, trecută de treizeci și cinci de ani, marchiza de Listomère arde sufletește după o aventură, dar totul mocnit și ferit de ochii conștiinței ei puternice. Rastignac îi mărturisește confuzia penibilă după câteva zile, însă marchiza nu recunoaște gestul accidental decât așa cum și-l dorește să fie: unul serios. Ea însăși caută să fie iubită în acelasi mod în care nu este iubită, și anume, unul absolut.

,, – Cum! să-i fie adresată tot doamnei de Nucingen? exclamă doamna de Listomère, mai dornică în clipa aceea să afle un secret decât să se răzbune pe înțepăturile tânărului.

Eugène roși. Trebuie să fii bine trecut de douăzeci și cinci de ani ca să nu mai roșești atunci când femeile își bat joc de fidelitatea ta prostească, numai ca să nu-și dea în vileag invidia. Totuși răspunse cu destul sânge rece:

– De ce nu, doamnă?

Cam astea-s greșelile pe care le faci la douăzeci și cinci de ani. Aceasta mărturisire o zdrucină rău pe doamna de Listomère: Eugène însă nu știa încă să analizeze chipul unei femei doar dintr-o privire fugară. Numai buzele i se albiseră marchizei. Doamna de Listomère sună ca să mai ceară niște lemne și-l sili astfel pe Rastignac să se ridice și să plece.” (p. 347)

Marchiza suferă în orgoliul rănit și se retrage în libidoul ei înghețat, nemaiieșind în lume pentru două săptămâni consecutive, lovită de o benignă ,,gastrită”. (p. 347) Nefiind vicioasă prin caracter, biata femeie nu-și permite să fie nici fericită în dragostea, neavând de ales decât să-și pună capăt până și tânjirilor ei firești.

Pretinsa iubită 

,,În luna septembrie 1835, una dintre cele mai bogate moștenitoare din foburgul Saint-Germain, domnișoara du Rouvre, singura fiică a marchizului du Rouvre, s-a căsătorit cu contele Adam Mitglas Laginski, un tânăr polonez exilat.” (p. 354) Moștenitoare a unei averi încă apreciabile, care aducea o rentă de peste cincizeci de mii de franci pe an, contesa Laginski este o altă femeie fatală a aristocrației pariziene. Sufletul și manierele ei se completează magistral, condensându-se într-o anima recognoscibilă la Balzac: gingășie și cruzime, sexualitate reținută și erotism exploziv sunt adunate într-o singură proiecție a dorinței. Menajul contelui, un pierde-vară risipitor, dar posedând farmecul nobilimii slave (pe care aristocrația franceză o admiră moral de la distanță și o sacrifică politic în numele parlamentarismului burghez dominant, instaurat en fanfare după anul 1830), în care un element bolnăvicios-romantic este strecurat pentru a da adâncime devotamentului său încă viu pentru propria soție, și al contesei, rece și trufașă, nu suferă de nici o cută de îndoială. Deși cartofor dezinhibat, contele Laginski nu-și simte averea micșorată cumva (deși este!), iar contesa, pe cât de visătoare și dezinteresată e de administrarea casei, pe atât de ușor i se implinesc toate capriciile, care nici nu par a fi numeroase în această etapă timpurie a vieții adulte. Perechea locuia într-un soi de palat recent, constuit de fantezia eclectică a unui ,,filantrop izgonit din Anglia” (p. 360), care se dovedise a fi un ,,negustor de opiu” (p. 361), imaginativ și delirant ca un nobil decadent. Clémentine este întrucâtva fericită: contele Laginski încă este atras de farmecele ei feminine.

Cu toate acestea, între cei doi mai exista un al treilea. Apărând parcă de nicăieri, îngerul păzitor al păcii domestice, căpitanul Paz, de care contesa nu știa prea multe, ferit de ochii ei, este cel care susține misterul erotic al casei. ,,Contesa văzu intrând un bărbat înalt și frumos, bine clădit, purtând întipărită pe chip o expresie de blândețe, rod al tăriei și al suferințelor. Paz își găsise în grabă una din acele redingote strânse pe corp, încheiată cu brandenburguri cu nasturi lunguieți, denumite pe vremuri poloneze.  Fața sa pătrată era încadrată de un păr negru și des, cam nepieptănat, care lăsa la vedere o frunte înaltă, strălucitoare ca un bloc de marmură, căci cascheta cu cozoroc și-o ținea în mână. Mâna aceasta semăna cu cea a lui Hercule din grupul Hercule cu copilul. Sănătatea cea mai robustă se reflecta pe chipul împârțit simetric în două de un nas mare de roman ce-i aminti contesei de chipeșii locuitori din Trastevere. O cravată de tafta neagră completa aspectul marțial al acestui mister înalt de peste un metru șaptezeci, cu ochii negri ca smoala, scânteietori ai italienelor. Lărgimea pantalonilor, care nu dădeau la iveală decât vârful cizmelor, mărturisea fidelitatea lui Paz față de moda poloneză. Pentru o femeie romanțioasă, contrastul atât de violent dintre căpitan și conte, dintre polonezul mărunțel și falnicul militar, dintre acest paladin și acel palatin ar fi fost într-adevăr burlesc.” (p. 364) Contele Pac, provenind dintr-o mare familie poloneză veche, care se trăgea și dintr-un neam florentin, Pazzo, este căpitanul Thadée Paz, nobil sărăcit, prieten devotat, soldat credincios și naționalist polonez exemplar, cel care se transformă de bunăvoie în zeitățile Mani, Penati și Lari ale gospodăriei Laginski. Atenția sa pentru casă este pe cât de excesivă, pe atât de inexplicabilă. Contesa este din ce în ce mai curioasă în legătură cu acest prieten din umbră al familiei. Spulberând o tensiune generată de un secret poate murdar la Balzac, Thadée este doar un expatriat, un dezrădăcinat absolut, iubind-o nebunește de romantic pe contensa Laginski. Din simpatie camaraderească, căpitanul se ferește să devină amantul celui mai bun tovăraș de arme. Polonezul procrastinează momentul acțiunii: Polonia este o iubită intangibilă, aparținând carnal țarului, iar femeia, adorată în imaginație, îi aparține unui alt bărbat, nobil bogat, însă slăbit de o anumită delăsare biologică. La prima vedere se poate bănui că Paz este funciarmente impotent, dar amânarea consumării plăcerii întărește singura plăcere permisă – aici găsim cheia sufletului contelui Paz! Nimic nu se desfășoară la timpul prezent pentru ca totul să devină fericirea timpului viitor. Semnele trupești indică un aristocrat viguros – invers, contele Laginski este inferior ca sănătate fizică prietenului său. Trăsăturile sufletești portretizează un sălbatic hotărât, tenace și un spirit profund – soțul real probează, prin contrast, în fiecare gest un intelect morbid și gesturi orientalizate. Totuși, pentru a nu risca să cedeze în fața contesei, mărturisindu-i totul, Paz se preface câțiva ani la rând că întreține o cocotă, la modă însă pentru comercianți și cămătari, dansatoarea de circ Malaga (Marguerite Turquet), în care investește câteva zeci de mii de franci, partea care i se cuvenea din munca de slujitor al casei prietenului său. Este greu de presupus ce înțelege Clémentine din această abstinență împotriva firii: pe de o parte este, în mod subreptic, atrasă de calitățile acestui polonez enigmatic ca un sfinx, pe de altă parte este scârbită (un revers tot inconștient al dorinței sexuale suprimate) de pseudoaventurile slujitorului galant. Căpitanul Paz pretinde că pleacă în Rusia, servindu-l astfel pe țarul Nicolae în campaniile sale militare de la marginea imperiului. Excitația, resimțită în preajma Clémentinei, risca să devină o declarație de amor violentă, ceea ce se realizează întrucâtva prin scrisoarea de despărțire. Împlinirea dorinței este veșnic amânată în realitate, puternic reprimată până și în imaginație. Plecarea se dovedește însă o altă pistă falsă: în ianuarie 1842, la câțiva ani de la prezența contelui Paz în casa contelui, pe cand Clémentine, frecventând balurile mascate ale unei aristocrații putride, era cât pe ce să se lanseze într-un adulter cu contele La Palférine, un seducător iscusit, căpitanul cu sânge latino-slav lovește ca trăsnătele lui Zeus. ,,Noaptea, pe la trei, amețită de iureșul balului, Clémentine, pe care La Palférine o copleșise cu insistențele sale, consimți să meargă la un supeu și era gata să se suie în trăsura perfidei sale prietene. În acel moment critic, contesa a fost luată pe sus de un braț vânjos și, în ciuda strigătelor ei, dusă pana la propria sa caleașcă, pe care nici n-o știa acolo și a cărei portieră era deschisă.” (p. 402) Nici în această ultimă scenă a povestirii plăcerea nu depășește granițele fluide ale echivocului: deși puternic ca un taur, căpitanul-cruciat al iubirii, deghizat, nu își însușește calitatea de amant și iubit în carne și oase. Scuturată de încântare după ce-l recunoaște pe cel care o iubea ca pe o divinitate, plăcerea fugitivă a contesei se lasă amânată pentru altă dată: amorul este, din nou și din nou, o himeră evanescentă.

O fiică a Evei

Prefața la acest microroman sau lungă nuvelă este reluarea tehnicii descrise in preambulul Comediei umane, prolegomene la orice sociologie viitoare care se vrea drept știință. Balzac este, mai presus de toate, un istoric și un artist pentru el însuși, înainte chiar de a fi chestionat de ochii diverși ai cititorilor. O fiică a Evei completează peisajul personajelor recurente, reia marote și teme mai vechi, constituindu-se într-o altă scenă prinsă în evantaiul larg al epocii Restaurației și al perioadei de până la 1848. În anul 1831, în Parisul aristocraților, nu al celor de jos, două surori se întâlnesc în intimitate pentru a-și vindeca moral rănile, unele reale, altele imaginare (grijile inventate sunt mai dăunătoare aristocrației decât cele veritabile la Balzac – onoarea și demnitatea formează bunul cel mai de preț al acestei clase consumate, construită din aparențe înșelătoare și istovitoare caracterizări raccourci). Marie-Eugénie de Grandville este soția bancherului arivist du Tillet (cf. Banca Nucingen), om ridicat prin înșelăciune și sânge rece din păturile de rând ale societății franceze și amantul doamnei notar Roguin, al cărei soț erotoman fuge cu capitalul asociaților săi în afaceri în romanul César Birotteau. Sora ei este Marie-Angélique de Vandenesse, căsătorită cu Félix-Amédée de Vandenesse (cf. Crinul din vale). Cele două surori sunt copilele unui magistrat rece și ,,savant”, preocupat îndeosebi de partea masculină a familiei, și a unei mame de un bigotism feroce, care le mutilase pe cele două tinere până în punctul în care subconștientul reprimat izbucnește anamorfotic la suprafață pentru a se răzbuna pe sine și pe lume. ,,Eva n-a ieșit mai neprihănită din mâinile lui Dumnezeu decât acestea două când au plecat din casa mamei lor ca să se ducă la Primărie și la Biserică, cu recomandarea simplă dar înspăimântătoare de a asculta întru totul de bărbații lângă care trebuiau să doarmă sau să vegheze.” (p. 434) Din iscusita biografie a celor două surori ,,siameze” reiese, incontestabil, că universul sucit al fantasmelor sexuale ale tinerelor fusese năruit și tasat până la extincție. Singurul bărbat cu care intraseră în contact în calitate de adolescente (frații și tatăl plutind ca niște duhuri în cămin) fusese muzicianul invertit și șters fizic Schmucke (cf. Vărul Pons), căruia îi puseseră la dispoziție o rentă modică de câteva sute de franci anual. Cu toate acestea, între cele două surori se căscaseră doar recent prăpastii în materie de moravuri: dacă Marie-Eugénie este ținută din scurt de soțul ei bancher, care nu îi punea decât puțini bani la dispoziție și îi controla cu strictețe ieșirile măsurate în societate, nu același lucru se poate spune despre sora ei. Ceea ce e notabil în confesiunile celor două soții și, pe deasupra, tinere mame ține de registrul nemulțumirilor: Marie-Eugénie rămăsese la fel de ignorantă și lipsită de experiență socială ca înainte de căsătorie, nefiind tocmai conștientă cu privire la ce înseamnă fericirea, dar resemnându-se momentan cu prezența unui soț influent, dar cu inima de plumb, în vreme ce sora Marie-Angélique se bucurase de un soț generos, un aristocrat care îi arătase viața balurilor, îi expusese un tablou social de elită, de unde deprinse limba ascuțită a saloanelor și manierele cvasilibertine ale marilor doamne și ale suitelor lor de ciraci. Marie-Angélique este cea cu adevărat fericită dintre cele două, dar, în egală măsură, tot aceea care se plânge pe umăr Mariei-Eugénie pentru că apetitul vârstei și dorința de a încerca aventura iubirii romantice se treziseră la viață din amorțeala unei copilării cvasimonahale. Du Tillet le surprinde pe cele două femei conversând și, după ce aproape că își alungă cumnata, îi explică soției că ,,sora dumitale a venit să împrumute patruzeci de mii de franci pe care îi datorează un bărbat de care se interesează ea, și care peste trei zile are să fie închis ca un lucru prețios, în rue de Clichy.” (p. 442) Vina pentru situația nefericită constă în purtarea desăvârșită a contelui Félix-Amédée de Vandenesse, care își transformase nevasta într-o mondenă, după ce, ani la rândul, o acoperise, până la uzură, de gesturile unei iubiri temperate. Ambiguitatea planează asupra acestei căsnicii atât de atent construite: fie Marie-Angélique își respinge soțul din pricina sațietății erotice în care este învăluită precum într-un cocon, dorința sexuală deviind, din preaplin, în experiența unei dureri imediate, fie femeia de douăzeci și cinci ani descoperă, prin socializare, tentații sexuale noi și imprevizibile, sugerând prezența unui soț care nu se suprapune cu rolul unui amant. ,,Își duse deci nevasta în lumea în care credința lui statornică nu putea fi niciodată compromisă. Fostele prietene ale lui Vandenesse o recunoscură cu greu în eleganta, spirituala, gingașa contesă, care dovedea acum cele mai fermecătoare maniere ale aristocrației feminine, pe aceea pe care o văzuseră abia măritată. Doamnele d’Espard, de Manerville, lady Dudley, alte câteva mai puțin cunoscute, simțiră cum se trezesc niste șerpi în inima lor, auzind șuieratul orgoliului înfuriat, fură geloase pe fericirea lui Félix. Și-ar fi dat bucuros cei mai frumoși pantofi de casă, ca sa-l vadă lovit de o nenorocire.” (p. 449) Aceste femei ușuratice și orgolioase o împing pe contesa de Vandenesse în direcția, dacă nu direct în brațele, unui adulter.

Alesul ei este romancierul romantic, jurnalistul înflăcărat în inconstanța sa partinică, ambițiosul proteic, frustrat de realizările sale mediocre, iubitul Florinei, o actriță de bulevard și fosta cocota, Raoul Nathan. Acesta se situează în lumea balzaciană a artiștilor undeva la mijloc între jurnalistul, sec în calitate de creator și canalie în viața privată, Lousteau (cf. Muza departamentului) și Émile Blondet (cf. Țăranii), ceva mai înzestrat ca mânuitor abil al condeiului și mai bun sufletește decât ceilalți doi camarazi ai gazetelor. Daniel d’Arthez (cf. Iluzii pierdute) este omul de artă admirat de Balzac, scriitorul dedicat misiunii sale metapersonale și mulțumit cu recluziunea benedictină și sărăcia autoimpusă. Înveșmântat în purpură ca un poet romantic oarecare, ducând o viață dezordonată pentru gusturile unui familist din mica-burghezie, Nathan muncea anapoda, se dedica unor cauze volatile și nu avea tenacitatea unei voințe mari. ,,Silit de lipsa lui de avere să producă necontenit, trecea de la teatru la presă și de la presă la teatru, risipindu-se, fărâmițându-se, și crezând necurmat în norocul lui. Gloria lui nu era deci inedită ca aceea a mai multor celebrități pe ducă, susținute de titlurile lucrărilor lor viitoare, care nu au avut atâtea ediții pe câte târguieli au cerut. Nathan semăna cu un om de geniu.” (pp. 454-455) Asemănarea nu implică o suprapunere întru identificare a determinărilor, Nathan demonstrând slăbiciune. Relativa sa influență gazetărescă și stima de care se bucura în anumite cercuri se datorau intervențiilor și eforturilor din umbră ale actriței Florine, ascunsă sub numele trivial Sophie Grignoult. ,,Din punct de vedere moral, stăpânea la perfecție arta fandoselii și a gâlcevilor, rafinamentele și alintările meseriei ei: le dădea o savoare deosebită făcând pe copilița și strecurând printre râsete nevinovate răutăți pretențioase. Cu toate că părea neștiutoare, zăpăcită, era foarte pricepută la valori financiare și la toată jurisprudența comercială. Îndurase atâta mizerie înainte de a ajunge la ziua succesului ei îndoielnic! Coborâse cat după cat, până la primul, prin atâtea și atâtea ptanii! Cunoștea viața, de la cea care începe de la brânza de Brie, până la aceea care molfăie cu dispreț prăjituri cu ananas; de la cea care gătește și se spală lângă vatra de lut dintr-o mansardă, până la aceea care dă porunci șefilor de bucătărie pântecoși și rândașilor obraznici. Își păstrase Creditul, nu și-l compromisese. Cunoștea tot ceea ce nu cunosc femeile cinstite, vorbea toate limbile. Era Gloata prin experință și Nobila prin frumusețea ei aleasă. Nimic n-o surprindea, presupunea totdeauna orice ca un spion, ca un judecător sau ca un vechi om de stat, și putea în chipul acesta să înțeleagă orice. Știa ce tertipuri trebuie să întrebuințeze cu furnizorii, le cunoștea șmecheriile, cunoștea prețul lucrurilor ca un prețuitor la licitație.” (pp. 468-469) Opusă în toate mironosiței Marie-Angélique, dornică să afle bucuriile ilicite ale vieții, înțeleaptă Florine este slabă prin dragostea pentru artistul Raoul Nathan. Atunci când Blondet și Nathan se înțeleg că singura șansă ca Raoul să ajungă în parlament este prin lansarea unei gazete politice, stipendiată în parte de du Tillet, actrița silitoare Florine isi vinde mobilele luxoase și îi oferă optzeci de mii de franci credit nerambursabil iubitului ei. Între timp, Marie-Angélique și Raoul se curtează cu asiduitate, relația lor ajungând subiect de bârfe mondene și prilej de plimbări lungi prin Bois de Boulogne. ,,După ce alerga, obosit, istovit, de la redacție la Teatru, de la Teatru la Cameră, de la Cameră la vreun creditor, Nathan trebuia să se înfățișeze liniștit, fericit, înaintea Mariei, să galopeze pe lângă trăsura ei cu indolența unui om fără griji, care nu cunoaște altă oboseală în afară de aceea a fericirii.” (p. 488) Cutumele aristocratice ale Mariei, deprinderi greoaie care pătrunseseră și în felul ei romanțios de a iubi, o orbiseră pe deplin în fața eforturilor unui virtual amant de a se prezenta zi de zi ca un actor șarmant in amor. Nathan se simțea, fără indoiala, atras de Marie, însă scopul său era acela de a sparge bariera socială ce-l înlănțuise până atunci, ajungând om politic, poate ministru și o personalitate puternică în sânul afacerilor de stat ale incomodelor familii aristocratice. Vanitatea și inconștiența aveau să-l coste atât averea visată, cât și stima nobilimii în care nu funcționa decât în calitate de angajat cu pana. ,,Ca să-l înșele cât mai bine pe Raoul, oamenii aceștia îl lăsau să-și exercite puterea fără nici un control. Du Tillet nu se folosea de ziar decât în interesul speculațiilor lui la bancă, la care Raoul nu se pricepea deloc, dar îl și vestise pe Rastignac prin baronul de Nucingen că, în mod tacit, gazeta va fi binevoitoare față de stăpânire, cu singura condiție să-i fie sprijinită lui candidatura în locul domnului de Nucingen, viitor pair al Franței, care fusese ales într-un fel de târg decăzut, un colegiu cu puțini alegători, în care ziarul fu trimis cu duiumul gratis. În felul acesta Raoul era tras pe sfoară de bancher și de avocat [n. m., un anume Massol], care îl vedeau cu o plăcere nesfârșită domnind la ziar, profitând de toate avantajele, culegând toate satisfacțiile ambiției, sau pe celelalte. Nathan, încântat de ei, îi socotea, ca atunci când le ceruse un fond pentru cai, cei mai buni băieți din lume, și credea că ei îl joacă pe degete.” (pp. 493-494) Florine se îngloda în datorii suplimentare, care ar fi trebuit să îi asigure prestigiul unei femei de lume. Polițele lui Nathan fură anulate temporar de către necruțătorul du Tillet, ajungând pe mână cămătarului Gigonnet (cf. Gobseck). Castelul de cărți de joc urma să fie spulberat de interesele reale, financiare, ale taberelor adverse, între care Nathan – ipostază a presei dintotdeauna – se află strâns ca într-o presă. ,,Nu-l bănuia pe du Tillet, nu-l vedea decât pe cămătar. Rastignac, Blondet, Lousteau, Vernou, Finot, Massol se fereau să-l trezească la realitate pe acest om, a cărui activitate era atât de primejdioasă.” (p. 501) Hăituit de portărei ca ultimul dintre rău-platnici, Nathan se decide pentru soluția finală: sinuciderea (prin asfixiere cu mangal, aidoma Estherei van Gobseck). Salvată în ultima clipă de contesa de Vandenesse, Marie merge în vizită la sora ei, soția lui du Tillet, pentru un împrumut în valoare de patruzeci de mii de franci. Du Tillet își plătea, astfel, lui însuși datoria, pierdere care nu putea avea loc decât cu prețul unui raționament nefiresc din partea bancherului, care și-ar fi dorit mai degrabă să-l zdrobească ca pe o muscă pe Nathan, să-și umilească cumnata și să ofere o lecție soției, care nu ar mai fi îndrăznit să nu i se supună din acel moment până la finalul vieții. Tocmai de aceea cei patruzeci de mii de franci creditați, plasați sub forma a patru polițe, cad în sarcina doamnei Delphine de Nucingen, amanta lui Rastignac (cf. Moș Goriot). Semnatarul acestor hârtii de valoare urma să fie, conform planului celor trei aristocrate, cel care avea să-și asume riscul unei pierderi, străinul, proletarul artistic, de a cărui bunătate se putea profita oricând, maestrul muzician Schmucke. Elevele sale, care îi susțineau financiar o parte din traiul cotidian, bucurându-se de un credit moral considerabil în loc, nu catadicsesc să-l sacrifice atunci când interesele lor, de natură amoroasă, pure vanități de castelane, le-o cere. Contesa de Vandenesse ar fi fost în stare să se compromită, fugind chiar cu Raoul, despre care nu știa, în fond, nimic, nici ca femeie, nici ca aristocrată. Doamna du Tillet îi destăinuiește urzeala în care sora ei intrase, nesilită de nimeni, domnului de Vandenesse, cumnatul ei, care, cu grația, serenitatea și demnitatea specifice unui aristocrat de douăzeci și patru de carate, își vede bănuielile confirmate și încrederea în nevastă veștejită. Contele, cel aproape încornorat, merge în grabă în casa Nucingen, unde, pretextând un act de filantropie intempestivă, îi plătește patruzeci de mii de franci Delphinei de Nucingen, care, la rândul ei, înțelege originea gestului, dar nu insistă căutând explicații futile și posibil ofensatoare.

Félix-Amédée de Vandenesse restaurează curând ordinea și echilibrul în familia sa. Fără să o certe pe nevasta lui, contele – repetăm, de o distincție ireproșabilă – îi dă de înțeles că Nathan nu este decât o fantoșă, în care o femeie tânără și naivă poate identifica promisiunea unei poezii suprafirești, dar care trebuie judecat, în realitate, drept ceea ce este: un om de rând, ridicat de la subsol, un poet și un jurnalist din sferele inferioare, ros de invidii și pofte de mărire, un ins care întreține o actriță de bulevard, o loreta precum Florine, înfundat în datorii strivitoare pentru onoarea unui poet. Disprețul de clasă al contelui percolează ca ploaia în solul uscat al imaginației erotice a contesei, jignită, rănită, terferlită, înjosită la gândul că putea fi împărțită cu o altă femeie, una ieftină.

Travestiți în balul periodic de la Operă, cuplul reunit de Vandenesse îi destăinuiește Florinei tentativele de natură erotică ale amantului ei. Aceasta, șocata și furioasă, cere dovezi, care se găsesc tocmai într-un portmoneu aflat chiar în alcovul ei. Nobilimea e în stare de orice indiscreție în inimele celor simpli pentru a-și salvgarda reputația. Sunt scrisorile de iubire ale contesei pentru Raoul Nathan (ale acestuia fuseseră distruse fără să fie citite de contele însuși, în fața soției pe drept umilite), pe care contesa, rușinată și apărându-și cu dinții statura socială, le șterpelește de sub ochii rivalei, chiar în casa acesteia. Aparențele sunt salvate și cortina poate cădea peste peisajul crud în care clasele se ciocnesc prin voci zigzagate. Ce se petrece cu Nathan, romanticul actor? Momentan, scapă nevătămat financiar, dar ruinat moral, la mila Florinei, femeie fără de care nu ar fi putut supraviețui în pântecele Parisului. ,,Du Tillet, după procedura Băncii, îl execută pe Nathan care, din lipsă de bani, renunță la partea lui de ziar. Omul celebru nu avu mai mult de cinci voturi în colegiul la care fu ales bancherul.” (p. 529) Contesa de Vandenesse își înțelege eroarea de optică atunci când observă, pe stradă, decăderea lui Nathan. Condescendența și spiritul de castă aristocratică își spun, mai cu seamă, cuvântul în această luciditate redescoperită brutal. Sentimentele unei femei recent îndrăgostite sunt înlocuite subit cu disprețul de clasa al unei mari contese. Cât despre Nathan, copilul unui evreu ruinat și al unei mame care îl crescuse în cultul romano-catolic, ratarea sa (în raport cu impresia sa despre el însuși) sau reușita sa (în virtutea adevăratului său potențial uman, mult mai redus de fapt) sunt tratate cu malițiozitatea atotputernică a unui legitimist de către Balzac în acest final de roman: ,,Astăzi, acest ambițios atât de bogat în cerneală și atât de sărac în voință a capitulat și s-a mulțumit cu o sinecură, ca un om mediocru. După ce a sprijinit toate încercările de dezorganizare, trăiește în pace la umbra unei gazete ministeriale. Crucea Legiunii de onoare, text bogat pentru glumele lui, îi împodobește butoniera. Acea pace cu orice preț, din care făcuse să trăiască redacția unui ziar revoluționar, este obiectul articolelor lui de slavă. Apără azi, de la înălțimea înțelepciunii, Ereditatea pe care a atacat-o atât cu articolele lui saint-simoniste. Purtarea asta lipsită de logică își are originea și autoritatea în schimbările de poziție ale câtorva oameni care au acționat ca Raoul în timpul ultimelor evoluții politice.” (p. 529)

Mesajul

Narațiunea la persoana întâi pomenită începe și se termină în anul 1819, când un tânăr sărac, distins și educat se află pe drumul ,,de la Paris la Moulin” (p. 538), unde face cunoștință cu un tânăr conte, voiajor incognito într-o diligență oarecare, un alter ego de aceeași superioară speță. Cei doi tineri, aplecați spre confidențe reciproce, reproduc schemele romantice tipice în materie de iubire: amândoi experimentează voluptos cu două femei trecute de vârsta primei tinereți, dar la fel de zvăpăiate ca niște adolescente îndrăznețe, căsătorite creștinește cu doi soți bătrânicioși și sterili. Din nefericire, ajutat de bunăvoința unei instanțe auctoriale care își sacrifică personajele pentru a da consistență intrigii, contele moare într-un accident stupid. Înainte să-și dea duhul, muribundul îl deleagă pe însoțitorul său, apărut de nicăieri, să-i încredințeze gândurile sale din urmă contesei Juliette de Montpersan, iubita sa. După o călătorie anevoioasă, însă de scurtă durată, naratorul ajunge la castelul contelui de Montpersan, un bărbat alienat de soția sa. Aceasta este eterna îndrăgostită radiind de tinerețe, gingășie, speranță și sănătate. Vestea morții tânărului ei amant o cutremură din cap până în picioare.

,,Fără să insist asupra anumitor detalii prea sfâșietoare pentru dânsa, i-am relatat cât mai simplu întâmplarea fulgerătoare ce-i răpise prietenul. I-am povestit prima zi a călătoriei noastre, închinată amintirii iubirii lor. N-a plâns deloc; asculta încordată, cu capul aplecat spre mine, ca un medic zelos care stă la pândă. Folosindu-ma de o clipă când mi s-a părut că și-a deschis inima pe de-a-ntregul suferinței, și că e dispusă să se cufunde în durerea ei cu toată patima primei furii a deznădejdii, i-am vorbit despre temerile bietului muribund și i-am spus cum și de ce mi-a încredințat acest fatal mesaj. Atunci, mistuiți de jarul întunecat din străfundurile sufletului, ochii i se uscară. Reușise imposibilul: devenise mai lividă decât era. Când i-am întins scrisorile pe care le pusesem sub pernă, le-a luat fără să-și dea seama ce face, apoi a tresărit violent și mi-a spus cu un glas răgușit: – Și eu care le ardeam pe ale lui! N-am nimic de la el! nimic! nimic! Își dădu cu pumnii în cap.

– Doamna, i-am spus. Se uită la mine scuturată de fiori.

– Doamna, i-am tăiat o șuviță de păr, v-am adus-o.” (pp. 548-549)

Împlinindu-și ritualic datoria față de un camarad ucis de fatum pe altarul iubirii, vocea istorisirii primește, fără alte discuții, douăzeci și cinci de galbeni, bani de drum până la Paris, unde dragostea sa îl chema, bucuros că soarta l-a scutit de actele sale sporadice (sau nu) de cruzime. Mesajul este o fantezie erotică balzaciană, o piesa minoră într-un secol îmbibat de excese discursive elaborate în privința sentimentului de dragoste literaturizat.

Casa-cu-rodii

În ,,grădina” regiunii numită Touraine se află o casă veche, datând din secolele anterioare, care îmbină eleganța clasică cu frumusețea locului, farmecul ales cu energia revigoratoare a peisajului. ,,În primăvara unuia dintre cei mai frumoși ani ai Restaurației, o doamnă, însoțită de o menajeră și de doi copii – cel mai mic părea să aibă vreo opt ani, celălalt vreo treisprezece – veni la Tours să caute locuința. Văzând Casa-cu-rodii, o închirie. Poate fiindcă era la oarecare distanță de oraș. Salonul îl folosi drept odaie de culcare, instală copii în fiecare din încăperile de la etaj, iar menajera ocupă o odăiță deasupra bucătăriei. Sufrageria deveni salonul comun al micii familii și locul de primire. Casa era mobilată cât se poate de simplu, dar cu gust; nici un obiect inutil, nici un obiect de lux. Mobila pe care necunoscuta o alesese era din lemn de nuc, fără nici un ornament. Tot farmecul locuinței se datora curățeniei, acordului care domnea între interiorul și exteriorul ei.” (p. 561) Simplitatea locului este, în ciuda aparențelor explicite, factice și inutilă. Străina este doamna Willemsens, iar copiii sunt pesemne rezultatul unei aventuri cu un alt bărbat decât soțul de drept. Acesta este probabil și motivul din spatele recluziunii autoimpuse în provincia Touraine, departe de vuietul și cleveteala otrăvitoare ale gigantului Paris. Grija primordială a doamnei Willemsens, lady Brandon prin căsătorie, se referă la educația celor doi băieți, ambii privați de rente și de relații în lumea mare, deci pasibili de un trai în ciliciul modestiei, adică, pentru cineva obișnuit cu viața pe picior mare din înalta burghezie și nobilimea capitalei, în mizerie. Primul este Louis-Gaston, menit să ajungă inginer politehnist, un ambițios care pleacă în coloniile asiatice pentru avere, în vreme ce al doilea, cel mic, este Marie-Gaston, amândoi fiii reapărând în alt context și cu alți sorți de izbândă în Memoriile a două tinere căsătorite. Dragostea și vârsta de aur definesc această familie de paria sau mari păcătoși. Din primăvară până în toamnă, însă, starea de sănătate a doamnei Willemsens se degradează pas cu pas, într-un ritm consonant cu natura. Fie din pricina nefericirii sufletești, fie din cauze fiziologice ascunse, mama devotată, adorată de cei doi fii și respectată de servitorul ei și vecinii temporari din împrejurimile sălbatice, moare la începutul lunii noiembrie. Stingerea ei trupească este urmărită ca într-o compoziție muzicală funebră de către Balzac, care dezvăluie, date fiind dimensiunile restrânse ale povestirii, o dramă în miniatură. La doar treizeci și șase de ani, înainte de a muri, doamna Willemsens le lasă fiilor ei dragi doar douăsprezece mii de franci, o sumă neînsemnată pentru oameni de importanța lor. Louis-Gaston preia sarcina de a fi moștenitorul mamei lui, maturizandu-se în urma acestei traume, devenind stâlpul casei și protectorul patern al fratelui său. ,,După o luna, Louis-Gaston, care era acum elev-marinar la bordul unui vas al statului, părăsea rada portului Rochefort. Rezemat de bastingajul corvetei Iris, privea coastele Franței care se depărtau rapid și se pierdeau în linia vânătă a zării. Curând se văzu singur și pierdut în mijlocul oceanului, precum era și în lume, și în viață.” (p. 578)

Publicat în Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XIII


(Opere, volumul 1, Editura Univers, 1981, ediție critică de Angela Ion)

Memoriile a două tinere căsătorite

Construit sub forma unui roman-epistolar de secolul al XVIII-lea, scrisorile dintre cele două foste eleve la carmelitele din orașul Blois sunt o mărturie dulceag-nostalgică pentru vechea aristocrație franceze și una admirativă pentru burghezia la zenit, încrucișată genealogic și superpozabilă nobilimii în curs de decădere. Complexul burghezo-nobiliar predetermină majoritatea zdrobitoare a romanelor și a povestirilor balzaciene, chiar și atunci – sau mai ales atunci – când în joc este exprimarea iubirii și a căsătoriei, ambele analizate atât din punct de vedere psihologic, cât și din unghi social. Louise de Chaulieu este nepoata unei prințese venerabile și excentrice din secolul al XVIII-lea, doamna de Vaurémont. Tânăra îi seamănă strămoașei în fire și simțiri. Servitorul Philippe, ,,cel din urmă valet al bunicii mele” (p. 241), leagă generațiile peste timp. Louise de Chaulieu este orgolioasă, vanitoasă, sigură pe independența ei aristocratică, lucidă în legătură cu renta ei anuală, pe care averea moștenită de la bunica și manierele clasei ei sociale o întăresc ireversibil la vârsta primei tinereți. Dacă nu ar fi fost pentru această nesperată sumă de bani, Louise ar fi fost cel mai probabil condamnată la traiul unei carmelite sau ar fi fost nevoită să se mărite convenabil. Tatăl Louisei, un bărbat de stat de cincizeci de ani, deși mai puțin bogat decât pe vremuri, are trecere pe la cartea regelui Carol al X-lea (1824-1830), fiind considerat un slujbaș devotat, vlăstar onorabil al Vechiului Regim. Acesta, credincios principiului primogeniturii, speră sa lase averea familiei, în vremuri de restriște, fiului său, mezinul Rhétoré și fratelui acestuia mai mare. Soția sa, cu care întreține relații amiabile, respectând eticheta nobilimii de pe vremuri, reprezintă familia, deși trăiește cu un poet talentat, Canalis, fără ca viitorul ambasador la Madrid să aibă ce comenta. Relațiile dintre membrii familiei Chaulieu sunt protocolare, studiate, pline de grație, dar văduvite de afecțiune. Dialogul dintre tânara Louise și mama ei este rece ca un schimb de replici diplomatice, nu golite de o oarecare afectare de clasă. În același timp, Louise aprobă și sprijină socotelile aristocrației de sânge de pe vremuri, în care tatăl ei se oglindește tot la fel de mult ca fiica sa. Balzac aureolează ipocrizia marii aristocrații franceze, în care apreciază distincția, experiența cotidiană de a trăi frumos, sentimentul demnității individuale și datoria înnăscută de a apăra onoarea Franței imperiale. Louise este introdusă în marea lume a saloanelor pariziene, unde se face remarcată prin frumusețe și bun-gust. Crescută la carmelite, vanitoasa Louise apare, cel puțin în proprii ochi, ca fiind ca mai educată și mai inteligentă decât majoritatea tinerelor de seama ei. Aceasta observă luxura și fățărnicia seratelor și presimte forța banilor, care întorc pe dos ordinea prestabilită. Balurile, opera, teatrul și mondenitățile îi acoperă orarul zilnic, modificându-i sensibilitățile anterioare, flatându-i stima de sine.

De cealaltă parte, în plină contradicție, prietena iubită, ,,ciuta” Renée de Maucombe este aristocrata de provincie, săracă, care, întoarsă în Provence, este pusă în situația de a-și găsi o partidă bună pentru a putea trăi decent și conform uzanțelor rangului ei. La fel de frumoasă, mândră și iscusită în a studia oamenii, Renée este perechea simetrică a Louisei, doar lipsită de mijloace materiale. Prima înjosire din viața lui Renée, cea decisivă, constă în a accepta o căsătorie aranjată cu fiul unui burghez bogat și zgârcit din împrejurimi, Louis de l’Estorade. Acesta avea treizeci și șapte de ani, fusese îmbătrânit prematur de campaniile aspre ale împăratului Napoleon prin Europa de est și, după întoarcerea sa nesperată în Franța, o ia de nevastă pe Renée. Louis este un soț iubitor și devotat, dar nu aduce cu imaginea la modă în epocă a ceea ce înseamnă un bărbat chipeș, atrăgător, bogat și emanând farmec în societatea aleasă. Atât Renée, cât și Louise, cu toate că au fost crescute rigid și deprinse, cel puțin formal, cu abstinența (recomandată în rândul claselor nobiliare) într-o mânăstire de maici, sunt mai degrabă formate la nivelului imaginarului erotic, de la care nici una nu se abate odată ieșite din adolescență,  – inspirat nemijlocit – de Zeitgeist-ul literaturii romantice. Femeia aristocrată se bucură de ,,privilegiul” de a-și putea alege singură bărbatul, care nu are decât să o prețuiască întâi și apoi să o iubească frenetic pentru ea însăși. Dincolo de instinctele energice ale vârstei și de înclinațiile modelor trecătoare, sexualitatea figurează ca un testimoniu al etichetei sociale, de care ambele prietene-surori țin seama în chip riguros. Renée este Louise frustrată, dar Louise nu este, totuși, o Renée dezinhibată. Romanele de dragoste au constituit hrana lor libidanală. Renée, exilată de lipsuri în sudul Franței, alege să urce burghez scara socială. ,,Dacă tu, care vei fi soția cine știe cărui mare om de pe acest pământ, nu-ți vei irosi viața, copiii dragei tale Renée se vor bucura de o necurmată ocrotire. Adio deci, cel puțin în ce mă privește, romanele și situațiile ciudate cărora ne plăcea să le fim eroine. Îmi știu dinainte povestea vieții: ea va fi străbătută de marile evenimente ale dentiției domnilor de l’Estorade, de hrana lor, de stricăciunile pe care le vor face rondurilor cu flori și propriei mele ființe: voi broda bonetele, voi fi iubită și admirată de un bărbat suferind, la intrare în valea Gémenos.” (pp. 263-264) Balzac despică trunchiul narațiunii în locul în care pornirile sexuale (Natura, cum o numește eufemistic) și regulile conduitei prescrise (Societatea) se ciocnesc incadenscent, forjând destine și cioplind personalități vii.

Atunci când Louise de Chaulieu ia lecții de spaniolă (tatal este numit ambasador la Madrid de către monarh), iubirea se declanșeaza în inima femeii de optsprezece ani: Louise se îndrăgostește de un hidalgo urât și măsliniu, catolic și cavaleresc ca un călugar eroic sau ca un cruciat, ros de melancolie și inflexibil din Evul Mediu. Profesorul ei de spaniolă o fascinează întâi sufletește pe Louise. Pasiunea strict sexuală, care nu există în sine, se amalgamează cu acel super ego nobiliar vetust de la care Louise se revendică la fiecare pas. Felipe Hénarez, mare senior, Baron de Macumer, care – în interes politic – cedează mâna unei tinere spaniole de viță nobila în favoarea fratelui său mai mare, salvând astfel onoarea primejduită a neamului, trăind incognito în orașul lumininilor, proscris de către noua curte de la Madrid, supraviețuiește ca refugiat la Paris din meditații în mediile legitimiste. Dragostea dintre cei doi, care duce la căsătoria lor în martie 1825, se dezvăluie ca o gradație magnifică, având coloratura estetică a romanelor de amor ingerate la vârsta adolescenței între 1815-1914. Felipe de Soria își recapătă o parte din pământurile sale, întinse pe zeci de mii de hectare, din insula Sardinia. Povestea lor de iubire este, la prima vedere, perfectă și sublimă: lipsesc doar urmașii. Dorința sexuală nu contenește și parcă nu ia pauze între cei doi. Louise, veșnic scuturată de un spasm erotic (verbul a tremura este insistent prezent în scrisorile ei), se prezintă pe sine ca o amantă nesățioasă, ca un despot amoros de sorginte asiatică, care își seduce și își supune bărbatul ani la rând. Din ce în ce mai estompat, aproape devirilizat, Felipe străluceste palid în umbra nevestei sale. Cuplul este, însă, volens nolens, steril. Aristocrația nu mai poate rodi prunci sănătoși, expansivi, cuceritori precum strămoșii lor în zale și cufundați până în creștet în armură. Don Felipe însuși suferă de o gracilitate lăuntrică care este improprie unui aristocrat veritabil, stăpân de oaste și cuceritor crud și inflexibil prin definiție. Nici nesațul sexual al Louisiei nu își are obârșia într-o depășire a degenerescenței unei întregi categorii sociale, id est aristocrația europeană, ci în motivele culturale ale lecturilor ei de fecioară, comune unei generații, relativ impasibile la mediul social. În cele din urmă, sexualitatea sedusă și manipulată de romantism se întâlnește atât la mici-burgheze, cât și la cele mai rafinate dintre baronese. Louise de Chaulieu nu face excepție, iar sterilitatea ei trebuie explicată tot ca printr-un capăt de drum al unor ramuri vechi de aristocrați, care nu se mai pot mențține vii în cadrele clasei lor sociale.

Reciproc, printr-un contrast netăgăduit, Renée de Maucombe probează parcursul organic al micii-burghezii ascensionale și ambițioase din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Renée trece cu vederea ritualul dezvirginării ei, de care nu se simte nicidecum mulțumită, pe care Louise îl va descrie seducător de poetic, în efuziuni sentimentale îmbibate de idealism romantic. Renée aduce pe lume trei copii, doi băieți (Armand și René), și o fată (Jeanne Athénaïs), în decurs de doar patru ani. Balzac o redă ca slujind practic destinul maternității dintotdeauna, pe care tânăra mamă și-l asumă întâi ca pe o pedeapsă, pentru ca apoi să-l teoretizeze conservator, repetând viziunea asupra femeii a unui ideolog antirevoluționar precum Louis de Bonald. Femeie este un obiect de creat progenituri, supusă, devotată și, nu în cele din urma, inferioară politic soțului ei, nu însă în ordinea naturii, având în vedere că întreaga societate se organizează în jurul protejarii familiei patriarhale și proprietății ei private. ,,O femeie care nu este mamă este o ființă incompletă, neizbutită.” (p. 358) Căsătoria servește exclusiv planurilor mai înalte ale Familiei, releul care susține societatea și statul. Renée este sensibilă la creșterea patrimoniului familial: banii sunt chivernisiți, fiecare mutare se calculează din timp pe tabla de șah a intereselor sociale. Singurul amănunt care interzice accesul femeii din ea la fericire este absența iubirii, deși, în acest loc, Balzac nu explicitează sursa acestei amărăciuni: fie această jenă interioară se trage din pricina deziluziei modelului romantic al iubirii (exemplificat de vulcanica Louise), fie modestia inițială a condițiilor de trai, mezalianța consimțită în primă fază, conviețuirea într-un mediu provincial (moșia de la Crampade) sau ambele variante consolidează starea de submisiune și de stânjeneală a doamnei Renée de l’Estorade. Aceasta trage sfori pe lângă prietena din capitală, nașa primului ei născut, pentru ca socrul și soțul ei să ajungă deputați în Parlament. Atunci când unul dintre frații Louisei se căsătorește cu o urmașă din neamul de Lenoncourt, Renée de l’Estorade capătă titlul de vicontesă și, curând după 1830, pe cel de contesă. Louis de l’Estorade prinde o poziție sigură la Curtea de Conturi și devine pair al Franței, ajungând în scurt timp ofițer decorat cu Legiunea de Onoare. Trecerea la ordinea socială a burgheziei învingătoare consfințește recesiunea aristocrației, înrudită și legată prin alianțe, dar pe o poziție secudară, cu industria și finanțele. Cu cât scrisorile contesei Renée de l’Estorade devin mai descriptiv-contabile, dialogul fiind invarabil legat de creșterea copiilor, a grijilor materne (primul fiu aproape moare într-o boală a copilăriei, scenă descrisă minuțios de către Balzac) și de combinații politice menite să crească averea familiei, cu atât cele ale Louisei de Chaulieu se lansează în fine demonstrații ale iubirii de sine nemăsurate ascunsă în povestea ei de dragoste cu Felipe, în rememorări ale călătoriei pitorești prin Italia, în aprehensiunile îndoielii și dorinței de a fi iubită ca o zeiță de către un sclav fanatizat. Pe cât de exterioară este viața contesei din Provence, pe atât de intimă și secretă este cea a marii aristocrate. Louise de Chaulieu are premoniția (naratologică) de a realiza că paroxismul unei astfel de fericiri interioare se plătește cu moartea sau cu o prăbușire în nefericire. Zeii nu pot permite asemenea dezechilibre, care sfidează legile naturii și jignesc regulile societății. Astfel, Felipe de Soria moare subit, curmând câțiva ani de beatitudine. ,,Când mi l-au luat, m-am culcat în același pat, sperând să pot muri, căci între noi nu era decât o ușă; credeam că mai am destulă putere s-o dau deoparte! Dar vai! eram prea tânără și, după o convalescență de patruzeci de zile, timp în care am fost hrănită cu artă îngrozitoare, prin mijlocirea unei științe triste, stînd la fereastra mea, în mijlocul florilor acestora frumoase pe care le ingrijea, pentru mine, bucurându-mă cu priveliștea minunată peste care privirile sale au rătăcit de atâtea ori, de care se bucura atât că o descoperise, de vreme ce îmi plăcea. O, scumpa mea, durerea de a schimba locul este de nedescris când sufletul a murit. Pământul reavăn din gradină mă înfioară, pământul este ca un mormânt uriaș și am impresia că pășesc peste el! Când am ieșit pentru prima oara, mi-a fost teamă și am încremenit locului. Ce lugubru să privesc florile lui fără el!” (pp. 387-388) Expresia morbidă a iubirii-pasiune ascunde o voluptate insolită pentru sensibilitățile mai puțin romanțioase. Baroana Louise de Macumer nu se poate, pe de altă parte, conforma cu starea de văduvie neîntreruptă. În 1833, la vârsta de douăzeci și șapte de ani, Louise se îndrăgostește de juvenilul, cu patru ani mai tânăr decât dânsa, Marie Gaston, poet și autor sărac precum atâtea alte speranțe artistice venite la Paris (cf. Iluzii pierdute), cu un succes la public îndoielnic, suflet ales, dedat cândva la desfrâu, născut de către Lady Dudley pe ascuns. Copil nelegitim, Marie Gaston este mai mult decât un boem bastard, acumulând datorii de treizeci de mii de franci. Fratele său, Louis Gaston, era plecat să facă avere în India, un topos balzacian clasic: familiile sărăcite, deși cu pedigree, dau fuga în colonii, unde, prin metode cel puțin dubioase, restabilesc patrimoniul familial. Gaston e prieten cu artiștii talentați ai Parisului veacului său, precum Bixiou sau Daniel d’Arthez, personaje care reapar în alte încăperi ale Comediei umane. Louise se căsătorește cu Marie Gaston, încercând să repare greșelile pe care le făcuse cu Felipe: se va dovedi la fel de excesivă în a nu-și domina noul iubit pe cât fusese de asupritoare cu fostul soț. ,,Mă căsătoresc sub regimul separării de bunuri, știind totodată că sunt destul de bogată ca să putem trăi amândoi nestrâmtorați; Gaston nu știe ce avere am. În douăzeci și patru de ore îmi voi împărți averea după plac. Cum nu vreau nimic umilitor, am pus douăsprezece mii de franci rentă pe numele său; îi va găsi în birouașul lui în ajunul căsătoriei noastre; și, dacă nu-i va primi, voi anula totul. A trebuit să-l ameninț că nu mă mărit cu el ca să obțin dreptul de a-i plăti datoriile. Am obosit făcându-ți destăinuirile acestea; peste doua zile îți voi spune mai multe, căci sunt silită să mă duc mâine, toată ziua, la țară.” (p. 395) Întocmai ca străbunii ei feminini cu un secol și jumătate în urmă, nepoata lor, Louise de Chaulieu, își cumpără un chalet pe drumul dintre Paris și Versailles, în jurul căruia construiește un parc magnific, o grădină a Edenului învăluită de locuri umbroase, heleștee pe care baleiază cârduri de lebede, pădurice și poienițe magnifice. Pereții saloanelor sunt acoperiți de picturi flamande și olandeze. Spiritul aristocratic trainic, simplu și atemporal reînviază ca în vremurile sale de glorie iluministă europeană. ,,Chalet-ul meu este construit în mijlocul unui peisaj copiat după ceea ce se numește Grădina regelui de la Versailles, dar are vedere spre iazul și spre insula mea. De oriunde le-ai privi, colinele își dezvăluie bogăția frunzișului, arborii frumoși și bine îngrijiți (…). Grădinarii au ordin să nu cultive în jurul meu decât flori mirositoare și cu miile, astfel că acest colțișor de pământ este un smarald parfumat. Împodobit cu vița sălbatică ce-i aleargă pe acoperiș, Chalet-ul este într-adevăr invadat de plante agățătoare, de hamei, de clematite, de iasomie, de azalee și liane mexicane. Cine va putea desluși ferestrele noastre, poate fi mândru că are vederea bună!” (p. 396) În Louise se intersectează o mare doamnă de societate cu retragerile visătoare în sânul naturii ale lui Jean-Jacques Rousseau. Contesa Renée de Maucombe, coloană a edificiului burghez de secol al XIX-lea, își va certa amical prietena, în ale cărei evadări egoiste întrevede viciul și iresponsabilitatea funciară. Fără copii, desfrânata, fantezista și egocentrica Louise este demnă de o soartă deplorabilă, din punctul de vedere al pornirii spre reprimarea burgheză a naturii. Pentru că tot ceea ce există merită să moară, fericirea nu poate depăși niciodata justa măsură. ,,Scumpa mea Louise, am citit, am recitat scrisoarea ta și, cu cât m-am simțit mai pătrunsă de ea, cu atât am văzut în tine mai mult un copil decât o femeie; nu te-ai schimbat, uiți ce ți-am spus de o mie de ori: Dragostea este un furt pe care starea socială îl făptuiește asupra stării naturale; este atât de trecătoare în natură, încât resursele societății nu-i pot schimba condiția primitivă; de aceea, toate sufletele nobile încearcă să facă din copilul acesta un om; dar atunci Dragostea devine, cum singură spui, o monstruozitate. Societatea a vrut să fie, draga mea, fecundă. Substituind sentimente trainice vremelnicei nebunii a naturii, ea a creat lucrul omenesc cel mai măreț: Familia, eterna bază a Societăților. I-a jertfit, și pe bărbat, și pe femeie, creației sale; căci, să nu ne amăgim, tatăl de familie dăruiește activitatea, forțele, tot ce are, soției sale. Oare nu femeia este aceea care se bucură de toate aceste sacrificii? Luxul, bogăția nu sunt toate aproape numai pentru ea? Nu pentru ea sunt gloria și eleganța, tihna și floarea casei? O, îngerule, încă o dată înțelegi greșit viața! A fi iubită este un subiect de tânără fată, bun pentru câteva primăveri, dar de neînchipuit pentru o femeie soție și mamă.” (pp. 413-414). Ca un fulger aruncat de Zeus pe bolta cerească, viața Louisei, vinovată de hybris, este despicată în două: în ziua în care Marie Gaston se reapucă să scrie piese de teatru pentru bani, baroana descoperă că alte treizeci de mii de franci s-au evaporat din scrinul în care îi ținea ascunși soțul ei. Armand-Louise-Marie de Chaulieu este apoi consternată de absențele soțul ei. Demonul geloziei îi pătrunde în inimă, sugrumând-o cu lentoare. Își spionează soțul prin cartierele Parisului, unde descoperă o lady Gaston, mamă a doi copii ce-i seamănă alesului ei. ,,Am văzut limpede: sunt pierdută. Da, Renée, la treizeci de ani, în toată gloria frumuseții, bogată în comori ale spiritului, împodobită de farmecele toaletelor, mereu proaspătă, elegantă, sunt trădată, și pentru cine? Pentru o englezoaică, o femeie cu picioare mari, cu oase mari, cu piept mare, un soi de vacă britanică. Nu mă mai pot îndoi.” (p. 423) Renée trage sfori și rupe secretul întâmplării: Louis Gaston murise în India, iar fratele său avea nevoie de bani pentru a-și ajuta cumnata și nepoții. Marie Gaston era, de fapt, ,,un bărbat nobil și delicat”. (p. 426) Prea târziu, însă: Louise de Chaulieu, vestală înnebunită de gelozie și romantică incurabilă, se îmbolnăvise singură, alergând și dormind noaptea pe iarba umedă a parcului ei imperial. Balzac încheie istorisirea cu o rapiditate puțin dezechilibrată față de lunga introducere și expunere a primei povestiri de iubire dintre Louise și don Felipe. Baroana se stinge la treizeci de ani, timpuriu, din pricini angelic-frenetice, delirând cu eleganță, trăgând cu ea în mormânt magnanimitatea spiței nobiliare franceze, pe care lumea modernă o respinge în beneficiul altor cauze, mult mai pământene. Louise de Chaulieu nu numai că își prevăzuse moartea, dar pare să o fi căutat intenționat, preferând o scurtă viață fericită, conform propriei ei dorințe, supunând și desconsiderând până și legile naturii, decât un lung trai în mijlocul rutinei burgheze, al descompunerii aduse de îmbătrânire și al unei existențe măsurate cu rigla, una de sarcini și privațiuni sufletești, fără libertate, risipă și huzur. ,,Mi-am trăit viața din plin. Există oameni care au șaizeci de ani de slujbă pe condica lumii dar care, într-adevăr, nu au trăit nici doi ani; dimpotrivă, eu par să nu am decât treizeci, dar, în realitate, am trăit șaizeci de ani de iubire. Astfel că, pentru mine, pentru el, deznodamântul acesta este fericit.” (p. 429) Deși înfrântă sufletește de destinul sorei ei sufletești, povețele contesei Renée de Maucombe rămân în picioare ca martore ale unui veac de schimbări și succesive victorii burgheze.

Punga 

Hippolyte Schinner, Joseph Bridau, Léon de Lora, Frenhofer sunt pictorii prin excelență ai Comediei umane, după cum Horace Bianchon este medicul lumii imaginare. Schinner (cf. Pierre Grassou, Un debut în viață etc.) este protagonistul povestirii minore, dar nu mai puțin fermecătoare, Punga. Pictorul Schinner, crescut de o mamă iubitoare și învățat încă din copilărie cu lipsurile, ajunge cunoscut, primise deja premii, Legiunea de Onoare, se scaldă în bani și are trecere în marea societate. Într-una din zile cade din neatenție la podea în timp ce lucra de zor, se lovește cu capul de un taburet și leșină. Este trezit din somnul lui sacru de către două vecine de etaj, atelierul fiind închiriat: una este o bătrână decrepită, doamna de Rouville, și fiica ei ieșită din adolescență, Adélaïde Leseigneur. Când merge să le mulțumească pentru atenția arătată, pictorul Schinner descoperă surprins o sărăcie lucie, ascunsă cu greu de către cele două femei, care, deși mama si fiică, poartă nume diferite. Pictorul alege la început să creadă că femeile suportau mizeria cu demnitate, fiind, de altminteri, virtuoase. Mai mult de atât, Schinner se oferă să redea culorile dintr-un portret pastelat al unui bărbat între două vârste, pe care doamna de Rouville îl identifică ca fiind al soțului ei mort în Batavia (actuala Indonezie), căpitanul de Rouville, în timpul unei bătălii contra flotei engleze. Atunci când Schinner începe să participe la ,,seratele” doamnei de Rouville, femeie de o semeție tipică unei soții de ofițer de marină, acesta observă două figuri vetuste, pre-1815, care își făceau apariția în fiecare după-amiază târzie. Unul este contele de Kergarouët (cf. Bal la Sceaux), iar celălalt se cheamă cavalerul du Halga, amândoi prieteni ai fostului căpitan de navă, nobil la rândul lui. În fiecare seară, contele pierdea cu regularitate aceeași sumă la cărți în fața doamnei de Rouville, urmașa fără pensie viageră, care reușea în acest fel, fără să practice o cerșetorie fățișă, să țină casă. Învoiala dintre cele două părți era tacită, cruțând integritatea amorului-propriu și păstrând mândria nepătată, cu toate că una dintre replicile de la final ale baroanei de Rouville dă de înțeles că, după moartea eroică a soțului ei, prietenii nu-i săriseră în ajutor, uitându-i, ca niște nerecunoscători, îndatoririle de onoare față de familia mortului, ceea ce trezește iritarea justificată a contelui de Kergarouët. Jocul de pichet ascundea și menținea, ca un model în covor, ordinea dintre cei implicați. Este de prisos să explicăm cum și de ce Hippolyte Schinner și Adélaïde Leseigneur se îndrăgostesc unul de altul. În ciuda atâtor semne de strâmtorare reținută, Schinner începe să aibă bănuieli necurate. Totul va culmina în ziua de pomină când punga lui de bani, în care se aflau cincisprezece ludovici, dispare deodată. ,,Cu ce gânduri intrase în casa aceea săracă, el, care era atât de bogat? De ce el, care până nu de mult se purtase atât de familiar cu Adélaïde, renunțase dintr-odată la intimitatea dobândită și, poate, datorată? Aceste gânduri involuntare îl îndemnară să-i privească mai atent pe bătrân și pe baroneasă, al căror aer de complicitate și ale căror priviri piezișe către Adélaïde și către sine îl indispuneau. ,,Nu cumva mă trag pe sfoară?” iata ultima idee – oribila, înjositoare idee! – care-i trecu prin minte și în care crezu îndeajuns pentru a se simți torturat de ea. Hotărî să rămână după plecarea celor doi bătrâni, pentru a-și confirma bănuielile sau pentru a scăpa de ele. Își scoase punga ca să-i plătească Adélaïdei; dar, muncit cum era de dureroase gânduri, o lăsă pe masă și se cufundă într-o scurtă visare; apoi, parcă rușinându-se de tăcerea lui, se ridică, răspunse la o întrebare banală a doamnei de Rouville și veni să se așeze lângă ea, astfel că, în timp ce stăteau de vorbă, să poată cerceta mai bine chipul bătrânului.” (p. 457) Punga dispare ca nevăzută, iar Schinner cade pe gânduri, ajungând să creadă că Adélaïde i-o furase. Prietenii săi Souchet, Bridau și Bixiou își permiseră să-i sugereze, bârfind murdar, că în fiecare după-amiază baroneasa ruinată și fiica ei umblau pe bulevarde, unde se preschimbau în codoașa și prostituata de colț de stradă, jucând cu mârșăvie într-un spectacol grotesc. Hippolyte Schinner era de părere că baroana de Rouville urma să o ,,vândă” pe Adélaïde vice-amiralului de Kergarouët, dar nici nu concepea ca domnișoara Leseigneur să coboare atât de jos și să ajungă o târfă de șosea. După o săptămână în care pictorul nu și-a revăzut iubita, chinuindu-se sufletește, Schinner o revede întâmplător pe Adélaïde, la fel de suferindă ca artistul îndrăgostit. Urmeaza jocul de pichet, tabietul casei și punctul culminant al povestirii. Pictorul participă activ la încleșterea dintre orgolii. ,,În timp ce jucau, doamna de Rouville și fiica sa își făceau semne, ceea ce-l îngrijoră pe Hippolyte cu atât mai mult cu cât câștiga; până la urmă însă, o ultimă lovitură făcu din cei doi îndrăgostiți datornicii baronesei. Vrând să-și scoată banii din buzunarul vestei, pictorul își luă mâinile de pe masă; în clipa aceea văzu în fața lui o pungă pe care Adélaïde o pusese acolo fără ca el să bage de seamă; biata copilă ținea în mână punga cea veche și, ca să-și ascundă emoția, se făcea că scormonește în ea după bani ca s-o plătească pe mama ei. Hippolyte simți că i se urcă tot sângele în cap și fu cât pe ce să leșine. Punga cea nouă, pe care o primise în locul celei vechi și care conținea cei cincisprezece ludovici ai săi, era toată bătută în perle de aur. Inelele, ciucurii, totul dovedea gustul desăvârșit al Adélaïdei, care fără îndoială își cheltuise și ultimul ban pe ornamentele acestui obiect încântător.” (p. 463) Acesta era darul (sau poate plata unei tablou deja realizat?) unei îndrăgostite pentru bărbatul care redase vigoarea din portretul părintelui dispărut. Substituția dintre generații este deplină, iar noul căpitan de vas al familiei Rouville, protectorul celor două femei pe oceanele timpului, acolo unde bătăliile sunt pe viață și pe moarte, este un artist emerit. Pielea de sagri a burgheziei și obiectul sfânt al noii lumi este, în cele din urmă, banul aurit, căruia toți i se închină mai mult sau mai puțin. Cucerit de gestul tinerei femei, Schinner o strânge în brațe, o sărută și o cere solemn de nevastă în fața celor prezenți. Atunci când doamna Schinner intră în încăpere, familiarizată de către vice-amiralul Kergarouët cu cele ce se petreceau în viața fiului ei, – bătrânul nobil fiind protectorul real și ambasadorul urmașilor prietenului său căzut în Batavia -, dar și cu afacerile familiei de Rouville, cerul și pământul sunt unite într-un singur tablou de familie. Dragostea se împlinește pe un făgaș ce duce spre fericire, rosturile și rotițele marelui mecanism social nefiind puse decât pentru puțin timp în primejdie.

Modeste Mignon

Charles Mignon, bărbat chipeș, născut din familia contelui de La Bastie (tatăl său luase, din pur oportunism, un nume republican după 1789, dar totul fusese în zadăr, contele fiind ucis, după ce activase el însuși ca executor in anii Terorii, în 1799, împreună cu întreaga sa familie, exceptându-l pe Charles), este un negust bogat din orașul-port Le Havre. Înainte de anul 1829, când începe acțiunea propiu-zisă, viața burghezului Charles Mignon constase dintr-un lung șir de întâmplări care coincide cu destinul istoric al Franței: asemenea colonelului Chabert, Charles Mignon, fără avere și lipsit de titlul nobiliar, se înrolează în armata împăratului Napoleon, unde se remarcă prin fapte de vitejie, urcând în grad până la poziția de locotent-colonel. În anii campaniilor din Germania, Charles Mignon se căsătorește, după o dragoste la prima vedere, cu fata unui bancher francofil din Frankfurt am Main, Bettina Wallenrod, bogată și, indubitabil, frumoasă. În următorul deceniu și jumătate, până la înlăturarea Imperiului, Charles Mignon devine tatăl a patru copii, dintre care mai supraviețuiesc două fete în prezent. După campania cumplită din Rusia, locotenent-colonelul (decorat abia după 1812 cu Legiunea de Onoare) se trezește prizonier de război în friguroasa Siberie, unde petrece câțiva ani de privațiuni, departe de familie și de țară. Din lunga perioadă în care a servit Imperiul, pe lângă titlurile militare dobândite, Charles Mignon s-a ales cu prietenia unui locotent analfabet (pe care îl va instrui nobilul Mignon), un breton devotat, Anne Dumay. Balzac, care plănuia o serie întreagă de romane-studii de moravuri ale soldaților și ofițerilor lăsați la vatră după 1816, idealizează cinstea, devotamentul și noblețea naturale ale francezilor ridicați la poziții fruntașe în marea armată napoleoniană. Legătura dintre Charles Mignon și Anne Dumay este la fel de indestructibilă și sfântă precum cea dintre soldatul de rând și împăratul din insula Sfanta Elena. După bătălia de la Waterloo, Charles Mignon cunoaște o ascensiune fulminantă în lumea comerțului. ,,În primăvara anului 1816, Charles își vinde titlurile care îi aduseseră un venit de treizeci de mii de livre, obținu pe ele cam patru sute de mii de franci și se decise să facă avere în America, părăsind țara unde și începuse persecutarea ostașilor lui Napoleon. Coborî de la Paris la Le Havre însoțit de Dumay, căruia, printr-o întâmplare destul de obișnuită în timp de război, îi salvase viața luându-l pe calul său în toiul învălmășelii care urmase zilei de la Waterloo. Dumay împărtășea părerile și descurajarea colonelului. Charles, urmat de breton ca un cățeluș (sărmanul ostaș idolatriza cele două fetițe), socoti că supunerea – obicei al militarilor -, cinstea, atașamentul locotenentului ar face din el un slujitor pe cât de fidel pe atât de folositor: îi propuse, deci, să treacă în subordinea sa în civilie. Dumay fu încântat să se vadă adoptat de o familie în care spera că va trăi ca vâscul pe stejar. Așteptând o ocazie ca să se îmbrace, alegând între diferite nave și cântărind șansele oferite de destinația lor, colonelul auzi vorbindu-se de perspectivele strălucite pe care pacea le hărăzea orașului Le Havre. Ascultând o discuție între doi burghezi, întrevăzu un mijloc de a face avere și deveni simultan armator, bancher, proprietar; cumpără, cu două sute de mii de franci, terenuri, case, și expedie la New York un vas încărcat cu mătăsărie franceză cumpărată pe un preț ieftin la Lyon. Dumay, împuternicitul său, porni cu vasul. În timp ce colonelul se instală, cu familia, în cea mai frumoasă casă de pe strada Regală și învăță, manifestând inițiativa și prodigioasa inteligență a provensalilor, abecedarul activității bancare, Dumay dobândi două averi, căci se înapoie cu o încărcătură de bumbac cumpărat pe un preț de nimic. Această dublă operație comercială aduse casei Mignon un capital enorm. Colonelul achiziționă atunci vila din Ingouville și îl răsplăti pe Dumay dăruindu-i o casă modestă pe strada Regală.” (pp. 487-488) După câțiva ani de negoț intens, Dumay se trezește în postura unui mic-burghez respectabil, în vreme ce domnul Mignot patrona cea mai bogată casă de comerț din Le Havre.

Viața părea să meargă din plin celor doi camarazi legați pe frontul de război. Doamna Mignon își revenise după moartea tatălui ei, cele două fete fiind lumina ochilor ei și soțul, desigur, stâlpul gospodăriei. Năpasta va spulbera acest vis fad de fericire atunci când, în urma unei combinații financiare de proporții, capitalisul Mignon pierde întreaga avere. ,,În luna ianuarie a anului 1826, în toiul unei serbări, când întregul Le Havre îl desemna pe Charles Mignon drept deputatul său, trei scrisori, sosite de la New York, Paris și Londra, au fost ca tot atâtea lovituri de ciocan în palatul de sticlă al Prosperității. În zece minute, ruina se năpustise ca un vultur de pradă asupra unei fericiri fără egal, ca gerul asupra Marii Armate în 1812. Într-o singură noapte, petrecută în socoteli împreună cu Dumay, Charles Mignon se hotărî. Toate valorile la un loc, fără a excepta mobilele, ajungeau pentru a plăti tot.” (p. 490) Charles Mignon, intrepid prin constituție, pleacă spre Contantinopole și de acolo spre Orient în vederea refacerii averii pierdute printr-o întorsătură nefastă a destinului. Între timp, Dumay primește ca sarcină de lucru protecția familiei și, mai ales, să vegheze asupra celor două fiice ale domnului Mignon. Asociații și prietenii de familie ai celor doi prieteni sunt notarul Latournelle (un mic-burghez ridicat de nicăieri de către domnul Mignon, căsătorit cu o nevastă incultă, mama unui băiat neinteresant pentru Modeste) și lacomul lichidator de valori comerciale Gobenheim. Cei doi divid averea fostului negustor și plătesc datoriile. Un anume negustor Vilquin, vulgar și parvenit, rival al domnului Mignon și dușman personal al lui Dumay, se înfruptă din cele mai multe proprietăți. După lichidarea bunurilor, Dumay reușește să-i trimită stăpânului său cinci sute de mii de franci, capital care putea fi pus la lucru în colonii. Colonia este debușeul capitaliștilor faliți sau puși pe mari isprăvi ai Franței, după cum colonialismul, un rezultat istoric fragil ca oricare altul, constituie un mod natural de gândire. Dacă încercăm să ne aducem aminte, Jacques Collin laudă instituția sclaviei în Moș Goriot și socotește modul modern de exploatare a forței de muncă ca un mijloc necesar și util de a se îmbogăți. Plecarea lui Charles Mignon declanșează decăderea familiei sale. ,,Aceasta a fost, pentru celebra casă Mignon din Le Havre, efectul crizei care a zguduit, între 1825 și 1826, principalele piețe comerciale și care a provocat, dacă vă mai amintiți de acea vijelie, ruina mai multor bancheri din Paris, unul dintre ei fiind președintele tribunalului de comerț. E de înțeles, așadar, că uriașa prăbușire survenită după o domnie burgheză de zece ani a fost o lovitură mortală pentru Bettina Wallenrod, care se văzu încă o dată despărțită de soț, fără să știe nimic de soarta lui, în aparență la fel de pândită de primejdii, la fel de aventuroasă ca exilul în Siberia; dar, pe lângă aceste necazuri, nenorocirea care îi scurtă zilele era ceea ce e față de grijiile obișnuite ale unei familii copilul funest care o distruge.” (pp. 492-493) Prima ei fiică, Bettina-Caroline Mignon, moare, după o scurtă boală de natură ,,sufletească”, la vârsta de douăzeci și doi de ani, în 1827, după ce fusese sedusă de un pierde-vară ipocrit, un stâlp de cafenea pariziană, un falit al jocului de cărți și un infractor în toată regula, pe nume George d’Estourny, care o părăsește imediat ce află de ruina financiară a familiei ei. Mama Bettinei-Carolina, biata doamnă Mignon, după o lună de lacrimi sfâșietoare, orbește simbolic în fața atâtor umilințe imprevizibile. Balzac vorbește despre o cataractă tratabilă, dar instaurarea bolii pe fond nervos pare implauzibilă medical. Bravul și loialul Dumay, mâniat după cele petrecute sub paza lui șubredă, ia în grija sa virginitatea ultimei fiice, preferata domnului Charles Mignot, Modeste. Fiecare dintre femeile familiei Mignon suferă de o hiperexcitabilitate psihică benignă, declanșată de un libido reprimat sau neîmplinit. Dumay se asigura că mama și fiica Mignot, deși sărăcite, continuă să locuiască în Chalet, un bastion arhitectural al burgheziei din Le Havre. Casa este mai mult decât axul central al existenței marii-burghezii europene franceze: locuința exteriorizează psihologia și locul social al proprietarului, poziția sa ambiguă și contradictorie între natură și societate.

Atât prima dintre surorile Mignot, cât și Modeste au frumusețea vârstei ,,fetelor în floare” și gusturile epocii. Poezia angelică și fiorii romantismului se concentrează în romanele și lirica pe care cele două fete le absorb la vârsta adolescenței. Modeste seamănă în simțiri cu Louise de Chaulieu, fiind, având în vedere modestia situației ei financiare, mai temperată și o precedă pe Emma Bovary, cititoare credincioasă a romanelor de dragoste la modă în orice epoca, firește, doar atunci când instinctul sexual este învățat să se înfrâneze de către o serie de educatori rigizi și bigoți pentru a fi, în schimb, sublimat în povestiri himerice, care promit voluptăți infinite de serai. Modeste era nu mai puțin decât o cititoare vorace de poeți romantici, ipostaziați ca o pleiadă de amanți virtuali, fiecare pair, milionar, de viță nobilă. ,,Ambiția excesivă a inimii sale, ascunsă în aceste închipuiri, a fost, așadar, cauza acelei cumințenii atât de admirate de oamenii cumsecade care o păzeau pe Modeste; să-i fi adus sumedenie de tineri ca Francisque Althor și Vilquin-fiul, Modeste nu s-ar fi coborât până la acești țopârlani. Ea își dorea pur și simplu un om de geniu, să fie doar talentat i se părea prea puțin, tot așa cum un avocat nu înseamnă nimic pentru o fată care țintește la un ambasador. De altfel, dorea bogății numai ca să le arunce la picioare idolului său. Fundalul de aur pe care se detașară personajele viselor sale era mai puțin bogat decât inima ei, plină de toate gingășiile femeii, căci gândul ei dominant era să-l facă fericit și bogat pe un Tasso, pe un Milton, pe un Jean-Jacques Rousseau, pe un Murat, pe un Cristofor Columb.” (p. 509) Dintre ceilalți masculi care vizitau Chalet-ul, Gobenheim avea o simpatie pentru Modest, în vreme ce slujitorul de notar, vicleanul Butscha, un cocoșat fără șansa de a fi iubit vreodată de un aristocrată, o adora în taină. Atunci când începe o corespondență cu poetul la modă în Parisul anului 1828, baronul Constant Cyr Melchior de Canalis (amantul și protejatul doamnei de Chaulieu, mama Louisei, femeie în vârstă de cincizeci de ani, cf. Memoriile a două tinere căsătorite) nu catadicsește să-i răspundă admiratoarei. Canalis este un nobil scăpătat, amant ahtiat după o afacere matrimonială de loterie, desfrânat blazat, om de spirit, vanitos, ridicol, risipitor, cinic și mediocru ca poet – nu mai mult decât un versificator talentat. Visa să fie pus ambasador, având deja o sinecură remunerată convenabil, dar nu regește, la Ministerul de Externe. Secretarul ,,benevol” al poetului politician Canalis este un tânăr ambițios, ,,consilier referendar la Curtea de Conturi”, Ernest de La Brière, cu care fata din Le Havre intră, fără știrea ei, într-o corespondență de dragoste. La Brière scrie din poziția poetului Canalis, circumstanță bizară la care poetul consimte din frivolitate, semnând scrisori sentimentale, îndrăgostindu-se de vivacitatea și erotismul exarcebat al Modestei, autointitulată domnisoara O. D’Este-M. Schimbul de misive dintre cei doi tineri nu surprinde neapărat prin originalitate artistică, ci prin autenticitatea unui document datat al perioadei istorice respective. Modeste, înzestrată de la natură, ajunge să compună cântece la pian, deși nu avusese parte de instruirea care se cere în asemenea cazuri. Fierbând din cap până în picioare, Modeste nu bagă de seamă că doamna Mignon, mânată de o presimțire maternă, se teme că unica ei fiică în viață o luase pe drumul aceleiași pasiuni care îi devorase prima dintre urmașe. Paza se înăsprește, iar tânăra femeie este spionată de către cunoscuții familiei, cărora nu le trece prin cap care-i mijlocul grație căruia Modeste coresponda cu iubitul ei imaginar. Ernest de La Brière se înfățișează în carne și oase în orașul Le Havre, unde, ferită de privirile cercetătoare ale unui necunoscut, Modeste, deghizată neverosimil, prefăcându-se în fața familiei că suferă de o durere puternică de dinți, îl iscodește la liturghie pe vizitatorul fercheș, îndrăgostindu-se mai mult de el cu această ocazie.

În punctul culminant când idila dintre Ernest de La Brière și Modeste Mignon cere imperios o rezolvare narativă, Balzac îl reintroduce în scenă pe Charles Mignon, sosit pe ascuns din China, unde realizase ,,pe puțin șapte milioane” (p. 554) din comerțul cu opiu și indigo. Dumay este primul informat. Averea devotatului prieten ajungea la aproape jumătate de milion de franci. Iată cum se prezintă planurile de viitor ale tatălui reîntors dintr-o lungă și fructoasă călătorie prin lume: ,,Alegerea unor gineri mă preocupă în mod deosebit. Intenția mea este să răscumpăr domeniul și castelul de La Bastie, să institui un majorat cu o rentă de cel puțin o sută de mii de franci și să cer regelui favoarea ca unul din ginerii mei să-mi poarte numele și titlul. Or, tu știi, bietul meu Dumay, nenorocirea care ni s-a tras din strălucirea fatală a opulenței. Prin ea am pierdut onoarea uneia dintre fiicele mele. Am condus înapoi în Java pe cel mai nefericit tată: un biet negustor olandez, cu o avere de nouă milioane, căruia ambele fiice i-au fost răpite de niște mizerabili, și am plâns împreună ca doi copii. Așadar, nu vreau să se știe de averea mea.” (p. 555) Dumay, mândru de avuția lui, reușește să devoaleze suma care îi revenea după ce stăpânul casei, precum Ulisse, se întorsese acasă, ceea ce dă de bănuit notarului Latournelle cu privire la comorile obținute de domnul Mignon pe coasta de est a Chinei. Între timp, domnul Mignon este informat cu privire la boala nevestei sale și moartea primei fiice. Modeste, prinsă în capcana unor scrisori în care încurcă destinatarii, îi recunoaște dragostea nebunească pe care o simțea pentru poetul Canalis. Dumay este trimis de Charles Mignon să afle cine este acest parizian vestit. Nu mică îi fu mirarea poetului Canalis să descopere că există și o admiratoare în portul Le Havre, despre care se zvonea că părintele ei avea o avere de șase-șapte milioane de franci. Ernest de La Brière trăsese, la prima vedere, lozul câștigător. Între poetul adulat și secretarul său sensibil se stabilește o rivalitate stranie: în vreme ce Ernest suferea în sinea lui, după ce îi recunoscuse în scris iubitei adevărul, pentru că o mințise pe femeia pe care, fără doar și poate, o iubea, socotindu-se inferior lui Canalis ca farmec și caracter, poetul se imagina deja multimilionar, ajuns în vârful administrației de stat. Când domnul Charles Mignon îi cunoaște pe cei doi pretendenți, Ernest îl impresionează plăcut prin inocența omului inexperimentat, în timp ce filfizonul Canalis îi miroase a canalie semiputredă. În cele din urmă, cei doi sunt rugați să poposească pentru două săptămâni în portul Le Havre, unde Modeste Mignon, informată și rănită în orgoliul ei de renghiul jucat de Ernest, avea să aleagă pe unul dintre cei doi.

Din acest punct până la finalul romanului, Balzac scrie un panegiric al Restaurației și al vechii nobilimii, olimpiană în ținută și rol social. Modeste Mignon nu mai este fata romanțioasă de până acum, ci o prințesă prin sânge, mare burgheză prin moștenire, care triază pețitorii și se arată nemulțumită de dota ei, anunțată și estimată la două sute de mii de franci. Al treilea bărbat care o curtează zadarnic este sfrijitul duce d’Hérouville, burlac de aproximativ treizeci și cinci de ani, fără lichidatăți considerabile, care, aidoma clasei aristocratice în ansamblu, are nevoie de câteva milioane de franci pentru operațiuni de asanare a unor mlaștini în vederea exploatării lor profitabilă, cu toate că, la rândul lor, surorile lui refuzaseră alianța matrimonială cu neamurile unor bancheri dubioși precum Mongenod și Nucingen. Despre estropierea ducelui d’Hérouville, Balzac găsește să ne livreze următoarele lămuriri istorice: ,,Cum se poate ca rasa unor oameni voinici și curajoși, cum e familia acestor mândri d’Hérouville, care l-au dat regelui pe faimosul mareșal, care au dat bisericii cardinali, casei de Valois comandanți de oști, lui Lodovic al XIV-lea atâția viteji, să sfârșească într-o făptură firavă și mai scundă decât Butscha? Este o întrebare pe care poți să ți-o pui în numeroase saloane din Paris când auzi anunțându-se unul din marile nume ale Franței și vezi intrând un om scund, pirpiriu, plăpând, care pare că abia respiră, sau niște îmbătrâniți înainte de vreme, sau vreo făptură bizară la care observatorul caută cu greu o trăsătură în care să regăsească semnele unei foste măreții. Desfrâul din vremea domniei lui Ludovic al XV-lea, orgiile acelei perioade egoiste și funeste au produs acea generație gălbejită la care numai manierele supraviețuiesc marilor calități dispărute. Formele, iată singura moștenire pe care o păstrează nobilii.” (pp. 611-612). Domnul d’Hérouville posedă maniere și o inteligență de substanță, lentă și profundă, dar mândra muză Modeste Mignon nu-i acordă nici o șansă în universul ei libidinal. Canalis face o impresie inițial plăcută burgheziei provinciale, dar aroganța sa snoabă rănește amorul-propriu al audienței după câteva vizite, repetate zilnic. Ernest de La Brière, spre cinstea sa de personaj pozitiv în cele din urmă, se lasă consumat de anxietatea unui îndrăgostit cu suflet de poet romantic. Primul vânează banii cu mult cabotinism, în timp ce ultimul pare a fi pe punctul de a-și pierde mințile din pricina pasiunii sale amoroase pentru domnișoara Mignon. Un semn prevestitor de împliniri fericite e adus de medicul Desplein (cf. Liturghia unui ateu), care, pas cu pas, îi redă vederea doamnei Mignon. Canalis crede că se află în apropierea multvisatei ținte, dacă nu ar fi pentru intrigile și bârfele unui Butscha și al surorilor d’Hérouville. Canalis este făcut să creadă de același Butscha că averea domnului Mignon nu depășește jumătate de milion de franci, moment în care poetul își pierde interesul pentru afacerea căsătoriei, cu toate că Modeste Mignon era o tânără atrăgătoare. Aceasta îl va trata cu o indiferență prefăcută pe Ernest de La Brière pe tot parcursul jocului matrimonial, refuzându-l și pe Canalis, ale cărui planuri sunt dejucate de propria vanitate neghioabă. Niciunul nu pare a fi suficient de nobil pentru fanteziile unei cititoare înverșunate și plină de sine, ajunsă idealistă, din punct de vedere erotic, de pe urma unor romane și poeme romantice.

Balzac este în căutarea unei încheieri care să rotunjească romanul. Trecerea dintre secțiunile textului (schimbul de scrisori – pețirea – vânătoare din final) lasă impresia unui mecanism narativ forțat și greoi. După două săptămâni în care Canalis nu a scris nimic protectoarei sale geloase și mândre, doamna ducesă de Chaulieu, acesta redactează o scrisoare patetică, în care minciuna și adevărul se întrepătrund seducător. Doamna ducesă nu obținuse încă numirea de ambasador în Germania a poetului, însă simpla posibilitate că o iubită aristocrată poate fi scoasă la vânzare de milioanele unei femei tinere mai frumoase decât dânsa o îngrozește și o umple de pofta răzbunării pe ducesă. Nobilimea nu concepea ca așa-numitele ei merite naturale sunt susceptibile de a fi cântărite contabil asemenea unor bunuri din comerț. Între timp, ducele d’Hérouville pune la cale partida de vânătoare, cheia de boltă a romanului de față, ce ,,avea să fie locul de întâlnire al tuturor pasiunilor stârnite de averea colonelului și de frumusețea Modestei.” (p. 682) Astfel, ducele d’Hérouville ,,era nevoit să meargă la Rosembray să se consulte cu ducele de Verneuil și să vegheze la executarea ordinelor prințului de Cardignan, marele maestru de vânătoare.” (p. 682) Pe lângă personajele deja cunoscute, ducesa de Maufrigneuse, ducesa de Chaulieu și unele doamne de la Curte, câțiva ofițeri etc. participă la această sărbătoare a regalității și anturajului său. Domeniul Rosembray rivalizează cu splendoarea fastuoasă a palatului și a grădinilor din Versailles, proiectând scena în secolul al XVII-lea. Conflictele politice dintre un vânător englez și un hăitaș francez, ambii reprezentând forțe civilizatoare distincte, marchează aluzii istorice mai largi. Canalis este umilit atât de amanta lui, care îi ordonă să-i rămână devotată, cât și de Modeste, care îl amenință cu o fâșie din scrisoarea compromițătoare pentru reputația unui pseudonobil snob. În cele din urmă, Ernest, care îi dăruise Modestei o cravașă lucrată minunat (același obiect falic care ar fi trebuit să probeze fidelitatea lui Marie Gaston pentru Louise de Chaulieu în Memoriile a două tinere căsătorite), care îl costase peste șapte mii de franci, este acceptat de mândra Mignon. Căsătoria se aranjează triumfător: aristocrația se topește cu succes în marea burghezie post-napoleoniană. ,,Oaspeții ducelui de Verneuil rămăseseră cinci zile la Rosembray. În ultima zi La Gazette de France anunță că domnului baron de Canalis i s-a conferit gradul de comandor al Legiunii de Onoare și că a fost numit ambasador la Karlsruhe”. (p. 705) De cealaltă parte, familia Mignon deține un patrimoniu sporit și un grad nobiliar recucerit. ,,Către sfârșătul lunii februarie, toate contractele de cumpărare erau semnate de bunul și priceputul Latournelle, mandatarul domnului Mignon în Provența. Tot pe atunci, familia La Bastie obținu din partea regelui remarcabila onoare a semnăturii sale pe contractul de căsătorie și transmiterea titlului și blazonului La Bastie lui Ernest de La Brière, care era autorizat să poartă numele de viconte de La Bastie-La Brière. Domeniul La Bastie, reconstituit astfel încât să aducă o rentă de peste o sută de mii de franci, era transformat în majorat prin scrisori patente pe care Curtea regala le înregistra spre sfârșitul lunii aprilie. Martorii lui La Brière fură Canalis și ministrul căruia îi slujise timp de cinci ani ca secretar particular. Martori ai miresii fură ducele de d’Hérouville și Desplein, căruia familia Mignon îi păstra o îndelungată recunoștință, după ce i-o arătase prin dovezi magnifice.” (p. 705) Pactul dintre două clase divergente se consemnează abia atunci când contopirea lor aparentă este nu numai posibilă, ci în parte deja realizată. Traiectoriile sferelor morale, intelectuale, juridice, politice și biologice își văd fiecare de deplasările lor regulate în jurul soarelui dinamic al atotputernicei dezvoltări și perfecționări a mijloacelor materiale existente în societate.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XII


Sarrasine 

În cele 561 de notații, împărțite în 93 de scurte capitole, pe marginea povestirii Sarrasine, Roland Barthes a avut de spus tot ceea ce putea fi gândit în genere, excluzând rescrierea narațiunii de către fiecare cititor în parte (rescriere care cuprinde o lectură atât de personală încât textul se dizolvă în lichidul conștiinței fiecăruia dintre cei care se apropie de Sarrasine), cu privire la această compoziție de tinerețe (1830) a lui Honoré de Balzac. Țesătura celor cinci coduri, care subîntind Sarrasine (dar și alte opere balzaciene, de altminteri), este imaginată de Roland Barthes sub înfățișarea unor voci suprapuse, care leagă o pânză de semne ce se întretaie pe portativ, negându-se reciproc, dar dezvăluind un model supraetajat de sensuri, dar care dețin toate un centru haotic, perpetuu în curs de descoperire, pe o hartă mentală cu limite imprecise: vocea empiricului, a praxisului și a informației factuale (având ca sarcină realizarea secvențială a acțiunii și stingerea suspansului), vocea personajelor (seme), vocea științei (codurile culturale caracteristice operei balzaciene: notații de ordin biologic, referințe istorice, literare, medicale și artistice), vocea adevărului (hermeneuticile ambigue – adesea, piste false – instaurate chiar de vocea naratorului) și vocea simbolului. Descompusă în lexeme, povestirea Sarrasine este scrutată de Roland Barthes prin microscopul acestor coduri culturale, alcătuind o structură de sensuri unitare. Modelarea textului literar, deși magistral înfăptuită de Roland Barthes, nu este deloc contrară oricărei metodologii științifice sau unui proiect de analiză ideologică care își propune să epuizeze sensurile prestabilite și intenționate ale textului literar. Idealul literaturii, afirmat de Barthes în introducere, constă, însă, în calitatea sa extrinsecă de a fi înviat de o lectură în care cititorul istoric participă ca recreator al narațiunii (prin parcurgerea eposului), ca dublul scriitorului, stafia care însoțește drumul epic al duhului auctorial. Cititorul este celălalt scriitor, cel care are sarcina de a ucide adevăratul scriitor pentru a dezrobi scriitura de contingentul său terestru imediat, de balastul său de sensuri intramundane. Departe de a reda autonomia textului (obiect al plăcerii rezervate unui eu egoist), prin intermediul unui paricid al fiului (orice cititor) comis fața de autoritatea inhibitoare (tatăl scriitor), Barthes situează textul într-o sferă a sa proprie, a non-denominativului, ruptă de considerațiile arbitrare, un text metafizic pentru a îngădui, pe de altă parte, orice atingere lacomă (sau orice respingere aspră) a aceluiași text de către cititor, organ tutelar al ansamblului interpretării. Astfel, Roland Barthes afirmă ca maximă libertate a lecturii tocmai ceea ce păstrează intactă calitatea inefabilă, irațională a literaturii (esteticul ca lucru-în-sine, accesibil doar unei intuiții suprafirești) în loc să pretindă justețea unei operații chirurgicale, materialistă prin ea însăși, asupra operei finalizate. Cu toate acestea, S/Z se constituie ca reversul programului nebulos expus în primele sale zece pagini. În sprijinul acestei poziții neasumate, Barthes coboară în lumea sublunară binecunoscută a analizei clasice, în care scriitura moartă, cea care se citește, pe cale de des-compunere, primează. Atât ne poate oferi S/Z și operațiile intrinseci de decodificare toarse de Roland Barthes: pluralitatea interpretarile este finită, inaugurarea unor rețele de semnificații coincide cu închiderea lor, iar infinitatea limbii constă în succesiune acelorași unități minime de sens. Oricărui instantaneu al ochiului care citește diferit i se asociază o singura deferență: cea a ființării care este mai mult decât posibilitatea vorbirii articulate. Asociația liberă a ideilor, pe care orice cititor o poate împlini fără să o comunice (sau comunicând-o, adăugând un alt cod la codul mort al textului, ambele conținându-și a priori decodificarea), este zdrobită de legea analogiilor pluristratificate, a conotațiilor filologice, a aproximărilor neobosite și a muncii ,,metonimice”, a filologiei ,,teologice”. În ceea ce urmează, cititorul va parcuge o interpretare pe care Roland Barthes nu putea decât să o depășească epuizând-o, confirmând, contra lui Roland Barthes însuși, faptul că pe cerul lecturii cititorul nu desenează poliedre de sensuri și direcții interpretative, ci văzduhul este unul și același lucru cu prezența sensurile sale, vaste, dar nu nedeterminate, largi, dar nu curbând spațiul după voie, polisemantice, dar autoreferențiale și circumscrise textual de la un punct încolo, decis de multitudinea polihistorilor care formulează tradițiile.

Sarrasine, nume bizar, îmbibat de farmec feminin oriental (repetiția sunetului ,,s” sugerează linia sinuoasă a taliei unei odalisce sau sâsâiala unui șarpe: suprapunerea ,,s”-urilor poate aluneca în sunetul rugos ,,z”, consoană dentală, mușcătoare ca lama unui cuțit cu zimți, care despică și zgârie feminitatea ,,s”-ului anterior), se deschide cu scena unei case luxoase, în vremea unui bal, pe timp de iarnă. După cum observă punctual Barthes, naratorul se lasă scufundat senzorial între două extreme: recele letal al vremii de afară și căldura intimă, lubrică a interiorului, exteriorul cadaveric și interiorul placentar/vaginal, natura îngropată de zăpadă și gheață de o parte și clinchetul de voci amețite de băutură, parfumurile lipite de trupurile transpirate de cealaltă parte (se suprapun parcă deliciile unui carnaval cu supliciile mute ale unui cimitir). Naratorul însuși numără trecerea clipelor din bătaia unui picior, în vreme ce celălalt atârnă parcă paralizat ,,într-un mormânt”. Ambivalența și tirania contrastelor sunt recognoscibile de la primele rânduri în Sarrasine. Proprietarul casei este un anume Domn Conte de Lanty, parizian getbeget, care achiziționase vila de la Mareșalul de Carigliano. Averea acestui conte păstrează urme dubioase: îmbogățiții peste noapte ascund mereu crime, jafuri, meserii ingrate, combinații cămătărești, proxenetism, dincolo chiar de simpla condiție umilă a originii lor sociale, populare. Balzac își însușește ochii mefienți ai nobilimii cu panaș în alianță și rivalitate cu marea burghezie ascendentă. Familia Contelui de Lanty petrecuse ani de-a rândul prin țări străine, fiind poliglotă precum o populație de țigani nomazi. Acestea sunt indicații ale unui cosmopolitism destructurant, îndoielnic din punct de vedere al moralei celor înrădăcinați, opuși veneticilor. Satanismul pare a fi expresia spirituală naturală a acestor Lanty. Fata contelui este fermecătoarea Marianina, modestă, frumoasă și talentată la muzica, iar fiul, Filippo, este schițat fugitiv ca un Adonis reîntrupat. Mama lor, în vârstă de treizeci și șase de ani, are farmecul rasei latine. Senzualitatea italiană și spaniolă este doar un motiv central balzacian. Misterul averii fabuloase a casei de Lanty conferă prestigiu contelui (urât și tenebros) și strălucire nevestei și copiilor (excesiv de picturali). Din nou, Balzac încrucișează un dublet de antagonisme. În pofida aerului romantic al familiei Lanty, banii sunt motorul care mișcă sori și astre: burghezia murdară de venalitate nu poate lipsi, ca o umbră apăsătoare, din decor. Chiar atunci când puritatea estetică a acestui neam este pe cale să fie distrusă de considerațiile financiare ale naratorului, intriga este scurtcircuitată de apariția unui personaj insolit, a unei arătări fioroase, care locuia de decenii în casa Lanty. Nu ajută la nimic examinarea unei averi ilicite când negreala morală a familiei poate fi condensată într-un membru suspect al familiei: un bătrân decrepit, mirosind a stârv, despre care se bârfea că ar fi comis atrocități ,,în serviciul Maharajuhului din Mysore”. Asociat de suspicioșii aristocrați ai Parisului cu mistagogul Cagliostro sau cu savantul francmason Conte de Saint-Garmain, bărbatul aflat la senectutate sugestionează demonismul. Banii cu proveniență incertă și acest om-mască, la rândul lui cu o identitate pe muche de cuțit, stârnesc atenția și înfioară nobilimea în privința familiei de Lanty. Conform invitaților clevetitori, nici măcar contesa de Lanty nu părea pusă în temă cu istoria acestui monstru bătrân, care își făcea apariția în salon doar în prima zi de primăvară sau de iarnă ori la solstiții. Misticismul bântuie prin creierii superstițioși și leneși ai ultimelor vlăstare medievale. Alții, burghezi înrădăcinați în casele lor, îl consideră un criminal sau un tâlhar pe bătrân (ruinând averi acumulate cu trudă), asociindu-l unei apariții drăcești. Atunci când naratorul îl observă pentru prima oară pe acest bătrân, simțurile sale reactivează impresiile tuturor celor prezenți sau din trecut: diavolesc și ambivalent din creștet până în vârful tălpilor, bâtrânul dansează cu o fată fragedă și respirând puritatea primăverii vieții. Asocierea creează spasme și impresii întortocheate tuturor. Ar fi facil să socotim alăturarea celor doi ca pe un exercițiu romantic oarecare. Balzac are, totuși, oroare de convențional, după cum se va vedea, preferând perversitatea sub forme erotice inedite. Micșorat de vârstă, diform, posedând o voce pițigăiată, filiform, suferind de pe unei identități nesigure, bătrânul îngrozește și incită deopotrivă, asemenea unui șarpe boa aflat dincolo de gratiile unei cuști la grădina zoologică. Aglomerarea de detalii nu lasă loc de îndoială: bătrânul este altceva decât ceea ce arată celorlalți, ceva ușor de bănuit, dar peste măsură de numit. Scheletic, cu o fizionomie prăbușită, bătrânul nu seamănă cu un om. Se machia, purta perucă și se afișa cu bijuterii feminine. Aducea cu o paiață boită și speria ca un idol japonez. Tânăra dansatoare se vădește îngrozită de arătarea acestui bătrân oribil și odios. Înainte de a afla istoria vieții acestui proscris fără voie, naratorul contemplă (revigorându-se moral) un tablou al anticului Adonis întins pe pielea unui leu. Arta înfrumusețează și retușează urâțeniile și diformitățile născute din sânul naturii. Adonis reprezentat fusese, totuși, idealizat de penelul unui artist care se inspirase din formele armonioase ale trupului unei femei, rudă cu doamna de Lanty. Între narator și dansatoarea proaspătă se stabilește curând o relație de atracție reciprocă. Privirile și emoțiile lor, încărcate de fiorii unui erotism anticipativ, sunt întrerupte de apariția Marianinei conducându-l pe bătrânul cadavru ambulant spre încăperile ferite ale casei de Lanty. Fata contesei primește un inel din partea strigoiului amorf, indicând celor doi martori o legătură secretă între cei doi, ca între un bărbat căsătorit și nevasta lui. Gândul înfiorator al incestului este alungat de amândoi martorii, care își propun să se revadă a doua zi seara, când naratorul va da glas vieții celui care bântuia casa de Lanty.

Într-un decor confortabil (deci burghez), încălziți de un foc mistuind materia, cei doi, naratorul și madame la Rochefide, șezând ca strânși într-un cocon, pregătiți parcă pentru a face dragoste, se lasă învăluiți de povestea naratorului. Biografia moșneagului-paiață începe cu tinerețea unui anume Ernest-Jean Sarrasine, fiul unic al unui avocat prosper din provincie, mai exact din Besançon. Jean Sarrasine se pregătea pentru meseria de magistrat, dar, asemenea nevolnicului Paul de Manerville (cf. Contractul de căsătorie), acesta își dezamăgește timpuriu părintele. Contrar educației europene curente, acesta se face vinovat de a impune un model social înalt, elitist și terorizant, ca parte a unei educații puternic moralizante, în completă desconsiderare a trăsăturilor psihosomatice ale fiului său. În fapt, se poate spune că tatăl își castrează psihologic fiul, chiar înainte ca acesta din urmă să dezvolte organe genitale mature și acea furibundă siguranță de sine care marchează masculinitatea tradițională în anii tinereții. Sarrasine-fiul este, în primă fază, un neputincios, un efeminat, un estropiat moral, un om fără voință pe dinăuntru, care, în schimb, se zbătea să iasă din gaura în care fusese alungat de autoritatea parentală. Această rebeliune se realizează prin ricoșeu: în colegiul de iezuiți la care studia (acești părinți dedublați), Sarrasine își descoperă talentul de sculptor. Firea sa capricioasă, revoltată și aprinsă se deda la a lucra în lemn obscenități blasfemice. Artistul din el făurise o dată un crucifix în formă de falus. Pe măsură ce înainta în vârstă, Sarrasine se metamorfoza într-o ciudățenie a naturii. Ucenic al sculptorului Bouchardon, Sarrasine confirmă inițial speranțele puse în el de către tatăl lui. Tot patosul erotic al vârstei se consumă și se încarnează în muncile artei tactile a sculpturii. După ce primește o primă distincție ca sculptor, câștigând premiul creat de Marchizul de Marigny, Sarrasine este trimis în 1758, după șase lungi ani de ucenicie strălucită, la studii în Italia, patria artiștilor renascentiști și fântâna din care curge în șuvoaie arta europeană. A doua sa pasiune era opera, unde obișnuia să meargă încă de la Paris (se vorbește chiar de o cântăreța iubită, Clotilde, dar nu este clar dacă există apropriere trupească între cei doi). În Italia, Sarrasine redescoperă muzica simfonică. Cu ocazia unei reprezentații la care asistă, tânărul sculptor trăiește o stare de beatitudine artistică nemaiîntâlnită în viața lui. Din minuțioasa stare extatică resimțită de artist deducem că Sarrasine suferă o criza sexuală puternică. Tânăr, virgin, aparent cast în gânduri, serios în toate, Jean-Ernest Sarrasine se îndrăgostește de cântăreața de operă La Zambinella, în care o ipostaziază pe Galateea din vechime, din care face o obsesie anormală. Audiția acestei femei îi provoacă orgasme cât se poate de fizice înaripatului Sarrasine. Fantezii sexuale de tot felul se cuibăresc în schițele francezului Sarrasine, cucerit de farmecele Italiei. În acest loc, în care aluziile sexuale sunt omniprezente în narațiune, se poate afirma că Sarrasine devenise, într-un fel, dar unul neprevâzut, ceea ce vârstnicul său tată își propusese să realizeze din urmașul lui direct: un bărbat viril și sobru, dedicat unei cariere excepționale și cumpătat în toate. Climaxul nu poate continua la nesfârșit fără riscul de a plictisi, așa că povestitorul orchestrează o întâlnire între Sarrasine și minunata cântăreață La Zambinella. O bătrână, cu înfățișare de luntraș Caron, bate de trei ori în ușa lojii sculptorului și stabilește, contra cost, o întâlnire între amorez și aleasa lui imaginară. Înarmat și îmbrăcat chipeș, Sarrasine merge la întâlnire, nu înainte de a afla că La Zambinella era protejată de cardinalul Cicognara, stârnindu-i francezului gelozia și ambiția. La Zambinella și colegele ei nu activau doar în calitate de cântărețe de operă italiană, ci erau și curtezane de lux. Sarrasine asistă pasiv și ia parte activ la o orgie în toată legea, unde alcoolul, mâncarea aleasă, glumele deocheate, muzica spaniolă și italiană din popor, menite să impulsioneze simțurile, dar și privirile furtive stabilesc raporturi senzuale irezistibile. Îndrăgostitul este, din prima clipă, năucit de atmosfera de serai, cu toate că La Zambinella, prostuță, temătoare și limitată intelectual, îi provoacă o stare de dezamăgire. Artistul ajunge chiar să viseze la o căsătorie cu aleasa inimii lui. Vitagliani, un bărbat straniu, păstorea această turmă de odalisce. Atunci când Sarrasine, încălzit de dorință, încearcă să o seducă pe La Zambinella, aceasta îl refuză brutal, fugind din calea lui, amenințându-l chiar cu un pumnal. Firea aprinsă a meridionalilor nu se dezminte nici în această privință. În cele din urma, Sarrasine rămâne între patru ochi cu La Zambinella, care demonstrează prudența unei prostituate versate, bisexuale, deprinsă cu toate plăcerile carnale existente. La Zambinella îl refuză politicos pe francez, considerat neserios la fel ca majoritatea bărbaților de aceeași naționalitate cu dânsul. Schimbând locul distracției nocturne (în drumul spre localul Frascati, Sarrasine zdrobește cu piciorul un șarpe biblic), sculptorul insistă în arta seducției, copleșit de expresiile fragilității feminine. Spre mirarea îndrăgostitului, La Zambinella, exprimând un prototip sexual tipic în epocă, îi recunoaște faptul șocant că nu este (doar) femeie.

Sarrasine, incredul și excitat de La Zambinella, se decide să o răpească pe cântăreață. Invitat la o audiție romană privată a cardinalului Cicognara, unde clerul participa în calitate de martor și consumator de plăceri interzise, Sarrasine observă stupefiat cum La Zambinella se îmbrăcase în hainele unui bărbat, care îi veneau ca turnate. Zambinella era, în realitate, un castrato, protejat de prințul Cinghi, care îi stima vocea. După ce, într-adevăr, are loc răpirea, sculptorul o duce pe La Zambinella să privească statuia în care Sarrasine o întruchipase și o ferecase. Atunci când cântăreața îi reconfirmă apartenența la genul masculin, francezul este scârbit de el însuși, amenințând că îl va înjughia pe italian pentru înșelăciune (din nou o aluzie sexuală), după ce încearcă să distrugă iluzia femeii ideale, concentrate în opera de arta. Neasumându-și aplecările homosexuale din pricina educației rigide, conștientizând automistificarea estetico-erotică la care se pretase ani de zile, Sarrasine, într-un paroxism nervos, încearcă să o ucidă pe La Zambinella, căreia nu îi mai recunoaște nici măcar apartenența la specia umană. În acea clipă, trimișii cardinalului (clerul roman este, cel mai probabil, corupt și depravat) pătrund în încăpere și îl ucid pe Pygmalionul francez. Iată, pe scurt, viața sculptorului parizian, eșuat, ca un derelict, în Italia. Cardinalul Cicognara pune în marmură statuia Zambinellei, care ajunge în casa familiei Lanty treizeci de ani mai târziu. Pictura superbului Adonis de pe perete reproduce trăsăturile castrato-ului.

Doamna La Rochefide nu este lămurită pe deplin: abia atunci când naratorul îi arată că bătrânul decrepit și grotesc, care se pretindea unchiul de mamă a Marianinei, este nimeni alta decât La Zambinella (care era, de asemenea, sursa reala a bogăției familiei de Lanty), tânara femeie este siderată, descumpănită, dezerotizată, blestemând murdăria socială a Parisului cotidian. Doar naratorul rămâne pe gânduri, după ce apreciază societatea modernă, spre deosebire de cea feudală, ca incapabilă de a crea asemenea monstruozități. Se poate ca reacția doamnei La Rochefide să fi declanșat fie un sentiment de dragoste în fața nevinovăției necontrafăcute, fie unul de nemulțumire sexuală în închipuirea povestitorului (simțindu-se refuzat în avansurile lui), dar toate acestea se află dincolo de fruntariile scriiturii propriu-zise. În cele din urma se ridică, la nivelul Europei secolului al XIX-lea, două interpretări distincte: ori erotismul este o închipuire absolută a rațiunii omenești, cu nimic diferită de orice creație artistică (sexualitatea este o altă operă de artă), ceea ce deschide drumul oricăror combinații sexuale ,,vicioase” (homoerotismul, masturbarea, bisexualismul etc.), fie natura se conformează prescripțiilor tradiției și a interdicțiilor religioase, aducând cu sine pedeapsa pentru păcat (omor), dar nu și un interdict bisericesc (clerul romano-catolic a regresat la un păgânism mai apropiat de practicile împăraților Caligula sau Nerone).

Surse:

https://fr.wikisource.org/wiki/Sarrasine

Roland Barthes, S/Z, translated by Richard Miller, preface by Richard Howar, Blackwell, 2002, pp. 3-21.

 

 

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XI


Opere

Volumul XI

Vărul Pons

Construit ca un pandant al Verișoarei Bette, ruda săracă Sylvain Pons este alter ego-ul pozitiv al verișoarei Lisbeth Fischer și victima, nu călăul, relațiilor sale familiale. Există o invertire simbolică a ordinii patriarhale în opera balzaciană, constând din masculi castrați, adesea neputincioși moral și fizic, de o virilitate in descrescendo sau chiar nulă, și femei virilizate, însetate de a subjuga, a administra și, la nevoie, a pedepsi, dar care sunt posedate de o sexualitate ambivalentă, mai degrabă valpurgică. Pons aduce într-o oarecare măsură, cel puțin în condiția sa de muribund hristic, cu tragicul Goriot, progresând spre alienare, cu deosebirea că în timp ce fostul negustor are halucinații profetice, colecționarul Pons cântărește și distinge lucrurile și situațiile sociale în lumina lor diurnă. În octombrie 1844, plimbându-se pe stradă de parcă s-ar fi aflat pe scenă, artistul Pons este îmbrăcat fantezist, demodat și șocant. Vestimentația sa, poate firească în anii Imperiului, este redată cu multitudinea de amănunte a unei piese de muzeu antiburgheze. El însuși este opera de artă care lipsește din colecția sa vastă, dar perpetuu incompletă, în care cel cu har se răsfrânge pe sine însuși în întregime. Pons, asexuat sau de un erotism, oricum, anormal, realmente capabil de orice poate fi mai primejdios pentru pruderia monogamiei și a sexului înregimentat, pe care, de altfel, le respecta verbal, este dandy-ul colecționar și modest, pe care mica și marea burghezie franceze îl resping, înlăturându-l aproape organic în chipul unui balast social irelevant. El este trecutul digerat cu greu în pântecele prezentului fiindcă fusese ,,născut monstru”, dintr-o mamă mult mai tânără decât tatăl lui. (p. 17) Viața și cariera lui Pons sunt amintite ca într-un dosar de cadre (delimitând ferestrele sociale) scris cu empatie, în care Italia ruinelor fermecătoare este surprinsă în contrast cu Parisul prăvăliilor aglomerate, al lecțiilor particulare date noii protipendade snoabe, dar și cel al teatrelor de bulevard pentru clienți ocazionali: ,,Trimis de stat la Roma, ca să ajungă un mare muzician, Sylvain Pons se întoarse de-acolo cu gustul pentru antichități și pentru obiectele frumoase de artă. Se pricepea admirabil la toate aceste lucruri, capodopere ale mâinii și ale gândirii, cuprinse nu demult în cuvântul popular de vechituri. Acest fiu al Euterpei s-a înapoiat direct la Paris prin 1810, în chip de colecționar feroce, încărcat cu tablouri, statuete, rame, sculpturi în fildeș, în lemn, obiecte zmălțuite, porțelanuri etc., care, în timpul șederii sale academice la Roma, îi mâncaseră cea mai mare parte din moștenirea de la tatăl său, atât prin cheltuielile de transport, cât și prin prețul cumpărăturilor. La fel întrebuințase și moștenirea de la mamă sa în timpul călătoriei pe care o făcu prin Italia după cei trei ani petrecuți ca bursier la Roma. Ținu să viziteze pe îndelete Veneția, Milano, Florența, Bologna, Neapole, petrecându-și zilele, în fiecare oraș, ca un visator, ca un filozof, cu nepăsarea artistului care se bizuie, ca să trăiască, pe talentul său, așa după cum femeile de stradă se bizuie pe frumusețea lor. În timpul acestei călătorii splendide, Pons fu fericit, atât cât putea fi un bărbat plin de suflet și de inteligență, căruia sluțenia îi interzice succesul la femei, după expresia consacrată în 1809, și care găsea realitățile vii veșnic inferioare tipului ideal pe care și-l făurise; dar el se resemnase în privința discordanței dintre vibrația sufletului său și realități. Acest simț al frumosului, păstrat pur și viu în inima sa, a fost fără îndoială la baza melodiilor ingenioase, fine, pline de grație care i-au adus un oarecare renume între 1810 și 1814. Orice reputație care se întemeiază în Franța pe un succes trecător, pe modă, pe nebuniile efemere ale Parisului produce ponși. În nici o altă țară nu se vede atâta severitate pentru lucrurile mari și atâta indulgență disprețuitoare pentru cele mărunte. Înecat curând în valurile armoniei germane și în producția lui Rossini, Pons abia mai era, în 1824, un muzician agreabil și cunoscut prin câteva ultime romanțe. Vă închipuiți ce putea fi în 1831! Astfel încât, în 1844, anul când începu singura dramă a acestei vieți obscure, Sylvain Pons coborâse la valoarea unei foarte învechite optimi pe portativ; negustorii de muzică îi ignorau complet existența, deși el compunea, pe un preț ieftin, muzica unor piese pentru teatrul lui și pentru teatrele vecine.” (pp. 11-12) Ciocnirea dintre interesul comercial și puterea de a făuri arta duce la anularea prin diminuare a artistului, fie și acesta neînzestratat din naștere, la metamorfoza sa într-un fabricant de mărfuri în serie, potrivite pentru toate gusturile. Pons era nevoit să presteze contra unui salariu pentru a se putea întreține, ceea ce pare a constitui o supremă umilință pentru condiția artistului dintotdeauna. Proletarizarea sa leagă creierul vibrând cândva în acorduri cerești de stomacul care ghiorțăie de foame sub coaste. Pons nu are parte de un mecena, precum era obiceiul în Vechiul Regim, prerevoluționar, sau măcar în Imperiu, ci de angajatori ocazionali și hapsâni, stăpâni prin contract, nu prin învoială orală. Pe de altă parte, tot Pons, de această dată în ipostaza sa non-artistică, are titlul de proprietate, după trei decenii și jumătate de adunat obiecte de artă, asupra unei colecții de capodopere estimate la peste un milion de franci, preț de care sexagenarul nu este conștient. Geniul care nu poate fi mercantilizat, căpătând valoarea necesară în bani, nu este stimabil până la capăt în societatea capitalului privat. Pons se împlinește ca artist, fie și unul fără talent, după cum aminteam, dar metabolizând arta în sinea sa, prin colecția sa personală de valori. Un tablou sau o tabacheră din metal prețios, lucrată de un meșter reputat conțin într-însele atât o valoare de întrebuințare (satisfacția estetică a frumosului trăit), cât și una de schimb, universal valabilă pentru toți ceilalți membrii ai sferei bunurilor tranzacționabile. În plus, Pons își concentrează pulsiunile sexuale tot în salonul său de exponate, unde egoismul unei personalități masturbatorii prin definiție nu rănește, în fond, pe nimeni: ,,Muzeul și-l ținea ca să se bucure de el în orice ceas, căci sufletele plăsmuite pentru a admira marile lucrări de artă au aptitudinea sublimă a adevăraților îndrăgostiți: simt aceeași plăcere și azi ca și ieri, nu se plictisesc niciodată, iar capodoperele, din fericire, sunt veșnic tinere.” (p. 14) Cu toate acestea, Balzac identifică o aplecare omenească în purtarea lui echilibrată a maturului Pons: acesta este un mâncău gourmet, probabil bulimic, dată fiind constituția sa slabă. Pofta sa de mâncare, care provenea din chiar perioada tinereții în care lipsurile materiale îl erodează pe muzicianul promițător, este cu atât mai apropiată de o meteahnă psihologică, cu cât Pons se hrănea pe săturate doar din casele cunoscuților lui. Dacă burghezia îi macerase bruma de harismă muzicală, ajunsă simplu serviciu plătibil, egal, în principiu, cu al unui servitor domestic executând o muncă, desigur, identic de complexă, Pons se răzbună cumva consumând resursele vitale ale claselor de mijloc, în casele cărora pătrundea în calitate de rudă sau ca profesor de muzică. Artistul ratat își devorează canibalic și revanșard dușmanii redutabili pintr-o modalitate mijlocită, care subliniază nevolnicia lui funciară. De asemenea, tot stomacul funcționa ca un recipient al plăcerilor senzuale amânate indefinit. Între talentul tocit și hămeseala calculată se cască golul unui război surd de clasă, însă zgmotos privit din afară, al unui conflict manifestat pieziș și subteran în interstițiile lumii unui personaj contradictoriu. De fapt, orice însușire accentuată într-o direcție sau alta în felul de-a fi al vărului Pons cuprinde opusul său, care, deși absent, apasă ca o prezență irefragabilă în roman: impotent în plan social, dar zeiesc în materie de artă, hulpav în fața unei mese încărcate de bunătăți, dar, prima facie, ascetic ca un sfânt în propria gospodărie, holtei și fără familie, dar iubindu-și ca un tată cunoscuții și prietenii. Îmbătrânind, Pons nu mai reușește să se facă plăcut celor din partea cărora se aștepta să-i satisfacă pornirile gurmande: ,,De la 1836 la 1843, Pons fu rareori invitat. Fiecare familie, departe de a umbla după cel considerat ca un parazit, îl suporta, așa cum suporți un impozit; nu i se mai lua nimic în considerație, nici măcar serviciile reale. Familiile în care se învârtea bătrânul nu respectau nici una artele, proslăveau doar rezultatele și nu prețuiau decât ceea ce cuceriseră din 1830 încoace: averile sau situațiile sociale importante. Dar Pons, neavând destulă superioritate nici în spirit, nici în felul de a fi, pentru a inspira teama pe care inteligența sau geniul o provoacă burghezului, sfârșise în chip firesc prin a deveni o nimica toată, fără ca totuși să fie complet disprețuit. Deși suferea cumplit în mijlocul acestei lumi, ca toți oamenii timizi, se deprinsese treptat să-și stăpânească sentimentele și să se retragă în inima lui, ca într-un sanctuar.” (p. 16)

Din 1835, Pons locuia în același apartament cu profesorul de pian, muzicianul Schmucke. De origine germană, Schmucke, stâlcind limba franceză asemenea baronului Nucingen, al cărui nume are rezonanța verbului schmecken (a gusta), a cuvântului bijuterii (Schmuck), dar și a organului genital masculin (puță în limba germană), nu face decât să accentueze însușirile etniei sale, atribuite de către Balzac după clișeele în vigoare ale vremii: naiv, harnic, cinstit, pedant, fără simțul vanităților sociale, un copil îmbătrânit, cu defectele și calitățile inerente simplității sale originare. Precum un cuplu de homosexuali idealizați, aidoma unor Bouvard și Pécuchet sensibili și nedezumanizați, cei doi se completau unul pe altul ca artiști eterați ce erau, rafinați cunoscători ai juisării estetice, dincolo de binele și de răul omenești: ,,Credeau cu tărie că muzica, limba cerului, este pentru idei și sentimente ceea ce ideile și sentimentele sunt pentru cuvânt, și aveau nesfârșite convorbiri în jurul acestei concepții, răspunzându-și unul altuia prin orgii de muzică pentru a-și demonstra fiecare lui însuși propriile lor convingeri, așa cum fac îndrăgostiții. Pe cât de atent era Pons, pe atât de distrat era Schmucke. Pons era colecționar, iar Schmucke era visător; unul studia frumusețile morale, pe când celălalt salva frumusețile materiale.” (p. 20) Balzac îi pictează pe cei doi prieteni ca fiind evanescenți împreună, piosi și sensibili fără prezența unui Dumnezeu unic, amintind de ,,delicatețea” lor lăuntrică ca având constituția fragilă și erotizantă a unei ,,mimoze”. Pons era, însă, cel vanitos dintre cei doi, iar jignirile și disprețul social luaseră forma ,,unui grăunte de nisip”, care îl apăsa pe suflet. Pons și Schmucke (deseori neplătit) lucrau pentru fostul comerciant și comis-voiajor Gaudissart, ajuns director de teatru de revistă și bărbat căruia îi surâdeau specia compozită a actrițelor si loretelor. Gaudissart profitase de prietenia contelui Anselme Popinot, de două ori ministru, ridicat din parfumeria negustorului homeric Birroteau pe treapta de pair al Franței două decenii mai târziu. ,,Pons îl băgă deci pe Schmucke în teatru în calitate de antreprenor de copii, meserie obscură care cere serioase cunoștințe muzicale. Sfătuit de Pons, Schmucke se înțelese cu șeful acestui serviciu de la Opera Comică, așa încât fu scutit de operațiile mecanice ale postului. Asociația dintre Schmucke și Pons avu un rezultat minunat. Schmucke, foarte priceput la armonie, ca toți germanii, avea grijă de partea instrumentală a partiturilor, în timp ce Pons compunea partiturile vocale.” (p. 23)

Asemănător cuplului primordial din Eden, Pons și Schmucke sunt fericiți împreună atâta timp cât rămân în afara istoriei. Ispita și decăderea celor doi vin din partea a două femei, una situată mai sus pe scara socială și alta ceva mai prejos decât iluștrii și venerabilii bărbați. Întreaga intrigă se clădește pe conflictele dintre interesele marii-burghezii și ale claselor de jos, mediate de artiștii pederaști, dar, paradoxal la prima vedere, inocenți. ,,Această simplă relatare a ultimelor legături sociale ale bătrânului muzician ne face să înțelegem cum putea să se duca el, încă în 1844, ca la el acasă: 1. la domnul conte Popinot, pair al Franței, fost ministru al agriculturii și comerțului; 2. la domnul Cardot, fost notar, primar și deputat al unui arondisment din Pars; 3. la bătrânul domn Camusot, deputat, membru în Consiliul municipal din Paris și în Consiliul general al manufacturilor, pair în perspectivă; 4. la domnul Camusot de Marville, fiu din prima căsătorie și, prin urmare, adevăratul și singurul văr real al lui Pons, deși văr de-al doilea.” (p. 26) Camusot de Marville este președinte la Curtea de judecată regală din Paris. Încă din relatarea mașinațiilor amintite în Salonul de vechituri și Strălucirea și suferința curtazanelor rezultă că doamna prezidentă Camusot, fiica unui ușier, este un munte de ignoranță, meschinărie și arivism, însușiri care îi permiteau să-și țină soțul sub control, alt mascul devirilizat. Pons adesea lua masa la prezidentă, motiv pentru care era tratat cu dispreț și condescendență burgheze, cu rușinea de a găzdui într-o seară ,,ruda săracă” a familiei, ceea ce pricinuia suferințe morale mâncăului de muzician. Între cumătra Camusot și Pons se sudase o relație sadomasochistă clasică: vărul homosexual se lăsă posedat sălbatic de soția masculinizată a vărului său fragil. Pe de altă parte, Pons funcționa ca un mesager divin între familiile încă neînrudite Popinot și Camusot prin neamurile Chiffrevilles (înrudiți cu Camusot), Berthier și Cardot. Fiica doamnei Camusot, Cécile, în vârstă de doar douăzeci și trei de ani, trebuia să se căsătorească cu cineva mai bogat pe scara socială, iar averea ei, în valoare de o sută de mii de franci, exceptând mosia Marville, nu-i permitea cu ușurință un asemenea contract matrimonial în cercurile tinerilor eligibili și de bani gata ai marilor cartiere pariziene. Pons ar fi putut fi acel mediator nesperat între fiul domnului conte Popinot și fiica doamnei Camusot sau între oricare alt pretendent și aceeași familie. De aici rezultă usurința cu care doamna Camusot (nu însă și soțul ei, care-l simpatiza pe Pons) îl hrănea pe Pons cel cultivat, rafinat și, într-o mică măsură, influent sub aspectul feminin (Iris și nu Hermes) de purtător al veștilor. Pons, de cealaltă parte, își ascundea viciul prin gesturi de bogăție neburgheză, cum ar fi prin a-i dărui doamnei Camusot un evantai ce aparținuse doamnei de Pompadour. Prezidenta, impacientată de afacerea căsătoriei fiicei ei (pe deasupra, într-o simetrică inversare a ordinii sociale, Pons aristocratul prin spirit nu reușise să o învețe să cânte convenabil la pian pe fiica unei mic-burgheze prin naștere), care întârzia să se produca, nu doar că nu observa valoarea unui obiect de artă, dar ajunge să-l jignească pe vărul Pons, tratat cu mai puțină considerație decât slujitorii din casă (în principal, Madeleine Vivet, o doamnă Camusot din bucătărie), care ajung să-l bârfească de față pe muzicianul sărac și bătrân. Izgonit ca un paria, Pons, slăbit de propriul convenționalism aparent, dat de îmbrățișarea fără dubii a autorității sociale existente, pleacă rănit sufletește din casa Camusot, unde stăpâna era prinsă între vizite și înțelegeri matrimoniale urgente. Aceasta este femeia-satrap a claselor superioare de după 1830, care sapă la temelia aristocrației franceze, fără leac și în continuă regresie socială. Pons, blocat într-un conservatorism mentalitar prerevoluționar, nu rupe legătura cu ruda sa, ci o amână pentru câteva luni, când nodul gordian va fi tăiat brusc de autoritatea naratorului.

Cealaltă figură feminină testosteronică și dominatoare este portăreasa Cibot, ,,fosta vânzătoare frumoasă de stridii” (p. 41), căsătorită cu un croitor harnic și șters, practic inexistent ca voce singulară. Doamna Cibot, mustăcioasă la aproape cincizeci de ani, analfabetă, meschină, ipocrită, mahalagioaică, amorală și arghirofilă, avea în grijă administrarea casei perechii Pons-Schmucke, din care sarcină de lucru căpăta peste șase sute de franci anual. Doamna Cibot este contraponderea mic-burgheză a doamnei Camusot, marea burgheză, amândouă formând dipticul parvenitismului genuin și autocrat. Proletar prin venituri, dar aristocrat ca ideal, Pons este prins la mijloc și zdrobit între aceste două simboluri ale claselor sociale de curând ivite în Franța. Mâncând seară de seară în compania lui Schmucke, fiind serviți de bucătăreasa pricepută, dar ternă Cibot, Pons se plictisește curând de acest ,,ascetism” culinar. Ieșirea din blocajul gastric (motivat de dorința lui Pons de a se hrăni din nou din bucătăria ,,artistică” a marii burghezii) se împlinește tot prin mijlocirea unui agent al străinătății, germanul de origine iudee, Fritz Brunner. După ce mama lui moare pe când Fritz avea numai douăsprezece ani, tatăl sau, hangiu zgârcit și bogat din Frankfurt-am-Main, se căsătorește pentru a doua oară. Mama cea nouă îl va detesta pe fiul ei vitreg, pe care își dorește să-l piardă. ,,Această hienă era cu atât mai furioasă împotriva îngerașului de copil, fiu al frumoasei doamne Brunner, cu cât, în ciuda unor eforturi demne de o locomotivă, nu putea avea copii. Mânată de un gând diabolic, această nemțoaică criminală îl împinse pe tânărul Fritz, care avea douăzeci și unu de ani, spre o viață de destrăbălari antigermanice. Spera ca oțeturile de Rin, caii englezești de curse și Margaretele lui Goethe vor da gata pe copilul evreicei și averea lui; căci unchiul Virlaz lăsase o moștenire frumoasă micului său Fritz, în momentul când acesta devenise major. Dar dacă jocurile de ruletă din localitățile balneare și prietenii vinului, printre care se număra și Wilhelm Schwab, nimiciseră capitalul lui Virlaz, tânărul risipitor rămase ca să servească drept exemplu, aceasta fiind voia Domnului, mezinilor din orașul Frankfurt-pe-Main, unde toate familiile se folosesc de el ca de o sperietoare pentru a-și ține copiii cuminți și înfricoșați la tejghelele lor de fier căptușite cu mărci-aur. În loc să moară în floarea vârstei, Fritz Brunner avu plăcerea s-o îngroape el pe mamă-sa vitregă, într-unul din fermecătoarele cimitire unde germanii, sub pretext că-și cinstesc morții, se dedau pasiunii lor frenetice pentru horticultură.” (p. 54) Alături de prietenul său Wilhelm (dubletul masculin Schmucke-Pons este reiterat prin alte exemplare), Fritz ajunge la Paris, unde aruncă pe geam o sută de mii de franci, ajungând, în scurt timp, săraci. Amândoi se angajează apoi ca funcționari, trăind cu o leafă modestă, învățând pe cont propriu lecțiile sărăciei și ale lipsurilor de tot felul. Atunci când Fritz Brunner moștenește, în mod providențial, patru milioane de franci de la răposatul său tată, soarta fostului tânăr ușuratic redevine o sursă de posibile plăceri continue. Wilhelm se căsătorește, probând maturitate fizică și intelectuală, iar Fritz, reconvertit în bancher, intenționează să îi urmeze exemplul. Viciile nobiliare sunt înăbușite și ascunse, deci reprimate, în tabele contabile burgheze. Pons se întâlnește cu fostul parfumier Popinot, căruia i se confensează în materie de dezonoare. Contele Popinot îl ceartă pe subordonatul său, prezidentul Camusot, care, revenit în sânul căminului, îi comunică mândrei sale stăpâne și soții conținutul mustrării. Doamna Camusot, roasă de ura omului rănit în amorul propriu, reușește să se împace cu vărul Pons, care primește scuzele false ale slugilor doamnei prezidente și este reacceptat în casă. Plusând, însă, muzicianul excentric, la fel de vanitos ca doamna Camusot, dar din motive imateriale, își propune să o căsătorească pe nepoată-sa, Cécilecu versatul bancher, germanul de patru milioane de franci, Fritz Brunner. Prezidenta jubilează înaintea unei plan excelent ticluit, care i-ar fi adus, odată îndeplinit, viața de huzur și confort material perfect. Acesta este apogeul existenței sociale a vărului Pons, când aristocrația sa artistică cultivată se întâlnește asimptotic cu vârfurile plutocrației pariziene, înaintea prăbușirii fatale, când cade pradă cruzimii morbide a micii-burghezii ascensionale. Învoiala nu se îndeplinește, Fritz refuzând mâna frumoasei Cécile Camusot de Marville din spaima de a fi castrat de acest copil unic, crescut de o mama diabolică (femeia cu falus) în suveranitatea ei masculină, în care o revede pe mama sa vitregă. ,,Voiam să-i fac o situație strălucită domnișoarei Cécile, oferindu-i ce ar fi binevoit să accepte din averea mea. Dar o fiică unică este un copil pe care indulgența părinților îl deprinde să facă ce-i trece prin cap, și care n-a cunoscut niciodată ce este împotrivirea. Se întâmplă aici și ceea ce se întâmplă în mai multe familii, în care am putut observa altădată cultul pentru aceste soiuri de divinități: nu numai că nepoțica dumneavoastră este idolul casei, dar doamna prezidentă e care care poartă în casă… știți ce! Domnule, am văzut căsnicia tatălui meu devenind un infern din cauza asta. Mama mea vitregă, din pricina căreia mi s-au tras toate, a fost fiica unică, adorată, cea mai încântătoare dintre logodnice, și a devenit apoi un diavol împielițat. Nu mă îndoiesc că domnișoara Cécile ar fi o excepție la teoria mea; dar nu mai sunt tânăr, am patruzeci de ani, și diferența de vârstă atrage dificultăți care nu-mi permit să fac fericită o domnișoară deprinsă s-o vadă pe doamna prezidentă căutându-i în coarne și pe care doamna prezidentă o asculta ca pe un oracol. Cu ce drept aș pretinde ca domnișoara Cécile să-și schimbe ideile și obiceiurile? În locul unor părinți îngăduitori față de toate capriciile ei, va întâlni egoismul unui bărbat de patruzeci de ani; dacă rezistă ea, e învins bărbatul. Mă port deci ca un om cinstit, mă retrag.” (p. 80) Această respingere, dintr-o prudență sexuală care înglobează obligativitatea incestului (din propria mărturie, s-ar zice că Fritz este constrâns să o posede pe propria sa mama prin căsătorie pentru a fi complet el însuși, nesupus) și impotență (energia sexuală a germanului, obosită de pe urma rutinei vechilor distracții, dar și a vârstei, nu face față combustiei erotice a dublei părți feminine din familia Camusot), duce aproape direct la răzbunarea doamnei Camusot, care își sacrifică vărul, pe Pons, învinovățit pe nedrept de a fi înscenat acest refuz umilitor pentru a se răscumpăra simbolic pe prezidentă. Doamna Camusot intuiește instinctiv intențiile veșnic frustrate ale muzicianului, care devine vinovat de o dorință neîmplinită. Ceea ce doamna Camusot îi contestă lui Pons este propria sa masculinitate, metonimie a influenței exercitate în societate. Autoritatea sexuală a muzicianului nu semnifică nimic pe lângă fluidul vital din mădularele doamnei Camusot, care este pe deplin ahtiată după puterea socială după ce o dobândise, fără drept de apel, pe cea domestică. Finanțistul Fritz nu doar că îl anulează pe vărul Pons în ochii membrilor rețelei sale sociale, ucigându-l în efigie, ci și, atunci când îi laudă colecția de lux din apartamentul său, îi semnează, fără știrea lui, sentința de condamnare la moarte. Portăreasa Cibot înțelege pentru prima oară că stăpânul ei Pons nu este numai un bătrân bicisnic, ci, cu adevărat, unul dintre vițeii de aur ai Parisului, susceptibili de sacrificiu popular. Doamna Camusot își denigrează până la anulare vărul. Curând după ce Cécile își vede dota crescută la peste un milion de franci, moștenind imediat moșia Marville, contele Popinot consimte la mariajul dintre fiul lui și juna Camusot. Doamna Camusot își vinde fiica avantajos, renunțând la o proprietate. Fostul pretendent, neamțul Fritz, este demitizat atât din punct de vedere fizic (dinții stricați trădează forțe apuse), cât și social (averea sa este exagerată). Pons încetează să mai însemne ceva în lumea elitelor în care se învârtea ca un satelit. Lovit de calomnii și dărâmat sufletește, vărul Pons cade la pat, de unde nu se va mai ridica niciodată.

Acesta este și punctul culminant al romanului, de unde, la fel ca în César Birotteau, începe decăderea implacabilă a colecționarului, descinderea sa odiseică în infern. În ziua când iese la plimbare, după o lună de zăcut la pat, însoțit de fidelul Schmucke, întâlnirea accidentală cu domnul Popinot (care nu-l recunoaște), Camusot (care nu-l aude) și cu doamna Berthier, o amică ocazională, care îi întărește statutul de proscris în mijlocul familiei Popinot-Camusot, pune capăt oricărui dubiu: Pons este pierdut pentru lumea care conta în proprii lui ochi. Spiritul artistic este definitiv suprimat. Travaliul vărului Pons are loc prin mâna celui care ar fi fost cel mai în măsură să-l vindece de boala de ficat pe care o dezvoltase: medicul Poulain, un doctor fără arginți din mahala, dornic după înavuțire și deschis oricăror ,,condiții obiective” care i-ar fi permis să avanseze material, să poata practica medicină într-un spital, unde ar fi ocupat o poziție de frunte și ar fi câștigat un salariu convenabil, deschizându-i-se porțile spre sferele elitei. Al doilea personaj al morții este negustorul de fiare vechi Rémonencq, proprietarul din 1831 al unei foste cafenele din vecinătate, un individ zgârcit, malefic și criminal. ,,În momentul acela, Rémonencq, care se împăcase cu fostul lui patron Monistrol, făcea afaceri cu negustori mari ducându-se să pescuiască (cuvânt tehnic) chilipiruri prin împrejurimile Parisului, care, după cum știți, se întind pe o rază de patruzeci de leghe. După paisprezece ani de negustorie, se afla în fruntea unei averi de șaizeci de mii de franci și a unei prăvălii bine asortate. Fără buget neprevăzut, stând în strada Normandie unde-l reținea chiria mică, își vindea mărfurile negustorilor, mulțumindu-se cu un câștig moderat. Toate afacerile le trata în graiul din Auvergne, zis păsăreasca. Omul acesta avea un vis! Să se instaleze pe bulevarde; voia să ajungă un anticar bogat și să trateze odată și odata direct cu amatorii. Avea, de altfel, stofa unui negustor de temut.” (p. 94) Rémonencq spera să pună mâna pe comoara domnului Pons, să o ia de nevastă pe doamna Cibot cândva, după ce ar fi rămas vaduvă, și să se înfățișeze, în calitate de anticar prosper, doritorilor din palatele cele mai înalte ale Parisului. Doamna Cibot, convinsă de vecinul Rémonencq că stăpânul ei ascundea valori de sute de mii de franci în salonul lui, nu este totuși câștigată din primul moment în tabăra escrocilor perseverenți. Scopul ei, mult mai modest, este de a-l îngriji cât mai convenabil pe domnul Pons din propriile ei economii (estimate la două mii de franci) pentru ca acesta, văzându-se salvat (sau nu), să-i dea prin testament o rentă viageră de câteva mii de franci. Doamna Cibot gândește încă în termenii unor servitori, însă concurența dintre asociatul Poulain (și acoliții lui, de care vom vorbi curând) și Rémonencq (și un anume anticar) o împinge pe doamna Cibot înspre a lua o hotărâre supremă, confirmând că cinstea nepătată din ultimii aproape zece ani de slujire se datora lipsei unei oportunități de a înșela: ca atare, domnul Pons se cuvine șicanat psihologic, grăbindu-i astfel moartea, nu înainte de a-l deposeda de bunuri. Cea mai fascinantă scenă din întregul roman, sub aspectul reflecțiilor de natură filozofică implicate, este cea în care portăreasa Cibot merge la ghicit în casa unei ,,vrăjitoare” din cartier, doamna Ferdinand, o ,,brută” însoțită de o găină neagră (Cleopatra) și un broscoi hidos (Astaroth), care îi prevede fostei vânzătoare de stridii că, într-adevăr, se va îmbogăți în scurt timp, doar pentru a fi ucisă de doi detinuți evadați mai târziu. Nu atât profeția contează aici (nu vom afla niciodată dacă aceasta se va împlini), ci explicația nevoii omului din popor de a recurge la supranatural, care, destul de surprinzător, nu are temeiuri metafizice la Balzac, rămânând, totuși, un adept al Spiritului universal (poate chiar un alt nume al impulsului electric, proaspăt descoperit pe atunci) prezent în fiecare atom al universului. Granițele dintre materie și spirit nu sunt numai șubrede, ci, dacă știința va avansa cum este firesc (și nu avem motive să credem că lucrurile pot sta altfel, cel puțin nu pentru o ființă rațională din Europa secolului al XIX-lea), se va demonstra că limitele dintre nivelurile deosebite ale ființei confirmă, mulțumită unui determinism arborescent, principiile universale aflate la baza lor. Rămân de descoperit aceste principii generalizatoare, imanente cosmosului. ,,Din moment ce un ghicitor îți descrie în amănunt fapte din trecut, cunoscute numai de tine, el poate să-ți spună și care vor fi întâmplările determinate de cauzele existente. Lumea morală e croită, ca să spunem așa, pe tiparul lumii materiale; aceleași manifestări trebuie să se întâlnească și aici, cu diferențele specifice diverselor medii. Astfel, așa după cum corpurile se proiectează în mod real în atmosferă lăsând să subziste în ea spectrul pe care-l reține dagherotipul, oprindu-l în trecere, tot așa, ideile, creații reale și active, se întipăresc în ceea ce am numi atmosfera lumii spirituale, produc aici anumite efecte, trăiesc aici în mod spectral (căci e necesar să făurim cuvinte pentru a exprima fenomene fără nume), și atunci anumite persoane, înzestrate cu facultăți rare, pot foarte bine să observe aceste fenomene sau urme de idei.” (p. 104) Înlănțuirea exhaustivă a cauzelor și a efectelor (formal denumite astfel) ascultă de aceste axiome ale ființei universului și pot fi studiate rațional în întregime (deductiv) sau surprinse în parte, tot la fel de inteligibil (inductiv), de către adepții divinației dintotdeauna: ,,Totul este predestinat în viața omenească, precum și în viața planetei noastre. Cele mai mici întâmplări, cele mai neînsemnate se supun acestei legi. Prin urmare, faptele mari, proiectele mari, gândurile mari se reflectă în mod necesar în cele mai mici acțiuni, și atât de fidel încât, dacă un conspirator va amesteca și va tăia un pachet de cărți, el va înscrie în acest gest pentru vizionarul numit țigan, ghicitor, șarlatan etc. secretul conspirației sale. De îndată ce admitem fatalitatea, adică înlănțuirea cauzelor, astrologia judiciară există și devine ceea ce era odinioară, o știință imensă, căci cuprindea facultatea de deducție care l-a făcut atât de ilustru pe Cuvier; dar spontană, nu exercitată la masa de lucru, în nopți studioase, ca acest mare geniu.” (pp. 104-105) Slujnica Cibot înțelegea fără demonstrație, adică superstițios, rostul acestor legături globale dintre lucruri și gânduri. Cu toate acestea, doamna Cibot selectează din profeția babei Ferdinand doar ceea ce îi convine în plan imediat, căpătând încredere în planul de a-l lichida fizic pe Pons. În primă fază, femeia Cibot încetează să-l mai hrănească decent. În al doilea rând, portăreasă îl interoghează pe Pons cu privire la urmașii virtuali ai muzicianului, sugerând, cu grosolănie tipică, să fie, totuși, introdusă și ea în testament. Pons, hărțuit de un demon al violenței mascate, își recunoaște, în chip indirect, nonheterosexualitatea de fiecare dată (confundată cu neprihănirea), dar evită dialogul referitor la posibilitatea unui legat în interesul portăresei. Doamna Cibot îi introduce pe Rémonencq și pe anticarul iudeu Élie Magus în casă (cf. Pierre Grassou), un șarlatan în materie de negustorie, dar un estet pe măsura lui Pons cât privește colecția sa de tablouri. Magus este rivalul colecționarului Pons de câteva decenii, iar simpla sa prezență în muzeul personal al muzicianului anticipează dezastrul final. Drept urmare, averea muribundului Pons, expusă în toate articulațiie ei enciclopedice, asemenea unor membra disjecta, primește estimarea oficială: aceasta depășea un milion de franci, sobru, monocrom și monolitic. Magus cumpără patru tablouri la prețul de șaisprezece mii de franci, dar actul de cumpărare nu există în afara unui raport legal recunoscut. Schmucke este cel care, în ignoranța sa etanșă în ceea ce priveste arta picturală, parafează, constrâns de insistențele doamnei Cibot, care nu avea bani pentru medicamente, înțelegerea ad hoc. Cu toate acestea, nici agresivitatea manipulatorie a doamnei Cibot, nici tâlhăriile domnului Rémonencq, nici averea unui colecționar formidabil și înspăimântător ca Magus, nimic din toate acestea nu puteau doborâ, și nici nu-și propuneau să pună la pământ, ordinea juridică a proprietății private. Pons era posesorul unei cantități de bunuri, estimate la o valoare de piață colosală. Balzac nu poate înstrăina o avere de asemenea dimensiuni prin tâlhărie și prin forțarea unui rând adăugat în testament. Pentru a fi realist în sens artistic, adică pentru a dezvălui esența raporturilor între ființe și lucruri, se simte nevoia umplerii golului printr-un reprezentant al dreptului, iar acesta este Fraisier, un avocat fără clienți, prieten și asociat al doctorului Poulain, care, abia prin apariția acestui amic, este compromis definitiv, ceea ce este rar, dacă nu unic, ca un medic sa fie descompus moral astfel în Comedia umană Fraisier, locuind cu mama sa vitregă, este un monstru efeminat de pizmă, viclenie și foame de înavuțire, sărac, resentimentar, hidos fizic și luându-și ca paznic o slujnică bărbătoasă, Sauvage, reflecția în oglindă, infernală, a stăpânului ei. Fraisier se închipuia judecător de pace la Paris, viitor deputat, căsătorit avantajos și țesând intrigi ca un păianjen antropoformizat. Tot Fraisier ocupase funcția de procedurist în Mantes, de unde fusese izgonit pentru înșelăciuni și bănuieli de hoție. Madame Cibot își dorește cu înfrigurare renta de o mie de franci. Fraisier intuiește mizeria sufletească a acestei femei, față de care se considera superior intelectual și moral, în sensul de prezență a unui orizont social mult mai cuprinzător. Fraisier rămâne un om al legii: între nelegiuita Cibot și drepturile moștenitorului de drept, domnul Camusot, Fraisier pactizează previzibil cu familia judecătorului, în speranța unei convenții de pe urma căruia se va alege  cu o sinecură atât pentru el însuși, cât și pentru doctorul Poulain, care ar fi ajuns medic-șef la un spital central din Paris. Îmbrăcat ca din cutie, Fraisier o vizitează pe doamna Camusot de Marville, care avea nevoie de lichidități pentru a-și putea promova soțul în Camera Deputatilor. Cei doi se potrivesc întru totul în păreri și Weltanschauung: burghezia rapace și crudă, sângeroasă la nevoie și sălbatică în executarea programului său financiar. Evenimentele se precipită și vin peste Pons ca într-o avalanșă: doamna Cibot acționează întocmai ca un torționar. De la hrana precară la urletele și văicărerile isterice în fața unui bolnav vulnerabil psihic, de la obținerea terminării contractului de muncă de la maestrul Gaudissart pentru Pons până la obligarea umilului Schmucke să pună în vânzare opt tablouri de preț ale prietenului său, doamna Cibot nu se dă înapoi de la nimic în vederea înscrierii a peste șaizeci de mii de franci în contul propriu.

Lama ghilotinei cade în același timp asupra croitorului harnic Cibot, disprețuit și apreciat de locuitorii cartierului deopotrivă, și a muribundului Pons, care agonizează descoperind abisurile de abjecție ale naturii umane în epoca sa de înflorire burgheză. Fiara de Rémonencq îl otrăvește, Cibot murind în câteva zile, fără să dea nimănui de bănuit, nici măcar doctorului Poulain, cauza reală a decesului. Pons se stinge după ce înțelege că Rémonencq, Fraisier și dușmanul său de moarte Magus complotează împotriva lui, doamna Cibot fiind vipera care îi călăuzea prin labirintul artistic al interioarelor lui Pons. Când își revine în simțiri pentru puțină vreme, Pons realizează lipsa tablourilor furate și construiește mental harta uneltirii. Schmucke, inabil intelectual în privința mersului lucrurilor de pe lume, nu-și crede, fără dovezi, iubitul prieten, presupus ca delirând în urma unei comoții cerebrale. Doamnă Cibot, vizualizată ca un înger protector de către cei doi holtei în cadrul menajului lor, ar trebui prinsă asupra faptului pentru ca acuza să devină crimă. Pons își pune în cap să-l facă pe Schmucke unic moștenitor. ,,Iată care era planul făurit de bătrânul artist, care se simțea pe moarte. Voia să-l lase pe Schmucke bogat făcându-l moștenitorul său unic; și pentru a-l feri de orice proces posibil, avea de gând să-și dicteze testamentul unui notar, față de martori, ca să nu se presupună că nu mai are mintea întreaga și ca familia Camusot să nu mai aibă nici un pretext de a ataca ultimele sale hotărâri. Numele de Trognon îl făcu să bănuiască vreo mașinație, se gândi la vreun viciu de formă plănuit dinainte, la vreo trădare premeditată de madam Cibot și se hotărâ să se servească de acest Trognon punându-l să-i dicteze un testament olograf pe care să-l sigileze și să-l strângă în sertarul scrinului. Avea de gând, ascunzându-l pe Schmucke într-una din cămările alcovului, să i-o arate pe portăreasă furând testamentul, desfacandu-l, citindu-l și sigilandu-l la loc. Apoi, a doua zi, la ora nouă, voia să anuleze acest testament olograf printr-un testament făcut în fața unui alt notar, după toate regulile și imposibil de revocat. Când madam Cibot îl făcuse nebun și-i spusese că are năluciri, recunoscuse ura, lăcomia și atitudinea răzbunătoare a prezidentei; căci, fiind în pat de două luni, bietul, în timpul insomniilor, în timpul ceasurilor lungi de singurătate, își cernuse prin minte toate întâmplările vieții.” (pp. 202-203) Conform acestui prim testament, colecția sa de arta revenea muzeului Louvre, Schmucke încasa o rentă anuală de două mii patru sute de franci, iar ingratei de doamna Cibot i se rezervase o pensie de două sute de franci pe an. Fraisier schimbă pagina din plic cu una albă, ajutat de doamna Cibot în toiul nopții. Cei doi prieteni conștientizează prezența unui inamic feroce. A doua zi, un alt testament e semnat de Pons. Întreaga sa avere urma să revină lui Schmucke. Fraisier o acuză pe doamna Cibot de șterpelirea primui testament. Scopul este acela de a o ține legată în alianța de conjunctură pe doamna Cibot, ale cărei temeri atestă vina ei proprie, de care este întru totul conștientă (de altminteri, este psihanalizabil ghemul de imprecații azvârlit necontent în seama lui Pons pe tot parcursul narațiunii, din simplul motiv că doamna Cibot vede în alții răul propriei sale individualități). Frica atavică a claselor inferioare de închisoare este, de asemenea, și un mijloc de a le controla și manipula moral, sădind în inima lor conformismul social, în dispreț față de orice sentiment sau macar idee de bine colectiv. Dovada acestui amoralism pragmatic consistă în fapta portăresei atunci când aceasta este alungată de la căpătâiul lui Pons: furioasă de pe urma impertinenței unui ins slab care a încercat să-i pună autoritatea la încercare, slujnica fură un tablou valorând câteva mii de franci. Între timp, Fraisier stabilește ultimele detalii cu doamna Camusot: colecția avea să intre în posesia moștenitoarei printr-un om de paie, Fraisier va fi urcat în rang, slujnica sa, doamna Sauvage, va fi recompensată cu un debit de tutun spre administrare, o altă servitoare din cartier, doamna Cantinet primește în sarcină să-l țină ferecat pe Pons și să-l spioneze pe Schmucke contra unei sume modice de bani. Inevitabilul se petrece: Pons moare, clipă în care durerea resimțită de Schmucke are explozia emoțională, chiar melodramatică, a unei tragedii shakespeariene executate într-un paroxism al patetismului. Nici chiar Romeo nu a plâns-o pe Julieta precum Schmucke pe Pons. În culmea amărăciunii, regresând în stadiul copilăriei minții, Schmucke, în calitate de legatar universal, este jumulit de o mie două sute cincizeci de franci de către vulturii adunați deasupra unui stârv cândva venerat.

Ceea ce rămâne de analizat este împărțirea averii și încheierea romanului. Schmucke urmează să fie încolțit de notarul Tabareau și obligat să cedeze averea moștenitorilor de sânge. Cortegiul funerar al croitorului Cibot e acompaniat de întreaga mahala. Artistul Pons nu este însoțit pe ultimul drum de aproape nimeni din teatrul unde lucrase, de nici una dintre fostele sale studente de pian, nici măcar de una dintre rudele sale famelice. Caleștile goale sunt plătite să facă oficiul mortuar. În afara omului de serviciu de la teatru, pauperul Topinard, care obișnuiă să primească cinci franci pe lună de la milosul văr Pons, și Schmucke, care se refugiază în casa lui Topinard, ceilalți sunt doar accidental prezenți la cimitir. Topinard este amenințat cu destituirea de către directorul Gaudissart, obligat lui Popinot și, prin implicație, familiei Camusot, dacă îi ia solzii de pe ochi germanului Schmucke. Dacă averea va merge în clanul Popinot-Camusot, Popinot va fi promovat, însă, casier la teatrul de bulevard unde lucrează. Gaudissart este cel care va decide soarta averii: Schmucke primește o rentă viageră de două mii patru sute de franci, iar întreaga colecție, pusă sub sechestru, trece în saloanele familiei Popinot-Camusot. Topinard îl determină pe Schmucke să înțeleagă la ce învoială consimțise, dar neamțul este dărâmat lăuntric de veste, declanșându-i un infarct și murind la zece zile distanță, Topinard fiind unicul cunoscut care asistă la înmormântare. Anii trec, iar burghezia nu are nici remușcări, nici rivali. ,,Fraisier, numit judecător de pace, e foarte intim în casa prezidentului și foarte prețuit de prezidentă, care n-a voit să-l lase să se însoare cu fata aia a lui Tabareau; ea i-a făgăduit ceva mai mult mai de soi omului abil căruia îi datorează, după părerea ei, nu numai cumpărarea pasiunilor și a vilei de la Marville, dar și alegerea domnului prezident, ca deputat, în urma realegerilor generale din 1845.” (p. 268) Doamna Camusot, probabil amantă judecătorului Fraisier, vinde colecția lui Pons domnului Anselme Popinot, care o cumpără contra unei sume de bani îndeajuns de mare pentru ca familia Camusot să trăiască regește. Cu această ocazie, Balzac notează faptul că Magus, acest Pons rapace ca o jivină, estimase colecția sa privată de tablouri, cea mai mare din Europa, la aproape opt milioane de franci. Doamna Camusot se laudă și în prezent cu ,,moștenirea” primită de la vărul Pons, un artist galant care știa să aprecieze virtutea burgheză și nu viciul aristocratic. E vorba de o frază mieroasă pe care Pons o folosise la începutul romanului, când o vizitează pe verișoara sa, o vorbă de duh injectată cu lașitatea specifică celui sărac: evantaiul doamnei Pompadour trecuse din mâna viciului în cea a virtuții. Șarja balzaciană antimodernă ricanează înspre posteritate. Modul în care doamna Camusot falsifică trecutul întru autojustificareă prezentului este o practică de deturnare ideologică, specifică oricărei clase sociale de curând ridicată și dominantă în relație cu trecutul recent. Topinard este tot casier la teatru. ,,Poate va părea ciudat faptul că singurul suflet demn de Pons și de Schmucke provenea din subsolul al treilea al unui teatru de bulevard.” (p. 270) Balzac nu șovăiește atunci când condamnă ceea ce este reprobabil în numele spiritului. Doamna Cibot s-a căsătorit cu ucigașul Rémonencq. ,,În adevăr, auvergnatul, după ce se asigurase, printr-un contract de căsătorie, că averea revine aceluia dintre soți rămas în viață, pusese în calea soției sale un păhărel de vitriol, bizuindu-se pe o greșeală; iar soția sa, cu gândurile cele mai bune, mutând din loc în loc păhăruțul, îl înghițise până la urma Rémonencq. Sfârșitul acesta, demn de un asemenea ticălos, vorbește în favoarea proniei cerești, pe care sunt acuzați că o uită tablourile de moravuri, poate din cauza deznodămintelor din drame, care se referă prea des la ea.” (p. 271) Destinele individuale depind, în cele din urmă, de legile istoriei, cărora indivizii le dau forme contradictorii și inedite, păstrând poziția lor recesivă și minora în marele angrenaj.

Capodopera necunoscută

În timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea, în anul 1612, trei pictori se ciocnesc în Parisul vremii: tânărul Nicolas Poussin, sărac, iubit și proslăvind arta, maestrul François Porbus (după pictorul olandez Frans Pourbus, din dinastia pictorilor Pourbus) și un alt artist emerit, misteriosul Frenhofer. Dialogul dintre ucenicul ales și cei doi maeștrii se învârte în jurul artei ca divinitate supremă care cere extaz, abnegație și devotament absolute din partea preotului simțurilor, anume artistul. Porbus abia terminase de pictat un tablou al Mariei Egipteanca. Frenhofer, vorbind în stilul unui misionar catolic posedat de evlavie și adevăr în fața unor amerindieni căindu-se, îi desființează maestrului Porbus ultima lucrare pe considerente estetice: arta nu este (orice) imitație, oricât de reușită din punct de vedere al tehnicii, ci Ideea reprezentată prin simțuri, poziție hegeliană avant la lettre. ,, – Scopul artei nu este să copieze natura, ci să o redea! Doar nu ești un copist oarecare, ești un poet, exclamă cu vioiciune bătrânul, întrerupându-l pe Porbus cu un gest despotic. Dacă ar fi așa, unui sculptor nu i s-ar cere altceva decât să muleze un trup de femeie! Ei bine, încearcă să mulezi mâna iubitei tale și așaz-o în fața ta, vei vedea un cadavru îngrozitor, fără nici o asemănare cu realitatea, și vei fi nevoit să apuci dalta artistului care, fără să copieze întru totul modelul, îți va sugera gestul și trăirea. Trebuie să surprindem spiritul, sufletul, fizionomia lucrurilor și a ființelor. Efecte! Efecte! Acestea sunt accidentele vieții și nu viața însăși. O mână, pentru că am luat acest exemplu, o mână nu e numai o parte dintr-un corp, ea exprimă și continuă un gând care trebuie înțeles și redat. Nici pictorul, nici poetul, nici sculptorul nu trebuie să despartă efectul de cauza, indisolubil legate între ele! Aici e adevărata lupta! Mulți pictori biruiesc instinctiv, fără să cunoască această poruncă a artei. Desenați o femeie, dar nu o vedeți! Nu în acest fel ajungi să descoperi tainele naturii. Mana reproduce, fără să vă dați seama, modelul pe care l-ați copiat la maestrul vostru. Nu coborâți îndeajuns în intimitatea formei, nu o urmăriți cu destulă dragoste și stăruință în cotiturile și evadările ei. Frumusețea este un lucru riguros și exigent și nu o poți atinge așa; ca s-o silești să se predea trebuie să aștepți momentul potrivit, să o pândești, să o hărțuiești, să o încătușezi. Forma este un Proteu mai greu de prins și mai bogat în șerpuiri decât Proteul din poveste; numai după îndelungate lupte poți s-o faci să se arate sub adevărata ei înfățișare. Voi, pictorii, vă mulțumiți cu primul aspect pe care vi-l dezvăluie ea, cel mult cu al doilea sau al treilea: nu așa fac luptătorii victorioși!” (p. 230) Frenhofer pictase destul de multe tablouri în lunga sa experiența artistică, bucurându-se de considerația și simpatia confraților, dar de mai bine de un deceniu lucra – cu ardoarea căutătorului de concepte purificate de aparențe înșelătoare – la o pictură pe care o socotea capodopera sa fără pereche, fără asemănare, o redefinire a principiilor artei, fiind doar principiul frumosului dintotdeauna. Reconfigurând pentru văz mitul cipriotului Pygmalion, care își translează iubirea de viață în trupul de piatră al Galateei, adusă la viață de zeița Afrodita, Frenhofer își iubește ca un amant lucrarea capitală a existenței sale: Frumoasa Capricioasă. Nimeni nu pusese ochii păcătoși pe fantasma divină din culori a bătrânului Frenhofer. Când Probus și Poussin, recunoscut ca artist promițător, înzestrat deja cu însușiri mărețe de către cei doi vârstnici, dau de înțeles că ar dori și ei să se îmbete de promisiunea mântuirii prin Arta, Frenhofer declară pictura neterminată și pe ceilalți artiști ca nedemni de asemenea minunății supraomenești. Frumoasa Capricioasă trece dincolo de mijloacele artistice ale timpurilor. De aceea, iată cum își descrie Frenhofer pictura, încă de pe acum un hybris estetic: ,,N-am conturat precis marginile figurii și n-am subliniat până și cele mai neînsemnate amănunte anatomice cum fac o mulțime de ignoranți, închipuindu-și că desenează corect dacă trag o linie netă, căci trupul omenesc nu se sfârșește în linii. În privința aceasta, sculptorii pot mai bine decât noi, pictorii, să se apropie de adevăr. Natura prezintă un șir de rotunjimi învăluindu-se unele pe altele. La drept vorbind, desenul nici nu există!” (p. 285) Poussin și Porbus sunt vrăjiți de atâta sfidare concentrată în penelul artistului Frenhofer și se îndrăgostesc de noua arta înainte chiar să o fi simțit.

Pentru a-l convinge pe Frenhofer să îi găzduiască în atelierul său și să le arate Frumoasa Capricioasă, Poussin îl ispitește pe Frenhofer cu ultimul model, cel care va definitiva lucrarea omenească: frumoasa sa iubită, Gillette. Imitația naturii, având proprietăți spirituale, depășește în perfecțiune, pare-se, natura însăși, materie trecătoare. Din dragoste pentru Poussin, tânăra fată, învoindu-se la acest sacrificiu-sacrilegiu care o micșora în calitate de iubita (Poussin iubea mai degrabă arta decât femeia), pozează pentru Frenhofer. Astfel, Poussin și Porbus ajung în fața capodoperei postmoderne, care este o mâzgăleala indigestă, o învălmășeală de linii, curbe pe o pânză stropită haotic de culori, ruina vibrândă a artei clasice, cărnuri fără schelet. ,, – Neamțul își bate joc de noi, spuse Poussin stând din nou în fața pretinsului tablou. Nu văd decât niște culori îngrămădite alandala și îngrădite de o mulțime de linii ciudate formând ca un zid de pictură.” (p. 296) Singurul element ieșind din pictura amorfă este un picior de femeie, magistral redat. Frenhofer credea în sinea sa că arta se obiectivase în Frumoasa Capricioasă. Când, în cele din urmă, Poussin îi mărturisește insolent marelui Frenhofer ceea ce el însuși bănuia, pictorul german, scos din solipsismul său axiomatic, din antimaterialismul său statutar, din metafizica sa autoglorificatoare, își împroașcă prietenii cu imprecații de fanatic. Prea târziu: adevărul naturii îngroapă subiectivitatea imperfectă a artistului. Povestirea ia sfârșit prin reintrarea în drepturi a ființei care se ascunde veșnic de cunoașterea finită a oamenilor. ,,A doua zi, Porbus, neliniștit, veni să-l vadă pe Frenhofer și află că murise peste noapte, după ce își arsese tablourile.” (p. 298) Totuși, în pofida eșecului, căutarea adevărului, chiar și când adevărul scapă printre degete spiritului, își are temeiul său anume și, mai devreme sau mai târziu, propria sa finalitate.

Z. Marcas

Narațiunea vieții lui Z. Marcas îi aparține tânărului Charles Rabourdin (funcționarul onest din Slujbașii), care își povestește tinerețea de student sărac, sechestrat în mansarde mizere, unde se mănâncă prost, se drămuiește fiecare bănuț și se acumulează totodată facturi restante. Împreună cu studentul medicinist Juste, naratorul încearcă să își facă un rost în viață în inima Parisului de după iulie 1830. Societatea este în continuă decădere, provocată de arivism și spirit comercial exacerbat. ,,Mediocrația” își înfinge colții în straturile sănătoase ale corpului social, îmbolnăvindu-l de corupție. Arta și geniul sunt la amurg. ,,Remarcând servitutea la care este condamnat tineretul, eram uimiți de brutala nepăsare a statului față de tot ce aparține inteligenței, gândirii, poeziei. Ce priviri mai schimbam, adesea, între noi, Juste și cu mine, citind ziarele, aflând evenimentele politice, parcurgând dezbaterile camerelor, discutând atitudinea unei cărți a cărei orbire voită nu se poate compara decât cu incapacitatea curtenilor, cu mediocritatea oamenilor care fac zid în jurul noului cal troian, fără valoare sau știință, fără trecere sau măreție. Ce omagiu adus curții lui Carol al X-lea mai este și actuala curte, dacă totuși se poate numi curte! Câtă ură împotriva țării în naturalizarea unor străini mediocri, fără talent, înscăunați în camera pair-ilor! Ce batjocură a justiției! Ce insultă adusă tinerelor personalități, ambițiilor născute în această țară! Priveam toate aceste lucruri ca un spectacol și ne văitam fără să luăm vreo atitudine în ceea ce ne privește.” (pp. 304-305) Zephirin Marcas, de origine normadă, leagă o prietenie înflăcărată cu cei doi studenți săraci și cu suflete distinse. Marcas însuși este descins din categoria statuară a figurilor istorice. Trăsăturile puternic conturate, vocea sa, gesturile, tutunul de mare calitate pe care îl fuma, demnitatea cu care înfrunta necazurile sărăciei, munca de copist pe care o realiza pentru un coltuc de pâine, cultura vastă, inteligența briliantă, toate atestă măreția romantică a unui Napoleon aruncat într-o societate cu alte rosturi și meniri, roasă de evenimente mărunte, altele decât războaiele de cucerire și căutarea gloriei supraistorice. Studenții sunt hipnotizați de acest titan necunoscut, fizionomie romantică standard. Z. Marcas, taciturn din fire, ascunde o voință de fier și o dorință arzătoare de a participa la marea politică de stat franceză. ,,Familia lui era din Vitré; părinții săi trăiau dintr-o rentă de o mie cinci sute de franci. Își făcuse studiile într-un seminar, fără să plătească taxe, dar nu voise să se facă preot; simțise în el vâlvătaia ambiției și venise pe jos, la Paris, la vârsta de douăzeci de ani, cu două mii de franci în pungă. Făcuse Dreptul, lucrând în același timp la un notar, unde ajunse prim-secretar. Era doctor în drept, cunoștea vechea și noua legislație, putea să-i învețe și pe cei mai mari avocați. Știa dreptul ginților și cunoștea toate tratatele europene, precum și practicile juridice internaționale. Studiase oamenii și faptele în cinci capitale: Londra, Berlin, Viena, Petersburg și Constantinopol. Nimeni nu cunoștea ca el antecedentele camerei. Timp de cinci ani făcuse cronică politică pentru un cotidian. Improviza, vorbea foarte bine și putea vorbi mult timp cu acel glas fermecător, profund, care ne mișca inimile.” (pp. 312-313) Marcas era o capacitate potențială în materie de politică. După ce fusese folosit de către un ministru oarecare, politician mârșav, crezuse că scăpase de anonimat și strâmtorare, doar pentru ca, după căderea guvernului curent (regimul parlamentar modern, pe bază de vot cenzitar extins, îl îngrozește pe Balzac: mutatis mutandis, votul universal i-ar fi provocat cel mai probabil oroarea), Marcas, trădat în vălmășagul uneltirilor, pierdu bătălia politică. După doi ani de gazetărie inflamată, acesta ajută la doborârea unui alt cabinet printr-o serie de articole polemice. Z. Marcas se învârtea în politică cu talentul efemer al lui Lucien de Rubempré în materie de cronici literare de întâmpinare, având aceeași soartă ca ilustrul Chardon. Balzac nu contenește să lovească puternic în edificiul parlamentarismului burghez, murdar, stupid, fără idealuri, îngenuncheat de cocote și băieți de prăvălie, închinat în întregime Moloholui comerțului și industriei. ,,Dezgustat de oameni și de fapte, sătul de o luptă de cinci ani, Marcas, privit mai degrabă ca un condotier decât ca un mare căpitan, covârșit de necesitatea de a-și câștiga existența, ceea ce îl împiedica să câștige teren, mâhnit de influența banilor asupra gândirii, pradă celei mai negre mizerii, se retrăsese în mansarda lui, câștigând un franc și jumătate pe zi, sumă absolut necesară traiului său.” (pp. 316) Pe deasupra, tot surplusul pe care îl adunase cândva îl expediase familiei, fiind un anahoret pătimaș al politicii, de parcă politica ar fi o arta ca oricare alta, clădită pe individualități solide, precum pictura, sculptura, muzica, poezia etc., pentru antidemocraticul Balzac. Problema socială de fundal a povestirii anticipează revoluția din 1848: o parte a tineretului provincial, însetat de recunoaștere și afirmare, inteligent și talentat este știrbit de regimul oligarhic, favorabil burgheziei, al regelui Ludovic-Filip, fiind nevoită să se autoexileze pentru a își face un rost în lume. Acest tineret înzestrat cu însușiri remarcabile, în loc să fie întrebuințat pentru binele colectiv al națiunii franceze, zace ascuns prin cotloanele ratării sociale. Pierderea cremei acestor generații va compromite rolul Franței în Europa, în cele din urmă, sugerează pesimist Balzac. După a doua încercare, neizbutită din pricina ticăloșiei și micimii politicienilor dintre 1830-1848, Marcas este epuizat moral, prevăzând fostului său protector, un ministru trepăduș, lichia cumpărată, baricadele revoluției, doar pentru că elitele politice fac parte ,,din această gloată decăzută pe care interesul o face hidoasă și care tremură și se înconvoaie și, pentru că ea slăbește din zi în zi, vrea să slăbească și Franța.” (p. 322) Tiradele balzaciene sunt întotdeauna orientate înspre glorificarea nostalgică a monarhiei absolute din veacul al XVIII-lea, în care Franța culminase în politica europeană. După a treia tentativă a nobilului Z. Marcas de a face ordine în combinațiile guvernelor zilei, acesta este ucis de o boală nervoasă. Egoismul afacerist îi spulberase voința de a trăi. Puterea lui se dizolvase în afaceri filistine. ,,În luna ianuarie 1838, Marcas simți că nu mai avea decât câteva zile de trăit.” (p. 324) Dacă Rastignac și Horace Bianchon îi îngropaseră din buzunarul lor pe bătrânul Goriot, Juste și Charles Rabourdin procedează întocmai pentru Z. Marcas, martir pe altarul politicii rigide de clasă, contrară intereselor națiunii largi. ,,Marcas nu lăsă în urma lui nici măcar atât cât trebuia pentru înmormântare. Juste și cu mine de-abia am putut să-i cruțăm rușinea dricului săracilor și merserăm amândoi, singuri, după sicriul lui Z. Marcas, care a fost aruncat în groapa comună în cimitirul Mont-Parnasse.” (p. 325) Profețiile celui răposat se împlinesc măcar în cazul celor două suflete afine: Rabourdin pleacă temporar în ,,Insulele Malaeze”, iar Juste se refugiază ca medic tot undeva prin Asia. Coloniile sunt, în ultimă instanță, Franța de mâine, spațiile imperiale unde albii inferiori social altor albi în metropolă dobândesc ascendentul puterii și influenței franceze asupra negrilor sau altor rase umane care nu aparțin (încă) națiunii restrânse, elitare, singura care contează în ecuația bunăstării și a modelului antropologic recept.

Gaudissart al II-lea

În Ilustrul Gaudissart observăm cum spațiul regularizat al comerțului modern pătrunde și disturbă, după oarecare rezistență tradițională, mediul rural francez, într-o regiune refractară, subdezvoltată și încă nefamiliarizată, pe scară largă, cu schimbul dintre mărfuri și bani. Gaudissart al II-lea este situat în Paris, centrul economiei franceze, toposul care a dat naștere parizianului și gusturilor sale pantagruelice de consum. Prima frază este un hendriatis care sintetizează întregul: ,,A ști să vinzi, a putea să vinzi și a vinde!” Aplecarea spre universul bunurilor de tot felul este similară cu o beție a simțurilor, care nu se odihnesc pentru a nu se plictisi niciodată. ,,Ochiul acesta consumă focuri de artificii în valoare de o sută de mii de franci, palate de sticlă multicoloră întinse pe doi kilometrii și înalte de șaizeci de picioare, feerii în paisprezece teatre, panorame mereu reînnoite, nesfârșite expoziții de capodopere, lumi întregi de durere și universuri de bucurii plimbându-se pe bulevarde sau rătăcind pe străzi, vrafuri de zorzoane cavalerești, douăzeci de opere ilustrate în fiecare an, o mie de caricaturi, zece mii de viniete, litografii și gravuri. Ochiul acesta arde în fiecare an gaz de cincisprezece mii de franci; în sfârșit, ca să-l mulțumească, Parisul cheltuiește anual câteva milioane cu amenajarea perspectivelor și grădinilor. Și aceasta tot nu înseamnă nimic… nu reprezintă decât latura materială a chestiunii. Da, după părerea noastră, toate acestea sunt puțin lucru în comparație cu sforțările minții, cu șiretlicurile demne de Molière desfășurate de cei șaizeci de mii de vânzători și patruzeci de mii de domnișoare când asaltează punga cumpărătorului, întocmai cum peștișorii se reped grămadă la bucățile de pâine care plutesc pe apele Senei.” (pp. 329-330). Comerciantul, reprodus în sute și mii de gaudissari mai mici sau mai mari, este apreciat ca nătâng și ignorant în privința tuturor lucrurilor, mai puțin, însă, în meșteșugul pe care l-a dezvoltat, până la diformitate, prin exercițiu constant al muncii de a vinde, depășind pe cei mai capabili dintre ambasadori (Talleyrand). Gaudissart le explică lui Duronceret și Bixiou, veniți să cumpere un șal, articol de lux feminin, minciunile iscusite la care se dedau vânzătorii, flatând sau rănind orgoliile, atunci când vând un șal de cinci-sute de franci la un preț și de zece ori mai mare unor aristocrate năzuroase, venite să achiziționeze, din dorința de a-și împlini o plăcere printr-un fetiș oarecare, haine, parfumuri si bijuterii. Între psihologia libidinală a cumpărătoarei bogate și vestimentația, gestica și frumusețea fizică a vânzătorului, care se conformează doleanțelor subînțelese ale clientei, se stabilesc legături primejdioase ambelor părți interesate. Însuși șalul este un itifal modern, simbol al rodniciei și al puterii încarnate, parte esențială din mistica banului, obiectul invidiei și dorinței feminine. ,,Păstram într-o cutie de lemn de cedru, foarte simplă, dar capitonată cu mătase, un șal de cinci sute de franci, unul din șalurile trimise de Selim împăratului Napoleon. Acest șal este garda noastră imperială, îl scoatem când am pierdut orice nădejde: se vinde, dar nu moare.” (p. 334) Orice produs de comerț, menit, chiar predestinat, oligarhiei financiare a secolului al XIX-lea, își pierde caracterul mundan, înlocuit fiind de aura unui lucru în sine, aura imaterială care cuprinde, în chip intrinsec, atracția magnetică pentru aurul material.

Aceste considerații preliminare pregătesc terenul experimentului literar balzacian. ,,În acel moment, o englezoaică descindea din trăsura ei de piață și își făcu apariția cu acel calm desăvârșit, caracteristic Angliei și tuturor produselor ei care pretind că sunt vii.” (p. 334) Anglia este prima țară industrializată din istoria societăților umane, cea care a creat, crede Balzac, cele mai pretențioase femei cumpărătoare în secolul al XIX-lea. Răceala englezească este, prima facie, cea a tipului hedonist răsfățat până la sațietate de mult prea multe desfătări. Gusturile sunt excentrice, foamea de plăceri tari și aspre pe măsură. Exigențele aristocrației merg spre o diferențiere extremă de mărfurile de consum oarecare. Ea nu cumpără o marfă, ci un obiect unicat, marca distincției radicale, a privilegiului reificat. Șalul, care aparținuse împărătasei repudiate Iosefina, pornește de la prețul de șase mii de franci, însă prețul original este formidabil: ,,În Turcia a costat șaizeci de mii de franci.” (p. 336) Aceste minciuni, savante și exotice deopotrivă, vorbesc în numele cumpărătorului, nu a mărfii de serie. Nobila britanică presimte în șansa de a cumpăra șalul mândria învingătorului Duce de Wellington asupra lui Napoleon I la Waterloo: un banal produs de consignație sintetizează istoria geopolitică a Europei. Tocmai pentru a-i flata orgoliul, călcând în picioare spiritul mercantil al celor care înmulțesc capitaluri, unul dintre vânzători găsește soluția de ieșire din impasul nehotărârii doamnei din Anglia: ,, – Doamna să păstreze șalul, spuse negustorul, își va da seama, în trăsură, cât este de spectaculos.” (p. 338) Trăsura, aparținând unui prinț rus, era garată din vreme de Gaudissart la intrare pentru a vrăji mințile unor femei disperate după trăiri pasionale. Vânzătorul urcă în caleașcă cu Mistress Noswell, revenind după douăzeci de minute. ,, – Ei! domnule, mi-am dat seama de soiul acesta de femeie excentrică. Îi place să fie remarcată: când a văzut că toată lumea se uită la șal, mi-a spus: ,,M-am hotărât, păstrați-vă trăsura, domnule, cumpăr șalul”. În timp ce domnul Bigorneau, spuse el arătându-l pe vânzătorul romanțios, îi desfăcea șalurile, eu o examinam: va observa prin lornion ca să vadă ce părere aveți despre ea, o preocupa mai mult prezența dumneavoastră decât șalurile. Englezoaicele au un gust deosebit (că doar nu putem spune un gust), nu se pot hotâră să cumpere un lucru pentru care se tocmesc mai mult dintr-un motiv întâmplător decât din dorință. Am recunoscut în ea pe una din acele femei, plictisite de bărbatul lor, de plozii lor, virtuoase contra voinței lor, dornice de emoții și veșnic grave ca niște sălcii plângătoare…” (p. 338) Indiciile converg spre un singur deznodământ: după ce o dezbrăcase din priviri, vânzătorul dibaci o sedusese pe doamna în trăsură, potolindu-i pentru moment febra sexuală. Biologia determină și mișcă economia, un nivel superior al naturii animalice, dar mai departe cu o treaptă de fundamentele sine qua non ale substanței vieții. Cu toate acestea, șalul fantasmatic urma să fie înlocuit de un altul, capcanele comerțului fastuos neavând limite. Burghezia ieșise, din nou, victorioasă în bătălia de înlocuire a aristocrației de sânge cu aceea, mult mai prudentă și rațională, a banilor.

Comedianți fără s-o știe 

Dacă există o categorie profesională pentru care Balzac militează de pe poziții subiective, aceasta este cea a condiției sociale marginale a artistului într-o organism colectiv mercantil, chiar și atunci când artistul are succes. Pictorul Leon de Lora (cf. Un debut în viață) ajunsese un artist căutat, recunoscut, decorat cu Legiunea de Onoare, bucurându-se de un trai luxos și de prietenia unor personalități de prim rang în Paris. Vărul său din Pirinei, Sylvestre Gazonal, proprietar al unei fabrici de textile în sudul Franței era ,,captiv” într-un proces cu prefectul din regiune, proces care se învârtea în jurul unui baraj și al unui curs de apa întrebuințat în detrimentul interesului public și pe care Gazonal urma, cel mai curând, să-l piardă. Gazonal detesta Parisul, centrul economic care stoarce de vlagă provincia ticăită, unde omul de afaceri însemna mai mult decât un oarecare. Prin urmare, capitalistul apelează la vărul sau, ale cărui bogăție și faimă îi risipesc orice bănuială contrară în privința lui, pentru a-l pune în legătură cu cineva din înalta administrație, sperând să rezolve procesul în folosul lui. Corupția este un fenomen repetat și natural, larg răspândit și recomandabil în meseria grea de a realiza profituri. Leon de Lora, întors de curând din mirifica Italie și însoțit șugubățul Bixiou, îi răspunde glumeț vărului Gazon: ,, – S-ar putea face ceva, spuse Leon de Lora. Vezi tu, vere, la Paris totul este posibil, în bine și în rău, drept și nedrept. Totul se face, se desface, se reface. Să fiu al dracului dacă mai rămân aici mai mult de zece secunde. E locul cel mai neplăcut din Paris.” (p. 347)

Dialogul dintre cei trei se desfășoară pe un ton neserios pe tot parcursul povestirii, care este un caravanserai de măști pariziene, de personaje recurente balzaciene pe care grupul vesel le vizitează rând pe rând, cu scopul de a glumi pe seama vărului Gazonal, răvășit la fiecare pas de noutatea și splendoarea Parisului, și de a exhiba laturile tenebroase ale conglomeratului uman al marii capitale. Asistăm la o investigație pe viu a culoarelor puterii pariziene. Leon de Lora și Bixiou îl plimbă pe Gazonal în lumea actrițelor de duzină, amante întreținute de oameni de stat, precum Carabine, care se lăfăie în decoruri somptuoase (cf. Verișoara Bette). Jurnaliști șperțari, cocote de paisprezece ani, servitorimea abjectă creează împreună rumoarea și faima Operei și teatrelor de bulevard. Editorul Gaillard practică arta vorbelor de duh și se ținea numai de combinații maloneste. Fostul agent al poliției secrete, Fromenteau, se recalificase în detectiv particular și vânător de datornici tăinuiți după iulie 1830, un simplu mercenar talentat (cf. aceeași ocupație precum Contenson din Strălucirea și suferințele curtezanelor). Urmează la rând vizita în atelierul pălărierului Vital, care își arată nemulțumirea pentru prețul și calitatea inferioară ale pălăriilor bărbătești, căutate din snobism și purtate din ifos. Vital visează la reînvierea producției meșteșugărești de pălării pentru clienți selecți, care nu binevoiesc să le cumpere pe credit, ci cu banii jos, dată fiind valoarea lor redusă de piață. Tovarășii veseli descind în dugheana doamnei Nourisson, care vindea dantele și pânze femeilor din toate categoriile sociale, dar se ocupa și de cămătărie pentru clientele avute, care nu aveau bani lichizi să-și plătească hainele, justificând activitatea clandestină din dragoste pentru fiul ei. ,,Gazonal îi arătă o monedă de patruzeci de franci, și doamna Nourisson dădu amănunte înspăimântătoare despre mizeria tăinuită a câtorva femei socotite cumsecade. Revânzătoarea, înveselită de această convorbire, își dădu arama pe față. Fără să trădeze vreun nume, vreun secret, îi înfiora pe cei doi artiști, arătându-le că se găsesc puține fericiri la Paris, ca să nu fie întemeiate pe temelia nesigură a împrumutului. Păstra în sertarele ei răposate bunici, copii în viață, bărbați decedați, nepoate moarte, amintiri înconjurate de aur și de briliante. Află povești înspăimântătoare făcându-și clientele să vorbească unele despre altele și zmulgându-le tainele în momentele lor de patimă, de certuri, de manii, și în cursul acelor pregătiri fără însemnătate, necesare contractării unui împrumut.” (pp. 361-362) Precum Dante și Virgil în infern, Gazonal este condus apoi de către Leon de Lora și Bixiou în bolgia altui cămătar, portarul Ravenouillet, care dădea bani cu împrumut tuturor chiriașilor la o dobândă de aproape o treime din suma împrumutată. Ravenouillet își obținuse postul de la Massol, consilierul de stat implicat în procesul lui Gazonal. Vauvinet este al treilea cămătar interogat de cei trei: acesta nu-i împrumută inițial bani artistului grafic Bixiou pe motiv că acesta adunase și alte datorii la pasiv, dar după ce Bixiou mistificatorul promite că-l va ajuta pe Vauvinet cu acțiunile la căile ferate în care bancherii du Tillet și Nucingen sunt implicați, cămătarul îi împrumută aproape cinci sute de franci, pe care Bixiou îi va pierde, cel mai sigur, la jocul de cărți.

Înainte de a lua cina în salonul unei ducese din strada Saint-Georges, Gazonal este dus la bărbierul celebru Marius, în care se întrupase arhetipul frizerului. Uzanțele mărunte preced faptele mari. Bixiou îi descrie salonul de înfrumusețare ca pe o veritabilă ispravă a civilizației europene recente, un templu al igienei trupești: ,,În anticameră vei da de lachei care îți vor lua haina și pălăria ca să le perie și te vor conduce până la ura unuia din saloane, deschizând-o și închizând-o. Este necesar să-ți spun asta, dragă Gazonal, adăugă cu finețe Bixiou, ca nu cumva să strigi: ,,Hoții!” Aceste saloane, continuă Leon, sunt trei încăperi unde directorul a îngrămădit toate invențiile luxului modern. La ferestre, draperii, peste tot jardiniere, divane moi pe care poți, când toate mesele de toaletă sunt ocupate, să-ți aștepți rândul, citind ziarul. Intrând, ai putea să-ți pipăi buzunarul, crezând că ți se vor cere cinci franci; dar, din orice pungă, nu se extrag decât cincizeci de cenți pentru freză și un franc pentru tuns și frizat. Lângă jardiniere se găsesc mese de toaletă elegante, și apa țâșnește din robinete. Peste tot – oglinzi enorme reflectă fețele.” (p. 373)

Ieșind din coafor, grupul celor trei se ciocnește intenționat de pictorul socialist Dubourdieu, care îl ceartă pe Leon de Lora pentru promovarea sculptorului Stidmann (cf. Verisoara Bette) în incinta Academiei, obținând în schimb promisiunea unei săli la Luvru. Leon de Lora rămâne la părerea că arta este doar pentru artă, iar orice sistem de gândire politic nu poate decât să-i dăuneze artistului dedicat. Următoarea incursiune este în spelunca drăcească a vrăjitoarei Fontaine (cf. Vărul Pons), dar Gazonal pleacă înainte ca doamna Fontaine să-i prevadă, contra a o sută de franci, deznodământul procesului presant. În sfârșit, după ce îl salutară din mers pe maestrul pedichiurist Publicola Masson, alt republican înfocat, adept al ghilotinei în afacerile publice și credincios în progresul general al claselor de jos, cei trei o pornesc spre Camera Deputaților, epicentrul tuturor cutremurelor financiare. Acolo Gazonal face cunoștință cu Giraud, Claude Vignon, Maxime de Trailles, Canalis și contele de Rastignac, toți oameni politici de oarecare prestigiu. Gazonal îi promite contelui de Rastignac câteva voturi dacă procesul lui decurge favorabil. Același Gazonal, după ce respiră ușurat pentru că Parisul cel stricat nu l-a stors de finanțe, este condus de către cei doi artiști în casa unei actrițe dezmățate, amanta de lux Jenny Cadine (cf. Verișoara Bette), a cărei mobilă se demodase de când rivala ei, Carabine, țiitoarea bancherului du Tillet, fusese plasată într-o locuință care strălucea de eleganță și depășea orice salon prin distincție. Jenny Cadine se lăsă curtată de fabricantul de dantele Gazonal la serata dată de Carabine. Capitalistul mărunt fusese cucerit până la capăt de farmecele exersate ale pariziencei, care îl seduce. La trei zile distanță, procesul, grație intervențiilor anumitor persoane anonime, se rezolvă conform intereselor sudistului Gazonal. Din păcate, nu mai avea nici un ban pentru a-și plăti avocatul. ,,Doamna Jenny Cadine deține polițe semnate de mine valorând mai mult decât întreaga mea avere.” (p. 398) Concluzia povestirii comice se reduce la victoria capitalei și capitalului parizian, ambele stricate până în măduva oaselor, în fața oricărui reprezentant al provinciei franceze, care nu poate ține pasul cu tentațiile Babilonului modern.

Un om de afaceri

Povestirea de față începe din exact același loc unde se încheie Comedianți fără s-o știe: din salonul somptuos, intim, voluptuos și înșelător al unei alte lorete, Malaga sau domnișoara Turquet, care, asemeni istorisirilor în ramă ale Decameronului, are drept invitați câțiva povestitori de marcă ai cancanurilor pariziene. Domnul Cardot, notar de meserie și cetățean respectabil, o onora pe Malaga cu titlul de amant oficial. ,,Deci, într-o seară de carnaval, domnul Cardot ospătase, la domnișoara Turquet, pe Desroches avocatul, pe Bixiou caricaturistul, pe Lousteau foiletonistul, pe Nathan, ale căror nume cunoscute din Comedia umană fac inutile orice încercare de-a le face portretul.” (p. 404) Contele La Palférine se află prezent la această scenă, unde toți invitați se cunoșteau mult prea bine unul pe altul. ,,Conversația, parfumată de mirosul celor șapte țigări, la început capricioasă ca o capră în libertate, se opri asupra strategiei desfășurate la Paris în nesfârșita bătălie care se dă între creditori și debitori.” (p. 404) Dacă circulația banilor în societate reprezintă tema de adâncime a discuției care avea să urmeze, suprafața este, în mod antinomic, acoperită de subiectul pasiunilor carnale, după cum ne-a obișnuit de atâta ori Balzac. Subiectul bârfei celor șapte bărbați și a singurei femei prezente este disputa pecuniară dintre faunul risipitor, cu porniri criminale, Maxime de Trailles (cf. în principal în Gobseck, Mos Goriot, Salonul de vechituri) și Cérizet, sluga venală din Iluzii pierdute, fost deținut, jurnalist plătit de cercuri politice ariviste, afacerist al cametei (afacerea Claparon), prin intermediul unei amante a domnului conte, domnișoara Chorcardelle. În limbajul convolut balzacian, în care avocatul Desroches (cf. Colonelul Chabert, Un debut în viață, Pescuitori în apă tulbure etc.) excela, lucrurile se prezentau în următorul fel, în care nu doar banii dădeau fiori pe șira spinării: ,,Dar, în primele trei luni ale asociației lor, care s-a sfârșit cu bătaie după șapte luni, Cérizet și Claparon cumpărară polițe semnate de Maxime (pentru că de Maxime este vorba), în valoare de două mii de franci la care se adăugau două dosare (cheltuieli de judecată, apel, sentința judecătorească, sechestru, recurs), pe scurt o creanță de trei mii două sute de franci și câteva centime pe care au pus mâna cu cinci sute de franci printr-un transfer sub semnătură privată, cu procura specială pentru a pune în urmărire evitând spezele… În timpul acela, Maxime, în plină maturitate, avea una din acele toane specifice bărbaților de cincizeci de ani…” (p. 409) Domnișoara Antonia Chorcardelle, în vârstă de abia optsprezece ani, ca întotdeauna în meseria curtezanelor, îl curăță pe Maxime de arginți. Ironia face ca domnișoara Chorcardelle, deloc romanțioasă, primise în grijă un cabinet de lectură, unde, precum doamna Bovary, se afunda în romanele siropoase ale veacului. Când Cérizet, murdărit de noroiul străzii, se prezintă în salonașul de așteptare al nobilului Maxime, aristocratul, îmbrăcat corespunzător, dar brutal din fire, îi răspunde că nu va returna suma lui Claparon. Cérizet, calculat ca un șarpe, statuie a micii-burghezii inamovibile, îi promite contelui ca în mai puțin de șase luni îl va determina să-și plătească datoria. Antonia Chorcardelle era, în același timp, râvnită de un fost caretaș din anii Imperiului, bătrânul Croizeu, prieten cu un alt venerabil din cartier, fostul director al vămilor, Denisart. Cei doi moșnegi lubrici, trecuți de șaizeci și cinci de ani, dețineau mai mulți bani lichizi decât contele Maxime de Trailles. Domnișoara Chorcardelle, pe deasupra, primea daruri și accepta plăți din partea celor doi. ,,Erau scrinuri de abanos încrustate cu sidef și aur, covoare belgiene, un pat în stilul evului mediu, valorând o mie de scuzi, un orologiu construit de Boulle; apoi, în sufragerie, candelabre în cele patru colțuri, draperii de mătase chinezească, pe care o chinezoaică pictase cu răbdare păsărele și, în fața ușilor, paravane montate pe traverse, valorând mai mult decât cele cu două picioare.” (p. 417) Cérizet avea să se folosească de acești doi amanți experimentați pentru a-l obliga la plată pe contele Maxime de Trailles în conformitate cu prescripțiile legale: contele și domnișoara Chorcardelle se decid să vândă cabinetul de lectură contra sumei de patru mii de franci lui Denisart (care, aparent, mai întreținea o amantă, Hortensa) și căruțașului Croizeu. Maxime de Trailles, avid de a irosi tot ce-i pica în mână, era încântat să obțină patru mii de franci gheață, chiar dacă mobilierul reprezentă șase mii ,,pentru un decorator”. Chiar atunci când banii lui Croizeu trec în mâna contelui, Cérizet își face simțită prezența din locul unde pândea cu lăcomie, obligându-l pe Maxime (posesor indiscutabil de lichidități pentru toți creditorii săi) să-și plătească restanța. Contele, neavând încotro, se conformează legii, ,,aruncându-i cei șase sute de franci” în față Hortensei, amanta în casa căreia fuseseră prins asupra faptului. Farsa se încheie printr-o confirmare a principiului modern: banii câștigă întotdeauna, iar aristocrația franceză își continuă opera de năruire internă. Povestirea însăși se termină printr-o construcție în abis tipică: ceea ce se întâmplă în narațiune nu poate fi decât o copie nereușită a realității cotidiene. Loreta Malaga pusese pariu cu notarul Cardot că hoțomanul de Cérizet va avea câștig de cauză în confruntarea cu Maxime de Trailles, încasând și ea o sută de scuzi, cu care își va plăti datoria la tâmplar. Ambivalența dăinuie ca într-un cerc vicios: oare finanțele domină pasiunile carnale sau invers? Oare loretele ies învingătoare doar ca să piardă în fața meseriașilor sau procesul se repetă la infinit, reproducând adversarii de fiecare dată, indiferent de persoana care astăzi pierde pentru ca mâine să iasă pe plus? Roata capitalului nu stă niciodată în loc, atâta timp când cererea de a consuma se împrospătează mereu.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Un palimpsest exegetic


o-pozitii-lecturi-politice-in-vremuri-depolitizate-emanuel-copilas_8323537

O recenzie la o carte care cuprinde aproape numai recenzii este în sine un act insolit. De regulă, colecțiile de articole din presă sau de eseuri deja publicate au misiunea de a încheia o etapă în cadrul unei deveniri intelectuale sau de a delimita un interval istoric datat. Este parțial cazul volumului recent al politologului Emanuel Copilaș, (O)poziții. Lecturi politice în vremuri depolitizate (Alexandria Publishing House, Suceava, 2017), care a reușit performanța în anul calendaristic de curând încheiat de a publica nu mai puțin de cinci cărți inedite, din care două titluri îl au drept unic autor. Emanuel Copilaș este un fenomen publicistic deja cunoscut în anumite cercuri intelectuale: în ultimii câțiva ani, cei care i-au urmărit febrila activitate academică, și pe cea de gazetar cultural omniprezent, au luat la cunoștință vocația de lector neobosit a universitarului timișorean, cel care reușește să citească și să recenzeze – în ritm de foc automat, aproape săptămână de săptămână – cărți de teorie proaspăt apărute, îndeosebi la editurile Tact, Adenium, Ideea Europeană, Idea Design & Print etc. Ceea ce îl scoate în evidență pe Emanuel Copilaș, față de majoritatea intelectualilor din generația sa, are, în principal, de-a face cu onestitatea și autodisciplina (de rigoare!) a eforturilor sale generale, căci se referă la câteva poziționări lipsite de ambiguitate: în primă instanță, asumarea unei poziționări de stânga hegeliano-marxistă, dat fiind faptul că doar conservatorii sau liberalii retro se ascund în spatele pretenției întâlnite la anumiți intelectuali de a se autodeclara apolitici, practicând o ideologizare oblică și pe furiș, care se percepe pe sine ca nonideologică, în al doilea rând, Emanuel Copilaș are ambiția de a scrie pe subiecte contemporane din interiorul filozofiei politice, rămânând tributar tradiției filozofiei continentale și, nu în ultimul rând, o rezervă absolută față de experimentele (decretate ca) eșuate ale regimurilor socialismului istoric, pe care Emanuel Copilaș nu le subsumează categoriei de totalitarism, categorie sufocantă și din ce în ce mai vacuă în discursul public ,,postcomunist”, atunci când nu reprezintă un prilej ,,geopolitic” de scarecrow propagandistic.

După cum o arată și subtitlul ultimului volum, cel în chestiune, adunând recenzii din ultimii mai bine de cinci ani, Emanuel Copilaș nu se ferește de la a fi combativ, păstrând, totuși, discuția în orizontul larg al ideilor și nu în câmpul vizual strâmt al indivizilor, în care rivalitatea acerbă sau amiciția searbădă, dar interesată, primează, mai ales în spațiul cultural românesc. Cu o prefață inteligentă, dar pe alocuri incisivă, a antropologului francez Claude Karnoouh, volumul (O)poziții este strategic divizat pe tematici diverse, dar care sunt strâns legate de un fir roșu director, la care vom reveni în finalul prezentării. Prima secțiune a cărții, cea de teologie politică, însumează, mai degrabă, recenzii ale unor cărți de istorie și filozofie politică, aparținând unor Paul Veyne, Jacob Taubes, Alain Badiou, Giorgio Agamben, Michael Walzer, Karl Löwith etc., în care Emanuel Copilaș întrevede tentațiile utopice ale unor metafizici politice moderne și ale altor religii politizante premoderne, pe care ar trebui să le abandonăm în favoarea unei armonizări dialectice ale celor două în cadrul democrației de masă, seculare și raționale, într-un cuvânt, moderne. Punctul de inflexiune a relației contradictorii dintre lumea de dincolo a escatologiei creștine și cea a lumii de dincoace, fisurată de rupturi și conflicte sociale, îl constituie pulsiunea revoluționară: revoluționarismul ca modus vivendi forțează limitele contractului social în istoria Europei. Emanuel Copilaș se distanțează atât de cei care interpretează amestecul dintre politică și pseudoteologie ca având potențial genocidar (republicanii și neorepublicanii americani în antisovietismul lor visceral din anii Războiului Rece), cât și de cei care consideră îmbinarea celor două laturi ca fiind imposibilă, simplă mistificare idealistă (marxist-leniniștii de modă veche). Poziția lui Emanuel Copilaș constă în a suspenda orice finitudine din devenire: ,,Pentru a fi cu adevărat religios, omul nu trebuie să urmeze ritualuri complicate sau să cultive mefiența față de comunități diferite, cu forme de spiritualitate proprii, ci doar să conștientizeze, împreună cu ceilalți, propria infinitate în cadrul unei lumi care a încetat să-i mai fie străină, exterioară. Numai că această luare în posesie a lumii de către om este la rândul ei infinită.” (p. 85) A doua parte a volumului este o analiză din varii unghiuri a filosofiei politice ultime, neoliberalismul timpurilor noastre, instaurat în anii 1980 și inamovibil de atunci încoace: de la firavul liberalism românesc (două recenzii redundante la aceeași carte a politologului ieșean Daniel Șandru) până la recuperarea socialismului antibolșevic pe linie gramsciană, de la disputele filozofice din cadrul curentelor feministe până la discuții asupra istoriei intelectuale a drepturilor omului, de la iluminismul ca proiect intelectual viu până la guvernamentalitatea neoliberală, decelabilă cu instrumentarul filozofului Michel Foucault, de la filozofia istoriei hegeliene până la ontologia existenței sociale de inspirație marxistă, de la critica proiectului politic subiacent din filozofia lui Martin Heidegger până la anatomia modului de producție capitalist, de la articulațiile inerente conceptului de autoritate la interstițiile celui de tiranie, Emanuel Copilaș expune riguros, deși parcă în fugă și nu întotdeauna adâncind convenabil subiectul (date fiind limita de spațiu și natura demersului său), o multitudine de teme recente, unele de o complexitate filozofică peste puterea de analiză și de disecare a unei recenzii de carte, fie și aceasta realizată în cunoștință de cauză. Aceasta ar fi o posibilă primă scădere a cărții: deși coerent și armonios în sine, volumul (O)poziții are echivocul unei haiku filozofic. Nu poți înghesui idei hegeliene și reflecții de economie politică, care, de obicei, se pretează unor expuneri laborioase și stufoase, cu reveniri largi și prea puține sincope, într-un bob de mazăre fără să pari enigmatic și uneori chiar criptic în realizarea ta finală.

A treia intrare a colecției de față este subiectul economiei politice. Emanuel Copilaș cercetează atent capodopera istoricului Karl Polanyi într-una dintre cele mai bine realizate recenzii ale cărții, revenind asupra trecerii de la feudalism la capitalism în paginile dedicate istoricului marxist Ellen Meiksins Wood. Subiectul generos al istoriei politice, care se condensează într-o altă rubrică din tabla de materii, oscilează între tema relațiilor internaționale de după Al Doilea Război Mondial, experiența regimurilor comuniste și reevaluarea perioadei interbelice românești ca mit contemporan cu valențe ideologizante. Emanuel Copilaș este ferm în critica sa, respingând însă tentația polemicii, atunci când consideră că poate interveni cu folos. Actualitatea politică este și ea reprezentată de recenzii variate: de la preocuparea pentru identitatea politică incertă a Republicii Moldova, în care detectăm, poate în mod eronat, un interes personal al autorului, trecând prin problema presantă a emigranților extraeuropeni, a Brexitului, a islamismului activ, în ascensiune în Europa Centrală, a politicii europene de austeritate de după 2008, a stării democrației europene, din ce în ce mai precară, a inegalităților economice frapante, până la faliile politice (ideologice și de clasă?) ce separă (sau întretaie) grupurile minorei intelighențe românești, Emanuel Copilaș este în temă cu majoritatea problemelor cu care se confruntă Europa și România ultimului deceniu. Poziția sa este una mai curând hegeliană decât marxistă și mai aproape de un spirit al moderației decât de ambivalența oricărei relaționări contradictorii din punct de vedere epistemologic. Un Hegel îmblânzit, non-negativ, dar nu încă pozitiv, deci unilateral, dirijează din umbră gândirea în curs de maturizare solară a autorului: ,,În măsura în care înțelegem inevitabilitatea constrângerilor prezente, înțelegem și cum au fost depășite constrângerile trecute și cum pot fi flexibilizate și/sau limitate constrângerile viitoare.” (p. 443)

(O)poziții. Lecturi politice în vremuri depolitizate este șantierul notelor de lectură, al crâmpeielor de analize ulterioare, eboșe, crochiuri, lucrări de atelier neterminate sau poate abandonate pentru totdeauna, resturi prețioase din laboratorul în care lucrează de aproape un deceniu politologul Emanuel Copilaș. Pentru un cititor nepregătit sau familiarizat cu lecturi tihnite, Emanuel Copilaș face impresia unui alpinist care urcă cu viteza unor montagnes russes de ultimă generație, dar pentru cititorii grăbiți ai zilelor noastre, amatori de senzații intelectuale alerte, erudiția umanistă și sagacitatea vioaie, tinerească a autorului sunt un atuu în aventurile științifice dintr-un periplu intelectual care se anunță deja creator.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene X


Opere

Volumul X

Verișoara Bette

Mai presus decât în alte romane-foileton, Verișoara Bette abundă în dialoguri teatrale, scene melodramatice, prăpastii psihologice adânci între personaje, schimbări de situație menite să consolideze intriga și alte tehnici literare uzate în epoca 1815-1848 și îndeosebi în veacul al XIX-lea. Aproape ca întotdeauna la Balzac, trama și chipurile personajelor sunt marcante pentru morfologia internă a narațiunii, la care se adaugă amănuntele istorice și scurtele reflecții axiologice absolute, care, decupate de pe pagină, pot dezamăgi fie prin banalitate, fie prin caracterul adesea falacios. Romanul debutează în 1838 și se încheie opt ani mai târziu. În mijlocul cartierului Saint-Germain trăiește familia Hulot, care se remarcă pentru prima oara în romanul Șuanii. Baroana Hulot d’Ervy, o femeie (încă) atrăgătoare de patruzeci și opt de ani, este literalmente asaltată de fostul negustor de parfumuri Célestin Crevel, urmașul comerciantului César Birotteau. Crevel, văduv și burghez realizat, membru al Gărzii Naționale, (viitor) primar în Paris și decorat cu Legiunea de Onoare, se îmbogățise în cei aproape de douăzeci de ani de activitate și se retrăsese din afaceri, vegetând din rente și plasamente la bursă. Deține în bancă o avere de trei sau patru milioane de franci. Fostul său tovarăș de parfumerie, contele Anselm Popinot, ucenicul preferat al lui Birotteau, ajunsese ministru al comerțului, după cum, pe de altă parte, Rastignac, de origine nobiliară atestată, urcase la rangul de conte și pair al Franței. Adaptabilul Crevel se apropia de fatala vârstă de șaizeci de ani și, nu mult diferit de baronul bancher Nucingen și patima sa maladivă pentru Esther Van Gobseck, era un afemeiat fanatic, un obsedat sexual total. În principiu, în cosmosul balzacian, maniacii sexuali sunt simpatici, chiar preferabili prin șarm, cosmopolitism și nicidecum pernicioși în Comedia umană. Fiica lui Crevel, Célestine, personaj irelevant ca o mască decolorată în Verișoara Bette, se căsătorise cu fiul doamnei Hulot, Victorin Hulot d’Ervy, avocat, visându-se deputat, care câștiga ,,treizeci de mii de franci la Palatul de Justiție” (p. 12), un june înzestrat intelectual și destul de afectuos, dar, deși acuzat de o infatuare deranjantă la începutul romanului, avea sângele rece necesar al unui carierist de succes. Célestin Crevel îi propune baroanei Adeline Hulot să-i devină amant. Asaltul burgheziei asupra nobilimii scăpătate se dă pe orice front și în orice condiție, promițând bani și iar bani, în romanele balzaciene. Crevel, relativ redus intelectual și îngâmfat, este ca individ un pachet de meschinărie financiară, veleități aristocratice pre-1789 și desfrânare mârșavă, parte din satisfacția sa sexuală decurgând nemijlocit din exploatarea unor ființe sărace sau, aflându-se deja în circumstanțe nefericite, facil de manipulat și de șantajat. Dominația masculină emană din ierarhiile comerciale pentru Crevel*. Elementul de negoț îi marcase într-atât personalitatea încât orice cedare erotică aducea cu sine și mulțumirea unui câștig pecuniar imaginar – altfel spus, femeile îl costau mai puțin decât valoarea lor reală pe piața plăcerilor trupești.

Adeline Hulot, născută Fischer într-o familie de țărani, este, la polul diametral opus, expresia neverosimilă artistic a devotamentului în căsnicie și a cuvioșeniei romano-catolice. Dacă, în schimb, Adeline ar fi fost o puritană sau ar fi deținut un gram de abnegație protestantă, de seriozitate germană fumurie, nimic din farmecul ei de mare doamnă nu ar fi mai fi supraviețuit în text. Încăpățânarea ei aduce, pe de altă parte, cu proverbiala obstinație provincială a locuitorilor gliei. Familia Fischer își merită povestea pentru a înțelege încă o dată amplasarea ascensoarelor sociale în Franța postrevoluționară. ,,În urma rechizițiilor republicane, trei frați cu numele de Fischer, simpli plugari dintr-un sat așezat la hotarele cele mai îndepărtate ale Lorenei, la poalele Vosgilor, porniseră să se înroleze în armata numită a Rinului. În anul 1790, fratele mijlociu, André, văduv, tatăl doamnei Hulot, își lăsase fiica în grija fratelui mai mare, Pierre Fischer, care rămăsese invalid în urma unei răni primite în 1797 și care făcuse câteva afaceri cu transporturile militare, datorită protecției comisarului însărcinat cu ordonanțarea plăților, Hulot d’Evry. Printr-o întâmplare destul de firească, Hulot, venind la Strasbourg, cunoscu familia Fischer. Tatăl Adelinei și fratele lui mai mic erau pe atunci furnizori de furaje în Alsacia. (…) Cel mai în vârstă, soldat din 1792, grav rănit cu prilejul atacului liniilor lui Wissembourg, îl diviniza pe împăratul Napoleon și tot ce era în legătură cu marea armată. André și Johann vorbeau cu mult respect de comisarul-ordonator Hulot, acest protejat al împăratului, căruia îi datorau de altfel întreaga lor situație; căci Hulot d’Ervy, văzându-i deștepți și cinstiți, îi scosese de la furgoanele armatei, punându-i în fruntea unui serviciu de urgență pentru aprovizionări. Frații Fischer aduseseră servicii în timpul campaniei din 1804. La încheierea păcii, Hulot obținuse pentru ei un loc de furnizori de furaje în Alsacia, fără să știe că va fi trimis mai târziu la Strasbourg pentru pregătirea campaniei din 1806″. (pp. 26-27) Adeline, sora unor asemenea frați abili și nevasta unui baron din anii de domnie ai împăratului Napoleon, este cu atât mai evlavioasă, cu cât familia ei se află în pericol de disoluție financiară în jurul anului 1840. Credința baroanei nu are nimic în comun cu activitatea facultăților intelectului obișnuit. Divorțul dintre inteligență și smerenie este în așa măsură de abrupt încât Adeline raționează doar atât cât este necesar pentru a se minți pe ea însăși, de a căuta și, de altfel, de a găsi finalmente în religie panaceul necazurilor ei matrimonale. Astfel, se poate afirma că Adeline este, de departe și într-un mod paradoxal, cea mai materialistă dintre personajele feminine ale acestui roman – sentimentul datoriei împlinite și al respectării uzanțelor sociale calcă în picioare orice considerație pentru realitate, așa cum stau, de fapt, lucrurile, în brutalitatea lor necosmetizată. Adeline iartă orice pentru că nu înțelege nimic. Dacă cineva ar fi informat-o pe distinsa baroană că păcatul originar este capriciul satanic al unui popor barbar, vagabondând, secole de-a rândul, prin deșert, Adeline ar fi ridicat îngăduitor din umeri. Din perspectiva nevestei de funcționar înalt, lumea aceasta poate să fie oricând sacrificată pentru triumful celei de dincolo, unde baroanele fidele și femeile cuminți căpăta fericirea veșnică. Motivul pentru care cuscrul Crevel, făcând pe o zeiță a răzbunării în numele viciului, se află în casa baroanei este soțul acesteia, homericul Hector Hulot d’Evry, care îi furase una dintre amantele de ocazie ale fostului comerciant. Coborâm din nou în bolgia loretelor, grizetelor, subretelor, actrițelor de mână a doua și a dansatoarelor de bulevard din care se adună contingentul de victime sexuale (răsfățate și bucurându-se de huzur, totuși) ale bărbaților bogați și puternici din societatea aristocratico-burgheză balzaciană. Jenny Cadine și cântăreață Josépha Mirah, de origine evreiască (Balzac, ca întotdeauna în opera sa scrisă în epoca de avânt a romantismului european, echivalează misterul etnic oriental cu o sexualitate dezinhibată și cu o boltită peșteră arabă în care se ascund, îngrămădite de-a valma, comorile plăcerilor pământești), fuseseră amantele lui Crevel și Hector Hulot. Crevel încearcă să o seducă pe doamna Hulot doar pentru că soțul baroanei îi furase cândva parteneră de amor ocazional, Josépha Mirah, care, câtă vreme era stipendiată de negustor, nu își putea ieși din termenii contractului de închiriere a serviciilor erotice pentru un burghez cu stare. Crevel, după cum am afirmat mai sus, nu este capabil să-și imagineze orice relație între ființele vii fără ca acestea să stabilească un raport material oarecare, de extracție economică, între ele: atunci când baronul Hulot i-o ,,suflă” pe Josépha Mirah, Crevel resimte urmările sub forma unei pierderi a capitalului investit. De asemenea, egoistul Crevel nu dorește să-și investească fiica, căsătorită Hulot, cu suma de două sute de mii de franci, doar pentru că acești bani, de care familia Hulot avea din ce în ce mai multă nevoie, să fie azvârliți pe distracții de bordel.

Domnul baron Hulot, septuagenar, este silenul maniac și compulsiv sexual al scenei pariziene de față. Hector Hulot este, pe deasupra, un Crevel hipertrofiat și fără resursele bănești uriașe ale fostului parfumier. Baronul Hulot, fost craidon chipeș, începuse la bătrânețe să-și plătească amantele cu bani grei și să își ascundă urâțenia fizică naturală prin mijloace artificiale (purta corset și își vopsea părul). Adeline, care fusese înșelată de eroicul libertin încă din vremea tinereții, s-ar fi resemnat aproape complet cu apucăturile acestui erotoman fanatic dacă, în ultimii ani, bătrânul baron nu o luase pe drumul ce avea să-i ruineze, în ritm de marș forțat, familia. Hulot, personaj la care faima de fustangiu a poetului Victor Hugo contribuie din plin, lucra la Ministerul de Război, unde, după cum Balzac ne-a obișnuit din Slujbașii, pierdea vremea pe câteva zeci de mii de franci salariu anual (popriți de cămătari pentru creditele exorbitante contractate) și se mai bucură încă de protecția prințului de Wissembourg, unul dintre puținii mareșali al Franței de atunci. Poziția baronului, personaj exagerat atât prin farmecul de salon aristocratic, cât și prin patologica sa pasiune sexuală, era râvnită de multi apropiați ai deputaților înălțați aparent de nicăieri, din cotloanele întunecate ale societății, după Revoluția din iulie 1830. Triunghiul Hector-Adeline-Crevel asigură tensiunea pe un anumit palier al romanului, cu toate că fiecare dintre cei trei este irealist de îngroșat în ceea ce are mai personal: baroana este expresia evlaviei fără profunzime, cvasifilistine, și atât, sans phrase, iar cei doi masculi, deși în forme sociale diferite, ființează doar ca să dea viață instinctului sexual, a unei vitalități debordante care, în fond, nici nu este acoperită de imaginea clasică a concupiscenței, fiindcă dacă Hulot se adapă sufletește din fericirea de a da câte un asalt asupra femeilor, fără să asistăm la rezultatele juisării, Crevel exultă doar când o partidă erotică presupune un târg din care neguțătorul versat iese învingător înaintea consumării și consemnării propriu-zise a actului sexual. Fiecare este fericit în așteptarea fericirii viitoare, veșnic amânată, un simplu abur diafan fără delimitări vizibile. Dacă poziția socială a fiecăruia convinge ca model de realism și este, în toate privințele, adecvată istoric, biologia lor contorsionată – acel surplus de voință vitală care îl definește întotdeauna pe Balzac însuși – ține de o convenție literară, de o aglomerare halucinogenă de epitete și descrieri flamboaiante. Pur și simplu, Dumnezeul creștin și Venera elină sunt zeități moarte sau, oricum, grav suferinde, cu toate că apar mereu invocate, în Verișoara Bette.

Cea care dăruiește titlul romanului, Lisbeth Fischer, Bette, poreclită ,,Capra”, este verișoara baroanei Hulot. În vârstă de patruzeci și trei de ani, urâtă, ștearsă, robustă ca o țărancă, Bette suferă de un groaznic complex de inferioritate, fiind măcinată de invidie pe norocul social al verișoarei Adeline, care, fără să-și fi propus conștient sau nu, o eclipsase pe această fată bătrână săracă, care trăise – ca orice femeie fără drepturi politice și economice – din mila baronului Hulot. Bette domină secțiunea mediană a romanului, dar, spre deosebire de isprăvile și energiile bahice ale domnului Hector Hulot, nu este personajul cel mai important sau cel care ascunde cheia romanului. Bette locuia într-un cartier sărac, dormea într-o mansardă cu pereții jerpeliți și cu mobilier sărăcăcios, mânca din când în când pe gratis în casa verișoarei sale, dar muncea din greu pentru a supraviețui, inclusiv la firma domnului Pons (cf. Vărul Pons). Niciodată viața ei nu fusese mai ușoară ca acum, chiar dimpotrivă. ,,Cu energia ei de munteancă, verișoara, numită pe scurt Bette, ajungând lucrătoare de ceaprăzărie în aur și argint, avu curajul să învețe să citească și să scrie, deoarece vărul ei, baronul, o încredințase că avea neapărat nevoie de aceste cunoștințe pentru a-și deschide un magazin de broderie, verișoara voind să se îmbogățească; în doi ani era de nerecunoscut. În 1811, țăranca de pe vremuri ajunsese o maestră destul de drăguță, de îndemânatică și de isteață.” (p. 33) Deșteaptă și sănătoasă trupește, Bette, rămasă fără protecția părintelui și unchilor ei după 1820, respinsese câțiva pretendenți îndrăzneți, unul dintre ei îmbogățit în scurtă timp, doar pentru că aceștia se trăgeau din pături inferioare condiției verișoarei Adeline. Bette era, prin urmare, virgină, dar nu în sensul domnișoarei Cormot din Fata bătrână, anume de reprimare dureroasă a instinctului sexual, ci în cu totul altă direcție: Bette, orgolioasă și chinuindu-se atroce sufletește pentru faptul că era un fel de rudă săracă și de prisos, de care îți este rușine să amintești cunoscuților sau invitaților la o cină fastuoasă, nu suferea de lipsa sexului fizic, ci din dorința de a-și domina semenii, fiind supusă de destin, dar și de ceilalți membrii ai marii societăți, reali sau imaginari. Condiția ei socială inferioară durea ca o rană în inima verișoarei Bette. Pe undeva, Betta raționa corect: dacă domnul baron Hulot ar fi încăput pe mâinile ei, și nu ale visătoarei sfinte Adeline, care nu putea fi la fel de amantă pe cât era de maternă, casa ar fi înflorit, iar baronul, castrat de acest animal sălbatic cu zbârcituri, ar fi sfârșit ministru, pair și milionar. Forța sufletească a fetei bătrâne, pe care Balzac o pune pe seama virginității, acest izvor de hotărâre inflexibilă și de voință neabătută în urmărirea țelurilor, oricare ar fi la un moment dat acestea, nu are, totuși, nimic sexual în sine. Considerațiile pseudoștiințifice ale autorului cu privire la surplusul de energie organică adusă de abstinența sexuală fac parte din culegerea de maxime balzaciene, care poate fi oricând alcătuită (cum, de altfel, s-a și întâmplat), fără să convingă a fortiori pe medicii, chimiștii sau zoologii cu mai multă pricepere în domeniu. Dovada nonsexuală a tulburării personalității verișoarei Lisbeth nu trebuie căutată în altă parte decât în textul balzacian: Bette devenise protectoarea unui nobil polonez, ajuns la Paris în 1833, sărac lipit pământului, artist cu vocație de sculptor, Wenceslas Steinbock, pe care Lisbeth îl salvase de la sinucidere ca Vautrin pe Esther Van Gobseck. După ce îl sprijină din economiile ei modeste și greu trudite, învățând arta sculpturii de la Stidmann, tânărul Steinbock, pe care Lisbeth îl ținea ascuns, punându-l la munci grele (artiștii sunt la Balzac mari doar când talentul este depășit în dimensiune de stăruința și abnegația muncii titanice la care aceste spirite se înhamă), ajunge să lucreze câteva obiecte de artă superbe. Steinbock era un conte de douăzeci și opt de ani în 1837 și, asemeni tuturor polonezilor din clasele suprapuse (despre care Balzac dă de înțeles că i-ar fi studiat din experiență), avea slăbiciunea firii francezilor dedați la răsfățuri și plăceri, a artiștilor cu înclinație spre delăsare și, deci, ratare, precum Lousteau, Blondet, Bixiou sau Lucien Chardon de Rubempré. După o pseudocoabitare de patru ani cu Lisbeth, Wenceslas își dorea să evadeze și să se distreze ca orice alt bărbat de vârsta lui. De ce îl ținea aproape sechestrat fata bătrână? O făcea atât din vanitatea de a avea în puterea ei un artist, cât și din plăcerea de a vedea la picioarele ei un nobil polonez arătos, la fel de investit, încă de la naștere, cu pretenții și privilegii naturale ca domnul baron Hulot. Wenceslas era pentru Bette nu un amant, ceea ce ar fi putut să-l determine, după stăruințe și cochetării de care Bette era încă în stare, pe conte să devină, dacă Lisbeth și-ar fi propus-o, ci un capital social imens, dovadă că umila verișoară amărâtă reprezinta mai mult decât o lucrătoare. Lisbeth, aidoma domnului Crevel, are nostalgia grandiosului secol al XVIII-lea, când aristocrația franceză domina, ca model civilizațional formidabil de maiestuos, întreaga Europa. În schimbul unei pecete de argint lucrate de Wenceslas, Lisbeth, care îi aprinse fantezia erotică Hortensei, fata domnului și doamnei Hulot de douăzeci și unu de ani, își dorea un șal galben, primit de Adeline Hulot pe vremea când căsnicia ei era încă o grădină a desfătărilor. ,,Verișoara Bette, căreia încă de când venise la Paris îi plăcuseră nespus de mult șalurile de cașmir, era încântată la gândul că ar putea căpăta cașmirul acela galben, dăruit de baron soției sale în 1808 și care, în 1830, trecuse, cum e obiceiul în unele familii, de la mamă la fiică. De vreo zece ani șalul se cam învechise; dar țesătura aceea prețioasă, frumos împăturită într-o cutie de lemn de santal, i se părea tot nouă fetei bătrâne, ca și mobila bătrânei. Așa că adusese în săculeț un obiect pe care voia să-l dăruiască baroanei de ziua ei și care, socotea ea, trebuia să dovedească baroanei existența fantasticului ei iubit.” (p. 41) Fetișul sexual al Lisbethei nu este un lingam hindus, ci un obiect de preț, luxos, un produs de comerț pentru vârfurile sociale ale vremurilor. Hortense, pe de altă parte, întrezărește în obiectele unicat, piese de artă originale, ale contelul Steinbock prezența unui bărbat în carne și oase, pe care tânăra femeie și-l dorește altfel decât în calitate de artist, fie acesta înzestrat cu geniu. Resentimentele verișoarei Bette sunt, însă, de extracție socială, pure exteriorizări ale unei situații materiale pe care Lisbeth o consideră mai prejos decât meritele ei înnăscute sau dobândite. Oare este Lisbeth mai puțin învrednicită moral decât verișoara ei sau decât contele Hulot, un erotoman morbid, la un trai îndestulat? Nici pe departe nu se poate vorbi de o inferioritate umană a verișoarei Bette, în comparație cu Adeline sau Hector, ci numai de una financiară și chiar și aceasta una surmontabilă pe termen lung. De aici se naște dorința fetei bătrâne – cumul de otrăvuri sufletești – de a-și lua revanșa asupra rudelor ei pariziene. Între timp, mai mult sau mai puțin autoconștient, Bette este nodul amoros care o leagă pe pasionala Hortense de talentatul Wenceslas, mistuit de pofte neconsumate și înlănțuit de combinațiile notariale ale protectoarei sale sadice. Atunci când cei doi se vor vedea, îndrăgostindu-se fulgerător, verișoara Bette nu suferă pentru că i s-a răpit iubitul, care nici nu-și arătase iubirea-pasiune pentru urâta de Bette. Nici vorbă de vreo intenție care să bată măcar în această direcție. Fata bătrână – un munte de convenționalism burghez, versiunea ratată a verișoarei sale Adeline, în felul ei, la fel de bolnavă în încrâncenarea misticoidă de a-și sluji cu habotnicie soțul – se trezește, însă, deposedată de bunul ei cel mai de preț, care îi conferea încredere în sine (un conte este îngenuncheat de o țărancă), capacitatea de a sfida prejudecățile mic-burgheze (femeia este mecena, deși săracă) și stima socială pentru noncomformismul ei superficial (deși lipsită de educația unei dame de salon, modesta Lisbeth poate înțelege arta și chemarea geniului). ,,Țăranca din Lorena veghea asupra acestui copil al Nordului cu o duioșie de mamă, cu o gelozie de femeie și o strășnicie de balaur; de aceea, potrivea astfel lucrurile încât să-l împiedice cu desăvârșire de la orice nebunie sau desfrânare, lăsându-l zilnic fără bani. Ar fi vrut să-și păstreze victima și tovarășul numai pentru ea, silindu-l să fie cuminte, neînțelegând cât era de barbara dorința aceasta nesocotită, căci ea se obișnuise cu toate lipsurile. Îl iubea destul pe Steinbock ca să nu se mărite cu el, și-l iubea prea mult ca să-l poată da unei alte femei. Nu se putea resemna să-i fie mamă, și se socotea nebună când se gândea la celălalt rol. Contradicțiile acestea, gelozia ei feroce, fericirea de a avea un bărbat care să fie numai al ei, toate îi răscoleau adânc sufletul. Îndrăgostită sincer de patru ani de zile, se înșela cu speranța nebună că ar putea mereu prelungi viața aceasta absurdă, fără ieșire, care prin îndărătnicia ei avea să aducă pieirea aceluia pe care verișoara Bette îl numea copilul ei adoptiv.” (pp. 69-70)

În seara când contele Hulot, care vede în rivalitatea dintre el și Crevel pentru cântăreața Josépha originea unor rupturi în familie, ce aveau să-i pericliteze neamului Hulot stabilitatea financiară, grav lovită în ultimul deceniu, o conduce pe verișoara Bette acasă, în cartierul ei de infractori și femei de stradă, acesta o zărește pe doamna Valérie Marneffe (sau, mai exact, îi ghicește formele trupului dezgolit, ținuta ,,a cărei rochie era plăcut legănată de altceva decât de înspăimântătoarele și înșelătoarele jupoane de crinolină” – p. 53), baronul fiind trăsnit de nuditatea imaginară a femeii ca de un excitant puternic. Valérie Marneffe, fiica dintr-o aventură a generalului Montcornet (cf. Țăranii), este o femeie de douăzeci și trei de ani, de o frumusețe fascinantă, care, lipsită de mijloace materiale după moartea părintelui, trăia în același complex mizerabil de apartamente cu verișoara Bette. Valérie se căsătorise cu domnul Marneffe, un ins trecut de patruzeci de ani, amploaiat la Ministerul de Război, adus în instituție de către generalul Montcornet, și subordonatul indolent al și mai trândavului baron Hulot, directorul departamentului ministerial. Domnul Marneffe este întruchipat ca o secătură fără scrupule, în vreme ce domnul baron Hulot, un căpcăun dovedit al instinctelor în stare pură, are trăsăturile regulate ale unui bonom și bonvivant asemănătoare fratelui Annei Karenina, Stepan Arkadievici Oblonski: cerșind permanent o poziție de șef de birou, Marneffe suferă de o boală venerică neidentificată de – altfel meticulosul – Balzac și, dintr-o cauză neprecizată, respira un difuz aer antipatic de personaj maladiv. ,,Numitul Jean-Paul-Stanislas Marneffe făcea parte din tagma funcționarilor care rezistă abrutizării datorită unei puteri ascunse, izvorâtă din depravare. Omulețul acesta slab, cu păr și barbă rară, cu fața ofilită și palidă, mai mult obosită decât zbârcită, cu pleopele ușor înroșite, cu ochelari, cu o înfățișare meschină și o ținută și mai meschină întruchipa imaginea pe care ne-o facem despre un individ adus în fața Curții cu Juri pentru atentat la bunele moravuri.” (p. 54) Este limpede că Valérie, nepoata unui tapițer parizian, se căsătorise din dorința interesată de a avea o poziție materială sigură, cu toate că moartea tatălul ei nu adusese nici banii doriți soțului, nici bunăstarea multrâvnită, apartamentul lor arătând ceva mai rău decât interiorul ponosit al familiei Hulot. Aici se poate vorbi de o primă asemănare între năzuințele sociale și dezamăgirile amare ale doamnei Marneffe și propria condiție a verișoarei Lisbeth. Deosebirile intervin abia de aici încolo: Valérie nu se mai află în raporturi intime cu soțul ei de câțiva ani, cu toate că avusese cel puțin un amant și era o femeie atrăgătoare care se putea descotorosi de un bărbat hidos ca Marneffe. Este dificil, dacă nu imposibil de spus, pentru ce își dorea domnul Marneffe, ros de puroaie ascunse ochiului și sortit unei morți timpurii, să ajungă șef de minister. O soluție a problemei ridicate ar fi că acest post i-ar fi garantat, pentru întâia oara în viață, o stabilitate financiară, pe care traiul său depravat (jocuri de noroc, prostituate etc.) nu-l îngăduise în anii de lipsuri, dar și de plăceri ,,imorale”, ai tinereții lui pariziene. 

Atunci când Hortense, nu mai puțin frumoasă decât mama ei, dar marcată de drama unei căsnicii clădite pe acceptarea adulterului de zeci de ani (adulterul acceptat consta în privilegiul bărbatului, acordat și garantat de morala publică, de a-și înșela nevasta și nu invers, caz în care același adulter e socotit păcat: la atât se reduce morala familiei patriarhale burgheze în Verișoara Bette), reușește, ghidată de pana unui narator care face și desface destine, să obțină de la Wenceslas Steinbock certitudinea dragostei, iar mariajul lor se anticipează deja de către întreaga familie (Balzac nu observă dificultăți în căsătoria dintre un nobil polonez strâmtorat și o tânără aristocrată cu o zestre năruită de părintele ei – latura materială, centrală într-o alianță matrimonială burgheză, cade pe un plan secund în ceea ce privește aristocrația, fie și aceasta în curs de surpare), Lisbeth ia foc. Între timp, odată hotărâtă căsătoria dintre sculptorul Steinbock (care primește numaidecât câteva comenzi de la Ministerul de Război – nepotismul nobiliar este la fel de rău precum cel burghez, cu toate că Balzac vituperează împotriva acestei forme moderne de favoritism în romanul Țăranii) și domnișoara Hortense, baronul Hulot descoperă farmecele doamnei Valérie Marneffe. ,,Baronul, admirând la doamna Marneffe decența, buna creștere și manierele pe care nu le întâlnise nici la Jenny Cadine, nici la Josépha și nici la prietenele lor, se lăsase, în mai puțin de o lună, cuprins de o patimă târzie, nesăbuită, ce părea totuși plină de cumințenie. Într-adevăr, de data aceasta nu întrezărea nici bătaia de joc, nici orgiile, nici cheltuielile nebunești, nici depravarea, nici disprețul față de orânduielile sociale și nici spiritul de independență care fuseseră pricina tuturor nenorocirilor sale cât timp trăise cu actrița și cu cântăreața. Scăpase de asemenea și de lăcomia curtezanei, care se putea asemui cu setea nisipului.” (pp. 93-94) Altfel spus, domnul Hulot încă mai căuta o Adeline docilă, dar hiperactivă sexual. Doamna Marneffe, supranumită ,,creola”, mai rafinată în tainele plăcerii carnale și mai talentată ca actriță în drama iubirii decât celelalte femei din roman, îl va duce la sapă de lemn pe Hector Hulot. Singura consolare pentru Lisbeth, vecina doamnei Marneffe pentru început, este că verișoara Bette îi devine confidentă și prietenă de nedespățit. Armonizarea dintre o cocotă cuprinsă de foamea arivismului și o țărancă proletară orgolioasă se face prin intermediul dorinței de răzbunare: Valerie Marneffe vrea gloria pe care tatăl ei, generalul Montcornet, nu apucase să i-o ofere (dacă ar fi dorit-o, desigur, ceea ce nu este cert) și Lisbeth tânjește după titlul de adevărată baroană Hulot. Atracția dintre cele două femei este cel puțin bizară, mai ales ținând cont de faptul că libidoul dezechilibrat al ambivalentei perechi feminine se află într-o contradicție tranșantă ca împlinire fizică potențială: Lisbeth, un Tantal al sexului, cu toate acestea, proiecteză în personalitatea doamnei Marneffe (care pare a fi, până la un punct, dependentă ca realizare estetică de figura domnișoarei Bette), un Ahile al concupiscenței, energia ei sexuală reprimată. Atunci când doamna Marneffe îi va destăinui Lisbethei, fără pudoare, micile ei insatisfacții erotice, într-o clipă de intimitate pe care, de regulă, oricine o are (cel mult) în sinea sa, schimbul de fluide sufletești dintre cele două femei pune capăt ambiguității raportului inițial: Bette, incapabilă să înfăptuiască, dar având mirajul acuplării în sânge, parcă privește ca prin gaura cheii, într-un tipic act fantasmatic voyeurist, la îmbrățișările elaborate ale prietenei sale, mesalina prin excelență. Ca atare, Bette este cel mai probabil latent bisexuală, dobândind capacitatea de a verifica, pe rând, dar și împreună, erotismul ambelor genuri și chiar ceva mai mult de atât. Lisbeth cea pământeană își află prima ei răzbunare pe Wenceslas, care, se subînțelege, nu bănuiește nimic: luând în calcul sfaturile iscusite ale notarului Revel, contele Steinbock este forțat să petreacă o noapte de detenție la închisoarea datornicilor Clichy, după ce este ridicat de portărelul Grasset. Dar nici acum Wenceslas Steinbock nu cedează, ajutat de Stidmann și de sforile trase de narator, travestit în zeița Fortuna: în ciuda verișoarei Lisbeth, contele polonez, sculptorul monumentului nerealizat al generalului Montcornet și cioplitor iscusit al unei pendule elegante, cumpărate de contele de Rastignac, se va căsători cu Hortense Hulot. Baronul Hector Hulot, pe lângă alte malversațiuni, împrumută șaptezeci de mii de franci de la baronul Nucingen, dublat de un cămătar, Vauvinet, semnând astfel falimentul familiei, banii nemergând în intregime în cheltuielile căminului proaspetei perechi casatorite. ,,Iată labirintul înspăimântător în care îl vârâseră patimile pe unul dintre oamenii cei mai cinstiți până atunci, unul dintre cei mai pricepuți funcționari din administrația napoleoniană: frauda, pentru a plăti camăta, iar camăta pentru a-și satisface viciile și a-și mărita fata. Toată știința aceasta a risipei, toate aceste eforturi erau depuse pentru a trece drept un om mare în ochii doamnei Marneffe, pentru a fi Jupiterul acestei Danae burgheze. Nici pentru a-ți face în mod cinstit avere n-ai cheltui mai multă energie, iscusință și îndrăzneală decât desfășura baronul ca să-și vâre capul într-un viespar, îndeplinindu-și îndatoririle la direcție, zorind tapițerii, controlând lucrătorii, verificând cu multă grijă cele mai mici amănunte ale menajului din strada Vanneau. Deși se dedicase cu totul doamnei Marneffe, mai găsea vreme și pentru ședințele de la Cameră; era pretutindeni, și nimeni, nici măcar familia, nu-i observa preocupările.” (pp. 130-131)

Hector Hulot este pe de o parte umilit de decorațiunile luxoase din casa curtezanei Joséphaunde se simte un intrus fără lustru, pe de altă parte e împins de propria nevastă, parodia creștinului cumsecade, doamna Hulot, care îi propune să-și ia o amantă mai puțin costisitoare, după cum proceda de o viață domnul Crevel. De altfel, Crevel, inițiat în noua aventură galantă a baronului de către Lisbeth, se îndrăgostesșe furibund de Valérie Marneffe, estimată, dintr-o primă cântărire din ochi, la nu mai mult de o sută de mii de franci de către bătrânul comerciant de carne vie, cea care se lasă, sigură pe socotelile ei mercantile, întreținută de ambii bătrâni fauni. Balzac este atat de dibaci în a întrebuința aceste încrengături amoroase, redate adesea cu mijloacele unor dialoguri teatrale, încat cititorul ajunge să creadă, răpit de tehnica narativă trepidantă și de reflecțiile sociologice și psihologice ale vocii auctoriale, în firescul cotidian al unor asemenea legături năstrușnice. E din cale afară de banal ca nobilimea să paraziteze birocrația de stat. E perfect justificat ca un fost negustor de produse de igienă și înfrumusețare corporală, ajuns rentier și jucător la bursă, să cumpere favoruri sexuale ca pe un înmiresmat fruct dintr-o piață în plin sezon de primăvară. Balzac nu numai că descoperă abominațiunea relațiilor sociale moderne, dar însăși latura lor negativă, prin confortul general pe care îl instituie pentru o minoritate socială, este degrevată de orice sarcini moralizatoare. Cinismul este, după cum s-a mai observat, doar realismul dus la extrem. 

După căsătoria dintre Hortense și Wenceslas, celebrată de ziua de naștere a Adelinei, Bette este considerată, dintr-o eroare lesne de înțeles, îngerul păzitor al familiei Hulot, imagine înșelătoare pe care eroina o va păstra până la ultima pagină a ficțiunii. Aceasta ajunge chiar să aibă o renta anuală modestă, în valoare de o mie două sute de franci, plătită de bătrânul Hulot. Acesta, încolțit din toate părțile de creanțe (inclusiv afective), îl trimite pe unchiul soției sale, Johann Fischer, în Algeria, unde bătrânul experimentat Fischer avea să comită câteva fraude în materie de achiziții publice ale armatei franceze, câștiguri oneroase care ar fi plătit, în primă fază, datoriile exorbitante ale baronului Hulot. S-ar zice că nimic nu poate fi mai de la sine înțeles. Deturnarea de fonduri intra și ea în firescul ordinii sociale burgheze. Fostul funcționar din vremea Imperiului este, odată strâns cu ușa, capabil de jafuri ca oricare altcineva, cum ar fi un neînsemnat impiegat de gară sau un hangiu. Din nou, domnul Marneffe, învinuit fără să-i listăm faptele, se ivește în minte prin analogie. Baronul Hulot se presupune că strălucește de gentilețe, chiar dacă reputația lui este la fel de maculată ca a soțului doamnei Marneffe, care luase la cunoștință existența seraiului masculin pe care nevastă-sa îl întreținea ca o soție de pașă, nu de funcționar bolnav cronic. Hector Hulot este furat de către doamna Marneffe, care îi cere bani pentru mesele fastuoase și traiul zilnic. Mai mult de atât, Valérie Marneffe împlinește ceea ce Bette nu este în stare nici măcar să conceapă: îl atrage în plasa erotismului ei manierat pe Wenceslas Steinbock, care, după câțiva ani de mariaj edenic, își trădează aleasa inimii, nevoită să repete soarta tristă a mamei înșelate, după ce ea însăși adusese pe lume un urmaș. Steinbock nu este ca Stidmann, pictorii Joseph Bridau sau Leon de Lora, artiști cu voință, ci un hedonist cu har, pe care mângâierile Hortensei l-au vlăguit de tot în vigoarea sa de artist, care, în optica balzaciană, se bazează, în primul rând, pe abstinență și sacrificiu de sine. Wenceslas, falit din nou și înglodat în datorii, dar tocmit să o sculpteze pe Dalila tăindu-i părul biblicului Samson (alegorie transparentă a propriei castrări creatoare) de către generoasa Valérie (care se închipuise plămădită din aceeași sămânță veterotestamentară ca Iudita decapitându-l pe Holofern – temă picturală reprezentată magistral, printre alții, de Caravaggio), își părăsește nevasta, fiind al treilea amant la masa vanitoasei doamne Marneffe, sătulă și parțial scârbită de atingerile celor doi moșnegi. Lisbeth, revigorată fizic și încântată de suferințele Adelinei, care nu mai avea bani nici de hrana cotidiană, plănuiește să îl ia de soț pe mareșalul Hulot, fratele onest și impunător moral al baronului Hulot. Tragedia bietei Bette este mai degrabă cea a unei ființe însetate de putere decât cea strictamente organică, pe care am preconiza-o. Pe neașteptate, Henri Montès de Montéjanos, baronul brazilian proprietar de sclavi, animalic și viguros în exotismul său tropical, fost amant al doamnei Marnaffe, revine la Paris, unde își probează fidelitatea față de iubita sa Valérie, căreia îi redevine, alături de Wenceslas, cel mai pătimaș dintre ibovnici. ,,Sirena” Valérie învârte pe degete patru bărbați distincți în purtările lor alese, dar subjugați de neștearsa luxurie din timpuri tot biblice. Recomandat ca văr al doamnei Marnaffe de către aceasta în fața celorlalți iubiți, baronul de Montéjanos nu bănuiește nimic din existența lor lubrică, deși este invidiat de către baronul Hulot și Crevel, care se descoperă accidental unul pe celălalt ca împărțind, iarăși, aceeași femeie. Scenele în care Valérie Marneffe îi păcălește rând pe rând pe cei doi moșnegi, smulgând de la fiecare promisiunea unor rente de ordinul zecilor de mii de franci, amândoi predestinați să fie confirmați în iluziile lor afrodiziace, sunt desprinse din teatrul de moravuri al secolului al XVIII-lea, din comedia soților înșelați și ai amanților ascunși prin dulapuri, doar că Balzac, dramaturg împotriva voinței sale, nu confirmă nici aici din punct de vedere al efectului artistic, comicul fiind sacrificat unei forfoteli de vodevil. Atât Hulot, cât și Crevel nu se pot, în altă ordine de idei, desprinde de jugul amorului fizic. Atunci când doamna Marneffe susține că este însărcinată, iar copilul ar fi aparținut oricăruia dintre cei doi amanți bătrâni, trama basculează între melodramă și teatru de bulevard. Amândoi craii promit sume enorme pentru posibilitățile lor reale sau caracterul lor frivol. Valérie insistă ca domnul baron Hulot să-i promoveze soțul legitim, stârpitura bolnăvicioasă de domn Marneffe.

Acasă în sânul familiei Hulot, Victorin plătește o parte din polițele restante ale tatălui său, Lisbeth împrumută bani Adelinei, Hortense este devastată de absența lui Wenceslas, iar mizeria fizică este din ce în ce mai aproape să lovească nobila dinastie Hulot. Baronul este iertat cu magnanimitate de către cei ai casei, în ciuda faptului că reputația sa este pătată chiar și în ochii celor dragi. Autoritatea capului familiei și salvarea aparențelor, deci tot convenția socială nudă, nu neapărat iubirea dintre părinți și copii, alcătuiesc mobilul încleștărilor din interiorul casei Hulot. Baronul Hector află printr-o misivă că Johann Fischer a fost prins delapitând în Algeria, riscând pedeapsa cu închisoarea și concedierea domnului Hulot din cadrul Ministerului de Război. Unchiul Fischer este nevoit să plătească două sute de de mii de fraci sau, în alte condiții, nu avea de ales decât să se sinucidă. Climaxul nu încetează nici atunci când Hector Hulot și doamna Valérie Marneffe sunt surprinși de poliție, în casa de plăceri a domnul primar Crevel, de către soțul împricinatei. Întreaga dezvăluire scandaloasă, care scoate în evidență onorabilitatea mimată a epocii, era, naturalmente, pregătită din vreme de soții Marneffe pentru a smulge promovarea capului familiei în poziția de sef de birou. Din moment ce Valérie Marneffe acumulase deja câteva sute de mii de franci și dată fiind boala iremediabilă a soțului ei, această ultimă farsă jucată baronului conține germenii răului gratuit la nivel individual, însă, judecând macroscopic, a frustrărilor burgheze obligatorii dirijate împotriva nobilimii. De cealaltă parte a taberei antiaristocratice, Lisbeth obține încuviințarea căsătoriei cu mareșalul Hulot, prea bătrân pentru a mai fi un adevărat soț in actu, ceea ce Bette nici nu-și pusese în gând. Între timp, nevoia disperată de bani a lui Johann Fischer ajunge la urechile Adelinei, care este pusă în situația oribilă de a se prostitua în fața milionarului Crevel, cel care, flatat în amorul propriu de femeia care-l refuzase brutal cu doar trei ani în urmă, în scena de deschidere a romanului, îi cedează dorinței în cele din urmă, doar pentru a se răzgândi odată ce persuasiva doamnă Marneffe, pretinzând aceeași pioșenie ca doamna Hulot din partea slabului ateu Crevel (religiozitatea demonstrativă este o altă vanitate a lumii bune), află de promisiunile nechibzuite ale fostului parfumier. Discuția dintre Crevel și doamna Adeline Hulot, subit îmbolnăvită de un tremur nervos incontrolabil, este o pledoarie nec plus ultra împotriva ravagiilor mentale iscate de o religie romano-catolică greșită practicată și îngust, poate chiar prost, înțeleasă. Deserviciile aduse de doamna baroană Hulot oricărei forme de bigoterie sunt expuse fără drept de apel în reacțiile ei, neverosimil de ridicole, în dialogul cu destrăbălatul de primar, semicodoș, care, drept răspus la implorările grotești de îndurare ale femeii, îi pune la dispoziție, în calitate de virtual amant, pe un anume Beauvisage, un amic din provincie. Practic, religia se dovedește a fi un evantai de minciuni compensatorii și mistificări grosolane în vederea vindecării unei răni poate covârșitoare din viața fiecăruia. Înșelăciunile și furtul cu premeditare de la Ministerul de Război răzbește în presă. Unchiul Fischer se sinucide în cele din urmă. Hector Hulot este compromis și pe cale să fie destituit din funcție dacă nu intervine cineva cu greutate în favoarea (și folosul) lui. Acesta este mareșul Hulot, care reușește să obțină o slujbă onorabilă Adelinei la o asociație filantropică, plătită cu șase mii de franci anual. Prințul de Wissembourg îi arată mareșalului Hulot ilegalitățile și firea ingrată a fratelui său, un zero moral și o nulitate profesională în lumina prietenei și vechii camaraderii militare din anii Imperiului. Balzac pictează un portret patetic și grandios, în tușe groase, bătrânului mareșal Hulot, statuie vie a onorabilității militare. Dincolo de glorificarea nostalgică a epocii napoleoniene, omniprezentă în Comedia umană, baronul Hector Hulot d’Evry este, în pofida isprăvilor sale abjecte, un fiu al anilor 1795-1815. Nobilimea de sânge, mai veche sau mai nouă, este la fel de coruptă ca orice altă clasă socială superioară din Franța Restaurației și cea a lui Ludovic-Filip de Orléans. Johann Fischer, născut din pătura țărănimii, arătase la final mai multă noblețe demnă decât Hector Hulot. Mareșalul Hulot este distrus sufletește aflând adevărul în legătură cu natura stricată a personalității fratelui său mai mic. După ce mareșalul Hulot, conte de Forzheim, încearcă să plătească datoria de două sute de mii de franci, gest refuzat de prințul de Wissembourg, marele om de oaste, surd și de prea curând căsătorit cu verișoara Bette, se stinge de rușine, nu înainte de a pune ordine în afacerile familiei. Mareșalul de Wissembourg ia sub aripa sa soarta fragilă a urmașilor bravului Hulot și i se adresează aproape ca un contabil vizionar lui Victorin Hulot, dând și o lecție de politică parlamentară care amintește vag de perorațiile tatălui tânărului Lucien Leuwen: ,,- Să accepți propunerea mea, zise ministrul. E vorba să fii numit avocat în contenciosul Ministerului de Război, la departamentul geniului, care e supraîncărcat cu afaceri litigioase din pricina construirii fortificațiilor Parisului, apoi, avocat consultant al Prefecturii de poliție și avocat consilier al Listei Civile. Aceste trei funcții îți vor aduce un salariu de optsprezece mii de franci pe an și nu-ți vor știrbi întru nimic independența. Vei vota la Cameră după cum îți va dicta conștiința și părerile dumitale politice. Ai toată libertatea să faci ce vrei! Ne-am simți foarte încurcați dacă n-am avea și opoziție națională!” (pp. 314-315) Victorin Hulot, proprietar, în plus, a două imobile închiriate la prețuri aflate în creștere, are, de asemenea, în grijă și cei două sute de mii de franci, paguba provocată statului francez, aflat în mâinile celei mai moderne birocrații a veacului al XIX-lea, după laudele lui Balzac, de către părintele său, baronul Hulot. Acesta este pensionat de urgență, dar, date fiind împrumuturile mari ale lacomului satir, pensia este blocată pentru câțiva ani la rând. Hector Hulot părăsește incinta casei unde se simte cercetat și măsurat de priviri acuzatoare, dar, de altminteri, acesta este, înainte de toate, căutat de portărei și cămătari. Baroana Hulot este în chinurile morții pentru aproape o lună de zile, recăpătându-și sănătatea doar atunci când balanța contabilă a familiei revine pe plus. Viața de monoman libidos a distinsului baron nu încetează deloc în acest moment. Una peste alta, nobilimea, aliată matrimonial cu burghezia, rămâne triumfătoare, situându-se tot la suprafața oceanului social până după anul 1840 în Franța, visând, ca într-un delir, chiar la deșarte glorii imperiale mult după anii 1848 sau 1871. Lisbeth își vede gândurile vindicative scufundate pentru totdeauna. Încă de la apariția doamnei Marneffe, steaua ei – și-așa, palidă – pare să apună. Valérie naște prematur (sau avortează) un copil mort și nu se mai regăsește pentru o vreme. Romanul este în căutarea unui final.

Un an și opt luni se scurg rapid: familia Hulot își revine financiar, Hortense începe să spere la o împăcare cu Wenceslas, doamna baroană Hulot speră să-și revadă soțul autoexilat și să descopere în acest mod unde și sub ce identitate se ascunde, Victorin Hulot își asumă responsabilitatea de stâlp al casei, iar Lisbeth se topește de furia mocnită pentru soarta blândă a rudelor ei nefericite. Cât despre Hector Hulot, ispășit pentru o zi, acesta se afla sub oblăduirea fostei amante Josépha Mirah, care îi găsește o activitate conformă înclinațiilor sale irepresibile: sub numele de Thoul, negustor de haine pentru clienți cu bani, priapicul baron Hector, în etate de șaptezeci și doi de ani, se iubește cu adolescenta Olympe Bijou (nu e prima oară când noțiunea de pedofilie – acompaniată de penalitatea ,,abuzului de minori” – își probează caracterul istoric recent de simplă invenție a ,,modernității târzii”), croitoreasa încântătoare a cântăreței întreținute: ,,- Fii liniștit în privința mijloacelor, reluă Josépha. Ducele meu o să-ți împrumute zece mii de franci, șapte mii ca să deschizi un magazin de broderie pentru Bijou, pe numele ei, trei mii ca să-ți mobilezi un apartament, și, la fiecare șase luni, vei găsi aici un plic cu șase sute cincizeci de franci. Când o să-ți recapeți pensia, o să înapoiezi ducelui cei șaptesprezece mii de franci. Până atunci, o să fii fericit ca un vrăbioi ascuns într-o gaură, unde nici poliția nu te-ar putea dibui! Să porți redingota groasă de castorină, ca să pari un proprietar înstărit din cartier. N-ai decât să te numești Thoul, dacă ai chef. Eu, față de Bijou, te dau drept un unchi al meu falit, venit din Germania, și o să fii giugulit ca un zeu. Așa, tăticule!…” (p. 311) Aceasta era înțelegerea fericirii pentru o artistă de duzină a vremii, sugerează Balzac, și nu are rost să-i imputăm ceva. Când doamna baroană Hulot o vizitează pe Mirah pentru a afla vești despre soțul ei dispărut, curtezana și sfânta se flatează una pe cealaltă ca două femei distinse din înalta societate: conversația celor două femei mature, constând din, vorbind metaforic, prosternarea Joséphei și mărinimia Adelinei, este la fel de amorală ca schimbul de cuvinte dintre Adeline și Crevel în momentul când aceasta îi cere împrumutul de două sute de mii de franci. Efectul creat de Balzac, poate chiar împotriva intențiilor sale, este de respingere radicală a comediei valorilor creștine pe care o pune în scenă. Contrar reușitei estetice, departe de a pleda pentru virtutea taberei monarhice, asistăm la o apologie a viciului.

Mai greu de găsit, pentru Balzac, este o soluție izbăvitoare artistic pentru voluptoasa doamnă Marneffe. Un prim pas rupe firul vieții domnului Marneffe. Moartea lui nu are niciun sens, în pofida promovării sale târzii ca șef de birou. A doua treaptă este pedepsirea, care se dorește instructivă moral, a doamnei Hulot și a Lisbethei pentru isprăvile lor viclene. Publicul secolului al XIX-lea se cuvenea, în definitiv, mulțumit după lectura unui roman-foileton, deși, până și în acest caz, Balzac rezolvă firul intrigii prin introducerea unei alte antinomii, după cum vom arăta. Întâi de toate, văduva Valérie Marneffe urmează să se căsătorească cu sexagenarul Crevel. Decizia ei nu este motivată nici de lipsuri materiale, doamna Marneffe acumulând rente peste rente, nici de fiorii dragostei, care erau ținuți în viață de către contele Wenceslas și baronul brazilian Henri Montès de Montéjanos. Acesta din urma este cel puțin la fel de bogat ca moșneagul Crevel. Explicația rezidă pesemne în teama de pampasul sud-american și în comoditatea de a locui la Paris, centrul civilizației europene în veacul al XIX-lea. Una peste alta, Lisbeth însăși, îmbolnăvită intempestiv, nu își merită lovitura de moarte dată de narator în deznodământul operei sale. Presupunând prin absurd că am putea discuta în termenii unei examinări cantitative a imoralității, Bette nu este chiar bestia din roman. Fetișcana Olympe Bijou, de pildă, personaj-pormantou, este sedusă de un tânăr de mahala, un golan de cartier rău-famat. Acesta și Olympe îl tapează pe domnul Hulot, care ajunge iarăși să apeleze la ajutorul financiar in extremis al verișoarei Bette. Olympe, grizeta deșucheată, este părăsită de jucătorul de biliard și nimerește în brațele altui bătrân cu dare de mână, domnul Grenouville, cu care se căsătorește. Noi chipuri sunt parcă împinse din culise sub ochii publicului, dornic de noutăți și senzații cât mai diverse. Hulot însuși cade în mrejele altei amante lipitoare, Elodie Chardin, care e în stare să-l curețe de ultimul mărunțiș de prin buzunare. Lisbeth – e adevărat – îi ține flacăra nebuniei aprinsă cumnatului Hulot prin simplul act de a-i subvenționa existența și lichelismul. S-ar zice că Parisul a dosit pe undeva o rezervă infinită de bunicuți virili și nechibzuiți, cu o disponibilitate infatigabilă de a fi trași pe sfoară de aceeași metresă ubicuă, întrupată sub o multitudine de fizionomii efemere. 

Cum se descotorosește Balzac de doamna Marneffe? Introducând-o în tramă pe mătușa șefului poliției secrete, Vautrin, protagonistul romanului Strălucirea și suferințele curtezanelor și geniul rău din Moș Goriot, purtând un alt nume de împrumut, doamna de Saint-Estève sau Nourrison (când, de fapt, o chema Jacqueline Collin). Această hoașcă sinistră se află în strânse legături cu toată spuma pestilențială a lumii interlope. Prințul de Wissembourg i-o recomandă, prin intermediul unuia dintre șefii poliției secrete, Chapuzot, pe doamna Collin deputatului Victorin Hulot. ,,Poliția, de patruzeci și cinci de ani, de când fac eu parte din ea, a adus imense servicii familiilor, de la 1799 până-n 1815; de la 1820, presa și guvernul constituțional însă au schimbat cu totul condițiile de existență.” (p. 339) Modificările sunt adânci, fără îndoială, dar nu într-atât de profunde încât un criminal plătit cu cincizeci de mii de franci să nu lichideze pe cineva în numele sacrei și inviolabilei proprietăți și a preacinstitei familii burgheze. Faptul că Victorin Hulot plătește un hitman pentru a provoca moartea doamnei Marneffe este răsplata falsă a justiției imanente. În fond, ce i se poate reproșa curtezanei Marneffe? Nici unul dintre clienții ei nu a fost obligat, de nimeni din cer sau de pe pământ, să îi plătească trupul. Balzac nu poate încheia o povestire moralizatoare într-un chip atât de imoral. Echivocul realității sociale trebuie conservat prin alte mijloace. Concluzia de natură monetară a căsătoriei dintre Crevel și Valérie Marneffe este un document care o învinovățește pe cocotă tot la fel de mult ca pe parfumier, dacă apreciem lucrurile din perspectiva eticii creștine, nu a celei utilitariste: ,,La ora trei, maestrul Berthier, succesorul lui Cardot, citi contractul de căsătorie, după o scurtă consfătuire cu Crevel, căci unele articole depindeau de hotărârea domnului și doamnei Hulot-junior. Crevel îi recunoștea viitoarei sale soții o avere compusă din: 1 – o rentă nominală de patruzeci de mii de franci, 2 – casa cu tot mobilierul, și 3 – trei milioane în numerar. Pe deasupra mai făcea viitoarei soții toate donațiile pe care le îngăduia legea, o scutea de orice inventar, și, în cazul când, la moartea lor, soții n-ar fi avut copii, își dăruiau reciproc unul altuia toate bunurile lor mobile și imobile. Contractul acesta micșora averea lui Crevel la un capital de două milioane. Dacă va avea copii cu noua soție, partea cuvenită Célestinei se va reduce la cinci sute de mii de franci, din cauza că uzufructul averii fusese acordat Valérie. Aceasta reprezenta aproape a noua parte din actuala sa avere.” (p. 350) Familia Hulot nu fu martoră la această nelegiuire mult prea burgheză, jignind sensibilitățile snoabe ale cuplului proaspăt căsătorit. Baroana Hulot se află pe marginea prăbușirii nervoase în hăul deprimării. Din acest moment încolo, Victorin Hulot își pierde orice circumspecție și scrupul și se decide în favoarea uciderii doamnei Marneffe. 

Balzac se află în fața unei dileme: cum să provoace moartea intenționată a dalilei Valérie astfel încât culpa să se piardă în negurile societății de masă, o vina colectivă și, prin urmare, impersonală și masificată? Din păcate, nu există leac narativ în afara unui țap ispășitor. Acesta este ales dintre amanții rămași pe margine, iar brazilianul sanguinar, baronul Henri Montès de Montéjanos, se potrivește cel mai bine scenariului balzacian. Metresa bancherului du Tillet, Carabine, plătită intenționat de Jacqueline Collin, organizează un ospăț sardanapalic la restaurantul de lux Rocher de Cancale, spașiu propice de socializare în sferele superioare ale plutocrației, unde baronul de Montéjanos își va dezvălui iubirea devotată pentru doamna Marneffe, pe care cei de față o vor acoperi de ocările și bârfele rumegate de toți, mai puțin de orbii Crevel și Montéjanos. Baronul sud-american, ultragiat, nu bănuiește nimic din caracterul viitoarei doamne Crevel și cere dovezi în acest sens. Du Tillet recunoaște că este invitat la nunta acesteia. Carabine încearcă, de asemenea, asemenea unei matroane de bordel, să-i atragă atenția baronului furibund asupra prezenței unei noi prăzi feciorelnice la masă, normanda Cydalise, deja ,,datornică” cu o sută de mii de franci peștilor ei. Cina are aspectul unei orgii antice, în care sclavii mișună în jur spre a face pe plac patricienilor, doar că, în decor modern, noblețea prestabilită a antichității este înlocuită de puterea fluctuantă de a cumpăra serviciile unor ființe libere în sine, dar nu și pentru societate. Copia este juxtapusă unui original care abia se mai poate intui printre straturile palimpsestului decojit. 

Nobilul Montéjanos este pus în fața faptului împlinit, după ce respinge ca neverosimilă o scrisoare de amor litografiată a doamnei Marneffe către amantul ei preferat, Wenceslas Steinbock: abia atunci când îi suprinde pe cei doi amorezi în taina alcovului, brazilianul, scuturat de violența sângelui său barbar (tropicele nu sunt triste, ci încă satanic-apocaliptice prin vizeta armurii colonizatorului european), amenință că o va ucide pe infidela Valérie. Aceasta îi replică de parcă ar fi fost bancherul Nucingen la genul feminin: renta ei anuală va fi de optzeci de mii de franci după căsătorie. Balzac îi imprimă sorții un nume străin și straniu, spălându-i mâinile tânărului Victorin Hulot, care nu va da înapoi de la cheltuiala propusă de mătușa marelui Vautrin. Brazilianul suferă o comoție de patetism și bestialitate în același creier injectat cu emoții cloroformizate: ,, – Am s-o ucid! repetă cu răceală brazilianul. Sunt sălbatic, cum spui!… Dar mă crezi atât de prost încât să urmez pilda compatrioților voștri cumpărând otrava de la spițer?… Stând și așteptându-te să te întorci, m-am gândit la chipul în care să mă răzbun, în caz că învinuirile pe care le-ai adus Valériei se adeveresc. Am un negru care poartă cu dânsul cea mai sigură otravă animală, o boală cumplită, mai temeinică decât orice otravă vegetală, boală ce nu se poate lecui decât în Brazilia. O pun pe Cydalise s-o ia și să mi-o transmită mie; pe urmă, în vreme ce moartea pătrunde în vinele lui Crevel și ale nevestei sale, eu voi fi ajuns dincolo de Azore, cu verișoara dumitale, pe care am de gând s-o vindec și s-o iau de soție. Avem și noi, sălbaticii, meștușugurile noastre!… Cydalise, rosti el privind-o pe normandă, e tocmai animalul de care am nevoie.” (p. 367) Magia neagră a morții controlate se va fi realizat, bineînțeles, prin transmitere genitală de la un otrăvit la altul. 

Hontense reia legăturile rupte cu Wenceslas, cel răpit de Venus burgheză, înainte ca doamna Marneffe să întrețină relațiile intime curente cu brazilianul revanșard. Crevel și nevastă-sa se descompun fizic cu rapiditate: boala se manifestă ca ciuma medievală. Horace Bianchon, depășit de maladia factice, constată decesul celor doi după câteva zile de chin atroce, în care Valérie este cumva pedepsită ritualic pentru păcatele ei trupești, în vreme ce arogantul inept Crevel se crede nemuritor și bogat perpetuu. Dumnezeul imanent al aurului îi furase de mult mințile. Cititorul ar fi dispus să exclame că s-a făcut dreptate, dacă mirarea aceasta nu ar conține îndeajuns de multă naivitate, obtuzitatea și chiar nedreptate pentru a o respinge categoric. Să ne reamintim că familia Crevel este, dincolo de culpele lor individuale, obiectul unei crime premeditate, care costă în total optzeci de mii de fraci, plătiți de Hulot junior. Ceea ce mai rămâne de rotunjit în roman se referă la soarta baronului Hector Hulot d’Evry, neobositul silen păgubitor. În calitate ei de membră a unei societăți aristocratice de caritate, unde relele sociale sunt sporadic smulse precum buruienile, pentru ca sursa răului să rămână neatinsă, crescând la loc, baroana Hulot ,,își reluă îndeletnicirile. Respectabila doamna de La Chanterie veni s-o roage să ia asupra-și, pe lânga celelalte opere de binefacere cu care se ocupa, și sarcina legalizării căsătoriilor nelegitime.” (p. 387) În absența unei statistici lămuritoare rămâne bănuiala că în mijlocul claselor sărace, de cele mai multe ori doar concubinajul și fragilitatea relațiilor suda ceea ce ipocrita Biserică regăsește în cuvintele demonetizate de familie creștină. Baroana află că un bătrân de aproape optzeci de ani, intitulat Vyder, trăiește cu o fetișcană de cincisprezece ani, Atala Judici, râvnită de alți flăcăi din mahala, mai ales de un băiat de sobar. Ce puteri are credința asupra acestor puroaie sociale? Una singură, pare, ferindu-se parcă, a ne strecura în minte Balzac: să își dea girul la orice rele de pe lume, făcându-le suportabile psihologic, confirmându-le și conservându-le totodată. Desigur, Vyder era domnul baron, care și-ar fi dorit ca neșlefuita Atala să doarmă cu dânsul și nevasta legitimă sub același acoperiș. Balzac forțează granițele realității: decrepitudinea fizică avansată a moșneagului Hector nu contrazice pofta sa sexuală tinerească. Adeline îl ia acasă pe ,,tatăl risipitor”, Victorin îi plătește ultimele datorii (cel puțin zece mii de franci împrumutați de la un alt cămătar al sărăcimii), iar familia își recapătă, deși ciobită, aura burghezo-aristocratică. Hector este revigorat de hrana îndestulătoare, dar în 1845, Adeline Fischer, țăranca ajunsă din merit baroană se stinge precum o martiră a căsniciei, nu înainte ca baronul, olimpian până la capăt, să înceapă o nouă-veche legătură cu o slujnică normadă bine legată, Agatha, care le servea la bucătărie. Servitorii unor stăpâni corupți sunt pentru Balzac doar complici, adesea mai cutezători decât patronii lor în materie de infamii, la actele lor pervertite. ,,Baronul Hulot părăsi Parisul, trei zile după înmormântarea soției sale. Unsprezece luni mai târziu Victorin află indirect de căsătoria tatălui său cu domnișoara Agathe Picquetard, celebrată la Isigny, în ziua de 1 februarie, anul o mie opt sute patruzeci și șase.” (p. 401) Fresca familiei Hulot constituie una dintre evangheliile secolului al XIX-lea, cuprinzând viața și învățăturile in articulo mortis ale nobilimii și marii burghezii franceze. E de prisos să tragem concluzii raționale dintr-o istorie în care se cer numai adorație și statornicie ideologică. 

*Criticul literar Mihai Ralea punctează funcționarea ontică a finanțistului balzacian într-un eseu redus ca întindere despre La Cousine Bette: ,,Bancherul are cu totul alt rol decât proprietarul unei fabrici. Viața sa este concentrată într-un singur scop: acumularea bogățiilor. Dar această acumulare e sterilă, căci se face alături de orice activitate productivă, numai printr-o speculație pură. Atitudinea bancherului în viață e aceea a egoismului perfect. Dacă industriașul se mai gândește câteodată și la colectivitate, la muncitorii pe care-i exploatează, financiarul nu se gândește decât la el.” (Mihai Ralea, Scrieri din trecut în literatură, E.S.P.L.A., București, 1956, p. 80).

Publicat în Lecturi | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene IX


Opere

Volumul IX

Țăranii 

Poate mai presus decât în oricare alt roman din ciclul Comediei umane, Balzac se destăinuie ca gânditor politic și ca teoretician al societății moderne în Țăranii. Viziunea largă asupra claselor sociale, a proprietăților acestora și a relațiilor dintre ele, care se stabilesc funcțional, este redată pentru prima dată cu acel grăunte de participare subiectivă, chiar subiectivism unilateral, care clarifică, în cele din urmă, peisajul general. Prin exagerare picturală, muchiile și cadrele sociale se conturează mai mult decât sunt acestea vizibile în realitatea cotidiană, fără ca, totuși, să dăuneze, în definitiv, adevărului propriu-zis. Balzac este, după cum s-a observat ad nauseam, un monarhist și, măcar declarativ, un adept al aristocrației transfigurate a Vechiului Regim, cel care, pasămite, echilibra magistral înclinațiile de viață bună ale păturii de jos și rafinamentul epicuireic al nobilimii, observatorul exaltat nereușind să cruțe pe nimeni atunci când trebuie să taie, aproape chirurgical, în corpul politic francez. Cruzimea pătrunderii analizei balzaciene, în pofida pretențiilor ei de obiectivitate, declanșează mecanismul antiburghez, pe care artistul secolului al XIX-lea în Franța îl împinge la extrem, rupând legătura cu clasele de jos. Ura pe modernitate, confundată cu interesele materiale ale finanțelor și industriei, cuplată cu disprețul pentru gregarismul păturilor inferioare (țărănimea răpănoasă) și sfidarea à outrance a gulerelor albastre și albe duc la slăbirea calitativă a romanului istoric și la inaugurarea unui evazionism literar estetizant, mizerabilist, decadent, unor genuri literare pronunțat antirealiste, căci sunt rezultatul caznelor estetice. Snobismul apare ca refugiul celor sfrijiți și anemici, a organismelor slăbite de pe urma contactului firav cu societatea vie a celorlalți, oricine ar fi aceștia. Balzac, prin idealizarea artistului (poet, pictor, romancier etc.) și prin ridicarea într-un plan transcendent a omului de știință, creează temelia pe care delirurile teologice ale artei ca escatologie personală se lansează meteoric, când le va veni rândul, în tehnica epifanică a unor Joyce sau Proust. Arta europeană experimentală de până la 1918 în Europa condensează ultimele umori extatice, reminiscențe ale unor (anti)exerciții spirituale de proveniență și obediență creștine, înaintea destrămării finale, care constă din amnezie și obnubilație conștiente, i.e. comodificarea sentimentelor.

Începutul romanului Țăranii, datat în anul 1823, se face printr-o scrisoare (artificiul conștient al operei de ficțiune accentuează naturalețea realității prozaice) a jurnalistului și scriitorului Émile Blondet către Nathan (cf. Iluzii pierdute, Strălucirea și suferințele curtezanelor, Pielea de sagri), în care acesta, armonizând clasicismul corespondenței secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea cu expresia romantică a ceea ce Hegel identifica prin sintagma ,,suflete frumoase”, descrie castelul de pe moșia-parc Aigues, aflată la cincizeci de leghe de Paris și înconjurată, printre altele, de satele Conche și Blangy și capitala de canton Ville-aux-Fayes (unde subprefect este intrigantul cinic și parvenit des Lupeaulx din Slujbașii), localități din Burgundia, importante ca centre ale puterii politice în rețeaua intrigii. Blondet, artist impozant și insistent, nu lipsit de talent, fusese invitat de mecena lui, doamna contesă Virginie Montcornet, născută în neamul aristocraților pur-sânge Troisville, să-i țină companie. Relația dintre cei doi este, cel puțin până la ultima pagină a romanului, una strict platonică, asemenea celei dintre, deși veri primari, Ulrich și Diotima în capodopera lui Robert von Musil. Doamna Montcornet este de puțin timp căsătorită cu contele Montcornet, generalul supranumit ,,leul de la Essling” și copil de tapițer din mahalalele Parisului, care se ridicase până la rangul de pair al Franței în urma campaniilor de cucerire ale Împăratului Napoleon, dar și a trecerii sale de partea dinastiei Bourbonilor după episodul din iunie 1815. Generalul Montcornet, tip de soldat brutal, însă injectat cu blândețea unui soț îndrăgostit de nevasta lui, este imaginat de Balzac ca un erou al Marii Armate care mai poate restabili, numai pentru că înțelege, gloria la amurg a vechii aristocrații franceze. Corpul ofițeresc din vremea Imperiului ar fi trebuit să constituie, judecând după aluziile utopizante și caracterizările nostalgice ale lui Balzac, sângele proaspat al unei aristocrații renăscute ex ossibus pe tot cuprinsul Europei, din golful Biscaya până în Crimeea îndepărtată. Totuși, sursele averii generalului Montcornet, cuirasier, care cumpără și nu primește în dar un castel în schimbul meritelor sale militare, sunt bazate, după cum transpare din text, pe tâlhărie și crime, pe dreptul natual al împilatorului de la est de Rin și de la sud de Pirinei. ,,Aigues fu cumpărat atunci de Montcornet, care, tot comandând prin Spania și prin Pomerania, se nimerise să strângă suma trebuitoare cumpărării castelului și mobilierului, cam un milion și o sută de mii de franci. Reședinta aceasta frumoasă trebuia neapărat să aparțină cuiva din Ministerul de Război. Generalul a resimțit pesemne influența voluptoasei clădiri, și chiar ieri îi spuneam contesei că, firește, căsătoria ei a fost determinată de Aigues.” (p. 18) Castelul și parcul din Aigues exală parfumul veacului al XVIII-lea, ceea ce îi pricinuiește reverii sentimentale artistului Blondet. Înaintea tranzacției din epoca Restaurației, Aigues aparținuse unei cântărețe de Operă, doamna Laguerre, amanta unui nobil din Vechiul Regim, care, după declanșarea Revoluției Franceze în 1789 și anii Terorii, se retrăsese strategic la reședința ei fortificată. Aici, uitată de talazurile evenimentelor care se succedau cu repeziciune, reuși să supraviețuiască, sporindu-și chiar proprietățile în anii Directorului (1795-1799), trăind relativ în tihnă până la finele Imperiului. Doamna Laguerre, o ,,poamă”, este o alegorie a răsfățului și a gratuiții generoase a oamenilor de bine, care se bucurau de viață și se scăldau la propriu în nestemate, din Vechiul Regim. Fiind, totuși, o fire de artistă, doamna Laguerre nu pricepea nimic din zorii noii lumi care se prefigura la orizontul istoriei: camerista ei, domnișoara Soudry, o viitoare copie inferioară a stăpânei sale educate, se căsători cu un jandarm animalic, împreună furând-o ani de-a rândul și cu temeinicie pe stăpâna lor, care fie nu știa să-și administreze cumsecade decât grădinițele de flori, fie, dimpotrivă, închidea intenționat ochii odată cu efectul politic paneuropean al anului 1789. După moartea doamnei Laguerre, soții Soudry, destul de bogați pentru Franța și peste măsură de avuți în Aigues, ajung primari în Soulanges, târgul din împrejurimi. Ei reprezintă o fațetă a micii-burghezii provinciale în curs de ascensiune, pe care Balzac ajunge să o înfiereze în Țăranii cu dispreț, paseism și deznădejde.

De cealaltă parte, pentru prima oara în Comedia umană, talpa țării, țărănimea, se zbate în chinurile prefacerii sociale. Cu toate că Balzac nu acoperă nicăieri, în mod serios, subiectul proletariatului industrial, din bunul motiv că acesta nu există încă în Franța Restaurației într-o proporție suficient de semnificativă pentru a-i atrage atenția autorului, este demn de menționat că țărănimea completează acest gol al tranziției drastice aduse de Revoluția Industrială: portretul psihologic și caracteristicile sociale ale celei mai oprimate clase din Vechiul Regim, altfel spus, țărănimea. Nu putem decât specula cu privire la impresiile lui Balzac asupra muncitorilor industriali, de i-ar fi întâlnit și cunoscut pe viu, dar, din felul în care țăranul francez este portretizat, îndrăznim să presupunem că blamul neîndurător și antipatia constitutivă nu ar fi scăzut nici în acest rând. Încă de la prima întâlnire dintre parizianul Blondet și țăranul burgund moș Fourchon și nepotul sau, Mouche, conflictul de clasă izbucnește nu numai la nivelul reprezentărilor mutuale, ci și în realitatea imediată. Sătul de monotonia vieții câmpenești, intelectualul parizian Blondet, plecat la promenadă prin pădure, este atras în cursă de viclenia și ticăloșia campestre ale bătrânului Fourchon. Acesta, animat de cea mai adână antipatie provincială față de locuitorii Parisului, porecliți batjocoritor ,,arminaci”, îl trage pe sfoară pe scriitor, obținând zece franci în schimbul vânătorii mimate a unei vidre. Ironia nu se referă doar la neputința orășanului de a surprinde ostilitatea existentă dintre clase, pe care moș Fourchon o exemplifică magistral, Blondet ratând-o din pricina prejudecăților cultivate de care este stăpânit, ci, mai mult de atât, la înșelarea cititorului însuși, care este surprins de inexistența nutriei și de carnalitatea propriei orbiri sociale. Moș Forchon, fost învățător și poștaș, copist și lăutar ocazional deopotrivă, pseudofabricant de frânghii, oportunist leneș și alcoolic rău-famat, este, totuși, mai degrabă un țăran deghizat în zdrențe, confirmând habitusurile claselor urbane. Tatăl câtorva copii din flori, Fourchon trăia în casa ginerului său, François Tonsard, o brută indolentă, capabilă să-i fure banii din buzunar, cerșiți cu dibăcie, socrului lui. Familia Tonsard nu aparține chiar în întregime clasei țărănești, având în vedere că deține o cârciumă în Aigues, Grand-I-Vert, care aducea un venit de nouă sute de franci pe an, pe care o deschisese în 1795, atunci când Tonsard, grădinar pe moșia din Aigues, capătă prin șiretenie o parcelă de pământ de la doamna Laguerre. Doamnei Phillipine Tonsard, la fel de mizerabil creionată ca soțul ei, i se impută un comportament cândva reprobabil, pe care fetele ei, Marie și Catherine, schițate ca două prostituate cu năravuri de mahala, l-au moștenit. Cârciuma este ,,parlamentul săracilor”, locul de colportare și de inițiere a planurilor de afaceri, dar și de răzbunare, a țărănimii resentimentare și potențial violente. ,,Amestecat în toate afacerile, Tonsard asculta plângerile fiecăruia și îndruma pungășiile folositoare celor aflați la ananghie. Nevastă-sa, femeie cumsecade în aparență, ajuta prin trăncăneala ei tâlhărimea din partea locului și îi aproba totdeauna, ba chiar dădea și o mână de ajutor la orice ar fi făcut împotriva burghezului. În cârciuma asta, adevărat cuib de năpârci, se întreținea deci, vie și veninoasă, fierbinte și activă, ura muncitorului și a țăranului împotriva stăpânului și a bogatului.” (p. 51) Trândavi și hoțomani, mincinoși și criminali, analfabeți și prezumțioși, țăranilor burgunzi, deprinși cu beția într-un departament viticol prin excelență, li s-ar cuveni, parcă, ștreangul sau galerele, dacă am fi să apreciem intențiile politice ale naratorului. Aceștia furau lemne din pădurea contelui, pe care o distrugeau lent, culegeau abuziv spicele de pe câmp, vânau ilegal și își trimiteau vitele la păscut pe pășunile nobilului. Obiceiurile acestea nescrise se întâriseră prin repetata lor practicare. Servitorimea de la castelul generalului Montcornet, dar și funcționari mărunți ca Vermichel (prietenul de pahar al bunicului Fourchon), fantele vicios Bonnébault, negustorul de vinuri Socquard, muncitorul agricol Godain sau portăreii Brunet și Plissoud țineau instinctiv partea clasei de care se simțea mai apropiați în acest război civil surd și cotidian. Modelați mental de experiența revoluționară de după 1789, țărănimea detesta în primul rând aristocrația și abia apoi burghezia, nemaiavând, în același timp, nimic de împărțit cu vechile pravile ale Bisericii. Agnosticismul impasibil și amoralitatea pragmatică îi subjugă mental pe agricultorii săraci în orice întreprind, abrutizarea lor accentuată corelându-se cu ordinea ideologică modernă a ,,mediocrației”, pe care Balzac, antidemocratic în concepții, o socotește dăunătoare spiritului francez veritabil.

Generalul Montcornet se sprijină pe o nevastă care nu își înțelege secolul, pe agerimea minții a abatelui Brossette, vlăstar sănătos al unei Biserici defuncte în departament, pe un administrator inteligent, însă înrudit cu burghezia din împrejurimi, și, prin urmare, ușor șantajabil, Sibilet, dar și pe doi fideli paznici ai moșiei, foști soldați decorați în Marea Armată a Împăratului: Vatel, dârz și curajos, și Michaud, icoană a integrității cavalerești și a devotamentului față de gradul militar. Acești doi copii de cazarmă stârnesc mai ales ranchiuna și înclinația naturală spre vărsare de sânge a țăranilor. Aproape nicăieri în Țăranii, cu excepția poate a unei scene colective în care țăranii, mizeri și flămânzi, târându-se ca furnicile pe ogor, culeg spicele sub ochii stăpânilor și a gărzilor ei, Balzac nu trădează compasiune pentru condiția semianimalică a celor care muncesc glia și se hrănesc din roadele pământului, deși, prin declamațiile subversive și prin amenințările explicite ale bătrânului Fourchon în fața stăpânilor castelului, stupefiați și nevăzători, realizăm că naratorul nu are dubii în privința mizelor de substrat ale conflictului social pe cale să irupă. Condescendența și desconsiderarea pe care o arată îndeosebi contesa Montcornet, care nu depășește gesturile distante de caritate, consfințite încă din Evul Mediu, vizavi de supușii ei flenduroși, este, prin medieri subtile, însușite și valorizate pozitiv de Balzac însuși. ,,Deviza fiecare în casa lui, fiecare pentru sine – egoismul de familie – va ucide egoismul oligarhic, atât de necesar societății moderne și pe care Anglia îl practica admirabil de trei secole. Orice ar fi, proprietarii nu vor înțelege necesitatea care a făcut din biserică un minunat model de guvernământ decât în clipa când se vor simți amenințați în casa lor, și atunci va fi prea târziu. Îndrăzneala cu care comunismul, această logică vie și activă a democrației, atacă societatea pe plan moral, vestește ca, de pe acum, Samsonul popular, devenit prudent, sapă coloanele sociale în beci în loc să le clatine în sala ospățului.” (p. 106) Pentru stăpânul casei, contele Montcornet, poreclit de către cetățenii din apropiere Tapițerul, jafurile țăranilor însumau o treime din veniturile anuale aduse de moșia Aigues, estimate la șaizeci de mii de franci. Confruntarea dintre clase emană din arhitectura economico-politică a societății franceze din mediul rural. Moș Fouchon, republican fără voia lui, pune punctul pe i atunci când sfâșie vălul mistificării sociale oficiale: ,,Noi vă lăsăm liniștiți, lăsați-ne și ‘mneavoastră să trăim… Altminteri, dacă o să țină tot așa, o să fiți siliți să ne hrăniți în pușcăriile ‘mneavoastră, unde traiul e mai dulce decât pe paiele noastre… Dumneavoastră vreți să rămâneți stăpâni, și-o să fim totdeauna vrăjmași, astăzi, ca și acum treiji de ani. ‘Mneavoastră aveți tot, noi n-avem nimic, și nu puteți să ne cereți pretenia…” (pp. 82-83)

Ceea ce momentan lipsise din ansamblul colectiv este burghezia activă și tenace. Camerista Cochet, căsătorită Soudry, nu își delapidase stăpâna de una singură. Alături de administratorul moșiei Aigues, actualmente primar și negustor de lemne în Ville-aux-Fayes, domnul Gaubertin, demis, insultat și pălmuit de generalul Montcornet, camerista și fostul administrator sunt notabilitățile zonale. Domnul Gaubertin, respectabil tată de familie, valora câteva sute de mii de franci (aproximativ șase sute) și spera, pe deasupra, la milioane. Pizmaș, diabolic și vindicativ, domnul Gaubertin este liderul facțiunii liberale și membru distins al mediocrației. Ambiția sa consta din a cumpăra la un preț mic moșia și parcul Aigues, pe care le-ar fi sfărâmat și înstrăinat conform intereselor economice din regiune. Ridicarea lui Gaubertin provine din alianța tenebroasă dintre nepotismul funcțiilor medii în stat cu monopolizarea resurselor naturale și a piețelor locale subdezvoltate. În același timp, Gaubertin înlesnea indirect jafurile de pe moșia Aigues, identificând în țărănimea frustrată aliați temporari întru năruirea și alungarea contelui. După cum îi mărturisește administratorul Sibilet stăpânului său, Gaubertin este o forță socială energică și vizionară: ,, – E un om de seamă, continuă Sibilet. Este, după cum spune, administratorul celei mai frumoase jumătăți a departamentului în loc să administreze numai Aigues. Ia câte puțin de la toată lumea, și puținul acesta, din două milioane îi aduce cam patruzeci, cincizeci de mii de franci pe an. ,,Sobele Parisului plătesc totul!” spune el. Iată-vă dușmanul, domnule conte! De aceea, părerea mea ar fi să vă dați bătut, împăcându-vă cu el. E legat, după cum știți, cu Soudry, șeful postului de jandarmi din Soulanges; cu domnul Rigou, primarul nostru din Blagny; paznicii câmpenești sunt oamenii lui; împiedicarea tâlhăriilor care vă toacă averea este deci imposibilă. De doi încoace, mai ales, pădurile dumneavoastră sunt prăpădite.” (p. 124) Grație uneltirilor din umbră ale burghezului Gaubertin, contele Montcornet nu mai își puteau vinde lemnul de pe moșie după cum era obișnuit, ajungând la proces cu frații Gravelot, doi comercianți cu greutate din împrejurimi. Confruntarea dintre general și țărănime este întețită de intrigile burgheziei vecine. Montcornet, ajutându-se de amiciția sa cu domnul prefect, contele Martial de la Roche-Hugon, devine primar în locul unui anume Rigou (personaj cheie), își plasează oameni în teritoriu (Groison – angajat ca nou paznic comunal, morarul Langlumé intrând în consiliul comunei și trei ostași fideli drept polițiști și jandarmi: Michaud, Vatel și Gaillard, personaje șterse și stereotipice), își dă afară două slugi (Vaudoyer și Courtecuisse), declarând război intereselor contrare moșiei sale. Gaubertin, legat prin zeci de alianțe și prins în rețele diverse de afaceri provinciale, dar care puteau bate până la Paris, îi este superior contelui ca putere și greutate economică în societatea mediocrației. Nu e de mirare de partea cui pledează, în van, Balzac, atunci când se lasă în voia tiradelor îndreptate contra moravurilor burgheze: ,,Gândiți-vă că liga aceasta a unui canton întreg și a unui orășel împotriva unui general scăpat, în ciuda curajului său vitejesc, din pericolul a mii de lupte, s-a ridicat în multe departamente împotriva oamenilor care voiau să facă acolo lucruri bune. Coaliția aceasta îi amenința necontenit pe omul de geniu, pe marele politician, pe marele agronom, adică pe toți cei care vor să înfăptuiască lucruri noi.” (p. 161) Generalul nu are nici puterea de a își pedepsi brutal supușii (aristocrația Restaurației viza stabilizarea noului regim înainte de a încerca, fără vreun rezultat palpabil, o revenire pe cale pașnică la privilegiile ante-1789) și nici nu și-a creat relații de tip patron-client cu majoritatea elitei locale, ceea ce realizase în doar câțiva ani rivalul său Gaubertin.

Atacul este dat, cu toate prevederile contelui, de către țărani. Nicolas Tonsard și soră-sa, Catherine, o răpesc pe servitoarea adolescentă a doamnei Olympe Charel Michaud, soția însărcinată a paznicului Michaud, pe slujnica supranumită Péchine, dar chemată, de fapt, Geneviève. Balzac înfățișează câteva prejudecăți populare, sau cel puțin curente în secolul al XIX-lea, prin apariția teatrală a acestor personaje secundare: doamna Michaud întrevede un viitor sumbru, având darul supranatural al previziunii la care are acces temporar orice femeie însărcinată, iar Geneviève, de descendență franco-dalmată, este prototipul sudistului de pe coastele Mediteranei, sănătos, naiv, de o sexualitate precoce, debordantă și irepresibilă, magnetizând, ca orice sălbatic, auditoriul spilcuit, septentrional și meditativ din Europa civilizată. Péchine este sechestrată în pădure de către Nicolas Tonsard, care vrea să o violeze și de către Catherine, cea care, înainte ca fratele ei să săvârșească actul mârșav, își pune în gând să o îmbete pe fata de treisprezece ani, luând în felul acesta preventiv cât mai mult din vină pentru care ar fi fost incriminat în fața legii Nicolas. Familia Tonsard este alcătuită din drojdia țărănimii burgunde, pe care Balzac nu înceteze să o surprinde în grotescul ei. De n-ar fi fost pentru contesa Montcornet, curteană în dragoste și în sensibilitate, Péchine ar fi devenit curând, urmându-și înclinațiile firii, o altă țărancă ușuratică din împrejurimi. Singurul țăran omenos din întregul roman este bătrânul Niseron, sărac, cinstit și cu opinii politice declarat republicane, pe care ceilalți clienți de la taverna Grand-I-Vert, hotărâți să își continue jafurile și purtarea revoltată, îl iau peste picior, deși îi poartă un respect distant și ireproductibil. Strategia țărănimii constă din alungarea generalului de pe moșia Aigues prin orice mijloace aflate la dispoziție: de la tentativa de omor până la adulter. Moșia ar fi fost vândută pe parcele, moment în care fiecare dintre cei adunați în cârciumă s-ar fi descoperit în calitate de noi proprietari. Autoiluzionarea țărănimii, fără conștiința clară a stării și poziției ei generale, este aproape completă, având în vedere amănuntul la îndemână oricui al lipsei de capital, pe care doar câțiva fermieri îl posedau. Țăranul năzuia cel mult să devină proprietar, aspirând, deci, comod și conciliant, la statutul mic-burghez. Dacă aristocrația urma să fie înlăturată de la supremație în Franța, la cârma societății avea să vină burghezia, nicidecum țărănimea, care ar fi sfârșit, dat fiind contextul social general, pe drumuri, fiind nevoită să muncească pentru alții în vederea supraviețuirii.

Descrierea micii-burghezii nu se termină cu domnul Gaubertin. Fostul călugăr și apoi primar din satul Blangy, moș Rigou, în vârstă de șaizeci și șapte de ani, este nu numai avar, ci și un destrăbălat prudent. Rigou evoluase între 1791 și 1823 de la statutul unui călugăr modest la cel de cămătar, latifundiar, impecabil tiran domestic, ajungând nu numai să-și transforme nevasta într-o sclavă (Arsene, moștenitoare averii abatelui Niseron, unchiul ei, care își va dezmoșteni astfel pe celălalt nepot, onestul Niseron, devenit, între timp, un bătrân mizer, deși cinstit) și pe monahul Jean într-un servitor (casa parohială fusese însușită fraudulos de Rigou), ambii contribuind nu numai la plăcerile culinare ale stăpânului casei, ci și la transformarea căminului într-un serai de tinere slujnice, cu care, ferit de ochii curioși ai sătenilor, Rigou trăia în voie. ,,Din 1795, Anette era a zecea slujnicuță frumoasă luată de Rigou, care nădăjduia să schimbe mereu femeile, până la sfârșitul zilelor. Intrată în slujba la șaisprezece ani, Anette trebuia să fie dată afară la nouăsprezece. Fiecare din slujnicuțele alese cu meticuloasă grijă la Auxerre, la Clamency, în Morvan erau atrase de făgăduiala unui viitor fericit; dar doamna Rigou se încăpățâna să trăiască! Și de fiecare dată când se împlineau trei ani, o ceartă stârnită de obrăznicia slugii față de stăpână făcea ca slujnica să fie alungată. Anette, o adevărată capodoperă de frumusețe gingașă, isteață, nostimă, merita o coroană de ducesă. Și nu-i lipsea inteligența. Rigou havar n-avea de legătura Anettei cu Jean-Louis Tonsard, ceea ce dovedește că se lăsa dus de nas de această fată frumușică, singura pe care ambiția o învățase să lingușească pentru a-l orbi pe bătrânul linx.” (p. 221) Rigou din Blangy era la fel de priceput în arta cămătăriei precum jandarmul Soudry în Soulanges, însă nici unul dintre acești parteneri de afaceri nu puteau colabora fără protecția primarului Goubertin din Ville-aux-Fayes. Triumviratul Rigou-Soudry-Goubertin făcea legea în cele trei localități învecinate. Atunci când administratorul Sibilet îi aduce la cunoștință cămătarului Rigou intențiile generalului Montcornet de a impune pedepse aspre și amenzi pentru braconaj și furt, folosindu-se de cunoștințele sale din cartierele aristocratice ale Parisului, Rigou își simte interesele și averea amenințate.

Drept urmare, Rigou se deplasează la Soulanges, unde primar era Soudry, la fel de afemeiat ca stăpânul de la Blangy. De altfel, cei doi schimbă sfaturi picante despre slujnicele lor metrese, confirmând, încă o dată, bazele fragile moral, dar solide material ale căsniciei burgheze. Dacă se poate vorbi de o deosebire formală între promiscuitatea țărănimii și cea a micii-burghezii provinciale aceasta privește exclusiv gradul de manifestare în spațiul public a destrăbălării, în răspăr cu orice credință religioasă: zgomotoasă și violentă la țărani, ferită și moderată la orășeni. Fostul jandarm era aparent dominat de muza departamentului, fosta cameristă Cochon și actualmente soție de primar. Uscată și mediocră intelectual, doamna Soudry, cu un deceniu mai în vârstă decât soțul ei, se credea frumoasă și interesantă. În salonul ei erau găzduite persoanele mai de preț ale târgului Soulanges: notarul Lupin și fiul său Amaury, un fante care visa să toace banii părintelui la Paris, domnul Plissoud, a cărui nevastă trăia cu notarul Lupin, medicul Gourdon, un impostor intelectual care trecea drept naturalist, dar fiind, în fapt, un împătimit colecționar de animale împăiate, insecte, scoici, reptile etc., grefierul Gourdon, fratele savantului, care, la rândul lui, își închipuia că este un poet în grațiile muzelor, Sarcus, un personaj tern cu ambiții politice ridicate, perceptorul Guerbet, artist al grădinăritului în timpul liber și, oaia neagră a comunității, de care ceilalți vanitoși își râdeau cu satisfacție, spițerul Vermut, mai priceput în materie de chimie decât toți ceilalți în domeniile lor imaginare. Soția farmacistului Vermut era greu tolerată pentru sinceritatea părerilor ei, adesea acide. Societatea nu ar fi completă fără ale personaje relevante ca expresii ale diviziunii muncii, dar neinteresante, sterile din punct de vedere psihologic: morarul Sarcus-Taupin din Soulanges, a cărui fiică era disputată, într-un virtual mariaj ulterior, între fiul notarului Lupin și odrasla primarului Gaubertin, apoi jupân Guerbet, cu venituri de câteva mii de franci, de Leclerq, ,,încasatorul impozitelor”, domnul Gendrin-Vattebled, ,,paznicul-șef al apelor și pădurilor”, socrul medicului Goudron, un bătrân înstărit a cărui avere era râvnită ca un trofeu splendid. Dacă adăugăm aici și soțiile fraților Goudron, două ,,figurante de teatru”, dar avute, sfera elitei sociale se închide ermetic. Preocupările acestor măști fără substanță interioară sunt mai relevante pentru blazonul claselor bogate din Franța (între anii 1790-1848) ca întrupări ale distincției sociale decât împlinirea sau eșecul lor individual. Balzac însuși îi admonstează cu asprime, simțitor mai mult decât în alte romane și povestiri ale Comediei umane: ,,Burghezia aceasta de provincie, atât de vârtos satisfacută de sine însăși, putea deci să întreacă toate superioritățile sociale. De aceea numai imaginația celor care au locuit în viața lor câtăva vreme într-un astfel de târgușor poate să întrezărească aerul de adâncă satisfacție răspândit pe fețele acestor oameni care se cred plexul solar al Franței, înarmați cu o pricepere de necrezut când e vorba de făcut rău, și care, în înțelepciunea lor, decretaseră că eroul de la Essling era un laș, că doamna de Montcornet era o intrigantă în al cărei trecut existau pete serioase, că abatele Brossette era un ambițios mărunt și care descoperiră, la două săptămâni după licitarea castelului, originea de mahala a generalului, poreclit de ei Tapițerul”. (pp. 251-252) Dacă nu ar fi locuit în așezări diferite, ne asigură Balzac, cele trei familii învecinate s-ar fi tratat cu ostilitate, dușmănia reciprocă, hrănită de invidie și spirit concurențial, constituind liantul micii-burghezii în acțiune. Apariția intempestivă a temutului Rigou atestă doar o vizită de afaceri și nimic mai mult. De altminteri, Rigou, care se bucura de bruma educației primite la seminar, se considera (și pesemne și este, într-un anume sens retrograd) net superior intelectual unui jandarm, unei foste cameriste și anturajului lor ridicol și stupid. Felul în care le strânge celor de față mâna, întinzând tacticos doar indexul, trădează distanța condescendentă și impresia proastă pe care o avea despre cei prezenți. Replicile schimbate, în ciuda unei oarecare prudențe, sunt la altitudinea discuțiilor purtate în birt de țărani cu câteva capitole mai înainte: de la întinderea unei curse generalului, care s-ar fi trezit umilit, dacă acesta ar fi participat la târgul estival din Soulanges, până la plănuirea unui scandal sexual trucat, și extrem de compromițător, contelui Montcornet sau abatelui Brossette, Rigou, Lupin, primarul Soudry și nevastă-sa probează imaginația unor proxeneți versați și tâlhari la drumul mare, fără ca măcar să realizeze gravitatea a ceea ce fiecare dezvăluie despre sine celuilalt. Rigou, de pildă, face aluzii transparente despre infidelitatea domnului Soudry de față cu toți ceilalți. Alte ironii privesc dezgustului accentuat pe care îl resimte în compania fizică a doamnei Soudry, femeie trecută. Balzac nu doar descrie un salon provincial devenit piesă de muzeu astăzi, ci predă o lecție de imoralitate eficientă, care prin stridența sa aplicată, scârbește.

Rigou revine în bârlogul său din Blangy, nu înainte de a se opri la ,,Cafeneaua păcii”, locul de bârfe și învoieli din Soulanges. Cârciuma îi aparținea lui Socquard și nevestei sale, Junie, care fusese amanta unor Lupin-tatăl și Gaubertin-primarul. Rigou își auzise pomenit numele în treacăt și voia să afle mai multe despre Plissoud, aflat înăuntru, pe care îl bănuia de a fi capabil să dezerteze în tabăra adversă și să-l informeze pe conte despre cabala pusă la cale de ,,triumvirat”. Paranoia lui Rigou îl împinge la a spiona și a trage de limbă. Singura întâmplare din ,,Cafeneau păcii” este sordidă și banală, în cele din urmă: fata doamnei Socquard, Aglaé, se încaieră cu Marie Tonsard, ambele disputându-și întâietatea erotică în fața lui Bonnébault, care le scutura de bani pe amândouă, dar mai ales pe nepoata lui moș Fourchon. Rigou o ia în căruță pe Marie, căreia îi promite că îl va scăpa pe fratele ei, Nicolas, de armată dacă renunță la obsesia maladivă pentru Geneviève și dacă, pentru a se scuza în fața legii, cedează un deget, a cărui boală va fi indusă de o otravă, procurată pe căi clandestine de Rigou însuși. Balzac nu se dezminte în materie de analiză socială: țăranii nu își pot controla instinctele barbare, condiția lor bestială aparținând fenomenelor naturale, în vreme ce burghezii sunt în stare să recurgă la orice nelegiuire pentru a-și atinge scopurile.

A doua zi, Rigou și Soudry merg în vizită la Gaubertin, primarul din Ville-aux-Fayes, centrul comercial al cantonului. Gaubertin este, deja previzibil, cel care ținea în mână cărțile de joc câștigătoare, fiind dispus să apeleze la orice tertip și influență pentru a scăpa de generalul Montcornet și a se înstăpâni pe pavilionul de pe moșia Aigues. Socoteala consta dintr-o achiziție în care numele lui Gaubertin lipsea în primă fază, proprietatea figurând în documentele inițiale ca aparținând celorlalți doi foști primari. Rigou și Soudry îi sunt colaboratori jupânului din Ville-aux-Fayes, dar amândoi au o prestanță mai scăzută în înțelegerea dintre cei trei. Montcornet nu-și terorizează țăranii în cele din urmă, ciocnirea violentă de clasă neavând loc sau amânându-se pentru moment. Contele îi iartă seniorial pentru cele întâmplate, impunând strictețe în privința celor care aveau dreptul să-și însușească materie primă de pe moșia lui, toți țăranii care cereau ajutor fiind obligați prin lege să aibă un document care să le probeze oficial sărăcia. ,,Rigou și Soudry se reîntoarseră acasă dezamăgiți, neputând să născocească nimic care să dezlănțuie catastrofa aducătoare de câștig și lăsând totul, așa cum îi sfătuise Gaubertin, la voia întâmplării. Asemeni celor câțiva iacobini care, în primele zile ale revoluției, furioși, derutați de blândețea lui Ludovic al XVI-lea, provocau asprimile Curții cu scopul de-a stârni anarhia, care pentru ei ar fi însemnat fericirea și puterea, crâncenii dușmani ai generalului de Montcornet își puseră toată nădejdea în prigoana pornită de Michaud și de paznicii lui împotriva noilor jafuri; Gaubertin făgăduise să-i ajute fără să dea lămuriri asupra legăturilor lui, căci nu ținea loc să-i fie cunoscute relațiile cu Sibilet. Nimic nu poate întrece discreția unui om de teapa lui Gaubertin în afară de discreția unui fost jandarm și a unui călugăr caterisit. Complotul nu putea fi mânat spre bine, adică spre rău, decât de trei oameni de soiul lor, căliți în ură și în dorința de câștiguri.” (pp. 294-295)

Lunile trec în galop, țăranii necontenind să pună la cale răzmerița fatală împotriva generalului, care nu dă semne să cedeze. Deși finalul se prelungește indefinit, iar contesa Montcornet, după ce o trimite pe Geneviève la mânăstire, ferind-o de alte primejdii, are în plan să o căsătorească pe Catherine Tonsard cu Godain, investind o mie de franci în zestrea fetei, situația degenerează pas cu pas: generalul nu-și poate comercializa lemnul, sabotat fiind de Gaubertin, iar țăranii, întărâtați de vechea ură pe nobilime, crestează intenționat tulpina copacilor tineri pentru a-i transforma în lemn uscat la primăvară, definitivând opera de ruinare a pădurii din Aigues. Mai mult decât atât, bunica Tonsard, pentru a nu fi prinsă în timp ce distrugea arborii, ucide unul dintre ogarii dragi celor doi conți, făptură căreia îi taie (ritualic) capul. Animalul de vânătoare al nobleții feudale este ghilotat într-o alegorie a regicidului retrăit din 1793. Sibilet începe să-și piardă capitalul de încredere în ochii contelui. Atunci când generalul propune să ofere o recompensă de o mie cinci sute de franci pentru descoperirea ucigașului, bunica Tonsard se lasă prinsă în flagrant delict. Banii sunt, nu-i de mirare, sângele societății moderne. Atunci când contesa Montcornet anulează zestrea de o mie de franci pe care rudele bătrânei ar fi primit-o, secăturile țărănești își dublează resentimentele pentru Michaud și stăpânii de la castel. În seara când Catherine Tonsard își sărbătorea nunta cu Godain, toți țăranii având scuza prezenței la petrecere, Michaud pornește la drum după doctor, nevastă-sa fiind în chinurile facerii. Bonnébault, secondat de ceilalți scelerați, îl împușcă în spate, după ce îl pândește din tufișuri sub clar de lună. Alibiul lor este perfect, insistențele domnului conte de a afla cine este ucigașul, plătind chiar un spion, neavând un rezultat notabil. Doamna Michaud naște un prunc mort și se stinge curând după aceea. Acesta este un ultim semn de rău augur care prevestește finalul pentru viitorul moșiei Aigues. Sfătuit de des Lupeaulx, probabil viitorul ginere al lui Gaubertin, și de alți apropiați ai familiei, contele Montcornet se decide să vândă moșia cu puțin peste două milioane o sută de mii de franci, sperând să se retragă într-o reședință similară lângă Paris. Între timp, Bonnébault mai încercase o dată să obțină sprijinul material al contelui, după ce pretinde că ar fi putut câștiga trei mii de franci dacă l-ar fi ucis pe general, ceea ce Bonnébault, ipocrit, susține că nu ar fi fost în stare. Aigues este, fără îndoială, cumpărată de Rigou, Soudry și, sub anonimat, Gaubertin.

În 1837, Blondet este pe marginea sărăciei și se arată decis chiar să se sinucidă. Anul 1830 adusese la cârma Franței ,,niște burghezi nătângi și ageamii”. (p. 335) Dacă nu ar fi fost pentru moartea contelui și dorința contesei de a-l revedea, Blondet ar fi dispărut și el în neant. În sfârșit, acesta se căsătorește cu contesa de Montcornet și este numit prefect. În drum spre noua sa casă, Blondet trece prin locurile unde se aflase odinioară Aigues. Pădurile dispăruseră ca luate de vânt, câmpia era acoperită până la sufocare de cocioabe slinoase și nimic din noblețea amurgită a așezărilor nu mai putea fi recunoscut în prezent. Într-un ultim spasm de amărăciune, Blondet, dezaprobând viitorul ca un faliment al umanității, își întoarce privirea spiritului către trecutul regalității de aur, deplângând soarta națiunilor, care vor sucomba, cel mai puțin improbabil, și ele. Balzac își redactează implicit testamentul politic, unul în care conservatorismul nu are rivali. Romanul Țăranii este, de departe, cea mai transparentă pledoarie reacționară a autorului francez.

Muza departamentului 

În orașul Sancerre, din provincia Berry, provincialismul este la fel păstos ca pretutindeni în Franța Restaurației. Personajele sunt introduse, după tipic, rând pe rând, în linie caracteristică la Balzac: o scurtă trecere în revistă a urmașilor destoinici sau degenerați, o expunere punctuală a proprietăților și a veniturilor realizate, dar și un rezumat al relațiilor de putere elitare. Un anume nobil estropiat, redus fizic și intelectual, La Baudraye ajunge în 1823, printr-un miracol al cumpătării, la vârsta de patruzeci și trei de ani, fără să se căsătorească. Nici unul din cunoscuții acestuia nu ar fi bănuit că într-un trup pipernicit stau la pândă forțe uriașe, gata să iasă la iveală. Încăpățânat și rezilient ca un lingou de aur pus la păstrare, La Baudraye se căsătorește cu o burgheză de nici douăzeci de ani, născută într-un neam de protestanți dornici de îmbogățire, dar, cel puțin la începutul romanului, încă nerealizați financiar. Pe tânără, al cărei viitor soț seamănă întrucâtva, prin pofta neistovită de înalțare socială, cu unchiul și tatăl ei dispărut, o cheamă Dinah Piédefer. ,,Crescută în religia calvinistă, copila fusese botezată Dinah, în virtutea obiceiului după care protestanții își luau numele de botez din Biblie, ca să nu aibă nimic comun cu sfinții din biserica romană.” (p. 347) Dinah este inteligentă, aferată, visătoare, vanitoasă, puternică și obstinată ca strămoșii ei – un soi de Emma Bovary la zenit. Ascensiunea soțui ei, cu care nu se bucură de nici un fel de intimitate fizică, se situează la mijloc între oportunism și chiverniseală: după un episod de cvasișantaj cu des Lupeaulx la Paris, de pe urma căruia parcurge un șir de poziții administrative, simple sinecuri, în Sancerre, La Baudraye își economisește la sânge veniturile și patru ani mai târziu cumpără moșia și castelul Anzy. Împreună cu fieful de La Baudraye și domeniul Hautoy, totul dublat de o zgârcenie prudentă (nu atât de explicită ca a podgoreanului Felix Grandet), La Baudraye ajunge, pas cu pas, unul dintre cei mai prosperi inși din departamentele Franței, cerând și obținând pairia după 1840. Dinah se încoronase de una singură cel mai strălucit amfitrion de salon literar-artistic din întregul Sancerre. De asemenea, colecția ei de mobile, statuete și alte obiecte de arta valora milioane, cu toate că fuseseră însușite pe mai nimic, publicul ignorant, burghez, cedând, desigur, după 1815, unor mode și mofturi fără greutate estetică. Provincialele o detestau din invidie, iar soții acestora, cu câteva excepții, se fereau de Dinah pentru că nu îi pricepeau vorbele de duh și aluziile savante. Confidentul inițial al doamnei La Baudraye era abatele Duret, care, dacă ar fi trăit mai mult timp, ar fi reușit sa înăbușe înclinațiile firești ale unei femei tinere și sănătoase, exprimând legea și vocația naturală a speciei de a se împlini și a da naștere unor alte creaturi cu oricine crede de cuviință. Admiratorul fidel al artistei Dinah era, însă, domnul de Clagny, procurorul regal, care o iubea dezinteresat și necondiționat pe muza din Berry. Balzac nu ne explică motivul pentru care acest magistrat venerabil, care va promova considerabil pe scara socială, nu avea porniri erotice față de Dinah. Al treilea prieten devotat al doamnei La Baudraye este domnul Gravier, fost casier general al armatei în vremea lui Napoleon, actualmente proprietar pe percepția din Sancerre. Gravier era, în principal, atras de curtenia și cultura întinsă, deși superficială, a doamnei La Baudraye fiindcă aducea aminte de modele apuse din epoca Imperiului. Gravier și de Clagny își disputau întâietatea în ochii muzei, dar, fiind amândoi adulți de etate mijlocie, nu îi stârneau instinctele atât de mult încât să-i preschimbe pe oricare în amanți. Ambii erau bărbați deplini în sens moral, având respectul spiritualei Dinah, dar nu mai mult de atât. Contele de Chargeboeuf ar fi putut fi un amant stimabil, dar acesta, după multe bătălii de culise, odată ridicat la demnitatea publică de prefect, părăsește sistemul solar al notabilităților din Sancerre. Suprimarea nevoile ei feminine se realiza abstract, prin cultivarea sublimă a acestor bărbați în salonul ei. Soțul ei completa, ca o zeitate plutoniană ambiguă, ocolită de veselia lui Dionysos, un destin frânt de platitudini provinciale. ,,E mai ușor de înțeles decât de zugrăvit furia care a apucat-o pe Dinah când s-a văzut condamnată să nu iasă din La Baudraye, nici din Sancerre, ea, care visa să mânuiască averea și să-l conducă pe pitic, căruia, la început, îi făcuse pe voie, ea, uriașa, sperând ca apoi să comande. Nădăjduind să debuteze într-o zi pe marea scenă a Parisului, accepta tămâia vulgară a cavalerilor săi de onoare, voia să-l scoată la alegeri pe domnul de La Baudraye, căci, văzându-l că se întoarce de trei ori de la Paris, urcat de fiecare dată pe o nouă treaptă a scării sociale, îl crezu ambițios. Dar când cercetă inima acestui om dădu de marmură!… Fostul perceptor, fostul referendar, consilier de stat, ofițerul Legiunii de Onoare, comisarul regal era o cârtiță preocupată să-și sape galerii în jurul butucului de viță! Câteva elegii fură atunci oftate spre inima procurorului regal, a subprefectului și chiar a domnului Gravier; toți se atașară și mai mult de această victimă sublimă, căci, ca toate femeile de altfel, ea nu pomeni nici o vorbă de calculele pe care și le făcuse, și, tot ca toate femeile, văzând că nu poate specula, ocăra specula”. (pp. 364-365) Tensiunea sexuală intensificată prin nesatisfacerea ei imediată provoacă descărcări violente de energie în alte direcții. Cea mai facilă cale trecea prin exerciții literare comode în epocă, dar imprudente pentru o femeie de provincie. Poemul Paquita din Sevilla, semnat de Jan Diaz, pseudonimul poetei Dinah, e un buchet de idei luate de-a gata asupra vitalității sângelui spaniol și a femeii pasionale, pe care nici un bărbat nu o poate împlini. Strâns într-un volum, alături de alte câteva sonete și un poem adolescentin de aceeași întindere, Jan Diaz este interesantă ca artistă doar în sensul în care drama ei personală, în calitatea ei de femeie energică și zdravănă trupește, se putea bănui printre versuri. Admirată ca femeie superioară și denigrată ca ,,Sapho din Saint-Satur” de către alții, Dinah își aștepta pretendentul, procesul de metamorfozare într-o provincială ștearsă fiind destul de avansat.

Acesta nu întârzie, cu toate acestea, să apară, dar abia în 1836, după douăsprezece ani de abstinență afectivă și carnală: două ilustre figuri ale vechii provincii franceze Berry sunt medicul luminos, aproape omniprezent în Comedia umană, Horace Bianchon și jurnalistul din Iluzii pierdute, Étienne Lousteau. Bianchon, tânăr profesor la universitate și decorat cu Legiunea de Onoare, reflectă doar devotamentul absolut al cunoașterii științifice, al cărui interes pentru femei este moderat și al cărui fizic butucănos și maniere greoie în societate nu atrăgeau nicidecum atenția unor doamne de salon, cu o căsnicie nefericită, întrucât era neconsumată. Lousteau este mediocrul romancier și poet din Iluzii pierdute, ratat în literatură, corupt de jurnalismul șantajist parizian, dandy, afemeiat (grizete, lorete, dansatoare și balerine pozau la rând în biografia lui de lupanar – de pildă, Florine), hedonist, strălucitor și spiritual în conversație, prieten cu Bixiou și alte spirite mușcătoare, care, după 1830, trăia din scris și nu își permitea standardul de viață boem și snob pe care, de altminteri, îl pretindea. ,,În provincie, viața în stare de pândă indiană o obligă pe femeie s-o țină drept pe șine sau să sară brusc pe ele, ca o mașină de aburi care întâlnește un obstacol.” (p. 386) Dinah este o altă doamnă Bargeton, iar Lousteau un epigon obosit al celebrului Lucien de Rubempré. Dialogurile dintre lumea aleasă din Sancerre și cei doi parizieni găzduiți, care surprind scăderile în materie de eleganță și fast ale locului, deși apreciază bunul-gust și mintea rafinată a gazdei, nu sunt serioase decât prin subiect, anume adulterul, dar prețioase prin tatonările repetate. Balzac construiește câteva povestiri în ramă, fiecare senzațională, romantică, gotică, melodramatică, neverosimilă, care se vor caricaturizări ale modelor literare din anii 1830-1848: Lousteau redă istoria unui amant, spion sicofant, care, după ce seduce o aristocrată, soția unui director al închisorii unde zăcea captiv, reușește să scape nevătămat, Bianchon povestește incursiunea unui chirurg talentat în tainele amoroase ale unor spanioli de viță nobilă, mistere care îl vor costa viața pe medic în final, iar domnul de Clagny redă o oribilă crimă casnică din registrul judiciar cunoscut lui. Zilele ce au urmat aveau să pecetluiască relațiile sufletești dintre Dinah, a cărei neprihănire fusese dovedită printr-o schemă vulgară, și Lousteau. Exact ca la serata în care Lucien de Rubempré a debutat citindu-și creațiile în fața unui public ignorant și fără educație estetică, Lousteau lecturează fragmente disparate, răspândite pe ambalajele de împachetat, dintr-un roman romantic slab din epocă, Olympia sau Răzbunările romane, în care Balzac persiflează atât literatura de consum de atunci, cât și cretinismul robust al micii-burghezii provinciale. Apropourile sexuale ale destrăbălatului Lousteau se soldează cu un succes deplin: Dinah de La Baudraye, trezindu-se cu rochia de ,,organdi” șifonată, practic ruptă, după o promenadă cu trăsura, îi cedează afemeiatului experimentat, seducătorului literat parizian. Reîntors la Paris, Lousteau, un Bel Ami cultivat avant la lettre, își reia viața de fustangiu și gazetar mercenar, din ce în ce mai slab cotat, dând-o, momentan, uitării pe Dinah din Sancerre. Dornic să-și facă rapid un rost în viață, constrâns de vârsta nu tocmai avantajoasă, Lousteau acceptă să o ia în căsătorie pe fata notarului Cardot (al cărui tata fusese un afemeiat notoriu, cf. Iluzii pierdute), Félicie, care rămăsese însărcinată cu un bărbat oarecare. Lousteau întrevede un viitor încărcat de reușite burgheze: ,,Dacă plătesc cenzul, dacă sunt proprietarul ziarului în care scriu, în loc să fiu simplu redactor, ajung deputat ca atâția alții!” (p. 461) Doamna Cardot, femeie bigotă, curioasă să descopere traiul cotidian al unui burlac de o reputație morală îndoielnică, apare pe neanunțate, însoțită de mireasa resemnată, în apartamentul viitorului ginere. Printr-o încurcătura mai degrabă tipică artei dramatice, Dinah, la rândul ei însărcinată, tocmai sosise de la Sancerre să locuiască cu amantul ei. Lousteau este suprins pe picior greșit și contramandează planurile de căsătorie cu tânăra Cardot. Traiul în concubinaj dintre Dinah și Lousteau abia începuse. ,,În patru luni, își fac multe confidențe două ființe unite printr-o dragoste atât de adevărată de o parte și atât de bine simulată de cealaltă. Cu toată grijă cu care Étienne făcea pe grozavul, multe cuvinte o lămuriseră pe Dinah în privința antecedentelor acestui holtei, al cărui talent fusese strivit de mizerie, atât de perverit de exemplele rele, atât de zădărnicit de dificultăți peste puterile curajului său. ,,Va crește trăind bine”, își spusese ea. Și voia să-i dea fericirea, tihna de acasă prin economia și ordinea cu care sunt deprinși provincialii. Dinah deveni gospodină așa cum devenise poetă, printr-un avânt al sufletului spre culmi.” (p. 481)

Anii ce urmează, până în 1842, îi găsește pe cei doi iubiți înstrăinându-se unul de altul, Dinah descoperind infidelitățile și huzurul parazitar al concubinului ei, ea însăși pierzându-și iubirea pentru el, doar că, între timp, doi copii, recunoscuți de marchizul din Anzy, pair al Franței, domnul La Baudraye, fuseseră aduși pe lume, în completă desconsiderație a pudorii burgheze. Domnul de Clagny, această ,,manta de vreme rea”, magistrat promovat la Paris, o protejează din umbră pe Dinah, adorând-o la fel de intens, dar nu mai mult decât îi permite firea, ca odinioară în Anzy. Licheaua de Lousteau se aștepta ca marchizul de La Baudraye să moară, ceea ce nu se va întâmpla în această scenă a Comediei umane. La Baudraye, burghez sadea, nu se simte incomodat de apariția unor urmași care nu-i aparțineau genetic, mai ales după ce nevasta lui moștenește o avere în valoare de un milion și două sute de mii de franci de la unchiul ei, decedat în îndepărtata Americă (coloniile sunt locuri unde se fac bani ușor, prin exploatare crâncenă sau furt direct), avere pe care marchizul, apărat de legile în vigoare ca tată de familie, și-o însușește în vederea altor afaceri promițătoare cu pământuri agricole. Mai mult, cei doi copii îi aparțin legal ca orice altă proprietate, ceea ce arată gradul de depedență pe care Dinah îl avea ca femeie față de soțul ei. După ce se separă de Lousteau, Dinah își construiește un mic cerc de admiratori la Paris, unde, dată fiind condiția ei matrimonială incertă sau poate din alte motive, nu reușește să atingă piscurile de admirație, și detestare totodată, din Sancerre. Atunci când Lousteau, înglodat în datorii în cuantum de șase mii de franci și fără un viitor previzibil, ajunge să-i ceară bani fostei amante, aceasta, deși nu-l mai iubește ca pe vremuri, îi cedează rugăminții și îi acoperă falimentul. Din fosta dragoste a muzei departamentului rămâne doar un singur cărbune încins: pasiunea ei sexuală nesatisfăcută de un soț neputincios. Romanul se termină printr-un avertisment religios ,,împotriva furtunilor iscate de duhul cel rău” (p. 515): Dinah ar trebui să se retragă pentru totdeauna la Sancerre, unde să ducă o viață cucernică alături de familie. Luând în considerare faptul că doamna La Baudraye nu încheiase pe deplin relațiile ei intime cu Lousteau, Dinah îl va prefera în continuare, până când alt doritor îi va fi luat locul. Prin urmare, perspectiva balzaciană solidifică mesajul politic conservator al autorului însuși, care este sabotat lăuntric de contradicții și paradoxuri de realitatea socială însăși.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene VIII


Opere

Volumul VIII

Pierrette

Tema urmărilor pe care celibatul autoimpus le are asupra ființei umane îl preocupă în mai mult locuri pe Balzac în așa măsură încât șarja aspră împotriva abstinenței iraționale va trece din roman în roman. Subiectul este apoi preluat de către Henry de Montherlant în Celibatarii, unde observația rece și pătrunzătoare a lui Balzac se colorează ca un agent coroziv, ce dizolvă orice apreciere pentru umanitate în general, la mizantropul Montherlant. Între Fata bătrână și Pierrette se poate vorbi de asocieri involuntare: aceleași interferări erotice și sociale, același mediu mic-burghez de provincie și aceleași consecințe asupra unor biografii nefericite. Caracteristica majoră a observației balzaciene nu este însă una psihologică (și, cu atât mai puțin, una care să anticipeze până și accidental psihanaliza), cât, în mod deosebit, una în care omul în societate, surprins în raporturi diverse și adesea negative cu ceilalți, la fel de exteriori, se destăinuie ca un secret al întregii umanități istorice. De altminteri, cu excepția protagoniștilor, dar chiar și aici nu într-un mod remarcabil, personajele balzaciene nu au o conștiința de sine introspectivă, altfel formulat, un psihic natural elaborat, indiferent dacă vorbim de unul sănătos sau unul patologic, determinându-se în schimb subiectiv prin trăirea până la capăt a facticității lor sociale. Aproape nici unul dintre umanoizii balzacieni nu are spaima morții, care să-i facă autentici în finitudinea lor. De aceea, se poate constata ușurința cu care Balzac introduce și scoate din pagină personaje culese parcă din procesele verbale ale unui grefier silitor, copleșit de o cantitate mereu crescândă de proceduri judecătorești. Perspectiva sa este a omului de știință care neutralizează ființa și extincția tuturor viețuitoarelor ca probleme centrale ale scurgerii timpului. Natura umană se condensează în generalitățile speciei, care sunt interesante doar sub aspectul lor genealogic, de vast registru al familiilor care formează clasele sociale existente. Această subiectivitate săracă a subiecților balzacieni câștigă, cu toate acestea, pe latura de studiu ontic al devenirii factuale, în orizontul larg al așteptărilor celorlalți. Transcendentul balzacian se referă exclusiv la tânjirea indefinită, non-teleologică, precară în determinări, dar încărcată de lumina unei Spirit inefabil, a unui gol de ființă, a unui nimeni prezent, asa cum întâlnim în Pielea de sagri. Fiind doar speranță și gând nematurizat într-o idee, divinitatea lui Balzac nu este, în fond, nimic altceva decât materie vie și infinită. Cu toate că Dumnezeu este amintit oricând se face apel la o ordine transcendentă a lucrurilor, el nu ființează nicăieri în textura realității. Balzac este un practician al materialismului istoric nonrelativist care crede despre sine că este un idealist cu slăbiciuni pentru misticism. Din această concepție răsturnată a lucrurilor rezultă, pesemne, haloul hieratic cu care doctorii și judecătorii sunt uneori înconjurați.

Medicina și trimisul său pe pământ, Horace Bianchon, își fac simțite prezența și în romanul Pierrette. În orașul Provins, în anul 1827, un proletar sărac, ajutor de tâmplar, adolescent de șaisprezece ani, pe nume Jacques Brigaud o trezește din somn pe iubita sa, prietena din Bretania, Pierrette Lorraine, înainte ca soarele să răsară. Între acești doi copii inocenți se legase o prietenie curată încă de pe vremea când Pierrette nu locuia în casa verilor ei. Balzac imaginează un cuplu prea fraged ca vârstă pentru a nu fi imaculat. Povestea tristă a acestei codane începe odată cu accidentele unei familii mic-burgheze ajunsa pauperă. Bunicul ei, un anume Auffray, avusese doi urmași, fiecare născuți la distanța câtorva decenii unul de altul. Primul fusese o fată urâtă, căsătorită la șaisprezece ani cu un hangiu, Rogron. A doua fiică nu semăna deloc cu prima odraslă. Când aceasta din urmă se născuse, prima fata îi dăruise de mult doi nepoți. Bătrânul băcan moare la optzeci și opt de ani, lăsând în urmă o văduvă tânără, de treizeci și opt de ani, două fiice din căsnicii diferite și trei nepoți. Văduva se recăsătorește cu doctorul Néraud, originar din Provins. La scurtă vreme, ruinată de acest al doilea soț, văduva Auffray moare. Fiica ei se căsătorește cu un ofițer breton ambițios, pe nume Lorraine. Maiorul Lorraine, un băiat de douăzeci și unu de ani, cade răpus în bătălia de la Montereau din 1814. Pierrette este rodul căsniciei acestei de-a doua fiice a bătrânului Auffray. Doamna Lorraine, din pricina moștenirii neglijabile, locuiește cu socrii ei, negustori de materiale de construcție în Bretania. Din nefericire, ghinionul îi urmează și aici pe membrii casei Lorraine, după moartea eroică a militarului. ,,Falimentul vestitei case Collinet din Nantes, pricinuit de evenimentele din 1814, urmate de o scădere bruscă a prețurilor articolelor coloniale, înghiți și cei douăzeci și patru de mii de franci depuși de Lorraine la acea firmă.” (p. 17) În scurtă vreme, doamna Lorraine se prăpădește la rândul ei, lăsând în urmă o orfelină, pe micuța Lorraine, care rămâne în grija bunicilor bretoni. Această complicată încrucișare de familii, cu interese materiale deosebite, este pricinuită de socotelile juridice la zi ale patrimoniului bunicului Auffray. Pe linia de sânge a celei de-a doua soții, nepoata lui, Pierrette, care locuia cu bunicii ei paterni într-un azil de bătrâni-mânăstire de maici, Saint-Jacques din Nantes, se află aproape de căderea în cerșetorie. Brigaut era fiul unui prieten de familie al doamnei Lorraine. Din partea primei neveste a băcanului Auffray, starea materială a urmașilor arată cu totul altfel. ,,Rogronii din Paris muriseră” (p. 19), nu însă și copiii lor, verișorii mai vârstnici ai Pierrettei, progeniturile răposaților hangii, temeinici gospodari. Balzac execută o disecție sociologică admirabilă a componentelor unei familii mic-burgheze din Franța anilor 1815-1830. Gradul de rudenie și banii asigură legătura universală între membrii claselor sociale inferioare. Verii Pierrettei munciseră de adolescenți ca negustori în piața Saint-Denis, unde fuseseră expediați de hangiul bețiv și cămătar Rogron. Parisul nu este doar spațiul larg de desfășurare a unor nobile acțiuni curajoase în Comedia umană, ci și o carceră pentru sufletele strâmte ale micii-burghezii. Sylvie Rogron și fratele ei, Jérôme-Denis, după ani de ucenicie grea, își deschid propria afacere de marchitănie. ,,În 1821, după cinci ani de negustorie, concurența în marchitanerie se înteți crescând tot mai mult, așa că fratele și sora abia de-și putură vinde stocul de mărfuri și menține reputația prăvăliei. Deși n-avea pe atunci decât patruzeci de ani, urâțenia ei, munca de zi cu zi, ca și expresia posacă datorată trăsăturilor ingrate ale feței, și nu mai puțin grijilor, o făceau pe Sylvie Rogron să pară de cincizeci. La treizeci și opt de ani Jérôme-Denis Rogron avea înfățișarea cea mai neghioabă ce se arătase vreodată clienților pe deasupra tejghelei. Fruntea teșită, veștedă de oboseală, era brăzdată de trei zbârcituri adânci. (…) Redusa inteligență a fratelui și a surorii fuseseră total absorbită de deprinderea negoțului, de debit și de credit, de cunoașterea legilor speciale și de obiceiurile pieței Parisului. Ața, acele, panglicile, acele cu gămălie, nasturii, furniturile de croitorie, pe scurt tot acel nemăsurat de mare număr al articolelor ce alcătuiesc marchitaneria pariziană la absorbise toate resursele. Scrisorile pe care urmau să le expedieze și altele la care trebuiau să raspundă, facturile, inventarele le acaparaseră întreaga pricepere. În afară de negoțul lor, nu știau absolut nimic, nu cunoșteau nici Parisul. Pentru dânșii, Parisul era ceva care se întindea în jurul străzii Saint-Denis. Mintea lor meschină nu putea depăși câmpul vizual al dughenii. Se pricepeau de minune să-și hărțuiască vânzătorii, vânzătoarele și să le găsească mereu alte cusururi. Fericirea lor era sa vadă mâini mișcându-se întruna ca niște labe de șoareci, trebăluind pe tejghele, mânuind marfa sau orânduind-o în rafturi.” (pp. 23-24) Portretele acestor două creaturi, deformate de meseria lor până la dezumanizare, nu ar fi întregi dacă nu am adăuga și ceea ce îi individualiza cât de cât: Rogron fiul se considera un vorbitor înzestrat, deși prostia sa vorbăreață nu-i sporea decât defectele fizice. Depinzând în sarcinile sale de lucru de inteligența superioară a surorii sale, Jérôme-Denis căpătase o frică dublă față de sexul opus: pe de o parte era ros de teama inexperienței sale sexuale, pe de altă parte, femeile, asemănătoare surorii sale dominatoare, aveau un ascendent psihologic asupra sa. În concluzie, orice femeie știa instinctiv, credea flăcăul bătrân, de povara emasculată a virginității sale. La atât se reducea personalitatea sa proprie, nu cea de împrumut de la societate, pe care negustorul de mărunțișuri nu o băgase de seamă ca reală și, cu toate acestea, marcantă în viața lui. Sylvie Rogron avea atâta ascuțime a minții pentru a gândi răul altora și de a-l duce la împlinire, dacă s-ar fi ivit ocazia. E vorba de istețimea utilă animalului care înțelege că trebuie să supraviețuiască oricăror condiții vitrege, incontrolabile la prima vedere, dar care se învață apoi să fie câinos din obișnuință. Rana ei ascunsă, mai dureroasă decât a fratelui ei, nu era, totuși, cu nimic diferită de a acestuia: cum era neatrăgătoare fizic, bărbații o ocoleau, ceea ce îi înăcrise sufletul. Funcțiile ei sexuale nu se atrofiaseră încă, dar, neîntrebuințate în nici un mod, Sylvie îi considera pe toți oarecum vinovați pentru necazul ei de fată bătrână: pe femei, pentru că, fiind mai plăcute ochiului decât ea, o privau de atenția bărbaților, care i se cuvenea, măcar parțial, și ei, născută tot femeie, dar și pe bărbați, care nu-și exprimau dorința de a o cruța de propria ei neprihănire, de care, sugerează Balzac, încredințat de heterosexualitatea normativă a speciei, orice femeie fertilă dorește să scape cât mai curând. Sylvie este un ghem de frustrări sexuale reprimate, din care firele ies ca limbile încinse ale unei vipere. Ratarea afectivă și reproductivă a celor doi frați are ca explicație, nu tocmai verosimilă, anii de cazne negustorești. După moartea tatălui hangiu, frații moștenesc casa din Provins și se eliberează de sarcinile unor proprietari de prăvălie. Această decizie suna ca o înviere și o altă soartă, mai puțin nefericită, pentru cei doi. ,,Făcuseră inventarul de sfârșit de an. Achitaseră și fondul de comerț de la ,,Soeur de Famille”. Aveau în prăvălie marfă de vreo șaizeci de mii de franci, vreo patruzeci de mii de franci în numerar și în polițe, la care se adaugă valoarea vadului. (…) Orice negustor năzuiește spre burghezie. Dacă ar vinde fondul de comerț, fratele și sora ar avea vreo sută cincizeci de mii de franci, fără a mai socoti moștenirea lor de la tătăl lor. Plasând pe Cartea mare numerarul disponibil, fiecare din ei ar avea un venit de trei sau patru mii de franci, provenite din rente, chiar dacă, pentru renovarea casei părintești, s-ar gândi să folosească suma creanțelor ce aveau să le fie fără greș plătite la scadență.” (p. 27) Cartea mare este cumpărarea titlurilor de stat, cu dobândă modică, dar sigure. Văzând că ocazia unei căsătorii mic-burgheze îi ocolise până atunci, Rogronii se hotărăsc să revină în Provins, în peisajul bucolic al copilăriei lor uitate, în timpuri imemoriale, când amandoi erau încă oameni întregi, nu automate de făcut comerț în capitală, mai ales că acum se aflau în posesia unui capital apreciabil pentru doi celibatari care se realizaseră în metropolă. ,,Fratele și sora începură să găsească nesănătoasă atmosfera străzii Saint-Denis; mirosul noroaielor din hale le trezea dorul de parfumul trandafirilor din Provins. Nostalgia asta, ca și ideea lor fixă, se ciocneau însă de nevoia de a vinde și ultimul capăt de ață, mosoarele de mătase și nasturii. Țara Făgăduinței din valea Provins îi atrăgea pe acești evrei, cu atât mai mult cu cât suferiseră într-adevăr mult de tot străbătând lacomi prin deșertul nisipos al marchitaneriei.” (p. 31)

Pentru a epata burghezia locului, Rogronii se hotărăsc să-și ridice o casă, decorată după stilul imaginat de ei doi ca fiind de bun-gust la Paris. Meșterii și arhitectul s-au simțit tratați ca niște slugi de prăvălie de către cei doi clienți ai lor, zeloși în chiverniseala lor avară, dar, în cele din urmă, Rogronii au reușit să-și clădească palatul mic-burghez. Jérôme-Denis se apucase de grădinărit, ocupație în care se refugia ca într-un cocon, iar Sylvie vâna petele și praful de pe mobile ca un colonialist lei și zebre prin câmpiile africane. Casa lor era, ca pretutindeni în păturile medii, axul lumii mic-burgheze. ,,Cât privește lucrurile ieșite din comun, invoca argumentul că la fel erau și la casa domnului Tiphaine, la tânăra doamna Julliard, sau la domnul Garceland, primarul. Antreprenorul izbutea, în cele din urmă, să câștige bătălia ori de câte ori se referea la o asemănare cu vreuna din casele unui burghez bogat din Provins.” (p. 33) Eforturile Rogronilor se îndreptau spre dobândirea simpatiei lumii bune, chiar nobili, care conduceau afacerile politice, deci birocrația statului, clerul și o parte din comerț, în Provins. Negustorii retrași din afaceri aspirau să participe direct la ,,un cerc monden” (p. 34). Viața socială a provinciei este reexaminată în datele ei esențiale. Fiind o clică de neamuri înrudite între ele, Provins era condus de nepotismul constitutiv vechiului regim, care ,,se întindea ca pirul pe o pajiște. Primarul, domnul Garceland, era ginerele domnului Guépin. Preotul, domnul abate Péroux, era fratele doamnei Julliard, născută Péroux. Președintele tribunalului, domnul Tiphaine, era fratele doamnei Guenée, care se iscălea ,,născută Tiphaine.” (p. 35) Autoritatea supremă a clanului era doamna Tiphaine, muza orășelului, care trăgea sfori și punea presiune, inclusiv în presa plătită, ca soțul ei să ajungă deputat. Monarhiști interesați, familia extinsă Tiphaine era invidiată și urâtă de liberalii din Provins. Rogronii fuseseră acceptați inițial în salonul doamnei Tiphaine. Lăcomia de câștig la jocul de cărți și limbuția stupidă nu îi ajutau în tentativa de a face impresie la seratele ,,celei mai alese” societăți din Provins. Spusele matroanei casei lămuresc efectul produs, după câteva luni de vizite repetate, de către cei doi frați: ,, – Dacă ar fi fost numai fratele, reluă doamna Tiphaine, l-am mai suporta, el nu ne supără prea mult. Dă-i un joc chinezesc și stă liniștit în colțul lui! I-ar trebui o iarnă întreagă să găsească o combinație. Domnișoara Sylvie însă… ce voce de hienă răgușită, ce labe roșii de slujnică! Asta rămâne între noi, Julliard.” (p. 39). Labele sunt rezultatul deformării mâinilor de la prea multă marfă vândută peste tejgheaua din Paris. Ruptura definitivă dintre Rogroni, ostracizați fără cale de întoarcere, și salonul Tiphaine are loc atunci când frații își inaugurează casa în care investiseră patruzeci de mii de franci. Doamna Tiphaine face o descriere acidă a acestei clădiri eclectice, în care pretențiile unor decoruri grotești și luxul dintr-un restaurant parizian formau un întreg compozit și kitsch, estetica mic-burgheză grosolană. Rogronii nu aveau decât o vagă idee despre cum arată distincția arhitecturală și eleganța decorativă a interioarelor, în care, după experiența lor limitată în Paris, nu pătrunseseră niciodată. Inculți și mitocani, Rogronii nu aveau decât instincte de animale carnivore și o rudimentară considerație pentru bani, ceea ce pseudonobilimea postnapoeleoniană respingea a priori, doar pentru că această aristocrație falsificată emula, în cele din urmă, cu marea nobilime în curs de putrefacție. Izolați câteva șiruri de anotimpuri la rând, răniți în orgoliul lor de regaliști ai târgului, adâncindu-se mai mult decât permitea bunul-simț în morburile lor nonsexuale, dezvoltând năravuri solitare, Rogronii, doborați de plictiseală, își aduc aminte de verișoara lor Pierrette, căreia Rogron fiul îi va deveni tutore legal la scurt timp după ce aceasta se mută în Provins. Pierrette era singura boare de primăvară într-o casă muzeală, rece sufletește și strălucind de curățenie ca o farmacie. În afară de un avocat venal, Vinet, doctorul Néraud și ,,baronul-colonel” Gouraud, nimeni din marea burghezie nu le vizita firma. Avocatul resentimentar și fără scrupule, atotputernic în dorința sa de parvenire, și fostul ofițer al Imperiului îi vor manevra pe Rogroni ca pe niște marionete uzate de teatru ambulant.

Soarta Pierrettei, copilă neprihănită, va păli ca relevanță în comparație cu destinul vacuu al verilor ei, vietăți raționale despre care se poate spune, fără a exagera, că fac parte din rândul acelor oameni care trăiesc degeaba. În pofida nefericirii lor sans phrase, Rogronii nu reușesc să trezească nici urmă de compasiune. Naratorul stârnește intenționat și pe față aversiunea cititorului. Viața Pierrettei va fi doar un lung calvar în noua ei casă: inițial verii o primiseră cu egoismul oamenilor care și-au găsit o preocupare de omorat timpul, îmbrăcând-o și încercând să o educe, să o introducă în societatea aleasă care o respinsese pe fată bătrână, dar, curând, Sylvie Rogron o va reduce la poziția unei slujnice în casă, după ce o concediază, din avariție, pe fosta ei slugă. Duritatea, ranchiuna, mizeria morală a Rogronilor distrug copilul din Pierrette și mutilează adolescenta în formare. Inocentarea ei este tributară unei exagerate intervenții narative, care caută, din nou, contraste puternice cu orice preț. Canalia politică de Vinet, care trăgea sfori să-l căsătorească pe Rogron-fiul cu aristocrata scăpătată și arătoasă Bathilde de Chargeboeuf, și militarul Gouraud, care își pusese în gând să se căsătorească pentru avere cu Sylvie, conduc un ziar liberal, în care Rogron fratele făcea parte în calitate de acționar. Fițuica era redactată de Vinet, în care Balzac portretizează pe liberalul mic-burghez odios care roade la temelia Franței venerabile din trecut. Dușmanul acestui grup de presiune sui generis era salonul doamnei Tiphaine. Dacă adăugăm la letimotivul balzacian al luptei dintre vechea aristocrație și noua burghezie și prezența domnișoarei bătrâne Célestine Habert și a fratelui ei, preot în Provins, reprezentanții clerului și ai purtării burghez-creștine, avem toate piesele pe tabla de șah. Domnișoara Habert ar fi fost o partidă matrimonială cumsecade pentru domnul Rogron, oricât de nătâng era. Bătălia tacită dintre Vinet și familia Habert și a aceluiași Vinet cu Gouraud este o denunțare a contractului real, a asocierii de capitaluri care este, în ultimă instanță, căsătoria burgheză din secolul al XIX-lea, această formă convenabilă de prostituție oficializată. Fostul soldat Gouraud nu s-ar fi ferit să o violeze pe Pierrette, deși era doar o copilă. Promiscuitatea prost fardată a acestor indivizi ticăloșiți este contrabalansată de calculele pecuniare pe care Vinet și Gouraud le făceau la fiecare revedere. O mie de franci în plus la rentă echivalau cu o alianță matrimonială de succes. Răstimp, Pierrette, traumatizată de verișoara ei tomnatică, un cazan erotic sub presiune, care era geloasă pe o virtuală relație dintre Pierrette și Gouraud, pseudopretendentul ei, și, fără voia ei, căutată pe ascuns de junele Brigaud, începe să se degradeze întâi psihic și, nu mult după, fizic, bântuită parcă de mortalitatea timpurie a familiei Lorraine. Balzac aglomerează tensiunea pentru a tăia nodul gordian în doar câteva pagini. Monstrul de Vinet reușește să o calomnieze pe doamna Tiphaine, care era fata doamnei Roguin, soția notarului corupt din César Birotteau și amanta bancherului-șacal du Tillet (cf. Casa Nucingen, César Birotteau), și să devină, astfel, liderul partidei liberale din Provins. În seara în care Pierrette se prăbușește în sufrageria Rogronilor, bunica ei din Bretania, despăgubită cu patruzeci și cinci de mii de franci de negustorul Collinet, reabilitat după o afacere în coloniile americane, și Brigaud, muncitorul îndrăgostit, vin să o scape de bolgia mic-burgheză în care se sufoca. Este, însă, prea târziu: Pierrette suferă de o tumoare la creier. Horace Bianchon și chirurgul Desplein nu reușesc să o salveze, în pofida capacității lor medicale remarcabile.

Dispariția unei ființe umane nu contează pentru mersul înainte al scandalului politic și al luptei pentru putere în Provins. Capitalul și stăpânirea funcțiilor înalte în stat sunt primordiale în societatea de clase a secolului al XIX-lea. Umanitarismul și valorile morale ascund cele mai abjecte și premeditate uneltiri materialiste. După ce procesul intentat Rogronilor de bunica Lorraine, care îi acuza de rele purtări față de verișoara lor, se încheie în coadă de pește, Vinet, animatorul scandalului juridic, ajunge procuror general și deputat după 1830. Jérôme-Denis Rogron, căsătorit cu noua muză a urbei, Bathilde de Chargeboeuf, este noul perceptor general. Generalul baron Gouraud, decorat cu cordonul Legiunii de Onoare și ridicat la demnitatea de pair al Franței, se căsătorește cu domnișoara Matifat de Luzarches, în vârstă de douăzeci și cinci de ani și cu o avere de o sută cincizeci de mii de franci. Brigaut ajunge maior în armată, după ce participă la campaniile de cucerire în Algeria. Clanul Tiphaine, deși șubrezit, continuă să domnească în Provins, dar nu de unii singuri. Sylvie Rogrot nu va înceta să fantasmeze în amărăciunea ei sexuală. Regulile sociale, hâde și mistificatoare, confirmă amoralitatea societății. Exceptând condiția idealistă pusă la final de Balzac, în care faptele se anulează între ele, pulverizând orice fericire clădită pe fărădelegi, fraza care încheie romanul sintetizează ordinea politică a modernității: ,,Între noi fie vorba, legalitatea ar fi un lucru minunat pentru ticăloșiile din societate, dacă nu ar exista Dumnezeu.” (p. 160).

Pierre Grassou

Chemarea artistului și împlinirea sa într-o colectivitate, care crede în munca-pentru-bani precum pictorii își pun întregul devotament în sintagma artă-pentru-artă, duc la confruntări psihologice și la rupturi sociale deprimante în înstrăinarea lor de restul societății. Pictura (cf. Vendetta, Bal la Sceaux etc.) ocupă locul central în Pierre Grassou, pseudonimul artistic al unui pictor silitor, dar nu tocmai talentat, cumpănit, moderat și mediocru în expresia sa atât mundan-biografică, cât și în cea sublim-estetică, Pierre de Fougères. Balzac ipostaziază în artistul Pierre de Fougères mic-burghezul tenace, silitor și cu o anumită noblețe sufletească la început, despre care se poate spune că se devotează artei, chiar dacă nu are nici măcar licăriri de geniu și cu atât mai puțin talent. Arta picturii are sens la Balzac doar în măsura în care elita artiștilor plastici, toți venerând academismul în principiu la 1830, filtrează și cenzurează non-valoarea de meritul autentic. Viziunea sa îngustă în acest punct se suprapune pe opiniile sale politice antidemocratice și antirepublicane, pentru care într-o societate fără nobili și finanțiști de curând înnobilați, care să țină strâns frâiele puterii în stat și în societate, nu există decât anarhie și haos. ,,Acum, când orice mâzgălitor de pânză își poate expune opera, n-auzi vorbindu-se decât despre artiști neînțeleși. Unde nu mai e apreciere, nu mai e nici lucru apreciat. Orice ar face artiștii, ei se vor întoarce la acest examen de admitere, singurul în măsură să le recomande operele lor admirației mulțimii pentru care lucrează: fără o selecție din partea Academiei nu va mai fi cu putință nici un Salon, iar fără Salon, Arta poate pieri.” (p. 165) Grassou avea parte de o oarecare recunoaștere de imitator priceput. Dexteritatea sa picturală era rodul a anilor de efort benedictin, în care, spre deosebire de comportamentul risipitor și zvăpăiat al artiștilor chemați, nu făcuți, trăise când în zgârcenie, când direct în sărăcie. Grassou nu se căpătuise din pictură. O duce atât de greu încât, după vârsta de treizeci de ani, se hotărâse să-și facă un rost printr-o căsătorie oarecare în păturile mic-burgheze, care l-ar fi scutit oarecum de grijile sale materiale sau le-ar fi ușurat cât-de-cât.

Din ce trăiești, însă, un pictor la Paris în anul 1830? Înainte de toate, atât cei înzestrați de la natură, cât și cei scutiți de forța talentului, au nevoie de comenzi pentru a supraviețui. Grassou își aflase nădejdea împlinită în figura unui negustor de tablouri, ,,un fel de olandezo-belgo-flamand”, Élias Magus, un personaj cu nume mai degrabă evreiesc. În primul rând, acesta comercializa arta unui public de parveniți fără educație (portrete, interioare flamande, natura moartă, reproduceri după Rubens și Rembrandt etc.), iar, în al doilea rând, nu se preocupa de calitatea estetică a unui tablou dacă acesta nu coincidea cu originalul. Grassou era prieten cu pictorul de inspirație romantică Joseph Bridau (cf. Iluzii pierdute), personaj pe care Balzac îl introduce cu scopul de a sublinia distincția artistului de geniu, ducând o existență dezordonată, în contrast cu profesionistul fără imaginație, dar căpătuit ca orice hangiu. Arta comercializată încetează de a mai fi artă, devenind marfă și obiect de studiu merceologic. Idealismul balzacian nu poate fi mai pronunțat ca program de lucru și mai vag ca reprezentare a realității. De fapt, spiritul comercial pare să inunde fiecare trăsătură, fiecare virtute și viciu în Franța de după iulie 1830. Élias Magus îi găsește drept clienți pictorului Grassou pe familia de comercianți Vervelle, îmbogățiți recent din comerțul cu vin: domnul Vervelle, un tip cu fizic și mentalitate țărănească, nevastă-sa, un munte de meschinărie mic-burgheză, și fiica lor, urâtă și ștearsă, Virginie. Grassou, deși dezgustat în sinea lui de prezența acestor făpturi complet antiartistice, face o impresie splendidă și, după ce îl pictează pe viitorul lui socru, este invitat în casa de la țară a familiei de negustori. Aici se hotărăște soarta modestului artist. Cu ocazia vizitei, Grassou descoperă că Magus îi vânduse copiile din pictorii clasici flamanzi, olandezi și italieni la prețuri exorbitante pretinzând că erau originalele. Pentru necunoscători, arta este reproductibilă până la a fi un produs de serie. Picturile sale de simplă imitație atârnau pe pereții casei Vervellelilor. În sfârșit, Grassou o va lua în căsătorie pe Virginie. Pictorul mediocru, dar stăruitor în activitatea lui, se căsătorește cu fața unor mic-burghezi obtuzi și convenționali. Din acest moment încolo, cariera lui Grassou o ia pe versantul ascensiunii sociale. Anul 1830, care aduce atâtea schimbări tulburătoare în Franța (în folosul claselor sociale fără reprezentare politică, i. e. mica-burghezie), contribuie la bunăstarea lui Grassou, ridicat la gradul de Ofițer al Legiunii de Onoare, candidat la Academie (curând membru) și comandant de batalion în Garda Națională. ,,Astăzi, Pierre Grassou, nelipsit de la nici o expoziție, trece unul dintre portretiștii buni. Câștigă la vreo douăsprezece mii de franci pe an și strică pânze de cinci sute de franci. Soția sa a primit ca zestre un venit de șase mii de franci rentă; Grassou locuiește împreună cu socrii. Vervellii și Grassou se înțeleg de minune, au trăsură proprie și sunt cei mai fericiți oameni din lume. Pierre Grassou nu se ridică deasupra cercului său burghez, unde este socotit drept unul dintre marii artiști ai epocii; între bariera Tronului și strada Templului nu se pictează nici un portret de familie care să nu fie confecționat în atelierul lui și să coste mai puțin de cinci sute de franci.” (p. 185)

În apărarea artistului, Balzac amintește, totuși, înțelegerea profundă și adecvată pe care Grassou o deține în privința adevăratei arte, pentru care societatea burgheză nu are nici comprehensiune și nici un dram de respect. ,,Și apoi se mai răzbună, de-i crește inima de bucurie, cumpărând tablourile unor pictori celebri strâmtorați și înlocuiește mâzgăliturile galerei Ville-d’Avray cu adevărate capodopere, care nu sunt pictate de el. Există mediocrități mai răuvoitoare și mai răutăcioase decât Pierre Grassou, care este de altfel un om foarte îndatoritor, dispus a face un bine cuiva într-un mod cât mai discret.” (pp. 185-186)

Un debut în viață

Drumul între Paris și regiunea de nord Val-d’Oise este asemenea distanței dintre casa oficială a unui plutocrat și reședința sa de vacanță. În jurul anului 1820, contele Hugret de Sérisy, ministru, senator, vicepreședinte al Consiliului de stat și pair al Franței, de multe ori decorat, om al Vechiului Regim prin tatăl său și înalt funcționar de stat în regimurile post-1789, harnic, devotat și inteligent, apropiat al regelui, face un drum la Presles, unde își reamenajase castelul în ultimii ani. Contele de Sérisy era un bătrân de șaizeci și cinci de ani, suferind de o boală a pielii pe tors, care-l ținea departe de atenția doamnei de Sérisy (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor), despre care știm că era nu numai mult mai tânără decât bogatul ei soț, ci și amanta mai multor tineri chipeși ai vremii, printre care și Lucien de Rubempré. Scrisorile de amor compromițătoare ale contesei vor asigura intrarea pușcăriașului Vautrin în societatea sus-pusă a poliției secrete. Contele de Sérisy o adora pe nevasta lui, infidelitățile ei adâncindu-i atât dragostea, cât și suferința. Excesul de muncă și incapacitatea de a se vedea doar pe el însuși sunt interconectate psihologic: neputând să-și satisfacă plăcerile din pricina piedicilor vârstei, dar fiind esențialmente un hedonist, contele găsea un sens în a stăpâni supunându-se regelui, după cum considera că o dovadă mai înaltă de iubire decât a accepta să fie înșelat cu alți bărbați de către iubita sa nevastă nu putea exista. Întrunind caracteristicile unui caz tipic de sadomasochism, domnul de Sérisy nu era, cu toate acestea, ocolit de bun-simț și luciditate cu privire la chestiunile sociale. Mobilul deplasării sale la Presles, moșie pe care nu vizita decât rareori, declanșează un întreg mecanism economic.

Balzac nu ezită în a sublinia, din nou, contrastul dintre cele două tabere: nobilimea slăbită după 1815, concentrată în personalitatea contelui Sérisy, și lumea mic-burgheză ascendentă de cealaltă parte, care decide soarta societății franceze după 1830. Cu toate că domnul de Sérisy reprezintă puterea și punctul nodal al conflictului social în romanul Un debut în viață, acesta este secundar ca personalitate vibrantă celorlalte personaje, fiecare urmărindu-și propriul interes meschin, conform unui liberalism individualist tipic burgheziei secolului al XIX-lea, cea mai dinamică forță socială după 1815 din întreaga Europă. Domnul de Serisy călătorește incognito spre Presles, folosind o caleașcă de transport public. Această învăluire a puterii sociale protejează autoritatea stabilită în fața asaltului social de dedesubt, care, nefiind constrâns decât de uzanțele păturilor de mijloc, se poate dezvălui fără menajamente în fața contelui și a clasei sale sociale, din ce în ce mai abstractă. Până și trăsura (Balzac realizează o istorie a mijloacelor de transport pariziene în debutul celei de-a treia părți din romanul Strălucirea și suferințele curtezanelor) apare ca un rezultat al relațiilor sociale și al forțelor de producție, spre a ne exprima în cheie marxistă, după modul în care Balzac însuși intuiește misiunea istorică a căilor ferate la începutul romanului: antreprenorul și vizitiul Pierrotin urmărește doar să-și extindă numărul de cucu-uri, de a acumula astfel capital bănesc, de a reinvesti și din a relua procesul ad infinitum, ceea ce, desigur, nu poate fi decât o dorință (și nimic mai mult) de conservare a situației favorabile existente. Pierrotin trăiește sub apăsarea a două necesități: pe de o parte, aceea de a strânge bani pentru a investi în mijloace (i.e. alte carete) de realizat mai mulți bani (totul în numele binelui familiei sale) și, pe de altă parte, de a plăti creditorii și de a depăși concurența din domeniul său de lucru. Gândurile sale sunt aservite banilor până la saturație: ,,Ca să poată plăti acontul cuvenit caretașilor, ambițiosul surugiu dădu până la ultimul ban și mai împrumută tot ce mai putu împrumuta de la alții. Nevasta, socrul și prietenii săi s-au spetit plătind. În ajun se dusese la vopsitori, să vadă falnica diligență care nu aștepta decât să pornească la drum; dar, ca să pornească a doua zi, trebuia să achite înainte ceea ce mai avea de plătit. Din păcate, îi lipseau o mie de franci. Îndatorat hangiului pentru chirie, nu mai îndrăznea să-i mai ceară nimic, iar dacă nu făcea rost de mia de franci, risca să piardă arvuna de două mii, fără a-i mai socoti pe cei cinci sute, prețul noului Rougeot, și trei sute de franci plătiți pe hamuri noi, sumă pentru care obținuse credit pe trei luni. Împins de furia disperării și nu mai puțin de ambiția sa nesăbuită, se apucase să spună că a doua zi, duminica, va ieși la drum cu trăsura lui cea nouă. Se gândea că, dacă ar da o mie cinci sute de franci din două mii cinci sute, poate că s-ar îndura caretașii și i-ar preda trăsura; dar după câteva clipe de gândire strigase cât îl ținuse gura: ,,Nu, ăștia-s câinoși rău, ți-ar pune juvățul de gât!” (pp. 200-201) Pierrotin și-ar fi dorit să capete banii lipsă de la domnul Moreau, administratorul din Presles, dar îi va obține, în cele din urmă, de la stăpânul moșiei din Presles, călătorul său anonim, domnul conte de Sérisy, proprietarul moșiei și castelului pe care le administra prietenul său din tinerețe, Moreau. Domnul Moreau este mai presus decât mic-burghezul Pierrotin: tatăl lui Moreau fusese procuror și îl ajutase pe contele de Sérisy să scape de la moarte în anii crunți ai Terorii (1793-1794), iar Moreau-fiul fusese eliberat de către același conte în 1804, când Napoleon I îl condamnase la moarte. Legăturile dintre Moreau și conte se solidificaseră în ultimele decenii, Moreau ajungând administratorul moșiei de la Presles, care aducea venituri substanțiale contelui, contribuind la imensa sa avere. Moreau se căsători cu o cameristă a doamnei de Sérisy. După ce doamna Moreau îi aduse pe lume trei copii, domnul Moreau începu să-l fure pas cu pas pe protectorul său Sérisy, care nu mai încasa toate veniturile moșiei sale. Alianța dintre nobilime și burghezie se termină abia atunci când prea mulți bani sunt la mijloc, iar ambele tabere au pretenții egale la ei. Moreau ,,refuzase atâtea afaceri care i se propuseseră, sub cuvânt că n-ar bani, și făcea atât de bine pe nevoiașul față de conte, încât obținuse două burse întregi pentru băieții lui la colegiul ,,Henri IV”. În acea vreme, Moreau avea o sută douăzeci de mii de franci, bani plasați în titluri de stat, care, schimbate în renta de cinci la sută, se urcau atingând cursul de optzeci de franci suta. Acești o sută douăzeci de mii de franci tăinuiți, precum și ferma sa din Champagne, mărită prin cumpărarea unor noi loturi, însumau o avere de aproape două sute optzeci de mii de franci, care îi aducea un venit de șaisprezece mii de franci.” (p. 211) Conflictul latent dintre Moreau și contele de Sérisy explodează atunci când fondul funciar al moșiei din Presles urma să fie extins, ceea ce constituie chiar miza deplasării contelui la țară și substanța a trei sferturi din roman.

Învecinată cu moșia din Presles se afla ferma Moulineaux. Contele voia să o cumpere pentru a se asigura că suprafața proprietății sale este una unitară, nu fragmentată în loturi disparate, cum se întâmpla să fie, moștenire a relațiilor feudale necontractuale și, prin urmare, imprecise. În felul acesta, Presles devenea o bogăție funciară certă, fără riscul unor procese în justiție asupra titlurilor de proprietate. Operațiunea de cumpărare cuprindea semnificația unui cadastru modern, întârind, în felul acesta, titlul de proprietate. Domnul de Sérisy demonstra astfel că înțelegea și accepta supus (ambivalența sadomasochistă a firii sale, dar, prin ricoșeu, și a clasei sale sociale în ansamblu în regatul Franței, la 1815-1848) rosturile sociale ale lumii noi, de după Imperiu, fără a fi propriu-zis un burghez, ci un rentier conștiincios. În calea contelui nu se afla, la prima vedere, nici un obstacol: ferma Moulineaux aparținea unui anume Margueron, al cărui fiu, dacă ar fi avut o recomandare venita din forurile înalte ale statului, putea deveni ,,perceptor particular al finanțelor din Senlis” (p. 207). Cu toate acestea, Margueron își dăduse ferma în arenda fermierului Léger încă din 1799, căruia nu voia să-i prelungească contractul de arendă. Acest fermier, care convenise în secret cu Moreau asupra planului de afaceri, urma să ofere o sumă imensă lui Margueron, care, dacă nu ar fi refuzat, l-ar fi pus pe Léger în poziția avantajoasa de a i le vinde înapoi contelui la un preț mult mai mare, divizate în loturi, decât avea de gând Margueron. Ergo, burghezia rapace, fără să calce în picioare legea, dar înțelegându-i golurile și slăbiciunea, simbolizată de Léger și Moreau, urma să-l tragă pe sfoară pe contele de Sérisy, pair al Franței. Ce ar fi primit administratorul ,,cinstit” și ,,fidel” Moreau din această tranzacție comercială? După ce Léger ar fi cumpărat ferma Moulineaux pentru a o vinde apoi contelui cu un preț piperat, Moreau ar fi încasat poate cincizeci de mii de franci de la fermier și zece mii de la conte, pentru a-și fi îndeplinit cu succes sarcina de mijlocitor. Important era ca Margueron să nu îl înștiințeze întâi pe conte de realele intenții ale sale, iar expunerea burghezului Margureon să aibă loc, Doamne ferește!, fără intervenția necesară a fermierului Léger și a ,,credinciosului” Moreau. Lucrurile ar fi mers ca pe roate dacă instituția notariatului nu ar fi zădărnicit planurile burghezilor de provincie. ,,Cu două zile înainte, contele, grăbit să încheie târgul, îl chemase pe notarul sau, Alexandre Crottat, și pe Derville, avocatul lui, ca împreună să vadă cum stau lucrurile. Deși Derville și Crottat puseseră la îndoială zelul administratorului, a cărui misivă îngrijorătoare provocase acest consult, contele îl apără pe Moreau, care, după cum spunea el, îl slujea cu credință de șaptesprezece ani. ,,Totuși, răspunse Derville, sfătuiesc pe excelența-voastră să se ducă în persoană la Presles și să-l poftească la cină pe Margueron. Crottat va trimite și el pe secretarul său prim cu un act de vânzare gata întocmit, lăsând în alb paginile sau rândurile care să cuprindă numele loturilor și titlurile de proprietate. În fine, e bine ca excelența voastră să aibă un cec asupra băncii și să nu uite numirea fiului la percepția din Senlis. Dacă nu încheiați pe loc vânzarea, ferma vă va scăpa din mână. Nu cunoașteți, domnule contele, șireteniile țăranilor. Între țăran și diplomat, diplomatul e cel păcălit.” Crottat sprijini această părere, pe care, după cum îl încredințase în mare taină valetul pe Pierrotin, și-o însușise fără îndoială și contele.” (pp. 207-208) În plus, în urma unei vizite particulare, soția ofițerului în retragere Reybart, doamna Reybart, amândoi localnici în Presles, posesorii unei pensii infime, care nu o puteau suporta pe doamna Moreau (invidia și ura reciprocă dintre două familii cu origine socială egală, dar în care una parvine fraudalos, nu pot fi cu ușurință redate la înălțimea sentimentelor trăite), îi aduce la cunoștință contelui ifosele și pretențiile nejustificate de superioritate socială pe care le arată familia Moreau în Presles, dar, mai cu seamă, de proiectul alianței Margueron-Léger-Moreau în afacerea fermei Moulineaux: ,,Are de gând să vă stoarcă o suta de mii de franci, care urmează a fi împărțiți între notar, Léger și Moreau. Ați trimis poruncă să fie poftit Margueron; voiați să plecați mâine la Presles; dar Margueron va face pe bolnavul, și Léger e atât de sigur că va pune mâna pe fermă, încât a și venit la Paris să-și vândă titlurile, ca să aibă numerar. Dacă socotiți că v-am dezvăluit lucruri interesante, dacă doriți să aveți un administrator cinstit, angajați-l pe soțul meu; deși nobil, vă va servi așa cum a servit statul. Administratorul dumneavoastră are o avere de două sute cincizeci de mii de franci, și n-o s-o ducă de loc greu.” (pp. 213-214) Înarmat cu aceste sfaturi teribile, contele de Sérisy urcă în șareta lui Pierrotin.

De cealaltă parte, trecutul domnului Moreau nu se reducea doar la relația cu contele de Sérisy, ci ascundea și alte fapte, nu tocmai onorabile în plan matrimonial. Una dintre fostele sale amante, de care avea în prezent grijă, era doamna Clapart. Din legătura lor amoroasă de scurtă durată, Moreau și doamna Clapart se aleseseră cu Oscar Husson, copil care nu-i aparținea decât moral administratorului. Moreau o ajuta cu bani și ajunsese chiar să-i obțină bietului băiat o jumătate de bursă la Colegiul ,,Henri IV”. Oscar, în vârstă de optsprezece ani, urma să meargă la Presles pentru a cere un serviciu contelui de Sérisy, protectorul înșelat al atâtor neamuri adverse. Parcursul biografiei doamnei Clapart, mamă protectoare și arivistă, este redat după cum urmează de Balzac: ,,Această femeie, cu mare faimă pe vremea Directoratului, prin legăturile ei cu unul dintre cei cinci regi ai acelei epoci, se căsătorise, datorită atotputernicului ei protector, cu un furnizor care câștiga milioane, dar pe care Napoleon îl ruină în 1802. Omul acesta, pe nume Husson, căzând deodată din cea mai mare bogăție în neagra mizerie, înnebuni și se aruncă în Sena, lăsând-o pe frumoasa domnișoara Husson însărcinată. Moreau, foarte intim legat de doamna Husson, fu tocmai atunci condamnat la moarte, astfel că nu se putuse căsători cu văduva furnizorului; mai mult încă, se văzu silit să părăsească Franța pentru câtva timp.” (pp. 219-220) Doamna Husson, împovărată și discreditată de sarcina ei, se căsători, în schimb, cu un funcționar stupid și resentimentar, domnul Clapart, care avea un venit redus de sub o mie cinci sute de franci anual. Nefiind capabil si descurcăreț în munca de birou, domnul Clapart nu putu promova, rămânând până în anul 1820 un funcționar sărac. Doamna Clapart își punea, prin urmare, speranța, dar și ambițiile ei ofilite, în Oscar, care, pe lângă faptul că era sărman și fără ascendent aristocratic, se făcea vinovat de îngâmfare și pretenții stupide, dat fiind faptul că mama sa îi povestise eclatantul ei trecut de cocotă de lux de pe la 1800 și fusese, totuși, elev la un liceu prestigios, de nobili adevărați. Oscar urcă și el în trăsura de ocazie a antreprenorului Pierrotin.

Precum într-o scenă de teatru pregătită din timp, în diligență se mai aflau prezenți fermierul Léger, George Marest, cel de-al doilea secretar al notarului Crottat, și doi pictori, plătiți să decoreze interioarele castelului din Presles, Joseph Bridaut (cf. Pierre Grassou, dar și alte romane) și Léon Didas y Lora, supranumit Mistrigis în schimbul de replici din diligență. Cei doi artiști pretind a fi fiecare altcineva, ceea ce, prin proiecție fictivă, demonstrează fiecare visurile lor de mărire socială. Bridaut pretinde a fi chiar maestrul său de atunci, pictorul Hippolyte Schinner. George Marest este cel care va minți cel mai mult dintre cei de față: complexele sale sociale sunt atât de grave, aplecarea sa spre desfrâu și lux atât de pronunțate, încât acesta pretinde a fi colonelul Czerni-Georges, un personaj inventat de ajutorul de notar din experiența sa judiciară, în care evazionismul unei firi de artist și imaginea romantismului în mișcare se combină într-o redare eroică a vieții unui aventurier militar în Levant. George Marest nu vorbește doar în numele său personal prin mistificările pe care le țese cu minuțiozitate și vervă, dovedind șarm și îndrăzneală, ci, prin el, prind glas ambițiile de mărire imperială ale generației care a luptat sub Napoleon I. Soarta Franței care ar fi putut încă fi, dar nu a fost să fie, se întrevede în fabulațiile lui George Marest, față de care pictorii, Oscar și, într-o oarecare măsură, contele de Sérisy arată interes și chiar fascinație. Oscar, răvășit de impresia propriei strâmtorări materiale (îmbrăcămintea sa, probă a prestanței sociale franceze, îi trăda obârșia de mic-burghez ruinat) în comparație cu pictorii și George Marest, absorbea himerele orientale depănate în droșcă. Doar fermierul Léger și birjarul Pierrotin, burghezi puși pe căpătuială, care avuseseră experința nemijlocită a campaniilor napoleoniene, deși atenți la conversație, nu se lăsau în voia minciunilor lui George. Prudent și îndrăzneț deopotrivă, ca un cămătar, contele de Sérisy îi subtilizează actul de proprietate, din servieta de notar, lui George Marest, înainte ca moș Léger să o facă. Aceasta va fi, de asemenea, proba simbolică a slabelor abilități în materie de strâns averi a ușuraticului George. Spre deosebire de arbitrarul oriental din Imperiul Otoman, Franța și societatea burgheză occidentală își extrag seva vieții lor materiale din domnia legii. Baza economiei politice capitaliste este, încă din secolul al XVIII-lea, contractul, iar temeinicia legilor dă forță oricărei înțelegeri economice între cetățenii unui stat modern. Legile economiei burgheze, experimentate zilnic la Bursă și oriunde există comerț, sunt mai slabe decât legile statului, care, tocmai de aceea, trebuie susținut și apărat contra anarhiei, răscoalelor, grevelor și, mai ales, a revoluțiilor. Pictorii, amintind de umorul coroziv al desenatorului Bixiou din Slujbașii, pigmentează discuția cu pocirea ironică a unor proverbe – o modă în cercurile boeme pe atunci – și chiar cu comentarii acide la adresa aristocrației, probând descendența artiștilor din fronda antiabsolutistă a saloanelor epocii Luminilor. Opoziția artei – mai cu seamă când artiștii s-au ridicat din subsolul societății – la pretențiile de dominație culturală ale burgheziei încă nu compune nici măcar o atitudine exterioară în anul 1820, având în vedere faptul că oamenii de afaceri abia începuseră să controleze și să predomine, ca partid politic, asupra societății franceze. Contele de Sérisy îi considera mai degrabă benigni și șugubăți pe ,,Schinner” și ,,Mistrigris”, simpatizându-i. Punctul de cotitură al întregii călătorii (societatea franceză era ea însăși în decursul unor prefaceri epocale) este atunci când Oscar Husson, umilit de poziția sa socială marginală pe o șosea de provincie și îmbătat de curajul orb al tinereții sale, prea naive când vine vorba de relațiile extrafamiliale dintre oameni, îndrăznește, încălcând regula cuviinței nobile, dar satisfăcând pofta generală de bârfă (cea care trage în jos sau ridică în importanță pe oricine, altfel spus, egalizează moravurile) a tovarășilor de drum, să redea secretul vizitei sale în Presles și să expună nu doar beteșugurile domnului conte, de față prezent, ci și viața sa privată, tolerând adulterul, alături de contesa de Sérisy. Dacă misterul vazei sociale nu-i era străin contelui și celor de față, care înțelegeau, cât se poate de profund, că Banul topește orice rană reală și orice pată de caracter atunci când cetățeanul este bogat, mizeria morală a soției sale, pe care o iubea ca un aristocrat, nu ca un burghez care își face pe ascuns socotelile, îl durea îndeajuns pentru a primi comentariul lui Oscar ca pe o jignire și o trădare indubitabilă a secretelor lui de către slujitorul său Moreau. Ființa umană, judecând chiar dintr-un unghi materialist strâmt, este o categorie biologică înainte de a fi una socială.

Finalul întâmplarii din poștalion nu întârzie să apară: ajuns la castel, contele de Sérisy îl cheamă pe Moreau deoparte, îi mărturisește cele auzite, îl demite din funcția de administrator, dând dureri de inimă doamnei Estelle Moreau, o parvenită incultă trăind în lumina strălucitoarei case de Sérisy, și promițându-i lui Moreau că Oscar nu va mai călca niciodată în castelul lui. ,,În timp ce se trata vânzarea între domnul Margueron și contele de Sérisy, asistați fiecare de notarul lui, de față fiind și domnul de Reybart, fostul administrator se îndreptă, abia trăgându-și picioarele, spre pavilionul lui. Intră, fără să vadă nimic înaintea ochilor, și se așeză pe canapeaua din salon, unde tânărul Husson se piti într-un colț ca să nu fie văzut, atât îl speriase chipul livid al protectorului mamei sale.” (pp. 290-291) Dacă romanul s-ar fi terminat aici, ingratitudinea micii-burghezii rapace și noblețea viciată a aristocrației ar fi încadrat ca două coloane masonice templul de la intrarea în incinta societății moderne. Soarta lui Oscar Husson, care debutase cu stângul în viață, merita însă o concesie, iar naratorul, dornic să pună capăt povestirii în alt mod, îi leagă destinul de cel al unchiul său. După înfrângerea suferită pe câmpul de bătălie de la Presles, Oscar Husson avea de ales – de dragul respectabilității mic-burgheze – între cariera riscantă, implicând ani de studiu și examene, de avocat sau cea, deschisă tuturor claselor sociale, dar nu mai puțin periculoasă, de soldat. Unchiul Jean Cardot era de șase ani văduv. Averea sa de milionar fusese împărțită celor trei fete, căsătorite cu succes. Nevasta lui, născută Husson, era soră cu tatăl lui Oscar. Moș Cardot, asemenea ginerului său Camusot (cf. Iluzii pierdute), care îi știa secretul, era un petrecăreț și un destrăbălat bătrân care întreținea, ferit de ochii lumii, actrițe de bulevard, pretextând că averea sa, pe care o împărțise cu fetele sale, nu-i permitea decât satisfacții cuminți. Deținând un venit de treizeci de mii de franci, acest bătrân scelerat se distra pe seama unor fete nevoiașe, frumoase, de regulă dansatoare, dar prostituate de lux în fond. Sunt partenerele de viață ale lui Lucien de Rubempré. Cu ajutorul financiar al unchiului său, Oscar, a cărui mama îl vedea deja notar, devine ucenic, adică practicant, al avocatului Desroches, un alt Derville, sub directa supraveghere a primului secretar Godeschal. ,,Timp de doi ani, Oscar își duse traiul în strada Béthisy, în bârlogul șicanei, căci dacă această expresie învechită s-a potrivit vreodată unui birou, apoi nu putea fi vorba decât de biroul lui Desroches. Sub o asemenea supraveghere stăruitoare și pricepută, Oscar trebuia să respecte cu atâta strictețe orarul de învățătură, ca și cel de muncă din birou, încât ducea, în plin Paris, o viață de schivnic.” (p. 310) Avocații, la fel ca artiștii și medicii, sunt nu numai personaje stimate de Balzac, dar, prin șotiile lor malițioase, perpetuează tradiția goliardică în cultura franceză. Oscar învață nu numai disciplina, nu doar că se instruiește convenabil, dar capătă și gustul pentru bucuriile poznașe ale vietii, sfidând morala comună, consemnată în registrul de procese-verbale al firmei. Atunci când Oscar era pe cale să-și dea licența în drept, patronul său Desroches îl ia în serviciu pe George Marest, moștenitor al unei averi apreciabile. Invidia lui Oscar pentru frivolitatea epatantă a lui George, dedat la petreceri și aventuri cu balerine și alte femei ușoare, iese la suprafață la fel de iute ca în hipermobilul lui Pierrotin. Veșnic un veleitar social, Oscar îl crede pe George că petrecerea din acea seară, unde erau invitați, este dată nu de o damă de companie curtată de bătrâni ca unchiul său, ci chiar de marchiza mexicană de Las Florentinas y Cabirolos. Nici în breasla avocaților (și, cu atât mai puțin, în cea a magistraților) nu are noroc Oscar. Rugat de superiorul său Godeschal, un tânăr tenace și cu voință de fier, să rezolve un document dintr-un dosar important (,,Nu uita mai ales să te întorci acasă la miezul nopții, căci mâine trebuie să fii la palat la 7 dimineața, ca să iei copiile de pe hotărâre.” – p. 329), Oscar, alcoolizat și vrăjit de compania chefliilor Giroudeau, Finot, du Bruel (cf. Slujbașii, Iluzii pierdute) și a metreselor de teapa Florentinei, ajunge să joace cărți pe bani, unde pierde o mie cinci sute de franci, venitul anual al familiei sale. Atunci când moș Cardot, unchiul său, îl prinde dormind pe canapeaua ibovnicei sale, acesta îi dă cinci sute de franci și îl alungă verbal din viața sa. Oscar își pierde pentru a doua oară protectorul. Desroches îl concediază, deși, cu discernământul caracteristic unui cunoscător al sistemului de justiție francez de după 1815, patronul vede o calitate de avocat pledant în viciile lui Oscar. În cuvintele domnului Moreau, marele păcat al avocatului fără licență Oscar constă în forța sa financiară, mult prea măruntă pentru o lume atât de mare. ,, – Oamenii săraci nu-și pot îngădui să aibă vreun cusur! adaugă Moreau, care nu bănuia profunzimea acestei crude sentințe.” (p. 346) Doamna Clapart deveni brusc bisericoasă, după ce fiul ei intră în compania vicontelui de Sérisy, unde, la vârsta de douăzeci și cinci de ani, ,,fu avansat sergent major” (p. 347), gradele de ofițer depășindu-i atât pregătirea, cât și umila condiție socială. Doamna Clapart, prietenă cu parohul bisericii Saint-Paul, abatele Gaudron, reuși să-l salte în grad pe Oscar, ajuns sublocotenent. După 1830, Oscar participă la campania din Algeria, unde pierdu un braț, fiind decorat cu crucea de ofițer al Legiunii de Onoare, ,,fiind totodată înălțat la gradul de locotenent-colonel”. (p. 348) Cu această ocazie, în ciuda strădaniei sale brave, fiul contelui de Sérisy muri pe câmpul de luptă. ,,Contele de Sérisy îl iertă pe Oscar pentru prostiile lui din timpul călătoriei la Presles și i se arătă oarecum îndatorat după înhumarea fiului său – fiul unic – în capela castelului de Sérisy.” (p. 348)

Sfârșitul romanului este o reluare, la altă scară acum, a începutului, la distanță temporală de cincisprezece ani. Doamna Clapart, cucernică precum o sfântă în aparență, devenise văduvă după evenimentele din iulie 1830, când soțul ei moare din greșeală într-un atentat, dobândind de pe urma lui o pensie viageră în valoare de o mie cinci sute de franci pe an. Oscar fusese proaspăt numit preceptor în Beaumont, ,,în așteptarea administrației financiare din Pontoise”. (p. 355) Mama lui, după atâtea strădanii sufletești supărătoare, se putea mândri cu băiatul ei, așa ,,ciung” cum era. Ce contează câte mâini pierzi pentru a ajunge cineva în societate, simulând onorabilitatea, la rândul ei, un simulacru care protejează de privirile indiscrete? În trăsura lui Pierrotin, ajuns proprietarul unei companii de transport prospere, dar și hangiu, deși tot vizitiu în continuare, se mai aflau fermierul, mare proprietar, Léger, milionar, bătrân și gras, ginerele domnului Moreau, baronul de Canalis, nevastă-sa și chiar soacra, doamna Moreau, domnul de Reybert, dar și George Marest, scăpătat până la sărăcia lucie. De asemenea, celebrul pictor decorat cu panglica Legiunii de Onoare, Joseph Bridau mergea în provincie, unde avea să se căsătorească ,,cu domnișoara Léger, […] nepoata domnului Reybert”. (p. 356) Contele de Sérisy, care se ocupa de afacerile matrimoniale ale nepoților, își ducea bătrânițele departe de soția sa, cu care nu mai locuia împreună. Domnul Moreau cumpărase ,,moșia din Pointel, care se afla între Presles și Beaumont”. (p. 355) Maturizat pe deplin, Oscar nu mai pleca urechea la vanitățile de duzina ale lui George, un respins al societății, un înfrânt sinucigaș. Ultimul act de trufie al militarului Oscar a fost de a-l subaprecia pe Pierrotin. Balzac reușește să pedepsească și această greșeală în estimarea valorii sociale a semenilor săi, a trufiei unor neaveniți material, moștenire caracterială pe linie maternă în cazul particular al lui Oscar. ,,La două luni după ce se instală la Beaumont-sur-Oise, Oscar începu a-i face curte domnișoarei Georgette Pierottin, care avea o zestre de o sută cincizeci de mii de franci, și se căsători cu fata antreprenorului ,,Mesageriilor” din Oise către sfârșitul iernii anului 1838.” (p. 357) Înainte să moară, contele de Sérisy făcu în așa chip încât Oscar obținu ,,administrația financiară din Pontoise”. (p. 358) Integrarea socială a lui Oscar este completă: acesta învățase ,,să respecte ierarhia socială” și ,,să se supună sorții”. Conformismul său social aduce cu sine fericirea, nu numai una domestică, ci și împlinirea în polis. Ceea ce, la prima vedere, se vrea a fi istoria personală a domesticirii și formării lui Oscar de către societate nu convinge până la capăt: la urma urmei, fronda lui Oscar de la optsprezece sau de la douăzeci de ani este ridiculizată tot de narator. Această opoziție față de obiceiurile și câmpul de referințe sociale nu se întemeiază pe gratuitul curaj ostentativ al tinereții, care respinge cutumele consfințite sau care pune la îndoială instituțiile existente (Oscar nu are nici măcar concepții politice), ci este exclusiv interiorizarea și manifestarea exterioară, în același timp, a prejudecăților mamei sale, doamna Clapart, care își deprinsese fiul cu așteptările și metehnele în purtare ale clasei ,,aristocratice” de la 1800, unde ea servise în calitate de curtezană și apoi soție de milionar al regimului postrevoluționar. Lumea înaltă de la 1800, filtrată prin ochii unei tinere vampe, primește o palmă prin Oscar. Între orgiile și excesele Consulatului și prudența chiverniselii Restaurației se căscase între timp o prăpastie. Cine câștigase partida? Răspunsul nu întârzie la apel: ,,Oscar e un om obișnuit, pașnic, fără pretenții, modest, ținându-se, ca și guvernul, pe o linie de mijloc. Nu provoacă nici pizmă, nici dispreț. Într-un cuvânt, e tipul burghezului modern.” (p. 358)

Pescuitorii în apă tulbure

În romanul Pescuitorii în apă tulbure însemnele distinctive ale tematicii operei balzaciene sunt parcă trecute în revistă de către un general experimentat, care, deși luptând de fiecare dată în alt loc împotriva altor inamici, dă aceeași bătălie ideală, reconfigurată mental în cele mai mici detalii: Parisul vs. provincia, burghezi dogmatici vs. nobili scelerați (sau, în cazul acestui roman, a militarilor cu veleități aristocratice), Napoleon consulul și Împăratul vs. Restaurația Bourbonilor și apoi domnia monarhului Ludovic-Filip de Orléans (1830-1848), parveniți abili vs. burghezi cu vechime, condiția vitregă a artei în modernitatea postimperială, dominația omnipotentă a comerțului, a finanțelor și dorința nestăvilită de a acumula capital, recurgând la tâlhării, înșelăciuni pe la spate sau abstinență și ieftină zgârcenie pe față, nimic nu este uitat, ci reluat de Balzac în alte forme narative. De asemenea, abundența covârșitoare de personaje și de detalii, descriind interioare sau veșminte, fasciculele de istorie a unei clădiri, a unui salon, a unei străzi, a unui oraș etc., atinge cotele de luxurianță bursieră pe care le întâlnim în orice roman balzacian, care este realist doar pentru că există o documentare serioasă non-ficțională în spatele construcției narative, din care Balzac extrage doar ceea ce îl interesează pentru a sublinia sau a consolida, în tușe groase, ficțiunea. Nu în ultimul rând, personajele strălucesc numai puse în relații unele cu altele, dovedindu-se a fi, de cele mai multe ori, funcții sociale standardizate, mișcându-se și vibrând doar în exterior și, rareori, deținând un sine contradictoriu, conștient de alienarea sa. Psihologia personajelor balzaciene este tulburătoare și interesantă doar dintr-o perspectivă sociologică, însă dezamăgitor de sterilă, de deprimantă și de fadă în rest. Singurele personaje care își permit îndrăzneala să vorbească despre ei înșiși în intimitate, ei autoreflectați, le identificăm printre artiști (sau măcar personalitățile cvasiartistice din pricina forței active a intelectului, i.e. Rastignac) duși în marginea disperării de sărăcie și de nedreptățile lumii. Doar cei dotați de la natură cu o voință puternică sau educați în vederea rafinării simțurilor, cei care au școala sentimentelor alese, pot să opuna lumii celorlalți propriul ego, pe când restul populației balzaciene se hrănește din eul dat lor de interacțiunea socială mundană. Pe orice ușă se pătrunde în edificiul Comediei umane, teritoriul vast cartografiat de topograful social Balzac este identic în fundamentale sale existențiale. Unitatea internă a sistemului, în ciuda diversității externe de categorii sociale și meserii practicate de personajele romanelor și povestirilor sale, aparține dinamicii uluitoare a societății franceze din arcul de timp 1789-1848. Precum paleontologul Georges Cuvier, admirat și amintit la tot pasul în Comedia umană, Balzac poate reconstitui întreaga societate franceză din rămășițele sociale ale unor biografii oarecare.

Prin urmare, în orașul Issoudun, plasat în inima Franței, își ducea zilele un medic aspru, ateu, arghirofil, cunoscut ca Rouget. Nevasta lui, care se numea Descoings înainte de căsătorie, aduse pe lume doi copii: o fată, Agathe, pe care doctorul Rouget o va detesta până la finalul vieții lui, lăsând-o fără moștenire, și un băiat, Jean-Jacques, viitor adult ramolit înainte de vreme, slab și neisprăvit. Doctorul de țară este descris ca un tată de familie crud și tiranic, în societate fiind cinic, ipocrit și brutal, însușiri care duc la distrugerea personalității copiilor lui (mai târziu, amândoi sunt umili în societate din cauza traumelor comportamentale prin care trecuseră în copilărie și adolescență) și la îmbogățirea sa personală. Doamna Rouget mai avea un frate băcan la Paris. Acesta nu avusese copii cu nevasta lui. Făcând politică, băcanul ajunge să fie pârât, dintr-o invidie stupidă pe frumusețea nevestei sale, pentru un presupus delict antirevoluționar. ,,Câteva căpățâni de zahăr, câteva sticle de lichior bun dăruite cetățencei Duplay l-ar fi salvat pe Descoings. Această întâmplare măruntă dovedește că pe vreme de revoluție, dacă vrei să te salvezi, e tot așa de primejdios să apelezi la oameni de treabă, ca și la ticăloși; nu trebuie să te bizui decât pe tine însuți.” (p. 366) După ce soțul ei este executat dintr-o eroare în urma evenimentelor politice din anii Terorii (1793-1794), tânăra văduvă Descoings dezvoltă monomania jocului la loterie, tripourile fiindu-i interzise din punct de vedere al posibilităților ei materiale, dar și din pricina respectării bunelor moravuri. Ura domnului Rouget pe fiica sa, Agathe, provenea din bănuiala tatălui ei că fata fusese concepută dintr-un adulter cu prietenul său din provincie, Lousteau, plecat definitiv la Paris (tatăl lui Étienne Lousteau din Iluzii pierdute, Strălucirea și suferințele curtezanelor, Muza departamentului etc.). Doamna Rouget era o ființă plăpândă și bisericoasă, murind înainte de soțul ei. Presupunerile în privința cinstei ei de soție își aveau sursa reală în infidelitatea și nemernicia propriului ei soț, care, fiind un vicios din fire, vedea, cum se întâmplă, numai răul din ceilalți. Cea mai bună prietenă a doamnei Rouget, pe vremea când trăia, era fina ei, doamna Hochot, o provincială inteligentă și pioasă. Soțul acestei femei, un om iscusit și prudent, domnul Hochot concentrează în sine avariția provinciei franceze. Agathe, alungată și dezmoștenită de tatăl ei, pleacă la Paris, unde locuiește cu văduva Descoings, ambele dezvoltând o prietenie admirabilă în decursul decenilor. În perioada în care cele doua femei încercau să obțina eliberarea băcanului, Agathe devine obiectul de adorație a unui funcționar de la Ministerul de Interne, Bridau. Acesta este un devotat fanatic al Împăratului, pe care îl servește până la moartea sa timpurie, în 1808, pricinuită de surmenaj și munca excesivă pentru cauza Franței napoleoniene. Înainte însă de dispariția sa aproape eroică, dacă birocrația de stat poate cunoaște așa ceva (cf. Slujbașii), doamna Agathe Bridau aduce pe lume doi fii: primul este Philippe, care moștenește grația fizică a mamei și personalitatea bunicului Rouget (mort în 1805) și Joseph Bridau, pictorul din alte romane balzaciene (cf. Pierre Grassou, Strălucirea și suferințele curtezanelor etc.), care, pe lângă har, vădește zelul extraordinar al părintelui decedat. Cei doi băieți beneficiază de protecția Împăratului, care îi plătește văduvei Bridau o pensie viageră pentru meritele soțului ei, și studiază la cele mai bune licee din Paris. ,,Ca văduvă, doamna Bridau putea deci trăi în mod onorabil cu șase mii de livre venit anual. Provincială încarnată, vru să concedieze pe servitorul lui Bridau, să nu păstreze decât bucătăreasa și se mută într-alt apartament; dar prietena ei intimă, doamna Descoings, care ținea morțiș că-i mătușă, își vându mobila, își părăsi apartamentul și se mută împreună cu Agathe, făcându-și din biroul răposatului Bridau cameră de culcare. Amândouă văduvele, strângându-și laolaltă veniturile, se treziră cu o rentă anuală de douăsprezece mii de franci.” (p. 373) Pe lângă obsesia ei maniacală de a juca aceleași trei numere la loterie între 1799 și 1820, doamna Descoings, pariziana emancipată, plin de poftă de viață și învățată să trăiască mic-burghez, mai fusese o dată căsătorită, iar copilul din prima ei căsnicie este desenatorul isteț și mucalit Bixiou (cf. Slujbașii, Iluzii pierdute, Strălucirea și suferințele curtezanelor, Banca Nucingen etc.), pe care îl recomandă tuturor celor din familie drept nepotul ei. Caricaturistul cu aere de dandy, Jean-Jacques Bixiou, în calitatea sa de văr primar al celor doi Bridau și nepot al funcționarului de la minister dispărut la nici patruzeci de ani, obține nu numai o jumătate de bursă la colegiu, ci are șansa de a lucra până la definitivarea pe post ca slujbaș în birourile statului. Doamna Descoings este pricina primei ruine a familiei Bridau. Pasiunea ei de a juca la loterie, din lipsă de orice altă preocupare înaltă, luase direcția unei patologii de natură psihologică. ,,Pasiunea sa o stăpânea într-atât, încât se mulțumea cu cincizeci de franci pe lună pentru toate cheltuielile, ca să poată juca restul banilor.” (p. 379) Philippe urma Liceul Imperial Saint-Cyr, și, dupa ce participă la ultimele bătălii ale Împăratului, urcă rapid de la rangul de sublocotenent la locotenent, căpitan la nouăsprezece ani, decorat cu crucea Legiunii de Onoare, apoi, după bătălia de la Waterloo, ajunge locotenent-colonel. După Restaurație, starea materială a familiei ia drumul pierzaniei: Joseph Bridau, în ciuda talentului și hărniciei sale admirabile (considerația axiomatică a lui Balzac pentru starea artistului – acest alter ego al ideii de geniu – este deja cunoscută), nu avea comenzi și nu își construise încă o reputație în lumea artiștilor. Philippe Bridau primea o leafă anuală neînsemnată, de șase sute de franci, și, după o escapadă militară ratată a statului, peste ocean, tocmai în Texas, avea o atitudinea agresivă împotriva dinastiei de Bourbon, pe care nu o recunoștea ca legitimă. Bridau nu mai dorea să se reintegreze în armată din acestă cauză, motiv pentru care mama și mătușa făceau cu greu față cheltuielilor casnice.

Prima jumătate a romanului Pescuitorii în apă tulbure, în pofida meticuloasei descrieri sociale și a observațiilor istorice profunde, își află limitele estetice în tehnica extenuant de contrastivă a narațiunii: Philippe Bridau își găsește de lucru la o gazetă liberală, fură din casieria patronului său Finot (cf. Iluzii pierdute), se împrietenește cu un alt ofițer dezamăgit de concluzia anul 1815, Giroudeau, bea, fumează, își cheltuie bani la jocuri de noroc, cusur care îl duce la dezonoranta activitate de a șterpeli (cuvântul are nuanța sa) din banii de coșniță a mamei și din pușculița fratelui. Pe deasupra, Bridau, fudul, bădăran și ticălos, se încurcă cu o femeie ușoară și arivistă, Marie Godeschal, sora primului secretar de notar din Un debut în viață. Dacă Philippe este opusul moral al lui Joseph, atunci Mariette Godeschal stă în același raport antagonic cu fratele ei. Soldatul Bridau este bruta reîncarnată a bunicului lui matern: ca într-un complex al Electrei nerezolvat, Agathe, respinsă de un tată atotputernic în copilărie, vede în acest fiu violent fericirea vieții ei. Cu cât Philippe o făcea, însă, mai nefericită, cu atât dorința ei de fericire maternă creștea. Joseph, fiind asemenea soțului ei, un bărbat care îi împlinise așteptările fără să-i opună rezistență, nu o interesa pe Agathe ca fiul cel mare, golul vieții ei care trebuia umplut. În altă ordine de idei, meseria de pictor, pentru care se pregătea Joseph, nu era socotită ca o ocupație serioasă, precum cea de avocat sau negustor, care ar fi putut conduce la o carieră stimabilă și prosperă, și nici la una eroică, aristocratică, ca aceea de ofițer în armată, care ascundea potențialul unei glorii politice. Arta nu promite nimic sub aspect financiar. În pofida acestui buchet de preconcepții psihologice și sociale, imaginația redusă a mic-burghezei provinciale nu dădea greș gândind în acest mod. Decăderea familiei Bridau pare a fi fatală atunci când Philippe, soldat fără ocupație, borfaș, cartofor și alcoolic înveterat, îi fură banii de loterie mătușii sale, după care fuge la o casă de jocuri, unde, după ce câștigă inițial peste șaptezeci de mii de franci, pierde totul în aceeași zi. Atunci când prietenii și colegii din trecut ai funcționarului Bridau, cu care cele două văduve întrețineau raporturi strânse, o anunță pe doamna Descoings că numerele ei ieșiseră în cele din urmă, dar ea nu apucase să joace, ratând un câștig de trei milioane de franci, fiindcă nepotul ei, ofițer cu instincte de criminal în serie, Philippe, îi subtilizase cei patru sute de franci (pe care fratele-sfânt și cumnata-smerită îi returnară nuamidecât), aceasta, cuprinsă de comoție, cade la pat și, în câteva zile, moare. Judecând în spiritul superstițios și sordid al prejudecăților morale, se poate spune că biata femeie, mai puțin cuvioasă decât Agathe, nu avusese noroc în viața: deși se împăcase cu ambii soți, nici unul nu trăise îndeajuns să o facă fericită în întregime, așa cum, în ciuda faptului că numerele ei erau, finalmente, câștigătoare, nu apucase să mizeze, pentru ultima oară, pe ele. Chiar acceptând toate acestea, accentuarea monstruozității locotenent-colonelului este neverosimilă și contrafăcută artistic. Simplitatea totală a personajului contribuie la inautenticitatea sa. Dacă Philippe este un ins vrednic de admirație într-o încleștare armată, transferul faptelor sale de bravură în viața sa civilă, unde devine un infractor de drept comun, pornește de la premisa balzaciană a unidimensionalității sale ca ,,soldățoi” primitiv, bețiv și destrăbălat. După ce provoacă intenționat moartea mătușii sale, Philippe își sărăcește iremediabil familia. Mama, ironie a sorții, dar una practicată de o divinitate narativă care caută paradoxuri la orice colț, se angajează, pentru a subzista, într-un birou de loterie, unde își petrece peste opt ore pe zi timp de doi ani, între 1922-1924. Fiul ei Joseph se arată a fi un înger (ca tatăl lui), iar celălalt, un demon (asemeni bunicului său medic de țară), pe care continuă să-l prefere ca mamă iubitoare și fiică eternă.

În a doua secțiune a romanului, Balzac reîntregește trama, punând față în față, ca într-un balansoar, orașul Issoudun și drama familială din Paris. Medierea celor două lumi se face printr-un nou scandal, de această dată politic, în care este implicat Philippe: ,,Se descoperi în acele zile o conspirație a ofițerilor în rândurile armatei și se striga pe străzi extrasul din Monitor care cuprinde amănunte asupra arestărilor.” (pp. 455-456) Cu toate că Joseph Bridau apelează la ajutorul avocatului Desroches, complotul, la care participase fratele său, devotatul fiu al unui Împărat exilat pe insula Sfânta Elena, putea să se decidă cu un verdict primejdios: detenție îndelungată sau pedeapsa capitală. Ca atare, scăparea vine de la septuagenara doamnă Maximilienne Hochon, care o invită pe fina ei, Agathe Bridau, să rezolva clauza moștenirii averii uriașe a domnului Rouget. Agathe nu-și mai văzuse fratele de câteva decenii: Jean-Jacques Rouget îi semăna în întregime surorii lui. Castrat mental, ușor de manevrat ca o paiață de bâlci, inofensiv din prostie, Jean-Jacques nu se căsătorise niciodată, Balzac dând de înțeles că nu depășise gradul de împlinire erotică a unui adolescent fraged. Domnul Rouget arăta decrepit. Avea o avere, la care nu contribuise decât prin a fi moștenitorul preferat, estimată la două-trei milioane de franci. În clipa în care scena se schimbă de la Paris la Issoudun, Philippe iese din scenă, locul lui negativ fiind ocupat de Jean-Jacques Rouget. Aceleași opoziții care există între personaje și stări sociale se regăsesc, pe un plan mai abstract, între Paris, oraș dinamic, în curs de industrializare, prins în maelstromul schimbării și concurenței între orășeni, scump și îmbelșugat, și Issoudon, târg medieval, inactiv, sărăcit, compus dintr-o burghezie infimă și podgoreni înguști la minte, fără nobilime, o urbe meschină și stătută, ființând în virtutea pravilelor și obiceiurilor Vechiului Regim, în care ocupația cea mai elegantă este jocul de cărți prin vecini, cea mai populară consta în bârfeală și cea mai înțeleaptă stătea în economisirea de bani, cum făcea, cu înverșunare discretă, domnul Hochot.

Pentru a discredita complet viață publică din Issoudun, cu atmosfera sa sufocant mic-burgheză și cu legăturile sale sociale rigide, Balzac inventează încă două personaje, având în vedere că Jean-Jacques Rouget este de o negativitate delabrată, deci inconsistentă. Prima figură a orașului este venetica Flore Brazier, slujnica în casă a familiei Rouget, o fetișcană amărâtă, de o frumusețe răpitoare, pe care doctorul Rouget o adunase de pe malul unui râu, unde încerca să ajute la pescuirea sezonieră de raci. Flore fusese observată de bătrân din cauza aspectului ei fizic. Balzac dă de înțeles că, după Revoluția de la 1789, Issoudun pierduse atât de mulți clerici, uciși de iacobini, încât populația regresase in corpore la o stare morală primitivă. Cum domnul Rouget era, pe deasupra, un tip detracat, populația din Issoudon specula comic cu privire la posibile legături sexuale între Flore, tocmită ca servitoare la doisprezece ani, și bătrânul doctor, în vârstă de șaptezeci și doi de ani. Pedofilia sau abuzul sexual nu constituiau griji publice însă, Balzac arătând că, oricum, populația rurală nu are treabă cu virtuțile creștine, fiind prea săracă și prea îndobitocită de ,,imperiul necesităților vitale”. Prima educație sexuală la care are acces conștiința unui țăran este acuplarea dobitoacelor din ogradă, iar, în unele cazuri, aceasta este și cea decisivă pentru dezvoltarea lor umană ulterioară. Cinismul și grosolănia implicațiilor lui Balzac se subînțeleg, dar nu sunt neapărat nejustificate. Însuși Jean-Jacques Rouget ajunge victima observaților balzaciene: după ce bătrânul medic moare, Flore ar fi vrut să se căsătorească cu fiul fostului ei stăpân, dar acesta, din sfială, dar și din teama atavică că prima lui femeie ar fi putut să fi fost cândva ibovnica autorității sale paternale și tutelare, răposatul domn Rouget, refuză să intre într-o relație carnală cu Flore, cu toate că o iubea pe tânără până la sacrificiu de sine. Dragostea sa nepotolită se va accentua cu timpul dincolo de o simplă monomanie sau fixație, suficient ca Flore, dezamăgită de acest adult fără vlagă, să capete control asupra lui, transformându-l într-un sclav moral al ei și pe ea însăși în stăpâna de facto a gospodăriei. Flore era frumoasă și grobiană simultan, însă, lipsită fiind de educație creștină, se ticăloșise în compania lui ,,moș” Rouget cel tânăr. Balzac vede în religia romano-catolică doar un medicament profilactic al bolilor sociale. Deși creștin și monarhist în expresie, aprecierea religiei pentru efectele sale curative în rândul maselor cuprinde același grad de utilitate pe care filozofii materialiști și atei ai secolului al XVIII-lea îl asociau practicării religiei oficiale.

Dacă domnișoara Flore Brazier este supranumită ,,pescuitoarea în apă tulbure”, amantul ei, care locuia în aceeași casă cu moș Rouget și Flore, este al doilea pol al energiei negative din Issoudun. Maxence Gilet este, după cum circula vorba în orășel, fiul din flori fie al domnul Lousteau, fratele doamnei Hochon, fie al domnului doctor Rouget, tatăl lui Jean-Jacques. Max Gilet este copia de provincie a lui Philippe Bridaut: la șaisprezece ani a omorât din întâmplare o femeie însărcinată, pentru ca apoi să se înroleze în armata lui Napoleon, de unde, după câteva isprăvi de curaj militar, ajunge în Spania și Portugalia. ,,Max stătu pe pontoane din 1810 până în 1814. În cursul acestor patru ani pierdu cu desăvârșire simțul moral, căci pontoanele erau temnițe, doar fără criminali și răufăcători. Mai întâi, spre a-și păstra libertatea de a gândi dupa voia sa, și a se apăra de corupția care domnea în aceste mârșave închisori nedemne de un popor civilizat, tânărul și frumosul căpitan ucise în duel (se băteau acolo în duel într-un spațiu de șase picioare pătrate) șapte spadasini sau tirani de care curăță pontonul, spre marea bucurie a victimelor.” (pp. 472-473) Întors în 1815 în Issoudun fără o lețcaie, orfan și pribeag, Max Gilet lucră o vreme la primărie, pentru suma de șase sute de franci anual, la fel cât avea Philippe Bridau ,,demisolda”. Între timp, Flore îi deveni iubită și sprijin material, reușind să capete adăpost la ,,fratele” său, adică în casa lui Jean-Jacques Rouget, căruia îi tocau banii și îi vânau amândoi averea. Frustrat de soarta sa după 1815, bonapartist și liberal ca Phillippe Bridau, maiorul Max își organiză o bandă de deșucheați, foști camarazi de arme (doisprezece ofițeri întristați de perspectivele lor sociale sub Bourboni: căpitanii Mignonnet, Carpentier, Renard, maiorul Renard etc.), autointitulată sarcastic Cavalerii Fără Treabă, care se țineau de glume proaste prin oraș noaptea, distrugând bunurile gospodarilor, speriind oamenii, otrăvind câinii din curți, mâncând pe ascuns la o bucătăreasă pricepută, chiar furând dacă se ivea situația favorabilă să scape nevăzuți. Nu dură mult până când, separați de legile sociale, căpitanii Mignonnet și Carpentier, mic-burghezi în mentalități, se desprinseră de această gașcă de haiduci lăsați la vatră și neintegrați în noul regim. Nepoții harpagonului domn Hochot, tinerii Baruch și François, făceau parte din grup. Asemenea bande ad hoc, care au fost vânate de poliția epocii Restaurației, sunt bazate pe experiențe reale și documentate istoric în Franța după 1815. ,,În momentul când doamna Bridau se întorcea la Issoudun, Max era deci ostracizat de societatea burgheză. De altminteri, acest burlac își recunoștea singur atât meritele, cât și defectele, nu se prezenta defel în societatea zisă Cercul, și nu se plângea niciodată nimănui de jalnicul dispreț îndreptat împotriva sa, cu toate că era tânărul cel mai elegant, cel mai bine îmbrăcat din Issoudon, cu toate că cheltuia la bani cu nemiluita și avea, în mod excepțional, un cal, fapt tot atat de neobișnuit în Issoudon, ca și calul adus de lordul Byron din Veneția.” (pp. 475-476) Subprefectul și autoritățile locului nu aveau trecere în fața acestor tineri violenți și fără ocupație. Singurii nemulțumiți de incidentele declanșate de Cavalerii Fără Treabă, burghezii din Issoudon, ca fermierul spaniol Fario, păgubit cu două treimi de recoltă în toamnă de către Max, ar fi vrut ca acești rău-făcători potențiali să fie eliminați. Max, un scăpătat perseverent, care nu ținea atât de mult la metresa sa pe cât lăsa impresia, și Flore urmau să se confrunte cu doamna Agathe Bridau și fiul ei, pictorul, și să-și dispute bogățiile lui Jean-Jacques Rouget, ruda de sânge a familiei Bridau.

Este aproape inutil să redăm mesele din familia Hochot, unde cei doi parizieni Bridau fură găzduiți. Balzac șarjează cu duritate contra chiverniselii morbide a domnului Hochot și a stării de semisclavie în care conviețuiau cei din casă, îndeosebi partea feminină, lipsită de drepturi și prețuire politică în ochii burgheziei proprietare. Artistul Joseph fu scârbit de degradarea generală în care zăcea unchiul sau, pe care Balzac o caracterizează drept ,,cvasivegetativă”. Tertipurile celor doi amanți, Flore și Max, ținură piept presiunilor morale ale Agathei. Jean-Jacques trăia într-o submisiune care îl depersonalizase încă din copilărie, după cum deja știm. Noua lui stăpână îl acaparase până la dezumanizare. După câteva săptămâni de vegheat în Issoudun, timp în care Max și Flore își ascunseră politicos intențiile, domnul Hochon trase concluzia justă că cei doi străini din casa Rouget violau sanctitatea proprietății și desfigurau rolul la fel de sacrosanct al familiei burgheze. Opinia începuse să-i fie împărtășită pe ascuns de multe alte persoane de aceeași condiție socială ca dânsul. Atunci când Max este aproape înjunghiat de Fario, decis să se răzbune, în toiul nopții, banditul de Max Gilet îl acuză pe Joseph de tentativă de omor. Aceasta fusese oportunitatea mult așteptată de a scăpa de intrușii veniți din capitală. Joseph se alesese cu tablourile, realizate de pictori clasici, din casa unchiului, pe care, alături de alte patru mii de franci, Max si Flore le oferiseră artistului, crezând, ca orice mici-burghezi disprețuind arta din ignoranță, că nu valorează nimic, dar că sunt mărunțișuri de dăruit unor rude ușor de cumpărat, doar ca să descopere că Joseph Bridau le estima la aproape două sute de mii de franci. De aici reiese că, în spatele falsei acuze de crimă, se ascundea tot calculul material. Localnicii aproape că dau buzna în casa domnului Hochon, care ajunge să fie îngrozit de ideea că plebea îl poate jefui (ascunsese aur în pivniță), dornici să-l linșeze pe artistul Joseph, cel cu mutră de brigand, fiindcă era altcumva educat și, mai cu seamă, ,,parizian”. Ura înghețată a provinciei, care se considera jefuită și neglijată de centrul dezvoltat, pe locuitorii capitalei putea oricând izbucni ca un puroi. Balzac este atent să reliefeze contradicția socială a economiei Franței, ca diferența substanțială între metropolă și orașele de departament, în această reacție cu potențial de răzmeriță populară. În cele din urmă, fără să fi câștigat nimic, dar răscolind viața unei comunități cu preocupări exclusiv materiale, mama și fiul plecară din Issoudun.

Pentru ca Balzac să rezolve ruptura internă din familia Bridau, după ce Philippe este condamnat politic la domiciliu forțat timp de cinci ani, în urma câtorva intervenții venite de la șeful poliției țării, chiar în târgul Issoudun, nepotul doctorul Rouget, locotenent-colonelul Philippe Bridau ajunge peste noapte slujitorul zeiței Nemesis și călăul perechii Max-Flore. Dovedind însușirile unei secături absolute, după cum măiestria balzaciană l-a vrut, Philippe, în mai puțin de o lună de la venirea sa în orașul natal al mamei sale, în iarna anului 1822-1823, își răpune cu viclenie demonică adversarii. Iată cum răul se află în slujba binelui sau invers, pare a ne arăta autorul. Max Gilet, după ce pierde teren în materie de popularitate, este ucis în duel de Philippe, nefiind apărat decât de câțiva dintre tovarășii săi de isprăvi clandestine. Nepoții bunicului Hochot sunt deconspirați de Bridaut cel mare și sunt expediați la Paris de către bătrân, unde urmau să-și facă un rost, constrânși de precauția financiară a bunicului lor. Philippe, exprimând un misoginism rasist înfiorător chiar pentru un macho, reușește să o terorizeze pe Flore, care, după moartea amantului ei, se căsătorește, de frică și din obligație, cu bătrânul Rouget, urmând să trăiască ca o desfrânată câțiva ani la rând, împinsă spre alcoolism de mefistofelicul Philippe, noul ei stăpân. Flore, convertită deodată la creștinism (veșnicul purgativ al celor necăjiți), moare de o boală rară (Horace Bianchon și maestrul Desplein nu o pot salva) și de epuizarea curajului ei moral. Philippe Bridau obține cele trei milioane de franci ai bunicului său. Jean-Jacques Rouget se sfârșește după o noapte în compania unor lorete și dansatoare, plătite de nepotul său să-l încânte, unica lui plăcere reducându-se la halucinații și fantasme erotice, niciodată împlinite.

Apoteoza lui Philippe Bridau are patina timpurilor medievale, dacă Bridau nu ar fi trăit într-un alt veac, fatal pentru aristocrația de spadă: ,,În ianuarie 1827, Philippe trecu în garda regală ca locotenent-colonel, în regimentul comandat atunci de ducele de Maufrigneuse, și ceru favoarea de a fi ridicat la rangul de nobil. Sub Restaurație, înnobilarea ajunse aproape un drept pentru oamenii de rând care serveau în gardă. Cum tocmai atunci cumpărase moșia din Brambourg, colonelul Bridau ceru favoarea ca aceasta să fie înălțată la majorat, iar lui să i se acorde titlul de conte.” (p. 647) Fiind exclusiv un parvenit, Bridau își desconsidera mama și fratele, pe care refuza să-i mai viziteze sau să-i ajute măcar cu bani. Agathe moare fără să-l mai vadă, căindu-se pentru felul în care l-a iubit dintotdeauna pe artistul Joseph, adică mai puțin decât pe primul ei născut. Balzac trage concluzii hotărâte și împarte premii morale într-un mod prea puțin estetic la sfârșitul romanului. Plănuind o căsătorie cu fata unui mare aristocrat francez, domnișoara de Soulanges, și propunându-și să ajungă general de armată și pair al Franței, speranțele colonelului Bridau sunt zădărnicite de clevetirile și înțepăturile ,,verișorului” Bixiou și sfaturile avocatului Desroches. Acesta este începutul sfârșitului pentru bestia neverosimilă de Philippe Bridau: lăsat fără bani gheață de bancherii du Tillet și Nucingen, în urma unor speculații financiare în anul 1830, dar cu imobilele întregi, colonelul Bridau ajunge colonizator în Algeria. În anul 1839, după ce se remarcase patru ani la rând prin curaj nebun, cruzime și pricepere militară în lichidarea arabilor, dar fiind desconsiderat de o parte din compania sa, Bridau este ucis, decapitat și sfâșiat în bucăți în urma unei asalt asupra triburilor de nord-africani. Fratele sau, pictorul silitor Joseph, se trezi moștenitor peste un domeniu valorând milioane, se căsători cu fata unui ,,bătrân arendaș milionar” (cf. Un debut în viață) și își văzu în continuare de treaba sa de artist, care, ca orice efort susținut pentru recunoaștere publică, are multe de împărțit cu timpurile burgheziei predominante, aristocrații get-beget purtând, dacă, într-adevăr, mai puteau face și altceva decât a (se) purta, ,,haine străbune”.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Fanatismul anticomunist revăzut


res_835af89cb6f858f005db602004c59b59_full

După cum afirmă într-o cronică de carte acidă, dar justă, Florin Poenaru[i], profesorul universitar Ioan Stanomir nu are competența științifică necesară pentru a închina un volum Revoluției Ruse și chiar istoriei Rusiei în general. Ioan Stanomir a mai scris o serie de eseuri despre literatura rusă de acum un secol, apărute în câteva publicații de interes general, pe care apoi le-a strâns la un loc în Sfinxul rus. Rusia, 1917. Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și totalitarism (Humanitas, 2017) este o continuare la o cu totul altă scară și pe alt subiect a temei ,,misterului slav”, clișeu ideologizat de secolul al XIX-lea, care are sarcina de a încadra un subiect dificil în aura impenetrabilității mistice și de a depista, astfel, în societatea rusească doar mărcile culturale convenabile oricărui discurs naționalist. Ioan Stanomir redactează, aproape săptămânal, pamflete politice pe teme curente de câțiva ani de zile. Pozițiile sale publice sunt, de obicei, tributare unui liberalism clasic apăsat, deși, prin situarea sa intelectuală de partea discursului vitriolant împotriva oricărei măsuri luate de PSD, Ioan Stanomir scrie de parcă s-ar afla în solda ideologică a partidelor ,,de dreapta” din România anilor 2004-2017 (PDL, PNL, USR etc.) Orice voce care îndrăznește să critice sau să arate măcar scepticism față de poziția României în raport cu instituțiile Uniunii Europene, a luptei anticorupție, dirijată din afara țării, sau a proiectului neoliberal postdecembrist este imediat asociată, în optica domnului Stanomir, cu putinismul subversiv, ceaușismul rezidual sau chiar unei ipotetice resurgențe a stângii radicale, neomarxiste. Dușmanii statului de drept sunt toți cei care își exprimă dubiul legat de implantarea și implementarea acestui proiect în ultimii ani. Partizanatul politic al domnului Stanomir este unul pe cât de explicit, pe atât de combativ și maniheist. Cariera universitară a domnului Stanomir apare ca fiind circumscrisă de interesele sale pentru constituționalism, drepturile omului și istoria ideologiilor politice. Din păcate, în pofida faptului că Ioan Stanomir figurează ca autorul a nenumărate cărți de istorie constituțională și românească și eseuri de istorie a ideilor, lucrările sale academice nu depășesc granița îngustă a catedrei sale universitare de la București. Relevanța acestor studii, dincolo de blindarea unui CV academic, se lasă așteptată.

Domnul Stanomir se declară un adept necondiționat al modelului cultural occidental, având convingerea, niciodată suficient de des reiterată, că România suferă de un deficit instituțional și cultural, remanență a regimului totalitar comunist, după cum îl numește el însuși, care ar trebui, desigur, depășit prin anulare. Indiferent de distanța temporară și de schimbările care au loc an de an în România, Ioan Stanomir găsește vinovat numai regimul comunist de înapoierea socială din România. Având în vedere că Ioan Stanomir a căpătat gradul de profesor universitar la vârsta de numai treizeci și cinci de ani, fără să publice articole sau cărți în reviste sau la edituri internaționale, vest-europene, fără să participe la conferințe notabile, fără să aibă nici o legătură profesională cu dinamica mediului academic european, consfințând la rândul lui anonimatul și opacitatea aproape totale ale cercetătorului și universitarului român, de prea multe ori doar un personaj gogolian în afara țării și o voce înregimentată a culoarelor politicii interne din țară, este greu de precizat cât de veridic sau cât de valabil este devotamentul radical pentru mitologica Arcadie a statelor dezvoltate europene. Având în vedere că informațiile de mai sus sunt publice, cititorul, care ne poate bănui de sofisme ad hominem, nu are decât să caute de unul singur numărul de citări internaționale, în reviste peer reviewed cu factor de impact decent, ale domnului Ioan Stanomir. Sperăm să nimerească măcar o citare ,,europeană”, deși ne îndoim. Europa are sens, în discursul domnului Stanomir, doar ca o proiecție a unor carențe locale, pe care domnul Stanomir și alți intelectuali pretind că ei înșiși le-ar fi depășit biografic, fiind deja integrați la nivel individual în imaginarul occidental, prototipic, superior, pur și admirabil, pentru a le manipula, însă, în folos personal și de grup în bătăliile pentru putere simbolică pe piața de idei românească. Dincolo de acest discurs de autodisculpare pseudoinocentă putem identifica implicări politice și poziții instituționale influente în statul român. Din nefericire, după cum o arată chiar parcursul academic al domnului Stanomir, lucrurile stau exact pe dos decât adeziunile sale ,,civilizatorii”, dumnealui având o carieră exclusiv românească, construită în conformitate cu exigențele și practicile științifice românești, care sunt, după cum o arată nenumărate rapoarte europene, printre cele mai joase din Uniunea Europeană. În afara perdelelor de fum groase, nu e nicidecum vorba să se adopte modelul european și în funcționarea noastră universitară, iar acesta nu va deveni poate o realitate decât după multe decenii de acum încolo.

Prin urmare, nu-i de mirare că Ioan Stanomir publică o carte despre istoria Rusiei. Precum Odysseus navigând pe lângă insula Sirenelor, autorul are ceară în urechi în fața unei literaturi de specialitate uriașe. Vorbim de zeci de mii de titluri care au ca subiect anul 1917 în Rusia. Literatura istorică este atât de vastă, de densă și de profundă încât acoperă câteva mii de pagini de bibliografie. Numai istoricii care s-au ocupat de istoria modernă a Rusiei și care au scris lucrări fundamentale sunt de ordinul zecilor, dacă nu sutelor. Recent, Stephen Kotkin, profesor de istorie modernă a Rusiei la Universitatea Princeton, a publicat al doilea volum din trilogia sa despre Stalin. Numai notele de final acoperă câteva sute de pagini. Din acest continent vast și nesfârșit, Ioan Stanomir selectează, cu precădere, câteva nume cu care este, mai mult sau mai puțin, familiarizat, istorici anticomuniști cu agendă politică explicită, de regulă liberali clasici, simpatizanți sau angajați ai guvernelor republicane din SUA și luptători antisovietici în câmpul tactic și ideologic al ,,păcii globale” americane în perioada Războiului Rece: Martin Malia, Richard Pipes, Isaiah Berlin, Adam Ulam și, bineînțeles, fostul președinte onorific al institutului condus de către însuși Ioan Stanomir, Vladimir Tismăneanu. Alături de aceștia apar Orlando Figes si Anne Applebaum, doi istorici expliciți antisovietici sau Michael Oakeshott, un intelectual conservator. Este foarte dificil, dacă nu imposibil, de spus care este subiectul cărții de față. Ioan Stanomir nu are o ipoteză științifică anume și nu precizează nicăieri care este obiectul de interes inovator al studiului său. Rusia, 1917 e mai degrabă un eseu politic înfierbântat, care are ca temă centrală istoria Rusiei. Nu este, totuși, o carte care să aducă vreo contribuție nouă, originală sau cel puțin o interpretare critică în domeniul sovietologiei. Nici un istoric sau politolog profesionist nu poate lua în seama o asemenea lucrare. Atunci, cărui public i se adresează autorul? Publicul țintă este cel românesc, educat la nivel de liceu, care nu deține decât cunoștințe minimale de istorie și care, fiind incult în chestiuni de teorie politică, este invitat, precum populația Oceaniei din romanul 1984 al lui George Orwell, la cinci minute de ură antisovietică, post festum, zilnică. Propaganda reală din URSS ar fi putut citi cartea domnului Stanomir ca versiunea pe invers a propriei lor istorii revanșarde.

Pornind de la situația contemporană a Federației Ruse, dominată, conform profesorului Stanomir, de cleptocrația putinistă, urmașa KGB-ului, autorul evocă avatarurile statalității slave. În mai puțin de cincizeci de pagini, Ioan Stanomir parcuge un interval temporar de câteva secole, în care distinge mărcile spiritului slav: autocrația, imperialismul și mesianismul panslavic. Între regimul autoritar al lui Nicolae I și Rusia brejnevistă și, mai nou, cea putinistă, există constante ce țin de o lungă durată a istoriei. Pentru Ioan Stanomir starea de șerbie nu este urmarea unor relații economico-politice de exploatare între aristocrația și țărănimea ruse, ci un aranjament politic feudal, de parcă cele două nu ar fi unul și același lucru. Orice referire, chiar și vagă, la problematica dificilă a claselor sociale este evacută cu grijă de Ioan Stanomir. Nu facem concesii cu termeni de extracție marxistă, în ciuda faptului că Marx nu este creatorul conceptului de clasă socială. Oricum, nu pactizăm cu locurile comune leniniste (cu toate că avem și excepții, slips of the tongue: ,,Scindarea dintre clase este un abis care nu poate fi traversat. Vizibilă în 1905, ea este decisivă în 1917.” – p. 74). Pentru Ioan Stanomir, Rusia încearcă de aproximativ două secole să se modernizeze într-un mod care respinge diviziunea puterilor în stat și aranjamentul constituțional liberal al statelor occidentale, generând regimuri politice monstruoase. Reacțiile intelighenției ruse, de la decembriști și narodnici până la bolșevici, nu reușesc decât să reproducă, ca într-o oglindă răsucită, intoleranța și idealismul mistic al modelului rusesc de guvernământ. La Ioan Stanomir, statul țarist este totuna cu elita aristocratică, de la începuturile sale în dinastia Romanovilor, din anul 1613 încoace, până la Revoluția din Februarie 1917, care va alunga definitiv, după cum știm, țarismul de pe fața pământului. Economia Rusiei joacă rolul unui apendice în această imensă arhitectură statală. Populația Rusiei nu trăiește din producție și consum, nu se încheagă din reproducerea biologică și a mijloacelor de trai disponibile, ca în celelalte societăți cunoscute din punct de vedere istoric, ci, conform eseistului metafizic Ioan Stanomir, din stihii mesianice și deliruri religioase. ,,Decalajele dintre Rusia și celelalte puteri, aliate sau inamice, decurg din decalajele de ordin politic și mentalitar.” (p. 82) Prejudecățile de natură culturală țâșnesc din pagină. Astfel, unele intepretari sunt absurde și tendențioase: ,,Mesianismul rusesc nu e satisfacut, el rămâne intact și victoria bolșevică de la 1917 se datorează și oportunismului de a fi acceptat teza acordarii pământului către țărani.” (p. 59) Orice răscoală țărănească, care izbucnește în Rusia, este considerată de către Ioan Stanomir ca o criză mesianică populară, ca o epilepsie colectivă de sorginte panslavă – ,,pugaciovism”. Mai mult, atunci când se referă la Armata Rusă în 1914, diferențele de clasă socială sunt acompaniate de deosebiri ontologice, care pun la îndoială unitatea internă a speciei umane: ,,Distanța dintre ofițeri și soldați este socială și antropologică, în egală măsură.” (p. 60) Lipsa unei opoziții politice recunoscute oficial după 1861 în Rusia, în afara revoluționarilor de profesie și a teroriștilor, este pusă tot pe seama absenței unei constituții burgheze, în condițiile în care societatea rusească abia ieșise din lanțul secular al iobăgiei. Cele mai luminate figuri politice sunt consituționalii moderați Witte și Stolîpin, din punctul de vedere al lui Ioan Stanomir, deși autorul nu suflă o vorba despre sprijinul acordat și de aceste două personalități naționalismul panslav, Ohranei, Sutelor Negre și altor organizații paramilitare antisemite și protofasciste. Amoralitatea revoluționarilor este condamnată la fiecare pas, în vreme ce amoralitatea și incompetența administrativă crase a claselor superioare sunt, strategic de această dată, trecute cu vederea. De fapt, moralizarea istoriei reprezintă în sine un procedeu de cecitate politologică care l-ar fi uimit pe un contemporan aristocratic al lui Machiavelii. Prin furia antibolșevică pronunțată, Ioan Stanomir este compatibil cu starea de spirit războinică a unui albgardist notoriu ca baronul Roman von Ungern-Sterberg, un înaintemergător în materie de rasism cultural și biologic. Truismele de ordin factual trec nestigherite de pe o pagină pe alta, fără ca naratorul să realizeze ridicolul situației: de la ,,Anul 1917 marchează scufundarea Rusiei tricentenare a Romanovilor” (p. 85) la ,,Februarie 1917 înseamnă sfârșitul Rusiei Romanovilor” (p. 86). Uneori, ni se întâmplă să dăm accidental peste erori cronologice, precum aceasta, care nu sunt deloc inspirate de Eric Hobsbawm: ,,Simbolic, anumite unități combatante, de marinari sau de baltici, devin comandourile private ale bolșevicilor, un fenomen care anticipează brutalul secol XX [sublinierea mea].” (p. 90)

Apariția leninismului și declanșarea Revoluției Ruse trezesc condamnări implacabile din partea eseistului Ioan Stanomir. Leninismul se asociază, ca într-o celebră școală politologică anticomunistă inițiată de filozoful Eric Voegelin, cu o ,,sectă gnostică” anticreștină (p. 93). Tezele lui Voegelin sfârșesc prin a fi caricaturizate în fraze gonflate de felul acestora, privitoare la Marx: ,,El propune, în termeni seducători, nu doar o grilă de lectură, ci și o soteriologie. Ieșirea din labirint este posibilă odată ce intelectul se supune rațiunii. Cărțile lui Marx sunt investite în Rusia cu putere taumaturgică; ele sunt venerate, privite ca depozitare ale înțelepciunii eliberatoare.” (p. 94) Leninismul este recuzat tout court, în timp ce stalinismul este apreciat ca o continuare și adâncire a statului totalitar, sistematizând genocidul de clasă, creat, firește, de Lenin, materializarea personajului literar Șigaliov, odată cu CEKA. Demonizarea URSS-ului este dusă până la capăt în a doua jumătate a cărții, în care Ioan Stanomir vede în cultul personalității și adorarea liderilor de partid o formă de teriomorfism respingător, comun vechii Rusii țariste. Finalul nu îngăduie o scădere a tensiunii narative: concluzia este că, în mod inevitabil, leninismul nu poate fi reformat, ci doar alungat, îndepărtat, părăsit, exorcizat, dezmembrat și vândut la fier vechi, precum aproape toate fabricile și uzinele de pe cuprinsul Blocului Comunist. Cartea este o sarabandă sufocantă de sintagme inflamate și platitudini anticomuniste de manual. Rusia putinistă e deplânsă ca o altă rătăcire civilizațională a poporului rus, refractar statului de drept și egalității în fața legii de sute de ani. În altă ordine de idei, Ioan Stanomir atrage atenția, cu voce de Casandră patetizând în fața unui alt Ahile nimicitor, în legătură cu pericolele care ne așteaptă dacă nu veghem vigilent la disciplina ideologică, pe care cartea o înfățișează neabătut și magistral la tot pasul: ,,La un secol de la Octombrie 1917, libertatea are nevoie de același devotament intelectual în apărarea ei. Tentația totalitară se hrănește din teamă și din resentiment. Spectrul fanatismului bântuie încă lumea. Luptele veacului XX sunt și luptele noastre.” (p. 194) Rusia, 1917 va rămâne în cutia prăfuită a cărților occidentale de propagandă rusofobă, maniacal anticomuniste, scrise în ultimele decenii, gata să fie descoperită de un amator de curiozități morbide peste un veac sau două. Valoarea intrinsecă a cărții va fi, de asemenea, și atunci nulă.

[i] http://www.criticatac.ro/un-act-de-impostura-intelectuala-ioan-stanomir-despre-revolutia-rusa/

(articol publicat și pe http://ro.baricada.org/fanatismul-anticomunist-revazut/)

 

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene VII


Opere

Volumul VII

Strălucirea și suferințele curtezanelor 

Cum iubesc cocotele

Păstrând structura unei telenovele literare din epocă sa, având sclipirea, senzaționalismul tare și ritmul unui roman foileton, romanul Strălucirea și suferințele curtezanelor continuă Iluziile pierdute. Gradul de sentimentalism, de melodramă siropoasă și întregul instrumentar literar al unui Alexandre Dumas tatăl sau al lui Eugène Sue, ba chiar ceva din predictibilitatea obositoare din Mizerabilii, este atât de ridicat încât Balzac filozoful, misticul, istoricul și sociologul suferă un recul – e adevărat, nu unul fatal din punct de vedere estetic – față de alte creații din Comedia umană. În anul 1824, Lucien de Rubempré este din nou la Paris cu scopul de a se avânta pe culmile societății. Ocrotit și subjugat de abatele Carlos Herrera, alias Jacques Collin, un personaj exagerat (ceea ce englezii identifică în sintagma a criminal mastermind) în toate despre care am mai vorbit, o proiecție romantică a lumii subteranelor, diplomat al închisorilor (underworld), cu o sexualitate cel puțin ambiguă, Lucien, adorat de doamna contesă de Sérisy, încearcă să își acopere, în orice mod cu putință, datoria de șaizeci de mii de franci, care, de fapt, îl putea costa viața pe Vautrin, și să se căsătorească avantajos cu scheletica și îndrăgostita Clotilde de Grandlieu, din neam mare de aristocrați pur-sânge. Dușmănit și invidiat de foștii săi tovarăși de gazetărie și bănuit de afaceri necurate de afemeiații și arbitrii eleganței din înalta societate (aceleași chipuri condescendente care îl umilesc la începutul părții a doua din Iluzii pierdute), Lucien își vedea planurile amenințate, luând atitudinea disprețuitoare a unui jucător de cacealma talentat. Vautrin acționează din umbră nu numai în calitate de părinte spiritual, ci și de acționar potent al afacerii Lucien de Rubempré. După aventura de un an și jumătate, din 1823, cu actrița de varieteu Coralie, Lucien se iubește de aproximativ lase ani cu Esther van Gobseck, nepoata de soră a cămătarului, rizibil și fascinant deopotrivă, Gobseck. Fiind puțin peste un lustru de fericire, Balzac îl epuizează în doar câteva sporadice pagini. După cum afirmă asertoric Hegel în prelegerile sale de filozofia istoriei, epocile de fericire sunt pagini goale în istoria umanității. De meserie prostituată, fără educație solidă, abatele Herrera încearcă o disperată convertire la catolicism a Estherei, de teamă ca nu cumva aceasta, fanatizată de dragostea ei pentru Lucien, să-l distrugă complet pe poetul slab sufletește, molatic în sentimente și fragil în principii, deja aproape steril în ceea ce privește forța sa creatoare. Portretul Estherei înclină spre convenționalismul erotic al epocii. Aceasta apare ca o femeie fatală, născută pentru iubire, păstrând farmecul oriental al rasei evreiești, inepuizabilă erotic, infantilă și pătimașă ca o eternă nimfetă cu simțurile fierbinți, ceea ce ne îndeamnă să afirmăm că Balzac îmbină o misoginie vădită cu o serie de concepții antisemite latente, înveșmântate în orientalism, ambele curente la contemporanii sai. Esther nu este propriu-zis o femeie în carne și oase, ci mai degrabă o proiecție negativă, deci cu atât mai tulburătoare și mai vie, a sexualității masculine tarate, împinsă la subsol, a clientului de bordel nerușinat, dar totuși apărând cu ipocrizie valorile creștine, care găsește în curvă acel sacrificiu de sine necesar, acea acceptare feminină a submisiunii ontologice, pe care, într-un contrast izbitor, deloc șocant, doar sfintele și misticele le au. Dorința ascunsă, dar intensă, a acestei atracții masculine este de a consuma un act sexual cu demonul păcatului care să aducă cu sine o mântuire palpabilă, o epifanie a cărnii, ceea ce nu arată decât nivelul profund la care, după cum demonstrează Michel Foucault în primul volum al Istoriei sexualității, tânjirea sexuală este imprimată de sacrilegiul unei fantezii erotice cu personajele sacre de pe un vitraliu larg de catedrală medievală. În loc de spinoasa chestiune a sexului îngerilor, Balzac, nu mai puțin ca alți scriitori, mai curând romantici, din generația sa, propune împreunarea cu îngerul decăzut Esther. După ce este sechestrată în zadar într-o mânăstire catolică de maici, unde pornirile ei naturale sunt accentuate și nicidecum estompate, Esther este eliberată de abatele Herrera și readusă în brațele lui Lucien. ,, – Copila mea, am încercat să te dăruiesc cerului; dar o femeie ușoară, pocăită, va constitui oricând o păcăleală pentru biserică; dacă s-ar gasi vreuna și în rai, s-ar face iarăși curtezană… Ai câștigat ceva: lumea a uitat de dumneata și semeni cu o femeie de condiție, căci unde te-am trimis ai învățat ceea ce niciodată n-ai fi putut afla în lumea spurcată în care trăiai… Nu-mi datorezi nimic, zise dânsul, văzând că pe fața Estherei apare o delicioasă expresie de recunoștință, pentru el am facut tot… Și-l arătă pe Lucien… Ești femeie ușoară, femeie ușoară vei rămâne și tot așa vei muri; căci, în ciuda teoriilor ispititoare ale crescătoriilor de animale, pe lumea astea nu poți deveni decât ceea ce ești. Omul care vorbea despre darurile înnăscute avea dreptate. Ești înzestrată cu darul iubirii. (p. 75) Carlos Herrera nu este doar un fals abate, ci un autentic om de afaceri și, la nevoie, proxenet. Tocmai de aceea, pentru a o ține sub control pe Esther, Vautrin are grijă ca două aparente foste deținute de rând, slujnica Europa, încă tânară, și bucătăreasa Asia (numele sunt fantezist-ironice), ambele îndatorate prințului închisorilor, să-i servească stăpânei lor. Coabitarea acestor figuri grotești îngroașă nuanțele narațiunii și dublează contururile psihologice.

Acțiunea romanului începe cu adevărat atunci când bancherul multimilionar, baronul de Nucingen, o observă pe Esther plimbându-se în padurea Vincennes la ora una dimineața, sub directa supraveghere a pușcăriașilor și femeilor de stradă angajate de Vautrin. Bătrânul ,,rechin”, trecut de șaizeci și cinci de ani, impotent, în continuare la fel de opulent ca în Casa Nucingen, cade în vraja frumuseții semitice a Estherei, ceea ce constituie nu doar un banal artificiu compozițional al lui Balzac, ci și mijlocul prin care impunătoarea rațiune a marilor finanțe cade răpusă de cele mai plebee porniri, în cele mai umile brațe de femeie, o frumoasă cocotă. La mijloc pare a fi vorba de o compensație morală, de o răzbunare supraumană, de un renghi jucat de ordinea contradictorie aflată la pândă în toate pasiunilor singulare ale monomaniacilor de succes, cu toate că poate fi vorba, la fel de bine, de didacticismul moralizator al lui Balzac însuși. Problema centrală a intrigii se poate rezuma însă astfel: ,,În perioada aceea, Esther și Lucien mâncaseră nu numai capitalurile încredințate cinstei bancherului ocnelor, care se expunea pentru ei unor cumplite socoteli, dar dandy-ul, preotul și curtezana mai aveau și datorii.” (p. 94) Vautrin pune la cale un plan diabolic, deși extrem de burghez în cele din urmă: băgând de seamă ultima, cea mai absurdă și cea mai puternică zvâcnire de viață emoțională din inima baronului Nucingen, Carlos Herrera, omul cu o mie de fețe, hotărăște ca Esther să mai practice o ultimă oară în viață prostituția. Aceasta urma să i se vândă pentru un milion de franci baronului bancher, dacă Nucingen îi va da târcoale și îi va cădea în mreje. Banii urmau să fie investiți în castelul și moșiile ,,marchizului” Lucien de Rubempré. Fiind oarecum reținută de abate, Esther urma să fie căutată de bancher. Acesta, capitalist de prestigiu și zeul banilor pentru majoritatea semenilor sai, are direct acces la poliția politică sau secretă a regatului Franței postnapoleoniene. Pentru o sumă suplimentară, Louchard, ,,guard comercial”, îl pune în legătură cu spioni și șefi de poliție retrași sau ieșiți la pensie, care serviseră în anii Imperiului și care, sărăciți, puteau să execute lucrări de spionaj și urmărire contra unei plăți ridicate. Legea era, într-un fel, respectată, având în vedere că suntem doar confruntați cu protodetectivii particulari ai vremurilor noastre. Punerea energică față în față a două forțe sociale opuse, de o parte crema criminalității, secretată ca o toxină de societatea stimabilă și oficială, iar pe de altă parte anticorpii legii, în persoana câtorva foști ofițeri secreți, așa-ziși sticleți, este ceea ce căuta Balzac încă de la început. Ideea centrală este sublinierea întretăierii și antagonismelor rezultate din interesele individuale, mediate de rolul social al fiecărei părți implicate în conflict.

De aceea, figurile spionilor merită atenția cuvenită unei examinări sociologice deosebite. Fostul amploaiat al poliției politice este un anume Contenson, o figură înfometată de bani, inteligent ca diavolul divin de Vautrin, care, pentru un tarif piperat, întră în jocul amoros inițiat de bătrânul, pe jumătate senilizat, Nucingen. Desfrânat ca un homosexual, îmbrăcat excentric și iubind luxul, Contenson se află într-un impas în carieră: ,,De când fusese suprimat Ministerul Poliției, se însărcinase drept consolare cu ramura arestărilor comerciale, dar capacitatea sa bine cunoscută, viclenia sa făceau din el o unealtă de preț și șefii necunoscuți ai poliției politice îi trecuseră numele pe listele lor de agenți.” (p. 114) Amicul său, vinovat de a-l fi dat în vileag pe comis-voiajorul ,,bonapartist” Gaudissart pentru o pseudoconspirație antimonarhică în 1816 (acuză care îl va aduce pe ilustrul Gaudissart în temniță pentru o scurtă vreme), este un bătrân sărac, fost agent de poliție secretă, domnul Canquoëlle, sub al cărui nume se ascunde de fapt Peyrade, un stimabil ofițer al poliției secrete care adusese servicii remarcabile sub Imperiu. Trecut de șaptezeci de ani, Peyrade avea o fiică nelegitimă, Lydie, la care ținea prea mult pentru a nu se gândi la averea care i-ar fi fost de folos micuței la un moment dat în viață. Ajutat de un alt agent, Corentin, un spion viclean și talentat, Peyrade vânau sarcini de lucru care le-ar fi rotunjit veniturile restrânse. Anii Restaurației îi învățase pe acești lucrători ai siguranței statului că nu au șanse de a acumula avere pe măsura contribuțiilor lor secrete, de disproporționată valoare practică, în politica de subterană a fiecărui stat modern. Balzac nu contestă nicidecum rolul social util al acestor meseriași ai spionajului și intrigilor de culise, dar nu se ferește a-i descrie ca fiind o îmbinare de escroci devotați statului și oameni ai tuturor plăcerilor pe care societatea le desconsideră sau le socotește ca periculoase moralei publice. Fiecare în parte și toți la un loc sunt un soi de Vautrin cu leafă încă din această prima parte: la prima vedere, minciuna interesată, deghizarea excentrică, la limita exhibiționismului, habitudinile de bordel, promiscuitatea bisexuală este ceea ce au în comun aceste căpetenii ale societății nonburgheze. Deși amploaiați ai statului, nici unul nu poate fi asociat cu slujbașii birocrației cunoscute din alte romane. Cea mai apropiată încădrare socială ar fi aceea de lumpeniproletari amorali, de nade în sublumea criminalității cu dosar penal și cazier stufos. Angajații de bază ai serviciilor secrete sunt înregistrați ca răufăcătorii statului, infractorii acceptați de elite drept folositori. Peyrade visa la o sinecură în poliție, iar Contenson și Corentin urmăreau să-l scuture de bancherul amorezat de cât mai multe zeci de mii de franci. Într-o simetrie perfecta, Vautrin urmărea aceleași țeluri. ,,Iată prin ce împrejurări oameni atât de puternici fiecare pe tărâmul sau, ca Jacques Collin, Peyrade și Corentin, ajunseseră să se înfrunte pe același câmp de bătaie și să-și dezlănțuie geniul într-o luptă în care fiecare din ei se bătea pentru patima sau interesele sale. Fu una dintr-acele bătălii necunoscute, dar îngrozitoare, în care se cheltuiește sub forma talentului, urii, ciudei, loviturilor și contraloviturilor viclene, tot atâta putere câtă trebuie ca să întemeieze o avere. Oamenii și mijloacele, totul fu secret în ce-l privește pe Peyrade, pe care prietenul său Corentin îl ajuta în această operație, pentru ei un moft. Astfel încât istoria în privința acestui subiect, după cum tace asupra cauzelor adevărate ale marilor revoluții.” (p. 139) Trecând peste viziunea conspirativă asupra marilor evenimente istorice, îndatorate vieții private a unor persoane ilustre și nu scopurile raționale urmărite de părți opuse ale societății în ansamblul ei, enunțată de monarhistul Balzac, Vautrin este, însă, un fel de papă al pușcăriilor, ambasadorul prin excelență al populației care alcătuiește lumea interlopilor Franței. Bănuind intențiile baronului Nucingen de a angaja agenți secreți famelici pe urmele Estherei, abatele Carlos Herrera o înlocuiește pe evreica demonic de ispititoare cu o cocotă de lux tot de origine franceză, venită, totuși, din Londra, unde activa în prezent, pentru a juca rolul Estherei în ochii bancherului drogat de noua sa obsesie. După ce plătise câteva mii de franci pentru o informație agenților secreți, Nucingen descoperă că fusese înșelat. Esther nu era cea din pădurea în care își văzuse îngerul vieții, ci altcineva, altfel de frumoasă decât în amintirea sa. Lucien de Rubempré avea să se plângă celeilalte amante, doamna de Sérisy, că este urmărit de agenți secreți, în condițiile în care acesta o curta de zor pe domnișoara Clotilde de Grandlieu, ceea ce i-ar fi compromis pe cei din clasele superioare în fața opiniei burgheze și a dușmanilor liberali. Poliția secretă se ocupă de crimele oficiale, deci politice, ale statului, nu de afacerile amoroase ale unor particulari, ne spune, cu ironie cinică, Balzac. Doamna de Sérisy era căsătorită cu un ministru, care era, din punct de vedere al gradelor birocratice, peste prefectul de poliție al Parisului. Acesta din urmă îl va consemna la ordin pe Peyrade, care își pierde astfel pensia sa anuală, singura sa sursă de existență. Dezonorat și brusc sărăcit, Peyrade află de la Contenson că Esther a fost pusă în legătură cu baronul Nucingen în aceeași pădure fermecată. Întreaga afacere l-a costat pe bancher trei sute de mii de franci. Printr-un interpus înglodat în datorii, Georges d’Estourny, în spatele cărora se afla micul cămătar Cérizet (sluga necredincioasă din Iluzii pierdute), cei trei sute de mii de franci sunt spălăți legal. Vautrin, care știe la fel de multe despre personajele cu care se întâlnește precum Balzac însuși, îl șantajează pe Cérizet și obține banii pentru Lucien. Acesta urma să meargă în provincia de obârșie, unde s-ar fi ascuns o vreme, cumpărând proprietăți și un castel pentru a-și crea o condiție socială excelentă, poziție din care s-ar fi putut căsători cu Clotilde de Grandlieu. De aici încolo urmau cariera politică și marile afaceri. Rastignac va fi, pe de altă parte, Lucien realizat. Esther, reîntoarsă în poziția de marfă erotică, este astfel înștiințată de abatele Carlos Herrera cu privire la noua ei misiune, din fericire, doar temporară: ,,La douăzeci și doi de ani și jumătate ești în punctul culminant al frumuseții dumitale, datorită fericirii. În sfârșit, trebuie mai cu seamă să redevii Torpila. Fii zburdalnică, risipitoare, șireată, fără milă pentru milionarul pe care ți-l dau pe mână. Ascultă!… omul aceste este un hoț pe picior mare, a fost fără milă față de multă lume, s-a îngrășat din averea văduvelor și orfanilor, vei fi Răzbunarea lor!… Asia va veni să te ia cu o birjă, și vei fi diseară la Paris. Dacă lași să se bănuiască legătura dumitale de patru ani cu Lucien, poți să-i tragi și un glonț de pistol în cap, totuna e. Vei fi întrebată ce ai făcut între timp: să răspunzi că te-a luat în căsătorie un englez neînchipuit de gelos. Ai fost odinioară destul de inteligentă ca să tragi păcăleli, regăsește-ți inteligența aceea…” (p. 163) Vautrin este prea des portavocea lui Balzac.

Cât îi costă amorul pe bătrâni

Stors de Asia și Europa de câteva sute de mii de franci, Nucingen ajunge o cârpă de bancher în mâna unor femei cel puțin dubioase. Balzac trebuie să justifice devotamentul celor două slujnice ale sale: pe Europa o cheamă de fapt Prudence Servien, cândva o angajată într-o filatură, care, după ce depusese mărturie împotriva unui bandit, Durut, acesta îi promite să se răzbune de moarte pentru depoziția ei. Europa avusese o serie de meserii mărunte oarecare, atunci când nu practise pesemne prostituția, iar acum lucra pentru abatele Carlos Herrera. Trăia cu ajutorul masculin al lui Jacques Collin, namila de Paccard, Seidul geniului speluncilor. Motivul pentru care Europa îi era atât de fidelă prințului celulelor de închisoare reiese din faptul că acesta orchestrase execuția banditului Durut. Alături de Paccard, angajat ca vizitiu, și Asia, Europa o vor servi pe Esther pentru ca, de fapt, să o protejeze de bancher și să-l țină informat pe abatele Carlos Herrera. În 1830, baronul Nucingen îi amenajează Estherei un apartament somptuos. Balzac intră în lungi amănunte cu privire la modul general în care o metresă își joacă pe degete, își batjocorește și își stoarce de bani amantul în vârstă. Loje scumpe, bijuterii, rochii splendide, echipaje la scară, restaurante luxoase, nimic nu este ocolit sau uitat de geniul iscoditor balzacian. Viața prostituatei de elită du Val-Noble, care își pierduse ultima sa sursă de existență când amantul o părăsește, după ce baronul Nucingen îl făcuse să dea faliment, este ipostaza generică a sexului plătit. Travestit într-un englez bogat și bețiv, Peyrade, dornic să se răzbune pe acela din spatele nereușitei sale, reușește să intepreteze atât de verosimil rolul de nabab britanic încât ajunge amantul oficial al doamnei du Val-Noble, o fostă prietenă și rivală a Estherei. Corentin și Contenson reușesc să descopere curând rețeaua de păianjen țesută de Vautrin în jurul îndrăgostitului bancher. ,,Dinspre partea sa, Carlos Herrera ceru viza ambasadei spaniole și pregăti pe cheiul Malaquais totul în vederea unei călătorii la Madrid. Iată de ce. Peste câteva zile Esther avea să fie proprietara micului palat din rue Saint-Georges; urma să aibă o rentă de treizeci de mii de franci; Europa și Asia erau destul de dibace ca s-o facă să vândă și să înmâneze pe ascuns capitalul lui Lucien. Lucien, pretinzându-se bogat în urma ajutorului surorii sale, avea să plătească în acest fel restul din prețul moșiei Rubempré. Nimeni nu putea găsi nici un cusur în acest fel de a acționa. Numai Esther ar fi putut fi indiscretă; dar era în stare mai degrabă să moară decât să lase să-i scape o clipire de ochi. Clotilde tocmai arborase o mică eșarfă roz la gâtu-i de barză, prin urmare partida era câștigată și la palatul Grandlieu. Acțiunile societății de omnibus dădeau de pe acum trei capitaluri pentru unul. Dispărând vreme de câteva zile, Carlos dejuca orice rea-voință. Prevederea omenească ținuse seama de tot, nu era posibilă nici o greșeală.” (p. 230) După ce Peyrade descoperă că este inspectat și deconspirat de Carlos Herrera, deghizat într-un om al legii, partida pare câștigată de Vautrin. Pe de altă parte, Corentin, secondat de avocatul Derville, merg în provincie, în Angoulême, având susținerea morală a familiei Grandlieu, pentru a se informa cu privire la averea familiei Séchard și dacă aceștia erau într-adevăr pe atât de înstăriți pe cat pretindea ruda lor Lucien, care, între timp, se afla sub embargou diplomatic în casa familiei Grandlieu. Pentru un vanitos năuc, această interdicție efemeră aducea cu o catastrofă. Drept contraofensivă, devoalatul Peyrade află din gura Asiei că fiica sa, Lydie, fusese răpită și urma să fie abuzată sexual dacă Peyrade nu-și anunța oamenii să cedeze din spionaj. Aceștia erau însă plecați la cercetări în provincie. Investigațiile lor dau rezultate nesperate: cu toate că David și Ève duceau o viață tihnită în Marsac, crescându-și copiii și întreținându-se seară de seară cu notabilitățile locului, milionul de franci pe care fratele și cumnatul Lucien îl deținea nu putea proveni din fundul unui departament fără anvergură în materie de afaceri. Lupta dintre societatea infractorilor și cea a poliției secrete se ascute odată ce Corentin se întoarce în capitală, unde Peyrade, preschimbat în părintele ultragiat și suferind, îl pune în temă cu noile manevre ale taberei aflate în spatele curtezanei Esther. Aceasta dă o cină regală în noua ei locuință, unde cele două tăișuri ale sabiei (justiția și mafia) se întâlnesc în jurul aceleiași mese. Acesta este, de asemenea, punctul culminat din secțiuna actuală a romanului, punct dincolo de care deznodământul terifiant se precipită în câteva pagini. Peyrade moare când isi descoperă fiica căzută pe mâna unui client care o deflorase (Henry de Marsay apare ca fiind cel care o cumpărase), cu toate că rămâne o îndoială în legătură cu pricina morții: fie comoție cerebrală sau stop cardiac, fie fusese otrăvit în casa Estherei de bucătareasa Asia. Lydia ajunge pe jumătate nebună. Corentin jură răzbunare. Esther, suferind de pe urma absenței lui Lucien și zdrobită sufleteste de ceea ce îi ceruse abatele Carlos Herrera să facă (nu este deloc clar dacă se aflase în intimitate cu baronul bancher, care nu mai dădea semne de virilitate), se sinucide, luând otravă. Aglomerarea de decese și jurăminte patetice într-un spațiu narativ restrâns declanșează un mecanism cu efecte artificiale și inestetice la finalul acestei părți a romanului. În același timp, Esther Gobseck, deli muribundă și indiferentă la accidentele ironice ale destinului, află că de-abia moștenise averea de peste șapte milioane de franci a unchiului ei, cămătarul Gobseck. Strălucirea și suferințele curtezanelor e un punct nodal în Comedia umană în care unele trame sunt rezolvate sau cel puțin aduse la zi, adică în anul 1830. ,,Justiția omenească și justiția pariziană, adică cea mai neîncrezătoare, cea mai inteligentă, cea mai iscusită, cea mai cultă dintre toate justițiile, chiar prea inteligentă, caci interpretează legea în fiecare clipă, punea în sfârșit mâna pe cei ce urziseră acea cumplită intrigă. Baronul de Nucingen, recunoscând semnele otrăvii și negăsindu-se cei șapte sute cinci zeci de mii de franci, se gândise că unul din personajele urâcioase care-i displăceau atât, Paccard sau Europa, era vinovat de crimă. În prima clipă de furie alergă la prefectura de poliție. Asta fu ca un dangăt de clopot care adunase toate numerele lui Corentin. Prefectura, parchetul, comisarul de poliție, judecătorul de ocol, judecătorul de instrucție fură mobilizați cu toții. La ceasurile nouă seara, trei medici chemați asistau la autopsia sărmanei Esther și începeau perchezițiile! Înșeală-Moartea, anunțat de către Asia, exclamă: ,,Ei nu știu că sunt aici, deci mă pot ascunde!” Ieși prin geamul de pe acoperiș al mansardei și, cu o agilitate fără pereche, se ridică în picioare pe acoperiș, unde începu să cerceteze împrejurimile cu sângele rece al unui învelitor de case.” (pp. 296-297) Surprins de Contenson fugind de pericol, abatele Carlos Herrera îl aruncă pe spion de pe acoperiș. Contenson cade mort la pământ, într-un șanț murdar. Cele trei sferturi de milion de franci dispăruseră odata cu Europa și Paccard, care dau dovadă de necredință față de stăpânul lor. Lucien, încercând o ultimă împăcare cu Clotilde de Grandlieu, care urma să fie ferită de ochii lumii bune de către parinți până ce furtuna reputației puse în primejdie va fi trecut, este la rândul lui prins de poliție și arestat la marginea capitalei. A doua decădere a lui Lucien, de această dată fatală, abia începe. Acuzat de ,,cârdășie la un furt și un omor”, Lucien ajunge să împartă temnița cu abatele Carlos Herrera, arestat în aceeași zi. Astfel se încheie cel de-al doilea volet din romanul prostituatelor Parisului, probabil cel mai slab din punctul de vedere al realizării artistice din cele patru în total.

Unde duc căile greșite

După ce ne inițiază în tainele celor certați cu legea și ale poliției corupte, Balzac scrie o introducere la istoria penitenciarelor pariziene și, prin implicație metonimică, ale întregii Franțe. Caracterul insalubru al spațiului locativ și mizeria morală absolută care domnesc în închisori nu par să se fi modificat cu un gram din secolul al XIX-lea, în ciuda tuturor reformelor statale cu care orice guvernare de lungă durată se laudă. Închisoarea evoluează doar în măsura în care întreaga societate se schimbă. Fie că bogăția generală dă un lustru de ocazie vieții de celulă, fie că avansurile tehnologice ușurează existența în secluziune, făcând-o aparent suportabilă, afirmația tranșantă ce urmează rămâne în picioare: ,,Nouă zecimi dintre cititori și nouă zecimi din ultima zecime, cu siguranță că nu cunosc diferențele considerabile dintre noțiunile de inculpat, prevenit, acuzat, deținut, arest, închisoare preventivă, detenție; astfel că vor fi de bună seamă cu toții uimiți aflând că în aceasta constă tot dreptul nostru criminal (…).” (p. 305) Având în vedere poziția sus-pusă a lui Lucien în societatea cea mai aleasă a Parisului, cazul său particular atrase atenția tuturor celor care contează social. Judecătorul de instrucție căruia îi revine speța este Camusot (cf. Punerea sub interdicție, Salonul cu vechituri), cel care, împins din spate de nevasta lui, ajunsese să-i facă un serviciu cât o mică avere marchizei d’Espard, daca Lucien, cel asupra căruia fulgerele răzbunarii puteau, în sfârșit, lovi necruțător, nu i-ar fi zădărnicit planurile. Abatele Carlos Herrera, socotit ca un corp alogen, atrăgea atenția mai degrabă prin insolita situație de a vedea un membru de vază al clerului spaniol închis decât prin orice altceva. Desigur, Lucien se simțea zdrobit moral în temniță (,,Totul se sfârșișe în el în această cădere asemănătoare cu a lui Icar”, p. 323), în vreme ce Jacques Collin se găsea în elementul său natural, prefăcându-se bolnav la pat și pretinzând char de-a fi fost otrăvit. Ambii figurau ca preveniți ,,puși la secret”, ceea ce le îngreuna situația reala în templul tenebros, cu aer medieval, intitulat Conciergerie. Pentru a adânci și mai mult contrastele, în randul foștilor criminali, ridicați la rangul de agenți secreți, se găsea și un vechi rival de ,,pârnaie” a lui Jacques Collin, șeful de siguranță Bibi-Lupin, care este chemat să-l identifice în persoana lui Vautrin pe fostul său tovarăș de tâlhării. Printre criticile aspre ale eficienței juridice a curții cu juri și criticile aduse justiției pentru că ,,nu pedepsește nici jumătate din fărădelegile săvârșite” (p. 334), găsim fragmente de critică socială dezgolită de orice prudență conservatoare: ,,Credem că poliția e vicleană, machiavelică, dar de o extremă blândețe; numai că ascultă patimile ajunse la paroxism, primește declarații și-și păstrează notele. Nu e înspăimântător decât pe de o parte. Iar ceea ce face pentru justiție face la fel pentru politică. Dar, în materie de politică, e la fel de crudă și de părtinitoare ca răposata inchiziție.” (p. 334) Jacques Collin reușește să transmită un mesaj mătușei sale, Jacqueline Collin, cea care se ascunde sub straiele pestrițe ale bucătăresei Asia și care apare ca o actriță de bulevard în incinta Palatului de Justiție sub numele de doamna de Saint-Estève, veritabilă maestră în știința preparării otrăvurilor, prin intermediul căreia o informează pe adevărata rudă cu privire la măsurile ce trebuiau luate numaidecât, fără să lase loc de bănuieli personalului închisorii: Asia avea să le viziteze în fugă pe ,,muierile” lui Lucien, ducesa de Maufrigneuse (cf. Salonul cu vechituri) și doamna de Sérisy, care aveau să-l ajute cu sfaturile viclene ale abatelui și cu protecția lor. În același timp, Asia avea să meargă la respectabilii Rastignac și la doctorul Bianchon, care ar fi depus mărturie falsă că nu-l recunosc pe Vautrin, locatarul din casa Vauquer (cf. Moș Goriot), în persoana abatelui Carlos Herrera. Etapa imediat următoare era cea a interogatoriilor, test pe care abatele cucernic era în stare să-l treacă excelent, dar nu și Lucien, a cărui constituție morală era, după cum se știe încă din Iluzii pierdute, lamentabilă.

Abatele este dezbrăcat și inventariat ca un deținut de rând, personaj ipotetic cu care Vautrin, odată ce-și arată trupul brăzdat de tatuaje și cicatrice, semăna izbitor. Bibi-Lupin nu-l recunoaște însă pe Vautrin în abatele Carlos Herrera. Doar doamna Poiret, fosta domnișoară Michonneau, fată bătrână atrasă sexual de Vautrin, și suferind încă din această pricină, în Moș Goriot, se face încă o dată de râs atunci când le declară polițiștilor că după voce și părul de pe piept este fostul locatar și ocnaș Înșeală-Moartea. Dramaturgul mediocru Balzac își pune pecetea pe aceste momente de vodevil de duzină. Camusot tinde să-i țină partea abatelui Carlos Herrera, iar după apariția testamentului și ultimei scrisori de dragoste semnate de sinucigașa Esther, lucrurile par a fi decise în favoarea lui Jacques Collin și a lui Lucien, care putea fi chiar pus în libertate. Jacques Collin pretinde în fața judecătorului că este, în realitate, tatăl natural al lui Lucien și de aceea îl proteja din umbră, croindu-i un rost în viață. Apariția lui Contenson, însetat de sânge, îl determină, totuși, pe Camusot să înainteze cu procedurile, dupa ce îl trimite într-o celulă mai îngrijită pe abate.

Lucien nu face față presiunii interogatoriului, după cum era de așteptat. Dărâmat afectiv la vestea morții iubitei lui Esther, umilit de situația de a fi un deținut prevenit, Lucien recunoaște toate faptele sale, îl denunță chiar pe abate ca fiind un fost condamnat la moarte odios, totul într-un puseu de deznădejde care îl face pe Camusot să fie sceptic și totodată uimit de rezultatele excelente ale strădaniilor sale de judecător. Scrisoarea doamnelor de Maufrigneuse și de Sérisy către cinstitul Camusot, în care i se cere să-l elibereze pe amantul lot adorat, ajunge prea târziu. Ușuratica doamnă de Sérisy își imploră soțul, om de stat al Franței, să intervină în sprijinul favoritului ei. Soțul înșelat, dar resemnat și încă fascinat de nevastă-sa, îl roagă pe prietenul său apropiat, domnul de Granville, procuror general al statului, să intervină pe lângă Camusot și să facă ordine în întreaga învălmășeală, ce amenința reputația impecabilă a câtorva doamne onorabile din marea societate. Deodată, corupția privata a unor indivizi care conduc statul transformă același aparat de stat obedient într-o simplă afacere, într-o anexa domestică, a celor mai bogate familii din Franța. ,,Femeile, femeile frumoase și bine situate, ca doamna de Sérisy, sunt copii răsfățați ai civilizației franceze. Dacă femeile din alte țări ar ști ce înseamnă la Paris o femeie la modă, bogată și cu un titlu de noblețe, ar visa toate să vină aici, să fie și ele regine. Femeilor consacrate doar regulilor bunei-cuviințe, acelei colecții de legi mărunte numite destul de des, în COMEDIA UMANĂ, codul femeilor, nici că le pasă de legile făcute de bărbați. Ele spun totul, nu se dau îndărat de la nici o greșeală, de la nici o prostie; căci toate au înțeles perfect că nu sunt răspunzătoare de nimic în viață, afară de cinstea lor femeiască și de copiii lor. Rostesc râzând cele mai mari enormități. Cu orice prilej repetă vorba rostită de frumoasa doamnă de Bauvan, curând după căsătoria ei, către soțul pe care venise să-l ia de la Palatul de justiție: ,,Judecă mai repede și vino!” (pp. 393-393). Aceste răsfățuri uzurpatoare sunt ultimele rudimente ale vechii nobimii feudale înainte de prăbușirea ei la picioarele intereselor de altă natură, strict pecuniare și fără etichetă aristocratică, ale claselor burgheze. Doamna Léontine de Sérisy se prezintă personal în fața judecătorului Camusot, arzând o parte din scrisorile de amor pe care poliția le confiscase de la Lucien. Pasiunea ei descurajantă și înjositoare pentru poetul afemeiat o împinge până la a-și pârjoli propriile mâini delicate de față cu un magistrat arivist precum Camusot, băiatul unui negustor vicios (cf. Iluzii pierdute).

Retras în încăperea rece și umedă a închisorii, meditativ și suferind atroce în amorul său propriu, Lucien de Rubempré, fără a banui măcar câte rotițe se învârteau în mecanismul social pentru a-l salva, revede scurta sa viață fericită alături de Esther Gobseck și, cuprins de spleenul unui poet romantic însetat de melancolie, dar strălucind apoteotic în fața ultimei sale fapte, cea mai consistentă în nimicnicia ei, decide să se sinucidă. Își scrie testamentul. Îi transmite tot în scris procurorului general o retractare a interogatoriului de curând încheiat. Îi mărturisește îngerului său păzitor, Jacques Collin, admirația și groaza pe care le resimte în fața măreției sale demonice. Pasajul urmator poate fi confundat cu oricare capitol din cartea istoricului Thomas Carlyle, Cultul eroilor, pe care Balzac ar fi putut-o scrie la rândul lui: ,,Există urmașii lui Cain și aceia ai lui Abel, cum spuneai dumneata câteodată. În marea dramă a omenirii, Cain e opoziția. Dumneata te tragi din Adam prin ramura aceasta, în care diavolul a suflat și mai departe focul a cărui primă scânteie a fost aruncată asupra Evei. Printre demonii din seminția aceasta se află, din timp în timp, câte unul cumplit, cu o alcătuire uriașă, care întrupează toate puterile omenești și seamănă cu acele febrile animale ale pustiei, a căror viață cere întinderile ei nemărginite. Asemenea oameni sunt primejdioși în societate, cum ar fi niște lei în plină Normandie: au nevoie de hrană, sfâșie oamenii banali și pasc paralele proștilor; joaca lor e atât de primejdioasă, încât până la urmă ucid umilul cățel din care și-au făcut tovarăș și idol. Când vrea Dumnezeu, ființele acestea misterioase sunt Moise, Atila, Carol Magnul, Mahomed sau Napoleon; dar, când el le lasă să ruginească în fundul oceanului unei generații, aceste unelte gigantice nu mai sunt decât Louvel și abatele Carlos Herrera. Înzestrați cu o putere nemărginită asupra sufletelor gingașe, le atrag și le sfărâmă. E ca planta veninoasă, viu colorată, care fascinează copiii în pădure. E poezia răului. Oameni ca dumneata ar trebui să locuiască în peșteri și să nu iasă din ele. Dumneata m-ai făcut să trăiesc viața aceasta titanică, și am avut parte de ea pe săturate. Astfel îmi pot scoate capul din nodurile gordiene ale politicii dumitale, ca să-l vâr în lațul cravatei mele.” (p. 400) Aruncând o ultimă privire halucinantă asupra Parisului, orașul înfrângerii sale, Lucien își pune capăt zilelor, într-o ultimă sforțare paroxistică. Doamna de Sérisy, aflând vestea neagră, străbate închisoarea cu rapiditatea unei animal de savană hăituit, reușind chiar, scuturată de un flux nervos de tăria unui trăsnet, să smulgă o zăbrea din cușca în care se afla leșul lui Lucien. Durerea ei are forța unei descărcări orgasmice care zdruncină materia. Autoritățile, prea mici în fața puterii unei neveste de politician și înalt magistrat al statului francez, conchid în mod definitiv, sub forma unei știri judiciare menite să liniștească opinia publică, adică să îi adoarmă vigilența, că Esther s-a sinucis, iar Lucien, nevinovat de nici un jaf sau alte fapte penale, moare subit din cauza ,,unui anevrism ajuns în ultima fază” (p. 408). În acest fel, finalul părții a treia din roman se suprapune peste sfârșitul celei de a doua părți: după moartea Estherei vine decesul identic al lui Lucien. Romanul sentimental s-ar fi putut termina în acest loc, dacă Balzac nu ar fi intenționat să ducă la liman și acest studiu sociologic al organelor de apărare a societății prinse în încleștare cu fața ascunsă a societății însăși.

Ultima întrupare a lui Vautrin 

Debutul ultimei scene a romanului Strălucirea și suferințele curtezanelor constă din dialogul familial în care judecătorul Camusot, după o zi lungă și grea la birou, dă raportul cu privire la cele deja întâmplate soției sale, parvenita intrigantă, capabilă să scoată din orice oportunitate maximum de câștig. Amélie Camusot nu este doar soția devotată, ci, asemeni doamnei Rabourdin din Slujbașii, dorește ca ambițiile personale de mărire să se împlinească în cariera virtualmente strălucită a soțului ei, docil și fără imaginație. Scandalul sinuciderii unui tânâr râvnit de atâtea femei din cartierul Saint-Germain-des-Prés declanșează în mintea doamnei Camusot planuri noi de ascensiune socială. Doamna Camusot urma să viziteze casa familiei de Grandlieu pentru a le aduce la cunoștință acestora existența unor scrisori compromițătoare, pline de trădări afective și obscenități erotice, pe care abatele Carlos Herrera le deținea de la răposatul Lucien. Domnul Camusot va încerca să afle, sfătuit de Bibi-Lupin, dacă abatele este într-adevăr ocnașul evadat Jacques Collin prin a-l confrunta cu cei mai temuți pușcăriași închiși în aceeași închisoare, care, desigur, i-ar fi dat în vileag adevărata identitate.

După o noapte de jelanie creștinească la căpătâiul iubitului său Lucien, Jacques Collin se simțea sufletește bolnav. ,,Jacques Collin, scufundat în gândurile care-l absorbeau, nepăsându-i de el însuși, socotindu-se ca o haină fără trup pe care să-l îmbrace, ca o zdreanță, nu bănui cursa pe care i-o întindea Bibi-Lupin, nici importanța coborârii sale în curte. Nefericitul ieși mașinal și o luă pe coridor (…).” (p. 438) În curtea penitenciarului îl așteptau câțiva dintre vechii săi camarazi, care aveau bani depuși la banca clandestină pe care o deținea Vautrin și care, în prezent, fusese golită de capital din pricina cheltuielilor exorbitante ale cuplului Esther-Lucien. Acum morți, prin moștenirea Estherei, totul putea fi pus la loc. Balzac realizează nu numai o incursiune exactă în universul bandiților și criminalilor de drept comun, ci reușește să stăpânească ca un meșter priceput limbajul distinctiv al găștilor de deținuți, argoul detenției. Aristocrația o compuneau criminalii în serie și cei condamnați la moarte. Cei mai mulți dintre aceștia se trăgeau din păturile cele mai sărace ale societății: orfani, copii abandonați pe străzi, abrutizați pana la marginea animalității, fără știință de carte, trăind la nivelul instinctelor și gândind cu febrilitate doar atunci când executau un omor sau tâlhăreau după plan, Jacques Collin trecea drept casierul lor, gășcarul care domnea peste ei în cadrul asociației lor comune, societatea celor Zece mii. Unul dintre ei, poreclit La Pouraille, dar numit Danneport, omorâse recent pe domnul și doamna Crottat, fermieri bogați și avari, de la care furase opt sute de mii de franci, motiv pentru a fi condamnat la pedeapsa capitală. Alți doi, cunoscuți apropiați de-ai lui Vautrin, camarazi de griji și suferințe în trecut, membrii în Gașca mare, organul de conducere al societății celor Zece mii, se chemau Sélérier, supranumit Firișor de Mătase, iar celălalt purta porecla de Peticul, dar numit în realitate Riganson. Fiecare mai avea cel puțin tot atâtea nume de contrabandă. ,,Sălbaticii aceștia nu respectau nici legea, nici religia, nimic, nici măcar științele naturale, a căror sacră nomenclatură e, cum se vede, luată de ei în bătaie de joc.” (p. 443) Chiar și așa, regulile închisorii sunt aspre: să nu trădezi poliției, să nu pretinzi că ești mai criminal decât în realitate, să fii devotat soțului tău închis, să nu muncești și să te lași în voia patimilor de tot felul ca o datorie. ,,Cum se va vedea, La Pouraille iubea cu patimă o femeie. Firișor de Mătase, filozof egoist, care fura să-și facă o situație, semăna mult cu Paccard, omul lui Jacques Collin, fugit cu Prudence Servien și stăpâni amândoi pe șapte sute cincizeci de mii de franci. Firișor de Mătase n-avea nici o legătură, disprețuia femeile și nu se iubea decât pe sine. Cât despre Peticul, așa cum se știe în momentul de față, își trăgea porecla de pe urma legăturii sale cu Petica. Or, aceste trei celebrități ale lumii interlope aveau socoteli de cerut lui Jacques Collin, socoteli destul de greu de lămurit.” (p. 450) Având în vedere că La Pouraille urma să fie executat în scurtă vreme, ceilalți doi ocnași își doreau să afle unde depusese acesta banii din jaful răsunator al familiei Crottat. La Pouraille nu recunoscuse nimic în fața lor până în acel moment. Pe de altă parte, nici pe ceilalți doi ocnași nu-i aștepta ani de libertate. ,,Peticul și Firișor de Mătase urmau să fie condamnați pentru furt cu circumstanțe agravante la cincisprezece ani de închisoare, care nu se pot confunda cu cei zece ani ai unei condamnări dinainte, pe care-și îngăduiseră să-i întrerupă. De aceea, deși aveau de făcut unul douăzeci și doi și celălalt douăzeci și șase de ani de muncă silnică, sperau amândoi să scape și să găsească grămada de bani a lui La Pouraille”. (p. 453) Cei trei îl recunosc din mersul de ocnaș cu ștate vechi pe ștabul lor, Jacques Collin, sub veșmintele preoțești. Exact în acest punct, când turpitudinea umană a ocnelor izbucnește la suprafață în deplinătatea ei malefică, Balzac înfăptuiește ceea ce nu se întâlnește nici pe coridoarele birourile statului, nici în compania unor familii selecte de nobili și, cu atât mai puțin, în casa unui Nucingen, a cămătarilor mai mici sau a micii-burghezii arghirofile: solidaritatea umană și devotamentul absolut sunt expuse în strălucirea lor nimicitoare. După cum Esther Gobseck este mai puțin târfă decât ducesa de Maufrigneuse, contesa de Sérisy sau marchiza d’Espard luate separat, ajungând să facă sacrificiul suprem din iubire, tot la fel arestații de față sunt mai umani în raporturile lor sociale decât cetățenii care se bucură de toate drepturile constituționale asigurate de legile în vigoare. Nici unul dintre cei trei paria nu-l trădează pe șeful lor, deși le-ar fi stat ușor în fire. Argoul, viclenia stăpânului reintrat în funcție și respectul căștigat din trecut sunt întrebuințate la cel mai înalt nivel. ,,În felul aceasta, dădu greș lovitura pregătită de Bibi-Lupin. Înșeală-Moartea, ca și Napoleon recunoscut de ostașii săi, câștigase supunerea și respectul celor trei ocnași. Fuseseră de ajuns două cuvinte. Aceste doua cuvinte erau: gagicile și loveaua voastră, femeile și banii voștri, rezumatul tuturor afecțiunilor adevărate ale omului.” (p. 457)

Din dialogul celo patru deținuți aflăm întâmplari din trecutul îndepărtat al lui Jacques care luminează portretul său real, nu doar pe cel ideal: în ziua imediat următoare avea să fie executat un corsican vinovat de multe crime, Théodore Calvi, un alt efeb declasat pentru care Jacques Collin dezvoltase o pasiune acaparatoare cu un deceniu în urmă. Iată cum activitățile pederaste ale abatelui Carlos Herrera devin limpezi. ,,Jacques Collin, gata să leșine, cu genunchii moi, fu sprijinit de cei trei tovarăși și avu prezența de spirit de a-si împreuna mâinile luând o înfățișare cucernică.” (p. 457) Întâi Théodore Calvi, apoi Rastignac și, îndeosebi, destrăbălatul Lucien fuseseră pe rând partenerii sexuali ai devotatului Jacques Collin. Abatele Herrera, care rămâne la fel de sacerdotal după schimbul de replici din curte, urmărit cu atenție de Bibi-Lupin și judecătorul Camusot, primește apoi permisiunea de a-l spovedi pentru ultima oară pe Calvi, găsit vinovat de a fi ucis-o pe văduva Pigeau și slujnica ei, furând numai trei de mii de franci. ,,Deoarece se dovedi că țiitoarea lui Calvi, implicată în proces, cheltuise cam o mie de franci din momentul crimei și până cand voise Calvi să puna amanet argintăria și bijuteriile, asemenea dovezi părură suficiente ca să-l trimită în fața Curții cu juri pe ocnaș cu țiitoarea lui cu tot. Omorul fiind al optsprezecelea săvârșit de Théodore, fu condamnat la moarte, căci se părea că el era făptașul acelei fărădelegi atât de iscusit săvârșită”. (p. 471) Jacques Collin simte nevoia irepresibilă să-l salveze în ultimul ceas pe Calvi. Din scurta convorbire cu Firișor de Mătase rezultă în mod indubitabil homosexualitatea lui Vautrin (,, – De la prohab i se trage! zise Firișor de Mătase zâmbind.”). Spovedindu-l în aparență pe Calvi în limba italiană, pe care abatele se presupunea că o știe, Bibi-Lupin, stând la pânda îmbrăcat ca un jandarm, nu înțelege nimic din conversația vioaie dintre Carlos Herrera și corsicanul ucigaș. Calvi furase și omorâse pentru iubita lui de atunci. Jacques Collin, întruparea mizericordiei catolice, îi promite fostului său iubit că va reuși să-i anuleze execuția, să-l transfere în inchisoarea Toulon, de unde va evada, pentru ca apoi abatele să îi aranjeze ,,o viață drăguță, liniștită…” (p. 478). Aceleași promisiuni le-au fost făcute odinioară unor Rastignac, care se depărtase de Jacques Collin, și Lucien, care murise în paza lui. Angajații sistemului judiciar au fost, de pe urma acestor încercări de confesional, încredințați de cinstea robei bisericești purtate de Jacques Collin. Deghizată ca marchiza San-Esteban, Asia reapare în închisoare pentru a primi noi indicații de la formidabilul ei nepot, posesorul unor puteri nefirești. Șantajul cu scrisorile porcoase nu trebuia amânat. Jacques Collin iese aproape învingător din încleștarea de interese egoiste atunci când află unde își ascundea banii La Pouraille (la gagica sa Gonora) și cum acesta, împreună cu ceilalți doi bandiți, acompaniați de șeful Bibi-Lupin, știau de sumele șterpelite. Aerele de combinator cu dare de mână îl imping pe Jacques Collin spre a semna cecuri în alb: ,, – Ei, află că în douăzeci și patru de ore le-am șutit lovelele! exclamă Jacques Collin. Pezevenghii n-or să dea nimic îndărăt cum o să dai tu, o să rămâi curat ca zăpada, iar ei mânjiți cu tot sângele! Am eu grijă să te fac băiat cinstit, atras de ei în cursă. Cu averea ta, o sa pot să fac rost de un alibi în celălalt proces, o să te fac să ajungi la pârnaie și, o data acolă, o să vezi și tu cum evadezi… O să trăiești prost, dar măcar o să trăiești.” (p. 487) Ajutat de pana iscusită a lui Balzac, toate îi merg strună abatelui Carlos Herrera, care pare că dă o probă dură în materie de corupție în fața cititorilor, examinare trecută cu brio de ucenicul vrăjitor al naratorului.

În cealaltă parte a societății, mai precis pe culmile sale, doamna Camusot încearcă să potrivească lucrurile în așa chip încat toată lumea să iasă mulțumită. ,,Astfel încât, diferitele interese înnodate între ele, în vârful și în străfundul societății, aveau să se întâlnească în biroul procurorului general, aduse toate acolo de nevoie și reprezentate prin trei oameni: justiția de către domnul de Granville, familia de către Corentin, în fața puternicului potrivnic Jacques Collin, care întruchipa răul social în sălbatica-i energie.” (p. 504) Înaintea unei înfruntări de colț de stradă cu Bibi-Lupin, care nu știa nimic de armistițiul celor două tabere, Jacques Collin, școlit peste medie (ne atenționează Balzac), se înfățișeză contelui de Granville și judecătorului Camusot, discutând de la egal la egal termenii înțelegerii. După multe stăruințe și manipulări emoționale, de data aceasta având un fond sincer (Vautrin recunoaște că singura femeie frumoasă de care este atras nu poate fi ,,decât atunci când seamănă a bărbat”, p. 520), Jacques Collin obține din partea contelui suspendarea execuției capitale a corsicanului Calvi. Corentin, urmărind, înmărmurit de admirație, discuția dintr-un colț al încăperii, descoperă ce potențial de șef al poliției secrete zace în uriașul de Jacques Collin. Bibi-Lupin era un criminal, convertit la religia justiției statului, de ordin inferior calitativ acestui Vautrin, după cum este evident pentru cititori. Primind, din partea procurorului general al regatului Franței, răgazul de o oră de a merge după scrisorile vulgare ale unor aristocrate frivole și a se înapoia în același răstimp, Jacques Collin este întâmpinat de mătușa sa, încântată de dibăcia nepotului, dar și de foștii săi slujitori spășiți, Paccard și Prudence Servien, reîntorși să-și servească stăpânul. Acesta împarte noile ordine militare: cei șapte sute treizeci de mii de fraci ai lui Nucingen trebuie reinstalați în salteaua din odaia răposatei Esther, iar cei două sute cincizeci de mii de bani aur ai lui La Pouraille urmau să fie dezgropați în viitorul apropiat. Efluviile de geniu contabil din creierul abatelui Carlos Herrera sunt și cele care pun capăt intrigii. Tocmai pentru minuția de roman polițist cu care Balzac unește ițele intrigilor din roman merită a cita fragmentul cu pricina în întregime: ,,Godet și Ruffard sunt complici cu La Pouraille în furtul și omorul săvârșite la soții Crottat. Cei patru sute cinci zeci de mii de franci sunt neatinși, o treime în pivniță la Gonora, asta-i partea lui La Pouraille; a doua treime în odaia Gonorei, partea lui Ruffaurd; a treia este ascunsă la sora lui Godet. Mai întâi luăm o sută cincizeci de mii de franci din lovelele lui La Pouraille, pe urmă o suta din ale lui Godet și o sută din ale lui Ruffard. O dată turnați la gros Ruffard și Godet, o să spunem că ei au pus deoparte ce lipsește din biștari. O să le vâr în cap lui Godet că am pus noi o sută de mii de franci deoparte pentru el, iar lui Ruffaurd și lui La Pouraille că Gonora le-a salvat banii lipsă… Prudence și Paccard or să lucreze acasă la Gonora. Tu și Ginetta [iubita corsicanului Calvi, n.a.], care mi se pare că e mare șmecheră, o să manevrați la sora lui Godet. Ca să-mi organizez debutul ca actor de comedie, îi fac pe curcani să găsească patru sute de mii de franci din furtul de la Crottat, și pe vinovați. Se pare că lămuresc și omorul de la Nanterre. Suntem iarăși plini de biștari și ajungem șefi de curcani. Eram vânat, acum suntem vânători și gata. Dă trei franci birjarului!” (p. 531)

Înarmat cu scrisorile făgăduite procurorului general de Granville, Jacques Collin își pledează pentru ultima oară cauza. Corentin va deveni obicetul urii sale din acea zi, socotindu-l vinovat moral de moartea adonisului său Lucien. Captivat de elocința, verva intelectuală și adevărul social crud din spatele spuselor lui Jacques Collin, de Granville nu are de ales decât să încadreze în poliția secretă a statului un dușman al legii atât de înzestrat de la natură și atât de expert în regulile de funcționare ale societății. După ce ajunge să o tămăduiască pe vanitoasa contesă de Sérisy, care își recapătă iluzia (repectului de sine) că a fost singura pe care Lucien ar fi posedat-o și, în același timp, adorat-o, Vautrin, convins de dreptatea ascunsă în spatele homosexualității sale misogine, cea care îl făcea să nu fie niciodată robit femeilor precum acei mărunți oameni de stat ai Franței, contemporani cu geniul său liber, este angajat în serviciile secrete, unde iese la pensie prin 1845. Încă o dată, legitimistul lucid și cumpătat de Balzac integrează organic populația canalelor societății urbane în interiorul sălilor fastuoase de bal, a anticamerelor luxoase și a odăilor impozante de recepție. Nu există opoziție față de putere decât până în clipa în care puterea fagocitează bacteriile sociale primejdioase, întărind, în urma crizelor sale interne, marele organism social. Revoluția transformă numai forțele contrarevoluționare, menținându-le în vigoare și negându-se simultan în procesul devenirii istorice.

 

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene VI


Opere

Volumul VI

Iluzii pierdute

Cei doi poeți 

Trilogia Iluziilor pierdute întrunește calitățile unei narațiuni balzaciene mature, un soi de summum bonum literar, dacă șirul de trei scene (provincie-metropolă-provincie) nu s-ar reduce la saloanele ,,aristice” din Angoulême, apoi la cele literare, teatrale și jurnalistice din Paris, iar, din nou, cele tipografice din reședința industriei hârtiei de pe râul Charente. Balzac nu explorează decât acele cotloane ale Franței din intervalul 1819-1822 care au legături, mai mult sau mai puțin complete, cu meseriile intelectuale și cu arta literară, ceea ce, ar trebuie recunoscut, nu reprezintă decât un fragment, chiar dacă, fără îndoială, important, din sistemul social al Comediei umane. Angoulême este, încă din Evul Mediu, un centru regional al publicării cărților în condiții superioare calitativ și un loc de cinste al tiparnițelor de dinainte de Revoluția Industrială.

Jérôme-Nicolas Séchard este proprietarul unei tipografii din Angoulême. Asemeni lui moș Goriot în materie de paste făinoase, ,,ursul” Séchard cunoaște totul despre calitatea hârtiei, modul de tipărire al cărților, metodele tipografice cele mai respectate, modul de a îți plati prost și de a-ți menține la distanță angajatii, fiind, pe deasupra, un văduv cusurgiu și bețiv. De o zgârcenie sinistră, ca orice provincial care nu poate decât aduna avere, nu a și consuma pe picior mare, Jérôme-Nicolas Séchard își trimite fiul, David, la studii înalte în domeniu, pentru a prelua, cum se cuvine, afacerea familiei. David Séchard primește în administrare afacerea, care, în mare parte, avea un capital fix uzat moral și tehnologii de lucru învechite, tatălui său, cel care, până și în relația cu unicul lui fiu, negociază la sânge contractul de învoială, ieșind învingător din punct de vedere financiar. David Séchard nu are, în primă fază, nici o idee clară despre cum să aducă prosperitate în afacerea pe care o derula. Nababii tipografiei în Angoulême erau frații Cointet, care câștigau între douăsprezece și cincisprezece mii de franci anual (spre deosebire de puțin peste o mie de franci, cât înregistra David Séchard), doar pentru că tipăreau materiale bisericești și documente de interes public, contract obținut cu protecția instituțiilor statului din regiune. David Séchard nu este, în prima parte a tripticului, decât un alt ,,suflet frumos”, și mai puțin inventatorul afacerist, hăituit din toate de părțile, de mai târziu. Această manie a evaziunii în tărâmul artei, ascuns între faldurile poeziei și tânjirea după Absolut, ține de Zeitgeistul romantic, pe care Balzac îl înțelege, fără a se încrede, pe de altă parte, în el. După ce anii Imperiului au ridicat pasiunile în Franța la înălțimi uluitoare, societatea franceză fierbând de energii belicoase fără precedent (și fără urmări, am putea spune astăzi), singurii care, în epoca burghezilor temători și practici, îndrăznind oarecum să depășeasca barierele de mărfuri ale timpurilor lor, erau exploratorii imaginari, luptători pe oceanele de hârtie, de pânză și de sunete ale artelor, napoleonii ratați ai Restaurației, eșecurile unei societăți de succes, saltimbancii, mai mult sau mai puțin reputați, care își rup gâtul în rigolele marilor bulevarde comerciale.

Însoțitorul și prietenul său lunatic este Lucien de Rubempré, unul dintre cele mai fascinante personaje din Comedia umană. Lucien Chardot pe numele sau real, orfan de tată (un farmacist înzestrat intelectual și ambițios) și având drept mamă o femeie de familie nobilă, constrânsă de lipsurile materiale să practice meseria de moașă, de Rubempré (care preia numele de familie al mamei din orgoliu și nevolnicie burgheză atunci când începe ascensiunea sa socială), deși sărac, fusese crescut în așa fel încât vanitatea lui constitutivă să caute întotdeaua prilejuri de juisare. Principiul plăcerii nu are un dincolo al său pentru Lucien de Rubempré, viața deținând a priori sarcina de a mulțimi un libido solar, atât în artă, în amor, cât și pe pânza de păianjen țesută de comunitatea și prezența oprimantă a celorlalți. Lucien de Rubempré, poet și romancier veleitar, se situează la punctul de intersecție dintre luciditatea mercantilă a lui Eugène de Rastignac (cf. Moș Goriot), pentru care fiecare descoperire a abjecției umane este o altă lecție miraculoasă de sociologie aplicată, și înclinațiile creatoare ale unui savant hedonist ca Raphaël de Valentin (cf. Pielea de sagri), jertfit plăcerii trecatoare. Mai rămâne de amintit faptul că Lucien de Rubempré este un bărbat atrăgător fizic, efeminarea sa generală constituind un avantaj între atracția dintre genuri sau atunci când erotismul bisexual este implicat nemijlocit.

Între Houmeau, cartierul inferior și josnic al burgheziei și al proletariatului de mahala, și cartierul nobilimii încă puternice din Angoulême se cască o prăpastie de bun-gust, de aleasă creștere și de prăsilă. Ca întotdeauna la Balzac, corespunzând cu dinamica economică a anilor 1815-1848 în Franța, burghezia își adună puterile pentru un atac decisiv asupra bastionului prăbușit al nobilimii, mai mult mândră decât puternică, mai degrabă epatând prosperitatea decât într-adevăr bogată. Doamna de Bargeton Nègrepelisse, rudă cu marchiza d’Espard (cf. Punerea sub interdicție), este o altă muză a departamentului. Căsătorită cu un bătrân decrepit și idiot, cu care nu întreținea raporturi intime de ani de zile, doamna de Bargeton pare mai aproape de domnișoara Cormot (cf. Fata bătrână), dacă snobismul ei excentric pentru arta nu ar fi ascuns, intensificat și protejat pornirile ei sexuale reprimate. Așa cum Lucien de Rubempré se încununa în ochii proprii cu laurii destinați unui geniu, doar pentru că în societate nu însemna nimic, doamna de Bargeton își experimenta fanteziile erotice sublimate în cenaclul ei artistic, pe care provincialii cărpănoși și ignari din Angoulême îl stimau doar pentru că nu îl puteau înțelege. ,,Naïs avea cusurul ca întrebuința fraze lungi, pline de cuvinte umflate, numite foarte nimerit gogoși în vocabularul ziariștilor care, în fiecare dimineață, născocesc o mulțime, greu de mistuit pentru cititori, dar pe care aceștia le înghit totuși. Împărțea în dreapta și stânga superlative care îngreunau mult conversația cu ea, cele mai mici lucruri luând niște proporții uriașe. Încă de pe atunci începuse ea a tipiza, a individualiza, a sintetiza, a dramatiza, a superioriza, a analiza, a poetiza, a prozaiza, a colosaliza, a angeliza, a neologiza, a tragiza la tot pasul; căci trebuie să siluiești puțin limba, ca să zugrăvești unele ciudățenii în care au alunecat unele femei. Spiritul ei se înflăcăra de altfel ca și limbajul. Ditiramba o avea și în inimă și pe buze.” (p. 54) Doamna de Bargeton fusese o singură dată atrasă atât de mult de un bărbat încăt să-i fie amantă, ofițerul și marchizul de Cante-Croix, dacă căpcăunul de împărat exilat nu i l-ar fi răpit în bătălia de la Wagram. De atunci încoace, Diotima din Angoulême ardea ca o sobă iarna. Întâlnirea cu eroul liric, pe deasupra chipeș, Lucien de Rubempré, îi va orienta focul din inimă într-o nouă direcție. Competitorul său era un anume baron Sixte du Châtelet, care, prin venalitatea și aspirațiile sale matrimoniale, este altoiul cavalerului de Valois (cf. Fata bătrână) pe trunchiul degenerat al lui Clément Chardin des Lupeaulx (cf. Slujbașii). Louise de Bargeton se îndrăgostește aparent nebunește de tânărul ei admirator, poetul de Rubempré, pe care succesul său imediat în ,,orașul de sus” îl va costa enorm în viitor, doar pentru că voința și tăria sa de caracter sunt atrofiate de primele complimente, ieftine zaharicale de prăvălie. Du Châtelet va binevoi să răspândească, invidios pe mai tânărul său competitor, măscării pe seama lui Lucien, băiat de spițer și de o femeie care îngrijește lăuzele. Societatea aristocraților din Angoulême este la fel de banală, jalnică și măruntă ca acelea din Tours, Bayeux sau Alençon. Vicarii nu pot, fără îndoială, lipsi din peisaj. Doamna de Chandour și soțul ei, Stanislas, sunt două caricaturi ale cochetariei demodate. Astolphe de Sainton este nobilul horticultor, un semidoct sterp din punct de vedere spiritual. Adrien de Bartas este o nulitate muzicală, îngâmfat ca un păun de grădină zoologică. Însoțit de desenatorul mediocru Alexandre de Brebian, Adrien de Bartas trăia într-un concubinaj tăinut cu nevasta acestuia, Lolotte (doamna Charlotte de Brebian), în vreme ce muzicianul o avea ca amantă pe soția desenatorului, zisă Fifine (doamna Joséphine de Bartas). Jacques de Senonches, căsătorit cu Zéphirine, era un bogătan cu aere de mare vânător și senior. Soția lui, poreclită Zizine, se culca cu un anume Francis de Hautoy, fost diplomat, prieten bun al domnului de Senonches și paznic ales, dar și preceptor al familiei acestuia. Această originală căsnicie în trei amuza și indigna ipocrita pătură superioară a departamentului. Marchizul de Pimental și nevasta lui asigurau fala orașului de pe Charente în ceea ce privește mărimea rentei anuale, care ajungea la patruzeci de mii de franci. Alături de familia de Rastignac, sărăcită, din care se trage și arivistul Eugène (cf. Moș Goriot)aceste două neamuri de nobili erau cele mai distinse din Angoulême. Împreună cu domnul de Séverac, un bătrân trăznit pasionat de cultura viermilor de mătase, și de doamna și domnișoara du Brossard (doamna îi căuta un partener pe termen lung fiicei), două aristocrate scăpătate care mergeau la serate și la baluri cu aceeași încordare în suflet cu care ies prostituatele la șosea seara, marea societate din Angoulême se termină brusc într-o fundătură.

Evenimentul care aduna aceste măști de ceară laolaltă se referă la o seară de poezie în casa doamnei de Bargeton, prilej prin care Lucien de Rubempré spera să-i cucerească cu forța de sugestie cu care recita poezii preromantice din André Chénier. Aristocrații aveau urechile tari și gusturi joase, iar strădania lui Lucien, deși demnă de considerație și plină de emfaza unui actor al genului, va fi doar un eșec. Din întreaga reprezentație, provincialii cu obrazul gros înțeleg ceea ce era de ordinul evidenței: doamna de Bargeton nu poate fi decât amanta tânărului din Houmeau. Atunci cand aceasta, orbită de trufie, îl va lăsa pe Lucien să îngenuncheze scăldat în lacrimi la picioarele ei, într-o imagine de un patetism astăzi desuet, iar episcopul îi surpinde în această ipostază cvasilicențioasă, orașul Angoulême va fi străbătut de bârfa veacului: plebeul Lucien se iubea fizic (cum altfel?) cu un vlăstar de sorginte aristocratică. Atunci când însă Stanislas de Chandour îndrăznește să facă o aluzie lipsită de eleganță despre experiența de amor a doamnei de Bargeton, du Châtelet, care pândea de mult momentul, îl împinge pe ramolitul domn de Bargeton să-l provoace pe Stanislas la duel. Domnul de Bargeton va demonstra un curaj de om tâmpit atunci când îl va răpune, din fericire nu mortal, pe Stanislas, un arbitru al eleganței care va avea de acum încolo gâtul strâmb. Doamna de Bargeton, compromisă în ochii salonului, dar nu încă văduvă, urmărită din umbră de du Châtelet, pretendentul ei tomnatic, pleacă la Paris, însoțită de Lucien de Rubempré, în speranța că îi va găsi soțului ei un post bine retribuit în capitală și ei înseși un loc de cinste între femeile la modă ale orașului luminilor.

Înainte de a pune capăt primei părți din Iluziile pierdute, căsătoria pripită dintre David Séchard, tipograful sărac, dotat cu mai multă putere sufletească și forță a spiritului decât viitorul său cumnat și care, în plus, nu avea ambiția de a străluci în nici un salon, și sora lui Lucien, Ève Chardon, trebuie consemnată. David obține în treacăt încuviințarea tatălui său, bătrânul bețivan retras la ferma din Marsac, care nu privește cu ochi buni afacerea căsătoriei dintre un băiat fără simț mercantil și o fată fără puțină avere. Felul in care David o curtează pe Ève este o mostră de idealuri stropite de cele mai materiale intenții: David o dorea atât fizic, cât și sufletește pe Ève în viața lui, cu toate că deficitul său de experiență cu femeile în genere ne-ar sprijini ipoteza slăbiciunii carnale a relației. Ève, copleșită de forța trupească pe care o ghicea în David, dar și conștientă de dependența momentană a bărbatului de ea însăși, acceptă avansurile tipografului ca pe biletul ei spre o viață lipsită de experiența negrei sărăcii. Declarația de iubire a lui David, mixtură de calcul și sentiment, simfonie de bani și idealuri, constă din promisiunea unei averi la orizont: Ève asistă, mai mult sau mai puțin electrizată de dorințe ascunse, imposibil de mărturisit, la istoria fabricării cărții în Franța și la posibilitatea simultană de a scădea costurile și a crește calitatea materiilor prime, mai ales a hârtiei, în vederea comercializării cu supraprofit a cărții pentru mari categorii de cititori, plan pe care voia să îl împlinească David. În clipa când legătura sufletească dintre cei doi tineri abia se pecetluise, Lucien revenea acasă, după înfrângerea, fără voia sa, pe care o repurtase în casa doamnei de Bargeton. Ève îl adora pe fratele ei ca pe o mare speranță a familiei lor. David îi aprecia așa-numitul geniu, însă presimțea că acest cumnat vanitos, dedat spre luxură și dezmăț, va fi piatra de la gâtul destinului său. De Rubempré nici nu participă la nunta Èvei. Aceasta și mama lor, îngenuncheate ca două mucenițe la picioarele crucii, îi urează drum bun fratelui Lucien, dupa ce acesta îl pune pe David în situația de a împrumuta (fără șansă de a-și recupera banii) două mii de franci cumnatului său. Cu această sumă în buzunar, suficient de mare pentru a face foamea în marea metropolă, cea care absoarbe tot ce e mai bun și mai stricat din provincie, autorul volumului de sonete Margarete și a romanului istorc Arcașul lui Carol al IX-lea, pornește pe drumul spre Paris în compania doamnei de Bargeton. Ambiția sa egocentrică, care denotă o slăbiciune constitutivă, o melancolie care întunecă paginile din Iluzii pierdute, nu era aceea de a clădi o reputație stabilă la Paris, ci, nici mai mult, nici mai puțin, de a-l cuceri într-o zi pentru a-l pierde în aceeași noapte.

Un geniu provincial la Paris

Ajuns în capitală, reședința ,,mondială” a desfătărilor din secolul al XIX-lea în Europa, Lucien de Rubempré este însoțit nu numai de Naïs de Bargeton, ci și de Sixte du Châtelet, nobilul ridicat din mica-burghezie abia după 1789 și ambițiosul orientat spre obținerea unui post prin delegație regală care l-ar fi îmbogățit ulterior. Baronul du Châtelet are bosa unui om de lume versat: eleganța și farmecul lui studiat o vor împinge pe vanitoasa doamnă de Bargeton să-și dea curând seama că poetul ei de provincie este un oarecare provincial sărac, șters și bădăran pe lângă ce îi putea oferi varietatea umană a Parisului. Ruda marchizei d’Espard (cf. Punerea sub interdicție), care are sarcina de a o introduce pe amfitrioana din Angoulême în marea societate a celor distinși și rasați, va înțelege cu timpul farmecul toxic al moravurilor aristocratice, pe care și-l va însuși ca o discipola fidelă: de la vestimentație până la gesturi, totul este croit spre a sfida, a umili, a jigni, a plesni de lux antiplebeu. Dorința de a trasa granițe imaginare și a se distinge de gloate apare ca rațiunea de a fi reală a aristocrației postnapoleoniene. Vanitosul Lucien va bănui numaidecât prăpastia socială care se cască între el, un poet sărac, și fetele distinse și afectate, adunate în sălile de teatru și la opera pariziene. De aceea împrumuturile rudelor sale vor merge o treime în cumpărarea unor haine de soi, care să-i ascundă foamea de fond: lipsit însă de grația unui trântor veritabil și neavând încă uzura parizianului experimentat, Lucien se va prezenta la teatru, în loja doamnei d’Espard, îmbrăcat strident și ,,din cutie”, ceea ce, prin insolitul apariției și prin prostul gust arătat fără jenă, îi va atrage comentariile acre și malițiozitățile celor prezenți: doamna d’Espard îi admiră la prima vedere frumusețea, dar este șocată de aspectul de băiat de prăvălie spilcuit al ținutei sale, doamna Bargeton se va dezice în aceeași clipă de acest veleitar necioplit și vulgar, iar craii Parisului, domnul de Marsay (cf. Contractul de căsătorie), frații Vandenesse (cf. Crinul din vale), generalul Montriveau (cf. Ducesa de Langeais), Melchior de Canalis (cf. Modest Mignon) îi vor arunca cu toții, ca hotărâți dinainte, priviri și replici batjocoritoare. Din acea seară, Lucien de Rubempré este ostracizat de doamna Bargeton, care, din teamă să nu se compromită în ochii doamnei d’Espard, va refuza să-l mai vadă. Urcușul său atât de ușor în provincie se va lovi de zidul unei cetățui feudale în Paris, cu toate că Franța nobilimii avea, după cum am mai amintit, mai ales în anii 1821-1822, când se desfășoară prima escapadă pariziană a lui Lucien, doar forța unor croieli și ținute alese și nimic mai mult decât pretenții despotice față de burghezia de dedesubt, dinamică și avidă de putere.

Lucien, rănit în orgoliul său, va ajunge să locuiască într-o mansardă de student și să se hrănească de la un restaurant ieftin, Flicoteaux, un soi de cantină a tuturor tinerilor cu aspirații de mărire socială veniți de tot cuprinsul Franței, ,,templu al foamei și al mizeriei”. Primul său amic în acest loc este Étienne Lousteau, jurnalist famelic, venit cu aceleași visuri și speranțe zadarnice de scriitor la Paris ca Lucien. Lousteau scria în gazete și era un temut polemist și intrigant, ceea ce constituia în sine o ratare artistică și o plafonare intelectuală totală. Amanta sa, pe care o împărțea cu Du Bruel (cf. Slujbașii), dar și cu farmacistul avut Matifat, era o loretă și actrița de mâna a doua, Florine, personaj fără strălucire sau spirit, prototip de curtezană fadă. După ce îi citește câteva din sonete din Margarete, Lucien descoperă în Lousteau un spirit afin și un tovarăș de suferință. Étienne Lousteau îl va introduce pe Lucien de Rubempré în breasla gazetărilor, dar nu înainte ca poetul și romancierul Lucien, fire slabă și parodie a eroului romantic la modă în Europa Congresului de la Viena, să dea piept cu cei mai reputați editori din Parisul de atunci, precum negustorii de cultura Porchot și Vidal. Pentru Balzac, editorul este prin definiție un ins ca Doguereau, un personaj care reprezintă o întreaga categorie socială, cea a capitalistului care își tratează cărțile sub forma unei mărfi ca oricare alta, pe cititori drept clienți de rând, iar pe scriitori ca pe niște parteneri de afaceri inferiori și ușor de tras pe sfoară. Doguereau se gândea inițial să ofere o mie de franci lui Lucien pentru romanul său istoric Arcașul lui Carol al IX-lea, dar, descoperind pas cu pas condițiile de trai vitrege ale poetului, îi face propunerea să-i cumpere primul roman (dintr-o serie mai lungă pe care urma să o scrie, conform contractului) cu doar patru sute de franci. Lucien, șocat și rănit în amorul propriu de acest afacerist ordinar, nu încheie pactul propus de Doguereau. Văzându-se refuzat în cartierul Saint-Germain și tratat ca o bucată de carne cu oarecare talent de către editorii consacrați ai Parisului, Lucien se retrage în artă. Sihăstria lui în biblioteca Sainte-Geneviève nu durează prea mult timp, dar, cu această ocazie, face cunoștință cu alți artiști de talia lui, deprinși cu lipsurile și vidul de celebritate. Acești intelectuali devotați, pasionați de idei și încrezători în destinul lor artistic, se adunau într-un cenaclu separat. Austeri, serioși până la sacrificiu de sine, grupul era prezidat de Daniel d’Arthez, scriitorul harnic și devotat marii creații, cel care întrevede primul, ajutat de conștiința naratorului, voința slabă a lui Lucien și vanitatea sa sinucigașă. Daniel d’Arthez artistul respiră în numele unei misiuni superioare, pe care Balzac o împărtășește cu simpatia. Printre cei adunați în mansarda lui d’Arthez se numără autorul dramatic Fulgence Ridal, Michel Chrestien, un liberal republican, antimonarhic, filozoful de stânga Léon Giraud, pictorul romantic Joseph Bridau, doctorii Meyraux și Horace Bianchon (cf. Liturghia unui ateu, Moș Goriot), dar și, doar ocazional, caricaturistul cinic și caustic Jean-Jacques Bixiou (cf. Slujbașii). Intenția mult prea explicit didactică a lui Balzac este de a construi un fel de contragreutate simbolică a demnității și a onestității artistice prin acest grup de viitori oameni mari, acum demni și îndurând fără crâcnire poziția de marginali pauperi. Cu toate acestea, Lucien își vede resursele financiare aproape epuizate (sora și cumnatul de la țară binevoiesc să îi împrumute trei sute de franci, sumă imensă pentru grijiile lor materiale presante), iar cum vanitatea îl împiedică să se împrumute de la prieteni de prea multe ori, necesitatea de a își găsi un loc de muncă pentru a supraviețui nu-l iartă. După ce saloanele aristocratice îl resping brutal, piață de carte și maeștrii-păpușari ai săi îl doresc înșelat cot la cot cu atâția scriitori, mai mici sau mai mari, jurnalismul se ivește ca oportunitatea de pe urma căreia Lucien să-și repare greșelile comițând altele, de aceasta dată unele care să-i fie de folos în plan personal. Balzac insistă la tot pasul prin a descrie gazetăria ca spațiul predilect al mârșâviei burgheze, locul în care minciunile, șantajele, bârfele cele mai scandaloase, fățărnicia crapuloasă, lipsa de scrupule și abjecția calculată se împletesc pentru a crea forța opiniei publice, de care interesele celor care conduc statul, nobili și capitaliști deopotrivă, trebui să țină cont pentru a răzbi, adică a înșela. Jurnalismul, aflat încă într-un stadiu rudimentar la 1822, este, totuși, cotat ca o industrie a manipulării, a escrocheriei moralizatoare și a croirii de reputații false, atât negative, cât și unele pozitive. Fie că este vorba de o cronică de carte sau de teatru, fie că se discuta despre personajele politice ale zilei (în spatele cărora veghează coteriile liberale sau monarhice), presa franceză este infamia prin definiție: de la cronici antitetice, dar scrise de aceeași mână sub diferite pseudonime, de la aluzii fine până la atacuri pe față și glume deocheate, cu toate că parlamentarismul francez depindea încă de greutatea plătită a voturilor câtorva mii de mari proprietari și industriași, fiind o oligarhie scindată în interior între facțiuni adverse, nimic nu scapă neamintit, într-o formă sau altă, de Balzac. Spre exemplificare, parcursul rapid și împlinirea bruscă a lui Lucien de Rubempré, la început în solda lui Andoche Finot (cf. Ilustrul Gaudissart, César Birotteau, Banca Nucingen), reproduce fiecare treaptă a infernului de gunoaie gazetărești:  începe prin a scrie o cronică encomiastică a unei piese de duzină, jucată la teatrul Panorama-Dramatique. Este ocazia prin care Balzac ne expune perspectiva sa asupra actrițelor, care sunt o mână de biete cocote folosite de patroni rapace și bătrâni amanți bogati și influenți. Teatrul bulevardier ia naștere ca un bordel incognito, o casă de toleranță protejată de stafiile celor nouă muze și subvenționată de viciile unor spectatori semidocți cu dare de mână. Atunci când Lucien, refuzat de editorul Dauriat (asociat al capitalistului Finot) când îi prezintă inițial sonetele și poemele sale, publică un articol infamant la adresa romanului proaspăt apărut al scriitorului și publicistului Raoul Nathan, periclitindu-i editorului șansele de a vinde cartea, pentru ca apoi, fără conștiință, să scrie apreciativ despre aceeași carte, dar sub alt nume, același om de afaceri Dauriat, viclean, vine și îi cumpără junelui Lucien, acum ferchezuit ca un dandy, cu trei mii de franci creațiile literare, pe care nu le va publica însă vreodată. Lousteau scria articole favorabile unor comercianți care îl mituiau ori de câte ori era cazul, după cum cronicile sale de teatru erau, la fel, plătite de cei interesați de conținutul publicitar al articolelor. De asemenea, acesta redacta recenzii la cărți pe care nu le citise niciodată, o practică răspândită și în rândul editorilor, care acceptau și respingeau manuscrise după ureche. Prostituatele și mercenarii presei, ca Émile Blondet (cf. Piele de sagri, Salonul cu vechituri, Banca Nucingen etc.), familistul frustrat Vernou, chiar Nathan, adunați împreună la Galeriile de Lemn, un hibrid de piață și loc rău famat în același timp, nu sunt cu nimic mai câștigați decât actrițele de lupanar ca Florine sau rivala ei Coralie. Cele două, deși adulate de un public plătit de amanții lor (farmacistul Matifat și Cardot în cazul Florinei și negustorul de materiale textile Camusot pentru Coralie) cu dare de mână, sunt și iubitele lui Lousteau (Florine) și Lucien (cuprinsă de o subită beție de erotism dezlănțuit, Coralie, tânăra de nouăsprezece ani, îl va seduce pe acesta la petrecerea-orgie de după piesă). Lucien, cucerit și încântat de iubita sa Coralie, simte cum mândria sa rănită se poate răzbuna în cele din urmă. Acesta va scrie un articol în care, prin jocuri de cuvinte și porecle animaliere, îi va lua peste picior pe regaliștii de doamna de Bargeton și du Châtelet. Lunile ce urmează în viața junelui prim Lucien sunt pline de încântare și delicii de mult râvnite: Coralie îl va îmbrăca și îi va face toate poftele iubitului ei Lucien, notele de plată fiind acoperite de devotatul Camusot. Slujnica Berenice îi va proteja de ochii curioși ai bătrânului Camusot. Lucien și-a atins scopul: răsfățat, cunoscut, deja cartofor, acesta poate să îi trateze cu îngâmfare pe nobilii care l-au jignit și l-au privit nu ca pe un artist, ci ca pe fiul spițerului Chardon. Lucien ajunge invidiat de colegii lui de breaslă și reușește să câștige antipatia unui jurnalist regalist, Hector Merlin. Fostul său Cenaclu este aproape dat uitării. Datorită spiritualelor sale intervenții în presă, Coralie ajunge să joace la teatrul Gymnase și Lucien va câștiga suficient pentru a trăi amândoi fără grija zilei de mâine, acumulând datorii peste datorii. Contrastul forțat și latura melodramatică pronunțată, slăbiciunea pentru efecte artistice tari, aglomerarea de scene și personaje teatrale în această secțiune mediană a Iluziilor pierdute răpesc creației din forța sa estetică, în pofida meritelor generale ale romanului. Lovit de hybris, Lucien descoperă cum cronica sa negativă la o reprezentație teatrală nu doar că este cenzurată, ci și schimbat pentru a satisface dorințele clientului care a plătit bucata din ziar. Vechii săi prieteni sunt scârbiți de articolele murdare și mistificatoare scrise despre Nathan. Lucien, orbit de o glorie artificială și efemeră, cade în plasa taberei regaliste, pe care o revizitează, de această dată, crede el, de pe poziții de forță egale: ajunge să treacă în rândul facțiunii monarhice a viesparului jurnalistic doar pentru ca regele să îi confirme titlul nobiliar de Rubempré. Astfel, prin pătrunderea sa în saloanele regaliste, Lucien crede ca își va putea împlini chemarea contradictorie de poet și jurnalist. În felul acesta pripit și incoerent, acesta ajunge să fantasmeze la gândul că doamna Montcornet sau domnișoara des Touches, cu o rentă anuală de treizeci de mii de franci, îi pot lua locul în alcov actriței Coralie. Lipsa de caracter nu este nimic esențial aici, având în vedere că întreaga subiectivitate a lui Lucien este coruptă de la rădăcini, încă de dinainte de stabilirea sa în Paris. Rastignac îi devine între timp amic în societatea nobililor. Lucien își publica romanul la firma editorilor Fendant și Cavalier, doar pentru a descoperi că cei doi dau faliment și nu îi plătesc decât o mie cinci sute de franci din cei cinci mii promiși inițial sub formă de polițe. Coralie și Lucien sunt înglodați în datorii. Matifat nu o mai susține financiar pe Florine. Scrisorile intime ale farmacistului sunt întrebuințate ca probe de șantaj de către Lousteau și Finot, ceea ce nu îi dă însă de gândit lui Lucien în privința rapacității prietenilor săi. După ce joacă la ruletă ultimii bani, necâștigând în schimb nimic, Lucien trece la foaia regalistă a patronului Reveil, deși este sfătuit de Cenaclu că această trădare îi va atrage ura partidei liberale, adică a foștilor săi cunoscuți, însetați de cea mai cruntă poftă de răzbunare. Drept urmare, acestia îl vor ponegri în fel și chip pe Lucien: poet slab, romancier apărând privilegiile feudale ale aristocrației, purtând un titlu nobiliar de veșnic parvenit. Florine, ajutată de Nathan și de Finot, care ajung să încaseze bani de la Matifat și să devină amândoi asociați la același ziar, îi ia locul pe scenă Coraliei, care se trezește întâi fără roluri și apoi huiduită la scenă deschisă de cei care altădată erau antamați să o aplaude frenetic. Nathan își vinde partea de ziar lui Finot, iar Lousteau se trezește din nou fără o sursă sigură de existență. Lucien este unanim suspectat de către colegii săi regaliști, cu excepția unui frenetic monarhist, pe numele său Martainville. Aceștia îi înscenează o poveste murdară lui Lucien, care se vede autorul unui articol în care îl denigra pe rege cu ajutorul unor poante vulgare, cu toate că întâmplare la care se făcea referire fusese reală. Plata sa la jurnal se suspendă, iar șansele de restabilire a titlului nobiliar sunt spulberate. Doamna de Bargeton se declară mulțumită de întorsătura lucrurilor. Ziarele liberale se asigură că prestația actriței Coralie să aibă de suferit. Se dorește alungarea ei grabnică de la teatru. Din nou, luat pe sus de înclinația spre culori tari aflate în opoziție netă, Balzac artificializează prăbușirea publică a lui Lucien, după ce umflase inițial pânzele succesului său gazetăresc. Coralie, târfa mântuită de dragoste (o alta reprezentare gotica, infidelă realismului proclamat de Balzac în alte părți), va fi învinsă de rivala Florine și de protectorii ei cu trecere. Lucien ajunge, obligat de regaliști, să scrie o recenzie clisoasă în care critică noul roman al scriitorului Daniel d’Arthez, totuși, simpatizant al reacțiunii, nu înainte de a își vizita prietenul, pe care, cu lacrimi în ochi din pricina căinței superficiale, îl roagă să îndulcească frazele prea aspre și părerile prea colțuroase. Daniel d’Arthez face întocmi cum îi cere Lucien, ceea ce adaugă un alt strat de neverosimil sentimental povestirii, d’Arthez transformându-se deodată într-o ființă serafică, care ține loc de prietenie și demnitate. După ce se duelează cu republicanul Michel Chrestien, care încearcă să salveze imaginea afectată de articolul împotriva lui d’Arthez (deși d’Arthez participase direct la fabricarea acestei recenzii negative, acesta nu izbutește să domolească fierberea revoluționară din vinele lui Michel Chrestien), Lucien stă la pat câteva luni, timp în care se recuperează. Coralie face cu greu față cheltuielilor zilnice, iar Berenice îi vegheaza în calitatea ei de prototip al slugii credincioase. Răpusă de o boala ascunsă, fără viitor aparent pe scenele de teatru, Coralie, după cum o indică zgomotoasa regie balzaciană, trebuie să moară. Lucien încearcă, fără izbândă, să recupereze o datorie de o mie de franci de la Lousteau. Scena finala împinge deznodământul în facil, grotesc și vulgar. Ajuns la mâna unui editor nou, Barbet, Lucien primește două sute de franci doar dacă reușește să compună zece cântece de beție, în vogă la un anumit public pitoresc. Stând culcat lângă sicriul frumoasei Coralie, Lucien se pune pe treabă. Cântecele și poeziile sună minunat, judecând după ceea ce citim. Domnișoara des Touches apare de nicăieri și îi oferă două mii de franci lui Lucien, care își poate plăti acum datoriile. Cu cei două sute de franci rămași, distrus sufletește, Lucien vegetează încă două luni la Paris. În urma unei ultime tentative de a juca la tripou puținii franci rămași, bani pe care, firește, îi pierde, Lucien ia decizia, deplorabil de convențională în romantismul ei, să se spânzure cu șalul Coraliei. În acest moment trupeșa Berenice, propulsată de imaginația trivială a lui Balzac, iese pe stradă, unde se prostituează vreme de câteva ceasuri la lumina soarelui. După ce capătă douăzeci de franci, Berenice îi oferă infima sumă lui Lucien, care, ruinat de propria slăbiciune, dar și de miasmele bolgiilor pariziene, pornește pe jos spre patriarhalul Angoulême.

Chinuri de inventator

Drumul spre vatra părintească este presărat de lipsuri la tot pasul. Lucien ajunge mai sărac în Angoulême decât în ziua în care plecase plin de speranțe alături de doamna de Bargeton, iubita sa, din nefericire pentru buzunarul poetului, etern platonică. Doamna de Bargeton și Sixte du Châtelet, promovat prefect în Charente, se întorc legați în căsătorie, încărcați de gloria unei poziții oficiale și a unei averi care nu poate decât urca. Adăpostit de familia morarului Courtois pentru câteva zile, ajuns aproape un cerșetor vagabond, Lucien primește vizita unui preot, abatele Marrot, rudă cu cineva cunoscut din Angoulême. ,,Bătrânul preot își pusese în gând să ceară lămuriri despre David Séchard de la nepotul său Postel, spițerul din Houmeau, fostul rival al tipografului la mâna frumoasei Ève. Văzând grija micului spițer de a-l ajuta pe moșneag să coboare din hodoroaga ce făcea pe atunci cursa între Ruffec și Angoulême, până și privitorul cel mai greu de cap ar fi ghicit că domnul și doamna Postel așteptau de la moștenirea acestuia viitoarea lor bunăstare.” (p. 517) Tipografia lui David Séchard nu o ducea mai bine din punct de vedere material de când o părăsise Lucien: Ève dăduse naștere unui urmaș pe linie masculină, fiind singura, ajutata și de mama sa, care administra suficient de atent tipăriturile pentru a repurta modeste succese de provincie cu un Almanah al Ciobanilor, într-o perioadă în care cererea de hârtie, alimentată de jurnalismul purulent din Paris, crescuse la cote nemaiîntâlnite până atunci.

David se metamorfozase în creatorul și fabricantul genial, care caută să inventeze o tehnică de producție a hârtiei care să crească în medie calitatea produsului final și să-i scadă costurile la cel puțin jumătate decât ce se găsea atunci pe piață. Fiind un alt ,,căutător al absolutului”, într-o epocă în care patima de a inventa și a diminua costul materiei prime și a timpului de muncă era cea mai căutată în noile aventuri industriale capitaliste, pasibile de riscul falimentului sau de posibilitatea de a realiza supraprofituri, Balzac revarsă asupra strădaniilor sale dragostea celui care se privește în oglindă și se identifică aproape complet cu alter ego-ul său prometeic. În pofida genialității creatoare, David își distruge mai degrabă în pas grăbit familia: sărăcia și falimentul bat la poarta casei cu tăria unui clopot de biserică. Argintăria familiei vede drumul comerțului mărunt.

Ca într-o piesă didactică și șablonardă din secolul al XVIII-lea, Balzac pătrunde din nou în lumea slugilor, după ce la Paris Berenice ne-a dat pilde de devotament dus la extrem: în casa lui David și Ève Séchard, cele trei slugi sunt, după cum urmeaza, astfel: Cérizet, orfan ca Du Tillet (cf. Banca NucingenCésar Birotteau), stupid, amoral, afemeiat (căutat de spălătorese și slujitoare din această cauză), cel care îl va trăda pe stăpânul său David din dragoste peste aur, alsacianul Kolb, un zdrahon cu inima făcută dintr-un alt aur decât cel căutat de Cérizet, dar nu mai puțin valoros, fidel până la capăt tipografului făurar, și Marion, devotată tuturor, dar mai ales fermecată de masculinitatea frusta și onestă a neamțului Kolb.

Dusmanii și rivalii lui Séchard sunt cei doi frați Cointet, regii tiparnițelor din regiunea Charente, dar și bancheri și cămătari clandestini. Asemenea celor doi frați Keller din César Birotteau, unul dintre frați, Boniface, joacă rolul capului care gândește, protocolar și distant, dar otrăvitor ca o cobră, iar celălalt, îndesatul Jean, este cel care tună și fulgeră, demonstrând intenții brutale fățișe pe care geamănul său le disimulează din ipocrizie și curtoazie înșelătoare. Boniface și Jean Cointet nu sunt doar două canalii afaceriste, ci și actanții a ceea ce economiștii numesc îndeobște prin ,,competiție” liberă pe piață. Concurența fraților Cointet se reduce, de fapt, la a-și distruge prin orice mijloc competiția și de a căpăta, dacă se poate, monopol pe tot ceea ce se tipărește în Charente: David Séchard lucra la ceva periculos în laboratorul său improvizat, iar descoperirea unor noi rețete de fabricație a hârtiei trebuia controlată, spionată, furată, dacă nu putea fi cumpărată la un preț de nimic. O avere se ascundea în aburii minții lui David Séchard. Fiind strâmtorat de o afacere care nu aducea profituri convenabile, dar și grevat de datoriile de trei mii de franci realizate de cumnatul său Lucien, care îi falsificase semnătura lui David, Séchard fiul este întâi încercuit, apoi încolțit și, dacă nu ar fi cedat între timp, în cele din urmă sugrumat de cele două bestii capitaliste. Cérizet este cel dintâi cumpărat să își supravegheze de aproape stăpânul. Purtătorul polițelor contractate de Lucien este un om de paie, un paravan negustoresc al fraților Cointet, un anume Métivier, un alt Claparon pentru alți du Tillet și bancheri de tip Nucingen. Impresia pe care o creează Balzac nu e departe de imaginea unor criminali în serie, care, scuturați de pofta banilor și a puterii pe care aceștia o conferă, nu s-ar da înapot de la a bea sângele celor înjunghiați, mai curând ritualic decât practic, în inimă. Cămătarii și negustorii ca frații Cointet sunt boala letală a societății moderne. Lăsată în mâna lor, societatea devine un imens teasc în care ființele umane sunt stoarse de enegie pentru a fi înlocuite apoi cu valori monetare acumulate utopic la infinit. Ève Séchard realizează naivitatea și adâncimea sufletului soțului ei, purtările de șacali la pândă ale fraților Cointet, caracterul slab al propriului frate, mult prea divinizat odinioară, în care încetează să mai aibă încredere, dar și firea cărpănoasă a socrului ei alcoolic, la fel de feroce și de dezumanizat ca tipografii Cointet. Ultimul personaj inuman în trama datoriilor nerambursate este avocatul parșiv Petit-Claud, fost coleg de liceu al lui David, care, angajat de cei doi Cointet, are sarcina de a-l împinge pe Séchard spre mizeria absolută, reprezentată de lichidarea afacerii sale, vinderea secretului tehnologic și de pedeapsa cu închisoarea datornicilor. Petit-Claud este, de asemenea, angajat într-o schemă matrimonială aducătoare de roade în viitor, orchestrată de Boniface Cointet, care unește mica-burghezie crudă cu nobilimea sărăcită din Angoulême prin căsătoria acestui avocat de provincie cu fiica din flori a Zéphirinei de Senonches, urâta Françoise de la Haye, și a amantului ei Francis de la Hautoy, despre care suntem puși în temă încă din prima parte a romanului, când aceștia au asistat la serata literară din casa doamnei de Bargeton. Balzac expune cu atâta rigoare și pedanterie chichițele legale și punctele fragile ale penalităților judiciare încât, după ce ne arată cum datoria lui David Séchard crește din pricina vulturilor legali adunați deasupra stârvului fără lichidități, ajungem să credem că legile statului modern sunt menite să apere infractorii periculoși și, fără îndoială, dăunători celor mai mulți, răufăcători cu care justiția se asociază în vederea unui câștig major, și să-i ucidă pe ceilalți borfași, cei mărunți și faliți, care sunt spânzurați cu fast în piața publică pentru a învăța poporul respectul față de puterea legii. Cinismul lui Balzac conține semințele revoltei și ale negării ordinii sociale existente.

Vânat din toate părțile ca un trofeu de mare valoare, David Séchard, asupra căruia s-a emis un mandat de arestare și este căutat chiar de portărelul înverșunat Doublot, se ascunde în casa unei călcătorese, apropiată de-a soției sale. Cel care îl va trăda este nimeni altul decât Lucien, proaspăt întors acasă, care, flatat la comandă de către notabilitățile din Angoulême pentru succesul său literar modest de la Paris, dar și de articolele avocatului scelerat Petit-Claud (într-o înșiruire de cadre exagerate de Balzac, care rezolva intriga într-un mod relativ previzibil și silit, de vodevil, și nu prea convingător sub aspect estetic sau din punct de vedere al uzanțelor și barierelor sociale), uită pe moment de condiția financiară groaznică în care se afla, tocmai din pricina lui, întreaga familie a surorii sale. Când Cérizet îi falsifică impecabil grafia, Lucien îl scoate, fără voia sa, pe David din bârlog, de unde este arestat de autorități. Dizgrația și decăderea își ating apogeul. Alungat de întregul său neam, de singurii săi apropiați, Lucien, cel neschimbat de la începutul romanului, părăsește Angoulême-ul și, într-o altă clipă de patetism expiatoriu, caută satisfacție în gândul sinuciderii. Puseurile de deprimare ale lui Lucien sunt un indiciu al slăbiciunii sale spirituale, al neputinței congenitale de a rupe pentru totdeauna vălul evaziunii de peste realitatea grosieră, a intereselor materiale celor mai sordide, unde poeții și nobilii scăpătați nu au ce căuta. Dar, protejat de brațul lung al naratorului intruziv, un personaj misterios îi iese în cale, ca deus ex machina: abatele spaniol Carlos Herrera, diplomat, fascinat de tinerii frumoși ca Rastignac și Chardon de Rubempré, asemeni oricărui pederast care nu se dezminte, îl salvează pe Lucien de la moarte, îl angajează ca secretar în câteva minute, îi oferă banii necesari pentru plata datoriei lui David, îi ține o predică în care voința de putere nietzscheană este prefigurată in nuce, răsturnând toate valorile convenționale ale societății, doar pentru că, în spatele unui chip straniu, să identificăm pe Vautrin sau Jacques Collin din Moș Goriot, bancherul tâlharilor și spiritus rector al cinismului și al invitației la practicarea temeinică a actelor penale. Fără acest înger demonic, Lucifer divin, specific imaginației fabuloase a romanelor sumbre și morbide din epocă, Lucien de Rubempré nu s-ar fi reîntors la Paris, unde va asista ca erou central la Strălucirea și suferințele curtezanelor. 

Ce se alege din personajele celei de-a treia părți a Iluziilor pierdute? Frații Cointet, deveniți multimilionari, pairi și miniștrii ai Franței (Boniface se va căsători în 1842 cu fata parfumierului Anselme Popinot), se folosesc, până la urmă, de invenția lui David Séchard, care nu-și permitea plata unui brevet de inventator, însă aceasta se va banaliza prin imitație în industria tipografică în doar câțiva ani. Cérizet devine temporar proprietarul tipografiei fostului său stăpân, dar, șantajat de Petit-Claud cu scrisoarea falsificată de servitorul necredincios, va fi mereu umbra și sluga avocatului din provincie, ajuns magistrat și intrigant politic în Angoulême. David și Ève Séchard moștenesc averea bătrânului Séchard, după moartea acestuia în 1829, în valoare de două sute de mii de franci, și duc o viață mic-burgheză așezată. ,,David Séchard, iubit de soție, tată a doi copii și a unei fiice, a avut bunul-gust să nu vorbească niciodată de încercările sale, iar Ève s-a priceput să-l facă să renunțe la cumplita vocație de inventator, care-i chinuie pe acest soi de oameni ce se aseamănă cu niște Moiși pârjoliți de tufișul de pe muntele Horeb. El se ocupă acum cu literatura din când în când și duce viața fericită și leneșă a proprietarului rentier. După ce și-a luat rămas bun pentru totdeauna de la glorie, s-a rânduit cu curaj printre visători și colecționari; se ocupă cu entomologia și studiază transformările, până acum necercetate, ale insectelor, pe care știința nu le cunoaște decât în ultimul lor stadiu.” (p. 715) Astfel ia sfârșit romanul iluziilor pierdute, în care nobilimea depravată, marea și mica burghezie care asigura avântul economic al unora, muncindu-i pe toți, jurnaliști coate-goale, angajați de cine îi răsplătește pecuniar mai mult, artiști haimanale murind de foame, savanți hăituiți de capitaliști lacomi, actrițe care recurg din nevoie la prostituție, proletari domestici sălbăticiți de penurie se întâlnesc nu pentru a sădi în lume un nihilism absolut, ci în numele dominației distrugerii creatoare, al proteicului capital, singura categorie generală a societății. ,,În procesul acesta al spiritului lumii, statele, indivizii și popoarele se ridică fiecare de pe principiul său particular, determinat, care își găsește expresia și realitatea în orânduirea și în întreaga întindere a situației sale; conștiente de aceste scopuri și adâncite în interesele lor, ele sunt totodată unelte inconștiente și articulații ale acestui proces interior, în care aceste forme dispar, dar în care spiritul în și pentru sine își pregătește și își prelucrează trecerea pe treapta următoare a înălțării sale.” (G. W. F. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Editura IRI, București, 1996, p. 327, § 344).

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene V


Opere

Volumul V

Slujbașii

În Principiile filozofiei dreptului, la adausul § 290, Hegel, contemporan al lui Balzac, afirmă, cu logica sa de fier binecunoscută, următoarele, care, în contextul romanului Slujbașii, ne va fi de folos pentru ceea ce intenționăm: ,,Punctul principal de care depinde totul, în ce privește puterea de guvernământ, este diviziunea treburilor: această putere are de-a face cu trecerea de la universal la particular și la singular, și afacerile trebuie divizate după ramurile lor diferite. Greutatea este însă ca ele să se reunească din nou, în sus, ca și în jos. Căci deși, de pildă, puterea administrativă și cea juridică se despart, totuși ele se întâlnesc din nou, în oricare afacere. Expedientul care se folosește aici constă în numirea unui cancelar al statului, a unui prim-ministru, a unui consiliu de miniștri, pentru a simplifica conducerea de sus. Dar în felul acesta totul poate porni numai de la puterea ministerială și afacerile să fie, cum se spune, centralizate. De această centralizare e legată ușurința cea mai mare, iuțeala, eficacitatea în tot ce trebuie să se facă în vederea interesului general al statului. Felul acesta de guvernare a fost introdus de revoluția franceză, a fost desăvârșit de Napoleon și există astăzi încă în Franța.” (IRI, 1996, pp. 288-289) Într-adevăr, după 1815, cea mai modernă birocrație de stat a veacului era cea franceză, pe care Balzac o surprinde în perioada Restaurației și a monarhiei de după 1830. Ceea ce Balzac expune este ceea ce Hegel condamnă în alte locuri din filozofia sa socială cu destul de multă forță de sugestie: funcționarii publici lucrează în serviciul unui stat, care e controlat de un guvern, corp de executiv supus sau inspirat sau influențat de partidul de la putere sau de alianțele de guvernământ convenite. Facțiunile politice care manevrează neutra mașină de stat o folosesc întotdeauna în interesul lor imediat, chiar dacă aceste partide sunt doar felii din societatea largă și nu societatea însăși. Franța nu era o democrație reprezentativă, clădită pe vot universal, la 1815-1830, ci o monarhie constituțională oligarhică, pentru care cei mai mulți cetățeni ai patriei nu dețineau puterea de decizie politică. Statutul de funcționar era, astfel, rupt complet de corpul politic, apărând ca o excrescență parazitară. În ciuda mormanelor de rapoarte și hârtii tipărite, o birocrație detașată de societatea pe care o servește ajunge asemenea unei mâini detașate violent de trunchi: pentru o vreme seamănă cu o mână vie, având aparența cunoscută, doar pentru a se arată ca fiind un lest mort, un detaliu rupt de ansamblul unificator care se cheamă organism. Tot astfel cu funcționărimea franceză. Din pricina inutilității sociale rezultă un fenomen previzibil: birourile se umplu cu birocrați, a căror muncă nu doar că nu servește la mai nimic, dar consumă fără rost bugetul de stat și timpul unor ființe umane aflate în deplinătatea facultăților lor fizice și mentale. Dovada că lucrurile stau chiar așa constă în prezența unor categorii vaste de funcționari superflui, din care sinecuriștii și supranumerarii se desprind ca vârfurile dintr-un masiv montan. Devenind independentă de societatea de dedesubt, peste care stă atașată printr-un fiat al statului suveran, birocrația are forța, ce ține de inerția mișcărilor ei sacadate, de a afecta negativ societatea: miniștrii și consilierii lor sunt manipulați de funcționărimea superioară și medie, legile sunt întocmite pentru a amâna procesele sau pentru a crea confuzii, rapoartele anuale nu sunt decât prilejuri de intrigi și tergiversări ministeriale, iar obediența pe scară ierarhică acționează ca singurul principiu organic al întregului: de la banalii amploaiați, care se prefac a face o muncă de rutină, imbecilizată, până la un director oarecare, care adesea nu-și înțelege, în mod intenționat, sarcinile de conducere, ceea ce contează sunt promovările, treptele de salarizare, primele anuale (după rectificarea bugetară) și pensionarea. Acesta este subiectul romanului Slujbașii, una dintre puținele scene balzaciene în care vocația de dramaturg a lui Balzac, sugrumată de romancier, iese la iveală la tot pasul. Slujbașii conține un caleidoscop de personaje, care, cu toate că sunt lipsite de profunzime psihologică considerate individual, oglindesc excelent psihologia socială pe care locul de muncă îl sapă în fizionomia morală a omului considerat în chip particular.

Protagonistul dramei, plasată în 1824, este funcționarul Xavier Rabourdin, șef de birou cinstit, harnic, inteligent, cu o experiență prea lungă în domeniu, și devotat unui stat abstract, care coincide izbitor cu universalul social hegelian. Rabourdin a crescut în gradele ministeriale prin efort și merit personale. Nefiind nobil, condiția sa socială de rând atârna ca o ghiulea de deținut la glezna unui arivist talentat. Nevastă-sa, Célestine Rabourdin, ca alte soții devotate balzaciene din pătura de mijloc, își ținea bărbatul sub papuc, fiind un soi de aliat casnic căruia îi dorea promovarea socială rapidă din pricina propriei vanități feminine. Xavier o iubea nespus. Célestine ținea un salon în care primea în fiecare săptămână. Farmecul și istețimea ei erau menite să ridice salariul anual al soțul ei, deci, prin extensiune, venitul familiei, la peste douăzeci de mii de franci, nu la cei opt mii încasați în prezent, dacă Xavier ar fi obținut cât mai curând o promovare. Acest lucra doar în minister de peste cincisprezece ani și avea o reputație impecabilă.

Clément Chardin des Lupeaulx, amintit fugitiv și în alte romane, era omul de legătură al ministrului și mai mare în grad peste Xavier de Rabourdin. Afemeiat pasionat de prostituate, tovarăș cu bancherii și cămătarii (Gigonnet, Gobseck, finanțistul Nucingen etc.), spion politic și intrigant scelerat, de o trufie fără margini, des Lupeaulx nu muncea propriu-zis, ci țesea pânze de păianjen în minister. Veniturile sale nu acoperau ambițiile politice și cheltuielile luxuriante la care aspiră: deputat, încununat cu distincția Legiunii de Onoare, milionar etc. ,,Stipendiat de statul-major în garda națională, cu o sinecură plătită la primăria Parisului, comisar al guvernului pe lângă o societate anonimă, el mai avea și un post de inspector la casa regală. Cele două posturi oficiale trecute în buget erau acela de secretar general și de raportor în Consiliul de Stat.” (p. 37) Cumulard arivist, des Lupeaulx era vag îndrăgostit de Célestine Rabourdin, care spera, în sinea ei, să se folosească de acest tip periculos și șiret pentru promovarea soțului ei, în care aceasta își punea întregile ei speranțe financiare. Doamna Rabourdin ajunsese să contracteze datorii, neștiute de soțul devotat, doar pentru a face salonul cât mai atrăgător pentru gazdele sus-puse din minister.

Atunci când domnul baron Flamet de la Billardière, un șef mai mare în minister, moare lovit de o comoție oarecare, necesitatea unui post liber antagonizează taberele din birourile ministerului: de o parte subalternii lui Rabourdin, iar de cealaltă pe cei ai altui șef, un incompetent mediocru, Isidore Baudoyer. Cum pozițiile la stat depindeau de relații personale nu e de mirare că nepotismul și tragerea de sfori au întâietate într-o ocupație despre care nimeni nu credea că este mai mult decât o plăcută sau stupidă pierdere de timp. Isidore Baudoyer era căsătorit cu fiica casierului Saillard, funcționar și coleg de minister. Bătrânul Saillard împrumută bani și făcea mici afaceri în timpul liber. Astfel, acesta îl ajutase pe un anume Martin Falleix, ,,turnător în aramă”, proprietar de atelier, cu aproximativ șaizeci de mii de franci, partener de afaceri cu Saillard. Fiica sa, Elisabeth Baudoyer avea inteligența ascuțită a unei mic-burgheze pe lângă care soțul și tatăl nu însemnau nimic din punct de vedere al intelectului. Era un fel de altă doamnă Rabourdin, dar fără vanitatea ei, ceea ce constituie un avantaj în orice împrejurare. Saillard bătrânul era căsătorit cu fata unei anume familii Bidault. Neamul Saillarzilor avea, dincolo de leafa de la stat, alte daraveri, care, adunate, aduceau ,,o rentă de cel puțin șaptesprezece mii de franci pe an” (p. 53) Averea totală a familiei se ridică la peste o sută de mii franci. Zgârciți și fals bisericoși, clanul Saillarzilor întrețineau relații strânse cu încă două personaje importante: cu abatele Gaudron, om cu influență în clerul monarhist parizian, și cu unchiul dinspre tată al doamnei Saillard, domnul Bidault, care nu este decât cămătarul Gigonnet pe numele său oficial. Gigonnet era un monstru al cămătăriei de talia lui Gobseck, capabil să-și recupereze creanțele cu o cruzime pe lângă care Shylock este doar copia față de original. Împreună cu jupân Mitral, portărel în etate, deci un soi de recuperator experimentat, ,,fratele doamnei Baudoyer-mama”, Gigonnet derula afacerile sale tenebroase. Indubitabil, familiile Baudoyer și Saillard erau supravegheate de ochiul vigilent al cămătarului Gigonnet, creierul din spatele prosperității rudelor sale dragi. Gigonnet se află în raporturi de afaceri intime cu toți cămătarii parizieni, manevrând sume imense și frângând destine cu ușurința cu care sfârâie și se sting bețele de chibrit. Prin urmare, bătălia dintre mica-burghezie primitivă și incultă și cealaltă mică-burghezie, imitând noblețea și manierele aristocrației postrevoluționare, se poartă prin intermediul actorilor celor două familii: cei doi Rabourdin de o parte a tablei de joc, mai precis doamna Rabourdin, care crede că îl poate trage pe sfoară pe contele des Lupeaulx, îmbătrânit timpuriu în rele, și Gigonnet de cealaltă parte, simbolul capitalului purtător de dobândă al vremurilor noi. Confruntarea nu pare atât de dezechilibrată la prima vedere în anul 1824. Dacă acțiunea s-ar fi desfășurat două decenii mai târziu, orice cititor cât de cât perspicace ar fi înțeles numaidecât cui să-i acorde cotele cele mai favorabile de câștig.

Însă, înainte de a afla deznodământul ridicării pe scara administrativă, fojgăiala fetidă și anostă a populației care vegetează printre hârtii ocupă o poziție de prim plan. Fiecare masca merită o consemnare propriu-zisă. Întâi de toate, condiția supranumerarului din minister necesită o atenție specială: acesta este cel care face munca de voluntariat câțiva ani la rând, în speranța, adesea zadarnică, că va obține o angajare pe un post definitiv, dacă este sărac, sau că va căpăta protecția unui politician puternic, dacă se trage dintr-o familie prosperă, punând bazele unei cariere în diplomație sau servind nemijlocit Coroana, în misiuni periculoase și întotdeauna la limita legii (sau în afara ei). În ambele cazuri, remunerația lunară nu există. Supranumerarul destoinic, docil, deștept, dar trăind în mizerie, și ajutor personal al lui Xavier Rabourdin este un biet băiat, Sébastien de la Roche, în vreme ce supranumerarul protejat din sfere înalte este Benjamin de la Billardière, adică fiul, un ins fără nici un talent funcționăresc și un prost făcut grămadă în rest. Ușierii Thuiller, Antoine, Laurent, Gabriel activau ca barometrele vii ale stărilor sufletești din fiecare birou de funcționari. Puteau înțelege ce gânduri treceau prin capetele slujbașilor doar studiindu-le mimica monotonă, aceeași cu care se obișnuiseră de zece de ani. Dutocq, din biroul Rabourdin, este un slujbaș leneș și intrigant, holtei, colecționar de artă veleitar și un nemernic get-beget. Du Bruel, sub Xavier ierarhic, nu făcea nimic la minister în afară de a încasa leafa: în schimb, în timpul programului scria articole politice la comandă și completa, la a treia mâna, scenariul unui vodevil vulgar care avea succes la teatrele de bulevard la final de săptămână. Protejat de ducele de Chaulieu, du Bruel întreținea o actriță de mâna a doua, Florine, care, în plus, mai avea un amant în grijă. Du Bruel avea venituri cumulate de peste zece mii de franci pe an și se credea posesorul unui condei de scriitor, deși nu avea pic de talent. Joseph Godard, subșef în biroul lui Baudoyer, burlac, frate de florăreasă, posedă o minte seacă ca a lui Dutocq, mai puțin lichelismul acestuia. Domnul Phellion, om de calitate, dar șters, supus și banal, idiotizat de moda ideilor politice monarhiste, pe care le declama cu osârdie, îi era devotat șefului său Rabourdin, care îl ajutase în anumite chestiuni de familie. Un alt slujbaș, Adolphe Vimeux, copil de funcționar, este un sărăntoc stupid în vârstă de douăzeci și șapte de ani, care făcea foamea din dorința de a purta haine la modă, de a arăta prezentabil în orice societate, chiar dacă acest lucru nu-i aducea nici atenția femeilor, nici stima bărbaților din marea societate. Râvnea la grațiile stafidite ale unei aristocrate trecute de patruzeci de ani, care să-l îmbogățească. Cel mai interesant funcționar dintre toți, tocmai pentru că nu seamănă cu nici unul din colegii sai, este artistul ratat, Bixiou, spirit malițios, autor de calambururi și caricaturi, minte ascuțită, lucidă, vocea cea mai autorizată din roman atunci când Balzac vrea să își jignească personajele și să le devoaleze interesele și intențiile meschine. Indolent si dezorganizat, Bixiou aspira și el la o promovare cât de mică. Obiectul de dispreț activ al lui Bixiou era, printre altele similare, un copist modest, Auguste-Jean-François Minard, care câștiga o mie cinci sute de franci pe an. Era căsătorit cu o florăreasă Zélie Loraine, pe care o iubea ca Rabourdin pe nevastă-sa. Minard este, în toate, un Rabourdin micșorat. Tot în secția lui Baudoyer se mai aflau doi slujbași, de altfel, prieteni apropiati. Unul era Colleville, care mai activa ca prim-clarinetist la Opera Comică. Acesta era căsătorit cu doamna Colleville, născută Flavie Minoret, artistă de felul ei și cu veleități de dansatoare. Doamna Colleville îi obținuse postul soțului ei din două pricini, legate, prin coincidență, între ele: printre bărbații cu care îl înșelase în trecut pe domnul Colleville, personaj eminamente șters și relativ nătâng, se numără și bancherul impozant François Keller, iar, în al doilea rând, familia Colleville avea mulți urmași de întreținut, fără a fi siguri dacă cu toții erau progeniturile domnului Colleville. Celălalt era Thuiller, un fost fante, în prezent pasionat de mistica anagramelor, care îți pot dezlega soarta, după cum credea Thuiller. Thuiller nu avea copii și se îngrijea, pe lângă nevastă, și de o soră. În timpul programului relaxat de muncă, Thuiller cobora ocazional din birou și purta discuții aprinse cu diferiți negustori pe trotuarul de alături, fiindcă practica, pe lânga meserie grea de funcționar, și pe cea, mult mai incitantă, de cămătar. Dincolo de prezența acestor două ultime secături, Balzac inventează și un cuplu de funcționari mărunți și cretini, mereu puși de harță unul cu altul, dar definiți mai ales de o platitudine înfiorătoare în orice întreprindeau: Chazelle și Paulmier. Nu în ultimul rând, aripa republicană a birourilor, virulent antimonarhică, primește botezul ironiilor mușcătoare balzaciene: pe de o parte Fleury, republican violent și polemist viguros, fost căpitan în Marea Armată a lui Napoleon, ar fi fost în stare să înfigă cuțitul în orice pui de nobil, pe de altă parte, Desroys, un sfrijit cu simpatii iacobine, ar fi putut, în ciuda numelui, să ucidă toți regii de pe pământ cu grija unui spițer pentru rețetele sale farmaceutice. Nu în ultimul rând, tronând peste aceste aproape douăzeci de chipuri de ceară, se află fratele lui Poiret din Moș Goriot, supranumit, nu întâmplător, Poiret-tânărul. Acesta urma să iasă curând la pensie și nu-l mai interesa nimic în birou. După treizeci de ani de activitate asiduă, Poiret-tânărul, celibatar, este întruparea spiritului funcționăresc absolut: mecanic și repetitiv în fiecare activitate derulată, rigid, insistent, pedant, uscat, de o stupiditate de dimensiunea Saharei, pe care numai atitudinea supusă o întrecea în ceea ce privește sterilitatea mentală.

Acestea sunt brațele și creierele care executau sarcinile statului francez, care nu avea decât de pierdut de pe urma unor asemenea calamități mediocre. ,,Dacă ai de lucru, nu te plictisești niciodată. Or, așa cum sunt alcătuite birourile, din cele nouă ceasuri pe care slujbașii le datorează statului, patru, după cum se va vedea, le pierd în conversații, în snoave, în certuri și mai ales în intrigării. De aceea, numai cine a trecut prin birouri își poate da seama în ce măsură viața măruntă din ele se aseamănă cu viața din licee; oriunde întâlnești oameni care trăiesc în colectiv, această asemănare îți sare în ochi: la regiment, în tribunale veți regăsi, într-o măsură mai mare sau mai mică, viața de liceu. Toti acești slujbași, stând laolaltă în birouri timp de opt ore, văd în acestea niște săli de cursuri unde sunt siliți să facă anumite teme, unde șefii țin locul pedagogilor, unde gratificațiile sunt un fel de premii de bună purtare acordate protejaților, unde unii fac haz pe seama celorlalți, unde toți se pizmuiesc între ei și unde există totuși un fel de camaraderie, dar mai rece decât aceea de la regiment, care la rândul ei este mai puțin trainică decât aceea din liceu.” (p. 121)

Peste acest masiv montan de gunoaie umane, care își vedeau fiecare în parte de munca sa fără rost, Xavier Rabourdin, care aspira să ajungă cineva în catacombele ministeriale, lucra clandestin de un deceniu la opera sa de geniu, dacă se poate vorbi de genialitate și funcționar în aceeași propoziție. Această operă administrativă, sub forma unui vast și măreț plan elaborat cu portrete psihologice amănunțite și analize minuțioase ale activităților de birou, urmărea să eficientizeze aparatul de stat francez: ministerele aveau să fie comasate, iar cei mai mulți funcționari, reprezentând mai mult cheltuieli inutile decât orice altceva, vor trebui să fie destituiți. În ajunul morții domnului baron Flamet de la Billardière, Xavier de Rabourdin voia sa joace totul pe o carte: avea să-i comunice ministrului în persoană marele său proiect secret. Atunci când Sébastien de la Roche, singurul care știa și avea în grijă documentul compromițător, se vede păcălit de Dutocq, care află și copiază lucrarea lui Xavier Rabourdin, se poate ghici urmarea: acest material ar fi atras ura întregii populații pestifere a birourilor, care s-ar fi răzbunat crunt pe Rabourdin, pus în situația de a-și vedea eforturile zădărnicite și cariera spulberată de furtuna intereselor rănite. Este ceea ce dorea să vadă deja realizat Dutocq, care îl informează pe contele des Lupeaulx asupra intențiilor lui Rabourdin, arătându-i proiectul în lucru al acestuia din urmă. Atmosfera era deja încărcată de tensiune în cele două birouri, în care se făceau pariuri în privința numirii noului șef: Bixiou paria pe necinstea lui Isidore Baudoyer, în timp ce restul funcționarilor mergeau pe mâna lui Rabourdin, chiar și când nu erau din tabăra lui.

Acesta înțelege rapid că manuscrisul său îl va înfunda mai devreme sau mai târziu, însă, târât de ambiția nevestei sale, reușește să fie acceptați împreună la o serată fastuoasă, la care ministrul și soția sa vor fi, de asemenea, prezenți, gata să asculte doleanțele doamnei Rabourdin, dacă aceasta ar fi reușit să le capteze atenția. Des Lupeaulx spera, în pofida caracterizarii dure realizate de Rabourdin la adresa lui, să îl ajute pe acesta să fie totuși promovat, cu condiția ca frumoasa doamnă Rabourdin să fie constrânsă de circumstanțe și să-i devină cât mai degrabă amantă. De cealalta parte, familia Saillard trage sfori în alte direcții: Elisabeth Baudoyer donează patru mii opt sute de franci bisericii prin preotul Gaudron, acesta plasând două articole favorabile lui Isidore Baudoyer în ziarele regaliste. Ținta era, fără îndoială, obținerea promovării. Pe lângă aceste investiții de imagine, cum s-ar zice astăzi, clanul Saillard apelează la ajutorul cămătarului Gigonnet, care, împreună cu ceilalți cunoscuți din breasla sa, vor încerca să-l cumpere pe des Lupeaulx și apoi să-l șantajeze contractual. Achiziționându-i polițele tuturor creditorilor săi, Gigonnet, Gobseck și Mitral l-ar fi avut pe des Lupeaulx la degetul mic. La serata din casa ministrului, la care Célestine Rabourdin va străluci ca un stea căzătoare pe firmamentul saloanelor pariziene, des Lupeaulx îi promite frumoasei soții de funcționar că soțul ei va deveni director peste ,,două divizii”. Este, însă, suficient ca Gobseck să-l cheme la o întâlnire conspirativă în stradă, acolo unde se decid toate lucrurile de interes general pentru cămătari, la miez de noapte, pentru ca finalul romanului să ia o altă întorsătură: des Lupeaulx își descoperă cu mirare noii creditorii, care, pe lângă dobânzile de nouă mii de franci, plătibili anual, la venituri pe moșia sa de cinci mii, îi pun la dispoziție și un loc de deputat în provincie. Contele cedează extaziat de învoială: Isidore Baudoyer va fi noul director, iar Rabourdin, acest călău de funcționari, va dispărea în negura și praful sertarelor. Zilele care vor urma acestei înțelegeri cămătărești, o simplă picătură în oceanul aparatului de stat subordonat marii și micii finanțe, coincid cu detronarea simbolică a lui Rabourdin, al cărui plan de reformă nemiloasă devine subiectul de conversație predilect al verminei funcționărești. Doamna Rabourdin realizează că soțul ei nu mai are nici o șansă să se reabiliteze după descoperirea lucrării sale, scrisă, după judecata ei de nobilă bovarică, dintr-un punct de vedere mic-burghez și fără nici o compasiune pentru luxul depravat al aristocrației. Xavier Rabourdin, sacrificat de o facțiune a clerului aliată cu cea a cămătarilor, calomniat de funcționarii mărunți deja amintiți și caricaturizat de Bixiou ca un măcelar de slujbași, își dă demisia, ultragiat de micimea tuturor. Cu cei o sută de mii de franci care constituiau averea sa, alături de frumoasa sa nevastă, nepătată decât de grăsimea fantezilor aristocratice, și de copiii săi, Xavier de Rabourdin plănuiește să intre în lumea negustoriei. Contele des Lupeaulx va ajunge pair, în conformitate cu meritele sale nule. Colleville și Baudoyer vor urca rapid pe scara ierarhică a aparatului de stat, devenind, la doar câteva luni după afacerea Rabourdin, perceptori la Paris, funcții de căpătuială. Dincolo de mai mica sau mai marea corupție, ceea ce Balzac descrie consistă în relațiile sociale existente, care țin statul în captivitatea acelor pături bogate ale societății civile despre care se poate spune că au frâiele atelajului social. Departe de a fi un principiu general și universal, o altă manifestare a universalității societății ca întreg, statul este doar o ficțiune generoasă în curtea proprietarilor celor mai capabili să exercite puterea dată lor de bani.

César Birotteau

Alături de Moș Goriot, istoria grandorii și decăderii unui negustor de parfumuri este un punct nodal în arhipelagul Comediei umaneCésar Birotteau întreține tensiunea dintre planul normativ al societății, în care mica-burghezie își ștanțează subiecții, și cel psihologic, în care o alcătuire umană particulară, încă nedefinită, rațional irațională, se opune acestei presiuni raționalizabile, dar care prin ființarea ei, negând individualitatea, se autodistruge în proiectul său iluminist. Un principiu general economic în sine devine antigeneral pentru sine prin faptul că nu integrează, ci zdrobește pulsiunile și înclinațiile imanente speciei ale unui membru oarecare, al cărui sine se conturează, tocmai la nivel normativ, împotriva acestei exteriorități aspre.

César Birotteau, în etate de patruzeci și ceva de ani, este căsătorit de la douăzeci de ani cu Constance, o femeie al cărei nume vorbește pentru ea: echilibru, prudență și dragoste calmă, adică cea mai puțin murdară dintre iubiri, pentru soțul ei, adunate într-un singur suflet. Ca în multe alte scene pariziene sau de provincie, Constance Birroteau este femeia care își slujește bărbatul, dominându-l de fapt și protejându-l în toate, ceea ce pare a fi o tipică proiecție misogină la prima vedere, una din care dominația masculină reiese ca fiind mult mai slabă decât ne imaginăm îndeobște, conferindu-i însă stabilitate și durată în timp, însemnele puterii tradiționale. Balzac cunoaște adesea doar două tipuri de feminitate: fie cea a unei vampe nobile, în continuă ebuliție emoțională, ale cărei forțe se volatilizează totuși curând (dacă nu-și schimbă obiectul patimii), lăsând locul liber pentru sentimente meschine și calcule de tejghea, fie aceea în care cele două însușiri sunt proporționate invers: o femeie cu picioarele pe pământ prima facie, rece și măsurată, lipsită de farmecul studiat al aristocrației și având toate prejudecățile clasei inferioare din care se trage, dar care ascunde un idealism incurabil, o pasiune dusă până la autosacrificiu și o putere eroică de a se dărui. Constance Birroteau, deși avea origini familiale modeste și lucrase odinioară ca vânzătoare (meserie pe care continua să o practice în calitate de patroană a magazinului de parfumuri), aparține acestui al doilea tip de femeie generică balzaciană. Ea constituie, în același timp, umbra aristocratică și anima mic-burgheză a lui Balzac. Constance Birroteau acționează precum o Cassandră încă de la începutul romanului, având premoniția nocturnă a falimentului casei ei. César Birotteau e un fost taran necioplit din Touraine, ajuns la Paris la vârsta adolescenței timpurii, sărac lipit pământului, care se angajează la parfumierul Ragon, unde, dată fiind constituția sa fizică solidă și facultățile sale intelectuale mediocre, reușește, prin muncă grea și supunere deplină, să urce până la treapta de moștenitor al afacerii patronului sau. Bucuria tinereții lui César a fost iubirea sa simplă, gâlgâitoare și frustă pentru Constance, nevasta lui pentru care adunase întreaga avere. Balzac are subtilitatea de a arăta că, în epoca magazinelor, un bărbat care strânge bani pentru iubita lui este ceea ce era, odinioară, un cruciat din romanțurile cavalerești care merge la luptă pe viață și pe moarte pentru a câștiga mâna unei prințese. În timp ce cavalerul obține un titlu și o pereche făcând un efort, riscant pentru viața lui, timp de câteva zile, țăranul parvenit, ajuns parfumier, muncește decenii pentru aceeași răsplată, tocindu-și umanitatea în această bătălie ca o monedă trecută prin prea multe mâini. César Birotteau era regalist din vanitate burgheză, doar pentru că la 13 Vendémiaire (5 octombrie 1795) fusese rănit ușor pe treptele bisericii Saint-Roch, luptând împotriva trupelor tânărului Napoleon, pe atunci încă în ascensiunea sa fulminantă spre glorie. Familia Birotteau deținea o avere de peste o sută cincizeci de mii de franci în anii Restaurației, dar, având în vedere că Birroteau primise recent Legiunea de Onoare și demnitatea de ajutor de primar într-un departament al Parisului, César credea că viitorul său în afaceri, ca un cer fără nori până atunci, e unul strălucit. Prăvălia și fabrica de parfumuri duduiau la începutul narațiunii, iar Birroteau era pe cale să se aventureze într-o altă afacere de proporții, care promitea nu numai venituri de sute de mii de franci, ci și un salt de câteva trepte pe scara socială. Constance îl sfătuise, cu prudența ei sănătoasă, să se retragă la țară opt luni pe an, la moșia Chinon, să-și mărite fiica cu Alexandre Crottat, viitor notar în biroul unui anume Roguin, dacă tatăl lui Alexandre, fermier zgarcit și prosper, s-ar fi învrednicit să scoată câteva sute de mii de franci din buzunar pentru a cumpăra biroul domnului Roguin. Birroteau avea însă alte planuri.

Dovada studiilor serioase de drept urmate de Balzac, César Birotteau vorbește, pentru a o familiariza și pe Constance cu ideile sale curajoase, despre lovitura de afaceri, un adevărat joint venture, pe care dorea s-o dea, în următorii termeni: ,,Vom cumpăra pe lângă Biserica Madeleine, niște terenuri care, dupa socoteala lui Roguin, se vând acum pe un sfert din valoarea la care vor ajunge peste trei ani, când, după expirarea contractelor cu chiriașii lor, suntem liberi să le exploatăm. Toți șase ne-am înțeles ce părți luăm fiecare. Eu aduc trei sute de mii de franci, ca să iau trei optimi. Dacă vreunul dintre noi are nevoie de bani, Roguin îi va procura prin ipotecă. Ca să țin tigaia de coadă și să știu cum se prăjește peștele, am vrut să figurez ca proprietar al unei jumătăți, care ne va aparține în comun lui Pilleraut, lui moș Ragon și mie. Roguin va fi coproprietarul meu, sub numele unui domn Charles Claparon; el va da, ca și mine, o contrascrisoare asociaților săi. Actele de cumpărare se fac prin învoiala de vânzare nelegalizată până ajungem stăpânii tuturor terenurilor. Roguin va cerceta ce contracte sunt de făcut, căci nu e sigur că ne putem sustrage de la înregistrare lăsând taxele pe seama celor cărora le vom vinde în detaliu, dar e prea lung să-ți explic. După ce plătim terenurile, nu mai avem decât să ne încrucișăm brațele și, peste trei ani, ne-am îmbogățit cu un milion. Césarine va avea douăzeci de ani, fondul nostru de comerț va fi vândut și atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom urca modest spre măriri.” (p. 298) César Birotteau este, asemeni fratelui sau François (cf. Vicarul din Tours), o fire slabă, mult prea conformistă, de o inteligență redusă, și predestinat eșecului social atunci când dorește ceea ce nu poate realiza. Ragon era fostul său patron, căruia Birottteau îi răscumpărase La Regina Trandafirilor, actuala sa prăvălie. Fratele doamnei Ragot este judecătorul Popinot (cf. Punerea sub interdicție). Charles-Joseph Pilleraut era socrul său cel înțelept și chibzuit, care, în ciuda bunăvoinței sale și a experienței sale de fost comerciant, suferea de idei republicane accentuate și detesta nobilimea în principiu. Roguin era un notar pervers, aproape bătrân, având o scurgere nazală perpetuă de origine venerică, cel care întreținea pe ascuns o amantă risipitoare. Nevasta notarului Roguin era, la rândul ei, amanta unuia dintre foștii angajați ai lui Birroteau, Ferdinand du Tillet, cheia care descifrează miza acestui roman. Du Tillet se născuse orfan la țară, dusese o copilărie la marginea societății, de acolo de unde abuzurile și exploatarea se contemplă cel mai bine, înghețând inimile puternice și feroce și distrugându-le pe cele slabe, și, după ce lucrase o vreme la firma lui Birotteau, timp în care încercase să o seducă, în zadar, pe Constance (care, din faptul că păstrase scrisorile de amor ale acestei slugi libidinoase, nu era cu desăvârșire rece la avansurile unui tânăr subaltern îndrăgostit de matroană), fură, în cele din urmă, trei mii de franci lui Birroteau, probându-și vidul moral. După ce acesta îl concediase în termeni amiabili, chiar cordiali, lucru de care ucenicul nu ar fi fost niciodată în stare, du Tillet va învață să-l urască de moarte pe César Birotteau. Du Tillet funcționa ca mic finanțist și bancher începător în prezent, adunând o avere frumușică de câteva zeci de mii de franci, fiind un apropiat al bancherilor Nucingen și frații Keller, rechini și lupi sociali. În spatele lui Charles Claparon, un alt domn Roguin după obiceiurile sale desfrânate, se ascundea contribuția financiara a lui Du Tillet, care își pusese în cap să-l ruineze pe Birotteau pentru cinstea și integritatea derutante cu care se descotorisese de el în vremea în care înca lucra La Regina Trandafirilor. Pur și simplu, Du Tillet nu putea accepta că pot exista oameni bogați și cinstiți la Paris. Averea lui Birotteau provenea din succesul de piață neașteptat al produselor sale cosmetice, care era, în mare măsură, bazat pe credulitatea și snobismului clienților săi proveniți din aristocrație și mai puțin pe calitatea intrinsecă a cremelor, parfumurilor etc. pentru scalp, păr, ten, piele etc. Mai mult de atât, ajutat de o piață în curs de dezvoltare după 1815, Birotteau ajunsese un negustor relativ bogat fără să fi participat direct sau prin asociere la vreun matrapazlâc, la o înșelăciune, delapidare sau orice alta combinatie la limita legii, cum se întâmplă adesea în societatea comercianților pe timp de criză de lichidități. Naivitatea sa prostească și pretențiile sale de cinste nu fusesera niciodată puse la încercare. ,,În afară de Pillerault și de judecătorul Popinot, persoanele din lumea sa nu-l vedeau pe César decât în mod superficial și nu-l puteau judeca. De altfel, cei douăzeci sau treizeci de prieteni care se vizitau spuneau aceleași nerozii și se considerau toți oameni superiori în branșa lor. Femeile se dădeau în vânt după rochii și se întreceau să dea mese bune; fiecare dintre ele se credea grozavă vorbind cu dispreț de soțul ei.” (p. 326) Aceste năravuri burgheze, simple imitații ale moravurilor aristocratice, nu erau pe gustul Constancei, dar exercitau o adâncă fascinație asupra neghiobului ei soț. În cinstea numirii sale politice recente și a extinderii afacerilor, César Birotteau angajase un arhitect tânăr și talentat, Grindot, să-i redecoreze casa, care, dupa cum se știe, este dintotdeauna altarul burgheziei. Refacerea apartamentului și închirierea unor încăperi suplimentare îl vor costa pe Birotteau, în preajma Crăciunului și Anului Nou, peste șaizeci de mii de franci, o sumă fabuloasă pentru obiceiurile de consum ale unui negustor de parfumuri, fie acesta unul norocos în vânzări și bine văzut politic. César Birotteau va prelua chiria celor două odai ale vecinului său Cayron, comerciant de umbrele fără succes în negoț, și le va reamenaja pe socoteala lui. Încăperile îi aparțineau de drept unui proprietar care trăia numai din chirii, domnul Molineux, un ipochimen semiuman, grotesc ca un Frankenstein scund, pe lângă care cămătarul Gobseck și anturajul său pestriț păreau Tronurile, Serafimii și Heruvimii biblici. Molineux, singur și fără urmasi, respira în raport direct cu interesele sale financiare de rentier: presa guvernamentală era temută și respectată, legile proprietății erau a priori sfinte, chiriașii trebuiau supravegheați ca ultimii pungași, iar contractul de închiriere trebuia să cuprindă numai clauze care, la urma urmei, nu pot fi favorabile decât proprietarului de drept al imobilului. Domnul Molineux, care purta întotdeauna o pereche de pistoale la el, înțelegea să recurgă la arma dării în judecată și la prezența fatidică a portăreilor, dacă sentința îi era favorabilă. De prea multă corectitudine mic-burgheză, domnul Molineux, robit de zgârcenie, ajunsese un crunt stăpân de sclavi la rândul lui, doar că unul protejat de legile economiei de piață, în conformitate cu care opera. César Birotteau, în ciuda fricii instinctive pe care a simțit-o cunoscându-l pe acest stupid și monstruos rentier, va încheia un fatal contract de închiriere, pe o durată relativ lungă, cu dânsul.

De asemenea, César Birotteau îl sprijină pe cel mai vrednic dintre ucenicii săi, Anselme Popinot, născut șchiop, dar cu un complex de inferioritate care îl făcea mai puternic decât un om normal, nepotul judecătorului onest Popinot (cf. Punerea sub interdicție), să-și deschidă o nouă afacere, la care César contribuia inițial ca asociat. Anselme era un alt César la douăzeci de ani. La fel ca Birroteau la vârsta lui, Anselme era îndrăgostit de frumoasa fată a negustorului de parfumuri, Césarine, dar își sublima poftele în activitatea robotitoare a unui muncitor abstinent, chitit să se îmbogățească. Ajutat de ideile stupide, dar eficiente pe piață, ale lui Birotteau, Anselme va inaugura curând o făbricuță separată de creme și parfumuri, cu care va da lovitura în târgurile Parisului. Cel care va descoperi impactul publicității comerciale în paginile gazetelor va fi comis-voiajorul Félix Gaudissart (cf. Ilustrul Gaudissart, Gaudissart II), care îi face atâta reclamă lui Popinot doar pentru că unchiul său, judecătorul din Paris, îl scăpase nevătămat și cu prestigiul întreg de la închisoare în anii Restaurației. Pentru a-i pune afacerea pe roate lui Anselme Popinot, viitorul sau ginere, César Birotteau merge la cumpărături în imundele Hale, unde va achiziționa câteva sute de kilograme de alune de la comercianta Angélique Madou, obeză, vicleană în afaceri, mahalagioaică, isteață, dar cu un suflet bun, în cele din urmă. Madou este prototipul precupeței intrate de ceva vreme în comerț, căreia vânzarea îi priește de regulă, dacă nu ar fi fost pentru liderii informali ai cartierelor sărace, anume cămătari ca Gigonnet-Bidault & co. (cf. Slujbașii), creditorii tuturor amaratilor. După vizita în Hale, Popinot și Birotteau trec pe la domnul Vauquelin, chimist și academician, căruia, dintr-o considerație pentru geniul său presupus (ininteligibil și sacru din punctul de vedere al lui Birotteau) îngemănată cu disprețul omul practic (care crede că îl trage, într-un fel, pe sfoară, pe omul cu carte, cel cu preocupări strict intelectuale), Birotteau îi oferă o stampă scumpă și îl invită la serata programată să aibă loc odată cu inaugurarea casei sale, după finalizarea sarcinii arhitectului Grindot. Din conversația celor doi, secondați de Popinot nepotul, rezultă că savantul îl trata ca pe un prost cumsecade pe negustorul Birotteau, având în vedere că uleiurile și parfumurile sale erau, mai mult sau mai puțin, niște banale escrocherii științifice, pe care publicul cumpărător le prețuia la o valoare nu tocmai justă, în vreme ce parfumierul nu pricipea de la domnul Vauquelin decât un singur lucru, ceea ce, de altfel, reprezenta obiectul său de interes pecuniar: invenția să fie comercializabilă ca marfă de calitate. Siguranța calității provenea de la încuviințarea tacită a lui Vauquelin, care, prin acordul său echivoc, dădea flaconului cu ulei forța misterioasă a unei amulete. Acesta era nivelul maxim de înțelegere a capitalistului Birroteau în materie de știință, fetiș al ignoranților morali. Popinot, în pofida vârstei și a lipsei de uzură mentală, aprecia situația din exact același punct de vedere, îngust și profesional, ca fostul său patron. Uleiul cefalic, cezarin, Macassarul, apa carminativă, dubla cremă a sultanelor și alte denumiri pseudosavante, etichete și porecle aberante, alterări ale terminologiei curente din chimie și din moda beletristică după Orientul arab, alcătuiau dicționarul de termeni prețioși care îi încredințau pe comercianți ca Birotteau că se afla măcar cu un etaj deasupra intelectului comun, cel pentru care orice idee e luată de-a gata din altă parte. Unde se află această așa-numită parte, numai Diavolul, magicienii și oamenii de știință ar putea spune, dar chiar și ei se pot înșela fără un brevet de stat.

Nimic nu mai stătea în calea desfășurării balului, momentul de apogeu al primei părți a romanului, organizată ca un climax al împlinirii comerciale. Charles Claparon, paravanul lui Du Tillet, era invitat în calitate de bancher, poziție socială acoperită de un oarecare mister și impasibilitate supraterestră, dacă ar fi să apreciem sfaturile pe care Du Tillet i le dă lui Claparon, cartofor, depravat și alcoolic, pentru a face impresie favorabilă în societatea comercianților în seara cu pricina. Claparon urma să se poarte ca un om hărțuit de griji, veșnic aferat, frecventând anticamere princiare, fără mai multe indicații precise. Constance poartă o rochie scumpă în acea seară, Césarine strălucește ca o păpușă într-o vitrină de lux (pentru Alexandre Crottat, dar, mai ales, în ceea ce o privește, pentru Anselme Popinot), iar Birotteau se simte fericit că fata sa i-a cumpărat o colecție de cărți din economiile ei modeste, volume care stau minunat pe rafturile curate ale bibliotectii din lemn masiv, fără să fie vreodată deschise. Burghezia activă, pe bună dreptate, nu-și pierde timpul cu lectura, ci doar cu număratul banilor, operațiune facilă, dar nu mai puțin intensă la nivel cerebral. Claparon scapă neșifonat în seara balului, care a fost, una peste alta, un succes de răsunet în cartier, câstigând, laolaltă, simpatia, încrederea, invidia, disprețul și poate ura înveninată a vecinilor.

Decăderea lui César Birotteau se produce, pe panta descendentă a narațiunii, subit: notarul Roguin fuge nestingherit în Elveția cu banii lui Birotteau (o sută de mii de franci) și ale celorlalte părți din afacere (două sute de mii de franci), însoțit de amanta sa, iar afacerea terenurilor, de altfel, un succes mai târziu, se prăbușește, trăgând cu ea în neant averea parfumierului. Cheltuielile cu renovarea casei, cu balul și alte nechibzuite socoteli îi aduc în casă facturi peste facturi, care nu pot fi plătite la începutul anului, când plățile restante ale propriilor clienți întârzie să fie acoperite. La început, César Birotteau nu dă importanță șirului de chitanțe scontate, aglomerate la ușa sa, dar, curând, va fi scuturat emoțional de dimensiunea fundăturii financiare în care se afla. Constance, asemenea unui părinte căruia îi ascunzi pozna făcută, nu află nimic de la soțul ei. Césarine e înștiințată ca o confidentă în care César își regăsea o parte din firea sa de tată inocent și nătâng. Pasivul său în polițe de plătit se ridica la șaizeci de mii de franci pentru casă și o sută șaptezeci de mii pentru terenuri. Dacă Popinot nu scotea din piatră seacă o suta de mii de franci într-un an sau doi sau dacă Roguin nu se întorcea cu banii, atunci César se vedea pus în situația ingrată de a apela la credit. Avocatul Derville (cf. Colonelul Chabert) îi explică parfumierul ca nu se poate vorbi de anularea contractului pe moment. César Birotteau este dărâmat sufletește. O ușoară comoție cerebrală îl ține la pat pentru câteva zile. Nevasta-să nu știe încă nimic, dar bănuiește instinctiv totul. Neavând de ales, cinstitul Birotteau, care asistase cu orbire și obstinație burgheze la falimentul altor confrați în ale negustoriei, încearcă să obțină bani cu împrumut: trece întâi pe la frații Keller, unde va fi întâmpinat cu răceala unui comerciant nesemnificativ și falit din punctul de vedere al marii finante. Bancherii Keller sunt cămătarii nobilimii și ai marii burghezii. Ei nu se încurcau cu pești mici ca Birotteau. Urmează la rând bancherul Nucingen, care, aliat cu Du Tiller (care, din condescendență și amor propriu, îl ajută pe Birotteau cu zece mii de franci), îi promite verzi și uscate parfumierului, fără să-i împrumute capital de care avea atâta nevoie. Ajuns în mizeria disperării mărturisite, Birotteau coboară în infernul cămătăriei, cerând mila unui Gigonnet și implorându-l pe farsorul de Claparon, histrion netalentat (dar care nu trezește bănuieli lui Birotteau), unde și aici este primit cu neîncredere. Când toți creditorii te lasă baltă, falimentul devine o certitudine implacabilă, ca o decizie ineluctabilă a Providenței. François Birotteau, vicarul din Tours, nu îl poate ajuta decât cu vorbe alese și cu puțin peste o mie de franci, sumă hilară în condițiile date, chiar dacă reprezenta toți banii săi puși deoparte. Securea cade peste grumazul regalistului Birotteau: ,,Conform hotărârii tribunalului de comerț, numitul César Birotteau, negustor de articole de parfumerie, locuind la Paris, în strada Saint-Honoré, nr. 397 este declarat în stare de faliment; se fixează provizoriu deschiderea falimentului la 16 ianuarie 1819. Jude-comisar, domnul Gobenheim-Keller. Agent, domnul Molineux.” (p. 538) Du Tillet, sluga resentimentară ajunsă cineva în finanțe, exultă la umilința la care este supus onorabilul Birotteau, probitatea întrupată. Averea este desfăcută de breasla foștilor săi colegi, iar mai bine de jumătate din aceasta este recuperată din prima clipă ca acoperind pierderile. Arta falimentului, care nu se cade să afecteze mersul în continuare al afacerilor, este analizată magistral de Balzac sub aspectele sale juridice și economice. Dacă nu ar fi fost pentru socrul Pilleraut și fostul stăpân Ragon, pentru devotamentul Constancei și sacrificiul Césarinei, transformată în vânzătoare, acum constrânse să găsească în Anselme Popinot, viitorul ginere, speranța și viitorul lor, Birotteau ar fi fost, cel mai probabil, încarcerat de portărei, în fruntea lor veghind rentierul Molineux. Scăpând relativ onorabil din încleștarea cu creditorii, ruinat moral în ochii celorlalți comercianți, familia Birotteau face tot ce este în stare să se reabiliteze, să platească datoriile și să se revada repusă în drepturile onorabilității burgheze, renunțând, practic, să mai lucreze, ca întreprinzători, în sfera strictă a capitalului comercial. Cinstea publică de a-și atârna înca o dată în piept Legiunea de Onoare ajunsese scopul vieții lui Birotteau, cel înconjurat din toate părțile de datorii.

În acest punct de cotitură existențială, Balzac realizează, în chip intenționat și scrupulos, o operație profundă în materie de relații între clasele sociale existente: un comerciant mai bogat decât Birotteau, cum ar fi, în alte pături sociale, cazurile unui bancher ca Du Tillet, unui notar ca Roguin, unui cămătar ca ,,tata” Gobseck, unei aristocrate ca doamna marchiză d’Espard nu ar fi crâcnit în fața eșecului social, încercând să nu cedeze nimic din ce ar fi putut pierde. Aidoma unor fiare încolțite, nici unul nu ar fi făcut minimum să se salveze în ochii celorlați: ar fi preferat să fie socotiți tâlhari la drumul mare, ceea ce, într-adevăr, erau într-un fel, refugiindu-se în străinătate cu banii însușiți fraudulos, unde ar fi huzurit o vreme, pentru că societatea este, oricum, un uriaș mecanism al înșelăciunii reciproce, al furtului legiferat, al nedreptăților garantate prin constituție, al inegalităților oribile, întreținute de legi strâmbe, al muncii neplătite și al crimei organizate. Dar, în contrast cu acești stăpâni conștienți de bazele sociale ale puterii lor temporare, neputinciosul Birotteau demonstrează că stupida și limitata mică-burghezie occidentală, clădită din foști țărani parveniți, nu este doar ceea ce pretinde, ci chiar mai mult de atât. Capitalul se înmulțeste pe sine cel mai convenabil nu încălcând regulile producerii și circulației sale, ci, când, în numele acestor reguli raționale și atotputernice, preferă disoluția de sine, pentru ca alt capital, cel al unui Popinot sau Célestin Crevel oarecare (cel care preia firma lui Birotteau), să sa coaguleze din nou și să crească cu forțe proaspete din propria sa mișcare de negare de sine, într-o circularitate inexorabilă. Departe de a fi un învins, Birotteau câștigă lupta cu celelalte clase sociale ale secolului al XIX-lea, din ce în ce mai puțin reale, mai slab ancorate în solul materialității roditoare: el produce și vinde, el creează și pune în circulație, iar parazitismul altora nu dovedește, pe termen lung, decât însușirea lor de a fi secundari, marginali, în fond, dependenți față de un alt Birotteau, oricâte curse i-ar întinde clasei sale. La capătul sforțărilor sale absurde, dar pline de o umanitate regăsită, César Birotteau, care nu întâmplător, deși în genunchi în urma bancrutei, regăsește respectul celorlalți negustori, cei care întrevăd în el universalitatea propriului destin social, moare de un infarct declanșat tocmai de bucuria inconștientă a puterii reale și totale pe care și el, ca parte a ansamblului social modern, o are, după cum spuneam, în calitatea sa de creator de valoare, de mânuitor și cale vie de transfer a valorii sociale generale, asupra tuturor rivalilor săi trecători, învingători pentru o zi, călăii lui fatali, dar nu și posesori a ceea ce reprezintă el. Ei sunt poate Ahile, dar urmașii spirituali ai lui Hector, cel ucis la porțile Troiei, vor domni, după cum cunoaștem retrospectiv, peste Marea Mediterană și Asia apropiată, peste destinele civilizației europene. ,,După emoțiile de nedescris pe care i le pricinuse întoarcerea sa la Bursă, o emoție și mai puternică îl așteptă în strada Saint-Honoré pe acest erou al cinstei comerciale. Când intră în fosta lui casă și văzu în capul scării ramase noi pe soția lui în rochie de catifea vișinie, pe Césarine, pe contele de Fontaine, pe vicontele de Vandenesse, pe baronul de la Billardière, pe ilustrul Vauquelin, un văl i se așeză pe ochi, iar unchiul Pilleraut, care-l ținea de braț, îl simți cutremurându-se adânc.” (p. 600) Apoteoza lui Birotteau nu este o glumă de prost gust sau o poznă balzaciană, cum s-ar putea crede, ci un presentiment al timpurilor ce vor veni în secolul capitalismului matur și suveran, pe deplin conștient de puterile sale titanice.

Banca Nucingen 

Într-un local chic și cu pereții îndeajuns de subțiri pentru ca orice conversație să devină prilej de bârfe și știri colportate, patru amici stau de vorbă, încercând să-și explice unul altuia misterul îmbogățirii în Franta anilor 1815-1840. Subiectul dialogului cinic, presărat de ironii, jocuri de cuvinte și vorbe de duh, se referă la sursa averii baronului Eugène de Rastignac, tânărul de viitor care străbătuse o distanță socială lungă din casa doamnei Vauquer între 1819 și 1836. Cei patru tovarăși ne sunt deja cunoscuți în parte: Andoche Finot, prieten cu Gaudissart, om de presă arivist, cel care îl ajută pe Anselme Popinot să-și facă publicitate în ziare, Émile Blondet, jurnalist amoral (cf. Salonul cu vechituri), Couture, un speculant de Bursă pasionat, ca orice jurnalist, de cancanuri și istorii de viață scandaloase și, nu în ultimul rând, Jean-Jacques Bixiou, malițios, mizantrop, caricaturist, talentat ca un artist cu vocație, dar fără operă (cf. Slujbașii). Ascensiunea socială a lui Rastignac va fi în principal redată de Bixiou și completată, din loc în loc, de Blondet. După cum se știe încă din Mos Goriot, Eugène de Rastignac își începuse urcușul prin doamna Delphine de Nucingen, nevasta baronului Frédéric de Nucingen, bancherul alsacian care stâlcea intenționat limba franceză pentru a-și înfunda mai ușor clienții, pierduți în cuvintele obscure ale bancherului. Baronul de Nucingen este aproape la fel de bogat ca podgoreanul Félix Grandet, averea sa ajungând la bătrânețe în jurul cifrei de șaisprezece-optsprezece milioane de franci, o sumă egală cu câteva cartiere sărace din Paris și cu un întreg orășel de provincie în anii regilor Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea. Nucingen nu este atât un personaj, cât o funcție socială, el pierzandu-și umanitatea comună la schimb cu cea de organ ambulant al capitalului purtător de dobândă, forma cea mai depărtată de realitatea productivă a banilor. Baronul Nucingen își făcuse ucenicia la alt baron alsacian, cu origini germane, Aldrigger, un mare burghez nu atât de priceput ca Nucingen, la vârsta matură, în materie de administrat capitalul acumulat. Du Tillet și des Lupeaulx se aveau bine cu bancherul Nucingen, cu care colaboraseră în trecut și chiar câștigaseră bani grei de pe urma lui. Banca Nucingen l-a făcut de trei ori mai bogat de Nucingen prin intermediul unor false falimente anunțate, care se terminau, ca printr-un miracol, prin a atrage și mai multi clienți. ,,În 1804, Nucingen era încă un om destul de obscur. Pe vremea aceea bancherii ar fi intrat în panică dacă ar fi știut că pe piață se află scrisori de acceptare, în valoare de cinci sute de mii de franci, emise de Nucingen. Acest mare financiar era conștient pe atunci de inferioritatea lui. Și ce credeți că a făcut ca să-i meargă vestea? A suspendat toate plățile. Chiar așa! Și numele lui, care nu era cunoscut decât la Strasbourg și în mahalaua Poissonnière, a început atunci să stârnească vâlvă pe toate piețele. Nucingen scapă de creditori, despagubindu-i cu valori moarte, reîncepe plățile și deodată acțiunile lui ajung să fie căutate în toată Franța. Datorită unei conjuncturi neașteptate, valorile socotite moarte reînvie, încep să fie cotate și să dea beneficii. Acțiunile Nuncigen sunt acum la mare preț. Vine anul 1815. Șmecherul nostru își adună întregul capital, răscumpară cu el diferite întreprinderi chiar în ajunul bătăliei de la Waterloo, iar în momentul crizei suspendă plățile și lichidează, plătindu-și creditorii cu acțiuni de-ale minelor din Wortschin pe care și le procurase cu douăzeci la sută sub valoarea la care le-ar fi emis el însuși.” (p. 617) Sfidând cumva legile pieței, pentru care Balzac are aceeași venerație pe care o arată banilor în general, Nucingen se face răspunzător de minuni de ordin financiar: ,,Aceste două operații de lichidare au adus beneficii colosale creditorilor săi: degeaba a încercat el să-i tragă pe sfoară, n-a fost chip!” (p. 618) A treia lovitură a bancherului Nucingen stă în spatele averii domnului baron de Rastignac. În acest context, Bixiou îl introduce în povestire pe Godefroid de Beaudenord, un dandy din societatea aristocrată, cu o renta anuala apreciabilă, dar departe de cât și-ar fi dorit acesta. Beaudenord călătorise prin întreaga Europă în calitate de angajat în diplomație, unde cheltuise peste tot într-o veselie. După moartea tutorelui său, marchizul D’Aiglemont, Beaudenord se bizuia pe o rentă de optsprezece mii de franci. Oportunitatea unei căsătorii cu o urmașă bogată devenise necesară. Aleasa nobilului cosmopolit este Isaure d’Aldrigger, fata bancherului cu același nume, maestrul lui Nucingen în tainele finanțelor. Sora Isaurei era Malvina, amândouă fetele văduvei cochete a bancherului d’Aldrigger, o ființă limitată care nu știa decât să fie ceea ce îi dicta clasa socială în care pătrunsese prin meritele apuse ale soțului disparut: aristocrata năucă, nemțoaica bucolică stupidă. Familia d’Aldrigger stătea atât de prost cu finanțele încât Nucingen își dorea ca Malvina, rămasă, în cele din urmă, fată bătrână, să îl ia în căsătorie pe du Tillet, dacă acesta nu ar fi refuzat propunerea. După căsătoria cu Isaure d’Aldrigger, care nu era nici pe departe atât de fermecătoare după câteva luni de căsnicie pe cât se presupunea inițial, Godefroid de Beaudenord descoperă că averea sa nu nummai că nu a crescut cât anticipase, ci a rămas în limitele prudenței și meschinăriei aristocratice, chiverniseala ținând loc de înjosire la cei de sânge albastru. Baronul Nucingen era pregătit pentru a treia lovitură. ,,Acest geniu financiar avea de gând să scape de creditori cu valori fictive, păstrându-și banii.” (p. 660) Familia Beaudenord-d’Aldrigger deține șapte sute de mii de franci depuși la Nucingen. Neamul D’Aiglemont își păstra un milion de franci la aceeași casă Nucingen. În asociere cu banca-paravan Claparon, baronul Nucingen aruncă în joc sumele deponenților săi, investindu-le în tot felul de afaceri, mai degrabă sigure decât erori speculative. Du Tiller se alese cu dividende de jumătate de milion de franci în termeni de șase luni, iar Rastignac, protejat de Nucingen însuși, cu patruzeci de mii de franci rentă anuală, două averi considerabile chiar și pentru luxosul Paris. Beaudenord fusese avertizat de Rastignac cu privire la combinațiile riscante ale baronului bancher. ,,Baroana și Beaudenord își schimbaseră acțiunile miniere pe acțiuni Claparon și, din pricina datoriilor, fură nevoiți să le vândă la cursul cel mai scăzut. Dintr-o avere de șapte sute de mii de franci nu se aleseră decât cu două sute treizeci de mii.” (p. 687) Câștigul unora pare a fi piederea altora, cu toate că Frédéric de Nucingen va continua să susțină din umbră ruinata familie Beaudenord. Godefroid este chiar constrâns de împrejurări să muncească pentru o leafă de la Ministerul de Externe, după ce fusese deja dat afară. Despre activitățile baronul de Nuncingen, Balzac concluzionează într-o notă optimistă, apreciativă și relativ fatalistă: ,,E cu neputință de dovedit cum acest om, care la adăpostul legii a încercat de trei ori să jecmănească o mulțime de oameni, i-a îmbogățit fără voia lui de fiecare dată. Nimeni nu-l poate învinovăți de nimic. Acela care ar susține că marile bănci sunt adesea un cuib de tâlhari ar minți cu nerușinare.” (p. 689) La mijloc sunt fluctuații și dezechilibre momentane, care se află dincolo de puterea de pătrundere a unui singur om. Balzac își încheie nuvela prin afirmarea plină de blazare a nostalgiei reacționare după seninătatea vieții poporului simplu în vremurile vechii regalități prerevoluționare, pe care legile ascunse ale banului au năruit-o cu totul. Retragerea în trecut pare a fi singura soluție confortabilă de evadare psihologică dintr-un prezent impenetrabil, riscant și niciodată stabil.

| Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene IV


Opere

Volumul IV

Liturghia unui ateu

Locul pe care Stăpân și slugă îl ocupă în cadrul operei rusului Lev Tolstoi, sau Un suflet curat în cea a lui Gustave Flaubert, este acoperit fără cusur de Liturghia unui ateu în Comedia umană. Povestirea luminează și încălzește în același timp fondul moral al ansamblului narativ. Față de celelalte narațiuni, nuvele și romane, în această creație de mici dimensiuni jetul de ironii și exprimări malițioase sunt atenuate într-o proporție simțitoare. Personajele sinistre absentează, iar cele scuturate de mari cazne sufletești, care nu fac decât să intensifice suferința psihologică, nu există. Horace Bianchon, medicul chirurg din Moș Goriot, isi face ucenicia la doctorul Desplein, savant, politician și personaj influent al Franței. Desplein se integrează în galeria geniilor, categoria metasocială cea mai îndrăgită de Balzac, în vreme ce Horace Bianchon, fiu spiritual, pare a-i călca pe urme.

Întâmplarea face că marele Desplein, cum îl botează la tot pasul Balzac, nu era numai unui om de știință care nu credea în Dumnezeu, ci și un propagator al ateismului picant, presărat de invective iluministe, în societatea academică și puternică a Parisului. Faima sa de ateu înverșunat îi preceda gloria medicală. Într-o oarecare zi, Horace Bianchon bagă de seamă cum magistrul Desplein intră într-o biserică și ascultă evlavios liturghia. La câteva luni distanță, situația se repetă întocmai. Fără sa îndrăznească să-și inoportuneze maestrul, Horace Bianchon are abilitatea de-al pune pe Desplein în situația de a-și explica purtarea, în mod vădit, ipocrită. Ateismul său de paradă păta reputația ireproșabilă a acestui medic excentric în ochii unui urmaș de valoare potențial egală. Confensiunea celebrului Desplein este esențialmente mișcătoare și simplă: în tinerețea sa de student eminent, pe când murea literalmente de foame într-o cămăruță sărăcăcioasă, a cărei chirie era imposibil de plătit, din pricina lipsei mijloacelor materiale, Desplein face cunoștință cu un sacagiu din Auvergne, intitulat Bourgeat, un om relativ în vârstă, sărac și fără copii. Acesta adunase ceva bănuți ca să-și cumpere un animal de povară, dar, aprins de o dragoste părintească nebănuită, preferă să-i investească în acest tânăr medicinist, sacrificându-și, într-un fel, viața. Iubirea inefabilă a analfabetului de Bourgeat, un țăran târât de sărăcie la oraș, nu cunoștea termeni de comparație pentru viitorul savant. Desplein îi va rămâne recunoscător acestui sacagiu anonim, al cărui suflet se manifestă în exterior într-un singur mod, anume prin ceea ce uni identifică sub forma de bigotism și alții, cel mai probabil la fel de îndreptățiți ca primii, credința curată. Cu toate că Bourgeat murise cu mulți ani în urmă, Desplein îl onora de câteva ori pe an, mergând la liturghie. Iată cum mirarea lui Horace Bianchon dispare la auzul acestei istorioare hristice, de pe urma căreia chirurgul începător va învăța să-și iubească și mai mult învățătorul.

O anumită continuitate între generații este evidentă ca idee în acest loc, iar sacralitatea chemării, care nu cunoaște deosebire între oameni, creează ierarhii spirituale și tradiții proprii. Balzac aduce un omagiu, splendid din punct de vedere estetic, conservatorului legitimist din el însuși, cu simpatii pentru farmecul obscurantist al religiei romano-catolice. În același timp nu credem a greși dacă am spune că și contrariul se poate susține cu la fel de multe justificări: Balzac arată forța iubirii între oameni, a unității spirituale a neamului omenesc, dar și a insignifianței sale în absența unei idei înalte, pentru care orice sacrificiu nu înseamnă nimic dacă nu este deplin. Finitudinea este viața infinității perfecte aruncate în materia densă a universului. Privind din alt punct de vedere, în ciuda entuziasmului purificător cu care se încheie Liturghia unui ateu, configurația unei societăți, modernă sau nu, în care Bourgeat s-ar multiplica în milioane de instanțe separate, ar fi ori în direcția unui infern colectiv total, ori aproximarea universului postapocalipitic creștin. Echivocul Liturghiei unui ateu îi conferă calitatea inerentă unei opere literare de excepție în ansamblul sistemului balzacian.

Punerea sub interdicție

În anul de grație 1828, baronul Eugène de Rastignac apelează la prietenul sau (de pe vremea când nici unul, nici altul nu o duceau strălucit), medicul modest Horace Bianchon, într-o problemă delicată: doamna marchiză Jeanne-Clémentine-Athénaïs d’Espard avea nevoie de ajutorul unui judecător descurcăreț, iar, cum unchiul lui Horache Bianchon ocupa această funcție, Rastignac îl roagă pe doctor să o sprijine pe marchiză în demersul ei. Unchiul se numea Jean-Jules Popinot, fusese șef de promoție pe vremea studenției la Sorbona și se remarcase ca un judecător integru la Tribunalul Senei. Datorită cinstei nu promovase decât cu greu și nu era cu adevărat stimat de colegii săi. Pe lângă toate aceste greșeli în materie de orientare profesională, domnul judecător Popinot avea alte două metehne, care se pedepsesc, îndeobște, cu duritate într-o societate condusă de oameni de afaceri: fiind burlac, acesta se îmbrăca neglijent, prăfuit și bătrânicios, ceea ce nu poate fi decât un neajuns moral în societatea aristocraților; a doua tară ține de mila sa considerabilă pentru cei săraci, cărora le oferea și le contabiliza cele necesare supraviețuirii, ceea nu constituie decât un act îngrozitor din punctul de vedere al plutocrației, însetată de veșnice acumulări, nu de acte de caritate zilnice. Locuia într-un cartier reprobabil și abominabil al Parisului, dacă ar fi să dăm crezare impresiilor societății alese. Jean-Jules Popinot era, cum se zice, o capacitate în materie de drept: inteligența și spiritul său de pătrundere în situații dificile nu aveau egal. Tocmai de aceea Horace Bianchon este rugat să intervină în problema marchizei d’Espard. Aceasta intentase un proces soțului ei, marchizul d’Espard, pe motiv că aceasta, deși nu mai locuia în aceeași casă cu nevasta lui de paisprezece ani, nu era în toate mințile și, tocmai de aceea, veniturile și bunurile sale, mobile și imobile, trebuiau să revină de drept, spre păstrare, marchizei d’Espard.

Cum arăta nebunia domnului marchiz, conform doamnei d’Espard? Acesta risipise sute de mii de franci ajutând pe ,,consoarta” sa nelegitimă (suma totală se ridica la peste un milion de franci între 1814-1828), doamna Jeanrenaud și pe fiul ei, căruia îi deschise culoare pentru o carieră în armată. Marchiza d’Espard avea doi copii cu soțul ei, pe care îi părăsise încă din 1815. Viața ei personală consta din a fi la modă, a gazdui membrii înaltei societăți în salonul ei chic, a cheltui bani și a acumula datorii (aproximativ o sută de mii de franci) și a se află în relații intime cu fratele marchizului, iubitul ei real pe timp de noapte și cumnat dedicat pe timp de zi. Doamna d’Espard se întâlnea cu miniștrii, conți, viconți, marchizi, mari burghezi, dar, la nevoie, chiar și cămătari. Prin urmare, influența ei socială apărea ca un atu în ochii baronului Rastignac. Frumoasă și cu sânge rece, marchiza inventase punerea sub interdicție atît din lipsă de bani, cât și din pricina mândriei ei rănite: blestematul ei de soț (pata primei tinereți nechibzuite) trebuie, dacă se putea, ucis ca o insectă. Convorbirea dintre ponositul judecător Popinot și marchiza d’Espard avea să-i lămurească pe cei doi preopinenți în moduri contrare, dar perfect compatibile: domnul Popinot înțelese că marchiza voia să pună mâna pe o avere nu tocmai grevată de datorii, pentru a-și rambursa creditele și a continua să ducă o viață de huzur, iar marchiza, la fel de ageră, pricepuse că judecatorul i-a ghicit secretul și că nu poate fi nici păcălit, nici cumpărat. Popinot o investighează, conform procedurii judiciare, și pe doamna Jeanrenaud, o ființă din păturile de jos ale clasei de mijloc, complet opusă firii de curtezană a marchizei d’Espard, atât în bine, cât, mai ales, în rău. Între interogatoriul doamnei Jeanrenaud și cel luat marchizului, Popinot pierde exact o zi, timp în care marchiza acționează decisiv, trăgând sforile necesare ca judecătorul Popinot să fie schimbat cu un ambițios prea puțin integru, favorabil cauzei pentru care doamna d’Espard pleda. Vizita la marchizul d’Espard pune capăt oricărei îndoieli a judecătorului Popinot: marchizul nu era nebun, ci posesorul unei inteligențe ascuțite și al unui caracter de aur. Stipendia chiar publicarea unei cărți despre istoria Imperiului Celest, avea afaceri, pe lângă rente, își drămuia avutul ca un negustor și chiar se ocupase personal de creșterea ireproșabilă a băieților lui, vicontele Camille d’Espard și contele Clément de Nègrepelisse, care, la rândul lor, își adorau tatal și se temeau de mamă. Un strămoș al marchizul Charles-Maurice-Marie Andoche d’Espard avusese privilegiul de a obține ilegitim pământurile unor negustori protestanți, după ce aceștia au fost uciși și alungați din Franța odată cu revocarea edictului de la Nantes în timpul lul Ludovic al XIV-lea (1685). Astfel, averea căpătată prin omor și tâlhărie a fost plătită de marchizul d’Espard familiei Jeanrenaud abia în anii Restaurației, reparând o nedreptate veche. De aici se trăgea bănuiala marchizei d’Espard că soțul se scrântise și suferea de imbecilitate cronică. Degeaba judecătorul Popinot își pusese în gând să redacteze un raport favorabil marchizului d’Espard, având în vedere că finalul nuvelei arată clar cum cazul judecătorului Popinot trece pe masa de lucru a unui anume Camusot (cf. Salonul cu vechituri), judecător de provincie pus pe căpătuială cu orice preț. Sfârșitul nu poate fi decât unul trist pentru soarta marchizului și promițând noi distracții pentru abila marchiza, dacă Lucien de Rubempré (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor) nu i-ar fi salvat reputația celui pus sub interdicție de o soție sinistră.

Dincolo de corupția, infestată de rapacitate, a vechii nobilimi franceze după 1815, care avea să fie sfâșiată, totuși, mărunt și devorată de industriași, cămătari, negustori și finanțiști, Balzac o lipsește pe doamna d’Espard de orice calități aristocratice tocmai pentru a sublinia decăderea moravurilor Vechiului Regim, care nici acestea nu fuseseră prea stimabile la vremea lor, după 1815. Foamea ei de bani o dezumanizează în calitate de mamă, după ce o desfigurase ca soție. Doamna d’Espard este o fiară a Babilonului, o mesalină cu titlu nobiliar. Dacă tezismul s-ar fi redus la atât, nimic de zis: Balzac își păstrează oarecare luciditate critică. Fiind însă un adept devotat al unor idei politice pre-1789 și cinstind noblețea în principiu, chiar dacă o critică atunci când o vedea batjocorită de nobilii reali, Balzac construiește un portret idealizat de marchiz sublim, domnul d’Espard, care trebuie pus la cazne fiindcă este, în chip veritabil, nobil. Fața și reversul celor doi soți stau precum vechimea venerabilă (care nu a existat decât în prea puține cazuri istorice reale, marginale și insignifiante) lângă noutatea infamă, alterată de înclinații burgheze (care nici nu este mai puțin morală decât cea a strămoșilor neamului d’Espard, după cum am fost puși în temă chiar de autor). Această antinomie artificială, această rupere în două a ceea ce apare adesea nedespărțit, eclipsează pe final realismul nuvelei, transformată într-o morality play facilă. În cele din urmă, viciul omniprezent al Restaurației triumfă, poate pentru a devoala miezul gol al virtuții de ocazie din societatea Vechiului Regim.

Salonul cu vechituri

Din nou, chestiunea nobilimii, mădular cangrenat al epocii postnapoleoniene, este reluată de Balzac în saga familiei d’Esgrignon. Povestea acestora este completată și redată de jurnalistul balzacian Émile Blondet, personaj secundar și fugitiv încă din Pielea de sagri. Tragedia acestor urmași degenerați ai feudalismalui va continua până la finalul secolului al XIX-lea, când aristocrații estropiați asigură parte din solul narativ în romanele unor Robert Musil, Hermann Broch, Joseph Roth sau, mai ales pentru literatura franceză, Marcel Proust. Charles-Marie-Victor-Ange-Carol, marchiz d’Esgrignon din urbea Alençon, este nobilul provincial atipic, care, trecând fizic nevătămat prin anii 1789, 1794, 1799, 1804, 1815, își permitea cu superbie să creadă că ascensiunea altei organizări sociale și nașterea modernității industriale nu pot fi decât scăpări trecătoare în analele istoriei, unde clasa aristocraților va fi repusă obligatoriu în drepturi, de această dată pentru câteva mii de ani. Deși sărăcit, întrucât era nobil, marchizul d’Esgrignon ființa într-un univers fictiv, în care regulile de interacțiune socială erau ordonate de considerente religioase și de panașul unor creaturi de ,,sânge albastru”. Prin ridicolul credințelor și manierelor sale studiate, marchizul d’Esgrignon emoționează în aceeași măsură în care suprarealismul unora dintre picturile spaniolului Salvador Dalí amintește de exaltările sfinților romano-catolici din Evul Mediu. Marchizul avea o soră, doamna de d’Esgrignon, fată bătrână, care, din mândrie și conservatorism, ambele ferme și verticale, vătuite de pioșenie creștină, își anulase instinctele feminine, ofilindu-se în casa bizară, plină de farmecul altor secole ca un muzeu-criptă din cimitirul Père Lachaise, a fratelui ei moștenitor, fala neamului. Marchizul d’Esgrignon era văduv și avea, pe deasupra, un fiu. Îngerul păzitor al familiei este, însă, notarul Chesnel, posesorul unui averi de două sute de mii de franci, care fusese slujitorul marchizului în tinerețe, statut pe care nu-l depășise dacă i-ar fi întrebat pe cei din neamul d’Esgrignon. Chesnel își adora fostul stăpân și, deși burghez, purta o dragoste evlavioasă pentru vechea aristocrație, reprezentată, firește, de marchizul d’Esgrignon și de sora lui, de care bătrânul notar fusese cândva îndrăgostit. Dușmanul familiei acestor aristocrați ruginiți, îngropati într-un orășel de provincie dintr-un departament sărac al Franței anului 1822, era industriașul bogat, devenit om politic important în teritoriu, domnul du Croisier, care îi făcuse curte doamnei d’Esgrignon în tinerețe și, contrar obiceiurilor vremurilor de a uni forța banului cu puritatea genealogiei preindustriale, fusese respins cu dispreț și condescendență de marchizul d’Esgrignon. Ura dintre burghezi și nobili, incompatibilitatea dintre clasele care își disputau întâietatea politică și economică asupra Franței Restaurației funcționează ca o constantă universală în Comedia Umană. Legea clasei sociale celei mai puternice, care le supune și le digeră pe toate celelalte, este, de asemenea, sursa multor drame personale și originea atâtor nefericiri sentimentale în romanele balzaciene. Necazul marchizului d’Esgrignon, în vârstă de șaizeci și șapte de ani la începutul narațiunii, este comprimat în următoarele descrieri istorice: ,,În 1822, cu toate binefacerile pe care Restaurația le revărsase asupra emigranților, averea marchizului d’Esgrignon nu sporește. Dintre toți nobilii atinși de legile revoluționare, nici unul nu a fost mai lovit. Înainte de 1789, cea mai mare parte a veniturilor sale consta în drepturile domeniale rezultând – ca și la alte familii mari – din putința de a transmite feudele pe care seniorii încercau să le îmbucătățească, pentru a spori dijma asupra moștenitorilor. Nobilii care se aflau în această situație au fost ruinați, fără speranță de schimbare, căci ordonanțele prin care Ludovic al XVIII-lea restituia emigranților bunurile nepierdute, nu le putea da nimic; iar, mai târziu, legea de indemnizație nu-i atingea și deci nu puteau fi despăgubiți. Se știe că drepturile lor suprimate au fost restabilite în folosul statului, chiar sub denumirea de ,,Domenii”. Marchizul făcea parte din acea fracțiune a partidului regalist care nu admitea nici o tranzacție cu aceia pe care îi numea nu revoluționari, ci revoltați – mai parlamentar denumiți Liberali sau Constituționali.” (Opere, vol. IV, pp. 132-133). Salonul marchizului sărăcit și cel al parvenitului viguros se luptau cot la cot pentru trimiși în parlament, într-un regim de monarhie constituțională bazată pe cens: Restaurația doar părea să îi favorizeze pe nobili, dar viața economică a Franței, cu toată înapoierea sa față de Anglia, pulsa în raport direct cu activitățile burgheziei capitaliste. După câte se vede, masele populare (țărănimea, mica-burghezie și proletariatul) nu se bucurau de o reală constiință de clasă și nu se asociau încă în organizații politice autonome. Abia anul 1830 va aduce această schimbare mult dorită în viața societății franceze, dar chiar și în aceasă situație Parisul va fi scena bătăliei economice de fiecare zi și, în nici un caz, provincia retardată. Urmașul marchizului, tânărul Victurnien d’Esgrignon joacă rolul central în țesătura socială a Salonului cu vechituri: în ciuda agerimii minții sale, Victurnien, orfan de la cinci ani, suferea de defectele clasei sale după 1815: ușuratic, cheltuitor, mincinos, vanitos, acesta comitea toate prostiile pe care buzunarul tatălui său nu și le mai putea permite. Fără ajutorul din umbră al ,,maestrului” Chesnel, care îl proteja atât pe stâlpul casei ca să nu afle gravitatea situației financiare a întregii familii, cât și pe fiul ca să se mai abțină de la aerele sale costisitoare în materie de noblețe curată, clanul d’Esgrignon s-ar fi prăbușit ca un castel de cărți. Mătușa-sa nu făcuse decât să-i întețească orgoliul nepotului răzgâiat, neînțelegând mai nimic din ce se petrecea în jurul ei, cu tot tactul și protecția lui Chesnel. Ziua neagră a familiei coincide cu cea mai luminoasă, în sensul în care tânărul trecut de douăzeci ani pleacă la timp pentru a nu se compromite definitiv în provincie, dar va ajunge să dea un faliment moral răsunător în capitală: Victurnien se îndreaptă spre Paris, trimis la insistențele părintelui său, care îl sfătuise să meargă direct la Rege (pe care, în mod previzibil, ramura vie a familiei d’Esgrignon nu îl interesa câtuși de puțin) și să ceară o slujbă în Marină, Armată sau ca ambasador. Notarul Chesnel îi pregătise suma de o sută de mii de livre de cheltuială pentru câteva luni la rând, însă, cum omologul său Sorbier decedase curând, Victurnien d’Esgrignon începe să cheltuie la Paris cum nu își permitea s-o facă vreodata în Alençon. Brațul lung al du Croisier îl hărțuia pe Victurnien d’Esgrignon, care, aproape ca de la sine înțeles, nu își căutase de lucru pe spezele bugetului de stat. Rastignac, Blondet și Henry de Marsay compuneau anturajul lui Victurnien d’Esgrignon, care se amorezează fără scăpare imediată de o salonardă pretențioasă și frivolă, frumoasa ducesă Diane de Maufrigneuse. Victurnien d’Esgrignon se va îngloda în datorii imense, notarul Cardot lăsându-l în voia creditorilor. ,,La începutul iernii dintre anii 1823 și 1824, Victurnien avea la Keller un debit de două sute de mii de franci, despre care nici Chesnel, nici domnișoara Armande nu știau. Pentru ca să ascundă mai bine izvorul de la care se îndestula, punea pe Chesnel, din timp în timp, să-i trimită câte două mii de scuzi. Scria scrisori mincinoase tatălui și mătușii sale, care trăiau tihniți și amăgiți, ca de altfel cei mai mulți dintre oamenii fericiți. Un singur om cunoștea taina groaznicei nenorociri pe care o pregătea, acestei mari și nobile familii, șuvoiul fascinant al vieții pariziene. Trecând seara prin fața ,,Salonului de vechituri”, du Croisier își freca mâinile de bucurie; spera să-și atingă ținta. Dar ținta lui nu mai era doar ruina, ci și dezonoarea familiei d’Esgrignon.” (pp. 186-187) Burghezul du Croisier îl va aduce indirect pe Victurnien în situația în care să falsifice împrumuturi (ispitit și de locurile lăsate libere ale unei scrisori primite la timp) și să plănuiască să fugă cu Diane de Maufrigneuse întâi în Italia, apoi în Statele Unite, unde s-ar fi făcut nevăzuți. Fatala ducesă de Maufrigneuse, la fel ca marchiza d’Espard (cf. Punerea sub interdicție), fiicele lui moș Goriot sau Nathalie Evangelista (cf. Contractul de căsătorie), pentru a enumera doar câteva dintre marile doamne la modă, îl iubea pe Victurnien d’Esgrignon de dragul unei aventuri de o jumătate de an. Când notarul Chesnel și doamna d’Esgrignon aflară de datoriile acumulate de acest nepot neisprăvit, rețeaua socială a nobililor și a anturajului lor se pune în mișcare pentru a salva ce mai putea fi salvat. Chesnel merge în casa lui du Croisier, unde nu reușește decât să obțină sprijinul doamnei du Croisier, care acceptă, în numele soțului și a credinței creștine, plata unei părți din datorie, în valoare de o sută de mii de scuzi. La fel ca în mediile (mic-)burgheze (cf. SlujbașiiCésar Birotteau, Prăvălia la ,,Motanul cu mingea”, În căutarea absolutului etc.), atunci când bărbații sunt slabi sau riscă să comită o greșeală groaznică în carieră sau să avanseze social atunci când se ivește oportunitatea, o nevastă de ispravă are puterea, dacă și-ar propune, să-i scoată întotdeauna din situația periculoasă în care se află. Du Croisier, parvenitul capitalist cu prieteni și cunoscuți fără pedigree, îi concede ambasadorului familiei d’Esgrignon, notarul Chesnel, dreptul de a fi primit în casa sa, aducând aminte că el însuși vrea să fie găzduit în salonul taberei adverse, și, în mod deosebit, îi explică necesitatea căsătoriei dintre nepoata sa, domnișoara Duval, moștenitoare averii de milioane ai unui unchi fără urmași, și Victurnien d’Esgrignon. Înrudirea și alianța previzibilă dintre nobilime și burghezie se va face în cele din urmă, nu înainte, însă, ca de Croisier să primească și susținerea electorală a ,,Salonului de vechituri”. Umilința și înfrângerea sociale nu puteau fi mai mari pentru aripa aristocratică din urbea departamentului. Pentru a mușamaliza detenția la domiciliu a tânărului d’Esgrignon și a se folosi de orice pârghie legală disponibilă, notarul Chesnel este dispus să-și sacrifice fermele și proprietățile cumpărate după o viață de muncă. Mașinăria juridică a provinciei trebuie unsă cu promisiuni, iar contopirea dintre burghezi și nobili să aibă loc în favoarea primilor, din punct de vedere al îndreptățirii morale, și a celor din urmă doar dacă judecăm din unghiul finanțelor propriu-zise.

Astfel, Balzac introduce interesele magistraturii în această afacere promițătoare: ,,Președintele de Ronceret și un tânăr jude, pe nume Blondet, reprezentau tagma magistraților resemnață să continue a fi ceea ce sunt, pentru totdeauna legați de orașul lor. Categoria celor tineri și ambițioși număra pe Camusot, judecătorul de instrucție și pe Michu, numit judecător-supleant prin protecția familiei Cinq-Cygne și care la prima mișcare urma să intre în corpul Curții regale din Paris.” (p. 224) Ronceret ținea cu burghezia, pe care o invidia, și se afla în rivalitate matrimonială cu tânărul Joseph Blondet, care o curta pe aceeași fată de negustor bogat pe care fiul său, un pierde-vară, Félicien Ronceret, spera să o ia în căsătorie pentru avere și poziție socială, o anumită domnișoară Blandureau. Balzac are capacitatea de a introduce mereu noi personaje, ca ramurile unui copac gigantic, cu scopul ca, într-o bună zi, aceste personaje vag conturate să constituie subiectul altor destine din Comedia umană. Rețeaua umană se leagă și se dezleagă într-un vast covor narativ. Joseph Blondet era fiul unui republican, pasionat la bătrânețe de horticultură, moș Blondet. Nevastă-sa, mult mai tânără, îl înșelase odinioară cu prefectul și avea, cu știrea sa, un al doilea băiat, Émile, pe care, după moartea soției în 1818, îl alungase la Paris, unde zăcea în sărăcie, studiind anevoie dreptul, școala tuturor parveniților mici-burghezi. Prin el aflăm o mare parte din scena aceasta de provincie. Michu aparținea tipului de magistrat inteligent și cu o rentă sigură de două mii de franci, fiind practic inofensiv în intriga judiciară menită să-l spele de pete pe Victurnien. Un alt aliat al facțiunii burgheze este domnul Sauvager, manevrat ca o papușă de clanul Ronceret. De partea mumiilor din ,,Salonul cu vechituri” se află Camusot, regalist prin vocație, bărbat talentat, cu venituri mici, de doar trei mii de franci pe an, dar care era ghidat în viață de nevasta lui vicleană, doamna Thirion Camusot, pariziancă dibace și isteață care voia mărirea soțului șo venituri de zeci de mii de franci după o promovare la Paris. Maestrul Chesnel va avea susținerea familiei Camusot, a lui Joseph Blondet și a lui Michu în chestiunea d’Esgrignon. Doamna Thirion Camusot va înțelege dintr-o străfulgerare abisurile din spatele rivalității tânărului Blondet și a celor doi bătrâni de Ronceret. În schimbul promovării soțului ei, prin intermedierea fețelor aristocratice la regele Ludovic al XVIII-lea, Camusot îl va susține pe Chesnel în dauna acuzelor nedrepte de furt pretinse de du Croisier. Domnișoara Armande d’Esgrignon va îndura cu stoicism coborârea în țărână a numelui familiei ei de nobili. Fratele ei nu va bănui niciodată nimic, deși sufletul său simțea ce sprijin avea în umărul marelui Chesnel, incomparabil de demn și superior față de toate personajele din această povestire. Victurnien scăpa teafăr doar dacă o lua de nevastă pe nepoata lui du Croisier și dacă Chesnel, slugă credincioasă, va plăti datoriile. Învoiala se parafează fără tăgadă. Frumoasa Diane de Maufrigneuse, ascunsă în hainele unui paj (ca în istorioarele picante ale secolului al XVI-lea), va asista la întreaga întâmplare din provincie ca un spectator la o dramă, nu doar bucurându-se că scapa în acest fel de un amant nesăbuit și insațiabil, ci trăgând chiar concluzia socială corectă, în spiritul tiradelor solemne obișnuite la Balzac : ,, – Ce nebuni sunteți voi aceștia de aici – spuse ducesa – ați vrea să încremeniți într-al cincisprezecelea veac, când suntem în cel de-al nouăsprezecelea! Dragi copii, nu mai există nobilime, nu mai există aristocrație! Codul civil al lui Napoleon a desființat pergamentele, așa cum tunul a ucis Feudalitatea… Veți fi cu mult mai nobili decât sunteți, atunci când veți avea bani! Însoară-te cu cine vrei, Victurnien; îți vei înnobila soția. Iată cel mai zdravăn dintre privilegiile care rămân nobilimii franceze.” (p. 259) Rezultatele palpabile ale afacerii d’Esgrignon vor aduce venituri în plus câtorva biografii de magistrați. Balzac reda magistral modul în care se fac promovări în aparatul de justiție în anii 1815-1830 sau poate chiar și în alte perioade ale istoriei modernității capitaliste: ,,După șase luni, Camusot fu numit judecător supleant la Paris, iar mai târziu judecător de instrucție. Michu a devenit procuror regal. Moș Blondet a fost numit consilier de Curte, ca să aibă timp să-și aranjeze pensionarea, și s-a întors cu multă bucurie să locuiască în frumoasa lui căsuță. Joseph Blondet obținu scaunul de judecător al tatălui său, fără perspective de avansare pentru tot restul zilelor sale, și a devenit soțul domnișoarei Blandureau, care se plictisește în casa de cărămizi și trandafiri, ca un crap într-un bazin de marmură. În sfârșit, Michu și Camusot au primit crucea Legiunii de Onoare, iar bătrânul Blondet pe cea de cavaler. Cât despre primul substitut al procurorului regal, domnul Sauvager, a fost trimis în Corsica, spre marea bucurie a lui du Croisier, care nu voia să-i dea în căsătorie nepoata.” (pp. 260-261) Regaliștii par a fi triumfat, dar istoria avansează, precum în dialectica hegeliană, prin distrugerea și conservarea contrariilor, din care se hrănesc toate procesele sociale majore: în ciuda unui duel fără rezultat dintre Victurnien și du Croisier, după moartea bătrânul marchiz în 1830 (odată cu apusul Restaurației), Victurnien, falit și fără post la stat, se căsătorește cu domnișoara Duval, care nu va fi fericită de pe urma acestei înrudiri pecuniare, pecetluind moartea nobilimii și renașterea ei în straie burgheze. ,,Victoria lui du Croisier a devenit atunci completă; o săptămână după moartea tatălui său, noul marchiz d’Esgrignon acceptă ca soție pe domnișoara Duval, obținând trei milioane zestre; du Croisier și soția sa îi mai asigurau nepoatei și averea lor, printr-un act scris. În timpul ceremoniei, du Croisier afirmă că, desigur, casa d’Esgrignon este cea mai onorabilă dintre familiile nobile ale Franței.” (p. 263) Chesnel, acest burghez cu maniere de nobil (sau invers), se va sfârși și el nu mult după 1830. Doar domnișoara d’Esgrignon va rămane verticală ca ultimul bastion, bigotă, inexpugnabilă și sterilă, al vechii aristocrații, masca funerară a unei lumi care a fost și nici gând să se mai întoarcă vreodată.

Fata bătrână 

Creat ca un pandant la Salonul cu vechituri, romanul Fata bătrână se prezintă ca o altă istorie provincială din Alençon. Primul personaj introdus de Balzac este cavalerul de Valois, un afemeiat hipermanierat, adept al Restaurației și simpatizant regalist pur-sânge. Cavalerul de Valois e stâlpul, nu coloana, ca marchizul d’Esgrignon, Vechiului Regim căzut la Revoluție. Ipocrit, cu limba mereu ascuțită, posesorul unui venit de o mie și ceva de franci pe an, pomădat și parfumat, în vârstă de cincizeci de ani (atunci când totul începe să pârâie la încheieturi pentru bărbați – cel puțin în optica balzaciană), cavalerul de Valois, iubit de grizete, conchistador la mesele de joc din saloanele pe care le frecventa zilnic (unde își completa veniturile reduse pe care se baza – meschinărie de nobil scăpătat), nu are decât o singură carte de jucat: să se căsătorească cu o fată bătrână, bogată, prostuță și ușor de condus. În orice altă combinație socială, de Valois ar suferi atât de sărăcie (incalificabilă la un nobil), cât și de mediocritate (fără titluri, fără numirea de pair), poziție care ar echivala cu ratarea. Purta vată în urechi, ceea ce constituia un semn indecent al vârstei înaintate, și doi cercei de diamant ,,înfățișând două capete de arap”, simbolul unor anumite experiențe în marginea bisexualității, pe care tinerețea sa destrăbălată le ascundea cu grație. Avea un copil din flori și trăia cu tot felul de slujnice, pe care dorea să le păstreze anonime. De Valois are propria sa metonimie, sub forma unei tabachere minunat lucrate, din care trăgea tutun, în care se găsea imaginea principesei italiene Gortiza, la care făcea referire în cuvinte mieroase, tipice unui gentilom de modă veche, pentru a-și da ochii peste cap în saloanele unde cina.

Încă din prima ipostază în care domnule de Valois apare portretizat în mod dinamic, acesta conspiră cu o tânără inocentă și atrăgătoare doar în felul în care țărăncile sănătoase sunt, sluga Suzanne, care avea tot potențialul unei curtezane de succes, o Nemesis pentru bătrâni desfrânați care aruncă cu averi la Paris, loc al pierzaniei, unde, în cele din urmă, Suzanne va ajunge. Aceasta este ispitită de cavaler să dea o fugă până la domnul du Bousquier, rivalul său în planul de business matrimonial pe care îl pusese la cale pe ascuns, unde fie că i s-ar oferit domnului du Bousquier sau nu, acesta urma, oricum, să fie calomniat în saloanele vesperale din Alençon. Du Bousquier se situa la mijloc ,,între boiernaș și burghez”. ,,Între 1793 și 1799, du Bousquier fusese însărcinat cu aprovizionarea armatelor franceze” (p. 287). Practic, du Bousquier încercase să facă avere păcălind statul, speculând la Bursă și mituind încoace și încolo la fiecare ocazie ce se anunța promițătoare. Dusese o viață de orgii, cheltuise mai mult decât încasa și avusese șansa unei cariere politice în timpul Directoratului. Necazul lui a constat din faptul că lucra în tabăra celor opuși lui Napoleon: după 1799, pe fondul hoțiilor la care se deda, du Bousquier fusese ținut pe loc de steaua corsicanului. Restaurația îl găsise într-un orășel fără anvergură, unde, în ciuda proastei sale reputații de bandit în materie de furnituri în armată, se bucura de oarecare stimă, mai ales că avea obiceiul, la modă pe atunci, de a-l înjura în fel și chip pe Împărat. Du Bousquier era de partea conspirațiilor politice ale păturii burgheze în departament. Mai tânăr cu zece ani decat de Valois, du Bousquier se ținea mai bine la trup, fiind încă un bărbat chipeș. ,,Acești doi burlaci erau cu adevărat rivali. Amândoi își puseseră în gând să se însoare cu domnișoara Cormon (…). Închiși în cugetul lor ca într-o platoșă de indiferență, ei așteptau, amândoi, clipa prielnică în care fata bătrână avea să le pice-n brațe. Așa fel încât chiar dacă holteii nu s-ar fi aflat despărțiți prin cele două doctrine a căror expresie vie erau, potrivnicia aceasta i-ar fi făcut totuși vrăjmași. Epocile își lasă pecetea asupra contemporanilor. Prin caracteristicile istorice diferite întipărite în fizionomia lor, prin felul lor de a vorbi, de a se îmbrăca, de a gândi, aceste două figuri dovedeau adevărul axiomei. Unul abrupt, energic, cu gesturi largi și sacadate, cu cuvinte pripite și aspre, neguros până și în priviri, strașnic în aparență, neputincios în realitate, întocmai ca o răscoală, era întruchiparea desăvârșită a Republicii. Celălalt, blând și amabil, elegant și îngrijit, credincios bunului-gust, atingându-și țelul prin mijloace diplomatice dar sigure, era întruchiparea craiului de curte veche. Acești doi vrăjmași se întâlneau aproape în fiecare seară sub același acoperiș.” (p. 291) Un al treilea pretendent la mâna domnișoarei Cormon este Athanase Granson, un tânăr de douăzeci și trei de ani, băiatul doamnei de Granson, căre făcea tot ce putea (onorabil) ca să-l vadă pe fiul ei urcând pe scara socială. Athanase Granson lucra la primărie pentru șase sute de franci pe an, o sumă care se adăuga la pensia de urmaș a mamei sale, văduvă. Mizeria lor materială era ușor de bănuit. Înrudit de departe cu domnișoara Cormon și cu două decenii mai tânăr decât dânsa, Athanase nu avea nici o șansă la inima ei, însă, împins de ambițiile mamei sale văduve, spera ca un amorez, cu o viață sexuală austeră ca a sa, la singura femeie pe care o putea poseda în mod legitim. Athanase visa ca, în urma căsătoriei cu fata bătrână, să își poată continua studiile savante în liniște, el fiind un alt geniu balzacian, dar unul cu voința sleită înainte de vreme și, de aceea, fără șanse de izbândă. Athanase Granson își demonstrează întâia slăbiciune a temperamentului atunci când nu încearcă să evadeze din cuibul asfixiant al micii-burghezii de provincie. Soarta sa de artist coincide cu cea socială. Culmea contradicțiilor ține de faptul că Athanase avea o admiratoare secretă, superba și pasionala Suzanne. Întâlnirea lor nu se va realiza însă niciodată.

Domnișoara Cormot, urmașa unui lung arbore genealogic compus din burghezi, este centrul tuturor acestor atenții masculine. Locuind într-o casă pe cât de somptuoasă, pe atât de burgheză (în sensul avariției specifice provinciei), domnișoara Cormot nu se căsătorea pana ce nu avea sa fie iubite pentru sine, cum zice chiar Balzac. Anii Imperiului o făcuseră să tânjească după uniforme care picau turnate pe cei care le purtau. Restaurația o învățase să nu se vândă pentru a-i face pe unii pairi, pe alții deputați sau perceptori generali, primari etc. Stima burghezia din care se trăgea și se lăsa fermecată de nobilimea care se sfârșea și la care tânjea, dar fără să o înțeleagă. Mai presus de toate, domnișoara Cormot aparținea Bisericii, care, în loc să pună stavilă instinctelor ei sexuale, mai mult le stimula, conferindu-le, pe deasupra, acel halou hieratic pe care simpla consumare a pasiunii nu o curpinde niciodată. Virgină la patruzeci și trei de ani, voluminoasă și deja parțial veștejită, dornică de a avea și un bărbat și un copil cât mai grabnic, înainte ca natura să nimicească ultima umbră de tinerețe din ea, domnișoara Cormot voia, în ciuda tuturor vorbelor meșteșugite ale duhovnicului ei, acest îmblânzitor de patimi care își îmbolnăvește de tot clienții, un soț, dar nu chiar unul oarecare. Între timp, viața ei cotidiană îi absorbea toate energiile, rezervând încă multe altele pentru nopți de așteptări, foiri și crize erotice. Era cusurgie și tiranică din simple nimicuri cu slujitorii ei devotați. Redusă intelectual și stupidă moral, deși morală, domnișoara Cormot își are și ea propriul simbol în miniatură, precum tabachera-operă de artă a domnului de Valois: iapa ei Penelopa, grasă, sănătoasă, leneșă și toantă, pe care o alinta ca pe un copil visat. La fel ca domnișoara Cormot, își aștepta și ea, într-un fel, armăsarul care să îi devină soț și stăpân în casă, ceea ce – aproape premonitoriu – nu se va întâmpla. Replicile și părerile domnișoarei Cormot la seratele pe care le oferea subliniau mediocritatea și ignoranța naivă a fetei bătrâne. Viața ei interioară, când dădea semne de revoltă (toate din pricina frustrării sexuale), era ajustată la tempoul potrivit de unchiul ei, preotul Sponde, care își vedea nepoata mironosiță pentru totdeauna. Atunci când, la capătul a ani întregi de răbdare grea, pârjolită și cicatrizată de vise erotice, șansa unei căsătorii se ivise la orizont, domnișoara Cormot se dezlănțui ca o amazoană pe câmpul de bătălie: în primăvara acelui an, poposind de nicăieri, o cunoștință a unchiului ei vizita Alençon. ,,Venerabilul unchi își anunțase nepoata că domnul de Troisville, fost ofițer în serviciul Rusiei, nepot al unuia din cei mai buni amici ai săi, dorea să se stabilească în Alençon și-i cerea găzduire”. (p. 360) Iureșul de a pregăti cât mai fastuos casa pentru acest oaspete picat din cer prevestea, credea domnișoara Cormit, o căsnicie împlinită; domnul de Troisville era de Valois și du Bousquier într-o singură persoană. Atunci când află însă că domnul de Troisville nu era fratele său necăsătorit, cu care îl confundase, ci soțul fidel al fiicei principesei Șerbeloff și tatăl a cinci copii, domnișoara Cormot leșină pe fond psihic, fiind readusă la viață de săritorul du Bousquier, aflat în preajmă. Aceasta va valora cât un punct în încleșterea dintre femeie și bărbat. Du Bousquier mai fusese o dată refuzat de fata bătrână atunci când o ceruse în căsătorie, ceea ce, departe de a-l compromite în ochii domnișoarei de Cormot, îi deschise o portiță în inima fanteziilor ei erotice. Disperarea face din oricare om o fiară hăituită de fantome sau de dușmani reali. Atunci când amândoi craii își luară inima în dinți, întâmplarea făcu ca, asemeni judecătorului Popinot în Punerea sub interdicție care întârzie interogatoriul cu o zi din pricina unui guturai, du Bousquier să o ceară în căsătorie cu cinci minute mai devreme decât du Valois. Fata bătrână cedează de această dată, îmbogățindu-l pe șarlatanul burghez și ruinându-l pe cavalerul sărăntoc. Acesta va muri în 1830, aidoma marchizului d’Esgrignon și, cel mai probabil, din aceleași motive. Du Bousquier va ajunge om de stat, industriaș de calibru și mare capitalist în departament, având legături cu marele case bancare pariziene, controlate de frații Keller. Domnișoara Cormot nu va avea niciodată copii. Ea se reculege în religie, medicamentul sufletelor nenorocite de viață și de societate, la fel ca domnișoara bătrână d’Esgrignon în Salonul cu vechituri. Abia atunci când anul 1830 lovește în speranțele și ambițiile politice ale vechii nobilimi, domnișoara Cormot, acum du Bousquier, aproape de șaizeci de an, își poartă neîmpăcată crucea de bătrână fată mare.

Poate că victoria claselor de mijloc și a primilor oameni de afaceri moderni nu ar fi avut anvergura pe care o cunoaștem din alte piese ale Comediei umane dacă finalul romanului nu ar fi fost completat de sinuciderea lui Athanase Granson, omul de talent, poate chiar geniu, ocolit de noroc și tărie de caracter. Dintre atâția tineri promițători pe care îi creează natura, societatea îi seceră pe cei mai mulți, păstrându-și câteva figuri ilustre, care îi dau acesteia mai mult decât primesc în schimb. În fond, artiștii aparțin proletariatului cerebral, dar nu mai puțin roditor de plusvaloare pentru unii și alții de la vârful piramidei.

Contractul de căsătorie 

Istoria tinereții lui Paul de Manerville, de origine din Bordeaux, acoperă aceleași probleme legate de continuitatea pe scară socială, adică acea conservare a averii și a unor privilegii materiale, pe care burghezia în ascensiune și blestemata de Revoluție Franceză le puneau în primejdie. Tatăl tânărului de Manerville fusese falimentat de timpurile recente, iar la bătrânețe contele redescoperise zgârcenia și tirania domestică. Paul de Manerville, crescut fără mamă în anturajul unui părinte despotic, se molipsește de aceeași boală ca Athanase Granson (cf. Fata bătrână) și anume de un deficit de voință, de lipsa de personalitate și de neputința de a face o opțiune când alții mai maturi pot să îl conducă după propria lor voie, luând decizii în locul lui. Paul de Manerville fusese gravat de un tată zelos să fie numai un adult cu o fire nesigură și slabă, în pofida meritelor sale morale și intelectuale și a educației de nobil de pe vremuri pe care o primise. ,,Așa că Paul făcea în fiecare dimineață exerciții de tir, de scrimă și mergea la manej. Restul timpului și-l petrecea citind romane, căci taică-său nu era adeptul acelor înalte studii cu care își desăvârșesc astăzi tinerii educația. O viață atât de lâncedă l-ar fi omorât cu zile, dacă moartea tatălui nu l-ar fi mântuit din această tiranie, tocmai când ea ajunsese de nesuferit.” (p. 419) Următorii șapte ani din viața lui Paul de Manerville au fost petrecuți la Paris sau în diverse orașe europene unde fusese trimis de către ministerul afacerilor externe, pentru care contele lucra. Trăia în lux, bun-gust și distracții aristocratice. Banii îi erau administrați de grija nestoriană a bătrânului Mathias, notarul tatălui său răposat. Prietenul cel mai apropiat este Henri de Marsay, urmând să se căsătorească strategic cu o englezoaică bogată, rămânând în toate un alt Rastignac, ceva mai cinic și mai necruțător, care la bătrânețe va ajunge să dețină nu numai o rentă fabuloasă de aproximativ o sută de mii de franci pe an, ci și o apreciabilă influență politică. Acesta, asemeni oricărui alt ambițios, se lansa în tot feluri de aventuri de alcov, fiind preocupat de amantele sale ca un pasionat de ruletă de jocul lui păgubos. De Marsay îl sfătuiește pe de Manerville să nu se căsătorească până la vârsta de cel puțin patruzeci de ani și, în acest răgaz, să acționeze din provincie, unde ar fi avut un rol politic util coteriei lor de ariviști intriganți. Paul de Manerville aspira la o căsătorie care să-i satisfacă natura molcomă și temperamentul flegmatic, conform poreclei ,,floare rară”, pe care o primește la întoarcerea în Bordeaux. Aleasa sa era Nathalie Evangelista (înrudită de departe cu doamna Claes din În căutarea absolutului), supranumită ,,regina balurilor”, o frumusețe răpitoare de aproape douăzeci de ani, fiica unei bancher spaniol decedat, care, din pricina traiului risipitor, pe care nevastă-sa și fiică-sa îl continuaseră, ajunseseră să o ducă în realitate sub standardul veniturilor lor anterioare. Doamna Evangelista era mama Nathaliei: mândră, pătimașă (ca orice spaniolă, sugerează Balzac, îmbătat de stereotipurile culturale ale epocii), deranjată de finanțele reduse ale casei ei, aceasta o va încuraja pe fata ei să-l ia în căsătorie pe bicisnicul Paul de Manerville. Căsătoria dintre aristocrați este o afacere de care depinde doar în aparență bunăstarea urmașilor, pentru că, de fapt, ceea ce are preeminență este raportul de forțe dintre soți. Dacă bărbatul se angajează într-o căsnicie din poziția unui falit sau a celui cu venituri inferioare sau dacă femeie se află în aceeași stare avem de-a face cu două situații completamente diferite pentru echilibrul dintre sexe. Vanitatea acestor alianțe poate fi rănită până la ură, cum se și întâmplă și aici: madame Evangelista, ajutată de notarul ei Solonet, este împinsă să recunoască în fața notarului Mathias că averea de un milion de franci ai fiicei sale există doar pe hârtie. În afară de bijuteriile personale, restul sunt doar promisiuni și estimări fără probe. Dacă până atunci spera să îl ajute pe Paul să devină om politic, pair sau cineva important la Paris, faptul că noblețea îi este cântărită ca la piață de notarul Mathias, burghez până în măduva oaselor, o va înfuria cumplit și o va determina să țeasă la cămașa care îl va otrăvi fatal pe ginerele său. Notarul bătrân, uns cu toate alifiile Vechiului Regim, va face lista veniturilor clientului său, predând astfel și o lecție de istorie economică: ,, – Zestrea noastră – spuse Mathias – este moșia Laustrac, cu un venit de douăzeci și trei de mii de livre, bani peșin, fără să punem la socoteală dajdiile în natură, Item, fermele Grassol și Gaudet, aducând fiecare un venit de 3600 livre. Item via Bellerosa, aducând în anii mijlocii 16.000 de livre: în total 46.200 de livre. Item casa părintească din Bordeaux, impusă la fisc cu 900 de franci. Item o casă frumoasă cu grădină și curte, situată la Paris, pe strada de la Pépinière, impusă la fisc cu 1500 de franci. Aceste proprietăți – ale căror titluri sunt la mine – provin din moștenirea tatălui și mamei noastre, afară de imobilul din Paris, care este cumpărat de noi. Urmează de asemenea să socotim mobilierul din cele două imobile și acela din castelul Lanstrac, prețuit la 450,000 franci. Avem, ca să zic așa, o masă, o față de masă și primul fel. Dumneavoastră ce aduceți pentru felul al doilea și pentru desert?” (p. 459) Vulgaritatea contabilă a acestui pomelnic o nărui pe doamna Evangelista, care din acea clipă până la finalul romanului va face tot ce îi stă în putință pentru a-l distruge financiar pe Paul de Manerville. Nathalie va invăța de la mama ei perfidia și desfrâul ca dar de nuntă. După petrecerea de nuntă, cei doi tineri se vor muta la Paris. Averea, protejată de legea majoratului, lasă impresia unei stabilități patriarhale. Cinci ani mai târziu, Paul de Manerville este totuși ruinat. Ia decizia riscantă și donquijotescă de a pleca în colonii, unde să-și refacă netulburat averea, precum Charles Grandet sau alți aventurieri balzacieni. Contele de Manerville își adoră în continuare nevasta, după cum se vede din scrisorile pe care i le trimetea din pribegia sa indiană. Pe vasul care pleacă din Bordeaux, Paul de Manerville citește două scrisori la rând: prima este a Nathaliei, împănată de sentimentalisme ieftine și de vestea neașteptată, cel mai probabil mistificatoare, conform căreia este însărcinată. A doua îi aparține dandyului Henri de Marsay, care îi dezvăluie lui Paul adevărul asupra căruia soțul devotat nu a vrut să arunce nici măcar un ochi în ultimii ani. Félix de Vandenesse îi era amant Nathaliei, iar toate datoriile făcute de Paul de Manerville erau contractate printr-un interpus al doamnei Evangelista, care, retrasă la țară, aduna, ca o aspidă, avere, și îi cumpăra pe ascuns ginerului averea, sugrumându-l financiar în acest fel. În acest proces sadic, nobila doamnă nu realiza că, în încercarea ei de a nu se dezonora în anii Restaurației, se transformase, lovită de avariție și arghirofilie, în burgheza tipică. Ratat, trădat, înșelat, deja în mijlocul oceanului, fără să mai ia calea întoarsă, neputinciosul Paul de Manerville se zbate în afara societății. El încetase deja să mai însemne altceva la Paris decât un prilej de bârfe și cancanuri calomnioase, fiind un antierou al timpurilor sale, incapabil să descurce ițele luptelor de culise dintre burghezii fără scrupule și nobilii dispuși la orice concesie și crimă. Dincolo de mirajul idealismului fiecărei clase, al autoînșelării care acordă respect de sine și întețește amorul propriu (nobilimea cu suflete apriori altfel alcătuite decât imunda gloată, marea burghezie care se crede aristocratică atunci când năruie sau lansează câte-un ministru, mica-burghezie care se imagineaza creștină și plăcută în ochii lui Dumnezeu doar pentru că pune bani deoparte etc.), se întind cupiditatea și monomania puterii politice, pe care banii le stimulează și le aprind neîncetat.

Facino Cane 

Una dintre eboșele balzaciene, în care temele celorlalte opere sunt amintite în treacăt, Facino Cane nu aparține celor mai reușite dintre povestirile Comediei umane. Marco-Facino Cane este un nobil italian de peste optezeci de ani, orb, cântăreț la clarinet la nunțile de mahala, unde naratorul se află, după propria sa mărturisire, pentru a studia populația de jos a Parisului. Ca martor la nunta unei slujitoare de-a sa, acest alter ego al lui Balzac ascultă peripețiile lui Facino Cane, principe de Varese, cu origini pierdute în Veneția secolului al XIV-lea. Facino Cane, care trecuse prin patul câtorva iubite de mare soi aristocratic (o anume Bianca), omorâse oameni nevinovați din lăcomie, cutreierase prin Levant și orbise, ca lovit de un blestem divin, când viața părea să îi fie o grădină a desfătărilor, ba chiar pusese mâna pe o mică parte dintr-o comoară uriașă ascunsă sub palatele Veneției. Precum Gobseck, chiar și acum, cu un picior în groapă și lovit de cecitate de jumătate de secol, Facino Cane vedea aurul din fundul tezaurului venețian, dragostea existenței lui. Nici plăcerile tinereții nu se înălțau, în amintirea sa, la strălucirea galbenilor. Facino Cane îi propune tânărului fermecat de spusele lui să meargă împreună și să recupereze restul de aur. Planul va fi cu desăvârșire anulat de moartea lui Facino Cane, domiciliat într-un azil de bătrâni și cerșetori, ,,doborât de un guturai” în cursul acelei ierni. Ceea ce rămâne din această compoziție constă din hibridizarea valorii de întrebuințare (ospețe, palate somptuoase, femei încântătore etc.) cu valoarea de schimb, consolidată în mistica expansiunii infinite a banilor sub formele sale diferite de circulație, pentru care Balzac are o slăbiciune morbidă.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene III


Opere

Volumul III

În căutarea absolutului 

Parte din etosul burghez din veacul al XIX-lea, pe care astăzi l-am pierdut mai puțin decât ne dăm seama, constă din aplecarea spre confort, tihnă, timp liber folosit conform unei cumpătări autoimpuse, în general, ceva intermediar și gri, care, deși lipsit de grosolănia păturilor inferioare (țărani și muncitori), nu epatează prin nimic fastuos, risipitor, irațional, aceste uzate epitete ale aristocrației feudale apuse. Plăcerile și durerile se înscriu între limitele buneicuviințe, ale acceptabilului – un al nume pentru respectabilitate. De fapt, dependența practică a burghezului de clienți și necesitatea unui comportament previzibil, menit să dobândească încrederea cumpărătorilor potențiali din toate clasele și stările sociale reale, îl determină pe acesta să adopte ipocrizia nu ca mod de viață, ci în urma imposibilității de a își satisface, în văzul tuturor, nevoile, doleanțele și chiar viciile. Dacă negustorul nu ar fi legat prin mii de fire de non-negustori, de care nu se poate dispensa, așa cum reușesc mereu nobilii și, într-o oarecare măsură redusă, țăranii și agricultorii (din partea cărora nu te aștepți – cum altfel? – decât la porniri animalice și gratificări josnice în societățile preburgheze), atunci greșelile și purtările sale necalculate nu ar căpăta anormalitatea pe care publicul o găsește, în final, ca o dovada a dreptății divine: burghezul e prea puțin fragil ca să nu comită astfel un hybris, pe care zeii nemilostivi, dar corecți, o taxează ca atare.

Romanul filozofic În căutarea absolutului începe cu decupajul cadrului burghez, descris minuțios. Pentru Balzac, arhitectura caselor, obiectele de mobilier, elementele decorative, vestimentația și orice lucru bizar al stăpânului sunt asemeni oglindirii celui care posedă în obiectul posedat. Între ființa umană și obiectivarea procesului său cognitiv în rezultatele muncii sale nu există fisură, ci o perfectă contiguitate. Nici nu e nevoie să cunosc interiorul unui suflet, câtă vreme proprietățile sale sunt exteriorizarea sa fidelă (aparența este totuna cu esența), chiar și atunci când spațiul domestic trădează laturi din firea locatarului casei pe care acesta nu și le cunoaște. De altminteri, sufrageria și masa cu o mulțime de invitați decid lumea de mijloc în care burghezul este el însuși: dacă piața târgului e pentru plebea nediferențiată, iar sala de bal pentru aristocrați excesiv de individualizați, de vanitoși și egoiști, omul de mijloc se caută pe sine în confortul sobru al unui cămin îndestulat. Tot astfel se prezenta casa din Douai a negustorului Balthazar Claes, locuitor al teritoriilor vechilor flamanzi și ai actualilor belgieni, în anul 1812. Balthazar Claes era un burghez onorabil, ca atâția alți flamanzi, care în tinerețe învățase de la maeștrii francezi și se preocupase asiduu cu studiul chimiei. În plus, Balthazar descindea dintr-o familie care reușise să se distingă, prin calitățile lor cetățenești deosebite, generație după generație, în inima comunității urbane, liberă și sigură de puterile sale. Străbunii apăsau pe umerii distinsului Balthazar, cu toate că aceștia fuseseră, în cel mai bun caz, mari burghezi și nimic mai mult. Nevastă-sa, grațioasă și cu mari virtuți sufletești, în ciuda (sau tocmai) din pricina anumitor defecte ale trupului și ale fizionomiei (cocoșată și șchioapă, un chip straniu alcătuit), se numea Joséphine de Temninck și se trăgea dintr-o stirpe hispano-olandeză compozită (familiile Molina, Van Ostrom-Temninck și Casa Real). Dacă nu ar fi fost pentru alegerea norocoasă a lui Balthazar, Joséphine ar fi murit, cel mai probabil, fată bătrână. De aceea, dragostea ei pentru Balthazar nu avea margini și mergea până la sacrificiu de sine. Ei se bucuraseră o vreme împreună de o căsnicie așezată și liniștită. Aveau două fete și doi băieți: Marguerite cea mai mare, Félicie, Gabriel, viitor politehnist, strălucit om de carieră în anii monarhiei din iulie, iar Jean-Balthazar pe post de mezin.

Tragedia familiei din casa Claes începe odată cu reaprinderea patimii din tinerețe a lui Balthazar: acesta se apucă din nou de chimie. Caută absolutul, un soi de soluție științifică, mai degrabă alchimică, care să-l facă pe Balthazar stăpân peste natură, devenind în felul acesta un magician savant. Dacă ar fi descoperit absolutul, faima și bogăția neamului lor nu ar fi avut margini. Pasiunea faustică, dublată de experimentele costisitoare care se desfășurau în podul casei, această bucătărie a vrăjitorului captivat de promisiunile lui Mefistofeles, avea să distrugă armonia casnică și să renege spiritul burghezului chivernisit. Cu fiecare pagină a romanului, Balthazar Claes, posedat de ideea sa fixă, capătă proporțiile geniului neînțeles. După cum am mai amintit (cf. Pielea de sagri), Balzac suferă de o mistică a geniului, care absoarbe și consumă orice resursă de vitalitate din cei aflați în apropierea sa, care, dacă țin la el, vor avea de suferit de pe urma acestor scormonitori după Adevăr. Joséphine contemplă nu numai risipirea averii neamului Claes, ci și înstrăinarea soțului, captivat cândva de ea, care, stăpânit de studiile sale savante, uită să-și mai iubească nevasta câțiva ani la rând. Balthazar începe să împrumute bani de la Paris și din alte părți pentru a-și împlini capriciile științifice. În câțiva ani, sumele devin exorbitante, iar polițele ajunge din ce în ce mai dificil de plătit. Această deposedare a cinstei familiei și conștienta distrugere a legăturilor dintre soț și soție vor provoca suferința atroce a Joséphinei, obligată să își însușească funcția de stâlp al casei și conducător al gospodăriei. Ea apare ca o icoană înduioșătoare a soției absolute. Cedează și îi face aproape întotdeauna pe plac lui Balthazar. Monstrul genial își devorează rudele fără cruțare. După ce se asigură că o parte din avere este salvată de cheltuielile soțului ei, Joséphine se îmbolnăvește subit și moare. Familia nu se afla decât la un pas de faliment. Cu toate acestea, instinctele burgheze luptă cu disperare să biruie acest virus al Absolutului care a pătruns în casă, fără ca cinstea tatălui să fie cât de puțin afectată. Balthazar, retras în laborator cu ucenicul său plebeu, dar cu inima de aur, Lemulquinier, abia întrevede dezastrul familiei sau faptul că și-a ucis moral, dintr-un aparent eroism științific, soția. Datoriile cresc în proporție directă cu avansul trupelor lui Balthazar spre centrul Absolutului. După decesul jupânesei flamande, Marguerite preia frâiele destinului familiei. Curtată de un suflet gingaș și, în același timp, gospodar, Emanuel de Solis, artist din fire, nepotul unui unchi servind în cler, Marguerite se va căsători cu acest pretendent înzestrat cu multe virtuți și nu cu notarul lacom al familiei, domnul Pierquin, care știa strâmtorarea și cheltuielile abracadabrante ale bătrânului Balthazar. Anii trec de-a valma. Lumea vuia și îl pongrea pe vrăjitorul cu dare de mână, izolat în podul casei Claes. Restul familiei primea cu severitate compătimirile tuturor cunoscuților. Balthazar, deși conștient de faptele sale nebunești, continuă să toace milioane de franci în expedițiile sale imaginare, momentan, fără ca vreun rezultat palpabil să-i facă cinstea de a-l bucura. Credea că e pe cale să descompună azotul. Fiică-sa, Marguerite, întruparea răzbunătoare a maică-sii, dar, în continuare, o fiică care-și adoră tatâl, oricâte năzbâtii bizare ar face, îl va obliga pe bătrân să plece câțiva ani în pribegie, ca preceptor în casele unor nobili francezi. În acest timp, averea familiei este repusă pe picioare de către destoinicia și puterea de muncă a tânărului cuplu de burghezi. Pereții odăilor ajung iarăși decorați de picturile olandeze ale unor maeștrii iluștri, iar bunăstarea austeră revine sub bolțile casei Claes. Bătrânul Balthazar se întoarce din surghiun, unde, ajutat de umbra sa Lemulquinier, care își investise și el mica sa avere în experiențele lunatice ale stăpânului, își continuase neistovit experimentele chimice. Nota de plată fu și de această dată plătită de îndatoritoarea fiică, care, alături de mama ei moartă, sunt îngerii păzitori ai casei Claes. Burghezia triumfă doar în mod aparent. În 1832, Balthazar, cu energiile diminuate de vârsta înaintată, paralizează în urma unei comoții cerebrale, chiar la ceva vreme după ce lungul său travaliu de cercetător păruse a fi împlinit de un experiment finalizat cu succes. Chiar înainte să moară, Emanuel de Solis îi citește nevestei un articol în ziar, această biblie de buzunar a burgheziei de pretutindeni în secolul al XIX-lea, ,,în care era vorba de un proces privitor la vânzarea absolutului facută de un renumit matematician polonez.” (p. 207) Într-o ultimă sforțare, Balthazar, cu urechea ciulită, se lasă străbătut ,,de un duh de foc”, părând pentru câteva clipe ,,sublim”, pentru ca apoi să moară. Cheltuise șapte sau opt milioane de franci la viața lui de căutător acerb al Absolutului.

În pofida strădaniei lui Balzac, savantul demonic Balthazar e întinat de câteva goluri. Între pasiunea scelerată a unui bătrân pervers după trupul unei prostituate tinere (vezi cazul bancherului Nucingen în Strălucirea și suferințele curtezanelor), sau a cartoforului, îmbătat de opiul iubirii de sine, care își riscă ultimul sfanț la ruletă (de Valentin înaintea apariției talismanului blestemat), și fanaticul savant nu există decât o singură diferență notabilă: fiecare e robit de altă himeră. Fanatismul și egoismul rapace cu care își urmăresc chemarea nu are îndurare pentru nimeni și nimic. Căutarea Absolutului comunică pe ascuns cu sediul acelei părți din om pe care moraliștii o numesc în zadar Rău. Dacă Adevărul este mijlocit de o crimă, de un viol sau de un jaf, fiind legat nemijlocit de suferința altora, asta nu înseamnă, ne comunică Balzac, că scopul a fost mânjit sau redus ca importanță de către mijloacele întrebuințate. Absolutul e dincolo de bine și de rău, fiind expresia unor Supraoameni care plesnesc de forța verbului la persoana întăi, ,,eu vreau”. Balzac îl anticipează, împotriva lui însuși, pe Nietzsche și aristocrația sa montană de titani și coloși inumani. Însă nici această interpretare nu ne satisface în lămurirea misterului naturii lui Balthazar Claes, care, în fond și la urma urmei, eșuează tocmai pentru că este un mare burghez, un om al neașezării, al proceselor repetitive, al invenției necesare, al cercului care se desprinde în spirale arborescente. Strădania sa științifică, în ciuda aureolei pe care o trasează cu aur Balzac, are ca scop descoperirea diamantelor artificiale. Prin urmare, destinația finală sunt doar bani care se înmulțesc chimic la infinit. Este vorba de ceea ce se petrece în ultima pagină a romanului: în cadrul concurenței științifice pentru întâietate pe piața Adevărului, capitalistul falimentar de sub acoperișul casei Claes este lăsat în urmă de inventivitatea genuină a unui rival polonez. Nu știința eliberează omul din finitudinea sa apăsătoare, din meschinăria locurilor comune ale existenței, ci Molohul modernității, Capitalul, își cere drepturile, adică ofrandele vii aduse pe altarul Bursei, al băncii, al casei de comerț etc. de către odraslele sale sângerânde, care nu știu, pe de-a întregul, ce fac, deși excelează în muncile lor nesfârșite, în silința Spiritului de a se uni, fără rest, cu lumea materiei.

Moș Goriot 

În povestea acestui rege Lear al pastelor făinoase Balzac a cioplit piatra de temelie a Comediei umane. Moș Goriot este unanim socotită o capodoperă, în ciuda faptului că nu excelează prin nimic față de alte compoziții balzaciene. Înainte de a pătrunde în urzeala textului, câteva cuvinte despre falsul protagonist care dă titlul romanului: Goriot e un fost muncitor, fabricant și negustor auster, harnic, prosper și cinstit, lipsit de orice inteligență de natură spirituală, impermeabil la sirena nazurilor aristocratice, care, după ce face avere în perioada iacobină, a Directoratului și pe tot parcursul Imperiului, se descoperă singur în lume. Nevasta lui, pe care o cunoscuse sub forma unei stafii dosite printre mărfuri și baloți, îi moare la vârsta când firea omului se mai putea înca schimba. Tinerețea lui Jean-Joachim Goriot fusese o rugăciune neabătută închinată realizării averii sale: e vorba de același parcurs de invidiat, studiat în atâtea romane realist-burgheze din secolul al XIX-lea, al oricărui alt negustor de succes. Ceea ce îl distinge pe micul-burghez Goriot de ceilalți comercianți provine din epifania sa după ce devină văduv: toate energiile sale sufletești, toata pornirile sexuale reprimate, toată pasiunea sa de a se dedica ca un monomanic unei cauze unice se concentrează spre adorarea celor două fiice rămase de pe urma căsniciei sale împlinite. În pasiunea aproape indecentă și în exclamațiile aprinse, de un patetism sufocant, ale neguțătorului Goriot pentru fiicele sale, pe care le iubește dincolo de orice iubire obișnuită, Balzac țintește realizarea sublimului estetic. Reușita depinde exclusiv de forța descrierii și de urmărirea îndeaproape a unui plan prestabilit, moș Goriot fiind mai degrabă rizibil sub aspectul verosimilității. Sacrificiul de sine pentru binele fetelor sale nu are nimic creștinesc (Goriot figurând în unele interpretări ca un soi de Hristos-tată) sau măcar instinctual protectiv: paternitatea sa paroxistică nu ține cont de rațiune, ci de o nebunie personală, de o scrânteală a firii, sau, altfel formulat, de o subiectivitate arbitrară și perversă, care ratează întâlnirea cu ceilalți, dar care se întâlnește la infinit cu sine însuși pe socoteala celorlalți, într-o circularitate moartă, abstractă, fără conținut material. Goriot este prizonierul propriului sine, al monomaniei tatălui total, un caz patologic particular, o excrescență a naturii, care, deși frumoasă ca piesă de studiu sub ochii unor anatomiști, nu spune mai nimic speciei. Așa cum un comerciant își urmărește zi și noapte o afacere, ostenindu-se și risipindu-și forțele pentru un profit închipuit din care nu se înfruptă, preferând să-l vadă reinvestit, tot astfel Goriot acționează cu mijloace raționale pentru împlinirea unei absurdități costisitoare: se vrea tatăl absolut al unor odrasle, ridicate la starea unor nimfe, fără ca individualitățile lor să conteze. Aici zace un paradox al personajelor balzaciene pasionale: orice ar crede fiecare despre sine și indiferent ce interese mărunte le pune personalitatea în mișcare, aceasta este ghidată, totuși, de un plan mai înalt, de o ordine superioară, de acea viclenie crudă a rațiunii care calcă particularul în picioare în numele unui general obiectiv, pe care acestea nu numai că nu-l întreved, dar nici nu vor să-l conceapă ca existent.

Pentru ca aprecierile de mai sus să nu cadă în gol, moș Goriot s-ar cuvenit scrutat de către celelalte personaje. Casa în care, la 1819, Goriot își încasa renta viageră, perpetuu supusă la micșorări, îi aparținea unei doamne, ,,născută de Conflans”, pe nume Vauquer. Această pensiune de familie era condusă, desigur, de mâna de fier a doamnei Vauquer, văduva zgârcită, în valoare exactă de patruzeci de mii de franci, cu gusturi și maniere adaptate până la cel mai mic detaliu cu locuința din care trăia prin și întru chirii: întunecată, rigidă, de prost-gust, fără pic de grație, în care prosperitatea era sugrumată de tentativa de a realiza confortul meschin al unei femei care voia să chivernisească banii. Doamna Vauquer este mica-burgheză împinsă la extrem: chiar și atracția ei erotică pentru moș Goriot, care se ținea ca un brad la impozanta vârstă de aproape șaptezeci de ani, trădează un calcul mărunt, o combinație practic infimă ca rezultat imediat. ,,Pe scurt, aici domnește mizeria lipsită de orice poezie: o mizerie avară, apăsătoare, flenduroasă. O mizerie care dacă nu-i astupată de noroi, e totuși plină de pete; dacă nu-i ciuruită de găuri și nu-i curg încă peticele, curând-curând, o va mânca putregaiul.” (p. 219)

Clienții Casei Vauquer, care găzduia bărbați, femei și alții (această firmă ilogică poate sugera ceva de natură nonheterosexuală, având în vedere că fiecare locatar al casei, indiferent de vârstă, nu are propriu-zis o viață sexuală activă, fiind solitari, sau cel puțin ,,normală” în epocă), sunt cel puțin la fel de straniu alcătuiți ca stăpâna stabilimentului. Doamna Couture, văduva binefăcătoare și pioasă, avea în grijă pe copila Victorine Taillefer, repudiată de un tată milionar, cu inima de gheață, și sora unui frate dandy. Aceasta putea spera la o moștenire uriașă și la o căsnicie fericită, în pofida eșecului în căsnicie al mamei ei. Victorine Taillefer, odată îmbogățită, deci repusă în drepturi, ar fi avut toate calitățile unei femei care nu vrea să fie la modă prin saloanele din cartierul Saint-Germain, unde își făcea veacul nobilimea putredă. Alt personaj dubios, de o mediocritate înspăimântătoare, este agentul de poliție sub acoperire Poiret, ,,un manechin automat”, unul dintre puținii idioți flaubertieni ai lui Balzac. Un alt locatar, la care vom reveni pe larg, este Vautrin, actor principal în încă două romane importante din Comedia umană. Domnișoara Michonneau este o modestă fată bătrână, arzând de frustrare erotică și dominată de micimea unor crâmpeie de idei mic-burgheze, care, combinate cu insatisfacțiile ei femeiești, vor produce o pastă psihologică hidoasă. Nu în ultimul rând, Eugène de Rastignac își face intrarea în scenă ca personajul principal al acestei drame de mahala, umil student la drept, provenind dintr-o familie de nobili scăpătați din Angoulême, care făceau eforturi financiare apreciabile pentru a-i trimite puțin peste o mie de franci pe an la Paris, o sumă mizerabilă pentru ambițiile unui tânăr atât de inteligent și de proaspăt în patimi ca Rastignac. Cu toate că Rastignac este de regulă asociat cu arivismul, carierismul și alte metehne de bun augur, iar romanul Moș Goriot socotit un Bildgunsroman al deziluziilor, Eugène de Rastignac nu pierde nici una dintre speranțele sale adolescentine și nimic din ingenuitatea unui tânăr cu mari calități intelectuale în acest roman. Dimpotrivă, Rastignac iese întărit în credințe și năzuințe după experiența din casa Vauquer: prietenia sa cu tânărul student în medicină Horace Bianchon (cf. A doua familie, Liturghia unei ateu), despre care am amintit deja, alt locatar în rembrandtiana hardughie Vauquer, nu poate fi decât o mărturie în plus că Rastignac este departe de a fi un demon strălucitor, având prea multe în comun cu un provincial invidios, dar candid față de pandemoniul parizian, în Moș Goriot. Dacă îi mai puneam la socoteală pe bucătareasa grasă Sylvie și rândașul voios Christophe, care contează doar ca unelte umane în tramă, avem în fața ochilor populația importantă a șandramalei. Moș Goriot era obiectul de interes al tuturor: bănuit a fi un bătrân desfrânat, care întreține relații cu prostituate (amante) tinere sau că are apucături sexuale nefirești și, pe cale de consecință, indicibile (Moș Goriot abundă în considerații erotice asupra cărora planează un anume dubiu moral), bătrânul Goriot irită și prin evidenta afluență de care pare a se fi bucurat până să sfârșească în această casă-hazna. Fiind taciturn de felul lui, Goriot, dar și aparent distrat și visător, ajunge să fie considerat un cretin senil de către mâna de creiere stafidite și organe genitale paralizate cu care împărțea acoperișul.

Cu toate acestea, adevărata ascensiune de urmărit în roman este cea a studentului Rastignac, ruda îndepărtată, ,,prin familia Marcillac”, a doamnei vicontese Claire de Beauséant, care încă nu fusese trădată de domnul de Adjuda-Pinto pentru averea doamnei Rochefide (cf. Femeia părăsită). Aici Rastignac face cunoștință cu lumea aleasă a aristocrației Franței și o descoperă, prin intermedierea rudei sale sus-puse, doamna de Beauséant, pe Delphine de Nucingen (cf. Gobseck, Casa Nucingen), sora desfrânatei Anastasie de Restaud (cf. Gobseck), amanta celebrului scelerat Maxime de Traillet, mamă fără dragoste și soție necruțătoare, o murdară mare doamnă de Paris, cum o ghicește cămătarul Gobseck. Rastignac, propunându-și să urce scara societății prin femei (obicei reluat la altă dimensiune în Bel-Ami de Maupassant), este fermecat de grațiile Delphinei de Nucingen, al cărei soț, bancher bătrân, nu o mulțumea nicidecum ca femeie (cf. Strălucirea și suferințele curtezanelor). Aceste două surori comunică (la fel ca gara unei mari capitale europene), atât prin destinele lor, cât și prin prieteniile pe care le întrețin, cu o sumedenie de personaje din romanele și povestirile ciclului Comediei Umane. Ambele sunt, mai presus de orice, fetele pensionarului sărac Goriot, al cărui trai mizerabil în casa Vauquer devine limpede precum cristalul: după ce își crescuse cele două fete în puf, deprinzându-le cu un trai aristocratic sau cel puțin de mare burghezie, Goriot se vede, pe cale de consecință, alungat de ele. Anastasiei de Restaud îi este rușine de ocupația umilitoare a tatălui ei, care, deși aduce bani, nu poate fi decât disprețuită de nobili ca domnul de Restaud (cel care va ridica din umeri impasibil aflând că socrul său ajunsese muribund la finalul romanului): prăpastia și ura mocnită dintre clase nu are margini în timpul Restaurației, cu toate că soarta războiului social e de partea claselor mijlocii. Acest calcul nu fusese făcut de tatăl-negustor, orbit de luxul trecător (și desconsiderând eticheta și moravurile nobile), complet neproductiv, al aristocrației, după 18 Brumar (9 noiembrie) 1799. Goriot, împins de ambele fiice, iese din branșă, își stabilește o pensie viageră sigură, i se dă de înțeles că nu poate trăi decât singur, nu în casele fetelor sale, dar este în continuare ciugulit de sume considerabile atunci când una sau alta dintre cele două doamne are nevoie cumplită de bani. Costurile traiului său cotidian coboară lent, dar irevocabil, spre mizeria fizică denudată de orice jenă, specifică casei Vauquer. Fiind căsătorită cu un finanțist bătrân și, la prima vedere, neputincios ca mascul, Delphine de Nucingen, care nu îi detesta neapărat pe micii-burghezi, mai poartă încă o anumită afecțiune tatălui ei, iar aceasta cel mai probabil pentru că nu avusese (încă) un amant care să o ruineze. În plus, bancherul Nucingen înțelesese educația aberantă primită de aceste două grizete de lux și, asemeni oricărui capitalist prudent, îi restricționase nevestei sale accesul la cuferele sale cu aur. În cuvintele precise ale doamnei de Beauséant: ,,Și-au renegat tatăl, tatăl lor, un tată admirabil, care le-a dat, pe cât se spune, câte cinci sau șase sute de mii de franci fiecăreia, ca să le facă fericite, măritindu-le bine și care nu și-a păstrat pentru el decât o rentă de opt sau zece mii de livre, închipuindu-și că fetele lui vor rămâne ale lui, că și-a întemeiat alături de el două existențe, două case în care va fi adorat, răsfățat. Și după doi ani, ginerii l-au alungat din societatea lor ca pe cel din urmă nenorocit…” (p. 286). Rastignac va înțelege de aici ce om extraordinar este Goriot și cât de mult îi va surprinde pe membrii casei Vauquer adevărata sa identitate, pe lângă care felul lor brutal și ordinar de a fi pălea ca stupid și neserios, ca fiind prea de rând: distanța socială declanșează pizma, ranchiuna și antipatia între oameni cu diferite ocupații și venituri, dar, dacă pe lângă prăpastia materială se afla și una de natură morală, atunci resentimentele devin prilejuri de ură adâncă. Acesta este tabloul descompunerii morale pe care tradiționaliștii și conservatorii dintotdeauna îl pictează claselor de jos sau, pur si simplu, maselor ,,amorfe”, uitând că meritul individual, pe care și-l atribuie cu indulgență și, de prea multe ori, pe gratis, ca pe o favoare moștenită, este la fel de rar ca defectele morbide în studiile psihiatrice. Dincolo de aceste firave excepții se găsesc în continuare limitele practice și eficiente ale categoriilor de venit, trasate cu duritate de excesiva divizune a muncii și de mecanismul organic al realizării profitului. Pe de altă parte, Rastignac va identifica în Goriot ceea ce corespunde într-o mare măsură propriei condiții ambigue: așa cum Goriot ține locul gloriei materiale a celor ridicați prin efort și merit personal, glorie răpusă de desăvârșirea amorală (sau viceversa) a unor aristocrați degenerați, tot la fel Eugène de Rastignac se contorsionează între scrupulele unui nobil provincial, care e prea sărac pentru a-și permite nelegiurile clasei sale sociale (de aici simpatia micilor nobili pentru marea burghezie, ale cărei crime și nemernicii în viața privată nu sunt încă clarificate în momentul istoric dat, întrucât industrializare este incipientă în Europa), și destrăbălarea ca modus vivendi, sub forma practicării unei arte sociale sinucigașă la 1820, cum se întampla în saloanele din cartierul Saint-Germain, epicentrul parazitismului anticapitalist. În realitate, dincolo de ghemul acestor contradicții, papa Goriot e departe de a fi un ideal moral încarnat, după cum, în felul lui particular, Rastignac deține un grad suportabil de impuritate morală, care îi va permite să mai dobândească încă o mie cinci sute de franci pe an de la părinții și surorile sale de la țară (Agathe și Laure). Două mii șapte sute cincizeci de franci pe an implica un consum familial scăzut și o mulțime de griji și considerații financiare în îndepărtatul AngoulêmeO asemenea sumă se pierdea cu ușurință la mesele de whist seară de seară în cartierul-cuib al nobilimii pariziene. Cu toate acestea, Rastignac scrie acasă că, procedând astfel, se va îmbogăți, profeție care se va împlini mai târziu în biografia sa.

Confruntarea din inima și mintea lui Rastignac, reflectarea unor contrarietăți din realitate, va fi rezolvată de către Vautrin, acest Balzac ascuns sub pelerina unui personaj-clișeu, banditul și criminalul cu inimă mare, îmbinare de lumină cerească și întuneric infernal, înconjurat de un mister morbid, romantico-gotic. Vautrin este la vârsta de patruzeci de an un tip mânat de o energie fabuloasă, motiv pentru care doamna Vauquer, văduva versată, l-ar fi preferat de bărbat. Pe numele său real Jacques Collin, poreclit în sublumea penitenciarelor Chiulește-Moartea, Vautrin nu se pricepe doar la a sparge lacăte, ci face și pe bancherul lumii interlope franceze. Puterea sa, de roman senzațional, este cea a unui finanțist provenit din păturile umile, care domnește peste antisocietatea răufăcătorilor. El este reziduul onorabilității burgheze, cheia de descifrare a mecanismului general de exercitare a puterii în întreaga societate din timpul Restaurației și din perioada de după Revoluția din iulie 1830. Vautrin nu captivează atât de tare prin ceea ce întreprinde (evadări, crime etc.), cât mai ales prin ceea ce spune: cinismul său rațional face cât o lecție de economie politică marxistă, deși maestrul său spiritual, în materie de stimulare a satisfacțiilor senzuale, este mai degrabă Jeremy Bentham. În același timp, Vautrin, marginalul prin excelență, are o aplecare stranie înspre bărbați tineri (Eugène de Rastignac, Lucien de Rubempré), pe care îi scoate din tot felul de necazuri. E greu de spus, dată fiind claritatea savantă a vastei sale experiențe sociale, dacă Vautrin este un tată ratat (deși mult mai bun pedagog ca părinte decât Goriot), un păcătos care poate oricând lua calea sfințeniei sau un homosexual reprimat. Vautrin poate fi oricare dintre aceste figuri mentale sau niciuna. Depoziția lui Vaturin în fața lui Rastignac este partea cea mai interesantă a romanului și punctul său culminant din punct de vedere al emoției estetice sau al discursului filozofic balzacian. Pușcăriașul evadat în 1815, ispășind cinci din cei douăzeci și cinci de ani de condamnare, îi arată bietului adolescent întârziat că, presupunând protecția zeițelor Fortuna și Atena, statura de magistrat într-un departament al Franței nu îi va aduce decât un venit modest, o căsnicie banală până ce avea să împlinească cincizeci de ani. Dincolo de această vârstă, orice ban în plus încetează să mai însemne ceva pentru un organism deja erodat. Posibilitățile de promovare rapidă în societate se reduc la două căi de urmat, niciuna dreapta: fie geniu (din nou, Balzac exonerează oamenii de excepție de la orice culpă omenească, ei fiind spiritul timpului lor adunat într-o singură ființă conștientă), fie corupt. ,,În această mulțime de oameni trebuie să răzbați ca o ghiulea de tun sau să te strecori pe sub ascuns ca ciuma. Cinstea nu slujește la nimic. Oamenii se pleacă sub puterea geniului, îl urăsc, încearcă să-l defăimeze, pentru că geniul ia ce i se cuvine și nu împarte cu nimeni; dacă însă stăruie, oamenii se pleacă în fața lui; pe scurt, îl adoră în genunchi dacă nu au putut să-l îngroape în noroi. Dar talentele sunt rare; corupția este în floare. Corupția este astfel arma mediocrității, care se revarsă din belșug și îi vei simți pretutindeni tăișul ascuțit. Vei vedea femei ai căror bărbați au o leafă de șase mii de franci și care cheltuiesc numai pe îmbrăcăminte peste zece de mii de franci. Vei vedea slujbași cu o mie două sute de franci pe an, cumpărând pământ. Vei vedea femei prostituându-se, ca să poate ieși la plimbare în trăsura feciorului unui pair al Franței, care are dreptul să gonească la cursele de la Longchamps pe aleea din mijloc.” (pp. 317-318) Vautrin are chiar abilitatea de a stabili o înțelegere faustică între el și Eugen: el va avea grijă ca fratele Victorinei Taillefer, Michel, un fante înfumurat, să fie ucis într-un duel oarecare de către un pseudoapropiat de al său, stimulat de cineva din lumea rău-famată și, astfel, tatăl rămas fără un copil alături să îi poată ceda averea fetei sale prea ușor uitate. Abia atunci, Rastignac o va lua de soție și va încasa, pe lângă o nevastă iubitoare, peste un milion de franci. Visul lui Vautrin era să emigreze în Sudul sclavagist, pe o plantatie oarecare, unde își va duce traiul așezat al unui proprietar de pământuri și suflete. Rastignac avea să-i împrumute o parte din averea pe care pusese mâna în acest mod. ,,Eu, vezi dumneata, am o idee. Ideea mea este să duc o viață patriarhală pe un vast domeniu, de vreo două sute de mii de pogoane, undeva în Statele Unite, prin sud. Vreau să mă fac plantator, să am sclavi, să câștig câteva milioane bune, vânzând boi, tutun, lemne, să trăiesc ca un împărat, făcându-mi toate poftele și ducând un trai pe care nici nu-l poți concepe aici, unde oamenii stau înfundați în vizuinele astea de cărămidă. Eu sunt un mare poet. Dar poeziile mele, nu le scriu; ele devin fapte și sentimente. În clipa de față, am cincizeci de mii de franci cu care n-aș putea să cumpăr decât patruzeci de negri. Îmi trebuie două sute de mii, să am două sute de negri și să-mi împlinesc dorința de a trăi patriarhal. Negrii aceștia, vezi dumneata, sunt ca niște copii care vin de-a gata: faci cu ei ce poftești, fără ca un procuror cârcotaș să-ți ceară socoteală. Cu acest capital, voi avea în zece ani, trei sau patru milioane. Dacă izbutesc, nimeni nu mă va întreba: ,,Cine ești?”. Voi fi domnul Patru Milioane, cetățean al Statelor Unite. (…) În două cuvinte, dacă îți dau o zestre de un milion, îmi dai două sute de mii franci?” (pp. 319-320) Nici un ofițer explorator, temerar și implacabil de civilizat, nu își putea exprima mai clar crezul de-o viață pe malurile râului Congo în epoca victoriană. Capitalul curge din cap până în picioare murdar de nămol închegat și de sângele încleiat al unor ex-oameni, carburant fiabil în cazanul istoriei. Rastignac este copleșit emoțional la auzul acestor cuvinte înfiorătoare, făcând, scârbit și indignat, un grav pas înapoi, mai mult chiar decât contele de Manerville citind, pe vasul spre Orient, scrisoarea dură a arivistului Henri de Marsay (cf. Contractul de căsătorie): fusese ca și cum cineva i-ar fi arătat, în toată splendoarea lor, o aglomerare de orgii unui călugăr fanatic. Credința sa nu numai că șubrezește, ci capătă rapid sensul contrar al doctrinelor prestabilite, spărgându-se în mii de cioburi, care, adunate într-un alt tot, pot face dintr-un sfânt virtual un criminal fără margini. Este ceea ce își propune, fără a reuși, însă, Vautrin. Raskolnikov ar fi ucis pentru mai puțin, amețindu-se doar cu lectura a prea multor istorii despre măreția împăratului Napoleon. Pe de altă parte, Mefistofeles, care ,,ține cu cei slabi” împotriva celor puternici, îi lămurește copilandrului de Rastignac taina marilor averi, în care se lăfăie vârfurile societății pariziene, pe care le venera studentul provincial: ,,Taina marilor averi, a căror obârșie nu se cunoaște, este o crimă care a fost uitată, pentru că a fost săvârșită după toate regulile” (p. 324) Domnul Taillefer își omorâse un prieten în anii de după 1789, iar aceasta nu îl va împiedica să moară liniștit în patul său moale, cufundându-se în lux și destrăbălare. Oricând va mai apărea Vautrin în Moș Goriot vorbele vor fi presărate cu observații tulburătoare despre pasiunile și interesele tuturor celor din casa Vauquer.

Finalul romanului constă din rezolvarea problemelor puse în prima sa jumătate, într-un echilibru și o simetrie admirabile din punct de vedere al efectului artistic: gradația tensiunii și plasarea tuturor scenelor se face, ca într-o compoziție muzicală reușită, exact atunci când sistemul logic al prozei lungi o cere, nici mai devreme, nici mai târziu. Rastignac se înamorează de nevasta bancherului Nucingen, Delphine, cu toate că povestea casei doamnei Anastasie de Renaud îl zădărnicește orice speranță, sădindu-i neîncrederea, în iubirea unei fiice atât de necuviincioase ca doamna Delphine de Nucingen. Vautrin nu ratează nici o ocazie de a-i da să înțeleagă lui Rastignac că sfaturile sunt palide adevăruri sociale. Sărăcia sa îl înfurie, îl amețește, îl deprimă și îl umple de înverșunare pe fastul micilor palate domestice în care umbla ca invitat. Absența unei garderobe adecvate și deplasarea pe jos sunt alte doi mari poveri greu de îndurat de un ambițios vanitos. Rastignac începe să dorească ceea ce nu poate detesta, oricât ar fi tentat să o facă. Moș Goriot sfârșește groaznic, complet neglijat de fiicele sale, amândouă mai dornice să participe la un bal de adio al doamnei de Beauséant decât să vegheze la creștetul unui părinte care făcuse totul pentru el, lovit fiind de o comoție cerebrală, declanșată de dragostea sa neîmplinită pentru cele două infidele, crescute întocmai ca niște prințese răsfățate de acest tată orb. Dacă doamna de Restaud nu ar fi cerut până și ultima lețcaie a tatălui amărât și dacă doamnă de Nucingen nu ar fi preferat să asculte de stăpânul bancher, așteptând, ca o fiară la vânătoare, momentul în care acesta ar fi lăsat gardă jos la uriașele sale depozite bancare, comportându-se ca două urmașe devotate și recunoscătoare lui moș Goriot, atunci acesta nu ar fi fost negustorul de paste făinoase, care, pe patul de moarte, delira cu gândul la vânzarea cu profit colosal a unor grâne venite din portul Odessa, și care, de unul singur, le ridicase în lumea mare, unde își dăduseră aramă pe față în calitate de aristocrate declasate ce erau. Departe de a-i purta de milă septuagenarului nefericit, abia în ultimele sale clipe ar trebuie să-i recunoaștem meritele colosale: într-o singură generație, acesta a făcut dintr-o mână de fete oarecare din popor două din cele mai strălucite mondene ale cartierului Saint-Germain. Timpurile nu mai erau ca odinioară. Barierele sociale se năruiseră, oricât de mult țineau unii și alții la stabilitatea unui dig de proiecții și fantezii. Nobilimea franceză gâfâia epuizată, iar burghezia se dezlănțuia frenetic pe teritorii niciodată călcate cu piciorul. Rastignac și Horace Bianchon îl vor îngropa la cimitirul săracilor pe bietul Goriot, al cărui zbucium luase, după grele sforțări, sfârșit.

Vautrin este arestat pentru a doua oară în zece ani, după ce polițaiul stupid și obsecvios Poiret și doamna Michonneau, sfătuiți de Gondureau, agent al poliției secrete, îl dau în vileag pe formidabilul bandit, totul în schimbul a trei mii de franci, sumă pe care și-ar fi vândut chiar și trupul domnișoara fată bătrână, de ar fi avut ocazia să pună un bărbat labă pe ea.

Între timp, Vautrin, demon care controlează intriga într-o mod aproape divin, reușește sa-l facă, în chip clandestin, pe colonelul conte Franchessini, un alt nobil îmbuibat și ușuratic, să-l ucidă în duel pe fratele Victorinei, Michel de Taillefer, îmbogățindu-și în acest mod sora și pe viitorul său cumnat, Rastignac, din ce în ce mai aproape de inima Victorinei, care îl iubea pe ascuns. Cum nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, ocnașul este drogat de domnișoara Michonneau, identificat prin ,,monograma” TF (tatuajul de la Muncă Forțată) și predat poliției secrete, reprezentată de domnul Gondureaucare nu găsește banii dosiți de Vautrin, șeful celor zece mii de pârnăiași legendari și creierul mafiei proscrișilor sociali. După ce o rănește în orgoliul ei de doi bani pe domnișoara Michonneau, Vautrin iese din scenă glorios. Întreaga întâmplare va fi ocazia unor discuții nesfârșite în anii care vor urma, Rastignac realizând, pe zi ce trece, că vorbele tăioase ale lui Vautrin despre marea societate sunt mai blânde decât realitatea propriu-zisă. Văduva Vauquer, hapsână ca un diavol de bucătărie, va cântări fiecare bănuț pierdut din aceste afaceri nefericite, care îi goliseră casa de clienți. Înmormântat pentru șaptezeci de franci de către doi studenți săraci, Goriot, care își vedea fetele niște îngeri chiar înainte să-și dea ultima suflare, îl face pe Rastignac să înțeleagă că Vautrin face mai mulți bani decât părinții parizieni cu suflete de apostoli. Tocmai de aceea, Rastignac își încheie cu succes ucenicia în ale promiscuității, colanul de maestru al puterii așteptând să fie smuls din pieptul grandioasei metropole.

Melmoth împăcat 

Una dintre cele mai filozofice compoziții balzaciene, Melmoth împăcat este mai puțin o povestire reușită cât, mai ales, realizarea în proză a unui ansamblu de judecăți metafizice, fiind mai degrabă o alegorie în proză. Într-un fundal care aduce aminte de Slujbașii, colonelul pensionar Castanier, încasând două mii patru sute de franci pe an, lucrează, în fatidicul an 1815, drept casier în banca franco-germanului Nucingen. E (încă) un mister de ce fostul ofițer era angajat deja de un deceniu, în schimbul unei banale lefi, în subordinea unui finanțist alsacian dubios, când onoarea militară și viață sa modestă mergeau în direcția unei alte impresii despre caracterul lui. ,,Castanier, în care, de zece ani încoace, casierul ucisese ostașul, inspira bancherului o atât de desăvârșită încredere, încât îi diriguia totodata și scriptele cabinetului particular situat în dosul casieriei, unde baronul cobora pe o scară dosnică. Acolo se puneau la cale afacerile; acolo era ciurul prin care se cerneau propunerile, postul de observație de unde se cerceta piața; de acolo porneau polițele; în sfârșit, acolo se găseau catastiful și condica în care se ținea răbojul de lucrări al celorlalte birouri.” (p. 502) În acea seară de toamnă, pe final de săptămână și înaintea unei sărbători naționale, Castanier, în etate de patruzeci și cinci de ani, când sângele începe să adoarmă încet-încet în vine, se săturase de mult de cumsecădenia vieții sale pământești și, drept urmare, pentru a ajunge în paradis, își pune în cap să îi joace o festă domnului baron. Curajul, ca și ambiția, păruseră să-l ocolească până atunci. Deodată, ca de nicăieri, în casierie pătrunde de nu se știe unde un englez care se recomandă cu numele de John Melmoth, ai cărui ochi sclipeau demonic de purpuriu. Acesta, posesorul unei polițe de jumătate de milion de franci, cere bani lichizi din seiful casei Nucingen. Castanier, deși observă cum străinul falsifică perfect, ca mânat de o vrajă orientală, semnătura domnul Nucingen, îi înmânează pachetele de bancnote. John Melmoth dispare apoi ca luat de o pală de vânt. Motivul acestei cedari a domnului Castanier zace în planul de bătălie pe care îl elaborase casierul de ceva vreme: avea să se retragă în Italia cea blândă și pitorească, sub numele de contele Ferraro, după ce ar fi încasat, contrafăcând documentele firmei, douăzeci și cinci de mii de lire sterline din Londra. De asemenea, acesta șterpelește chiar în acea după-amiază târzie ,,cinci sute de mii de franci în bilete și franci” (p. 504). Sumele sunt fabuloase pentru acele vremuri. Nimeni din firmă nu-l bănuiește de asemenea purtări. Castanier se asigurase că lipsa sa nu va fi observată până la mijlocul săptămânii ce urma.

Trecutul casierului se poate rezuma în chipul următor: după ce servise în armata lui Napoleon, Castanier fusese vânat la propriu de o domnișoară și de mama ei în orașul Nancy, luând-o de nevasta pe duduia respectivă. După câțiva ani de căsnicie fadă, Castanier își dă seama că soția lui este o femeie neinteresantă, care mai mult îi provoca nefericirea. De aceea, o lasă să trăiască de capul ei într-o căsuță din orașul Strasbourg și pleacă la Paris. Aici, Castanier o descoperă pe o adolescentă în vârstă de șaisprezece ani, care aproape că se vindea pe stradă trecătorilor de săracă ce era. Ofițerul simte atât milă, cât și atracție fizică pentru fată și, profitând, în cele din urmă, de precara ei situație socială, o ia în grijă, fiindu-i, cu ocazia asta, și primul ei bărbat. Pe tânără o chema Aquilina (cf. Pielea de sagri) și, deși pare a ține la Castanier, pe măsură ce timpul trece, aceasta se schimbă într-o femeie fatală, cu aere de curtezană nesătulă, fiind mai curând o emanație erotică a forței de fabulație balzaciene. Aceasta nu se dezminte și își ia chiar un iubit. Castanier nu știe nimic din toate aceste detalii neplăcute în momentul în care se hotărăște să fraudeze casa Nucingen și să se retragă incognito în Italia, unde ar fi fost însoțit de Aquilina. Fiind înglodat în datorii și cheltuind ca un nabab cu ibovnica sa, învățată cu toate răsfățurile și cu luxul de tomnaticul casier amozerat, Castanier fură ca să întrețină vâlvătaia patimii pentru odalisca lui. În seara jafului, Castanier se află cu Aquilina la teatrul Gymnase.

Chiar în acest loc apare, invocat din neant, John Melmoth. În acest moment de cotitură, intriga se rupe, devenind altceva decât ce ne-am fi așteptat, adică o altă istorie picantă despre societatea franceză între 1815 și 1830. Melmoth, posedat de diavol, deci omniscient, îi înfățișează numai lui Castanier viitorul apropiat sub forma piesei de teatru la care veniseră, după ce îl acuză de falsificarea documentelor bancherului: odată terminată reprezentația, Melmoth ar fi fost încarcerat de poliție, alungat în închisoare, iar baronul de Nucingen ar fi fost descoperit fapta sa mârșavă. Aquilina îl înșela cu un june prim. Singura scăpare din ceea ce era inevitabil ținea de acceptul lui Castanier: Satana avea să treacă din John Melmoth în conștiința fostului casier. ,,Tocmai cădea o ploaie măruntă, pe jos era noroi, atmosfera era greoaie și cerul întunecat. Îndată ce brațul străinului se întinse, soarele lumina Parisul. Castanier se văzu în plină amiază ca într-o frumoasă zi de iulie. Arborii erau acoperiți cu frunze și parizienii, gătiți ca de duminică, circulau în două șiruri voioase. Vânzătorii de răcoritoare strigau: ,,Băutura, rece băuturica!”. Echipajele străluceau zburând în goană prin mijlocul străzii. Casierul scoase un țipăt de groază. La acest țipăt, bulevardul redeveni umed.” (p. 522) Atât a fost nevoie pentru ca domnul Castanier să capete sclipirea roșie din ochii lui John Melmoth. Putea citi gândurile oricui, vedea viitorul, devenise posesorul cunoașterii tuturor oamenilor și lucrurilor din univers. O informează pe Aquilina că iubitul ei León, ascuns în casa lui, va fi ghilotinat curând pentru convingerile sale carbonare, conspirând în cadrul unei asociații secrete. Acesta va ieși din ascunzătoare și îi va propune Diavolului un duel, pe care Castanier îl refuză disprețuitor. O alungă apoi pe Aquilina din apartament și, după o noapte de plăceri cu Jenny – slujnica sa dornică de pricopseală rapidă – , sătul de femei, pleacă și ea la porunca stăpânului. ,,Ca și Melmoth, Castanier putea, în câteva clipe, să fie în surâzătoarele văi ale Hindustanului, să zboare pe aripile demonilor deasupra Africii și să plutească pe mări.” (p. 529) Balzac, monarhist și spirit cu aplecări spre misticism, ezoterism și magie, nu se poate mulțumi nici măcar cu prezența Diavolului în paginile cărților sale. Satana e prea rectiliniu și prea ușor de ghicit în acțiunile sale. ,,Femeile și masa bună fură două încântări atât de deplin potolite din moment ce el le putea gusta, până la sleirea plăcerii, încât de îndată nu mai avu poftă nici să mănânce, nici să iubească. Știindu-se stăpân pe toate femeile pe care le-ar fi dorit și mai știindu-se înarmat cu o forță care n-avea să-l părăsească niciodată, el nu ma voia femei, găsindu-le înainte supuse capriciilor sale cele mai nesăbuite, simțea o covârșitoare sete de dragoste și le dorea mai iubitoare decât puteau fi. Dar singurul lucru pe care i-l refuza lumea, era credința, rugăciunea, aceste două dulci și consolatoare iubiri.” (p. 530) De-abia trecuseră câteva zile din acest trai supraomenesc că ofițerul-funcționar se și săturase să fie mai progresist decât veacul sau. Ca din întâmplare, Castanier află că Sir John Melmoth se stinsese creștinește, împăcat cu Biserica ca Faust cu Dumnezeu. După un furtiv salt ontologic spre nemurire și desfătări necontenite, Balzac redescoperă deliciile întoarcerii în trecutul carnal. Reacțiunea nu este paseism, ci, mai mult decât atât, ea se mistuie la timpul viitor perfect, adică, printr-un lung ocol, în trecutul fundătură, atunci când Dumnezeu a hotărât odată pentru totdeauna soarta omului.

,,Omul acela mai puternic decât toți regii pământului la un loc, omul acela care putea, ca și Satan, să se ia la luptă cu însuși Dumnezeu, apăru rezemat de unul din stâlpii bisericii Saint-Sulpice, gârbovit sub povara unui simțământ, cufundat într-un cuget al viitorului, așa cum Melmoth însuși se adâncise.

– Ferice de el! exclamă Castanier. A murit cu certitudinea că ajunge în cer.” (p. 535)

De atâta idealism fricos era în stare sufletul unui soldat de-al lui Napoleon, harnică furnică de birou pe timp de pace. Tocmai de aceea, Castanier se decide să moară, oferindu-i-l pe Satana în dar unui mai priceput urmaș al lui Dumnezeu, iar cea mai potrivită persoană pentru o asemenea plăcută sarcină, conform cu spiritul timpurilor, era negustorul Claparon, pe care îl pescuiește de la Bursa, locul de predilecție al burgheziei active. Claparon rezolvă o poliță de jumătate de milion de franci într-o secundă, după ce primește botezul infernului, în vreme ce Castanier se reconciliază cu Spiritul Absolut murind. Diavolul, totuși, trece din mână în mână ca orice însemn ce ascunde valoarea de schimb a tuturor mărfurilor. ,,După ce Claparon își plăti efectele, îl cuprinse frica. Fu convins de puterea sa, se întoarse la Bursă, și-și oferi târgul altor strâmtorați. Înscrierea pe catastiful iadului și drepturile legate de folosința acesteia, vorba unui notar pe care Claparon îl lăsa în locul său fură cumpărate cu șapte sute de mii de franci. Notarul vându la rându-i tratatul cu diavolul pe cinci sute de mii de franci unui antreprenor de case, care se descotorosi de el pentru suma de o sută de mii de scuzi cedându-le unui negustor de fierărie; iar acesta îl retrocedă pentru două sute de mii de franci unui lemnar. În sfârșit, la ora cinci, nimeni nu mai credea în acest straniu contract și cumpărătorii lipseau fiindcă lipsea credința.” (p. 541) În cele din urmă, dracul trece într-un zugrav care merge la bordel, unde, desigur, nu se face de râs, și apoi în inima unui copist de notar, un terchea-berchea care era îndrăgostit de o fată încântătoare, Euphrasie, care va ajunge cea de-a doua prostituată din Pielea de sagri, cu care ucenicul de notar petrece douăsprezece zile la rând, când acesta, cuprins de ,,rușine”, se omoară din greșeală, administrându-și o doză prea mare de mercur. Finalul gnomic ține de misterele inițierilor masonice, unde binele și răul nasc universul în fiecare clipă din ciocnirea lor reciprocă. Un neamț imaginar, introdus cam forțat de Balzac în povestire, poposește la fața locului, unde copistul se evaporase cu demonii săi cu tot:

,, – Da, domnule, reluă germanul, această opinie se potrivește cu vorbele lui Jakob Böhme, în cea de a șaptezeci și opta prelegere a sa despre Tripla viață a omului, unde stă scris că dacă Dumnezeu a creat toate lucrurile prin FIAT, acest FIAT este secreta matrice care cuprinde și animă natura alcătuită de spiritul născut din Mercur și Dumnezeu.” (p. 543) Între timp, dincolo de glagoria oraculară, pe pământul deasupra căruia Balzac nu levitează nici măcar cu un metru, diavolul luase multe chipuri omenești, fiecare consumându-se în fast și plăceri trupești, dovada înaltelor idealuri moderne, pentru că – slabă consolare -, atunci când se dematerializează, Satana devine pur și simplu un alt substitut pentru bani, mobilul oricărui proces social, supremul fetiș al societății burgheze.

Publicat în Lecturi | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene II


Opere

Volumul II

A doua familie

Bigamia nu este o instituție care contravine bunelor moravuri burgheze, ci calea ușoară, mai ales când una dintre cele două femei este săracă, pentru ca nevoile sufletești ale dragostei masculine să se împlinească. Bigamia funcționează minunat în condițiile sociale ale unui trecut pe care conservatorii elitiști de pretutindeni îl regretă acum, deplângând anihilarea creștinismului și moralei tradiționale de către prezentul secularizat, consumerist și desfrânat. Ipocrizia hârșâită a unora nu întărește, totuși, cinismul agresiv al celorlalți cu privire la viața de familie și a sexualității ,,oficializate”. Crima tăinuită nu este neapărat o invitație la fărădelegea pe față. În secolul al XIX-lea, în Parisul anului 1815, Caroline Chastel, născută de Bellefeuille, și mama ei respectabilă, un fel de codoașă activă doar o dată în viața unor fete necăsătorite, trăiesc în mizerie, într-o suburbie infectă a capitalei, unde se întrețin frugal din meseria de croitorese. Tatăl lor pierise în oceanul Imperiului. Sunt ceea ce se chema pe atunci ,,grizete”. Caroline cosea la fereastră, atrăgând privirea trecătorilor prin frumusețea unui trup tânăr și inocent. Întâmplarea face ca unui pieton să revină cu insistență pe strada lor ponosită, dând semne că a fost cucerit de farmecele Carolinei. Îl chema Roger de Granville. Între cei doi se înfiripă o idilă, iar, în mai puțin de o pagină, suntem transportați peste un lustru, timp în care doi copii se nasc din legătura lor: Charles si Eugénie. Carolina trăia acum confortabil, dar într-o secluziune demnă de o cauză mai bună. Se ascundea de întreaga societate a iubitului ei, pe care îl cultiva ca pe un sfinx adorabil, exact cum ne-a obișnuit deja Balzac când are de-a face cu sentimentele unei femei iubitoare și, fără îndoială, devotate. Suntem în 1822. Doamna Crochard, mama Carolinei, se stinge din viață înconjurată de câteva catolice pioase și îngrozitor de meschine cu cheltuielile de înmormântare. Creștinismul e din nou pus la lucru în folosul banilor, după cum fusese odinioară un instrument al onoarei cavalerilor medievali, pentru ca răposata să moară parcă în onoarea promisiunii unei moșteniri pe pagina galbenă a unui testament. Cine este Roger de Granville? Ce ascunde acest bărbat bogat și seducător? În anul 1806, deci cu un deceniu înaintea escapadei din strada de mahala din primele scene ale nuvelei, contele Roger de Graville se definea ca un oarecare pretendent provincial la o carieră în capitală. ,,Sprijinit cu putere de Arhicancelar, de ministrul de justiție și de unchiul său după mamă, care era unul din redactorii codului, își va începe cariera într-un post râvnit de mulți alții, la prima curte a imperiului și se și vedea membru al acelui parchet din care Napoleon își alegea înalții funcționari ai imperiului. Se mai ivea și o avere destul de strălucită, ca să-l ajute să-și țină rangul, lucru pentru care nu i-ar fi fost de ajuns firavul venit de cinci mii de franci pe care i-l dădea o moșie moștenită de la mama sa.” (p. 42) Călăuzit de tatăl său, un alt membru cu simț practic al unei aristocrații cu burta goală, Roger de Granville o ia în căsătorie pe bigota, jansenista, provinciala, dar bogata Angélique de Bontems, de origine din Bayeux, cu o rentă anuală de cincizeci de mii de franci. Să ne amintim – un exemplu dintr-o mie la Balzac – că veleitarul Rastignac, introdus în Moș Goriot, cheltuia o sumă de o mie două sute de franci pe an și, exceptând orice distracție de boier, se putea descurca decent la Paris. Căsnicia lui Roger cu Angélique va semăna cu înmormântarea de viu într-o mânăstire, ceea ce, mai presus de viața intimă sacrificată a celor doi, afecta imaginea în societate a unui carierist înverșunat ca Roger, bărbat promițător al ministerului de justiție. Virtutea e veșnic apreciată doar pentru că nu e niciodată la modă. Omul de stat, ajuns magistrat, și călugarul, sub chip de soție cucernică, își încrucișau săbiile ideologice sub același acoperiș burghez. Aveau, totuși, urmași cu pretenții. După anul 1815, Roger ducea viața unui doppelgänger. Suficient ca abatele Fontanon, duhovnicul influent al nevestei magistratului, să îi comunice următoarele fapte și cifre în anul 1822 credincioasei Angélique : ,, – De șapte ani, domnul Graville făptuiește păcatul de adulter cu o țiitoare, cu care are doi copii și a risipit pentru această căsnicie nelegiuită mai mult de cinci sute de mii de franci, care se cuveneau familiei sale legitime.” (p. 67) Femeia ascunsă dincolo de norii de tămâie iese la iveală cu furia unei erinii din vechime. După ce îi cere explicația pentru infidelitate, soțul îi lămurește eroarea în termeni aproape teologici: ,,Nu poți fi totodată soția unui bărbat și a lui Iisus Hristos, asta s-ar chema bigamie; trebuie să știi să alegi între soț și mânăstire. Ți-ai prădat sufletul, în folosul viitorului, de toată dragostea, de tot devotamentul, pe care Dumnezeu îți poruncea să mi le hărăzești mie și nu ai păstrat decât simțămintele de ură pentru lumea noastră…” (p. 69) Ruptura dintre cei doi pare a fi definitivă. Anii trec până în 1829. Contele de Roger de Graville se afla în compania doctorului Horace Bianchon, unul dintre chipurile luminoase ale Comediei umane. Medicul îi povestește despre mizeria unei doamne, ai cărei copii mor de foame, dar care muncește noaptea pentru a plăti datoriile unui afemeiat nemernic, cartofor, pe nume Solvet. Pe doamnă o cheamă Caroline Crochard, iar milostivul Horace Bianchot o ajută cu bani. Contele de Granville, îmbătrânit înainte de vreme, tresară la auzul acestui nume, dar, mândru, distrus pe dinăuntru, aruncă demonstrativ o bancnotă de o mie de franci unui golan de pe stradă, pe care, ca un magistrat matur și iscusit ce era, îl roagă să o cheltuiască în modul cel mai puțin moral cu putință, lăsându-l pe Bianchon în mijlocul trotuarului, dupa ce îl jignește cu duritatea catifelată a unui om de lume. Fusese doar pedepsit pentru faptul că nu se supusese la timp legilor sociale, cele care sunt sfinte fără a avea nimic sacru în componența lor.

Colonelul Chabert 

Într-un birou de notariat jerpelit, înțesat de șase secretari slinoși, promițători și ticăloșiți, un fost colonel din perioada Imperiului, bătrân și sărăcit, vine să-și caute dreptatea. Întreabă insistent de domnul Derville, ,,avocat pe lângă tribunalul de primă instanță din departamentul Senei” (p. 93), un ins respectabil, după cum aflăm încă din nuvela Gobseck, prins într-o gaură de viermi nesătui, cum erau cei mai mulți avocați din perioada Restaurației. Chabert era înregistrat mort în bătălia de la Eylau, dar, printr-un miracol, fusese salvat de câțiva oameni blajini dintre mormanele de cadavre fetide în care bravul ofițer zăcea rănit. Abia după câțiva ani Chabert se va întoarce în Franța din pribegie. Derville funcționa în calitate de avocat personal al doamnei Ferraud, văduva răposatului Chabert, mortul viu. Nevasta sa avea treizeci de mii de franci rentă anuală și, după lege, practica, fără voia sau dorința ei, bigamia. În urma câtorva dialoguri aprinse, Derville se decide să-l sprijine pe domnul Chabert. Acesta își voia nevasta înapoi, ceea ce era un plan imposibil. Avocatul plănuiește, în schimb, o înțelegere mutual avantajoasă. Domnul conte Ferraud, deși un apropiat al regelui, nu primise titlul de pair al Frantei tocmai din pricina căsătoriei cu fosta doamnă Chabert, o femeie de origine umilă și, în tinerețea ei uitată, nu tocmai cinstită pentru moravurile acelor vremuri, deși a face trotuarul la Palais Royal egalează cel puțin anii de ucenicie ai unei doamne din înalta societate. Derville, cu dibăcia caracteristică avocaților cumsecade și lucizi, stabilește o întâlnire între bătrânul ofițer și contesa de Ferraud, nevastă-sa, mamă cinstită și damă de salon aristocratic. Dovada nobleței naturale a Imperiului, pentru care Balzac are o stimă exagerată în această scenă, o găsim în felul galant, generos și uman în care colonelul Chabert se poartă cu contesa de Ferraud, aristocrata falsă, femeia aranjată, oportunistă și prefăcută a Restaurației, care reușește, în cele din urmă, să-l tragă oarecum pe sfoară pe slujitorul devotat al împăratului din Sfânta Elena. Chabert renunță cu noblețe la orice pretenții la renta viageră în clipa în care fosta prostituată se comportă ca o precupeață, deși colonelul bătrân e sărac lipit, iar contesa avută. Hyacinthe Chabert ajunge pe stradă, iar de aici în azilul cerșetorilor, un alt Dom al Invalizilor istoriei, unde va locui până în 1840. Finalmente, blândul Derville exprimă cu amărăciune etapele sociale ale existenței colonelului Chabert. ,,Ieșit din azilul de Copii găsiți, sfârșește în Azilul de bătrâni, după ce l-a ajutat între timp pe Napoleon să cucerească Egiptul și Europa.” (p. 149).

Vicarul din Tours

Personajele balzaciene există doar în măsura în care sinele lor psihologic corespunde generalizării capitaliste a principiului diviziunii muncii. Locul lor în societate, privit din punct de vedere al meseriei lor sau măcar a sursei veniturilor lor, determină o anumită structură psihologică exclusiv exterioară. Sinele lor psihologic pare eviscerat de sarcina acaparatore la care îi supune societatea: să muncească pentru un venit, să încaseze rente, să vândă diferite mărfuri, să încaseze polițe, să dea bani cu împrumut, să vindece, să judece etc., fiecare activitate îi încadrează cu duritate, fără putință de scăpare. Felul în care dispar fizic urmează felului în care au trăit social. Astfel, Balzac nu creează stereotipii umane, ci doar le descrie pe cele reale, produse de ansamblul relațiilor sociale. Cu toate acestea, faptul că François Birotteau, vicar în orașul Tours și fratele comerciantului parizian César Birroteau (pe care îl va ajuta cu micul său venit nefolositor, în valoare de o mie cinci sute de franci, atunci cand César da faliment), este marioneta ambulantă a vicarului de provincie franceză din timpul Restaurației nu exclude posibilitatea unor trăsături biologice proprii, la fel de apăsătoare: pasionalitatea accentuată și vitalitatea diversă a personajelor balzaciene (sau lipsa lor), care are un nu-știu-ce neîncadrabil social, le poate fi de folos, sau dimpotrivă, le dăunează. Între omul ca sumă de virtualități naturale (genetice, fiziologice, temperamentale) și funcția lor fluctuantă în societatea modernă apar contradicții greu sau chiar peste putință de surmontat: fiecare se zbate între două condiții care nu se pot pune ușor de acord, iar rezolvarea lor, deși considerată un succes, se perpetuează într-o alta situație, la fel de autocontradictorie. Pielea de sagri nu rezolvă mare lucru, după cum găsirea absolutului nu l-ar fi liniștit pe chimistul flamand. În anul 1817, François Birotteau e numit vicar în urbea Tours, loc în care părintele se simțea pe vecie înrădăcinat. Slab, timid și docil, inocent din prostie, evazionist și practicând un hedonism în notă minoră, pe bază de tabieturi inofensive, vicarul Birotteau are la fel de multă trăire religioasă cât o ciubotă. De altfel, sentimentele sale față de orice de pe lume suferă de anemie. Deși mistic prin formație, Balzac înalță imnuri de atotputernicie a spiritului doar atunci când se ocupă de artiști și savanți, nu de fețe bisericești sau de alte figuri similare. Funcționarii lui Dumnezeu nu își văd și nu își presimt niciodată șeful. Fericirea cea mai mare a vicarului consta în cămăruța tixită de cărți rare, moștenită cu delegație de la fostul vicar Chapeloud, pe care le răsfoia cu plăcere și le citea pe sărite, din casa unde trăia cu chirie, aranjat mic-burghez, vegheat de o fată bătrână, domnișoara Sophie Gamard. ,,La sfârșitul primului an care s-a scurs sub acoperișul domnișoarei Gamard, vicarul își reluase vechile obiceiuri, ducându-se să petreacă două seri pe săptămână la doamna de Listomère, trei la domnișoara Salomon și celelalte două la domnișoara Merlin de la Blottière. Aceste persoane făceau parte din tagma aristocratică a societății din Tours, în care domnișoara Gamard nu era primită. Astfel gazda fu cât se poate de jignită de a fi fost părăsită de abatele Birotteau, care o făcea să simtă cât de puțin prețuia: Orice fel de alegere implică un dispreț pentru obiectul refuzat.” (p. 172) Ura acestei femei ofilite și nefericite fizic, crede Balzac, se va concentra în dorința pătimașă de a-l distruge pe vicarul Birotteau. Toreadorul, care dirijează mișcările fetei bătrâne, manipulându-i gândurile și intențiile echivoce, este un alt frate preot, abatele Troubert, mai ambițios decât Birotteau în marea corporație eclezială. Abatele Troubert îl invidia și îl detesta pe Birotteau pentru trecerea pe care o avea în lumea bună a provinciei, mai ales că el fusese de două ori propus la poziția de vicar general al eparhiei. Carierismul bisericesc modelase caracterul intrigant, arogant și arivist al abatelui Troubert, în vreme ce parazitismul dolce far niente al aceleiași venerabile instituții canonice livrase epicurismul domol al abatelui Birotteau. Cei doi erau despărțiți de zece ani ca vârstă și de un secol în materie de luciditate socială. Birotteau încă naviga pe apele Vechiului Regim, pe când Troubert înțelese să-și trateze confrații ca pe o seamă de rivali în luptă pentru succesul burghez în sânul Bisericii. Am mai văzut plasticitatea și proteismul creștinismului aplicat în opera lui Balzac, care, deși lăudabil în teorie, este abominabil de acomodant în practică. Bătălia dintre cei doi vicari aduce cu înfruntarea unor cocoși pentru supremația în ogradă, iar respectabila doamnă Gamard va juca rolul arbitrului rănit în mândria lui vacuă de fost jucător ratat. Domnul Birotteau, obișnuit, până la amorțeala minții, cu traiul molcom și vidul de idei și de senzații, cade pradă abatelui Troubert, a cărui imagine în saloanele aristocrației de provincie capătă nuanțe în plus și atribute sporite. ,,A doua zi, doamna de Listomère află de moartea domnișoarei Gamard. Nimeni nu se mai mira, la deschiderea testamentului bătrânei domnișoare, că îl făcuse pe abatele Troubert legatar universal. Averea ei fu prețuită la o sută de mii de taleri.” (p. 218) În sfârșit, Troubert este promovat vicar general, iar viitorul îi va rezerva poziția de episcop și alte grade în compania romano-catolică. Familiile nobiliare au un rival de temut și un sforar util în persoana noului vicar general, care poate promova ofițerii în marină și ridica nobilii locului printre pairii Franței. Birotteau, în schimb, va fi evacuat dintre mobilele și volumele sale iubite și apoi mutat la câțiva kilometrii distanță de fosta sa reședință încă de dinaintea decesului doamnei Gamard. Pedepsit astfel cu un exil neîndurător, din unghiul îngust al feței bisericești, François Birotteau nu mai prezintă interes pentru nimeni, fiind abandonat de cei care îi căutau prezența seară de seară odinioară.

Femeia părăsită

În urbea de provincie Bayeux, în anul 1822, parizianul Gaston de Nueil, în vârstă de douăzeci și trei de ani, se recuperează după o oarecare boală. Fratele său avea să moară, iar averea și onoarea familiei, destul de redusă, vor reveni acestui vlăstar promițător și împovărat cu sarcina grea de a reface un buget de nobil cu pretenții. Viața bucolică nu atrage nobilimea din secolul al XIX-lea în mod deosebit. Sângele s-a curățat de impuritățile sălbăticiei medievale, s-a rarefiat până la vlăguirea întregului trup. Plictiseala se lasă peste ochii neobosiți ai unui tânăr în căutare de distracții, de aventuri, de sfârșeli plăcute și alte delicii ale vârstei sale. ,,Parisul cu patimile sale, cu zbuciumul și plăcerile sale, nu mai era în mintea lui decât ca o amintire din copilărie. Admira sincer mâinile roșii, înfățișarea sfioasă și speriată a unei tinere domnișoare care la prima vedere i se păruse prostuță, cu apucături lipsite de gingășie, în totul respingătoare și cu o expresie cu desăvârșire caraghioasă. Era pierdut. El, care venise la Paris din provincie, era cât pe ce să cadă din viața înflăcărată a Parisului în traiul searbăd al provinciei; de n-ar fi fost o frază care ajunse la urechile lui și îi pricinui o tulburare asemănătoare aceleia pe care i-ar fi deșteptat-o un motiv muzical mai deosebit în partitura unei opere plictisitoare.” (p. 233) Fraza se referă la autoexilul vicontesei de Beauséant, retrasă din Paris, după o dezamăgire cruntă în amor. Amantul ei, marchizul Adjuda de Pinto, se căsătorise pentru o rentă și câteva milioane, întâmplare amintită în Moș Goriot, declanșând deziluzia vicontesei, ,,o zvăpăiată”. Aceste detalii sunt suficiente pentru ca tânărul Gaston de Nueil să ia foc pe dinauntru de poftă și de drag pentru aventura neprevăzută ce se anunța, întrevăzând în vicontesă distracția supremă a tinereții lui solitare. După o scrisoare plină de amabilități și de curtenie, ornată de minciuni dulci, domnul Gaston reușește să pătrundă în iatacul mâhnitei vicontese. ,,Doamna de Beauséante se deosebea prea mult de manechinele printre care trăia el de două luni, în surghiunul său din fundul Normandiei, ca să nu-i întruchipeze toată poezia visurilor și astfel, fiind atât de desăvârșită, ea nu putea fi pusă alături de alte femei pe care le admirase altădată. În fața ei, în acest salon mobilat ca un salon din cartierul Saint-Germain, plin cu nimicuri scumpe risipite pe mese, zărind flori și cărți, el se crezu la Paris. Călca pe un adevărat covor de Paris, revedea chipul distins, formele plăpânde ale unei pariziene, drăgălășia ei neasemuită și sila de efectele căutate care fac atâta rău femeilor de provincie.” (pp. 240-241) Dacă nu ar fi fost pentru disponibilitatea pasivă a vicontesei de Beauséante primindu-l pe junele chipeș Gaston de Nueil în conacul de la Courcelles, discuția electrizantă dintre ei nu ar fi avut aspectul de preludiu la o îmbrățișare splendidă. Trei ani se scurseră astfel pe malul lacului Geneva, într-o vilă închiriată de vicontesă. Alții trecură la fel de repede. Doamna de Beauséante împlinise deja patruzeci de ani, înaintând cu pași mari în toamna feminității ei, în timp ce Gaston de Nueil avea de ceva vreme peste treizeci de ani, fără ca situația materială a neamului său să fi suferit vreo ameliorare de la sine. ,,Pe vremea aceea, se lăsase oarecum înduplecat de îndemnurile mamei sale și de farmecele domnișoarei de La Rodièreo fată destul de neînsemnată, dreaptă ca un plop, albă și rumenă, pe jumătate mută, așa cum se cere tuturor fetelor de măritat; dar cei patruzeci de mii de franci venit anual vorbeau destul pentru ea. Doamna de Nueil, mânată de sincera ei iubire de mamă, încerca să-și atragă fiul pe calea virtuții. Îi arăta cât de măgulitor era pentru el să fie alesul domnișoarei de La Rodière, căreia i se propuneau atâtea partide bogate; era vremea să se gândească la soarta lui, un prilej așa de minunat n-are să se mai ivească; într-o zi, va avea optzeci de mii de franci venit din moșii; averea vindecă orice; dacă doamna de Beauséante îl iubește pentru el, ar trebui ea cea dintâi să-l îndemne să se însoare.” (p. 265) Această acumulare de detalii ascute lama cu care Balzac va tăia abrupt nuvela. Claire de Bourgogne, alias doamna de Beauséante, va primi căsătoria iubitului ei ca o aparentă descindere în mormânt. ,,Ea trăia într-o singurătate deplină, nici slugile ei, afară de cameristă și de Jacques, n-o puteau vedea. Cerea la ea în casă o tăcere netulburată și nu ieșea din odaie decât ca să meargă la capela din Valleroy, unde venea în fiecare dimineață un preot din împrejurimi să slujească liturghia.” (p. 268) Atunci când, deja sastisit de îmbelșugatul trai conjugal după doar două săptămâni de vibrantă conviețuire, Gaston de Nueil face eforturi disperate să reînoade legătura cu amanta sa, aristocrata mândră și rănită îi refuză brutal avansurile, amenițându-l, mai mult sau mai puțin melodramatic, că se va arunca de la fereastră. Din nefericire, Gaston de Nueil, nefericit în amorul conjugal și legat prin toate de doamna de Beauséante, ,,adevărata lui soție”, se împușcă cu arma de vânătoare, demonstrând că un nobil nu poate avea chiar fibra omului de rând robust, adică, ceea ce ar putea fi tradus în alți termeni, cinismul fățiș, slinos și suculent al burghezilor atunci când se căsătoresc din interese pecuniare. Orice nemernicie, chiar și împotriva propriei fericiri, necesită un stomac tare. Din păcate, viitorul avea să fie rezervat, pentru mult timp, tocmai acestor samsari cu pântece de fier, negustori ai oricărui lucru ieșit din mâini omenești. Oamenii sunt la rândul lor, judecând la rece, creațiile vii ale altor oameni de dinaintea lor.

Faimosul Gaudissart 

Voiajorii comerciali sunt expresia chinuită a circulației mărfurilor în societate ori, altfel zis, manifestarea fericită a unui mijloc prin care banii se întorc cu profit la cel care produce sau stăpânește marfa. Harul acestor ființe de purgatoriu constă în volubilitatea lor eficientă. ,, – Domnule – îi spunea unui savant economist, directorul-casier-girant-secretar-general și administrator al uneia din cele mai vestite societăți de asigurare împotriva incendiului – domnule, în provincie, din cinci sute de mii de franci prime de reînnoit, nu se iscălesc de bunăvoie mai mult de cincizeci de mii; restul de patru sute cincizeci de mii ne sunt aduse prin insistența agenților noștri, care se duc la asiguranții ce sunt în întârziere, să le bată capul, până ce semnează din nou polițele de asigurare, înspăimântându-i și înfierbântându-i cu povestiri cumplite despre incendii și așa mai departe… Astfel că elocvența, potopul de vorbe de pe buze intră cu nouă zecimi în planurile și mijloacele exploatării noastre.” (p. 277-278) Comis-voiajorul Gaudissart, ,,credincios mărfii din Paris”, apare ca exponentul meseriei sale. Anul 1830 este momentul de cotitură în care, cel puțin în Comedia umană, dar și în istoria propriu-zisă, burghezia mică și mare depășește en fanfare nobilimea de toate rangurile și de toate peticele, urcând la timona Franței. Capitalul despică apele lumii moderne, spre orizonturi necunoscute lor și familiare celor de astăzi. Gaudissart primește ca sarcină de lucru găsirea unui număr decent de provinciali care să se aboneze, contra cost, la ziarul progresist, republican și, după cum îi spune și numele, orientat spre toate meridianele, Globul. Comisionul gras era tentant pentru Gaudissart și onorabil pentru stăpâna comis-voiajorului, nevastă-sa clandestină, Jenny Courand, florăreasă din Paris. ,,Vezi tu, dacă reușesc să plasez Globul, Mișcarea, Asigurările și mărfurile mele la Paris, în loc să câștig opt sau zece mii de franci amărâți pe an, vânturându-mă de colo până colo, ca o paiață de bâlci, sunt în stare să aduc douăzeci sau treizeci de mii de franci dintr-o singură călătorie.” (p. 285) Suntem în zorii publicității comerciale, grație căreia concurența este înlăturată sau cel puțin redusă ca forță atunci când un capitalist știe să manevreze rubrica de reclame a gazetelor populare. Cu această ocazie, aflăm că domnul Popinot, cel mai probabil urmașul și asociatul negustorului de parfumuri și creme de cap Birotteau și unul dintre primii norocoși care au înțeles puterea publicității, ,,a fost numit ieri ministrul Comerțului” (p. 286). În cursul expediției sale publicitare în afara Parisului, Gaudissard face două mii de copii ,,de la Paris până la Blois”. Félix Gaudissard ajunge și în Vouvray, provincia Touraine, unde simțul negustoresc și obiceiurile burgheze nu pătrunseseră la fel de adânc ca să înlăture tradiționalul spirit mucalit și obiceiul de a lua peste picior domnii de la oraș. Trage la hanul ,,Soarele de aur”, care aparținea unui glumeț din regiune, Mitouflet, ,,fost grenadier din Garda Imperială” (p. 292). Cu un venit de șapte-opt mii de franci pe an, Mitouflet e mica-burghezie in nuce. ,,Era de altfel fruntașul cel mai de seamă al burgheziei, capul micii proprietăți geloase, pizmărețe, rumegând în minte și răspândind bucuros bârfelile și defăimările împotriva aristocrației, coborând totul până la nivelul ei, dușmănind, chiar disprețuind orice era mai presus, cu liniștea de admirat a neștiinței.” (p. 293) Însă nu Mitouflet va fi eroul farmecelor negustorului Gaudissard, ci un bătrân ramolit din regiune, Margaritis. Acest unchieș avea trăznaia de a se tocmi cu oricine în schimbul a două butoaie de vin de țară, acru și de calitate inferioară. Margaritis o lua razna în etape, dând uneori semne că este încă întreg la minte. Provincialii îi vin de hac ilustrului Gaudissard, care este îndemnat să facă o afacere cu acest zevzec de Margaritis, despre care nu bănuia nimic. Comis-voiajorul își desfășoară toată elocința de care este în stare, vărsând sute de cuvinte manipulatoare, viclene și banale în capul nebunului bătrân, doar pentru că un capitalist trăiește întotdeauna după căutarea valorii de schimb și îl interesează mai puțin ceea ce nu foșnește a bani, tocmai pentru că totul este apreciabil, după cum suntem familiarizați cu toții, numai în bani. Dialogul celor doi este de un comic veritabil, în sensul în care Gaudissard îl vede pe Margaritis bancher sau, în orice caz, un veritabil antreprenor de provincie. Flatarea aceasta gratuită, chiar ironică având în vedere contextul, are menirea de a duce la obținerea câtorva abonamente la ziarul cu tematică socială, destul de saint-simonistă, Globul. Nebunul acceptă, dar nu fără a-l pune pe Gaudissard în situație de a achiziționa la schimb cele două butoaie de vin prost. A cumpăra și a vinde implică adesea o inegalitate ascunsă pe care trocul, în principiu, o anulează. Înainte de a pleca bucuros de învoiala din târg, Gaudissard mai trece o ultimă dată pe la hanul lui Mitouflet. Aici află că Margaritis figura ca țicnitul locului. Explicația poznei o primește de la un boiangiu totodată amuzat și indignat de daravelele comis-voiajorului: ,,Un caraghios care vine să ne propună abonamente la Globul, ziarul care propovaduiește o religie a cărei primă poruncă e, mă rog, să nu-ți moștenești tatăl și mama. Pe ce am mai sfânt, moș Margaritis spune lucruri mai cu judecată. Și apoi, de ce te plângi? V-ați înțeles de minune împreună.” (p. 312) Se știe doar că dintotdeauna provincialii sunt adepții celor mai ruginite idei și practici ale trecutului, dar și simpatizanții devotați ai obiceiurilor de consum ale celor bogați, pe care ajung să îi urască din invidie și să îi invidieze din neputința de a îi înțelege cu ochiul rece al bunul-simț, așa cum sunt, totuși, în stare să estimeze treburile lor private. Reacțiunea este constitutiv mistică și mistificatoare în problemele care nu o privesc direct. Pe de altă parte, monarhistul Balzac ia în derâdere ideile socialiste, care abia începuseră să fie popularizate într-o epocă de transformări sociale majore, când proletariatul industrial nici nu se închegase prea mult în Franța. Și totuși, atunci când Gaudissard îl provoacă la duel pe boiangiul Vernier înțelegem cât de inadecvată și vetustă a devenit practica onoarei cavalerești la 1830. Vremurile sunt croite la dimensiunea unui buzunar și a pungii zornăind de bani. Duelul e înlocuit, desigur, de o învoială amicală. În cele din urmă, Gaudissard obține ,,douăzeci de abonamente la Ziarul Copiilor” (p. 314) și douăzeci de franci de la doamna Margaritis pentru ,,afacerea” cu butoaiele de vin fictive, ceea ce este o pildă a faptului că orice renghi jucat de provincie centrului nu se lasă fără o modestă pagubă pentru marginali. Mergând spre capitală într-o diligență de firmă, Gaudissard, laudăros și gură mare, își comunică impresiile de om al comerțului ieșit dintr-o regiune încă medievală: ,, – Da, domnule, dar nu e de stat prin partea locului din pricina băștinașilor. Ai avea zilnic câte un duel. Uite, acum trei ani, m-am bătut aici – zise el, arătând podul peste Cise – cu pistolul, cu un blestemat de boiangiu, dar… l-am curățat!…”. Minciuna e sufletul comerțului.

Eugénie Grandet 

Despre povestea podgoreanului din Saumur Félix Grandet se poate spune, făcând economie de cuvinte, următoarele: un zgârcit patologic și maniac își distruge fiica din cupiditate pentru bani, sabotând destinele familiei, păcat capital al oricărui om de afaceri destoinic. Numai că domnul Grandet este ceva mai mult de atât, în egală măsură cu modul în care fiica sa nu e doar o fată bătrână oarecare. Meseria de om al pământului, mai cu seamă atunci când capitalul trebuie să scoată din agricultură ouă Fabergé, nu e la îndemâna oricui. ,,În acest ținut, ca și în Touraine, vicisitudinile atmosferei domină viața comercială. Podgorenii, proprietarii, negustorii de cherestea, dogarii, hangii și marinarii, cu toții pândesc o rază de soare; se culcă seara tremurând ca nu cumva să afle dimineața că peste noapte a dat înghețul; se tem de ploaie, de vânt, de secetă și toți ar voi apă, căldură sau nori la poruncă. E un necurmat duel între cer și interesele pământești. Barometrul posomorăște, înseninează și înveselește mutrele de rând.” (p. 321) Domnul Grandet, meșter dogar inteligent și relativ temeinic instruit, pusese mâna încă imediat după 1789 pe fata unui comerciant de cherestea, averea ei în bani lichizi, ,,cele mai frumoase vii din județ, o veche mânăstire și câteva ferme” (p. 323). Aceasta a figurat ca așa-zisa acumulare primitivă de capital în viața negustorului Grandet, una fără vărsare de sânge și acte de violență atroce, având în vedere că el culesese ceea ce Revoluția Franceză rodise. Va mai moșteni pe trei bătrâni harpagoni, din partea familiei nevestei sale, în 1806. În 1811 domnul Grandet înghiți un castel, cumpărat dintr-o străfulgerare de la marchizul Froifond, nobil falit. Colaborase fructuos cu fiecare regim politic între 1789 și 1815, ocupând demnități publice în Saumur, la care renunță însă cu drag din patimă pentru negoț. Acesta este un avertisment subreptic că puterea economică este mai presus decât cea politică, dacă nu cumva ultima este derivata din și mediată de isprăvile primeia, cum susține apăsat o întreagă școală de economie considerată dintotdeaua radicală. Două persoane îi cunosc conturile domnului Grandet, ambele dornice să se înrudească cu ,,cel mai impus” negustor din ținut: notarul Cruchot de Bonfons, care veghează la buna stare a actele cămătărești ale podgoreanului, și bancherul des Grassins, cu care domnul Grandet se asocia în diverse afaceri rentabile. Negustorul era fetișizat de localnici ca un Midas tăinuit, când, în realitatea prozaică, Félix Grandet avea neprihănirea unei fecioare când venea vorba de cheltuieli domestice și priciperea sinistră a unui proxenet când încasa sume de bani de peste tot. Acest Ianus bifrons al Saumurului trăia la intersecția austerității unei abații feudale cu tezaurul în lingouri de aur al unei bănci naționale, exact ca măreața Franță, concentrată într-o singură gospodărie, în anii Restaurației. Dacă cei mai mulți credincioși ar crede în Dumnezeu cu scrupulozitatea și devotamentul nemărginite cu care domnul Grandet iubea aurul, lumea s-ar fi mântuit de mult, ceea ce, dată fiind nestatornicia celor mai mulți oameni, nici nu-i de mirare că nu s-a întâmplat până acum. Fără fast, trăind din firimituri, casa Grandet nu atrăgea nimănui privirea dacă nu ar fi fost pentru locuitorii ascunși cu grijă în ea, potentați publici în zdrențe casnice. Domnul Grandet își supuse soția, devenită sclava sa emoțională, de câteva decenii. Sluga sa devotată, lungana Nanon, deși considerată bogată printre slugile din Saumur, aducea cu o cerșetoare dereticând câteva decenii la rând peștera lui Ali Baba. Dacă avariția și lăcomia după bani erau totul pentru domnul Grandet, aceasta se întampla din simplul motiv că membrii familiei, cunoscuții, slugile, muncitorii, apropiații etc. nu erau decât nimic în ochii săi, praf și pleavă șterse și trecătoare. În 1819, într-o seară banală cu invitați de mult cunoscuți, rudele bancherului și notarului adunate în aceeași încăpere ponosită, pică din ceruri nepotul podgoreanului, fiul fratelui său de la Paris, tânărul de douăzeci și doi de ani Charles Grandet. Elegant, manierat, chipeș, ,,parizian”, Charles Grandet radiază viață în văgăuna amorțită și greoaie care era casa Grandet, pe care o asociază cu ,,un coteț de păsări”. Tatăl lui Charles era pe cale să dea faliment și, înainte de a-și pune capăt zilelor, își trimite unicul fiu în grija unchiului de la țară. Charles o va fermeca din prima clipă atât pe fata bătrană, Nanon, cât, mai ales, pe cea în puterea vârstei, EugénieDisprețul și antipatia lui moș Grandet pentru nepot țâșnesc parcă din pagina scrisă: pur și simplu, tânărul ușuratic și deșucheat nu pare a avea nimic din ferocitatea unui burghez de succes. În plus, lipsa de avere se asocia cu un blestem de paria. ,,A da faliment înseamnă a face cel mai necinstit lucru care poate dezonora un om.” (p. 395) Etica domnul Grandet e comprimată ca un medicament tare în această frază. După o combinație permisă de lege, moș Grandet reușește chiar să lichideze bunurile fratelui său în mod nu numai onorabil, ci și cu un oarecare surplus financiar în dreptul său. Nepotul ajunge să fie una cu porecla aplicată de moș Grandet, muțunache, cu toate că tânărul fusese un seducător comun, risipitor ca un aristocrat, plin de datorii în scurta sa viață pariziană. Or, acestea sunt însușirile utile care o vor fascina pe prostuța sa verișoară. Eugénie Grandet își va plasa cu pierdere economiile la vărul ei, de care se va îndrăgosti iremediabil. Dacă datoria unui bărbat adevărat în timpul Restaurației era să capete putere în societate, iar bogăția ilustrează tocmai acest succes al dominației asupra celorlalți, atunci misiunea cerească a femeii era să se dedice complet, până la ultima suflare, bărbatului iubit. Aceste două lecții, două fețe, două destine și două părți ale unui singur întreg constituiau unitatea familiei Grandet: pe de o parte tatăl, posedat de a avea de dragul avuției, iar, pe de altă parte, fiica, martira unei singuri orbiri erotice, cea care posedă fără a mai avea ocazia să fie posedată. Puritatea celor două pasiuni împinse la maximum, în ciuda obiectului inferior asupra cărora se răsfrâng, atinge extazul mistic: iubitoarea Eugénie ajunge la ,,carceră” (apă, pâine și recluziune) pentru isprava ei de a împrumuta un văr ușuratic, iar aceasta din pricina unei iubiri stoarse de energie de puterea nemiloasă a banului, totul în speranța că dragostea singură va arunca străluciri de aur, precum colecția de monede și bijuterii azvârlită pe apa Sâmbetei. Doamna Grandet moare curând, îngropată de vie cu mulți ani în urmă de către un soț genial de avut. În anul 1825, moș Grandet ajunge paralitic în urma unui atac cerebral, dar, în ciuda vârstei de șaptezeci și nouă de ani, își număra încă în gând piesele care compun muntele de milioane pe care l-a ridicat, rămânând, din neînțelegerea funciară a rațiunii sale sucite, la fel de nemilos cu biața sa fiică. Murind, privirea fericitului Grandet îi arde de adorație doar la vederea obiectelor în care umanitatea sa pierdută a trecut complet, acestea fiind el însuși întruchipat. Lăsase în urmă șaptesprezece milioane de franci, o sumă pe care nici cele mai fastuoase familii aristocratice ale Franței nu o dețineau atât de ușor. Félix Grandet este, nu doar aparent, cel mai bogat personaj din Comedia umană. În 1827, Charles Grandet revine din colonii, unde își exercitase calitățile supreme de om alb, stăpânitor și exploatator talentat, cu o avere apreciată la două milioane de franci, din care avea să suporte datoria de trei milioane de franci a tatălui său decedat cu ani în urma. Pătrunde într-o familie de aristocrați sărăciți și râvnește să își schimbe numele în contele d’Aubrion. Departe, în Saumur, inima de aur a verișoarei lui toropea de dragoste. Primește o scrisoare de la Charles, care o pune în temă cu planurile și temerile sale, plătindu-i și datoria pe care o avea la dânsa. Scuturată de durerile amorului neîmpărtășit, mărinimoasa Eugénie, la fel de înzestrată în a iubi pe cât îi fusese părintele în a agonisi, îi acoperă toate datoriile de familie ale verișorului ei mult slăvit. Conștientă neîncetat de acțiunile ei, pioasă și ascuțită la minte deopotrivă, Eugénie Grandet se căsătorește cu domnul de Bonfons, notarul vârstnic al părintelui ei. Condiția este să rămână neîntinată trupește. Domnul de Bonfons urcă în scurt timp treptele puterii în stat, propulsat de ce lăsase în urmă podgoreanul Grandet, dar avea să moară curând după obținerea demnitățiilor politice, neîntrebuințate cum și-ar fi dorit. Eugénie Grandet, tânăra văduvă și virgina trecută de prima tinerețe, își va investi banii în biserică și acte caritabile. Dumnezeu, cel mai sărac dintre oameni, încasează astfel ceea ce nu-i este de nici un folos unei fete bătrâne îndrăgostite.

 

Publicat în Lecturi | Etichetat , | 1 comentariu

Variațiuni balzaciene I


 

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Imperialism fără imperiu


,,Răzbunarea, și ca o răzbunare care se exercită dinainte, legea barbară imperială zdrobește întregul joc primitiv al acțiunii, al acționatului și al reacțiunii. Trebuie ca acum pasivitatea să devină virtutea de căpătâi a supușilor atârnați de corpul despotic.’’ (Gilles Deleuze, Félix Guattari, Capitalism și schizofrenie (I) Anti-Oedip, traducere Bogdan Ghiu, Editura Paralela 45, 2008, p. 293)

La finalul secolului al XX-lea, pe când Pax Americana domnea triumfătoare peste lume, iar fosta Uniune Sovietică se preschimbase într-un uriaș morman de fier vechi, istoria părea, contrar până și unei Providențe care se mișcă sinuos în istorie (precum la Giambattista Vico), să se fi oprit în loc. Istoria aducea cu lumea de măști și marionete din Dublinul paralizat al irlandezului James Joyce. Zarurile fuseseră decisiv aruncate, iar unii au îndrăznit să afirme, pe lungimea a câtorva sute de pagini, că trăiam deja în post-istorie, chiar fără știrea noastră, într-un paradis artificial, în care opiul popoarelor și efectele laudanumului din confesiunile lui Thomas De Quincey se întâlneau, aproape complice și, cu siguranță, echivoc, pe rafturile, supraîncărcate, ale marilor magazine comerciale. Proiectul arcadelor se împlinise. Fiecare cumpărător se metamorfozase într-un flâneur indecis, dar decisiv pentru logica internă a marii mașinării sociale. Sub auspiciile acestei ordini globale, de după moartea istoriei (tema ultimului om este cea prin care Michel Foucault își încheie Cuvintele și lucrurile), Michael Hardt și Antonio Negri, punând la încercare limitele interpretative ale (post)marxismului, publică un volum savant, care poartă numele de Empire, în anul 2000. Avea să mai treacă un singur an pentru ca, aproape intempestiv, istoria să fie trezită din morți și Statele Unite, fanionul post-istoriei, să fie atacată, chiar în inima sa, de către subiecții anonimi ai imperiului, dacă ar fi să întrebuințăm chiar cuvintele celor doi filozofi progresiști. Câțiva ani mai târziu sistemul circulator al imperiului avea să fie lovit de o criză internă, una dintre multele asemenea ale pieței mondiale în ultimii două sute de ani, care a readus în discuție, de data aceasta nu sub forma unei farse, ci chiar a unor tragedii reale, exprimate prin șomaj și demantelarea statului social, subiecții cotidieni ai cărții Empire: nu există scăpare din logica dominantă a sistemului de producție, distribuție și consum. Antonio Negri este un intelectual italian angajat pe baricade încă din tinerețe: grupuri precum Potere Operaio, Autonomia Operaia și chiar sprijinul intelectual oferit Brigăzilor Roșii îl vor aduce pe Toni Negri la tribunal dupa incidentul Aldo Moro din 1978, în autoexilul universitar francez ulterior și, între 1997 și 2003, în închisoare italiană, unde intelectualul revoluționar va ispăși o parte din pedeapsă.

Debutul cărții celor doi filozofi postmarxiști constă în reluarea temei statului-națiune, o invenție colosală și necesară a secolului al XIX-lea, dar pe care Hardt & Negri o izgonesc la coșul de gunoi al istoriei. Odată cu prăbușirea Blocului Comunist, Statele Unite pierd supremația în lume, din clipa în care bipolaritatea post-1945 devine piesă de muzeu. Nici o națiune și nici un stat nu mai poate deține, controlul economic (în consecință și cel ideologico-politic) al lumii. Eurocentrismul, Imperiul Binelui și Patria-Mamă (Rodina) sunt constructe conceptuale desuete, irecuperabile și, nu în ultimul rând, depășite de noile practici de dominare, extinse la suprafața întregului glob. Pentru a înțelege părțile componente ale acestei noi umanități, Hardt & Negri vor acționa din mai multe direcții, construind un adevărat spațiu de intersecție al mai multor discipline: istorie politică, economică și culturală, filtrată de o perspectivă filozofică rizomatică, împrumutată din opusul ,,Capitalism și schizofrenie’’, al francezilor Deleuze și Gautarri. Lumea este iremediabil descentrată, anti-arborescentă, anti-dualistă, anti-ierarhizată conceptual, pentru că acest câmp larg al reprezentărilor se înalță pe soclul unei singure umanități, unite și supuse unei piețe globale unitare, unei lumi în care Hefaistos lucrează în același ritm în care Hermes face negoț. Ideea unei singure puteri, atotdominatoare, duce la o nouă concepție asupra dreptului sau, mai degrabă, o nouă înscriere a autorității și un cadru nou de producere a normelor și a instrumentelor legale, care întăresc contractele și rezolvă conflictele.

Caracteristica imanentă a Imperiului actual se afirmă printr-o dublă pretenție, care are ca nucleu puterea politică: prima se referă la o perspectiva universală a ceea ce înseamnă drept, pe care doar civilizația modernă o deține (ca opusă barbariei, constitutivă unor societăți tradiționale înapoiate), iar cea de a doua constă dintr-o omogenizare a timpului cotidian, în care istoria ca devenire este suspendată în favoarea unui timp al întregii specii, al unui timp care nu mai poate trece, pentru că a găsit, după multe căutări și probe ale supremației sale, soluția finală și a formelor anterioare de organizare socială. ,,Imperiul epuizează timpul istoric, suspendă istoria și mobilizează trecutul și viitorul în propria sa ordine etică. Cu alte cuvinte, Imperiul își prezintă ordinea ca fiind permanentă, eternă și necesară.’’[i] Hardt & Negri văd în cruciada lumii civilizate, împotriva unor țări din Orientul Mijlociu, simptomul războiului drept (bellum justum), forma de guvernare mondială prin integrarea exteriorului indicibil în interiorul politic și economic al Imperiului normat. Indiferent de mijlocul prin care Imperiul se manifestă, fie acesta cel al armatei ruse, fie cel al dispozitivelor armate nord-atlantice, Imperiul descentralizat își metabolizează substanța și materia primă de bază: alte și alte ființe umane. Ecumenismul noii ordini este completat de flexibilitatea sa radicală. ,,Prin intermediul transformării cotemporane a legii supranaționale, procesul imperial de constituire tinde, fie direct, fie indirect, să penetreze și să reconfigureze legile domestice ale statelor-națiune, iar, astfel, legea supranațională dirijează în forță legea domestică.’’[ii]

Societățile civilizate sunt, preluând paradigma biopolitică de la Michel Foucault, spații disciplinate, în care controlul neîncetat al subiecților este sine qua non-ul existenței sociale. Conform celor doi autori, marile puteri industriale și financiare produc, astfel, nu numai mărfuri, ci și subiectivități în cadrul unui context biopolitic: ele produc nevoi, relații sociale, corpuri și minți – cu alte cuvinte, ele produc producători. În sfera biopoliticii, viața este făcută pentru a funcționa pentru producție, iar producția este manevrată pentru a lucra pentru viață. Este precum într-un imens stup, în care regina supraveghează continuu producția și reproducția. Industria de divertisment funcționează ca un mod de legitimare al realității. Producția lingvistică a realității este ocupația de bază a mass-mediei, a domeniului vast supranumit publicitate și a firmelor de public relations. ,,Norma fundamentală de legitimare va fi, prin urmare, stabilită în adâncul mașinii, în inima producției sociale. Producția socială și legitimarea juridică nu ar trebui concepute nici sub forma unor forțe primare și secundare, nici ca elemente ale bazei și suprastructurii, ci ar trebui înțelese mai degrabă într-o stare de paralelism și interconectare, coextensivă în cadrul societății biopolitice. În Imperiu și în regimul său de bioputere, producția economică și constituția politică tind să coincidă din ce în ce mai mult.’’[iii]

Nu există scăpare în fața acestei mașinării totalizatoare. Hardt & Negri vor invoca la tot pasul inutilitatea narațiunilor postcoloniale de a propune alternative locale, înrădăcinate în planul tradițiilor indigene și al formelor economice revolute, la marșul istoric al Imperiului, care, în acest loc al demonstrației, reiese ca fiind ansamblul ideologic adus la zi al capitalismului mondial din ultima parte a secolul al XX-lea. Referința la actualizarea unui proletariat, care să fie în stare să depășească barierele unor piețe de muncă atât de distincte, este punctată de Hardt & Negri, cu toate că, în afara unei chemări patetice la fraternitate, cei doi nu ridică, decât în trecere, problema abisului care desparte angajații dintre țări cu grade diferite de dezvoltare economică. Suntem, încă, într-un fel, pare-se, involuntar, în siajul unui wishful thinking al agenției sovietice de presă TASS.

Originea acestei suveranități atotcuprinzătoare a capitalului este surprinsă în avatarurile suveranității politice din teoria politică europeană: suveranitatea monarhului ca obiect viu al puterii întregului regat, apoi poporul cetățean, redus la o categorie socială îndeajuns de bogată pentru a fi reprezentată politic în stat, iar, nu în cele din urmă, puterea națiunii, ca formă anticipând formele de guvernare ale democrației reprezentative moderne. Conform autorilor, transformarea modelului absolutist și patrimonial are loc în cadrul unui proces gradual, cel care a înlocuit fundația teologică a patrimoniului teritorial cu o nouă fundație, la fel de transcendentă.  Identitatea spirituală a națiunii, mai curând decât trupul divin al regelui, plasa acum teritoriul și populația sub forma unei abstracții ideale. Conceptul modern de națiune a moștenit, astfel, trupul patrimonial al statului monarhic și l-a reinventat sub o altă formă. Această nouă totalitate a puterii a fost structurată parțial, pe de o parte, de noi procese de producție capitalistă, iar pe de altă parte, de vechile rețele ale administrației absolutiste. Această relație structurală dificilă a fost stabilizată de identitatea națională: o identitate culturală integratoare, bazată pe continuitatea biologică a relațiilor de sânge, a continuității spațiale a teritoriului și a comunității lingvistice. În orice întruchipare ar apărea această suveranitate canonică, ceea ce o definește este plenitudo potestatis (puterea deplină), iar aceasta este doar numele sacru al violenței și al forței fizice profane. Monopolul violenței îngăduite, deci legitime, de care vorbea Max Weber ca fiind atributul central al statului, capătă la Hardt & Negri conotații suplimentare: mecanismul social de dominație este cel pe care îl apără armătura birocrației de stat. Statul-națiune a fost cândva un mijloc de a rupe o suveranitate autonomă, constituită teritorial și cultural, de lanțurile unei administrații imperiale, mai mult sau mai puțin codificată de la centru, dar acesta este, astăzi, după experiențele macabre ale statelor totalitare, o carcasă oprimantă pentru cei din interioriul ei, având în vedere natura fără granițe a capitalului suveran. ,,Ultima legătură, care explică subordonarea necesară a națiunii-stat postcoloniale, este, cu toate acestea, ordinea globală a capitalului. Ierarhia capitalistă globală, care își subordonează fostele state-națiuni suverane în cadrul propriei sale ordini, este, în mod fundamental, diferită de circuitele imperialiste și colonialiste ale dominației internaționale.’’[iv]

Atunci când locul de munca este subordonat nemijlocit primatului profitului, diferențele de gen, de rasă sau cele de specific național constituie impedimente pentru dezvoltarea rețelelor de producție și distribuție competitivă pe piață. În consecință, Hardt & Negri apreciază ca firească, chiar imperios necesară, integrarea agendei politice emancipatoare a anilor 1960-1970, din Statele Unite, în legislația curentă din majoritatea statelor dezvoltate. Singura barieră invizibilă, pe care pudoarea corectitudinii politice o tratează ca invizibilă, deci, într-o oarecare măsură, ca inexistentă, este cea a drepturilor și a demnității celor ce muncesc pentru a se reproduce în forme din ce în ce mai umane, corespunzătoare energiei lor creatoare. Dispariția temelor stângii tradiționale în ultimele decenii se armonizează în intregime cu apariția unui discurs fals emancipator, în care realitățile acute ale locurilor de muncă și ale salarizării stagnante sau mizerabile nu apar niciodata expuse în adevărata lor lumină. Ceea ce contează, în cele din urmă, este ca limitele imperiului să nu fie niciodată trasate. Dacă formele anterioare de suveranitate modernă erau concepute ca delimitate de administrația internă a țărilor respective, în noua viziune imperială ,,puterea își găsește logica acțiunilor întotdeauna reînoită și recreată în expansiune.”[v] Pentru Hardt & Negri, lumea de după Războiul Rece și-a depășit vechile contradicții interne: ,,Astăzi este din ce în ce mai greu pentru ideologii Statelor Unite să numească un inamic singular și unitar; mai degrabă, inamici minori și derutanți par a fi pretutindeni. Finalul crizei modernității a adus cu sine la o proliferare a crizelor minore și nedefinite, sau, dacă dorim, o omni-criză.’’[vi] Dacă diferențele rasiale și culturale erau organizate în ierarhii moralizante în perioada modernității de până în anul 1945, epoca postmodernă integrează aceste diferențe în sistem, considerându-le simple produse de serie ale subiecvităților moderne. Un context genetic, un mediu înconjurător anume, un grad de dezvoltare materială a colectivității, un set elaborat de practici sociale, toate aceste sunt piesele care, asamblate, compun un tip de subiecvitate. Schimbarea unei piese din mecanism deplasează, într-o direcție sau alta, subiectivitatea fiecăruia, care este pe atât de flexibilă, pe cât de diverse sunt rotițele și mișcările întregului social. ,,Imperiul este non-locul lumii producției, acolo unde munca este exploatată. Prin contrast, și fără nici o posibilă omologie cu Imperiul, aici găsim, din nou, formalismul revoluționar al republicanismului modern. Acesta este, încă, un formalism, pentru că este fără loc, dar este un formalism puternic acum, care este recunoscut nu ca fiind abstractizat din subiecții individuali și colectivi, ci ca puterea generală, care constituie trupurile și mințile lor. Non-locul are un creier, o inimă, un tors și mădulare globale.’’[vii] Migrația regională sau interregională a forței de muncă este tratată ca un exod, impus de Imperiu, subiecților săi. Fie că această rătăcire, prin centrele economice globale, este făcută din nevoia supraviețuirii, fie că subiecții vor să se afle acolo unde producția este cea mai intensă, pentru a se bucura de fructele bunăstării terestre, capitalul este dirijorul de deasupra fosei de orchestră. În ambele cazuri, una din cauzele cele mai importante, care declanșează aceste deplasări mari de populații, este chiar manifestarea ciclică a crizelor economice. ,,Devalorizarea generală a capitalului și eforturile sale de a distruge organizarea muncitorilor ajută la transformarea substanței crizei – dezechilibru dintre circulație și supraproducție – într-un apărat de comandă reorganizat, care rearticulează relație dintre dezvoltare și exploatare.’’[viii] În această cheie, a întăririi capitalului împotriva muncii, interpretează Hardt & Negri avansul neoliberalismului, ca ideologie a marilor interese financiare, în cele mai importante economii ale lumii, în perioada 1975-2000. Parafrazând un personaj din capodopera italianului Lampedusa, Ghepardul, pentru ca elita plutocrată să rămână la fel de prosperă, lucrurile trebuie să se schimbe pentru toți ceilalți pământeni.

Pe de altă parte, Hardt & Negri apreciază potențialul schimbării sociale ca provenind din interioriul sistemului de producție și de consum, în consonanță cu vechea idee marxistă, conform căreia relațiile politice și culturale dintre subiecți se readaptează, mai mult sau mai puțin traumatic, la condițiile generale ale modului de producție dominant. Revoluția informatică din ultima jumătate de secol coincide cu versiunea postmodernă a economiei mondiale, cea care, cred cei doi autori, creează noi segmentări ale totalității muncii într-o societate. Atfel, după Hardt & Negri, putem distinge între trei tipuri de muncă imaterială, iar toate trei împing sectorul serviciilor în vârful economiei informaționale. Primul este implicat în producția industrială, care a fost informatizată și care a încorporat tehnologii comunicaționale, într-un mod care modifică însuși procesul de producție. Industria productivă este tratată ca un alt serviciu, iar munca materială a producției de bunuri finite se amestecă cu și tinde înspre muncă imaterială. Al doilea este munca imaterială a sarcinilor analitice și simbolice, care, la rândul său, se împarte, pe de o parte, în manipularea inteligentă și creativă și, pe de altă parte, în sarcini simbolice de rutină. În cele din urmă, un al treilea tip de muncă imaterială implică producția și manipularea afectelor și necesită (în mod virtual sau real) contactul uman, munca într-o formă fizică. Aceste sunt cele trei tipuri de muncă care dirijează postmodernizarea economiei globale. Dar, cu cât activitățile umane necesită o colaborare și o cooperare generală în economie, cu atât noțiunea de bun public cedează teren unei multitudini de spații private, securizate sub forma proprietății particulare a fiecăruia. Ca atare, statul devine un organism suveran mai slab, în termenii forței financiare și a influenței în societate, decât corporațiile multinaționale. Este chiar situația celor mai multe țări, declarate de către organismele supranaționale (Banca Mondială, FMI) ca fiind în curs de dezvoltare, fără ca o posibilă convergență cu statele bogate ale lumii să se prevadă în orizontul de timp apropiat. Fenomenele de gentrificare din ce în ce mai răspândite, delocalizarea producției de pe un continent pe altul, pungile de sărăcie și, prin contrast, orașele Alpha ale pământului, toate aceste elemente pun în discuție procesul creșterii economice din primele aproape trei decenii de după 1945. ,,Frica de violență, sărăcie și de șomaj este, în cele din urmă, forța imediată și primară, care creează și menține aceste noi segmentări. Ceea ce se găsește dincolo de politicile diverse ale acestor noi segmentări este o politică a comunicării. (…) Frica neîncetată de sărăcie și anxietatea în legătură cu viitorul sunt combinate în vederea creării unei lupte între cei săraci pentru locul de muncă și a menținerii unui conflict în interiorul proletariatului din Imperiu. Frica este ultima garanție a noilor segmentări.’’[ix]

Singura fantă de lumină în această supraordine imperială vine din direcția crizelor interne ale pieței globale: ceea ce este etern în toate este doar devenirea lucrurilor, este doar posibilitatea ca Imperiul să fie în declin și să apună într-o bună zi, răpus de propriile sale contradicții interne. Din nefericire, Hardt & Negri ajung în impasul acelorași speranțe deșarte, lipsite fiind de legătura directă cu datele economice cele mai elementare, mult mai puțin optimiste: proletariatul mondial se va omogeniza, grație mișcărilor interne Imperiului, munca se va abstractiza în forme care vor exclude măsurarea în timp a muncii, munca va deveni pura creație a ființei umane în timpul său liber, iar un salariu social și un venit garantat vor deveni realități comune întregii specii. Credința în aceste împliniri își are originea în funcționarea corespunzătoare, fără grave sincope, a economiei globale (și mai ales a celei americane) în intervalul 1991 și 2000, timpul de gestație al cărții de față. Nu a fost nevoie decât de câțiva ani, pigmentați de războaie neîncheiate în Orientul Mijlociu, de o criză financiară de proporții, de redescoperirea temei inegalității sociale și a condițiilor sălbatice de muncă din Sudul global, pentru ca, în cuvintele politologilor Leo Panitch și Sam Gindin, să se reconfirme ,,semnificația continuă a statelor în capitalismul global.’’[x] Pe de altă parte, globalizarea este încă în curs de desfășurare, iar investigațiile antropologice și culturale ar trebui fondate pe mărturiile tangibile și comensurabile ale schimbului și producției universale de mărfuri și de servicii. În pofida unei sinteze strălucitoare a temelor vitale ale social-democrației din ultima jumătate de secol, Empire se termină acolo de unde lupta reală abia începe, dacă, în mod firesc, cineva își mai propune un asemenea demers curajos și riscant.

Note

[i] Idem, p. 11.

[ii] Idem, p. 17.

[iii] Idem, p. 41.

[iv] Idem, p. 134

[v] Idem, p. 167

[vi] Idem, p. 189.

[vii] Idem, p. 210.

[viii] Idem, p. 267.

[ix] Idem, p. 339.

[x] Leo Panitch, Sam Gidin, The Making of Global Capitalism. The Political Economy of American Empire, Verso, 2012, p. 331.

(publicat în Lettre Internationale, ediția română/ primăvara-vara 2017)

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | 2 comentarii

Donul neliniștit


Când un romancier închină pagini splendide curgerii anotimpurilor și descrierii naturii în etapele sale de transformare anuală, într-o eternă reîntoarcere a ceea ce este, iar acest efort literar rămâne impregnat de lirismul funerar al melancoliei și al unei nostalgii după o viață care a fost deja și încă nu este mai mult de o trecere, o zbatere vremelnică, atunci artistul nu este doar un îndrăgostit al peisajelor de stepă, cu văi și văgăuni, cu râpe și poteci prăfuite, cu vaduri și cu apele învolburate ale Donului, cu țiștari și ereți, cu miros de pelin și de balegă uscată arsă, cu apusuri răcoroase de toamnă, cu păduri de pini și de mesteceni, ci un spirit al trecutului, un păstrător al datinei și al vechilor obișnuințe, care nu recunoaște noul decât sub forma unui alt chip al vechiului. De obicei, Tolstoi se scaldă în apele timpului naturii, care în cruzimea și înstrăinarea sa, în obiectivitatea ei nemiloasă, susține pilonii templului dedicat celor durabile din cele efemere omenești. Ca odraslă a aristocrației rurale în curs de descompunere, nu-i de mirare că Tolstoi încurajează și adoptă un asemenea Weltanschauung conservator. Curios este, însă, că Mihail Șolohov, comunist situat în centrul politic al puterii staliniste și, după cum s-am mai spus, un copil răsfățat al guvernării autoritare instaurate după 1928 în URSS, procedează în mare măsură tolstoian în eposul Donul liniștit (1928-1940).

Romanul fluviu s-a bucurat nu numai de premii de stat și onoruri internaționale (premiul Stalin 1941 și Nobelul în 1965), ci și de faima binemeritată a unei capodopere, ceea ce și este în cele din urmă. Donul liniștit este mai mult decât Pământ desțelenit, un roman despre colectivizarea forțată din bazinul Donului, în care Șolohov, spre deosebire de al doilea roman, stăruie mai degrabă pe amănuntul etnografic și atenuează dimensiunea politică a momentului, și e, în același timp, mai puțin un roman prins în chingile realismului socialist. De altfel, Șolohov dă peste cap multe din prescripțiile acestei școli literare depășite: finalul e tragic, eroii principali sunt ambigui moral si nesiguri ideologic, iar idealurile socialismului nu apar decât pentru a se scufunda la loc, moarte, în oceanul tulbure al evenimentelor contradictorii. Donul liniștit este la fel de apropiat de poncifele estetice ale anilor 1930-1940 pe cât este Tolstoi un avocat al monarhiei țariste în Război și pace. Deosebirea capitală dintre cele două romane rezidă în incapacitatea voluntară și intenționată a lui Mihail Șolohov de a aprofunda etajele inferioare ale psihologiei personajelor (rudimentare și primitive în general) și caracterul sec, fără fior religios, din narațiunea războiului, care pentru Tolstoi primește, pe alocuri, înțelesuri metafizice. Personajele sale aristocratice își pun întrebări chinuitoare și se torturează sufletește pentru neputința de a înțelege rosturile acestei lumi (Andrei Bolkonski, Pierre Bezuhov), în vreme ce pentru cazacii de pe Don toate sunt clare ca dungile din palmă sau ca norii de pe cer vara: oamenii se nasc, trăiesc o vreme și apoi se întorc de unde au venit, fără prea multe taifasuri.

Tatarski e un sat din stanița Vioșenskaia în anul 1912. Donul de jos, spre deosebire de ținuturile dinspre nord, are avantajul unor pământuri mănoase, ceea ce este deja o pricină de a-i separa politic pe cazacii de sus de cei de jos. La est se întind câmpiile Ucrainei, unde locuiesc hoholii, neam de oameni disprețuit de întreaga suflare căzăcească. Șolohov este explicit în acest loc, indiferent dacă stereotipiile culturale îi aparțin sau sunt ceea ce credeau locuitorii Donului despre ei înșiși: mujicul ucrainean este o lepădătură mai rea decât ceilalți mujici, dar nici unii, nici alții nu se compară cu sângele pur al unui adevărat cazac. Bărbatul cazac este, pe de altă parte, un vajnic luptător, un călăreț neîntrecut, un bețivan fără pereche, cu care nu se cade să te măsori la chiolhanuri, mare iubitor de ibovnice și pus mereu pe glume (teribil de obscene), iar, de cealaltă parte, femeia cazacă figurează ca frumoasă de pici când e fata, veșnic cu burta la gură când e femeie și doar o vită de povară la bătrânețe. Această diviziune primitivă a muncii pe bază de sex marchează limitele culturale ale vieții satului. Gradul de înapoiere și cutumele adesea barbare ale așezării rurale căzăcești sunt aceleași ca în Gremeaci-Log, în ciuda faptului că suntem înainte de, și apoi după, guvernarea Puterii Sovietice. Însă, pe când relațiile sociale au un rol predominant în Pământ desțelenit, pentru a înfățișa prăpastia față de viitorul social nebulos de după colectivizare, acestea apar estompate și fulgurante în Donul liniștit, după cum se va vedea. Șolohov leagă ordinea structurală patriarhală a societății sătești de cazaci cu ritmurile atemporale și infinite ale naturii. Este, spre a sintetiza, viziunea largă și cuprinzătoare a conservatorismului dintotdeauna.

În Tatarski, Pantelei Prokofievici Melehov este capul sacru al familiei Melehovilor. Făcuse războiul cu turcii în 1877-78, avansase până la gradul de uriadnic, venise cu o nevastă turcoaică din campanie, dar, după ce satul fusese lovit de secetă într-un an, cazacii superstițioși se hotărăsc ad hoc să o ucidă pe nevasta străină și malefică a șchiopului de Melehov. Biata femeie era însărcinată și, deși soțul o apără de sătenii dezlănțuiți, cade răpusă la pământ. Pantalei e căsătorit cu Ilinișna în prezentul narațiunii, o femeie harnică și simplă, care fusese bătută și înșelată de mândrul cazac în tinerețile lor apuse. Temeinici gospodari, Pantelei și nevastă-sa se înțeleg bine unul cu altul, în pofida sudălmilor și certurilor domestice mărunte, expuse cu un umor intenționat de Șolohov. Au împreună doi băieți și o fată: Petro, Grigori și Duniașka, încă fetiță la începutul romanului. Petro e căsătorit cu Daria, cazacă frumoasă, cam leneșă, vanitoasă și ușuratică de felul ei, nu tocmai cea mai cuminte dintre nurori pe măsură ce se deapănă firul povestirii. Petro nu are copii cu femeia lui. Grigori, în schimb, e pictat precum cazacul din orice portret exotic al oricărui călător european în căutare de fabulos: voinic, chipeș, sălbatic și păstrând toate trăsăturile tipice rasei sale caucaziene. Grigori se iubește cu Axinia Astahova, care este une femme fatale de spiță cazacă: nurlie și cu ochii ca păcura, nici un cazac nu rămâne impasibil la farmecele ei. Viața fusese întotdeauna aspră pe Don, iar Axinia avusese parte de o copilărie nu tocmai fericită: după ce tatăl ei o deflorează prin viol, Axinia îl pârăște mamei și fratelui, împotriva amenințărilor lui taică-său, care este ucis pe ascuns, fără știrea consătenilor, și aceasta se căsătorește într-un sat vecin, chiar Tatarski, cu Stepan Astahov, un alt cazac puternic și brutal. Stepan o iubește, dar umblă și cu alte femei, o bate din când în când, ceea ce o determină pe Axinia sa-l privească cu indiferență. Iubirea vie și fierbinte a vieții ei nefericite va rămâne, până la ultima suflare, vecinul Grigori Melehov. Axinia este aproape predefinită prin dragostea ei dogoritoare pentru Grigori, care pare să o satisfacă pe deplin trupește.

Dar nu iubirea e preocuparea centrală a sătenilor din Tatarski, ci muncile câmpului, anevoioase an de an. Pantelei Prokofievici prinsese oarece cheag și își ținea gospodăria cu grijă. Familia avea îndeajunse brațe de muncă pentru a crește avutul comun. Pe de altă parte, același gospodar chibzuit Pantelei privea cu respect pe țăranii înstăriți ai satului, din care se alegeau atamanii. De aceea, atunci când gura lumii începe să bârfească despre legătura dintre Grigori și Axinia, Pantelei Prokofievici găsește întreaga întâmplare destul de umilitoare, dar și întrucâtva folositoare: Grigori va fi curând căsătorit. Aleasă lui este Natalia Korșunova, frumoasă, harnică și curată, dar și fata unuia din țăranii chiaburi din sat, Miron Grigorovici Korșunov, zgârcit și energic de felul lui. Grigori o acceptă conform datinilor, adică printr-o căsătorie aranjată, iar, după nuntă, Natalia se mută în casa socrilor. Căsnicia ei va fi mereu un ghem încâlcit de suferințe și amărăciuni. Femeia în genere nu cunoaște prețuire prea înaltă printre cazaci.

În ceea ce privește etica publică, Pantelei Prokofievici relevă schemele generale de gândire ale căzăcimii: în interiorul satului, țăranul destoinic este eminamente respectabil, anume acela din preajma atamanului. În exterior, cazacul se imaginează a fi un privilegiat: el nu este un hohol și nici un rus de stepă, ci un războinic fără cusur, o gardă pretoriană a țarismului, care îl tratează altfel decât pe celelalte populații ale Imperiului. Toate stau, totuși, ca lanțurile pe trupul unui deținut bine-legat: căzăcimea interiorizase în exces logica imperială moscovită, care, în mod programatic, menținea în îndobitocire și conformism politic deplin populația cazacă. Statutul ei de cavalerie de elită a armatei țarului nu o absolvea nici de rolul de călăi ocazionali, nici de cel de carne de tun pe front. Decorațiile baroce și medaliile îi umpleau de mândrie pe cazaci, care își conservau astfel, credeau ei, tradițiile, în conflict cu orice organizare și administrare politice moderne. Un ev mediu întârziat și fumuriu umple imaginația socială a cazacului de rând. Pantelei Prokofievici, pe deasupra, se autodefinește ca un prototip de cazac la vârsta maturității complete.

Petro și Grigori nu sunt doar fii săi, ci ramuri crescute din același trunchi solid. Fiecare își face datoria militară cu osârdie, pentru ca în Primul Război Mondial să aspire – și să ajungă chiar – ofițeri de rang inferior, ceea ce indică o dorință implicită sau măcar o oarecare înclinație spre mărire socială vădită la doi țărani ruși cu puțină școală și destul de săraci în cele din urmă, nu mult deosebiți de alți cazaci tineri din Tatarski.

Cu toate acestea, negustorul Mohov, proprietar de moară, speculant, reprezintă mai degrabă forțele capitaliste ale lumii rurale decât țărănimea mijlocie ascendentă. De o avariție morbidă, exploatându-și cei câțiva angajați, muncitori semicalificați, Mohov își trimite fiica să studieze medicina la Moscova, după ce Mitka Koșevoi, fratele Nataliei, îi seduce fata. Negustorul îl refuză violent pe cazacul ambițios atunci când Mitka îi cere mâna fetei, punând câțiva zăvozi fioroși pe amărâtul de sătean. Pentru Mohov, și clasa sa socială, cazaci ca Mitka vor rămâne veșnic niște țărănoi săraci, de care e mai bine să te ții cât mai departe în virtuale alianțe de familie. Odrasla comerciantului Mohov va eșua moral ca o demimondenă în marele oraș, misterios, vicios și risipitor pentru personajele lui Șolohov.

Până la începutul războiului, peisajul social plat al satului Tatarski va fi cutremurat de apariția lăcătușului Osip Stockman, membru al PSDMR din 1907 și agitator socialist, alungat (sau trimis) din oraș și responsabil cu îndoctrinarea muncitorilor de la moară. Stockman va fi arestat la puțină vreme dupa izbucnirea războiului din 1914.

Atunci când Grigori Melehov fuge de acasă cu amanta Axinia, părăsindu-și nevasta și nesocotindu-și familia, angajându-se ca birjar pe moșia nobilului Listnițki, poziție umilitoare pentru un cazac, avem ocazia de a studia viața domestică a unui cuib de nobili turghenievieni. Tatăl și fiul iubesc vânătoarea, ogarii iuți și au opinii politice favorabile unei democrații constituționale și unei Dume puternice. Legăturile dintre nobilimea de țară și viața politică a celor două capitale sunt mai strânse chiar decât cele dintre ei și populația căzăcească. Prăpastia dintre clase nu poate fi mai accentuată, mai înfricoșătoare în ajunul lunii iulie 1914. Societatea rusă suferă de o ierarhizare pe cât de rigidă, pe atât de fragmentară, având în vedere că relațiile dintre clasele sociale sunt rupte sau, oricum, mult prea friabile, iar contractul social nu mai este funcțional cu adevărat, deși, din inerție socioculturală, mulți își pun credința vană în el.

Începutul războiului provoacă o febrilitate cunoscută din moși-strămoși în universul satului. Cazacii întâmpină cu naturalețe marșurile istovitoare spre Polonia, Prusia Orientală și, mai târziu, spre nord-estul României. Cu toate că se mergea la moarte, caii și harnașamentul cad în sarcina fiecărei familii căzăcești în parte, ceea ce devine un alt motiv de diferențiere socială și de mândrie individuală. Pe front, zilele se scurg monoton și fad. Se joacă de zor cărți și se bea mult. Din când în când, mai au loc încăierări pasagere. Moșiile din Polonia și din Prusia beneficiază de o administrare mai bună decât cele de pe Don. Cazacii descoperă rânduieli și obiceiuri străine, față de care manifestă ostilitate și teamă. Grigori Melehov asistă cu groază la o scenă de viol colectiv, în care fiica unui nobil polonez cade pradă unor bărbați cazaci, tineri, nesătui și sălbatici. După botezul focului, moartea și rănile războiului își fac loc din ce în ce mai mult în conștiința încețoșată și buimacă a soldaților. Curajul și cavalcadele căzăcești nu fac prea bine față mitralierei Maxim și obuzelor ce răscolesc pământul. E un nou tip de război, de care bătrânii de pe Don nu au auzit și pe care nici nu au avut cum să-l trăiască, dar pe care căzăcimea tânără îl înfruntă la fel de orbi ca străbunii lor. Rezultatele imediate nu sunt prea optimiste. Armata rusă nu numai că suferă de dezorganizare internă, din pricina unei ofițerimi incapabile, dirijată de nobili ruși educați, de extracție socială superioară, disprețuitoare față de soldatul mujic, ci și de lipsurile tehnico-tactice, care acordă un avantaj material major armatelor germane. După un an de război, frații Melehov se întorc în permisie în satul de baștină, Grigori fiind deja decorat cu crucea Sfântul Gheorghe. Anii următori de război vor înmulți numărul celor cu cruci pe piept, dar și al celor îngropați sub alte cruci, de lemn. Pantelei Prokofievici se mândrește în tot satul cu isprăvile feciorului celui mic. Cazacii tratează războiul în maniera tradiționalismului militar cu care erau familiarizați de secole. Pe front, ororile se dezlănțuie în voie, iar Grigori se împrietenește, printre alții, cu un cazac supranumit Moțatul, un ucigaș în serie sadic, care îl învață cum să ucidă ,,artistic” cu sânge rece.

Atmosfera apăsătoare de război și frica permanentă de moarte creează traume adânci. Anii de război se prelungesc indefinit. Războiul e parcă făcut să nu se mai termine în vecii vecilor. Mai târziu, în timpul Războiului Civil, când Grigori Melehov va ajunge comandant de sotnie, vistavoiul său, Prohor Zîkov, un cazac din sat, din care se va plămădi personajul Moș Șciukar în Pământ desțelenit, vede astfel războiul pe care îl purtaseră:

,,În trecut, chiar pe vremea lui Napoleon, era ușor să faci rău. Se întâlneau două armate, se ciocneau între ele, apoi se despărțeau. Nici un front, nici un stagiu de putrezeală în tranșee.” (Donul liniștit, ESPLA-Cartea Rusă, București, 1960, Partea a III-a, capitolul 10, p. 87)

Februarie 1917 și guvernul provizoriu condus de Kerenski nu aduc schimbări pozitive pe linia frontului: armata rusă este demoralizată din pricina pierderilor umane ridicate și a lipsurilor materiale crâncene. Se cer demobilizarea și încetarea războiului. Țăranii se săturaseră de carnagiul la care au fost împinși de nobilimea și orășenimea Rusiei țariste. Luptele, însă, continuă în ritm forțat. Apar revoltele soldaților împotriva ofițerimii. Ordinele nu mai sunt ascultate. Dezertările explodează ca număr în vara anului 1917. Frontul se năruie pe un fond de haos social. Propaganda bolșevică pătrunde în straturile de jos ale militarilor, sfârșiți de experiența războiului mondial, influențând atitudinea acestora față de politică internă și internațională a Rusiei postrevoluționare.

Protagonistul Grigori Melehov se întoarce acasă la Axinia, care lucra ca slujnică pe moșia de la Iagodnoe a nobililor Listnițki. Născuse o fetiță între timp, care avea să moară curând de boală, și trăia cu tânărul Listnițki. Grigori o va părăsi, după ce își bate cu biciul de căruțaș stăpânul pentru care lucra, dar și pe ibovnica Axinia. Apoi pleacă acasă în Tatarski, unde e primit ca un om căruia i-a venit mintea la cap. În aceeași iarnă se împacă cu Natalia, care nu părăsise casa socrului, în ciuda rușinii ce o pățise cu Grigori. Aceasta rămâne însărcinată și, în primul an de război civil, aduce pe lume o pereche de gemeni, pe Mișenka și Poliușka, prilej de adâncă bucurie, semn de prosperitate și împlinire sufletească în familia Melehovilor.

Satul freamătă în ajunul Războiului Civil. Dezertările și insubordonarea crescândă față de ofițerii armatei ruse, mulți uciși de soldații nemulțumiți, ajung atât de răspândite încât populația civilă încetează să considere autoritatea guvernului provizoriu ca fiind una sigură și stabilă. Grigori Melehov servește o perioada în detașamentele roșilor, mânat în luptă nu din pricina unei conștientizări a situației politice, ci din ură pentru întreaga ofițerime și împotriva a tot ceea ce reprezintă clasa socială a lui Listnițki. Un cazac crud, asemănător Moțatului, pe numele său Podtiolkov, ucis într-un chip oribil atunci când cade prizonieri la albi, îl conduce în luptă, însă atrocitățile acestui comandant roșu, fără viziune politică, îl înspăimîntă pe Melehov. În vara anului 1918, cazacii se întorc in corpore la vatră, unde vor să redevină țărani și să se ocupe în voie de gospodărie. Epuizarea pare să fi atins limita de dincolo de care nu se mai profilează nimic luminos în viitorul apropiat. Situația se va complica, însă, până în punctul în care, conduși de Sfatul Oastei și de atamanii stanițelor, cazacii se înrolează în Oastea Donului, unde vor lupta de partea lui Kornilov pentru o republica independentă a Donului. Numai că în Armata de Voluntari, cazacii se lovesc de aceleași ierarhii asupritoare și ordine nerealiste ca în destrămata armată țaristă. Pe deasupra, rivalitatea și invidiile Marelui Stat Major alb-gardist vor inhiba coordonările adecvate ale armatelor. Cu toate acestea, populația civilă este pentru moment de partea albilor. Abia după câteva luni de război civil fixat pe front, timp în care cazacii redescoperă viața cazonă insuportabilă și asistă pasiv la apariția unor ofițeri străini, pentru care cazacii resimt valuri de xenofobie latentă, căzăcimea pleacă în masă acasă. Satul a fost deja rupt în două între roșii, țărani săraci sau muncitori de la moara din sat, și ceilalți, care vor o republică independentă a Donului, condusă de atamani și elementele relativ prospere ale stanițelor.

În primăvara anului 1919, cazacii se răscoală împotriva roșilor, care nu numai că fac rechiziții de cereale și alimente din satele de pe Don, dar impun complete de judecată pentru activități contrarevoluționare. Printre soldații devotați Puterii Sovietice îl găsim pe ofițerul, agent CEKA, fanatic al cauzei bolșevice, Ilia Bunciuk, care îi execută fără milă pe cazacii contrarevoluționari, indiferent de vârstă, de nivelul educației (de regulă, analfabeți) și de gravitatea faptelor lor, acestea adesea fără minimale intenții politice. Bunciuk nu este un caz singular. Dincolo de legătura umanizantă de iubire cu revoluționara Anna, care îi stă aproape în timpul convalescenței rezultată de pe urma tifosului, Bunciuk întruchipează mai degrabă un soldat de elită al roșilor decât un individ lucid și cu discernământ sau măcar o minte care gândește politic și care are în spate o experiență de viață substanțială. El ucide pentru Puterea Sovietică, dar, până la urmă, cade prizonier albilor, care îl execută numaidecât. Cel mai matur ideologic roșu este agentul politic Stockman, trimis de la centru în teritoriu, care deține un grad de înverșunare ridicat, fiind, de asemenea, capabil de omoruri și speechuri motivaționale febrile. Stockman sfârșește împușcat de rebeli. Atât Bunciuk, cât și Stockman sunt redați de parcă întreaga lor viață interioară e absorbită de cauza bolșevică, zelul lor aproape religios pentru Revoluție și hrana spirituală pe bază de sloganuri anemice cu care se hrănesc funcționând împotriva lor din punctul de vedere al cititorului matur. Sacrificiul de sine al acestor cruciați sovietici convinge în măsura în care sperie, personalitățile lor șablonarde părând scoase din garderoba săracă a realismului socialist. Șolohov face un deserviciu, rămânând, totuși, fidel adevărului, Puterii Sovietice cu asemenea caractere de oțel, oarbe și surde la suferința omenească din jurul lor.

Pe lângă ei, Mișka Koșevoi are un plus de realism social și de autenticitate rurală. Cazac voinic, prieten cu Melehovii de mic copil, Mișka Koșevoi se trăgea dintr-o familie de țărani calici. Despre tatăl și mama lui circulau povești scabroase la cisla satului. Lucrase ca argat în casele bogate încă din copilărie, iubește caii, luptase în război, unde se remarcase ca un ucigaș fără scrupule, iar acum servea în Armata Roșie. Conștiința sa socială se reduce la esențial: ura rece și resentimen