Reflecții balzaciene III


Pentru unii istorici ai Revoluției Franceze, acțiunile începute în anul fatidic 1789 devin legitime, atribuind principiilor burgheze întâietatea în conducerea statului francez, abia odată cu evenimentele din 1830. Revoluția politică nu se încheie decât în clipa când, domolită, ea face constitutiv parte din normalitatea parlamentarismului burghez, care, deși încă nedemocratic, respectă cosmosul mecanizat, raționalist, contabil al reprezentărilor burgheze.[1] Națiunea franceză se desăvârșește ca unitate conștientă, doar momentană, a claselor sale sociale în perioada Imperiului napoleonian, în vreme ce misiunea civilizatoare a Franței, în ciuda faptului că e una republicană, este salvată de Balzac sub forma misiunii grandorii europene a spiritului francez. Balzac epurează din cultul lui Napoleon componenta iacobină și sanculotă, păstrând noblețea regăsită întreagă, rădăcinile sănătoase ale feudalismului monarhic dând noi tulpini la suprafața istoriei. Cultul puterii despotice, ca sumă a unor energii universale, este cel pe care forța armelor îl prefigurează. Armata revoluționară este falsul egalizator politic, căci, în pofida faptului că națiunea se recunoaște pe sine pe fronturile europene, adevărata națiune, care contează, în cele din urmă, pe timp de pace, este numai cea a votului cenzitar de după 1815. ,,Dacă unitatea națională a făcut, în această perioadă, progrese netăgăduite, inegalitatea drepturilor a introdus o contradicție fundamentală în sânul națiunii celei noi: concepută pe baza proprietății și în cadrul strâmt al sistemului cenzitar, ea exclude din rădăcinile ei masele populare.”[2] Pentru Balzac, nobilimea lionilor și a curtezanelor luxoase este cea care sintetizează tradiția ce contează, nu cea de jos, decăzută prin simplă convenție, și nici cea de mijloc, a cărei cutezanță laborioasă era, în chip genetic, ignobilă. ,,Erai nobil în măsura în care erai inutil. Nașterea și trândăvia confereau privilegii care deveneau din ce în ce mai greu de suportat pentru creatorii și deținătorii avuțiilor.”[3] Prin urmare, Balzac disprețuiește și bruma de drepturi câștigate de burghezie în anii Restaurației, iar anul 1830 este momentul de ruptură în care talerul balanței ar fi trebuit să încline spre reinstaurarea despotismului luminat, regim care să refacă din temelii privilegiile pierdute și hlamida zdrențuită ale aristocrației. Nu numai că nu a fost vorba de așa ceva, dar burghezia și-a întărit drepturile constituționale, reducându-l pe monarh la rolul unui garant al legii. Imitând modelul britanic, dar păstrând un statut ambiguu monarhului, ale cărui puteri nu sunt delimitate cu rigoare, parlamentul francez se plasează de la sine într-o aporie. ,,În parte, Carta, copiată după instituțiile engleze, dădea garanții suficiente în chestiunile esențiale. Libertatea de conștiință, libertatea presei, egalitatea tuturor în fața legilor, inviolabilitatea proprietăților și, în consecință, și a bunurilor naționale erau solemn garantate. Puterea legislativă era încredințată celor două camera: Camera pairilor, care semăna cu Camera Lorzilor, având membrii ereditari și numiți de rege, și Camera Deputaților, pentru care nu se fixase încă modul de alegere, dar care avea să fie aleasă de cetățeni plătind impozite directe de cel puțin 300 de franci; pentru a fi eligibil trebuia să plătească cel puțin 1000. În fața cui erau răspunzători miniștrii, în fața regelui sau a camerelor? Carta nu face nici o precizare.”[4] Din acest echivoc, care accentuează armistițiul de etapă dintre clasele sociale, ies învingătoare provincia cupidă și econoamă din Comedia umană, dobânda unor du Tillet și Gigonnet, combinațiile unor Nucingen și Perrier în dauna aristocrației eminamente parazitare. Nobilul este risipitor și desfrânat din obligație de clasă. Energia și cutezanța sa de rasă superioară – dincolo de caracterul rebarbativ al formulării, expresia este exactă în raport cu ce își imagina clasa superioară aristocrată că reprezintă în rândul celorlalți muritori – este nu numai redusă, ci și stupid întrebuințată, consolidând inferioritatea nobilimii în raportul sau de forțe reale, nu statutare, cu burghezia. Balzac admira moravurile eroilor săi de sânge albastru, dar simpatia sa instinctuală merge spre avântul calculat al păturii de mijloc, spre eroismul mut al tejghelii, spre măreția unui rege al speluncii sociale, cum este bestia neînfricată de Vautrin, spre mareșalii mitici ai lui Napoleon, odrasle de rândași și tapițeri, spre artiștii vizionari ai păturii de mijloc, progenituri ale unor funcționari de primărie sau țărani relativ prosperi. Fluidul vital se transferase din recipientul organic al unei clase vechi în vinele uneia noi, cu tălpile și burta goale, însă înclinația ideologică a lui Balzac este înspre un Vechi Regim cu nuanțe napoleoniene, o medievalitate războinică, în care curteanul luptă trup și suflet alături de țăranul catolic și regalist. ,,Nu este vorba să fie restaurat Vechiul Regim, ci un nou ev mediu, fondat pe recunoașterea și respectarea ierarhiilor naturale. Principiilor revoluției li se opun principiile creștine. Și iată un al treilea aspect, și nu cel mai puțin important al ultraregalismului. Apare legat de respectarea simțământului religios. Ești romantic și catolic dintr-o aceeași pornire. Chateaubriand dă tonul; Bonald și Maistre – doctrina. Clerul, în imensa lui majoritate, merge pe urmele lor. Congregația este una din marile forțe ale partidului ultra. Pentru aceasta lucrează, aproape tot atât cât pentru biserică, nenumărați misionari care străbat Franța, făcând slujbe de iertare a păcatelor, ridicând troițe. Alianța, întărită cu sângele vandeenilor, dintre catolicism și unele doctrine contrarevoluționare se confirmă și se întărește. Ultraregaliștii, care predomină în rândurile clerului și nobilimii, se bucură de protecția fățișă a contelui d’Artois, viitorul Carol al X-lea. Ei umplu instituțiile cu protejații și prietenii lor. Timp de cincisprezece ani vor deține puterea reală, chiar și atunci când, aparent, ca în intervalele 1816-1820 și 1828-1829, cad de la guvern. Niciodată, după Termidor, victoriile politice ale burgheziei nu au fost puse până-ntr-atât în discuție.”[5] Balzac, adept declarat al legitimismului după 1834, suferă de ambivalența ideologului care își ia în serios credința conform căreia există, dincolo de materia senzorială, o substanță vitală, un focar de energie care se constituie și în voința de afirmare a fiecărui animal de pe pământ, inclusiv ființa umană.

Aceasta mistică a voinței de afirmare, de putere, de risipire în lume, de subjugare a altora, este primordială pentru Balzac și, tocmai de aceea, aristocrații din Comedia umană, deficitari organic, fără vlagă sau orientându-și steril energiile psihosomatice, nu sunt întrupările istorice ale Spiritului actual, care îl preferă pe un Goriot, un Grandet, un Birroteau, un Gaudissart ca vase alese, hărăzite să poarte numele modernității capitaliste. Teoria energetică balzaciană, deși învăluită într-un mister sacru, este adesea tratată de autorul ei ca o știință pretins autentică, ale cărei articulații interne vor fi dezvăluite în viitorul nu foarte îndepărtat. Dorința, ca expresie a voinței, și cunoașterea se întrepătrund.[6] ,,Precum Hegel și Marx, Balzac apără o viziune utopică a științei care ar integra în același timp literatura și toate celelalte discursuri epistemice într-o mare totalitate. Și, formulată astfel, această viziune utopică reduce discursul științific actual la statutul unui discurs decăzut care are nevoie de literatură pentru a-l completa în calitate de celălalt totalizator al său.”[7] De aici se poate deduce tensiunea vitală a narațiunii balzaciene, pasionale, aprinse, străbătute de un curent electric care nu numai că imită viața, dar îi dă și glas. După cum observă Peter Brooks, în proza balzaciană nimic nu este doar ceea ce pare. ,,Lucrurile încetează a mai fi exclusiv ele însele, gesturile încetează de-a mai fi doar semne ale interacțiunii sociale al căror înțeles este desemnat printr-un cod social; ele devin vehiculele metaforelor al căror curs sugerează un alt tip de realitate.”[8] Adevărata semnificație a lucrurilor, dincolo de cuvintele care le redau, este una latentă, pe cale să izbucnească în momente epifanice la suprafață.[9] Cartea de mult clasică pe acest subiect, al așa-numitului vizionarism mistic balzacian, este lucrarea monografică a istoricului Ernst Robert Curtius, cel care se concentrează excesiv pe tripletul fantastic Pielea de șagri – Louis Lambert – Séraphîta, în care acesta observă liniile generale ale arhitecturii balzaciene.

E. R. Curtius schițează profilul geniului carismatic în falsa autobiografie balzaciană Louis Lambert: ,,Tăcut, închis, pasiv, neînțeles de dascăli și de colegi, apatic față de tot ce se petrece în jur; pradă cu totul halucinațiilor și unor presimțiri metafizice, pe care le-a descris într-o disertație despre suflet; înzestrat cu aptitudini oculte, pătruns de sentimentul unei mari vocații: un copil de o genialitate precoce, care se simțea bine numai în sferele pline de taină, un copil care suporta greu contactul cu lumea exterioară – acesta este Louis Lambert. Și Louis Lambert este Balzac.”[10] Acest romantic portret indirect făcut artistului Balzac servește unui singur scop în cartea lui E. R. Curtius: imaginația fabulos-artistică a naratorului din Comedia umană este una care ține de irațional, irepetabil și inefabil, de un solipsism divin. Este adevărat că filozofia politică legitimistă a lui Balzac are drept corespondent metafizic credința într-o substanță unică din care este compus universul ca totalitate, dar rămâne de văzut dacă acest panteism balzacian nu este mai degrabă materialist decât idealist, așa cum îl preferă criticul german. Însuși Curtius, care își propune să-l insoliteze spiritualist pe Balzac, se folosește de termenii științelor naturale, chiar dacă, în ultimă instanță, versiunea lor balzaciană are o apreciabilă încărcătură nu numai pseudoștiințifică, ci și pseudofilozofică: ,,Orice ființă pământească este produsul unei ,,substanțe eterice” pe care o numim, după împrejurări: electricitate, căldură, lumină, fluid galvanic sau magnetic. Această substanță are proprietatea de a se transforma la infinit, iar materia nu-i nimic altceva decât totalitatea transformărilor substanței.”[11] Totuși, între acest curent electric invizibil, apropiat de eterul și chintesența medievalilor, și proprietățile sale exprimate de gândirea și voința umane se creează o prăpastie ontologică, pe care Balzac ori o desconsideră, ori, pur și simplu, îi neagă existența. Spiritul este totuna cu mișcarea materiei, iar materialitatea cuprinde spirit dinamic. ,,De aceea, scopul cunoașterii constă în a ne face să înțelegem diferențierea substanței primordiale, care e unică, iar – pe de altă parte – ea are menirea de a menține identitatea de substanță a feluritelor fenomene ale vieții. În creierul unui animal – funcționează ca o retortă – substanța se transformă în energie psihică sau – cum spune Balzac – ea devine voință. Diferitele specii de viețuitoare corespund unor combinații formate din voință și substanță, dozate în chip felurit. Înăuntrul genurilor, speciile se diferențiază și ele în funcție de mediu.”[12] Geniile sunt acele personalități istorice în care fluidul electric cosmic s-a condensat pentru a se realiza în lume, indiferent că aceste materializări sunt politice, militare, științifice, tehnice, filozofice sau artistice. Dată fiind această inegalitate originară a potențelor, neactualizate cinetic, este de la sine înțeles motivul pentru care Balzac apăra ordinea politică a ierarhiilor sociale rigide. Dacă natura se dăruie cu parcimonie multora, preferându-i rareori pe doar câțiva, cărora le oferă bogății inexplicabile, atunci este firesc de ce ordinea socială a absolutismului luminat corespunde – cel puțin formal – armoniei dintre natură și societate. Este datoria aristocrației să-i cultive și să-i apere pe oamenii de geniu, iar, atunci când acest lucru nu se întâmplă (vezi, de pildă, soarta nefericită a lui Z. Marcas), se instaurează era mediocrației. Geniul nu oferă demonstrații și explicații certe și definitive pentru Balzac decât la nivel intuitiv. Curtius subliniază grăuntele de iraționalitate al acestei concepții, cu toate că atât Z. Marcas, cât și – la alt nivel, estetic și epistemologic – Frenhofer sau Balthazar Claës nu sunt exclusiv spirite speculative, cât și practicieni ai speculațiilor lor imediate. ,,Specialitatea, cuvânt derivat din species, speculum și speculari constă în a privi lucrurile atât din lumea materială, cât și din cea spirituală, în ramificațiile lor originare, în a avea o concepție de ansamblu asupra realității. Acesta este un mod spiritual, nemijlocit, de a privi lumea. Intuiția este una din capacitățile spiritului omenesc, al cărui atribuit e ,,specialitatea”. Geniul reprezintă un tip uman de tranziție, o treaptă intermediară între lumea abstractă și intuiție. Intuiția este așadar forma cea mai adecvată și treapta cea mai înaltă a cunoașterii. A ști înseamnă a intui. În fond, nu există decât o singură știință. Toate formele imperfecte de cunoaștere nu sunt nimic altceva decât modalități nedefinite, mijlocite, ale intuiției.”[13] Din nou, ceea ce ar trebui să ne atragă îndeosebi atenția este aplecarea criticului Ernst Robert Curtius către misticismul lui Balzac, ceva mai spiritualist portretizat decât ne-ar lăsa să bănuim scenele de viața provincială ale Comediei umane. Pe de altă parte, dacă ne menținem la latitudinea unui energetism material, poate chiar biologic, descrierea sistemului balzacian, așa cum este realizată de Curtius, surprinde o componentă esențială a Comediei umane: ,,Sistemul lui Balzac deci, ca orice variantă a concepției întregului unic, este un monism energetic și un dinamism universal, în același timp, lucru valabil în primul rând în domeniul care prezintă cea mai mare importanță pentru un artist: viața psihică a oamenilor.”[14] Această energie psihică, productivă, apare ca ,,impusă de voință”. De altfel, Balzac enumeră câteva dintre cauzele care diminuează aceste rezerve de energie psihologică, cum ar fi ,,sărăcia, oprimarea sau climatul spiritual neprielnic.”[15] Cu toate acestea, teoria macrobiotică balzaciană se echilibrează interior prin nevoia unei tensiuni egale sau parțial inegale între forțe opuse. Dacă una capătă preeminență, rezervorul vital se golește. ,,Dacă una din cele două forțe opuse dobândește o preponderență hotărâtă, atunci antagonismul este desființat și viața stagnează.”[16] Însă, dincolo de acest fapt, firile pasionale dețin sceptrul urieșeniei. ,,Adevărata, marea pasiune poartă deci întotdeauna semnele măreției. Unde există o pasiune autentică, găsim și un semn de măreție umană.”[17] Măreția nu este, dincolo de aparențe, una strict spirituală, ci diversă și policromă: ,,Între tipurile de oameni stăpâniți de pasiuni din Comedia umană putem deosebi trei categorii: gurmanzii, colecționarii și naturile faustice. În fiecare din aceste grupe, pasiunea poate străbate o gamă întreagă care pornește de la instinctul pur fizic și ajunge până la formele spirituale cele mai pure.”[18] Iubirea însăși este absolutizată în Crinul din vale ca una din marile pasiuni, expresie a adevărului energetic clamat de Balzac. Această iubire devine o religie păgână în toată regula, care împrumută din creștinism fanatismul și fervoarea credinței, impurificându-l carnal. Între întregul energetism prefigurat în cadrul unor principii absolute și teoria politică subiacentă lui, care favorizează personalitățile superioare și potente în dauna mediei speciei, se formează afinități tipice pentru bizarul legitimism balzacian. Pentru Balzac tradiția are un sens și se impune a fi urmată atâta vreme cât urmașii nu sunt niciodată epigoni, simpli imitatori și executanți ritualici ai unui legat mort. Gândind astfel, avem de-a face cu un legitimism periculos pentru deținătorii propriu-ziși ai puterii, mai ales atunci când aceștia nu se ridică la nivelul cerut de explozia energetică a faptelor finale, fatale, absolute, radicale, forțate de natura atotdevoratoare în devenire ei. Cei slabi, indiferent de clasa lor socială sau de obiceiurile împietrite, se mulțumesc să-și păstreze poziția socială, oricum ar fi non-idealul reprezentat de ei. ,,Cu totul diferită este atitudinea lui Balzac. Niciodată el nu a lingușit mulțimea. A luat în tot timpul vieții o atitudine de frondă față de societate; a avut de luptat cu mulțimea – ca orice mare personalitate. Ținând seama de tăria lui în a-și impune voința, romancierul nici nu putea proceda altfel. Balzac vrea să constrângă societatea să i se supună: de sus sau de jos. Căci acestea sunt cele două cai posibile pentru a-și impune voința: spiritul de dominație sau spiritul de revoltă. În domeniul politicii: cezarism sau revoluție. Alternativa aceasta o vom reîntâlni la Balzac, în concepțiile sale politice. El afirmă că o admiră pe Catherina de Medici, pe Calvin, pe Ludovic al XIV-lea, pe Robespierre, că e partizan al absolutismului și, totuși, asemenea mărturii nu-l împiedică să preamărească spiritul de revoltă”.[19] Se cuvine aici amintit, urmându-l îndeaproape tot pe Ernst Robert Curtius[20], detaliul conform căruia iubirea mistică dizolvă marile pasiuni științifice, politice, militare, financiare, a căror împlinire este mediată de tehnici magice. Fiziologia balzaciană, care cuprinde interdependența stărilor fizice și psihice, este de așa natură încât două pasiuni nu pot subzista în același trup, iubirea provocând sfârșitul din pricina arderii sale intense, în timp ce aceiași energie întrebuințată în sferele activităților omenești duce la opere de artă, mari victorii militare sau la îmbogățiri fulminante. Liberalismul parlamentar este călăul și groparul acestei stări venerabile a lumii. Dar nu numai atât: ,,Lipsa de credință și ,,asaltul banului” – acestea sunt cele doua boli principale ale epocii, după diagnosticul medicului Horace Bianchon.”[21] Cea mai bună formă de organizare a societății este cea care descătușează energiile unora, dar nu și pe cele colective, inferioare, meschine, fade. Aristocratul plin de elan războinic, deci nu neapărat cel de obârșie seculară, pare a fi idealul lui Balzac. Burghezul lacom de înavuțire, însetat de a domina prin mijloace politice, nu este democrat, ci, din punctul de vedere al conservatorismului activ proclamat de Balzac, o cârtiță robustă, o creatură a subteranelor care nu își poate depăși niciodată atavismele primare, gloduroase. ,,Statul cel mai bun pentru el este cel ce permite desfășurarea maximă a energiilor. O asemenea manifestare de energie este posibilă însă numai dacă aceasta e concentrată într-un singur punct. (…) Așa se explica de ce Balzac recomandă despotismul, indiferent dacă despotul e un rege legitim, un șef de stat ales sau un dictator. În toate cazurile însă despotismul are sens și valoare numai dacă el constituie cel mai bun mijloc de a face ca energia să iradieze în întreaga viață publică.”[22] Teoria energiei propulsive poate părea unora, după cum amintește E.R. Curtius, o ,,extravaganță reacționară”, dacă sensul acțiunilor preconizate de Balzac ca necesare nu ar fi unul antidemocratic, antiparlamentar, anticolectivist, deci, într-un anume sens anticipativ, antimodern.

În privința problematicii generale a religiei sale personale, Balzac nu poate fi catalogat nici de catolic – dovada peremptorie rezidă în punerea la index a operei sale de Biserica Romano-Catolică –, nici de ateu. Biserica apare în Iisus Hristos în Flandra ca o bătrână consumată, însă reîntinerirea sa nu aparține dogmei, ci unui suflu vital barbar sau, în cel mai bun caz, unuia de inspirație esoteric-orientală. ,,În primii ani e un copil credincios, ca pe la douăzeci de ani să fie cuprins, deodată, de îndoială și revoltă. Apoi, sub influența unei concepții filozofice, întemeiate pe datele palpabile ale istoriei, Balzac constată, pe la 1830, că biserica e o instituție perimată; recunoaște însă că a existat în trecut o perioadă prosperă, de progres pentru omenire, datorat religiei, și, ca atare, consideră că bisericii trebuie să i se recunoască în mod obiectiv rolul ei istoric. Religiozitatea lui ia forma unei teozofii eretice, în care, mai întâi, predomină elementul magic, apoi cel mistic.”[23] Paradoxul politicii sociale creștine, așa cum o expune Balzac, consistă în abolirea individualismului modern, considerat mult prea periculos pentru familia creștină, stat și biserică, în contextual în care indivizii superiori, autonomi ca voință, sunt cei care adună energiile vitale ale speciei, dincolo de legăturile simbolice și sacramentele existente, în destinul și faptele lor. Și, totuși, forța universală se întâlnește cu ordinea rațiunii. Între a fi și a cunoaște nu se înalță vreun zid sau zeu despărțitor. ,,Universalismul, întemeiat pe rațiune, reprezintă forma supremă de manifestare a voinței de a stăpâni – înseamnă stăpânirea lumii de către conștiință. Spiritul acționează, în acest caz, după legi al căror mobil adânc e conservarea și potențarea lui. Viața potențată la infinit – iată țelul lui Balzac.”[24]

Note:

[1] Albert Soboul, Understanding the French Revolution, International Publishers, New York, 1988, p. 291.

[2] Albert Soboul, Revoluția Franceză, traducere de C. Borănescu, îngrijire științifică de Dumitru Almaș, Editura Științifică, București, 1962, p. 536.

[3] Albert Mathiez, Revoluția franceză, traducere Leonard Altbuch, Editura Politică, București, 1976, p. 17.

[4] Jacques Madaule, Istoria Franței, Volumul 2, traducere de Eugen Rusu, Editura Politică, București, 1973, p. 240.

[5] Idem, p. 245.

[6] Allen Thiher, Fiction Rivals Science. The French Novel from Balzac to Proust, University of Missouri Press, p. 49.

[7] Idem, p. 56.

[8] Peter Brooks, The Melodramatic Imagination. Balzac, Henry James, Melodrama, and the Mode of Excess, Yale University Press, 1995, p. 9. Vezi, de asemenea, paginile 20-23.

[9] Idem, pp. 110-152. Peter Brooks realizează o magistrală expunere a acestei tensiuni din Comedia umană.

[10] Ernst Robert Curtius, Balzac, traducere și note de Grigore Tănăsescu, Editura Minerva, București, 1974, pp. 5-6.

[11] Idem, p. 52.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 54.

[14] Idem, p. 70.

[15] Idem, p. 74.

[16] Idem, p. 90.

[17] Idem, p. 97.

[18] Idem, p. 106.

[19] Idem, p. 152.

[20] Idem, p. 160.

[21] Ernst Robert Curtius, Balzac, Volumul 2, traducere și note de Grigore Tănăsescu, Editura Minerva, București, 1974, p. 29. O analiză în cultura română pe acest subiect al perspectivei politice balzaciene a realizat Alexandru Mamina. Conform istoricului român, spiritul proburghez este unul accentuat la Balzac, ceea ce îl face deosebit de atitudinea apăsat antiburgheză a celorlalți romancieri francezi din veacul al XIX-lea. Din nou, primează, de fapt, ambivalența asupra evoluției burgheze. ,,Balzac nu a desconsiderat averea. Nu a avut psihologia unui nobil scăpătat, afișându-și orgoliul aristocratic și disprețuindu-i pe plebeii bogați. Cu atât mai puțin ar putea fi el integrat, în chip de precursor, gândirii de inspirație socialistă.” (p. 43) Pentru Balzac, sunt negustori care acumulează bani prin muncă și avariție, dar și escroci finanțiști precum Nucingen și Keller, plutocrați. Promiscuitatea averii absolute o găsim poate la Ferdinand du Tillet. ,,Aceeași cauză: egoismul mercantil, producea aceleași efecte: cinismul, dezumanizarea, indiferent de extracția socială a persoanei pe care o stăpânea.” (p. 50) ,,Antiliberalismul de dreapta” este politica de stat a lui Balzac. ,,Atitudinea lui Balzac a fost a unui fiu de burghez, a unui artist și a unui filosof politic. Fiul de burghez se temea de anarhie și de război, visând la securitate și pace; artistul era preocupat de grandoare, de bogăție și de libertate; amândurora filosoful politic le amintea cum condiția tuturor acestora era o putere forte.” (p. 55) Obsesia puterii, concentrată în figura unui ,,monarh”, este cea care determină valoarea socială. ,,Spre deosebire de Maistre, Bonald, Ballanche sau primul Lamennais, Balzac nu a susținut legitimismul cu argumente de natură juridică sau morală – tradiție, loialitate -, ci de utilitate publică: monarhia absolută avea forța necesară menținerii coeziunii corpului social. Tocmai de aceea, în timp ce teoreticienii legitimiști căutau să arate că regimul monarhic francez nu avea nimic în comun cu despotismul și tirania, grație înseși principiilor pe care era fondat – dreptul divin, responsabilitatea regelui față de Dumnezeu, respectul persoanei supușilor – și instituțiilor sale, Balzac nu s-a sfiit să predice absolutismul, ca fiind ,,cea mai mare însumare de putere posibilă”. (p. 56) Cenzura presei este subînțeleasă aici, drepturile unui individ universal fiind abolite, însă ,,gerontocrația” merita la rândul ei desființată. Vezi Alexandru Mamina, Societate, instituții, reprezentări sociale, Editura enciclopedică, București, 1998, pp. 38-60.

[22] Idem, p. 45.

[23] Idem, p. 91.

[24] Idem, p. 204.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Lupta impură a ideilor sociale III


Victor Rizescu este probabil cel mai valoros istoric al ideilor politice și sociale românești din prezent. Întinderea studiilor sale se suprapune pe cea datorată lui Zigu Ornea, cu deosebirea că Victor Rizescu caută sinteze și rupturi ideologice, diversitatea originală mai degrabă decât subsumarea sub câteva categorii generice și, în plus față de istoricul intelectual Zigu Ornea, izolat ca trimiteri în spațiul critic românesc, acesta ranforsează exegeza sa multiplă în bibliografia academică globală existentă pe Europa de Est, avându-l ca mentor pe istoricul polonez Andrezj Walicki. Și, totuși, dacă Zigu Ornea pactizează subiacent în istoriile sale cu o perspectivă vagă de stânga marxistă înainte de 1989, asumată cel mai pregnant în Opera lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, pentru ca, după căderea regimului ceaușist, aceasta să dispară sau să fie imposibil de detectat, Victor Rizescu scrie din punctul de vedere al unui liberalism secular, deschis modernității industriale și postindustriale, pentru care valoarea supremă o reprezintă individualismul, protejat de un stat de drept liberal care înțelege urgența, codificând-o legal, de a redistribui avuția colectivă către clasele sau grupurile sociale defavorizate. Este ceea ce am numit în altă parte sub denumirea de ,,liberalism nouăzecist”[1] în Europa, cu toate că mai just ar fi să ne referim la un liberalism postcomunist în Europa de Est asociat nu Partidului Republican neoconservator și neoliberal, ci Partidului Democrat din SUA, în etapa istorică clintoniană când acesta din urmă încă mai propunea politici sociale credibile cu efect pozitiv în viața celor mai săraci dintre americani.

În orice caz, Victor Rizescu nu recuperează altfel decât cu distanță critică majoritatea curentelor de idei din România precomunistă, însă aceasta este una subsumabilă liberalismului social pe care autorul și-l revendică conștient din capul locului. Beneficiile acestei perspective sunt majore, iar limitările sale, la care vom face trimitere pe parcurs, sunt pe măsură. Întâi de toate, tabloul ideologic precomunist, expus sinoptic și ordonat sincronic-diacronic, se prezintă astfel, dacă l-am înțeles corect pe Victor Rizescu: liberalismul pașoptist este un curent ideologic inspirat deopotrivă din principiile Revoluției Franceze și de la un naționalism civic francez, pe care se grefează un naționalism cultural local, autolegitimator pentru elite (mai ales pentru boierimea inferioară) și fragmente disparate de socialism utopic (prin scrierile lui Nicolae Bălcescu). Acest liberalism devine de stat după 1859 și 1866, iar, din pricina reformelor semnificative care au loc între 1848 și 1866, forțele de opoziție creează alternative discursive solide. Marea boierime nu se opune modelului liberal decât în materie de politică economică, temperarea reformei agrare și opoziția față de eventuala industrializare a României fiind pricipalii săi piloni de rezistență frenatoare. Junimea este răspunsul cel mai închegat ideologic al partidei conservatoare, această grupare de idei, în ciuda cosmopolitismului afișat, mizând pe un naționalism organic și pe starea materială reală a poporului român (filiera intelectuală a istoricismului german este prezentă aici), junimiștii impunând un model de evoluție graduală, de reformism lent spre o societate de clase modernă (în fundal, modelul britanic coexistă cu cel german), îndreptat direct împotriva oricăror forme de socialism și republicanism ale păturilor medii, subdezvoltate și subreprezentate politic în regatul României. De cealaltă parte, valorile liberalilor de la 1848 se pierd în cadrul Partidului Național Liberal (1875), care devine un partid oligarhic, corupt și naționalist, contrar reformelor industriale moderne până la 1914, și care, în plus, se face vinovat pentru crearea unei pături de mijloc atipice, firave și nefirești pentru o societate modernă pe model vestic: birocrația de stat. În loc de negustori, mici industriaști, proprietari de mine, ateliere, fabrici și uzine, PNL-ul de dinainte de 1914 inaugurează o clasă de bugetofagi, aservită politic partidului. Critica acestui sistem de stat nonliberal provine din mai multe direcții, contradictorii ca propuneri salvatoare finale: din partea Junimii, cel mai vocal gânditor antimodern, antiliberal, antisemit și de un naționalism care recuperează utopic un ev mediu țărănesc de aur este Mihai Eminescu, cel care lansează tradiția ideilor de dreapta în cultura română. Din rădăcina eminesciană cresc câteva tulpini ideologice locale: naționalismul antisemit conservator al economistului A. C. Cuza (și al asociațiilor săi de idei de după 1930, deja cu toții fasciști), naționalismul conservator, ,,sămănatorist”, al istoricului Nicolae Iorga (inspirat de o feudalitate a stărilor sociale armonioase, provenită de la ambivalentul Nicolae Bălcescu) și, mai târziu, legionarismul interbelic. După 1880, socialismul lui Constantin Dobrogeanu-Gherea și al colaboratorilor de la revista Contemporanul critică aceiași birocrație de stat parazitară, ,,superpusă”, iar, mai târziu, începând cu anul 1900, Dobrogeanu-Gherea își concentrează tirul critic împotriva sistemului hibrid, agraro-capitalist, supranumit ,,neoiobăgie”, care se dezvoltase după 1863 în România. Soluția consta în dispariția statului care sprijinea acest regim de producție exploatator și deficitar, în vederea înlocuirii sale cu o ordine politică care să sprijine, dar nu să provoace, industrializarea țării și dezvoltarea ,,liberală” a capitalismului la gurile Dunării. Socialismului gherist prevede întâi etapa unui capitalism matur, occidental, până la înfăptuirea trecerii la noul mod de producție. Nu este clar dacă această transformare sa va realiza pe calea brutală a revoluției armate sau cea pașnică a eforturilor reformiste parlamentare. Urmând socialismului doctrinar, puțin după 1890, Constantin Stere oferă o critică poporanistă, de inspirație narodnică, a acelorași probleme observate de ceilalți ideologi, doar că Stere își pune încrederea într-o democrație parlamentară în care partidul țărănesc să fie cel predominant, societatea românească urmând să se dezvolte în continuare agrarian, dar pe calapodul unei economii agrare moderne, bazat pe ferme medii și mari, nu pe subzistența dintr-o singură gospodărie arhetipală, în care proprietarii să fie țărani prosperi cu drept de vot. Conservarea modernizatoare a populației agricole intră ca deziderat politic de viitor în proiectul poporanist al lui Constantin Stere. Este limpede că programul politic al lui Constantin Stere, fără succes în cadrul Partidului Național Liberal înainte de 1914, partid din care intelectualul basarabean a făcut parte, devine platforma de bază a Partidului Național Țărănesc în 1926, cu amendamentul că naționalismul ardelenesc al lui Iuliu Maniu colorează proiectul poporanist inițial. Acestea sunt curentele de idei fundamentale din România de până la 1914. După război, conservatorismul latifundiar încetează să mai joace un rol important în România ca doctrină vitală de idei. Liberalismul pașoptist este apărat tangențial în scrierile lui Dumitru Drăghicescu și Henric Sanielevici, deși primul este un naționalist moderat, inspirat de idei socialiste, iar ultimul, cu origini intelectuale în poporanism, afirmă o politică economică de dezvoltare liberală a țării, fără ingerințe și distorsiuni etatiste. Înainte de ei, doar istoricul A. D. Xenopol pleda într-o oarecare măsură pentru principiile economice ale liberalismul laissez-faire. Un proiect similar, dar mai sărac în plan economic și social, însa bogat ca referință mentalitară sau ca istorie a culturii publice educate, propune Eugen Lovinescu, deși Victor Rizescu opinează că este pripit să vedem în teoria acestuia a sincronismului o pledoarie pentru piața liberă și dezvoltarea unei sfere publice liberale. Mai mult de atât, Eugen Lovinescu favorizează indirect, prin neintervenție critică, politicile P.N.L.-ului, partid de guvernământ care vine în continuarea practicilor de guvernare abuzive de până la 1914 atunci când obține pentru prima oară puterea în 1922. Cel mai înfocat susținător al partidului P.N.L. interbelic, care nu are nimic în comun nici cu acela occidental, nici cu cel în numele căruia scriu Dumitru Drăghicescu și Henric Sanielevici, este Ștefan Zeletin din Neoliberalismul și Burghezia română. Zeletin, deși este asociat cu categoriile etapelor de dezvoltare marxiste (mai precis cele ale austromarxistului Rudolf Hilferding) și cu istoria capitalismului în cheia operei teoretice a economistului Werner Sombart, cauționează atât trecutul oligarhiei liberale (și clasa ,,parazitară” de funcționari pe care aceasta a înființat-o și perpetuat-o), cât și proiectul de industrializare prin intermediul statului, al barierelor protecționiste și al unei elite dependente de finanțele publice pe care-l preamărea P.N.L.-ul în etapa sa interbelică. Cinismul lui Ștefan Zeletin și modul în care se folosește de marxism ca umbrelă pentru justificarea practicilor clasei dominante din spatele P.N.L. vor fi analizate de Ștefan Voinea și Lotar Rădăceanu în scrierile lor, amândoi discipoli ai socialismului gherist. Odată cu anii 1930-1938, forțele de extremă dreapta reușesc să-și impună discursul pe ordinea de zi a subiectelor dezbătute în România, liberalismul dispărând în anumite poziționări legate de proiectul economiei corporatiste, care nu a fost, cel puțin la începuturi, unul fascist. Ultima voce care încheie periplul interpretării modernizării românești este cea a lui Lucrețiu Pătrășcanu, pe care Victor Rizescu îl asociază cu kominternismul rigid și cu vulgata marxist-leninistă din anii 1950-1989. Grosso modo, acestea ar fi încadrările și delimitările lui Victor Rizescu. Pe de o parte ne confruntăm în spațiul românesc cu un liberalism diluat, specific est-european, pe care se grefează un partid puternic pseudoliberal, dar cu un lung și influent parcurs guvernamental, din care nu avem prea mult de recuperat după 1989, pe de altă parte, socialismul marxist, deși utopic și totalitar, căci dezalienant, în esență, este util ca metodă euristică de a investiga modernizarea țărilor dependente, periferice ale pieței globale. Marxismul poate funcționa modernizator în țările înapoiate economic doar la nivelul luptelor culturale și academice. La mijloc ne lovim de o plajă largă de naționalisme conservatoare, oscilând de la iorghism până la legionarism.

În cele ce urmează vom investiga această tramă ideologică întinsă și sinuoasă, făcând trimitere punctual la două cărți ale lui Victor Rizescu: Ideology, Nation and Modernization. Romanian Developments in Theoretical Frameworks (Editura Universității din București, 2013) și Development, Left and Right: Ideological Entanglements of Reformist Projects in Pre-communist Romania (Editura Universității din București, 2018). Cele două volume sunt rezultatul îmbunătățirii unor articole științifice publicate în prealabil. De asemenea, Ideology, Nation and Modernization din 2013 comunică tematic, fără a se suprapune, cu cartea Canonul și vocile uitate din 2015, la fel cum Development, Left and Right din 2018 inspiră conținutul din Statul bunăstării pe filiera românească din 2019.

În primul capitol din Ideology, Nation and Modernization Victor Rizescu tematizează narațiunea periferiei, a statelor în curs de dezvoltare, legate structural de centrul capitalist (situat pe cele două maluri ale Atlanticului) în evoluția lor modernizatoare. Raportul centru-periferie este considerat unul de inspirație marxistă, în pofida faptului că Victor Rizescu îl apreciază ca util nu numai pentru dinamica intelectuală a periferiilor, ci și pentru diversitatea ideologică cu care acestea reflectă influențele discordante ale centrului. Dacă dezvoltarea este una organică în centru, statul impulsionează progresul în periferie, hipertrofierea acestuia având scopul ori să producă modernitate, ori să propună un model diferit, specific, alternativ al elitelor locale la presiunile centrului capitalist. Istoriografia românească, dar nu numai, a respins raportul centru-periferie ca unul fezabil, motivul fiind adesea cel naționalist sau legat de o aculturație proprie și independentă.[2] Al doilea capitol din volum discută subiectul dificil al naționalismului civic (vestic, în special american și francez) si cel al naționalismelor etnocentrice (nonvestice, cel german și cel japonez mergând până la deznodământul fascist). Un oarecare colonialism ideologic se interpune între cele două tipuri structurale de naționalism politic, motiv pentru care Victor Rizescu distinge în favoarea unui naționalism cetățenesc care subzistă și în estul Europei. De asemenea, civismul liberal, deși contractualist și clădit pe o interpretare legalistă a vieții sociale, nu exclude un devotament național de factură etnică. Distincția civic-etnică este văzută ca un dublet în cazul statelor est-europene[3]. Se poate spune că tocmai slăbiciunea instituțiilor în societățile est-europene, pe fondul unei prăpastii acute între clasele sociale, a dăunat civismului în România și țările limitrofe. În capitolul al treilea, istoricul ideilor elaborează pe seama semnificațiilor date marxismului în diferitele curente de gândire românească. Ruptura se produce între versiunea de marxism kominternist al lui Lucrețiu Pătrășcanu și cea în principal gheristă pe tema naturii elitei capitaliste din România. Pentru Lucrețiu Pătrășcanu aceasta este una tipică țărilor subdezvoltate, dar nu mai puțin capitaliste. Aici trebuie amintit că studiile de după 1944 ale lui Lucrețiu Pătrășcanu nu sunt, cum crede Victor Rizescu, tributare nici unui ucaz moscovit, ci serios încadrate în disputele de idei locale. Pătrășcanu demonstrează că existența unei piețe naționale, cuplate la fluxurile comerciale vestice, în România s-a extins pe parcursul secolului al XIX-lea, doar că sursa principală de export a fost întâi cerealele, apoi petrolul pentru perioada interbelică. Subdezvoltarea României se prezintă, prin urmare, ca una paradigmatică pentru marginile sistemului pieții mondiale, cu nimic diferită de alte zone din America de Sud sau Asia de Sud-Est de pe atunci, dar, odată procesul modernizării declanșat, piața internă românească capătă propria sa configurație autonomă, indiferent de relațiile de dependență față de bunurile manufacturate vestice[4]. Pe de altă parte, specificitatea modelului neoiobagist îl îndeamnă pe Victor Rizescu să stabilească în Dobrogeanu-Gherea o versiune marxistă extrem de originală, ceea ce acesta a și fost, dar rămânând la fel de ortodox marxist ca majoritatea intelectualului marxiști din Internaționala a II-a. Teoria lui Dobrogeanu-Gherea nu pretinde că semifeudalismul capitalist din România este un mod de producție intermediar sau o anomalie care infirmă teoria economică marxistă. Statul parazitar românesc confirma slăbiciunea oamenilor de afaceri români în ansamblul relațiilor lor comericale europene, dar negustorii de cereale acționează conform cererii și ofertei regionale sau, uneori, globale. Până și Constantin Stere asimila agrarianismul unei formule sociale dezvoltate în cadrul acelorași legi ale pieței, în care dezechilibrul comercial și de dezvolatare a factorilor de producție primează. De aceea, respingem aprecierea că în România capitalismul nu era doar slab, ci de o natură inautentică, specifică locului – dezvoltarea pieței mondiale este în sine inegală și contradictorie[5]. Eforturile lui Victor Rizescu merg în direcția neutralizării considerațiilor marxiste din scrierile social-democratului Dobrogeanu-Gherea și narodnicului Stere, dar ambii gânditori rămân inspirați major din marxism, pe care nu-l denaturează în interpretare, ci, cel mult, în privința promisiunilor sale emancipatoare de viitor. De altminteri, poporanismul este un răspuns în cunoștință de cauza dat marxismului, după cum Dobrogeanu-Gherea rămâne până la moarte un marxist social-democrat tipic. Oligarhia birocratică antiliberală, pe care Zeletin o aservește proiectului său de modernizare a națiunii române prin mijloace etatiste, de economie dirijată din centrul politico-administrativ, nu este cu siguranță adepta liberalismului de piață hayekian, dar liberalismul clasic de piață tocmai suferise schimbări majore după ce Germania ridicase o industrie uriașă cu ajutorul statului centralizat prusac între 1871-1914, Marea Britanie controla politic schimburile comerciale din cadrul Imperiului său până la 1914 (și mult dincolo de această dată, schimbul din interiorul Imperiului este reglat la Londra), Franța încercând să stabilească același control politic al elitelor sale economice în coloniile africane. Oligarhia de stat românească nu este o clasă socială în sine, ci rezultatul unei alianțe politice între câțiva industriași, mari proprietari agricoli și o păture medie de amploaiați la stat care lucra pentru interesele celor de mai sus, totul sub egida modernizatoare a statului-națiune industrializat. În capitolul al patrulea, dezbaterea centru-periferie este reluată la un nivel superior. Din nou, ceea ce se prefigurează este critica, de pe poziții liberale, a birocrației oligarhice, anticapitaliste, din țările marginale, subdezvoltate. Victor Rizescu se confruntă cu două probleme insondabile fără o aplicare adecvată a istoriei economiei globale și a legităților pieței: în primul rând că organismul statal generic a participat masiv la dezvoltarea organică a capitalismului în centru (Statele Unite, Imperiul Britanic, Franța, Germania etc.), aceasta nefiind niciodată exclusiv o chestiune a raporturilor libere de negociere dintre diverși capitaliști, și, în al doilea rând, statul-național estic, în speță cel românesc, a încercat – cu reușite limitate și ratări apreciabile – să dinamizeze o piață locală în care capitalistul român, suferind de pe urma competiției mărfurilor occidentale sau a prezenței deja pe piața națională a capitalului străin, nu se putea dezvolta coerent, în sensul în care succesul său personal să permită, în timp, întărirea instituțiilor de stat ca relee de civilizație educațională, medicală și socială națională. Despre ce vocație capitalistă a claselor urbane se poate vorbi în România precomunistă în condițiile în care exportul de cereale sau resurse naturale brute asigurau singura sursă de comerț apreciabilă în balanța comercială, veșnic negativă, a României cu Occidentul? Aceasta era poziția alocată țării în ansamblurile productive și comerciale mondiale. Pe fondul protecționismului din anii 1930-1940 la nivel global, nu e greu să ne imaginăm de ce și cum s-a ajuns la abandonarea unui liberalism economic care nu funcționase niciodată favorabil pentru țărănimea est-europeană de până atunci. Oligarhia birocratică de care se plâng Dobrogeanu-Gherea, Zeletin și Rădăceanu, deși pe game diferite, este rezultatul unei societăți anemice economic și a unui stat amorf. Situația s-a repetat din nou după 1990, doar că de această dată piața internă a României s-a format aproape exclusiv din injecția de capital financiar străin și, după anul 2000, prin pătrunderea capitalului productiv occidental și integrarea țării în Uniunea Europeană în 2007, România redevine marginea subdezvoltată a Europei, numai că acum elitele locale, legate ombilical de instituțiile Uniunii Europene și de aportul capitalului german, austiac și francez pe piața națională (a se vedea Florin Georgescu, Capitalul în România postcomunistă, Editura Academiei, 2019, secțiunea de concluzii din volumul al treilea), nu își pot asuma prea multă responsabilitate pentru o stare de fapt pe care nu o mai pot influența decât într-o măsură scăzută. Capitolul al cincelea reia tematica liberalismului inautentic, dacă putem spune așa, cel în care Eugen Lovinescu și Ștefan Zeletin sunt protagoniști. Ideea că Zigu Ornea i-ar fi clasicizat pe cei doi fiindcă se aflau la mijloc de drum între un liberalism occidental dezvoltaționist și marxismul oficial din epoca Ceaușescu sună extrem de seducător ca soluție istoriografică, doar că această clasicizare nu este una tocmai reală, dacă mergem dincolo de opera lui Zigu Ornea: Eugen Lovinescu a fost reconsiderat ca fiind eminamente criticul literar canonic al modernității literaturii române în anii 1960 (mai ales prin scrierile criticului Eugen Simion), lucrarea sa ideologică de frunte, Istoria civilizației române moderne, publicată într-o ediție cenzurată înainte de 1989, neavând cine-știe-ce efect în disputele culturale ale anilor 1970-1989. Nimeni nu și-a revendicat lovinescianismul ca mod de protest împotriva sau ca alternativă politică a regimului și nu cunoaștem vreo redacție de revistă culturală în care să se fi scris în spiritul sociologic al lui Eugen Lovinescu, orientarea spre Occident împlinindu-se mai degrabă pe filiera junimistă clasică, Titu Maiorescu figurând ca exponent simbolic al reconectării cu lumea vestică, soluția optimă la cea sovietică din anii 1950. Cât despre Ștefan Zeletin, apologetul PNL din anii 1920-1930, e suficient să ne amintim că operele sale ideologice majore au revăzut lumina tiparului abia după 1989, într-un context diferit, ideile sale liberale necontribuind cu nimic la formarea unei platforme ideologice noi. Dimpotrivă, consensul neoliberal pentru piața dereglementată a atins punctul maxim de monopol intelectual în România în anul 1996, scăzând doar în intensitate de atunci încoace. Revenind la perioada interbelică, Victor Rizescu subliniază continuitatea liberală genuină pe linia A. D. Xenopol – Dumitru Drăghicescu – Henric Sanielevici. În ultimul volum al cărții de față, Victor Rizescu reface tipologia despre care am discutat în primele pagini ale acestui studiu: stânga în România precomunistă se articula principial în funcție de crezul în democrația de masă, secularism și economie de piață deschisă, în vreme ce dreapta adopta varianta elitism antidemocratic, naționalism și tradiție religioasă și economie protecționistă, etatistă[6] etc. Centralitatea liberalismul secular este calea pozitivă pentru care scrie exegetul Victor Rizescu, reprezentată de gânditorii enumerați mai sus, cu toate că socialistul Gherea punctează la toate capitolele în acest registru, inclusiv în privința economiei de piață dezvoltate. Un alt filon liberal este cel descoperit de Victor Rizescu în jurul revistelor Curentul nou (1905-1906, Galați, 1920 – București) și Libertatea, economică, politică, socială, culturală (1933-1940, București), unde se remarcă Henric Sanielevici, Ștefan Antim, George Strat etc. Ideology, Nation and Modernization se încheie cu o incursiune comparativă în tradițiile de gândire similare din vecinătatea României, conservatorismul naționalist marcat identificându-se în Ungaria încă din perioada dualismului imperial, naționalismul romantic întâi liberal și apoi conservator în Polonia, țărănismul în Bulgaria, slavofilism și liberalism occidental în Serbia. Bătăliile ideologice ruse, având o relevanță mai mare în lumina Revoluției Bolșevice, s-au studiat mai serios și aplicat în Occident decât cele ale țărilor est-europene. Un anume continuum ideologic se poate observa între societățile din apus spre cele din răsărit: cu cât o societate se află mai aproape de centrele de iradiere ale capitalismului, cu atât vorbim de o tradiție secularizată de gândire politică mai accentuată. Conservatorismul se potrivește ca o mănușă înapoierii precapitaliste sau în curs de integrare incipientă în piața globală.

În cartea din 2018, Development, Left and Right, Victor Rizescu avansează în istoria sa a ideilor socio-politice românești. Prima parte este dedicată variantelor de liberalism românesc occidental, formulate întâi în cărțile lui Dumitru Drăghicescu, cel care elaborează un program național social-liberal care încapsulează lecția socialistă. Drăghicescu scrie în anii 1920, iar perspectiva sa alege să meargă pe calea de mijloc dintre bolșevism și liberalismul clasic, conform credinței că libertatea nu se poate dezvolta decât pe fundalul unei justiții sociale reale. Un anume creștinism difuz se observă în pledoaria democratică a lui Drăghicescu, cel care nu respinge capitalismul modern, dar care înțelege totodată necesitatea unor politici sociale de stat, protokeynesiene, așa cum le-am zice astăzi. Taxarea progresivă și proprietatea comună a marilor companii din economie, dar nu și a celor de dimensiuni reduse, sunt alte vederi împărtășite de Drăghicescu. Prin contrast, Zeletin scrie în calitate de avocat din oficiu al plutocrației de stat a P.N.L.-ului, în care întrevede singurul curs natural, deși brutal pentru clasele de jos și nu tocmai legalist în sine, de evoluție a societății românești. Drăghicescu apără libertatea personală a individului, Ștefan Zeletin laudă privilegiile elitei semiautoritare, semiparlamentare, etatiste și antisocialiste. Centralizarea capitalului în bănci și apariția unor monopoluri în industrie funcționau în favoarea neoliberalismului ,,mercantilist” zeletinian. D. Drăghicescu anticipează politicile sociale ale noului tip de stat social din S.U.A. anilor 1930 și din întreaga Europă Occidentală în anii 1950-1960. Socialismul liberal este studiat în capitolul al treilea. Țărănistul Virgil Madgearu pleda pentru o concepție economică semicorporatistă și puțin colectivistă de ,,stat țărănesc”, invocând exemplul New Deal-ului american.[7] În acest context interbelic, partea a doua reinterpretează istoria corporatismului românesc, mișcare de idei larg dezbătute în anii 1930 și care este asociată până astăzi cu politica economică a regimurilor fasciste în Europa interbelică. Italia reprezintă cea mai fidelă aplicare a corporatismului, în timp ce Germania nazistă constituie o deviere de la principiile corporatiste. Corporatismul este probabil elementul cel mai dinamic și modernizator al curentelor de idei fasciste, dar și al regimurilor de extremă dreaptă din interbelic. În România, corporatismul este legat de cartea din 1934 Mihail Manoilescu, Secolul corporatismului. Doctrina corporatismului integral și pur, și de discipolul său I. Joldea-Rădulescu[8], alunecarea spre legionarism a acestora având loc târziu pe parcursul anilor 1930. Organizarea verticală pe bresle a muncitorilor și integrarea femeilor în politică sunt doua mijloace de îmbunătățire a democrației reale, nu a celei corupte, parlamentare, ,,politicianiste”, din România. Tradiționaliști ortodocși ca Nichifor Crainic și legionari precum Mihail Polihroniade dezbăteau aplicabilitatea dirijistă a corporatismului în România la jumătatea anilor 1930. Înainte de Mihail Manoilescu, Nichifor Crainic susținea deja un stat ,,etonocratic” organizat corporatist în publicația Calendarul din anul 1932. Politicianul I. Constanțiu și alți publiciști de la Lumea Nouă discutau (de exemplu, I. V. Gruia), totuși, despre corporatism ca un mecanism de temperare a unor politici capitaliste ultraliberale sau a unui capitalism disfuncțional. Ideologul I. D. Enescu scria pe larg despre înlocuirea partidelor politice cu organizații profesionale în cadrul unui stat corporatist[9] și publicistul fascist Grigore Forțu îmbrățișeaza aceiași organizare politică corporatistă.[10] Armonizarea economică a claselor sociale întru creșterea unității naționale este un deziderat corporatist repetat în luările de poziție corporatiste, cum ar fi cele ale ideologului fascist T. Rădulescu-Thanir[11]. Cu toate acestea, dictatura regală nu va legifera în spiritul corporatist de la gazetele Drum nou, Calendarul și Lumea nouă din anii 1930-1932. Câteva dintre ideile de participare a maselor la noul stat legionar sau fascist (imitând ordinea politică salarizistă din Portugalia) se regăsesc în intervențiile mai degrabă spiritualiste ale unor Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Traian Herseni, Ernest Bernea etc. Deși ideologia fascistă românească cunoaște latura sa antimodernă spre o trăire colectivă irațională, de factură creștin-ortodoxă, politicile de stat sunt inspirate din modernismul corporatist. În capitolul al cincelea, Victor Rizescu propunea ipoteza conform căreia, cel puțin la începuturi, corporatismul nu este fascist, ci liberal de stânga. Sincretismul ideologic al conceptului permite multiple întrebuințări.[12] În esență, doctrina corporatistă este varianta procapitalistă a sindicalismului de stânga care spera în naționalizarea sau în cooperativizarea mijloacelor industriale de producție. Publiciștii de la Politica socială sunt exemplificați în acest sens: D.R. Ioanițescu și D.R. Ioanițescu-Dere, Marco I. Barasch, V. M. Ioachim, Ștefan Mihăiescu etc. În capitolul al șaselea, corporatismul este, iarăși, judecat din punct de vedere fascist, acesta fiind corpusul de idei pe care legionarii, cuziștii sau carliștii îl reconsiderau ca sursă de legiferare în cadrul unui nou tip de organizare statală, modernă, integratoare și capitalistă. Italia mussoliniană iese în evidență ca idealul deja împlinit. Statul bunăstării fascist face parte din proiectul corporatist interbelic, iar legislația promuncă pe care și-o imaginau ideologii corporatiști comunică, în partea sa liberală, cu statul bunăstării occidental postbelic.

Abia în capitolul al șaptelea tendințele sunt unite într-o viziune de ansamblu. Mihail Manoilescu și Grigore Forțu făceau parte din două organizații corporatiste diferite, fondate în anii 1932-1933, în care se găseau reprezentanți ai profesiunilor libere sau ai gulerelor albe. Victor Rizescu își propune să aducă un plus de exactitate unor analize similare, realizate de teoreticianul corporatismului Gromoslav Mladenatz, cel care aprecia corporatismul ca prezent, în doze diferite, și în Italia fascistă, și-n Austria catolică, dar, deloc suprinzător, și în URSS. Corporatismul de stat implica dispariția conducerii de partid și a partidelor în general, păturile profesionale diverse formând și conducând de jos în sus statul în locul politicienilor de profesie. Ca atare, corporatismul poate fi utilizat doar în parte în Italia fascistă, Austria catolică sau Rusia sovietică. Puterea politică ar fi trebuit să emane de la organizațiile corporatiste pentru ca statul să fie unul sub conducerea corporatismului, această a treia cale de organizare socială de mijloc a statului modern. Interesant este că pentru Gromoslav Mladenatz corporatismul este apreciat ca forma intermediară de economie de stat practicată în URSS până la fondarea comunismului, deci una antiliberală și despotică la nivel de conducere politică, deși de viitor din punct de vedere al organizării economice. În ciuda acestei opinii sceptice asupra destinului corporatismului, Victor Rizescu insistă în a sugera analogii între corporatismul interbelic și așa-numitele ,,principii ale economiei compensatoare” (Walter Lipmann) sau ale ,,liberalismului constructiv” (Louis Rougier)[13], semănând oarecum cu ordoliberalismul german postbelic, deși, după cum rezultă din cele mai multe teoretizări, corporatismul pare a fi, în cea mai mare măsură, politica de stat ,,revoluționară” și distinctă a ideologiilor fasciste care au bântuit Europa între 1920 și 1945.

Note:

[1] Vezi ,,Lupta impură a ideilor sociale I”, 26.06.2020,  https://vicuslusorum.wordpress.com/2020/06/26/lupta-impura-a-ideilor-sociale/

[2] Ideology, Nation and Modernization. Romanian Developments in Theoretical Frameworks, Editura Universității din București, 2013, pp. 45-46.

[3] Idem, p. 75.

[4] Idem, p. 107.

[5] Idem, p. 94.

[6] Idem, p. 208.

[7] Development, Left and Right: Ideological Entanglements of Reformist Projects in Pre-communist Romania, Editura Universității din București, 2018, p. 59.

[8] Idem, pp. 100-101.

[9] Idem, pp. 140-147.

[10] Idem, p. 149.

[11] Idem, pp. 182-186.

[12] Idem, p. 212.

[13] Idem, p. 279.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

Lupta impură a ideilor sociale II


Într-o recenzie publicată la volumul coordonat de Alex Cistelecan și Andrei State, Plante exotice. Teoria și practica marxiștilor români (Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015), Victor Rizescu își afirmă aluziv poziția sa ideologică, cea pe care nu o vom analiza în sine, ci prin raportare la alte doctrine conexe: ,,Cum se întâmplă să cred că marele eșec al postcomunismului în domeniul teoriei politice de largă audiență a fost incapacitatea de a consacra liberalismul de stânga ca o referință centrală și dominantă, nu pot să nu observ, în legătură cu cartea comentată, că antecedentele precomuniste ale acestei formule ideologice au fost cu siguranță o plantă mai exotică decât ideile marxiste bine închegate.”[1] Prin urmare, nu un marxism solid, căci atunci am fi oricând pasibili de alunecare în fanatism sau bolșevism – sau măcar în situația stânjenitoare de a fi asasinați moral în aula academică românească cu o asemenea acuză. Victor Rizescu nu spune răspicat asta, dar îndrăznim să bănuim cauza omenească, prea omenească, din spatele acestei distanțe prudente și încărcate de teamă. Dar nici liberalismul clasic metafizic de secolul al XIX-lea, nici conservatorismul injectat de tradiționalism religios nostalgic, nici naționalismul romantic epopeic de inspirație germană nu sunt alternative prizate de Victor Rizescu, alternative desuete în condițiile profane în care ideologii neoliberalismului contemporan sunt – de câteva decenii – cei predominanți în spațiul public românesc. Victor Rizescu se ferește să ne pună la dispoziție critici sau motivații pentru liberalismul de stânga pe care îl adoptă tacit. În general, acesta ia distanță față de orice poziție ideologică net conturată. Este singura poziționare hotărâtă din cărțile sale. Ambiguitatea și versatilitatea esopică îi apară pe intelectualii români atât de riscul de a părea reducționiști (îndeobște, ca observație lapidară, literații elitiști, cu idei conservatoare politic, dar îngrijorați și scârbiți de confruntarea ideologică pe acest tărâm clisos, politica fiind mahalaua culturii înalte, invită totdeauna la moderație, ,,nuanțări” și ,,nuanțe suplimentare” tocmai pentru a-și camufla strategic convingerile de dreapta), cât și de atacurile frontale ale celor care, totuși, fac agenda zilei și, de regulă, acționează în funcții publice după o ideologie de partid explicită, chiar dacă aceasta nu este decât rareori urmată pas cu pas, după un traseu definit punctual.

Victor Rizescu caută această linie frântă a liberalismului de stânga în volumul Statul bunăstării pe filiera românească. Fracturi ale dezvoltării și rupturi ale memoriei (Editura Pro Universitaria, București, 2019), care constă din gruparea și îmbunățirea a șase articole academice publicate anterior sau în curs de publicare în momentul apariției cărții. Prima mențiune critică privește însuși titlul. Considerăm că nu se poate vorbi realmente, dincolo de dezbaterile ideologice de gazetă sau catedră, eventual fără nici o indicație calculată empiric, de un stat al bunăstării în România înainte de 1948, când țara se lăuda cu rate record ale mortalității infantile în Europa și cu un analfabetism mai degrabă specific coloniilor africane decât teritoriilor europene, după cum nici politicile statului de inspirație sovietică de până la 1989 nu se pot integra ușor concepției capitaliste de ,,stat al bunăstării”. Despre statul bunăstării în paranteza 1990-2020 în cazul României vorbesc pe larg statisticile europene curente, în care an de an se detaliază numeric, dar abordarea ideatică a lui Victor Rizescu nu are nevoie de asemenea metode de lucru, faptul că românii supraviețuiesc cu cele mai scăzute asigurări sociale și ajutoare de șomaj din Uniunea Europeană, acestea, de altfel, neputând acoperi nici pe departe un trai minimal decent. Victor Rizescu rămâne, spre deosebire de alți intelectuali sceptici, sensibil mai optimist decât decidenții politici actuali din România, mulți convinși de virtuțile ,,statului minimal”, pentru care unii dintre ei chiar militează vocal de la catedra unei universități de stat (vezi economiștii de la ASE care fac apologia Școlii de economie vieneze în perioada 2010-2020): ,,Elaborate începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, componentele fundamentale ale statului social au devenit o parte integrantă a societății într-o asemenea măsură încât nu mai sunt percepute ca putând constitui un obiect de dispută între ideologii și politici ale stângii și ale dreptei.”[2] Dovadă că nu ,,statul bunăstării” ocupă locul central este disputa încordată dintre sindicalism, definit complex, și corporatism, la fel de complicat formulat, din primul capitol al lucrării. ,,Legea pentru organizarea meseriilor” a ministrului liberal al Agriculturii Basile M. Missir specifică fără drept de apel că muncitorii se organizează doar în corporație, iar cei care nu vor vrea să facă parte din ea își pierd dreptul de a-și mai practica meseria. Suntem în anul 1902 în regatul României. Viitorul lider bolșevic, ucis din ordinul lui Stalin pentru deviații troțkiste, Cristian Racovski polemizează dur cu manevrele politice ale elitelor de atunci. În mod oarecum bizar, socialiștii cer distrugerea constrângerilor corporatiste așa cum ar fi clamat-o și un liberal de la jumătatea secolului al XIX-lea. Libertatea muncitorului de alegere a locului de muncă și de a se organiza voluntar în asociații sindicale era, încă, prea radicală pentru economia României în timpul regelui Carol I[3]. ,,Conexiunea dintre respingerea corporatismului cu caracter de obligativitate și promovarea asocierii sindicale liber-consimțite pe baza revendicării de aplicare consecventă a principiilor constituționalismului liberal este subliniată de condamnarea sub aceeași acuzație de neconstituționalitate deopotrivă a legilor de la 1902 și 1912 referitoare la organizarea meseriilor și a legii Orleanu de la 1909 care ,,a luat salariațiilor statului dreptul la asociațiune și dreptul la grevă” (consacrată în presa socialistă ca ,,legea scelerată”).”[4]Această circumstanță istorică nefericită a permis atât în perioada interbelică, cât și după instaurarea Republicii Populare Române, stângii social-democrate și comuniste să confiște discursul sindicalist și al cerințelor de protecție socială ca unul eminamente al partidei lor. Victor Rizescu intervine și arată că au existat autori și teze liberale care înțelegeau necesitatea rezolvării civilizate a problemei muncitorești. ,,Lucrarea de mult mai mare anvergură a lui N. Petrescu-Comnen, intitulată Studiu asupra intervențiunii statului între capital și muncă și publicată în 1910, este la fel de hotărâtă să disocieze obiectivele liberalismului cu deschidere socială față de dezideratele socialiste.”[5] Liberalii de stânga sunt cei care se deosebesc de social-democrați, comuniști și conservatori în felul următor: social-democrația crede în lupta de clasă și în realizarea comunismului prin mijloace democratice, parlamentare (social-democrația germană, cea mai puternică prin tradiție din Europa, va renunța complet la acest orizont după formularea programului de la Godesberg în 1959), comuniștii caută nepregetat lupta revoluționară de clasă, dictatura proletariatului și distrugerea proprietății private productive, iar conservatorii sunt cei care cer stârpirea grevelor, reducerea la minimum a asigurărilor sociale și sanctificarea politică a capitalistului, fie că acesta deține o fabrică, mii de hectare agricole sau acțiuni în valoare de miliarde de dolari americani. Liberalii de stânga sunt cei care, dacă suntem atenți la delimitările lui Victor Rizescu, seamănă izbitor de mult cu social-democrații occidentali de după căderea Blocului Comunist. Sau poate ei sunt, de fapt, adepții liberali ai pieței reglementate parțial și ai unei definiții constituționale a proprietății private care include un grad ridicat de responsabilitate socială. În orice caz, liberalismul de stânga pare a avea multe în comun cu social-democrația europeană târzie. Lăsând la o parte aceste comentarii abstracte, între anii 1923 și 1938, cei în care a funcționat pentru prima dată o ordine constituțională democratică în România, corporatismul prebelic (era oare acela altfel decât îl înfierau socialiștii din epocă?) este recodificat de Mihail Manoilescu pe un versant dacă nu de la început fascist, cel puțin autoritarist de dreapta, axat pe segmentarea verticală ,,a corpului social după criteriul diviziunilor cu caracter profesional” spre deosebire de sindicalismul stângii, ,,inseparabil de concepția stratificării orizontale a societății.”[6] Cu toate acestea, recitind un articol clasic despre corporatism al lui Philippe C. Schmitter din 1974, neocorporatismul lui Manoilescu, recalibrat democratic, are virtuți latente, care comunică cu statul bunăstării post-1950. ,,Chiar și așa, putem distinge în corpul clasicului articol implicația latentă că dimensiunea regresiv utopică a proiectului corporatist – înclinat să se inspire din formele ordonate ierarhic și coagulate organic de reprezentare a intereselor din vremurile premoderne astfel încât să contracareze dezbinarea capitalismului, accentuată de facționalismul sindicalist – a fost domesticită pentru a fi pusă deopotrivă în folosul politicii democratice consolidate din Occident și a celei cu tendințe (lente) de democratizare din lumea neoccidentală a erei postbelice.”[7] Victor Rizescu pune un semn de întrebare dacă așa stau lucrurile în privința aceasta sau, de fapt, fascismul este încorporat de la sine în neocorporatism. Literatura academică pe neocorporatism, ca versiune alternativă a luptei sindicale, dar în care munca și capitalul își dau prietenos mâna, permite și înțelesuri liberale pe acest subiect. ,,Ideile lui Manoilescu au fost dezvăluite de curând ca mai profund interpenetrate cu alte întrupări ale dreptei decât s-a crezut până acum, iar întregul evantai al pledoariilor corporatiste de dreapta a fost identificat ca fiind în confluență cu un segment important al mișcării asociațiilor profesionale, dominat de reprezentanții profesiunilor intelectuale, promovând inițial concepții de factură liberală, apelând la modelul corporatist în folosul obiectivelor de acest fel și purtând chiar, pe parcursul anilor 1930, o luptă de ariergardă împotriva interpretărilor naționalist-autoritare ale aceluiași model (printre ele și cea a lui Manoilescu).”[8] Mai mult de atât, salariații remunerați mulțumitor sau chiar excelent din interbelic, au găsit în neocorporatism o modalitate mai utilă decât sindicalismul de a-și urmări interesele de breaslă sau de venit: ,,Și este revendicată ca având o relevanță majoră, în fine, mișcarea de reprezentare profesională a claselor mijlocii, constituită din meseriași și mici industriași, precum și din membri ai profesiunilor intelectuale, departajată în raport cu proletariatul marilor întreprinderi, dar și cu exponenții marelui capital.”[9] Neocorporatismul poate fi fascist, liberal clasic sau ,,cu deschidere socială.”[10] În plus, versiunea liberală este chiar keynesismul care a dus la statul bunăstării din deceniile 1950-1980 în Occidentul capitalist. ,,Una dintre ele, a autoritarismului asociat în modul cel mai clar cu fascismul – dar reprezentativă și pentru experimentele ulterioare de dezvoltare accelerată periferică –, îl are ca patron pe ideologul român, după cum cealaltă, de factură democratică, poate fi așezată sub egida lui John Maynard Keynes și a eseului său ,,The End of Laissez Faire” din 1926 (ea înfățișând întrupări sporadice și neconcludente până la cel de-al Doilea Război Mondial, pentru a-și dezvălui valențele mai târziu).”[11] Iată cum, în tăcere, contribuția social-democrației europene la crearea statului social, cel providențial, de după 1945 este asociată cu o formă – e adevărat, temperată – de liberalism. Liberalismul de stânga este social-democrația claselor medii, dar una nepolitizată, crede Victor Rizescu. Cu siguranță că acest centrism liberal interesat de defectele capitalismului, pe care un stat implicat le poate corija, nu diferă prea mult de o social-democrație blândă. Admirabilă la Victor Rizescu este lectura unor politicieni, ideologi români interbelici, precum N. Petrescu-Comnen, I. N. Angelescu, Grigore Trancu-Iași, N. P. Romanescu și D.R. Ioanițescu, deși credem, rămânând la nivelul unei supoziții, că autorul scoate mai mult miez din scrierile lor decât conțin într-adevăr acestea. ,,Pachetul legislativ având ca nucleu reglementarea problemei sindicale a beneficiat de sprijinul unor teoreticieni de școală liberală clasică – deci cu o orientare antizeletiniană și antimanoilesciană în privința dimensiunii etatiste a dezvoltării economice naționale – precum Gheorghe Tașcă sau George Strat, amândoi participând la conferința din 1930 unde a avut loc polemica dintre Manoilescu și Thomas, iar cel de-al doilea elaborând, spre beneficiul organizației conduse de politicianul reformator francez, un raport despre libertatea sindicală în România, publicat mai întâi ca o serie de articole din Analele economice și statistice, în 1927.”[12] Victor Rizescu este sărac în a discuta cu cifrele pe masă. La ce au folosit aceste legi ale muncii? Perioada anilor 1930 nu a fost tocmai fastă pentru clasa muncitoare din România, oricât de subdezvoltată era aceasta numeric. E dificil de înțeles și de acceptat în ce măsură și în ce mod a creat o oarecare ,,bunăstare” liberalismul de stânga pe atunci, după cum, iarăși, cum ar putea fi această doctrină – cu nimic separată conceptual de social-democrația europeană din prezent – mai utilă maselor angajate de azi? Dacă New Deal-ul președintelui american F. D. Roosevelt este probabil expresia cea mai fericită a liberalismului de stânga, totuși, nici stânga europeană din anii 1950-1980 nu s-a lăsat mai prejos în revendicările și realizările ei reale. Prin contrast, neocorporatismul fascist, care a favorizat intervenția statului în economie, a putut să zădărnicească un proiect european al liberalismului de stânga. Sigur nu în România interbelică, unde corporatismul de dreapta, oscilând pe un spectru fascist mai larg, a fost norma. ,,Ascensiunea perspectivei corporatiste, de dreapta, asupra politicii sociale și a reprezentării profesionale – sprijinită din 1926, pe rând, de ziarele Cuvântul, Curentul și Calendarul cu referire la modelul italian, dar și propulsată de la firul ierbii de mișcarea asociațiilor profesionale a claselor mijlocii, începând din 1929, pentru a fi apoi preluată ca platforma politică de Blocul Cetățenesc pentru Mântuirea Țării, în 1932, și de Liga Național-Corporatistă a lui Manoilescu, în 1933 – a avut loc, desigur, în defavoarea variatelor întrupări ale viziunii liberale de stânga.”[13] Oricum am privi lucrurile, istoricii ideilor de astăzi ar trebui să accepte această breșă teoretică a liberalismului de stânga în România interbelică pentru a demonta două mituri pernicioase: primul este acela că orice discuție legată de drepturile și beneficiile muncitorilor aparține politicilor de stânga, iar al doilea se referă la perspectiva conform căreia orice analiză favorabilă clasei muncitoare nu poate fi de dreapta. ,,După 1989, tendința de identificare a liberalismului cu dreapta, prin opoziție cu stânga tratată ca tributară în mod privilegiat comunismului, s-a conjugat cu cea de valorificare a culturii de dreapta precomuniste, ca o reacție față de memoria comunismului, astfel încât să facă greu inteligibilă noțiunea unei filiere românești a liberalismului cu vocație socială, departajată, în aria domeniului său predilect de manifestare, atât în raport cu socialismul și în relație cu corporatismul tradiționalist și fascist, cât și prin raportarea la formele dominante ale gândirii și practicii liberale din contextul național.”[14] De ce liberalismul de stânga? Pentru că antistângismul postcomunist este iritant prin îngustimea sa perspectivală, dar și fiindcă stângismul neconvingător din trecut (sau din prezent?) trebuie depășit. Din păcate, opțiunea lui Victor Rizescu ar deveni mai limpede pentru orice cititor dacă departajările sale nu ar fi atât de nebuloase. Rezoluția mică a ecranului pe care îl avem în fața ochilor nu permite să distingem clar ce implică la nivel practic distincțiile sale ideologice.

Unul din cele mai dificile capitole ale cărții privește influența sindicalismului francez în disputele asupra dreptului public în perioada interbelică românească. Discuția era legată de definiția și rolului statului modern în relație cu cetățenii săi. Pentru Léon Duguit, inspirat de sociologia lui Émile Durkheim, statul este o asociație de cetățeni care urmăresc recunoașterea altor asemenea grupări legale, fiecare căutându-și satisfacerea intereselor colective. Statul nu este expresia unei suveranități metafizice care dictează transcendental subiectului politic, la fel cum cetățeanul nu este o individualitate universală care trebuie privită ca autonomă față de întreg. Acest colectivism secular al teoriei generale a dreptului elaborată de Léon Duguit este respins de pe poziții idealiste kantiene și conservatoare cultural în teza sa de doctorat de Nicolae Steinhardt, pentru care juristul francez propune un nou tip de tiranie, care lichidează cu individualismul european, piatra turnantă a civilizației noastre abrahamice. ,,Argumentația în favoarea aspectelor de substanță ale viziunii juridice este avansată de Steinhardt în conjuncție cu o pledoarie pentru clasicismul cugetării și al scriiturii, iar combinația de dezagregare socială și îngustare a libertății individuale percepută a decurge din noile curente este asociată cu degenerarea stilistică și cu artificiul terminologic.”[15] Oameni de drept precum Emanuel Neuman, prietenul și colaboratorul lui Nicolae Steinhardt, și Mircea Djuvara, coordonatorul tezei de doctorat a viitorului deținut politic, nu gândesc altminteri, deși sunt mai puțin polemici în intervențiile lor pe subiect. Adversari ideologici ai acestor juriști liberali conservatori în disputele de revistă savantă a epocii sunt Dumitru Drăghicescu și Marco I. Barasch, ambii inspirați de juristul socialist Emmanuel Lévy, care privea proprietatea productivă particulară ca supusă economic unei datorii-creanțe colective, cea care urma să capete preeminență politică cu trecerea timpului. Nicolae Steinhardt, fidel unui antistângism juridic compact, se folosește în respingerile sale antisocialiste de textele juridice ale unui Georges Gurvitch și de studiile juristului Maurice Hauriou. România interbelică era traversată de toate dilemele Europei de atunci, federalismul sindicalist fiind dezbătut și în revistele de profil autohtone. Un ultim capitol tratează memoria falsificatoare a comunismului, care pretindea prin istoricii săi că sindicalismul nu poate fi decât de stânga, socialist sau comunist, istoriografia preluând această teză ca infailibilă și după 1989. Victor Rizescu atrage atenția asupra faptului că raporturile de muncă din interbelic ajung să fie asociate exclusiv cu doctrina comunistă, care în mâinile unor cercetători anticomuniști, deci implicați ideologic în obiectul cercetării, se face vinovată de regimul de ,,muncă forțată” pe care l-ar fi îndurat cetățenii români înainte de 1989. Dincolo de aberația tipic neoliberală de a pune semnul egal între munca sub socialism și un lagăr de muncă forțată, Victor Rizescu afirmă la obiect că procesul de modernizare industrială al României dintre 1950 și 1990 ar fi fost unul mult mai dureros în alte condiții. De altfel, șomajul exploziv și sărăcia fără protecție socială de după 1989 sunt amintiri încă vii pentru cei mai mulți dintre locuitorii României. Dacă nu cumva tot liberalismul a fost vinovat de această criză socială perpetuă din Europa de Est, nu se poate discuta decât în termenii adecvați ai contabilității economice, pe care istoricul ideilor politice Victor Rizescu îi amână pentru altă dată sau îi evită circumspect. În definitiv, critica socialistă este, mai presus de orice, despre starea materială a celor mai mulți dintre actorii economici ai capitalismului liberal.

Note:

[1] Victor Rizescu, Eseuri despre politica memoriei. Accente și recalibrări aniversare, Editura Neverland, București, 2020, p. 76.

[2] Victor Rizescu, Statul bunăstării pe filiera românească. Fracturi ale dezvoltării și rupturi ale memoriei, Editura Pro Universitaria, București, 2019, p. 20.

[3] Ceea ce constată și Victor Rizescu la pagina 64: ,,Este însă grăitor pentru persistența contradicțiilor amintite că înseși camerele de comerț concepute ca expresii ale noului spirit economic au luat în considerare măsuri de salvare a breslelor de spirit premodern.”

[4] Idem, pp. 23-24.

[5] Idem, p. 26.

[6] Idem, p. 29.

[7] Idem, p. 36.

[8] Idem, p. 41.

[9] Idem, p. 44.

[10] Idem, p. 56.

[11] Idem, pp. 58-59.

[12] Idem, p. 82.

[13] Idem, p. 89.

[14] Idem, pp. 90-91.

[15] Idem, p. 104.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

Reflecții balzaciene II


Indiferent de bogăția formelor sale  experimentale, romanul – genul suprem al modernității – poate adopta orice jargon, tehnica narativă sau truc metanarativ, rămânând egal de proteic, ,,unitar, coerent și literar”.[1] Balzac este vizibil îndatorat romanului burghez, de inspirație britanică, al secolului al XVIII-lea, cu toate că imbricarea de descrieri pletorice, considerații politico-sociologice generale și dialog dramatic sau melodramatic anticipează vârsta de peste un secol al romanului, când arta romanului face apel masiv la materiale exterioare literarității, constituindu-se într-un model de limită. Abundența iluminatoare de explicații oferite de Balzac derutează și covârșește pe critic, acesta adesea trezindu-se în situația dezesperantă de a nu mai putea adăuga un comentariu care să nu fie conținut deja în stufoasa dare de seamă balzaciană[2]. Atunci când intervențiile originale se pot face aceasta se datoreaza faptului că în epoca lui Balzac, amator de explicații mirobolante, însă și precise, privitoare la fiziognomonie, frenologie, mesmerism, dar și zoologie, psihanaliza și materialismul dialectic în istorie încă nu-și făcuseră simțită prezența. Dacă Balzac s-ar fi născut un veac mai târziu, presupunând aici aceeași ambiție de totalizare exterioară a metodei de lucru, a meșteșugului artistic febril, acesta ar fi introdus probabil în Comedia umană considerații științifice de ultima oră, fără ca dezinvoltura și sagacitatea să fi avut de suferit câtuși de puțin. Opera sa este ,,o codificare, o mărturisire, un diagnostic.”[3] Perspectiva care iradiază paginile romanelor sale constă în a romantiza realitatea cea mai de rând. Vulgaritatea devine ilustră. Tot ceea ce atinge se umflă și plesnește de energie, banalul și sordidul eroizându-se printr-o distorsiune de efect controlat[4]. Până și obiectele inventariate, răsucite și etichetate cu migală taxonomică de Balzac capătă proporții vitale în creația sa. Materialitatea descrierii directe cade sub robia unei senzorialități pasionale, exagerat de romantica în insuflarea cu viață a unui stofe, a unei vaze sau a unui covor.[5] Majoritatea zdrobitoare a personajelor sale sunt interesante numai prin ceea ce fac ca reacție generală la interacțiunea social, la medierile comunității. Posesiunile lor sunt mai fascinante decât însușirile lor lăuntrice. Omul modern se definește, mai presus de orice, prin ceea ce deține. Proprietatea de a fi este totuna cu atributul de a avea[6]. De aici decurge pofta necontenită de a prezenta veniturile și adresele, casa și decorațiunile interioare, hainele și mobilierul, fețele și trupurile, care corespunde unei spiritualități în mișcare de marș. Reificarea individului este un proces inconștient, realizat oricum pe jumătate, doar că sărăcirea interioară a omului corespunde în același grad de valorificare cu bogăția sa materială. Conteaza mai mult, pentru ceea ce ești sau – mai ales – nu ești pe dinăuntru, să ai sau nu un obiect provenit din afară. Dacă un cuțit există pentru a tăia, proprietățile sale interne pierzându-se în acțiunea de a fi mânuit, tot la fel personajul balzacian este un obiect superior, funcția sa socială manevrându-l ca un duh monomaniac. El este numai ceea ce alții au făcut din el însuși până atunci, conștiința de sine ilustrându-se doar la artiști și nu de puține ori ca prezență a dezamăgirii, pentru ca în rest ciocnirea dintre instincte și funcțiile unui obiect biosocial să decidă combinația dn urmă a zarurilor. După cum sublinia Maurice Bardèche, individualitățile din Comedia umană sunt deopotrivă avare și absente: avide de ceva anume, însa totodată impasibil de inconștiente în legătură cu orice altceva din jurul lor.[7] Canavaua este fabricată din materialul gros al idealurilor Revoluției Franceze, din tricolorul glorios al Imperiului napoleonian apus și din instaurarea unei ordini burghez-aristocratice în sânul Restaurației critice. Nepotrivirea acestor țesături și țesuturi ideologice disturbă echilibrul stabil al vechii lumi. Balzac este un conservator contradictoriu, după cum vom vedea la timpul potrivit. ,,Acceptând triada fundamentală, bonaldiană, compusă din tată, soție și copil, acesta îl înalță în ceruri pe capul familiei, însă revoluția, subminând bastionul autorității, l-a ghilotinat, l-a decapitat.”[8] Afirmația sună emfatic la prima vedere, dacă n-ar rezuma o întreagă dramă istorică. Între 1789 și 1804, Franța s-a aventurat în a experimenta politic alte și alte organizări sociale. Femeile și bărbații, sexualitatea și neprihănirea, urmașii legali și cei nerecunoscuți, paternitatea civilă și maternitatea republicană s-au îmbinat în legislații contradictorii care afectau nu numai stabilitatea socială, ci ajunseseră să pretindă schimbarea teoretică a proprietății și a moștenirii în noul stat. Parcă deodată orice adevăr prestabilit de tradiție și codificat de Biserica romano-catolică devenise îndoielnic și testabil ca o ipoteză din maldărul de studii și măsurători experimentale ale unui laborator de științe naturale. Sacralitatea își extrăgea seva din practicarea serioasă a cunoașterii. Abia după promulgarea Codului Civil în 1804, Franța pare, deși aparența nu mai poate fi niciodată certitudine, a se fi întors la fixitatea, rezonabilă pentru autoritatea paternă venerabilă, acum oloagă, unor vremuri mai domoale evenimențial. Dar și aceasta se va fi dovedit pentru generațiile de la 1830 sau 1848 o simplă iluzie salvatoare, un intermezzo scurt, merituos oarecum, în cadența de front a modernității. Mai mult de atât, Imperiul francez reinstaurează dreptul taților respectabili și autoritari pentru ca anul 1815 să dea Franței luciditatea unei femei abandonate: regatul vuia de plânsetele văduvelor, de năzuințele unor nubile ajunse fete bătrâne și de vacarmul ireverențios al unor copii orfani. Ordinea patriarhatului nu dispăruse nicidecum, dar primise o lovitură de moarte revoluționară.[9] Reconstituirea nostalgică, din frânturi, a trecutului, între ruiele nobleții sfărâmate și schelele protuberante ale burgheziei cupide, stimulează verva scriiturii balzaciene. Dacă îi însumăm pe aristocrați și membrii clerului în Comedia umană, aflăm că aceștia apar cu precădere în majoritatea romanelor și povestirilor ca deținătorii puterii de drept, în pofida constatării că marii burghezi și mica-burghezie își dispută autoritatea de facto. Merită precizat că, din punct de vedere demografic, posesorii puterii politico-financiare, incluzându-i aici și pe plutocrații stării a treia, nu depășesc cinci la sută din societate[10]. Inegalitățile de venituri sunt, oricum am lua-o, strigătoare la cer: o familie de țărani relativ înstărită trăia din mai puțin de o mie de franci pe an, în vreme ce o sumă comparabilă nu acopera cheltuielile cu întreținerea lenjeriei unei doamne din înalta societate. Acesta este mușuroiul între extremele căruia mișună furnicarul uman balzacian.

Ochiul sociologic al Comediei umane este cel care dirijează orchestra claselor și profesiilor în curs de încleștare polemică. În Balzac, Literary Sociologist Allan H. Pasco explorează teritoriul ,,istoriei culturale” balzaciene. S-ar cuveni amintit aici că revoluția industrială întârziase comparativ în Franța, acolada istorică surprinsă de Balzac rotunjindu-se în capătul anului 1848, dincolo de care începe revirimentul industrial francez. Epoca Restaurației bourbonilor Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea este urmată de cea recuperatorie a ,,regelui burghezilor” Ludovic-Filip d’Orléans, intervalul de timp 1815-1848 fiind cu precădere cel suprins și descifrat de Balzac. Allan H. Pasco se ocupă pe larg de romanele care întra în galeria Scenelor de viață provincială. Într-o vreme de tulburări militare și mișcări tectonice la nivel social, înterprinderea de a stabili o viziune generatoare, cumva salvatoare ca soluție și diagnostic al mersului istoriei, cade și în sarcina unor romancieri realiști, printre care Balzac strălucește ca anatomist social. Principiul unificator al resorturilor sociale este banul sub toate înfățișările sale fluide. Problemele ce rezultau din moșteniri, divorțuri, adulter, abuz de violență, moarte, faliment și abandonarea celor de același sânge erau întrețesute de dinamica valorii de schimb. Scenele de viață provincială sunt cele mai apropiate de imaginea unui Balzac critic demolator al burgheziei în ascensiune, observator necruțător al claselor care acumulează în detrimental celor care doar risipesc sau vând nesocotit. Anxietatea socială cea mai apăsătoare își dă măsura în acest ciclu romanesc. Biserica se prăbușește pe dinăuntru în insignifianță senilă, încă dinainte ca poporul să o fi întâi neglijat și apoi uitat de tot. Aparatul de stat fusese de curând confiscat de nobili scăpătați din provincie sau de nobili reîntorși lefteri din exil. Regele și aristocrația încearcă zadarnic să-și restabilească in integrum privilegiile pierdute, însă tentativa lor se va solda cu furia dezlănțuită a împotrivirii claselor medii, firave, dar robuste și viclene. Marile latifundii nu-și pierd întinderea, ci semnificația economică și, în cele din urmă, proprietarii din vechime, înglodați în datorii asifixiante. Dacă deceniul revoluționar susținuse o serie de principii generoase care proclamau egalitatea în fața legii, blamarea torturii și a pedepselor sadice, apărarea libertății presei și a exprimării publice, alături de alte libertăți extinse, cea mai mare parte a societății se zbătea în mizerie și foamete, statul social urmând să apară într-un stadiu incipient și rudimentar abia pe fondul organizării sindicale aproape un secol mai târziu. Populația se extenuase voluntar și sângerase cumplit în lungul interval 1799 și 1815, când 1,700,000 de cetățeni francezi cad la datorie pentru patrie. Îmbătrâniți timpuriu, handicapați de război sau pur și simplu morți, bărbații rămași în urma mantalei lui Napoleon Bonaparte nu mai puteau clădi o nouă Franță, astfel încât cutumele de până la 1789 coexistau conflictual cu practicile postrevoluționare. ,,Epidemiile, ubicue și cu potențial devastator, de tifos, ftizie, malarie, scarlatină, holeră, tuberculoză și boli venerice, complicate de către un tratament medical barbar, canalizarea precară și malnutriția, au fost atenuate de lenta îmbunătățire a alimentației.”[11] Populația Parisului creștea numai datorită fluxului migratoriu care depopula mediul rural. După cum am amintit deja în trecere, legăturile familiale tradiționale erau slăbite și pe cale să se rupă la încheieturi. Dezvoltarea rețelei poștale, a transportului rapid în și din provincie, creșterea comerțului, diversificarea meseriilor și înmulțirea progresivă a meseriașilor, apariția unor industrii noi pe bază de descoperiri tehnologice de dată recentă sunt singurele achiziții care contribuie la schimbarea la față a Franței. Producția crește în proporția în care parazitismul aristocratic devine pricină de oprobriu în mediile burgheze. Henri de Saint-Simon îi atrage atenția negativ lui Balzac, care nu refuză să îi amintească acru teoriile socialiste ca periculoase și intruzive în insulele de patriarhalism rural ale castelanilor săi anchilozați. Cercetarea cauzelor și efectelor imediate, dar și de lunga durată, îl preocupă îndeosebi pe Balzac în cele zece scene de viață provincială pe care Allan H. Pasco le trece critic în revistă.

Situat în orașul Nemours, Ursule Mirouët este romanul opoziției transparente față de Paris, capitala desfrâului misterios și a splendorii acaparatoare de talente și oameni de geniu. În Paris fiecare este pe cont propriu, iar puterea gândirii este întrebuințată la maximum. Provincia își îngăduie inteligențe greoaie și legături de clan presante și influențe, în care unitatea nu o conferă atât interesul, cât calculele și relațiile matrimoniale închinate bunăstării și influenței politice. Familia domina nestigherită individul, mai încețoșat prezentat, tăiat fiind dintr-o bucată. Averea și moștenirea îl obsedează pe provincial, al cărui partid politic este fie monarhia retrogradă în cazul nobililor scăpătați, fie regalitatea progresistă, constituțională, dacă discutam din punctul de vedere al burgheziei aspiraționale la reprezentativitate politică extinsă. Allan H. Pasco observă la tot pasul simbolistica numelor: Ursule se trage din sălbăticia impetuoasă, imprevizibilă a ursului, dar și din puritatea unei vizionare ca Sfanta Ursula, în timp ce dușmanul ei, Levrault-Minoret, provine din iepurele de câmpie. Goupil este forma coruptă a substantivului latin vulpe. Numele sunt astfel înzestrate cu puteri oculte. Mirouët derivă din miroi, -oy, anume oglindă, în sensul în care adevăratul moștenitor din roman se vădește a fi răsfrânt în oglinda viselor de noapte. Mesmerismul și comunicarea telepatică se unesc mistic cu rădăcinile numelui eroinei. Convertirea religioasă a doctorului Minoret face parte din această regie profană și sacră deopotrivă la Balzac. Confruntarea prozaică pentru avere între Ursule și Levrault-Minoret decurge și din postura de orfană căzută în grija unei confrerii de prieteni pe care o deține Ursule. Fărâmițarea familiei tradiționale este urmarea bulversării raporturilor de putere consacrate de anul 1789 și de cele două decenii și jumatate ce au urmat acestei rupturi parțiale, dar furtunoase, de trecut. Criza paternității solare demască haosul declasat de pierderea legăturilor statice. O stare de anarhie subreptică vibrează în interiorul societății, iar aceasta atât în plan social, unde păturile de mijloc se dilată imprevizibil și cer detronarea nobilimii sau măcar hibridizarea fatală cu ea, cât și în cel spiritual, mesmerismul și o nouă doctrină științifică încorporând supranaturalul și supliniind slăbita credință romano-catolică. În ciuda finalului fericit, în care iubirea și dreptatea sunt încununate melodramatic, Ursule Mirouët putea la fel de bine să sfâșească doar dramatic[12], ceea ce se întâmplă într-o oarecare măsură în Eugénie Grandet. În acest roman, locul evacuat de decăderea clerului, care coboară de la 60,000 de membrii în 1789 la 36,000 în 1814, este luat de noua religie a aurului, practicată cu o fervoare fanatică în casa lui Félix Grandet. Mammona îl detronează aparent definitiv pe Iisus Hristos. Monstrul financiar din Saumur smulge de pe frunte coroana aristrocrației și parcurge fără opreliști fiecare etapă politică de stat între 1789 și primii ani ai Restaurației, mai precis 1819, timpul ficțional. Dar ceea ce stă în calea calculului rațional rezidă în amorul pasiune, în destructurarea alianței permise de părinți de către alegerea personală, ambele fructe otrăvite ale Revoluției Franceze. Dacă Grandet constituie o anagramă pentru cuvântul d’argent, fiica pontifului banilor este o preoteasă a iubirii neîmplinite, care, atunci când se reculege într-o căsătorie infertilă și austeră, își închină dragostea Dumnezeului Noului Testament, spre deosebire de Iehova cel lacom, necruțător și însetat de putere al tatălui ei pământean. Dacă religia este din această lume, atunci aurul poate arbitra faptele păcătoase sau virtuoase ale oamenilor la fel ca orice construct metafizic esențialist[13]. Sordidul criminal al acumulării de capital îl vedem și în Pierrette, roman al micii-burghezii din târgul Provins, captivă intrigilor politice și al investirii cu moșteniri și rente. O gerontocrație paralitică mental strangulează forța tineretului luat prizonier. Dacă fratele și sora Rogron, siniștri din cap până-n picioare, dar comici în prima parte a microromanului, distrug orice realizare în iubire a orfanilor Brigaut și Pierrette, aceasta se datorează sterilității depline a celor doi comercianți, plămădiți în stricăciunea piețelor pariziene. Silvie și Denis Rogron, ale căror nume amintesc de cultul silvic dionisiac, sacrificial și orgiastic, sunt exponenții micii-burghezi rigide și mecanizate în ticuri și reflexe mutilante de tejghea. Până și abandonarea celibatului în deznodământul romanului coincide cu reușita unei afaceri ticluite din timp. Allan H. Pasco depistează în Pierrette persiflarea idilei utopice din Paul și Virginie. Aluziile la martirajul Sfântului Petru din Verona sau la moartea prin decapitare a legendarei Beatrice Cenci adaugă morții bolnavei Pierrette o grandoarea pe care uitarea impasibilă a celor din jur o potențează grotesc. Clanul Tiphaine este la fel de necrozat precum creierii smochiniți ai fraților Rogron[14]. Abia în Vicarul din Tours, desacralizarea fatală a societății se înstăpânește în pieptul Bisericii. Dacă părintele Troubert, al cărui nume rezonează a necazuri și încurcături păguboase, este un carierist meschin în slujba Papei, vicarul Birotteau nu se deosebește decât printr-o candoare de mic rentier hedonist. Diferența rezidă în câtimea de nemernicie care îl distanțează ca învingător carnasier pe Troubert în dauna năucului birocrat biblic Birotteau. Funcționarii în odăjdii nu se dovedesc cu nimic mai ecumenici decât hienele de birou din Slujbașii. Celibatul egoist declanșează pofte insidioase de mărire, scopul celor doi rivali bisericești constând din confortul matern al casei-uter în care maternala Sophie Gamard ocrotește și slujește cinul. Rangul ecleziastic și leafa umflată sunt celelalte două deziderate care sporesc plăcerile molcome ale fețelor bisericești, impotente nu numai fizic, ci și spiritual. Inutilitatea unei biserici minore dăunează corpului social ca un exemplu nefast de îngustime a minții pe un podium academic. Poate că cruzimea calculată a unui însetat de putere ca vicarul-general Troubert ar fi avut ponderea sa cu câteva sute de ani înainte pentru revitalizarea dinlăuntru a Bisericii, dar victoria sa pe toate fronturile sociale în Tours demască micimea religiei recepte în Franța anului 1826[15]. Caracterul găunos al autorității din vechime, de data aceasta exprimată printr-un patriarhat castrat de autoritate, este recognoscibil în Pescuitoarea în ape tulburi, roman tulbure din punct de vedere estetic în ansamblul Comediei umane. Orășelul Issoudun este locul de desfășurare a anomiei morale și politice, spațiul în care Max Gilet și Flore Brazier își exercită atribuțiile de indivizi fioroși pentru că sunt promiscui. Figura militarului vicios Philippe Bridau, în care toate pulsiunile mordante ale Franței mic-burgheze sunt concentrate înțepător, ar fi riscat să destabilizeze balanța narativă fără artistul apotropaic, salvatorul pictor Joseph Bridau, geamănul apolinic al răului dionisiac. Fratele cel bun Iosif din Vechiul Testament este vizibil ascuns între faldurile numelui Joseph Bridau. Averea îi leagă pe acești tineri debusolați și sălbatici, care nu-și pot găsi cu onestitate un rost în viața din pricină stagnării economice din jur, moștenirea devenind calea facilă de acces la un rang social superior. Philippe Bridau câștigă bătălia violentă în provincie așa cum parizianul o face îndeobște când descinde în orașele și târgurile Franței. În absența figurii paterne a lui Napoleon, ostași bravi ca Philippe Bridau se consumă în criminalitatea cea mai de jos a unei societăți fără eroi. Își minte mama, personaj slab, și își fură mătușa, curând muribundă, cu nerușinare, pentru că o ordine a lumii feminină nu poate, conform lui Balzac, ranforsa și întări cu fermitate societatea. Biserica și nobilimea sunt simbolic emasculate în Issoudun. ,,Guvernul e inept, biserica ineficientă, și, dupa cum cititorului îi va fi dat să observe cu amănunte care îi mișcă inima, familia este sfărâmată. Familiile patriarhale, tradiționale și concrete au fost înlocuite de asemenea cupluri neregulate precum două femei slabe, un bătrân pervertit și o fetiță, un fiu retardat și o servitoare-amantă și de către o bandă de răufăcători sub conducerea unui pseudotată. Într-o asemenea lume, mediocritatea burgheză domnește, îngăduindu-i unui grup de tineri fără ocupație să nu aibă idealuri sociale și nici ceva productiv de realizat. Nu-i vorba ca Balzac să indice sau să spere o cale de ameliorare a situației în viitor.”[16] Discontinuitatea revine burlesc și benign în Faimosul Gaudissart, unde spiritul comercial al unui viitor milionar de după iulie 1830 întâmpină primitivismul ghiduș și irațional al provinciei tenebroase, aflată în bezna precivilizației. Gaudissart este un comis-voiajor care câștigă până la urmă în fața nebunului de Margaritis, cel care metonimic, asemenea provinciei în întregul ei, nu înțelege deosebirea dintre proprietate și posesiune, ascunde banii și nu-i pune în circulație spre a-i înmulți și consumă egoist fără să ofere bunătațile culinare familiei sale. Speculantul Gaudissart este iritat și înspăimântat de cretinismul practic al sălbaticilor din provincie. Dialogul surzilor pe care îl poartă cu idiotul fără orizont de Margaritis aruncă o lumină tăioasă asupra minciunii reclamei și a limbii de lemn uzate și uzuale pe care le mimează Gaudissart, care, dacă nu am fi informați de la început că vorbește pentru a vinde, nu ne-am da seama dacă nu cumva delirează sau nu, cu toate că acesta găsește răgazul suficient ca să ia peste picior ideile lui Saint-Simon de subminare a proprietății private prin restrângerea dreptului de a moșteni. Cuvintele ies calpe din gura lui mașinală, desemnificate comercial și exagerate retoric. Nici un principiu nu valorează mai mult decât un slogan, o etichetă sau un chitanță. Prin Gaudissart vorbește Capitalul, dar abonamentele sunt, în cele din urmă, cumpărate, deci plătite, reconvertite din mărfuri în bani. Gaudissart este mobil precum valoarea de schimb, acoperind distanțe și micșorând timpul de circulație, unificând pe calea comerțului o rețea de așezări omenești până atunci izolate și barbare.[17] Pe de altă parte, Muza departamentului se derulează în mare parte în orașul Sancerre, a cărui denumire provine de la sans cire (fără ceară), aceasta fiind de regulă aplicată sculpturilor pentru a le corija în Grecia antică. Jurnalistul modest Etienne Lousteau, artistul ratat, de mâna a două, trăind din expediente gazetărești ingrate în Iluzii pierdute, este personajul vanitos, lenes, laș și nevolnic care își află perechea în muza provinciei, una din zecile sau sutele de personaje bovarice ale Franței nepariziene, Dinah de La Baudraye sau Piédefer, solid ancorată în realitate, frumoasă și puternică, talentată ca o virtuală George Sand. Numele de Dinah trimite la un episod crunt din cartea Genezei, în care se povestește de un viol, o apostazie și o înșelăciune, fiecare aspect legat cumva de intriga Muzei departamentului. Sexualitatea licențioasă a neputinciosului Lousteau și a pasionalei Dinah declanșează o serie de transferuri ratate între oraș și capitală. Sancerre este sărac în rafinamente și bun-gust, dar energic prin talentele pe care le poate trimite, spre sacrificiu, Parisului, după cum capitala sluțește și ucide orice ideal, fără de care aceasta nu ar străluci. Sapho din Saint-Satur este blasfemica și păgâna Dinah, cea care trăiește și îi aduce pe lume urmași amantului, desconsiderând impozițiile religiei creștine de dragul unei libertăți spirituale din care arta face parte ca un păcat de mică însemnătate, deși încă negativizată. Soțul este impotent și în vârstă, dar nemuritor prin nume (Athanase) și bogat în rest (Polydore). În Lousteau Balzac a înghesuit ratarea artistului din pricina unui caracter deficitar, dar nu a lipsei de talent. Voințele slabe nu pot produce opere de durată și numai strădaniile herculeene pot pretinde rezultate pe măsură. Sărăcia jurnalistului Lousteau îngreunează o voință de afirmare deja slăbită genetic. Dinah este consumată de un amor-pasiune atât de înrobitor încât aceasta ajunge să se dedubleze în a prelua sarcinile creatoare ale soțului, demonstrând că, dacă muza din Sancerre s-ar fi lansat și format în Paris, salonul ei ar fi fost poate un centru care ar fi atras în gravitația sa talente formidabile și personalități puternice. Provincialismul a pătruns, însă, prea adânc în constituția psihologică a provincialei Dinah. Un Biachon ar fi fost pe măsura ei, dar Dinah nu îi observă prezența masculină. ,,Dinah adună împreună temele diverse ale romanului în apostazia, adulterul, dragostea ei, dar și în scriitura jurnalistică. Toate cele patru pot fi considerate rateuri sau atribuiri greșite. După cum se consideră în mod tradițional că apostatul a profanat credința pentru a-și satisface poftele sau a se bucura de beneficii personale, tot la fel cel care comite adulter întrebuințează eronat sexul de dragul plăcerii în sine. Balzac era convins că, așa cum amanții prostituează căsătoria, jurnaliștii prostituează arta. Jurnaliștii caută teme și judecăți pe care să le dezvolte într-un chip distractiv.”[18] Muza strălucitoare din provincie cade victimă mediocrității jurnaliste în capitala, virtuțile incipiente preschimbându-se în vicii ușuratice, nu grave, în centrul vieții sociale. Relația ambivalentă dintre Parisul care corupe și orășelele și târgurile care se epuizează repede și fără rod se găsește și în Fata bătrână. Domnișoara Rose Cormon își caută un bărbat la vârsta de patruzeci și doi de ani. Singurătatea ei erotică nu izvorăște din slăbiciune, fiind o femeie robustă, trainic clădită trupește și o posibilă mamă sănătoasă, și nici din sărăcie, veniturile ei anuale asigurând o rentă burgheză de invidiat, ci din absența bărbaților eligibili, mulți lăsându-se secerați în războaiele recent încheiate sau necorespunzând nicidecum matrimonial. Fata bătrână este primul roman foileton care începe comic și se încheie dramatic. Bătrânii năsoși sunt încă virili, dar condiția lor trecută, de oameni ai Vechiului Regim, precum Cavalerul de Valois, a cărui bisexualitate subtilă este construită în jurul cercelului din ureche și a tabieturilor efeminate, nu atrage tinerețea naivă și campestră a Rosei Cormon. Impotentul ex-fante du Bousquier este, în cele din urmă, cel ales pentru că el, viitor burghez lacom, corespunde din afară bărbăției visate și dorite în așternut de domnișoara Rose Cormon. Ignoranța ei în materie erotică atestă slăbiciunea unei generații lăsată de izbeliște, crescută din resturile imorale ale lumii vechi și promisiunile doar în mică parte împlinite ale Revoluției. Adulții au ieșit din scenă prea devreme pentru ca urmașii să devină adulți întregi la minte și la trup. Conservatorul dialectic Balzac își face simțită prezența ca peste tot în Comedia umană. Athanase Granson, tânărul funcționar sărac, crescut de o mamă singură, bicisinică, se îndrăgostește de Rose cu o pasiune morbidă, nu doar pentru că aceasta este cu douăzeci de ani mai în vârstă decât el, ci și pentru că Athanase își caută izbăvirea materială în această patimă intemperată. Sinuciderea sa timpurie întunecă și condamnă viața publică și neroditoare din Alençon[19]. Trecutul își aruncă faldurile grele ale istoriei peste present, înăbușindu-l. Salonul cu vechituri pune în balanță această neputință constitutive a notabilităților locului de a fi fie onorabile și demne, cum se întâmplă cu burghezia provincială, fie combativă și tonifiantă, situație opusă celei a aristocrației epuizate. Muzeala familie d’Esgrigneux sperie ca exponatele fosilizate ale unei epoci geologice anterioare. Cavalerul de Valois devine, cu adresă schimbată, doar Cavalerul în Salonul cu vechituri. Rose du Bousquier se lasă redenumită du Croisier. Victurnien d’Esgrignon nu este doar nebunul fără autocontrol care sapă necugetat groapa familiei, ci, într-un fel paradoxal, reprezentantul orb și inconștient al feudalității anacronice și năvalnice. Brutal și amoral ca strămoșii săi din spița cuceritorilor înzăuți, tânărul d’Esgrignon este ghilotinat simbolic de legile moderne și de logica financiară a constrângerilor materiale. Spre deosebire de mesalina de ducesă Diane de Maufrigneuse, ale cărei aplecări trândave spre plăceri nu-i reduce nici din cinism, nici din spiritul practic, amantul d’Esgrignon este un cavaler al veselei figuri în timpuri sobre și triste pentru tipul său de noblețe nu tocmai astringentă. Aristocratul care vrea să guverneze la 1830 se impune să chivernisească înainte de toate. Totuși, acest principiu al economiei de mijloace nu afectează nici onorabilitatea, nici cariera senină a judecătorului Blondet, retras în serele sale ca într-un cocon din care nu va fi mai ieși curând o altă creatură, dar mânjește de cupiditate judecata unui om al legii cumpărat precum Camusot și soția lui arivistă. Ca de obicei, Parisul subjugă și distruge orice calitate și răspândește parfumul de mosc al defectelor și năravurilor prodigioase. Steaua unui parvenit sanguinar și resentimentar din invidie precum Du Croisier, care forțează mezalianțe cumpărând pui de nobili, se află la zenit, dacă loialitatea notarului Chesnel nu ar funcționa ca o contrapondere a nobleței necontrafăcute sau senile din epocă. Victurnien greșește îndrăgostindu-se când timpurile cer desfrâu luxos, împrumută nesățios când zeul suprem este cămătarul și încalcă clandestin legea prin falsificare și posibil furt când proprietatea și titularul ei de drept conservă cel mai în măsură ordinea fixată de rațiunea lucrurilor. Aristocrația este o carapace goală pe dinăuntru. Burghezia are măduva coloanei vertebrale incalificabil de coruptă în putreziciunea sa. Clanurile ocazionale ale unora și ale celorlalți rivali se încleștează în provincie doar pentru a consolida o alianță pernicioasă pentru Franța[20]. Această joncțiune nimicitoare dintre vechiul degenerat și noul revoltător de plebeu se definitivează în permutarea omogenizatoare și omnilaterală dintre provincie și capitală abia în Iluzii pierdute. Aici tipograful inventator David Séchard este vânat de capitaliști rapace precum frații Cointet și trădat de servitori cupizi. Cumnatul său, poetul orgolios și sensibil Lucien Chardon de Rubempré, este respins de înalta aristocrație pariziană, practicând meseria și preluând funcțiile unui intelectual decăzut, de second-hand, precum Lousteau. Trădarea artei și a legităților ei destinale este pusă în relief de noblețea superioară a unui scriitor de talent ca Daniel d’Arthez. Centrul meșteșugăresc Angoulême ascunde rivalități mercantile înfiorătoare și reverii poetice amețitoare, cvasierotice, care își vor afla consumarea și dezlegarea materială în ascensiunea și prăbușirea poetului Lucien de Rubempré în vintrele Parisului. Încă înainte de a fi sedus de protectorul Vautrin, șeful pungașilor, alias Jacques Collin, Lucien de Rubempré este amanta spirituală a doamnei de Bargeton, altă mască a muzei departamentului. Ruptura dintre clase și fagocitarea lor reciprocă traversează inclusiv dușmăniile și antipatiile din interiorul fiecărei clase. E vorba de un organism social care reproduce fractalic ordinea macro în structurile sale micro. Pentru Allan H. Pasco, soarta suicidară a poetului Lucien, un ciuline care nu se poate aclimatiza în aspra metropolă pariziană, este deja prefigurată în poeziile adoratului André Chénier, ucis la rândul lui de teroarea iacobină. Provincia îngroapă totul în hainele muncitorului cu ziua în timp ce capitala retează aripile tinereții visătoare. ,,Lucien servește drept personaj rezumativ în sensul în care el este între burghez și nobil, trecerea sa de la provincie în Paris fiind una dezastruoasă. Aristocraticul Rastignac, drept exemplu contrar în alte creații balzaciene, devine un succes din punct de vedere financiar, deși esti absolut corupt.”[21] Analogiile de natură zoologică abundă în Iluzii pierdute. Satana binefacător este ipostaziat în formidabilul Vautrin, poate cel mai viril personaj al Comediei umane. Transferul de capital între capitală și orașul de provincie este tributul plătit doar temporar pentru ceea ce metropola înghite și topește sub forma talentelor tinere, care fie se distrug, fie se ruinează definitiv moral atunci când izbândesc la Paris. Dincolo de intriga frunzoasă, deși lineară, și de profuziunea de personaje, cu toate că nu întotdeauna adânci sau complexe, Balzac copleșește prin viziunea sa sociologică și pretențiile sale de istoric al moravurilor, care marchează cultura europeană în pragul industrializării sale capitaliste. ,,În schimb, el credea că analiza și perspectiva lui ar avea mai mult sens și, în consecință, o influență benefică, dacă acestea ar fi fost înveșmântate într-o narațiune împreună cu atitudinile și faptele unor personaje reale, care se zbat în încercări și scopuri diverse într-un spectacol enorm și multifațetat al societății Restauratiei și al Monarhiei din Iulie.”[22] Dozarea magistrală a contrastelor și jocul ambiguităților asumate conștient fac parte din ideile în mișcare care asigură tridimensionalitatea spațiului balzacian. Scenele de viață provincială surprind cel mai acut tensiunile dintre sus și jos, stăpâni și slugi, înfrânți și învingători, mișcare și repaus, mizerie și măreție, marginali și centrali, copii și părinți, narcisiști, obosiți de ei înșiși, și generoși, care se hrănesc din resursele vitale diminuate ale celorlalți, din întregul Comediei umane. Deși schimbarea este nu numai inevitabilă, ci și de preferat, Balzac regretă ideologic rezultatele acestor reforme revoluționare, practic nestrunite și anevoie de controlat.

Note:

[1] Allan H. Pasco, Inner Workings of the Novel. Studying a Genre, Palgrave Macmillan, New York, 2010, pp. 155-164.

[2] Harry Levin, The Gates of Horn. A Study of Five French Realists, Oxford University Press, 1966, p. 151. Studiul din care cităm în cele ce urmează se află la paginile 150-212

[3] Idem, p. 167.

[4] Idem, p 190.

[5] Idem, p. 193.

[6] Idem, p. 199.

[7] Idem, p. 200.

[8] Idem, p. 169.

[9] Pentru impactul anului 1789 în Franța și urmările sale domestice imediate în anii Terorii, ai Directoratului și ai Imperiului, vezi Suzanne Desan, The Family on Trial in Revolutionary France, University of California Press, 2004, pp. 45-46, pp. 89-92, pp. 137-140, pp. 174-177, pp. 216-219, pp. 246-248, pp. 280-282, pp. 308-310, pp. 311-318, pp. 325-331.

[10] Thomas Piketty, Capital and Ideology, translated by Arthur Goldhammer, The Belknap Press of Harvard Universty Press, 2020, pp. 65-99.

[11] Allan H. Pasco, Balzac, Literary Sociologist, Palgrave Macmillan, 2016, p. 14.

[12] Idem, pp. 35-57.

[13] Idem, pp. 57-81.

[14] Idem, pp. 81-101.

[15] Idem, pp. 101-117.

[16] Idem, p. 129.

[17] Idem, pp. 135-150.

[18] Idem, p. 163.

[19] Idem, pp. 171-191.

[20] Idem, pp. 191-213.

[21] Idem, p. 226.

[22] Idem, p. 236.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , | Lasă un comentariu

Când flacăra s-a stins


În volumul Generația anului 2000. Cultură și subculturi ale tineretului în România socialistă. Studiu de caz: Timișoara. (Editura Tritonic, Timișoara, 2019), Emanuel Copilaș încearcă să acrediteze ideea conform căreia politicile de tineret ale regimului Nicolae Ceaușescu de după 1971 erau gândite sub forma unei armonizări între avântul revoluționar spre ,,realizarea comunismului”, de inspirație leninistă, și a unui naționalism romantic care cadra convingător cu recuperarea memoriei interbelice, grav avariată de anii 1948-1964, în care, pe soclul dogmei oficiale, figura un internaționalism rigid de clasă, supus încadrărilor ideologice sovietice. Acest ,,leninism romantic” deținea, pare-se, însușirea de a fi parțial gândit conștient, parțial exprimat involuntar, autorii lui fiind atât elitele de partid și de stat, care își căutau legitimarea într-un alt discurs decât cel de import stalinist, cât și poporul, flămând după elanul colectivist național. Neîndoielnic, proiectul a eșuat, dar a marcat o epocă din istoria modernă a României.

Istoricul Alexandru Mamina publică un volum cu o tematică oarecum similară celui al politologului Emanuel Copilaș, doar că de această dată scena analizei este ocupată de Cenaclul Flacăra, ghidat și apoi condus autoritar de poetul, bard popular, Adrian Păunescu între toamna anului 1973 și primăvara lui 1985. Cenaclul Flacăra (Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2020) este e explorare vastă și minuțioasă a cenaclului omonim. Primul aspect acoperit de Alexandru Mamina se referă la respingerea abordării încărcate de ură și părtinire (opusă celebrei butade latinești, niciodată anacronică) privitoare la personalitatea lui Adrian Păunescu și a muzicii și poeziei folk-naționaliste susținute cu entuziasm de acesta. Bossul – porecla pe care i-o dăduseră cenacliștii – a fost după 1989 parlamentar PSD, un naționalist moderat și unul dintre puținii intelectuali publici care nu și-a renegat cântecele de slăvire aduse cuplului de politicieni Nicolae și Elena Ceaușescu. Detractorii lui Adrian Păunescu au respins calitatea joasă a producției sale poetice, considerată o întinsă maculatură impregnată de lingușeli și spirit ancilar la adresa dictatorului Ceaușescu. Alexandru Mamina refuză să judece în termeni atât de brutal-maniheiști: din cele câteva mii de pagini ale operei sale poetice, Adrian Păunescu nu poate fi decât ,,un mare poet român” măcar în câteva zeci, sute de poezii, talentul său de versificator spontan nefiind pus la îndoială nici măcar de criticii săi cei mai aspri. De asemenea, partizanatul politic proceaușist al lui Adrian Păunescu nu este nici el unul oficial (mai ales după 1989), ipocrit sau fluctuant: acesta a fost până în anul morții sale, 2010, un vehement apărător al programului de industrializare comunist și un devotat naționalist popular – prin această expresie înțelegând națiunea ca reprezentată îndeosebi de păturile sale umile, cele care au purtat greul modernizării românești, cum au fost întâi țărănimea și apoi muncitorimea ridicată în anii 1950-1989. Poetul nu și-a renegat niciodată simpatia față de politicianul și liderul de stat Nicolae Ceaușescu, comemorându-l în poezii și după Revoluție atunci când a crezut de cuviință. În plus, Adrian Păunescu, un organizator și un showman de sucess al generației sale, este întemeietorul unei Cenaclu cu enormă trecere la public, promovând pe scena românească de divertisment artiști folk și rock care au marcat istoria genului în anii 1970-2000. Acest merit nu poate fi nici negat, nici pus pe seama unei strategii elaborate în culise de agitpropul ceaușist. Adrian Păunescu, după cum arată convingător Alexandru Mamina, a construit de unul singur un fenomen de masă, făcând minimale concesii și permițându-și ocazional exprimări de frondă la adresa nedreptăților regimului, fără să rezulte de aici că a fost fie dizident, fie un pion ușor manipulabil de regim. S-ar putea spune că Adrian Păunescu devenise un pericol politic alternativ pentru o ordine de stat debusolată și osificată, cu care se suprapunea în parte, fără să se identifice niciodată complet, relațiile sale cu Nicu și Nicolae Ceaușescu ieșind în evidență ca pozitive pe fondul unei antipatii temătoare din partea Elenei Ceaușescu, a birocrației de partid, a miliției și securității statului. Personalitatea sa puternică este ca o hârtie de turnesol pentru fisurile și chiar rupturile din interiorul nomenclaturii, bătălia dându-se între o ordine a conservării și una a proiectului emancipator de schimbare la față a națiunii. ,,Atât Păunescu, cât și Cenaclul Flacăra, mai ales în perioada de după preluarea sa de către UTC, au transmis mesaje utile puterii comuniste și au contribuit la cultul personalității lui Ceaușescu. Rețeta folosită însă a fost deosebită. Se poate afirma chiar că Păunescu și-a construit modul de comunicare polemic cu al tuturor celorlalți propagandiști. De aceea a și avut succesul de masă cunoscut. Pe aceeași scenă, în același spectacol, erau momente de omagiere a Liderului (prin cântece, prin scandări, prin rostiri ale lui Păunescu) și critici tăioase ale situației din România.”[1] Deși stipendiat și respectat de regimul Nicolae Ceaușescu, Adrian Păunescu nu este agentul statului în materie de manipulare a tinerelor generații. Cenaclul Flacăra a pornit de la un spectacol poetico-literar de dimensiunea unei scene de teatru și, grație popularității sale în creștere și a fondurilor generoase ale UTC, a murit pe un stadion de fotbal. Nu trebuie uitat faptul că Adrian Păunescu împrumutase modelul său din stagiul de un an petrecut în Statele Unite, unde observase pe viu tineretul hippy în ebuliție. Pe de altă parte, influența liderului suprem respinge natura dialectică a devenirii sociale, Alexandru Mamina șarjând întemeiat contra celor care simplifică o panoramă istorică contradictorie și greu de normat. ,,A reduce cauzalitatea istorică numai la ceea ce se presupune că voia Nicolae Ceaușescu personal înseamnă să minimalizezi ori să ignori coordonatele unei evoluții mai complexe, cu actori diferiți și cu motivații dincolo de voința liderului suprem.”[2]

Alexandru Mamina stabilește o ascendență a modelului cenaclist în cultura și politica locale, anume sub forma unui grup de intelectuali publici și cu ambiții de faimă care mizează pe o comunicare între clasele educate, cu origini preponderent medii, cum au fost Junimea sau, mai târziu, Sburătorul, și viața politică recunoscută ca autoritate publică, cu toate că autorul amintește caracterul apolitic al cenaclului Sburătorul, în ciuda rolului ideologic jucat, totuși, de Eugen Lovinescu în România interbelică. Grupul Criterion, cu ale sale conferințe publice de la începutul anilor 1930, organizate pe formatul unor prelegeri de universitate populară, este, cel puțin așa consideră Alexandru Mamina, predecesorul formal, încă limitat ca impact, al Cenaclului Flacăra, care, pe de altă parte, se hrănește din atmosfera și experiența cluburilor bucureștene frecventate de boema studențească la finalul anilor 1960. Apariția publicului de masă, consecință a alfabetizării, publicității și mijloacelor media de mare răsunet, dar și a atenuării cărții ca obiect al excelenței intelectuale au convers în direcția unui fenomen de tipul Cenaclul Flacăra după 1970, fenomen social care nu putea avea loc decât în contextul creșterii susținute și generale a nivelului de trai în România între 1950 și 1970. ,,Într-o manieră explicită sau resemnificată, publicul de masă a prezervat așadar componenta dezbaterii politice. Schimbările au intervenit pe alte două coordonate, și au fost de natură să influențeze hotărâtor morfologia cenaclului în general. Prima a privit cadrul de manifestare: concret, publicul de masă, în virtutea numărului mare, s-a regăsit mai bine în piețe, în săli și pe stadioane, unde putea să se desfășoare neconstrâns de spațiul și de eticheta unei locuințe particulare. A doua s-a referit la stilul sau registrul comunicațional, în sensul că un grup mare se manifesta mai receptiv la mesajul cu încărcătură afectivă decât la argumentațiile abstracte, din simplul motiv că sentimentele aveau vocație universală, erau relevante pentru toți componenții grupului, în timp ce chestiunile ,,tehnice” nu-i interesau decât pe unii. Forma de exprimare corespunzătoare acestor două trăsături a fost prin excelență spectacolul, adică punerea în scenă. Publicul de masă a fost esențialmente un public al spectacolului, de la operele montate în aer liber, până la concertele de muzică ,,pop” și competițiile sportive. În aceste circumstanțe, alternativa pentru animatorii activității literare și artistice a fost fie să rămână la vechea formulă deliberativă livrescă, alocată unui public avizat compus din scriitori, profesori și studenți, fie să se deschidă către publicul de masă, adică să renunțe la rigoarea specializării și să reformuleze cenaclul ca spectacol.”[3] Interesant este să observăm că printre inițiatorii Cenaclului Flacăra se numărau în 1973 personalități, totuși, elitiste și clasate ca excepționale în prezent, unele anticomuniste după Revoluție, precum Șerban Cioculescu, Radu Cosașu, Ștefan Augustin Doinaș, Eugen Simion, Marin Sorescu, Eugen Barbu sau Florian Pittiș, cantautor ani de-a rândul al cenaclului. Pe măsură ce personalitatea vanitoasă, acaparatoare, despotică pe alocuri a lui Adrian Păunescu confiscă oarecum Cenaclul Flacăra, ajuns nu numai popular, ci și rentabil, se pot observa abdicări, reveniri sau împrospătari ale componenței spectacolelor. ,,Ca să rezumăm, am spune ca principalele trăsături subiective ale lui Adrian Păunescu, observabile în calitatea lui de conducător al Cenaclului Flacăra, au fost talentul, orgoliul accentuat și histrionismul, din ele decurgând conștiința propriei valori, ambiția ascensiunii sociale și relația electrizantă pe care o stabilea cu publicul de masă.”[4] Firul roșu indică, însă, scăderea calității actului artistic proporțional cu înmulțirea turneelor, acestea devenind de durata câtorva luni, acoperind zeci de județe din țară și ajungând să aibă câte opt ore de derulare și transmisie, zeci de artiști amatori interpretând alături de stelele consacrate ale cenaclului și șase milioane de români participand ca public la Cenaclul Flacăra.

Ce se punea în scenă la Cenaclul Flacăra? În primul rând cântece patriotice pe muzică folk și rock specifică anilor 1960-1970. În al doilea rând, Adrian Păunescu favoriza și militantismul ceaușist, însă pe o scară sensibil mai mică decât ne-am aștepta. ,,Un conținut politic are și registrul partinic, reunind poeziile și cântecele care fac trimitere la socialism, comunism, la entuziasmul revoluționar, la munca pe șantier și în uzină sau la Nicolae Ceaușescu.”[5] Una peste alta se remarcă o diversitate a subiectelor: ,,Registrul social și generațional se desfășura pe o arie destul de largă, incluzând lucrări consacrate problemelor unor categorii sociale în general, de pildă țăranilor tot mai alienați în contextul industrializării, precum și altele în care se evocă universul cotidian, dificultățile oamenilor obișnuiți, viața în mahala sau condiția artistului. Aici se inserează în mod conex și temele generaționale, din poeziile și cântecele care fac trimitere la preocupările și așteptările tinerilor în raport cu normele și practicile societății.”[6] Pentru aproximativ o sută cincizeci de pagini, Alexandru Mamina ne oferă un tabel cvasiexhaustiv care cuprinde aproape toate producțiile artistice ale Cenaclului Flacăra între 1973-1985, interpreții și autorii lor fiind, de asemenea, amintiți în paranteză. Istoricul împarte tematica Cenaclului în creații afectiv-meditative (majoritare), național-istorice (mai puține decât primele), umanist-contestatare (medii ca număr), partinice (minoritare), sociale și generaționale (mediu reprezentate), ludice (unde poetul Șerban Foarță și regizorul Andrei Ujică și-au adus contribuții notabile), folclorice (semnificative), internaționale (muzica pop crește cantitativ în cadrul spectacolelor Cenaclului abia după 1980), dar și o categorie largă de neidentificabile, unde aparițiile lui Florian Pittiș par cele mai pregnante. La Cenaclul Flacăra au participat cântăreți de muzică ușoară deveniți faimoși mai târziu, actori celebri (inclusiv Ion Caramitru), poeți recunoscuți, regizori și alte personalități ale mediului artistic românesc, în mare vogă între 1970 și anul 2000. Pe lângă faptul că se cânta din când în când împotriva dogmaticilor, a nomenclaturii și se critica politicile de austeritate ale anilor 1980, Adrian Păunescu punea accentul pe teme controversate precum Basarabia, pământ românesc (U.R.S.S.-ul este atacat aluziv) și revalorificarea zilei de 1 Decembrie 1918 ca adevărata sărbătoare a unității naționale, imnul de stat real fiind ,,Deșteaptă-te, române!”. Ceaușescu era menajat ca primus inter pares și sfătuit de clovul nebun Păunescu să se ferească de sfetnicii răi și trădători. ,,Cu toate că în economia cenaclului numărul textelor cu un conținut partinic apare considerabil mai mic decât al celorlalte, cu toate că textele din registrul partinic nu se reluau decât arareori, impresia că cenaclul a fost eminamente un instrument de propagandă s-a impus încă din epocă. Sub acest aspect, credem că trei elemente au concurat hotărâtor. În primul rând, evocarea lui Nicolae Ceaușescu din refrenul modificat al cântecului Trăiască România, singurul repetat într-adevăr în multe reuniuni ale cenaclului, în ultimii doi ani de activitate probabil în fiecare dintre ele. În al doilea rând, racordarea cenaclului la temele retorice ale regimului: militantismul (spiritul revoluționar), lupta pentru pace și mai ales naționalismul. În al treilea rând, elogiile pe care le adresa tot mai des Adrian Păunescu lui Nicolae Ceaușescu, nu atât în poeziile recitate, cât în diferitele sale intervenții pe parcursul spectacolului, intervenții neconsemnate însă în ,,Flacăra” și ca atare imposibil de inclus în repertorierea noastră. În 1984, de pildă, Nicolae Ceaușescu era proclamat ,,eroul de azi”, ,,alesul națiunii”, ,,omul cel mai semnificativ pentru ideea de om și omenie”, iar congresul al nouălea, când acesta a devenit secretar-general al partidului, figura drept congresul ,,descătușării energiilor națiunii române”.[7] Cu toate aceste elogii onctuoase, Adrian Păunescu, într-o scrisoare din 28 mai 1982 către conducător, prezintă pe scurt proasta gestiune din economie, privațiunile materiale ale cetățeanului român mediu și defectuoasa propagandă de la televizor și radio. Păunescu ia apărarea tehnicilor Yoga, a medicinei alternative și susține o artă fără ingerințe dogmatice. Tocmai acest plan, al dogmatismului refuzat de Adrian Păunescu și generația de la Cenaclul Flacăra, alcătuită din mulți tineri născuți între 1945-1960 în România, trezește interesul nostru.

După cum am amintit la început, Emanuel Copilaș interpretează naționalismul resuscitat, și abia apoi sufocant, în discursul public de după 1971 ca parte a politicii de stat ceaușiste. Întoarcerea la leninism, doctrina revoluționară prin definiție, dinamică, dispusă la sacrificii și luptă pentru comunism, se impunea în vederea industrializării continue a țării, care ar fi transformat România într-o putere medie în Europa și i-ar fi garantat nu numai autonomia, ci și bunăstarea. Cum aceste deziderate erau realizabile încă departe în viitor, urmând să angajeze eforturile solidare ale câtorva generații, iar realitatea imediată se dovedea adesea destul de nemulțumitoare (cenzura, dictatura birocratică și a elitelor de partid, lipsa alimentelor de bază și a căldurii termice, a apei calde, a curentului electric constant după 1980 etc.), naționalismul iese la suprafață ca singurul paliativ ideologic. Apăsarea pe naționalismul românesc de dinainte de 1945 s-a combinat cu socialismul ceaușist. Aici apare o ruptură, pe care Alexandru Mamina o sesizează, credem, corect: marxism-leninismul (și cu atât mai mult marxismul ortodox) respinge expresiile de naționalism tradiționalist, patriotard, bazat pe figurile legendare ale națiunii și cultul strămoșilor, așa cum figurează acestea în turnura de după 1971 a lui Nicolae Ceaușescu și, încă într-o formă mai exacerbată, în cadrul Cenaclului Flacăra. Există o incompatibilitate profundă de viziune între alegațiile politice ale lui Adrian Păunescu și marxism-leninismul cunoscut, fie el și simplificat vulgarizator. Mai mult de atât, cum se explică fenomenul educației politice staliniste de după 1948 în rândul maselor dacă acestea recepționează, încurajează și empatizează tocmai cu discursul naționalist după 1964, care se potrivea mai bine ideologiilor fasciste, fără a fi totuna cu ele, pe care regimul Ana Pauker-Gheorghe Gheorghiu-Dej și apoi cel al lui Gheorghiu-Dej au încercat să-l înlăture cu forța din discursul oficial și din documentele de stat? Înseamnă că sub stratul subțire de marxism-leninism birocratic, educația civică informală pe care o primiseră cei mai activi români era în continuare îndatorată modelului naționalist al generațiilor de dinaintea anului 1948. Acest model politic coboară până la anul 1859 și, ca primă manifestare publică, se poate identifica în petițiile revoluționarilor pașoptiști. Aceasta este poziția pe care o creditează Alexandru Mamina ca garantând vitalitatea unică în anii 1970-1980 a Cenaclului Flacăra. Dincolo de această iscusită viziune istoriografică, ceea ce ne pune, totuși, pe gânduri se referă la faptul că, după anul 1989, filonul naționalist, care pare atât de rezistent în anii 1950-1960, când fusese teoretic cauterizat de U.R.S.S., nu numai că devine secundar ca importanță, în urma decenilor de ceaușism educațional, pe fondul proiectului de aderare a României la NATO și Uniunea Europeană, ci, pur și simplu, se pulverizează în mentalitatea noilor generații, crescute și educate după 1990 și de simpatizanții sau membrii Cenaclului Flacăra. Este puțin credibil că un naționalism atât de încercat, ca să zicem așa, atât de vitregit de istorie, să dispară tot atât de repede, în alte circumstanțe decât cele prielnice, dacă el însuși nu era fragil și nesigur pe sine încă de la început. ,,Nu credem neapărat, așa cum apreciază Emanuel Copilaș, că Nicolae Ceaușescu a fost într-adevăr mefient și anxios în relație cu propriul partid, pe care-l controla categoric și din partea căruia nu avea să se teamă așadar de nici o rezistență. Totuși, a resimțit estomparea spiritului revoluționar și a încercat să-i contrapună pe de o parte o anumită reînsuflețire ideologică, pe de altă parte mișcarea culturală de masă, gândită ca expresie a sufletului democratic popular în contrapartită cu pretențiile de autoritate ale specialiștilor, inclusiv ale specialiștilor din literatură și artă. O soluție practică o reprezentau în opinia lui chiar cenaclurile literare, cercurile artistice, cercurile cu caracter științific și tehnic. Lipsa de substanță a demersului a decurs din faptul că democratismul afirmat nu era însă autentic, mișcarea culturală de masă, organizată în cadrul festivalului Cântarea României, nefăcând în majoritatea cazurilor altceva decât să transpună, la un nivel estetic mediocru, indicațiile de la vârful puterii. În fond, elitismului și birocratismului nu li se opunea suflul democratic, a cărui condiție de manifestare ar fi fost tocmai spontaneitatea, ci dictatul cu pretenții de reprezentativitate. Paradoxul festivalului Cântarea României era acela că sub egida lui se făcea, cum s-ar zice, cultură spontană de masă la comandă.”[8] Reținem naționalismul nefabricat al Cenaclului Flacăra ca dificil de asimilat de autoritățile Republicii Socialiste România, în ciuda aprecierii lui Nicu și Nicolae Ceaușescu. Numai că Alexandru Mamina adâncește cumva misterul extincției acestui naționalism atunci când afirmă că este greu de înțeles pentru lumea globalizată de astăzi, în condițiile în care distanța temporală nu permite o comparație cu sclavagismul antic, care, în fond, nu poate fi trecut complet cu vederea nici măcar în studiul filosofiei sociale eline. Vorbim, până la urmă, de o parte semnificativă din adulții României contemporane care au prins acele vremuri și le-au trăit în anii lor de formare. ,,Tentația condamnatorie ține până la un punct de context, fiindcă este dificil, într-o perioadă a globalizării și a europenismului, să percepi și să pricepi în toate motivațiile ei încărcătura naționalistă a epocii de dinainte de 1989. A incrima sentimentul colectiv din vremea respectivă prin prisma valorilor sociale și a conformității ideologice de acum este însă la fel de absurd cu a-i acuza pe grecii antici, spre exemplu, că, pe lângă faptul de a fi creat filosofia și democrația, nu numai că au avut sclavi, dar au și considerat sclavia ca stare naturală.”[9] Pe deasupra, oare statul-națiune a dispărut complet în prezent? Să nu ne lăsăm înșelați de ideologia dominantă cu care suntem familiarizați. Indiferent de intensitatea comerțului mondial și a limitării barierelor vamale, piața națională și balanța comercială inegală a fiecărui stat în parte își continuă existența nestingherite, constituind garantul suveranității statului respectiv și protectorul bogațiilor, a așa-numitei ,,burghezii” autohtone, chiar daca aceștia își țin lichiditățile la loc ferit prin paradisuri fiscale exotice alături de alți plutocrați.

Alexandru Mamina vine însă cu o intepretare suplimentară a naționalismului românesc de după 1970, una extrem de îndrăzneață și originală, reflectată și prin Cenaclul Flacăra, nu doar în cuvântările lui Nicolae Ceaușescu. ,,Totodată, aplicată în interior, în ipostaza sa de ideologie a sacrificiului personal pentru binele țării, naționalismul oferea argumentele morale necesare pentru mobilizarea și controlul muncii, în condițiile în care puterea nu recurgea nici la forțele pieței, nici la creșterea standardului de viață ca motivații ale acesteia. Totuși, pentru societate, mai ales pentru mediul intelectual, afirmarea identității naționale a reprezentat nu mai puțin o manieră de a-și exprima opoziția față de Uniunea Sovietică și față de marxism-leninismul concentrat pe ideea de clasă. Dusă până la ultima ei consecință logică, această opoziție viza în fond regimul comunist, în măsura în care fusese impus de Uniunea Sovietică și oficializase marxism-leninismul.”[10] Naționalismul ceaușist sau naționalismul etnic pur și simplu se ascund în calul troian al regimului socialist din România, cetatea fiind cucerită din interior în decembrie 1989. Cenaclul Flacăra lega discursiv insatisfacțiile și speranțele generațiilor maturizate în anii ’70-’80 de un naționalism antisovietic, deci, în urma experienței anilor ’50, anticomunist. ,,Aspectul este important întrucât relevă natura civică, pașoptistă, a naționalismului practicat la Flacăra, diferit de naționalismul organicist sau ,,totalitar”, în concepția căruia colectivitatea subordona individul și-l determina în mod imperativ. În accepțiunea de la cenaclu, națiunea îl încadra pe individ într-o comuniune spirituală din care acesta își extrăgea forța de creație, dar nu-i prescria un comportament uniform, nu-l reducea, cum s-ar zice, la normă, fiecare având dreptul la propria manieră de exprimare”.[11] Suntem de părere că trasarea acestei linii de demarcație între un naționalism democratic și unul dictatorial ține mai degrabă de gradul de rigiditate și intoleranță organizațională a autorităților de stat din R.S.R. decât de o diferență reală de substanță ideatică. În ambele cazuri generalul comunitar încadrează individualul în propria sa matrice doctrinară. Umanismul luminist nu este subsumabil marxism-leninismul oficial, e adevărat, dar cântecele-rugi la mormântul lui Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul, organizate la Cenaculul Flacăra, nu uimesc prin civism modern sau prozaism cetățenesc cotidian. E just a susține că Flacăra nu a fost în primul rând un instrument de propagandă al regimului Ceaușescu, dar a-i concede un oarece liberalism naționalist e, în ceea ce ne privește, prea mult. La urma urmei, tot naționalismul organic, nu cel civic, primează la Cenaclul Flacăra, și, sigur, nu acela cetățenesc, precum la francezii Marii Armate, care apară – cel puțin retoric – nu numai patria mamă, ci și legatul universal al Revoluției Franceze. Straiele pot fi naționale, dar spiritul este al întregii umanități emancipate de sub jugul politic al unor grupuri influente care dețin, în chip zdrobitor, puterea materială în societate.

Alexandru Mamina merge până la a afirma rolul indirect al Cenaclului Flacăra în Revoluția din 1989. Există o coincidență între ,,imaginarul cenaclului” și ,,imaginarul revoluției” române. ,,Întrebarea fundamentală este următoarea: după reuniunile Cenaclului Flacăra oamenii ajungeau să se simtă mai în acord sau mai în dezacord cu regimul? Nu susținem că la cenaclu s-a pregătit în mod deliberat revoluția, a cărei cauzalitate oricum a fost mai complexă. Poeziile și cântecele din registrul umanist și contestatar, așadar cele mai subversive în raport cu ideologia și cu birocrația regimului, corespundeau mai degrabă unei descărcări afective decât unui program de acțiune politică. În plus, dacă Adrian Păunescu a avut vreun obiectiv politic, acesta nu a fost înlăturarea, ci ameliorarea sistemului comunist, eficientizarea lui prin acomodarea cu inițiativa personală, cu libertatea actului creator și cu dreptul la critică, susceptibile să-i ofere mai mult dinamism și mai multă reprezentativitate. Așa ceva echivala, din perspectiva practicii, cu încercarea de a obține cvadratura cercului, deoarece un sistem birocratizat nu avea cum să-și însușească o manieră de lucru și de comportament centrată pe angajamentul individual, împotriva eticii autoritare a ierarhiei de partid și de stat. Independent însă de ceea ce și-ar fi putut propune Adrian Păunescu în materie, militantismul promovat la Flacăra, stilul voluntarist și revendicativ au imprimat publicului, mai ales tinerilor, conștiința propriei importanțe și, ca atare, dorința afirmării de sine în raport inclusiv cu instituțiile, rebeliunea juvenilă fiind orientată astfel în sensul unei culturi a protestului civic. O cultură cu atât mai primejdioasă pentru regim, cu cât, pe lângă mesaj, era amplificată emoțional de forță sugestivă a muzicii – un stimul ,,dionisiac” în măsură să dezinhibe, să suspende respectul conformist față de norme și să insufle curajul necesar manifestării deschise. Din acest punct de vedere, situația din România nu a făcut decât să recapituleze ceea ce s-a petrecut la scară mai mare și într-o configurație mai pregnantă în Occident, începând cu anii 1960. În absența unei rezistențe politice, folk-ul și rock-ul au reprezentat în cazul românesc ipostazele cele mai semnificative ale așa-numitei rezistențe prin cultură, înțeleasă nu ca rezistență prin operă a oamenilor de cultură, ci într-o accepțiune antropologică, așadar ca rezistență atitudinală de masă, ca respingere valorică și comportamentală a modelelor propuse de regim, de la opțiunea pentru o anumită meserie până la preferințele vestimentare.”[12] De altfel, scandările și mitingurile din decembrie 1989 până în iunie 1990 seamănă destul de mult exterior cu atmosfera de la Cenaclul Flacăra, rolul lui Adrian Păunescu revenind lui Marian Munteanu, un agent secret al regimului F.S.N., nici măcar un membru pe față și influent politic, deși fără funcție înaltă în stat, al P.C.R.-ului, cum era poetul oltean. Cenaclul Flacăra nu a avut niciodată documente de înființare sau suspendare, fiind exclusiv invenția redactorului-șef de la revista Flacăra, Adrian Păunescu.

Cartea lui Alexandru Mamina se încheie cu o anexă documentară de aproape o sută de pagini, constând din interviuri luate unor cenacliști de frunte, precum George Stanca, Doru Stănculescu, Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Dan Chebac, Dan Andrei Aldea, Ilie Vorvoreanu, Ilie Stepan, Adriana Ausch Simmel, Nicu Alifantis, Evandro Rosetti, Eugen Cristea, Radu Gheorghe, Adrian Ivanițchi, Mircea Bodolan, Mihaela Popescu (Mărginean), Victor Socaciu, Ducu Bertzi, Cristian Buică, Sorina Claudia Feier (Bloj), Majay Győző și Florin Săsărman. Din relatările celor mai mulți se desprind câteva observații comune: personalitatea egomaniacă și oportunistă a lui Adrian Păunescu, deși excelent organizator și promotor de cenaclu, dublată de un proiect cultural care a creat carierele artistice ulterioare (sau le-a adăugat un plus de celebritate) și a adus cota necesară de notorietate a zeci de artiști ai scenei autohtone. Nici unul dintre cei intervievați nu uită să-și arate recunoștința pentru Cenaclul Flacăra și mulțumirea pentru rolul jucat în viața lor de Adrian Păunescu, apreciind fenomenul cultural al Cenaclului ca unic și ireproductibil în Europa anilor 1970-1980.

Volumul Cenaclul Flacăra este o lucrare academică valoroasă și de referință, care ar merita să atragă atenția și să declanșeze suficentă emulație argumentativă în rândul politologilor, istoricilor și sociologilor români, preocupați de duratele lungi ale culturii române în orizontul regimului socialist dintre anii 1965-1989.

Note

[1] Alexandru Mamina, Cenaclul Flacăra, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2020, p. 17. Fragmentul aparține introducerii profesorului Bogdan Theodorescu, intitulată ironic ,,Farmecul discret al propagandei”, aluzie la filmul genialului regizor Luis Buñuel, în care câțiva reprezentanți eclatanți ai marii-burghezii sunt prinși în absurdul suprarealist al unei cine mereu amânate, stimularea pasiunilor și a imaginației plăcerii fiind mai importante pentru spiritul lor de clasă decât satisfacerea poftelor imediate.

[2] Idem, p. 57.

[3] Idem, pp. 71-72.

[4] Idem, p. 78.

[5] Idem, p. 103.

[6] Idem, pp. 103-104.

[7] Idem, p. 289.

[8] Idem, pp. 304-305.

[9] Idem, p. 311.

[10] Idem, pp. 312-313.

[11] Idem, pp. 317-318.

[12] Idem, pp. 324-325.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Reflecții balzaciene I


,,Romanul este epopeea unei epoci pentru care totalitatea extensivă a vieții încetează de a mai fi o evidență, al unei epoci pentru care imanența vitală a sensului a devenit problema – deși ea nu și-a pierdut cu totul aspirația către totalitate.”[1] Această apreciere, datând din tinerețea filozofului Lukács, își pierde parțial valabilitatea după ce autorul ei, fără să ajungă vreodată să o renege complet, își însușește paradigma marxistă. În calitate de critic literar și estetician, Georg Lukács îi consideră pe Lev Nikolaevici Tolstoi și Honoré de Balzac – întocmai în ordinea aceasta – ca fiind principalii exponenți ai realismului istoric, deci social, în modernitate. Dacă Tolstoi suferă eșecul de a compune o capodoperă plasată între un roman infinit și o epopee încă neînchegată în Război și pace, Comedia umană este răspunsul contradictoriu, poliform și dinamic al totalității romanești la presiunile civilizației moderne, altfel spus, capitaliste. Ambiguitatea lui Balzac ca romancier provine, credem, din nestatornicia sa ca artist literar. Proteismul balzacian e de sorginte panteistă: Balzac unește într-o viziune macrocosmică arhitecturală, solid clădită și atent articulată, o sumedenie de perspective stiințifice noi în prima jumătate a secolului al XIX-lea: abundența descrierii exacte la creatorul francez originează în fascinația sa iscoditoare pentru drept, demografie, economia politică, geografia populației de pe atunci, până și în cercetările naturaliste ale unor Georges Cuvier, Jean-Baptiste Lamarck, Geoffroy Saint-Hilaire, dar și pentru istoria Vechiului Regim și a Imperiului, întrepătrunsă de misticism esoteric, cult al figurilor istorice epocale (Napoleon și ofițerii săi legendari de pe front), aplecarea spre constatări în spiritul moraliștilor francezi și o credință nestrămutată în unitatea internă, cu toate că dialectică, dintre materie și spirit. Balzac, deși se considera în întregime artist, face parte din categoria acelor autori de ficțiune, extinctă după 1880, care mai avea încă pretenția că adevărul literaturii se poate înfrunta de la egal la egal cu cel al științelor naturale. Literatura sa este o formă estetică a științelor sociale, cu toate că estetismul balzacian, care este rezultatul unei prelucrări în spirit enciclopedic a ficțiunii literare, apare ca diametral opus senzorialității epifanice din modelul ,,artei pentru arta” al romanelor lui Vladimir Nabokov, pentru care Balzac simula neconvingător realismul și emitea doar platitudini facile. E adevărat, totuși, că există o realitate socială și în romanele lui Vladimir Nabokov, doar că aceasta se caracterizează printr-o subiectivitate de excepție a unui privitor care își propune mai puțin să convingă sau să pledeze o cauză, cât să delecteze în marginea lirismului. Împotriva acestei reprezentări elitiste declamă Lukács.

Pentru acesta din urma, hipercultivarea limbii, în detrimentul conținutului, probează numai decadență și sărăcie epistemică, semn că ființa modernă și-a pierdut contactul cu ea însăși, semenii ei și lucrurile înconjurătoare[2]. Lumea este acea necunoscută pe care nici nu merită să încerci a o descifra, iar virtuozitatea tehnică predomină, sufocând astfel potențialitatea uriașă a literaturii ca înfățișare artistică, prelucrată rațional, a umanității în spațiul său geografic și timpul ei istoric. ,,O operă literară care configurează numai viața lăuntrică a omului, fără interacțiunea vie dintre aceasta și obiectele mediului ei social-istoric, se dizolvă în lipsă de contur și substanță istorică.”[3] Critica vieții este înlocuită cu intense escapisme subiective, valoroase exclusiv ca execuție formală: fie subiectul este decăzut la nivelul unor cauze obiective reci și nemiloase, static-mecanice, ca în curentul naturalist, iar, procedând în acest mod, subiectul însuși devine inferior, degradat și mat, fie subiectul acoperă de la sine câmpul vizual cu proiecțiile sale romantic-solipsiste, fragmente ale unei conștiințe aluvionare și haotice, lichidând orice năzuință spre un adevăr al întregului social. A pluti în indeterminare ajunge finala determinație. Uneori, ca în romanul Ulysses al lui James Joyce, cele două extreme se balansează în jocul intertextual al limbii poetice. Izolarea etanșă de realitate corespunde îmbrățișării fotografice a datului imediat, ambele având consecințe mutilante asupra reprezentării artei. Conform lui Lukács, aceste tipare artistice se leagă organic de epoca imperialismului târziu de până la 1914 sau realizează indirect joncțiunea cu carnagiul celor două războaie mondiale și a vieții atomizate dintr-o societate de masă industrializată. Contradicțiile dintre reificarea subiectului modern și autonomizarea tehnicii ca obiect omnipotent fac aproape imposibile încercările artistice de surprindere a tensiunilor, a rupturilor și a punctelor de unitate din realitatea socială dată. Tentația spre unilateralitate artistică, inclusiv în genul realismului-socialist, nu mai surprinde într-un orizont antropic în care părțile întregului se plasează într-o asemenea contradicție reciprocă încât numitorul comun este dizolvat sau poate doar antagonismul și agonul general înlocuiesc la limită vechea totalitate, acum pierdută. Deznădejdea și pesimismul sunt stările de spirit ale acestei condiții generale incerte și indicibile[4], care este urmarea deprivării de obiectivitate, pe care artistul ca meșteșugar autocentrat și-o asumă ca unic destin.

Nimic de aceste elemente intenționat dizarmonice nu se regăsește în proiectul Comediei umane, unde dizarmonia, dacă există ca privire de ansamblu, este rezultatul travaliului artistic al unei opere aromonioase în sine. Balzac aparține, cum îi plăcea lui însuși să afirme, ,,partidei vieții” și panoramei sociale largi, minuțios lucrate în fascicule. Erich Auerbach sintetizează meritele și scăpările acestuia, în comparație cu arta stendhaliană, analizând perspectiva realistă din Moș Goriot: ,,Balzac a simțit în toată opera sa, întocmai ca în acest text, mediile cele mai variate ca o unitate organică, ba chiar demonică, și a încercat să transmită și cititorului această senzație. El nu s-a mulțumit, asemenea lui Stendhal, să-și situeze personajele, al căror destin îl povestește cu gravitate, într-un cadru istoric-contemporan și social bine determinat, ci a conceput această legătură ca necesară: fiecare spațiu de viață devine pentru el o atmosferă morală și sensibilă care îmbibă peisajul, locuința, mobile, uneltele, corpul, caracterul, relațiile, ideile, activitatea și soarta oamenilor, iar situația istorică generală apare la rândul ei ca o atmosferă complexă care cuprinde toate spațiile de viață luate în parte. E notabil faptul că acest lucru i-a reușit cel mai bine și în modul cel mai autentic în cazul cercurilor burgheziei pariziene mijlocii și mici și în cazul provinciei, pe când prezentarea societății înalte pare, fără voia sa, de multe ori melodramatică, falsă și chiar comică pe alocuri. Exagerarea melodramatică se manifestă și în alte părți; dar în timp ce în cazurile păturilor de jos și mijlocii aceasta nu impietează decât rareori asupra autenticității ansamblului, el nu poate crea o veritabilă atmosferă nici în cazul vârfurilor sociale, nici al celor spirituale.”[5] Având în vedere criza socială a aristocrației și partizanatul declarativ, nu însă și artistic, al lui Balzac pentru această clasă socială în curs de descompunere, melodramatismul se subînțelege ca o încercare de atenuare a culorilor prea tari din peisajul nobiliar, adesea cinic și scelerat. Orice devine preferabil melancoliei și nostalgiei pentru Balzac, iar când acestea își fac, totuși, simțită prezența, tonurile lor sunt vibrante și calde. Același contrast dintre recele Stendhal și vibrantul, barocul Balzac a fost observat de Lukács în paradoxalul monarhism pe care îl infirmă adesea chiar susținătorul său explicit: ,,Monarhistul Balzac își descrie prea iubita nobilime ca pe o bandă de ariviști mai mult sau mai puțin înzestrați, de nătângi, de târfe aristocratice etc.”[6] Pe de altă, atunci când sondăm mai adânc în concepția politică balzaciană, la care vom reveni în altă parte, același Lukács surpinde nuanța sa antiburgheză, cu toate că, până și în acest punct, Comedia umană conține și un elogiu adus dinamismului și vigoarei claselor medii: ,,Dialectica ciudată a istoriei, dezvoltarea inegală a tuturor ideologiilor aduce după sine o urmare stranie: Balzac a oglindit pe baza concepției sale despre lume mult mai confuze, nemijlocit și multiplu reacționare, perioada dintre 1789 și 1848 mai profund și mai deplin decât i-a reușit marelui sau rival, mai progresist, și cu raționament mai clar. Balzac critică, într-adevăr, capitalismul în primul rând de pe poziții de dreapta, romantic feudale. Ura sa clarvăzătoare, generate de această poziție, împotriva josniciei lumii capitaliste în formare a scos la iveală tipuri veșnice ale acestei societăți, ca Nucingen sau Crevel.”[7] Balzac ajunge primul scriitor care aprehendează curgerea nimicitoare a capitalismului în optica criticului marxist: ,,El și-a dat seama cu mai multă limpezime decât oricare dintre scriitorii contemporani de contradicția adâncă dintre încercările Restaurației feudal-absolutiste și forțele în rapidă creștere ale capitalismului.”[8] Dincolo de aceste constatări juste, Lukács atrage atenția asupra unei condiții suplimentare: prospețimea mentalităților preindustriale, în care spiritul comercial, deși dezvoltat, nu acaparează fiecare crevasă a vieții publice, este în curs de sugrumare, omul unidimensional sau cel putin standardizat din romanele lui Zola fiind încă în chinurile facerii într-o Franță predominant agrariană, dar nu înapoiată, precum în estul continentului european. Premoniția sumbră din finalul neterminat al romanului Țăranii ridică un cap de pod pentru literatura de mai târziu, indiferent că urmașii lui Balzac sunt Zola, Flaubert, Maupassant sau frații Goncourt. ,,Pentru că Balzac selectează tocmai acele catastrofe, acele crize materiale, spirituale și morale prin care trec acești tineri pentru ca în final să-și cucerească sau să încerce a-și cuceri poziția lor în societatea franceză aflată în plină transformare capitalistă (Rastignac, Lucien de Rubempré etc.) Balzac își dă seama cu toată claritatea ce criză puternică morală poate să însemne acest ,,a-ți găsi locul” în societatea Restaurației. Figura aproape suprauman dimensionată a lui Vautrin nu apare întâmplător de două ori, în gen de Mefisto, spre a-i ademeni pe acesti eroi șovăitori, ajunși într-o adâncă criză, pe drumul ,,realității”, adică al josniciei capitaliste, al parvenitismului ,,sans phrase”. Și nu întâmplător Vautrin reușește de fiecare dată, ambele cazuri prezentând o deosebită importanță. Balzac zugrăvește acel proces prin care transformarea capitalismului în forma economică conducătoare a societății aduce cu sine stricăciunea oamenilor, degradarea și coruperea lor umană și morală, până în cele mai intime cute ale sufletului.”[9] Echilibrul flotant dintre a fi și a deveni duce la nedesăvârșirea normativă care plasează Comedia umană într-un circuit de contradicții fertile, de rupturi și desprinderi, de sfărâmături și schițe, de moloz și schele care exclud unilateralitatea pentru că favorizează din plin procesualitatea existenței sociale. ,,Lumea lui Balzac este asemenea lumii lui Hegel: un cerc alcătuit din alte cercuri.”[10]

***

Nici Theodor Adorno nu-l privește complet diferit pe gânditorul Balzac. Pentru filozoful german, Balzac aplică fulgerul citatelor din sfere diferite (rapoarte contabile, documente notariale etc.) pentru a strânge societatea într-un tot, după cum economia politică clasică și sistemul hegelian a formulat teoretic. Adunând pe un singur făgaș cele două direcții, ideile se materializează senzorial la Balzac.[11] Din păcate, nici Adorno nu vede latura pozitivă, oricât de infimă ar fi aceasta, din demersul balzacian general: eroii Comediei umane trebuie să fie neapărat ticăloși pentru a avea succes. Suspiciunea de clasă de care este acuzat plebeul Balzac ascunde invidie, ignoranță și oarecare resentiment. Umanitatea caracterelor balzaciene ar consta, crede Adorno, din desfășurarea criminalității și a avântului marginalității sociale.[12] Iar atunci când din ciocnirea dobânzii și a intereselor erotice reies descărcări de energie care echilibrează temporar balanța, aceasta se întâmplă din pricina autonomiei relative a unui cerc, revenind la analogia cu Hegel de mai sus, față de celălalt – Esther Van-Bogseck îl ruinează pe finanțistul Nucingen. Două vicii opuse se neutralizează în alchimia socială, care-i copleșește pe indivizi[13]. Bestiarul modern este substanțial diferit de cel medieval, cel în care făpturile sociale nu se devorează, legal, unele pe altele la drumul mare.[14] Această împletire de vizionarism escatologic biblic și achizițiile științelor naturale moderne conferă accidentelor și întâmplărilor de zi cu zi caracterul formativ al unor legi sociale[15]. De asemenea, viața mecanică a unei societăți moderne duce la condiția unor acțiuni repetate și a unei interreflectări care țin ocupat locul gol al Dumnezeului creștin[16].

Teoreticianul literar Toma Pavel pune rezultatul unui asemenea cosmos narativ pe seama a două cai de inventare a verosimilității. În mod esențial, conținutul reflectă o realitate dată, dar această oglindere trece prin filtrul moralizării viața socială, descrierea minuțioasă tivind marginile ficțiunii. Efectul de imersiune în text este conferit de puzderia detaliilor, însă subiectul mitologic e cel care amorsează lumea ficțiunii.[17] Toma Pavel relativizează ceea ce este propriu Comediei umane, urmărind duratele lungi ale literaturii. ,,Vechea preocupare morală va fi de acum înainte înlocuită de interesul, declarat și formulat în termeni teoretici, pentru statutul social, iar dacă în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea numai autorii cei mai puțini dotați se lăsau antrenați în digresiuni moralizatoare, lungile explicații istorice și sociale oferite de Scott și de discipolii săi devin o dovadă a măiestriei lor. Vechea vorbărie morală era un defect, noua prolixitate socială și istorică – o calitate, cel puțin pentru un timp.”[18] Istoricizarea și imanentizarea vieții sociale începe de mai devreme de Walter Scott, Balzac perfecționând o tradiție și adăugând un strat de ideologizare științifică romanului istoric. ,,Ca și Scott, Balzac creează romane care profită de experiența tuturor subgenurilor romanești, reunind verva picarescului și a romanului de moravuri, interesul nuvelei pentru drama psihologică și preferința idealismului pentru eroii ieșiti din comun. Într-o manieră încă și mai sistematică decât Scott, Balzac procedează la segmentarea universului real, pe care îl împarte în regiuni sociale și geografice, dotate fiecare cu o fizionomie specifică. Ideea că personajele sunt produsul mediului lor este luată foarte în serios, cu atât mai mult cu cât Balzac, ca și Scott, își bazează romanele pe o teorie a naturii sociale a omului care, în cazul lui, se inspiră din ideile contemporanilor săi, Louis de Bonald și Auguste Comte.”[19] Personajele balzaciene sunt creionate într-o notă care nu e tocmai cea predominantă în dicționarul de personaje al Comediei umane. Ceea ce suprinde corect Toma Pavel este libertatea individului modern de a alege, dar opțiunea devine ea însăși o contrângere exterioară fără determinarea unui ideal sau a unui scop mai puțin contaminat de prozaism. ,,Născuți într-o societate profund neîncrezătoare în forță și originalitate, aceste personaje se află în fața unei decizii ale cărei consecințe nu le bănuiesc întotdeauna: sunt libere să-și consacre întreaga energie unui proiect grandios fără să se lase niciodată din drum de ispitele lumii înconjurătoare, dar sunt tot atât de libere să pervertească această energie punând-o în serviciul ispitelor, și să risipească astfel superioritatea naturală pe care le-o acordă talentul.”[20] Cu toate acestea, numai protagoniștii pozitivi, artiști, savanți, doctori și unii oameni ai legii ating acest nivel de individualizare admirativă: ,,…trei tipuri de eroi dobândesc, la Balzac, un fel de superconsacrare eroică: justițiarul, geniul artei sau al spiritului și binefăcătorul care se consacră fericirii umanității. Ilustrați de personaje cum sunt Montriveau în Istoria celor treisprezece (1935), Joseph Bridau în Pescuitori în apă tulbure (1841-1843), și doctorul Benassis în Medicul de țară (1833), acești eroi se ridică deasupra mediului în sânul căruia evoluează și domină de departe restul umanității.”[21] Nu credem că până și acești eroi impecabili sunt atât de imaculați sau plasați deasupra realității sociale, indiferenți la ceea ce au făcut alții din ei. Balzac a fost acuzat în secolul al XIX-lea de vulgaritate și malițiozitate, de cinism și duritate, doar că acestea sunt o parte din însușirile germinatoare ale lui Balzac însuși, fără de care opera sa s-ar fi micșorat în întindere și consistență precum pielea de șagren. Defectele țin loc de calități, depășindu-le. ,,Dar, vezi tu, chiar această vulgaritate este poate cauza puterii anumitor descrieri ale lui. În fond, chiar cei dintre noi cu sentimente înălțătoare, admit scopuri vulgare, le condamnă, le purifică, ele există, trasfigurate.”[22]

Note: 

[1] Georg Lukács, Teoria romanului, în românește de Viorica Nișcov, Editura Univers, București, 1977, p. 61

[2] Georg Lukács, Writer & Critic and Other Essays, The Merlin Press Ltd., New York, 1970, p. 12.

[3] Georg Lukács, Specificul literaturii și al esteticului, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969, traducere de Adriana Hass, p. 137.

[4] Georg Lukács, Writer & Critic and Other Essays, The Merlin Press Ltd., New York, 1970, pp. 42-44, dar și eseul despre narare și descriere de la paginile 110-149.

[5] Erich Auerbach, Mimesis, în românește de Ion Negoițescu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1967, pp. 522-523.

[6] Georg Lukács, Specificul literaturii și al esteticului, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969, traducere de Adriana Hass, p. 54.

[7] Idem, p. 53.

[8] Georg Lukács, Romanul istoric, traducere de Ion Roman, Editura Minerva (colecția Bpt), 1978, p. 124

[9] Georg Lukács, Specificul literaturii și al esteticului, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969, traducere de Adriana Hass, p. 55.

[10] Idem, p. 47

[11] Theodor W. Adorno, Notes to Literature, Volume 1, Columbia University Press, 1991, pp. 122.

[12] Idem, pp. 123-124.

[13] Idem, p. 130.

[14] A. S. Byatt, “The Death of Lucien de Rubempré” in Franco Moretti (ed.), The Novel, Volume 2. Forms and Themes, Princeton University Press, 2006, pp. 389-409, vezi p. 394.

[15] Idem, p. 405.

[16] Idem, p. 397.

[17] Thomas Pavel, “The Long Duration” în Franco Moretti (ed.), The Novel, Volume 2. Forms and Themes, Princeton University Press, 2006, pp. 13-14

[18] Toma Pavel, Gândirea romanului, traducere din franceză de Mihaela Mancaș, Editura Humanitas, București, 2008, p. 237.

[19] Idem, p. 254.

[20] Idem, p. 255.

[21] Idem, 256.

[22] Marcel Proust, Contra lui Saint-Beuve, traducere de Valentin și Liana Atanasiu, Editura Univers, București, 1976, p. 140.

Publicat în Balzaciana | Lasă un comentariu

Lupta impură a ideilor sociale I


,,Ce tip de ambianță socială și morală creează această conduită a guvernării? Răspunsul nu este greu de dat. Într-o țară în care grupurile de putere adaptează și readaptează permanent instituțiile pentru satisfacerea unor interese speciale, comportamentul omului obișnuit nu poate fi decât cel bazat pe ultra-adaptabilitate. Fluiditatea instituțională, întreținută în scopuri inavuabile, generează un spațiu public fragil, aflat la cheremul spiritului discreționar al focarelor de putere și al acțiunii arbitrare a tuturor autorităților, iar ambianța discreționară, încărcată de arbitrar, nu poate conduce decât la o estompare a normativității. Răspunsul individului la provocările acestui tip de mediu social nu poate fi decât unul oportunist.” (Adrian-Paul Iliescu, Anatomia răului politic, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, 2005, p. 113).

Victor Rizescu, istoric al ideilor politice românești, publică Canonul și vocile uitate. Secvențe dintr-o tipologie a gândirii politice românești (Editura Universității din București, 2015), reluând, la o altă scară, ceva mai ridicată din punct de vedere academic, subiecte din volumul Tranziții discursive[1] (Editura Corint, București, 2012). Din primul moment, câteva mențiuni legate de metodologia lui Victor Rizescu se impun amintite din pricina faptului că acestea comportă o prevalență universală în tipul său de investigație genealogică a istoriei ideilor: 1) teoreticianul nu reușește să confere disputelor de idei analizate o solidă bază materială, factuală sau empirică: cititorul neavizat sau chiar și cel în temă nu poate verifica minimal dacă dezbaterea despre modernizare și modernitate în spațiul românesc se articulează cu sens în viață cotidiană a contemporanilor, a celor care trăiesc nemijlocit ceea ce confruntarea complexă de idei doar indică (o descriere de ansamblu, fără prea multe detalii sau pretenții, privitoare la gradul de urbanizare, diviziunea muncii, mortalitate infantilă și durata de viață medie, inegalitatea proprietății și veniturilor, gradul de educație formală dobândită de un adult, defalcate sincronic-diacronic pe diferite generații istorice, ar fi fost nu numai necesară, ci și utilă pentru ancorarea adecvată, adică efectivă, a discursurilor), 2) pornind la cele de-abia afirmate, Victor Rizescu practică un soi de relativism istoriograf disimulat: fiecare gânditor în parte pare a veni în continuarea celorlalți de dinainte, anticipând oarecum pe cei din viitor, de parcă o abordare este egal de îndreptățită și justificată ca oricare alta, dată fiind aceeași realitate socială comună tuturor (însă invizibilă aici), concatenarile de tratări asigurând liantul și misiunea de survol a cărții și 3) în spatele paravanului istoriografic generos, critica lui Victor Rizescu merge în direcția în care, inspirat de un liberalism idealist, tributar anilor 1990-2000, atât de omniprezent și influent în spațiul central și est-european pe atunci (de altfel, Victor Rizescu este un intelectual format în școala de liberalism anglo-saxon post-sovietic al Universității Central Europene – C.E.U.), ajunge să nege orice înrudire credibilă a liberalismul postcomunist cu tradiția interbelică românească (ceea ce este corect), dar, în același timp, să ridice dubii cu privire la proiectul emancipator de altoire a liberalismului occidental (prototipic, arhetipal pentru Victor Rizescu) pe trunchiul corupt al tradițiilor politice românești (ceea ce declanșează un pesimism adânc cu privire la posibilitatea unor regimuri democratice mature în această parte a continentului). În absența oricărei legături dintre gradul de dezvoltare civilizațională, strict sau nu doar capitalistă, și orizontul larg al ideilor sociale, nu este decât firesc ca Victor Rizescu să ajungă la acest deznodământ analitic totalizator: presupunând că reprezentarea calitativă a realității sociale este mai relevantă decât cea cantitativă, Victor Rizescu constată cu tristețe hăul care separă liberalismul occidental (nicăieri definit, deconstruit sau măcar prezentat descriptiv, însă puternic mitologizat ca bine universal) de alte manifestări ale gândirii politice, cum sunt cele românești; ideile politice românești sunt, prin urmare, transparent de iliberale față de cele vestice, până și înainte de sovietizarea forțată a țării, ceea ce consolidează starea de melancolie din fundal.

Date fiind aceste limitări autoimpuse, Victor Rizescu demistifică numai canonizarea post-1989 a unei tradiții liberale interbelice, împlinită de către o parte a intelectualității românești contemporane. Din păcate, Victora Rizescu nu polemizează cordial cu nimeni pe acest subiect, dar afirmă distanța critică. În afara susținerii publice – totuși, sporadice – a unor figuri pozitive ca Eugen Lovinescu și Ștefan Zeletin – iar aceasta din pricina anticomunismului lor doctrinar – prin articole de hebdomadar cultural sau prin prefețe și capitole de cărți recuperatorii din deceniul 1990-2000, nu suntem de părere că se poate discuta de o eligibilitate vie sau tonică a acestor intelectuali clasicizați în sfera dreptei intelectuale românești. În genere, dreapta conservatoare, ortodoxistă, naționalistă, în măsura în care aceste facțiuni își reactualizează permanent referințele ideologice, se revendică fiecare din alte surse de inspirație. Perioada interbelică a fost nimbată fastuos cu precădere în intervalul 1990-2000, dar până și această perspectivă eronată a jucat un rol de legitimare simbolică a unui discurs anticomunist subliniat, oficializat printr-o condamnare a regimurilor 1948-1989 în Parlamentului României odată cu luna decembrie a anului 2006. De atunci încoace, discursul public a evoluat, iar, deși faliile săpate în anii 1990-2000 au rămas la fel de tranșante, urgența discursului anticomunist a devenit nu numai caducă, ci însăși narațiunea anticomunistă pare vizibil muzeală. De aceea, putem afirma că Victor Rizescu este încă prizonierul unor poziționări politice față de trecutul românesc care nu mai sunt aduse la zi în datele lor imediate. Acestea nu mai răspund nemulțumirilor sociale și politice de acum. Ceea ce sună natural ca narațiune politică prodemocratică în anul 1996 nu mai are nici același tâlc, nici aceeași misiune reformatoare în 2020, când, în ciuda gravelor probleme sociale cu care se confruntă țara și a unor tendințe de conservatorism ongist pancreștin (bunăoară, activitatea Coaliției pentru Familie din ultimii ani), democrația românească se poate lăuda cu mai mult de o generație biologică de existență.

Figura ideologului Ștefan Zeletin este prima pe care o decelează Victor Rizescu. Autorul Neoliberalismului și a Burgheziei române își începe cariera publicistică în anii 1920 cu o critică neconcesivă la adresa drumului parcurs de modernizarea românească, în particular cea concentrată în activitatea guvernamentală a Partidului Național Liberal. ,,Reproșurile pe care Zeletin le face elitei liberale derivă, toate, din constatarea unei neconcordanțe esențiale între pretenții și realitate. Liberalii se recomandă ca reprezentanți ai clasei burgheze, agenții capitalismului în România, care acționează în sensul unei dezvoltări sociale românești după modelul societăților occidentale. Așa-zisa burghezie românească este însă o clasă de birocrați, ce își extrag veniturile din exploatarea bugetului și a căror influență se bazează nu pe excelența economică, ci pe manipularea aparatului de stat în propriul folos.”[2] Oligarhia de ,,funcționari ai statului” creează o lume după chipul și asemănarea sa: un regim pseudoparlamentar într-o țară pseudocapitalistă. Victor Rizescu nu ia poziție critică – nici măcar nu privește cu scepticism considerațiile publicistului – față de aceste considerații vaste, dar remarcă inconsecvențele terminologice ale lui Zeletin, care acuză oligarhia de stat ori de feudalism arhaic, ori o intitulează din greșeală burghezie. Ștefan Zeletin pune la temelia societății românești clasa țărănească, elementul sănătos al națiunii. De altminteri, împotriva burgheziei ,,bugetivore” se ridică țărănismul interbelic, versantul ,,de stânga” al naționalismului românesc. Nici cel de dreapta, înflorit în gazetăria înfierbântată a lui Mihai Eminescu, nu este respins de Ștefan Zeletin. Victor Rizescu observă că poziționarea critică a lui Ștefan Zeletin se inspiră din teoria junimistă a ,,formelor fără fond”, doar că, în acest stadiu al gândirii sale, Zeletin susține un țărănism democratic modernizator. ,,Critica socială a primului Zeletin se prezintă, deci, ca o altă variațiune pe binecunoscuta temă a formelor fără fond. Am văzut că el nu distinge în mod clar între cele patru ideologii de opoziție, plasându-le pe trei dintre ele – junimismul, naționalismul și țărănismul (poporanismul) – sub aceeași rubrică. Însă, chiar fără a fi perfect conștient de sursele lor diferite, Zeletin se face ecoul principalelor idei ale culturii critice. Spre deosebire de reprezentanții celor patru ideologii, pentru Zeletin critica elitei liberale reprezintă punctul final al întregii argumentații.”[3] Se mai poate vorbi și de critica intelectualului român într-o asemenea ordine socială superficială, de suprafață: bugetar prin vocație, intelectualul român deservește în scris interesele oligarhiei de stat, oricare denominație de partid politic ar avea aceasta. Un an mai târziu, în 1921, același Ștefan Zeletin realizează o piruetă și își neagă parcursul anterior. Deplânsa oligarhie liberală redevine normală, previzibilă, aflată încă sub legitățile istoriei. ,,Există o singură traiectorie a modernizării, iar România o urmează, asemeni tuturor celorlalte țări înapoiate. Capitalismul trebuie înțeles, consideră el, nu ca o configurație socială statică, ci ca un proces evolutiv. România s-a alăturat acestei traiectorii de evoluție mai târziu decât Occidentul, sub influența Occidentului și într-un cadru internațional determinat de transformările anterioare din Occident. Ea trece prin aceleași stadii de evoluție ca și țările occidentale, parcurgându-le însă într-un ritm mult accelerat, ocazional sărind peste unele dintre ele pentru a se alătura procesului evolutiv în stadiile ulterioare.”[4] Printr-o aberantă utilizare teleologică a modurilor de producție marxiste, inspirat de socialistul austriac Rudolf Hilferding, Zeletin vede în stadiul ultim, cel al capitalismului financiar, acela în care se va plasa obligatoriu și România, indiferent că societatea românească nu a parcurs etapele mercantilistă, industrială sau monopolistă. Victor Rizescu constată, dar nu se distanțează apăsat[5] față de aceste mutații imaginative antimarxiste, pe care, pe urma lui Joseph Love, le tratează ca încă marxiste. Pentru Zeletin, critica junimiștilor este una retrogradă: statul este expresia organizată a oligarhiei economice și așa au stat lucrurile în evoluția statelor occidentale, formele fără fond având un sens limitat în contextul dat, doar în măsura în care România poate sări, fără urmari, peste episodul liberal. ,,Nu a existat deci nici urmă de laissez faire sau de democrație politică în România condusă de Brătieni și de clientela lor. Pentru că nu există loc pentru ele în faza respectivă a dezvoltării sociale și economice. Reforma electorală postbelică a început să transforme România într-o democrație politică. Dar nu trebuie să ne așteptăm ca liberalismul politic să apară și el în urma acestor transformări. Căci, încă o dată, de la mercantilism, România trece direct la stadiul imperialismului – sau al ,,neoliberalismului” – sărind peste etapa liberală. Autoritarismul politic și intervenționismul economic sunt menținute în noua fază de evoluție. România va fi în continuare condusă de o oligarhie. Cu toate acestea, greșesc cei care cred că nu s-a schimbat nimic în tiparele politicii oligarhice.”[6] Proiectul zeletinian de modernizare capătă nuanțe autohtoniste, conform lozincii ,,prin noi înșine”, care nu-l deosebește prea mult de naționalismul Partidului Național Liberal, pentru care scria apologetic Zeletin: ,,Pentru că dizarmonia existentă în societatea românească – și rezultată din procesul de modernizare – să dispară, naționalizarea capitalului va trebuie să fie urmată de o alta, tot la fel de importantă: anume ,,naționalizarea” sufletului românesc, realizată la rândul său prin naționalizarea școlii.”[7] Concluzia este indubitabilă: neoliberalismul pentru care pledează cu cinism Zeletin – ideologia de lucru a P.N.L.-ului interbelic – nu are nimic în comun cu individualismul, creator de bunăstare, al liberalilor din capitalismul occidental. Ștefan Zeletin nu este, la o examinare riguroasă, un modernizator liberal, ci unul antiliberal, dirijist și naționalist conflictual. După cum deja am amintit, Victor Rizescu nu contextualizează profesionist problematica liberală în Europa continentală în anii 1920-1930. Liberalismul nouăzecist presează din umbră prea mult asupra demonstrației sale, ceea ce nu ar crea dificultăți dacă acest cadru ideologic și-ar găsi ascendența în avatarurile sale anterioare. Conform argumentației exegetului Victor Rizescu, nu credem că acesta este cazul.

Al doilea personaj recuperat doctrinar este Henric Sanielevici, autorul unui tratat de biologie lamarckistă La Vie des mammifères et des hommes fossiles (1926)[8]. Sanielevici a desfășurat o activitate publicistică prodigioasă, mai ales în materie de polemică literară și culturală, și ar merita o serie de opere complete, care să le includă pe cele de antropologie și zoologie la loc de frunte. Considerat schematic, didacticist și dogmatic în calitate de critic literar (eroare de optică explicabilă, rezultată din lunga dictatură istorică a școlii esteticii metafizice în cultura română), Henric Sanielevici, gânditor poporanist la origini, a contribuit semnificativ la examinarea parcursului modernizator al României în calitate de ideolog raționalist. Henric Sanielevici debutează ca apropiat al cercurilor socialiste gheriste, dar, după ce observă artificialitatea marxismului într-o țară înapoiată ca România, acesta rupe legătura cu socialismul tinereții, deși credem că marxismul lui Sanielevici este ușor depistabil în textele sale de mai târziu. Dintre articolele sale culturale și ideologice, Victor Rizescu se apleacă asupra celui mai consistent, ,,Cincizeci de ani de evoluție” (din volumul Studii critice, Editura Cartea Românească S.A., București, 1920, pp. 216-254), unde Sanielevici reconsideră critica junimistă a ,,formelor fără fond” în dezvoltarea României. ,,Constituționalismul modern a însemnat, deci, pentru boierime, un paradis birocratic și bugetar, care a compensat întru totul modestul sacrificiu al renunțării la privilegiile formale. În această exploatare a statului și în procesul de invazie a funcțiilor birocratice, boierii nu au fost însă singuri. Lor li s-a adăugat imediat o categorie socială ce îi va covârși foarte curând, devenind principala beneficiară a noilor aranjamente instituționale. Inconsecvent, Sanielevici, care, spre deosebire de alți autori contemporani sau anteriori, nu folosește termenii ,,birocrație” și ,,oligarhie” și afirmă în repetate rânduri că nici înainte și nici după transformările de la mijlocul secolului nu a existat, în România, o burghezie autentică, folosește totuși noțiunea de ,,burghezie” pentru a desemna categoria funcționarilor de stat de origine neboierească. Nu trebuie să ne lăsăm înșelați de această inconsecvență. Deși sintagma nu apare ca atare în textul său, este evident că ceea ce are Sanielevici în vedere este o ,,burghezie de stat”, opusă burgheziei în sensul său obișnuit de grupare economică și socială”.[9] Însă Sanielevici se opune tentației conservatoare a junimiștilor. Opțiunea sa este pentru industrializarea României sub egida unui liberalism organic, nu unul impus de sus în jos prin ucazuri etatiste. Această modernizare antiprotecționistă, realizată de o burghezie autentică, va tempera patima bugetivoră a claselor noastre de mijloc. Dacă guvernul va fi unul social-democrat, trecerea la industrie ca mod de producție dominant va fi una mai puțin dramatică pentru țărănime. ,,Modernismul lui Sanielevici păstrează până la sfârșit aceleași caracteristici: el privește cu un ochi favorabil spre Occident și cu un ochi ostil spre occidentaliștii ,,oficiali” ai României.”[10] Față de tradiționalismul sămănătorist, Sanielevici este vitriolant, considerându-l expresia prin excelență a iraționalismului romantic în cultura română. Clasic și moralist în gusturile lui estetice de critic literar cu personalitate pronunțată (Sanielevici inventează categoria bizară a ,,clasicismului proletar” – literatura lui Panait Istrati este cea pe care se reazămă, în principal, criticul), sămănătorismul în literatură, pe de altă parte, este asociat de Sanielevici clasei bugetarilor paraziți, antimodernizatori la nivel social, care, delectându-se cu literatura care înfiera ,,lipitorile satului”, leagă ,,straturile de jos ale clasei exploatatoare neproductive de straturile sale superioare.”[11] Iată că urme de analiză marxistă – ce-i drept, de un gherism original – se găsesc la Sanielevici și după 1900. Nici poporanismul, de care Sanielevici fusese apropiat înainte de 1910, nu iese mai luminos din pledoaria antitradiționalistă a acestuia. ,,Sanielevici crede că se afla în posesia unui panaceu al tuturor relelor de care suferă România, după aproape un secol de evoluție pe o cale greșită: dărâmarea barierelor protecționiste, abandonarea dirijismului economic în favoarea mecanismelor spontane ale pieței, acceptarea capitalului străin sunt suficiente pentru a distruge edificiul birocratic și a propulsa țara pe o traiectorie de dezvoltare sănătoasă.”[12] Henric Sanielevici se apropie, măcar prin atitudine și deschidere modernizatoare, de modelul liberal occidental pe care îl ia drept etalon, fără să ni-l expună vederii, Victor Rizescu.

,,Progresistul” Eugen Lovinescu reprezintă o altă personalitate liberală plenară, solară, formatoare a intelectualității românești. Dar și aici, Victor Rizescu surprinde laturi care nu sunt nici pe departe liberal-occidentale. Relegitimarea criticului literar Eugen Lovinescu începe în anii 1960 și culminează cu primul deceniu postcomunist: ,,Începutul recuperării sale s-a datorat procesului treptat de reinserție a dimensiunii naționaliste în corpul discursului istoric: lăudând statu-quo-ul societății capitaliste, Zeletin a prezentat o imagine pozitivă a modernizării capitaliste. Eforturile sale de a dedramatiza istoria secolului al XIX-lea românesc, prezentând-o ca pe o poveste de succes, se potrivea foarte bine cu strategia ideologică dominantă din noua etapă a comunismului, ce se baza pe fuzionarea dintre conceptele istorice de sorginte naționalistă și cele de proveniență marxistă, cu scopul de a descrie făurirea socialismului ca pe împlinirea unei evoluții glorioase, pe parcursul căreia emanciparea claselor exploatate în interioriul societății avansase în strânsă legătură cu luptele purtate de întreaga națiune împotriva puterilor străine invadatoare. În cele din urmă, Zeletin i s-a alăturat lui Lovinescu în calitate de clasic al celei mai valabile varietăți de gândire politică produse de România înainte de 1945.”[13] Având în vedere că Lucrețiu Pătrășcanu, probabil cel mai strălucit gânditor de stânga marxist din perioada interbelică care a scris despre modernizarea României, nu putea fi recuperat omagial și simbolic de regimul comunist, ci, cel mult, reabilitat, s-a recurs la liberalul Lovinescu, modernizator și moderat într-un climat interbelic fascist. Zigu Ornea este unul dintre cei mai zeloși creatori ai centrului reformator liberal Eugen Lovinescu-Ștefan Zeletin în ultimele decenii comuniste, conform lui Victor Rizescu. Despre Eugen Lovinescu – cel din Istoria civilizației române moderne – se poate afirma, fără a greși, că inversează raportul polar dintre forme și fond într-un ,,determinism idealist” metodic: dacă formele fără fond sunt pentru Titu Maiorescu vacue și falsificatoare, fondul poate fi creat, în timp, de forme modernizatoare graduale, din punctul de vedere al lui Eugen Lovinescu. Este poziția afirmată încă din 1898 de către Pompiliu Eliade în Influența franceză asupra spiritului public în România. Lovinescu nu este atașat de gândirea critică în cultura română, fie ea sămănătoristă, poporanistă sau socialistă, asociate forțelor reacționare. Reproșul sună astfel: ,,Totuși, adeziunea sa teoretică la principiile fundamentale ale democrației liberale nu se traduce niciodată printr-o pledoarie susținută pentru instituționalizarea lor mai pregnantă în mediul românesc.”[14] Pentru Eugen Lovinescu, tot efortul naționalist și civilizatoriu al pașoptiștilor, concretizat în Unirea de la 1859 și, după aceea, în guvernarea lui Alexandru Ioan Cuza, dar cu reverberații până la 1914, este unul nu numai necesar, ci și implacabil: occidentalizarea este destinul oricărei culturi în mersul spre civilizația globală a viitorului. Prin adoptarea unei perspective optimiste asupra dezvoltării societății românești, Eugen Lovinescu – care rămâne un gânditor culturalist, al analizei macroscopice, versat în istoria sinuoasă a curentelor intelectuale, mai mult mentalitare, și mai puțin un cunoscător extrem de aplicat al instrumentelor sociologice, economice sau istoriografice din generația sa – favorizează, prin tăcere și resemnare orientate spre viitor, erorile și parcursul dezvoltaționist submediocru al societății românești, guvernată mai ales de aripa sa liberală.

Poporanismul lui Constantin Stere constituie obiectul celui mai fascinant capitol din Canonul și vocile uitate. Deși forme de socialism popular se găsesc teoretizate și în Vestul continentului, Rusia, sigură pe statalitatea sa imperială, se evidențiază ca laboratorul prin definiție al ideilor radicale narodnice (și nu numai). ,,La vremea când avea loc acest reflux ideologic, populismul era o piesa centrală a culturii revoluționare la care mă refer. Pe sol rusesc, preocuparea inițială a populiștilor occidentali de a descoperi alternative ale dezvoltării capitaliste se transformase în viziunea unei alternative a evoluției spre lumea socialistă. Convinși de îndreptățirea țelurilor socialiste – dacă nu neapărat de inevitabilitatea tranziției spre socialism – populiștii ruși erau totodată convinși că ,,înapoierea” rusească posedă propriile virtuți, pe care un militant politic avea datoria să le exploateze pentru a ușura zămislirea orânduirii socialiste. Configurația socială de natură să transforme arhaica lume rusească într-o trambulină spre stadiul cel mai înalt de dezvoltare a societății este cea a obșcinei, sau a comunității țărănești unde cea mai mare parte a terenului și a inventarului agricol erau deținute în proprietate colectivă. Structurile satului devălmaș, împreună cu morala comunitaristă corespunzătoare, ofereau deci o cale de acces directă și privilegiată spre socialism, pe care Rusia o putea urma, fără a mai înfrunta ororile capitalismului.”[15] Cu toate că disputele ideologice și practice dintre narodnicii și marxiștii ruși, de după 1880, nu sunt tocmai fețele aceluiași marxism (polemica unora ca Plehanov, Kautsky și Lenin împotriva viziunii antiștiințifice de salt spre socialism, ocolind capitalismul industrial și ordinea legală burgheză, pornea de la ideea fundamentală că, în ciuda subdezvoltării acute, capitalismul comercial și industrial pătrunsese și continua să se extindă galopant în Rusia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, destructurând economia agrară), Victor Rizescu cauționează înfrățirea celor două curente antitetice. Rizescu este aservit concepției structurale conform căreia marxismul, oricât de alterat și distorsionat doctrinar ar fi în estul Europei, are capacitatea de a fertiliza gândirea politică a regiunii în direcții inovatoare de înțelegere a modernității, originale față de teoria politică deja consacrată în Occident. Poporanismul lui Stere pătrunde în România în urma socialismului gherist. De aceea, Constantin Stere polemizează cu socialiștii români, pe care îi consideră alte ,,plante exotice”. ,,Articolele lui Stere resping socialismul epocii ca pe un moft intelectual al unor tineri ce maimuțăresc teorii abstracte fără aplicabilitate, incapabili să rezoneze cu nevoile reale ale societății unde trăiesc.”[16] După ce Stere intră în Partidul Național Liberal, acesta renunță la idealul unui socialism rural pentru cel de democrație rurală a micilor proprietari funciari, fondând astfel programul țărănist interbelic. Disputele sale cu Dobrogeanu-Gherea nu aduc o rezolvare teoretică. Victor Rizescu consideră că verdictul dat societății românești – marginea semicolonială a centrului capitalist dezvoltat, condamnată la subdezvoltare și decalaje perpetue în schimburile sale economice cu țările producătoare și consumatoare de mărfuri industriale – este același în cazul ambilor gânditori. Stere este un adversar al oricărui proiect revoluționar socialist, un dușman al industrializării programatice a țării, în vreme ce Dobrogeanu-Gherea anticipează întâi explozia modului hibrid de producție neoiobăgist și apoi industrializarea economiei românești. ,,Formele politice de tip occidental fuseseră adoptate în România în absența unei dinamici spontane a societății, ceea ce compromitea șansele de a construi o economie capitalistă veritabilă. În ambele sale orientări, critica socială marxistă avea să dezvolte această temă a caracterului pseudocapitalist al societății autohtone, accentuând aspecte diferite ale aceluiași sindrom al modernizării distorsionate: Gherea este preocupat în special de eșecul transformării capitaliste a agriculturii, principalul sector economico-social al țării. Stere accentuează, în schimb, caracterul artificial al economiei industriale, ce se răsfrânge în mod negativ asupra aceleiași lumi țărănești. Ambii critici sociali marxiști subscriu însă unei idei unificatoare a întregii culturi critice, anume caracterizarea elitei conducătoare românești ca o ,,oligarhie” cu caracter nonburghez, constituită în jurul mecanismelor birocratice, utilizate de ea ca o sursă de venituri în disproporție flagrantă față de capacitatea societății românești de a produce surplusuri de avuție.”[17] Dobrogeanu-Gherea demonstează, rămânând un marxist parlamentar de tipul lui Karl Kautsky, că există un parcurs relativ diferit al țărilor subdezvoltate, gravitând pe orbita centrelor economiei capitaliste, apropiindu-se parțial de viziunea teoriilor decolonialiste de după 1960, dar, în esență, modelul este impus de centru (semi)periferiei, luând în considerare și alterările specifice fiecărei piețe naționale. Victor Rizescu, familiarizat cu un model de marxism vulgar, mecanicist, adică nondialectic, și unilateral economic, consideră, în mod eronat, că intervenția lui Dobrogeanu-Gherea nu respectă ,,determinismul marxist”, de parca acesta, fișat din dicționare enciclopedice sovietice, ar fi singurul cunoscut exegetului și, desigur, unicul în ființă. ,,Argumentația lui Gherea este îndrăzneață, dar nu întru totul convingătoare. Într-adevăr, deși caută să salveze credibilitatea determinismului marxist, ea este obligată să atribuie o pondere prea însemnată factorului volițional uman: dacă neoiobagia a fost instaurată de sus în jos, izbânda finală a capitalismului asupra neoiobăgiei nu poate fi decât tot o victorie a formelor asupra fondului, dependentă în prea mare măsură de voința clasei politice românești.”[18] Dimpotrivă, capitalismul triumfă împotriva neoiobagiei fiind chiar baza materială, globală în intensitate, care scoate din țâțâni ordinea formelor civilizaționale de suprastructură. Mai mult de atât, însăși neoiobăgia este o stare socială specifică marginilor ,,semibarbare” ale modului de producție capitalist, deci un alt chip al aceluiași ,,fond” economic, nicidecum ceva separat sau total opus pieței capitaliste. Neoiobăgia este o parte din întreg, deși una limitrofă piețelor capitaliste dezvoltate. Marxismul oligarhic al lui Ștefan Zeletin și antimarxismul târziu al lui Constantin Stere pot fi considerate ca ramuri construite prin negare și delimitare față de trunchiul marxist, dar, în contrast, marxismul lui Gherea este cel cunoscut celor mai mulți social-democrați din timpul Internaționalei a II-a. Din punctul nostru de vedere, Victor Rizescu alunecă într-o eroare regretabilă prin statuarea teoriei ,,formelor fără fond” ca primordială pentru cultura critică din România și dezbaterile sale ulterioare, dar fără o prealabilă aprofundare a acesteia. Indiferent de locul de intersecție al atâtor situări critice modernizatoare în conexiune cu teoretizarea ,,formelor fără fond”, Victor Rizescu asumă apodictic ceea ce nu este clar de la sine. Oare ,,formele” occidentale au creat o sferă publică paralelă sau măcar în afara uzanțelor ,,fondului”? Dacă formele sunt suprastructurale, iar fondul este grundul economic, atunci în ce fel viața noastră literară, aservită unui arhaism cultural local și unei imitații școlare occidentalizante până și în acest domeniu, sau științifică, mult în urma Vestului și aproape sterilă ca producție inovatoare față de Germania sau Franța aceluiași interval, ar fi disonante în raport cu fondul ,,semibarbar”? De unde pretenția stăruitoare, nemotivată și nedemonstrată de nimic palpabil sau măcar speculativ, că viața publică și produsele culturale românești ar fi întrucâtva ,,occidentale”, în vreme ce clasele sociale și dezvoltarea economică generală ar fi rămas – prin comparație – în urmă? Pe ce se bazează pretinsa ruptură absolută între elite și popor, dincolo de narațiunea autojustificativă, de disculpare a elitelor înseși pentru un fenomen modernizator occidental? Hiba majoră este cea pe care am amintit-o deja în introducere: Victor Rizescu scrie istoria unor spectre culturale care se ciocnesc fără menționarea neechivocă a cadrelor de dezvoltare materială din Vechiul Regat sau, după aceea, din România Mare.

Încununarea acestei abstractizări radicale o regăsim în capitolul final, în care legatul personalității naționale a lui Mihail Kogălniceanu generează cronologic mai multe plasări istoriografice partizane. Pentru poporanistul Garabet Ibrăileanu, Kogălniceanu este pașoptistul al cărui spirit critic îl precedă pe cel junimist, negativ-reacționar, iar recuperarea sa se face pe latura democratismului popular, rural, anticipând pe cel – cum altfel? – poporanist agrarian. Pentru sămănătoristul Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu stă de strajă la poarta liberalismului organic, național-patriotic, și nu are nimic de împărtășit cu liberalismul roșu, brătienist. ,,Naționalismul lui Iorga și liberalismul pașoptist moldovenesc se întâlnesc pe palierul democrației.”[19] În ceea ce-l privește pe Eugen Lovinescu, Mihail Kogălniceanu este revoluționarul doctrinar, dar moderat de frâna retrogradă a moldovenismului său genuin. Pentru gândiristul Radu Dragnea, autorul unei monografii dedicată ilustrului boier moldav în 1921/1926, Mihail Kogălniceanu este un liberal pe tipic muntean, dar ceva mai tradiționalist în substanță, deși critic, mai ales pe fondul educației sale germane. Zestrea culturală moldovenească se dovedește o calitate de natură progresistă de data aceasta, în contra direcției junimiste. ,,Dragnea îl inserează pe liberalul burghez Kogălniceanu în preistoria gândirismului antimodern și anticapitalist cu ajutorul sociologiei istorice a lui Ștefan Zeletin.”[20] Deformarea în oglindă a lui Radu Dragnea este multiplă: ,,Hotărât să-l atașeze pe Kogălniceanu la istoria gândirismului, el ajunge să contopească gândirismul cu istoria pașoptismului. Decis să furnizeze ortodoxismului certificate de legitimitate suplimentare prin recuperarea unui fragment de istorie a democrației, el adaugă democrației prestigiul culturii ortodoxe.”[21] Pentru fascistul Nicolae Roșu, Mihail Kogălniceanu se mai drapează o dată, de data aceasta în ideolog tradițional antimodern și antioccidental, ,,antimasonic” (ceea ce este pe dos față de amănuntul istoric factual, Kogălniceanu fiind mare maestru al masoneriei naționale) și antijunimist. Pentru Victor Rizescu oricare din aceste perspective este justă, mai puțin cele cvasiabsurde ale lui Nicolae Roșu și Radu Dragnea, dar nerecomandabile pentru afilierea la liberalismul profesat în Occident. Acesta este unitatea de măsură a tuturor ideologiilor românești interbelice și prebelice profesate cu arguție de intelectualii români.

Note: 

[1] A se vedea recenzia noastră, ,,Discursuri la capăt de drum”, 23.01.2013.  https://vicuslusorum.wordpress.com/2013/01/23/discursuri-la-capat-de-drum/

[2] Canonul și vocile uitate. Secvențe dintr-o tipologie a gândirii politice românești, Editura Universității din București, 2015, pp. 36-37.

[3] Idem, pp. 51-52.

[4] Idem, pp. 60-61.

[5] Cu toate că Victor Rizescu afirmă la pagina 81 următoarele: ,,Problema esențială a lui Zeletin nu este cea a adaptării marxismului într-o țară înapoiată, ci cea a relației dintre România și Occident. Zeletin este în primul rând nu un gânditor marxist, ci un apărător al modernizării ,,în stilul” oligarhiei liberale, ce își selectează referințele intelectuale, printre care și marxismul, în funcție de prioritățile dezbaterii.”

[6] Idem, p. 75.

[7] Idem, p. 77.

[8] Volumul a fost publicat în Franța și nu este nici pe departe un capriciu de mâna a doua, în pofida reprezentărilor curente ale criticii nespecializate: ,,e vorba de ciudata sa pasiune pentru studiul paleontologiei și al antropologiei, domenii în care va publica lucrări voluminoase dar de mică valoare.” (Op. cit., p. 99). Victor Rizescu ar binevoi să țină întâi în mână cele șapte sute cincizeci de pagini din Viața mamiferelor și oamenilor fosili și să le răsfoiască doar pentru zece minute pentru ar descoperi cât de nedrepte sunt aprecierile sale din fuga condeiului. O reconsiderare pentru publicul cultivat a omului de știință Henric Sanielevici, vezi Alexandru A. Popovici, ,,Henric Sanielevici: biolog și antropolog”, Lettre Internationale, ediția română/ toamna 2014, pp. 71-81.

[9] Idem, p. 110.

[10] Idem, p. 140.

[11] Idem, p. 146.

[12] Idem, p. 159.

[13] Idem, p. 171.

[14] Idem, p. 204.

[15] Idem, p. 229.

[16] Idem, p. 245. Acesta este un punct de vedere pe care îl regăsim restaurat ca valabil până astăzi în Adi Dohotaru, Socialiștii. 1835-1921, Editura Cartier, Chișinău, 2019, pp. 243-268.

[17] Idem, p. 269.

[18] Idem, p. 273.

[19] Idem, p. 313.

[20] Idem, p. 327.

[21] Idem, p. 332.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | 2 comentarii

Natura dialectică


,,Orice ar spune, orice ar face cercetătorii naturii, ei sunt dominați de filozofie. Întrebarea e numai dacă ei preferă să fie dominați de vreo filozofie la modă, de proastă calitate, sau de o formă de gândire teoretică bazată pe cunoașterea istoriei gândirii și cuceririlor ei.

Fizică, ferește-te de metafizică! – aceasta-i foarte just, dar în alt sens. Mulțumindu-se cu resturile vechii metafizici, cercetătorii naturii mai acordă filozofiei o oarecare aparență de viață. Numai când științele naturii și cele istorice își vor însuși dialectica, numai atunci tot bagajul filozofiei – cu excepția teoriei pure a gândirii – va deveni de prisos, se va dizolva în știință pozitivă.” (Fr. Engels, Dialectica naturii, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1954, p. 211).

Cartea istoricului ideilor Kaan Kangal, Friedrich Engels and the “Dialectics of Nature” (Palgrave Macmillan, 2020) este o incursiune supererudită în epistemologia marxistă, cu toate că autorul nu depășește prea mult istoria problemei, aplatizând, în cel mai optimist caz, dizarmoniile și asperitățile teoretico-logice, lăsându-le pe cele științifice pentru o cercetare ulterioară. Kangal recitește Dialectica naturii, publicată pentru prima oară în 1925, și aduce mențiuni personale, dar nu înainte de a-și familiariza cititorul cu multitudinea de atitudini epistemice, multe inspirate politic, existente în conexiune cu materialismul dialectic. Școlile sunt, grosso modo, poziționate astfel: 1) Fr. Engels a năruit dialectica marxistă prin coruperea doctrinei sale teoretice cu miasmele metafizicii, dogmatismului, eclectismului și pozitivismului – dialectica lui Engels nu împărtășește nimic din programul suplu marxist, dar se situează la confluența cu marxism-leninismul autorizat de stalinismului anilor 1928-1953, osificat, dar prezent și după moartea tiranului; 2) dialectica materialistă aparține ca proiect de lucru legitim deopotrivă lui Marx și Engles, chiar dacă Marx nu a mai reușit să-și scrie propria carte pe subiect, iar cei care neagă acest fapt sunt teleghidați de ingerințele conflictelor politice anticomuniste până în prezent; 3) indiferent de corolarele punctelor 1) și 2), opera neterminată, fragmentară, numită Dialectica naturii desparte marxismului în cel revizionist, occidental, care face tabula rasa din lucrarea lui Engels (avizată și redactată parțial de Marx pe când încă trăia), de cel sovietic, rigid, hipercodificat, gregar, vulgar și primitiv – un proiect de cercetare născut mort. Kaan Kangal respinge, la o examinare mai atentă, aceste segmentări fastidioase și artificiale.

Spre exemplu, adepții punctului 1, deși nu toți identici în cheia de argumentare, dar destul de asemănători în concluzii pentru a-i unifica sub aceiași umbrelă, au scris mii de pagini în ultimul secol: Michael Lebowitz în Beyond Capital (1992), Tom Rockmore în Marx After Marxism (2002), Riccardo Belofiore și Roberto Fineschi Re-Reading Marx (2009) sunt printre cei mai vocali critici ai lui Engels, dincolo de care se încearcă o recuperare salvatoare a adevăratului Marx. Alții, precum Olin Wright, Andrew Levine sau Elliott Sober se luptă pentru o reconsiderare a marxismului în bătălia sa, pierdută recent, cu postmarxiștii, care, în afara unei critici generice a capitalismului, nu preiau decât puține referințe (și acelea secundare demersului inițial) din opera lui Karl Marx. E greu de spus dacă postmarxismul sau descinderea ,,biblică” la textele originale, pentru săparea unui tunel nou în mină atât de bogată a marxismului, sunt atât de diferite în condițiile unor curente progresiste contemporane care nu se legitimează și nu citesc fertil sau creativ pe Marx, discursul dominant al protestelor anticapitaliste fiind alimentat de drepturi sociale, ecologice și politice în cadrul ordinii existente. Subiectele de natură economică sunt, de altfel, de mult rezervate onorific stângii keynesiene, tehnocrată și blindată academic. Stânga primelor decenii din secolul al XXI-lea este marxistă mai mult din punctul de vedere al polemicii infamante pe care o poartă partidele de dreapta și platformele lor intelectuale decât în cerințele sau dezbaterile sale interne.

Prezența pernicioasă a lui Engels din Dialectica naturii, dar și Anti-Dühring, a fost observată și cauționată încă de câteva decenii: Shlomo Avineri pune la îndoială dialectica materialistă în slaba teoretizare marxistă pe acest subiect, considerată ca o invenție engelsiană, după cum Leszek Kołakowski, în trilogia sa antisocialistă, acuză marxismul de ,,idealism antropocentric”, Engels colportând ca un diletant – altfel, credincios mirajului adevărului științific absolut – teorii științifice depășite de dezvoltarea științelor naturale de după 1900. Alții, precum Alfred Schmidt, Frederic Bender, John Bellamy Foster, Terrell Carver sau Norman Levine nuanțează pe aceleași orbite de la punctul 1, Engels trădându-l în principiu, deși în moduri specifice, pe Marx. Herbert Marcuse îl desconsideră pe Engels ca dialectician, judecând chiar Dialectica naturii ca o operațiune reușită de reificare a gândirii genuine marxiste. Apărătorii unității de gândire dintre Marx și Engels vin întâi din tabăra bolșevică, Vladimir Lenin, David Riazanov și Abram Deborin pledând pentru unitatea dialecticii materialiste – același lucru îl susțin apoi John Hoffmann, John Stanley sau Ernst Zimmermann. Fiecare facțiune trăiește într-o altă ,,versiune a cercului hermeneutic: îmi confirm ceea ce deja cred și nu caut altceva decât ceea ce deja cunosc.”[1] Această contradicție între detractorii și susținătorii lui Engels ca aliat sau dușman al lui Marx, e de părere Kangal, face parte dialectic din istoria intelectuală a marxismului. Războiul între marxiștii pristini și engelsienii protostaliniști sapă fronturile între așa-numita stângă vestică, eclectică, dar profundă, și cea estică, unitară, însă sterilă, pe tot parcursul secolului al XX-lea. Kaan Kangal demonstrează de-abia în ultimele două capitole ale cărții sale câtă mitologie și ce agende politice se află – nici măcar nu se ascund – în aceste războaie fratricide ale socialismului global.

Odată cu capitolul trei, K. Kangal pătrunde în mecanismele interpretative ale relației Engels – marxismul sovietic și Marx – marxismul occidental, atunci când amintește o notă de subsol din Istorie și conștiință de clasă (1923), în care, deși bătrânul Georg Lukács îi recunoaște irelevanța mai tărziu, tot Lukács constată faptul, în spirit hegelian (conform lui Hegel din Filozofia naturii, partea a doua din Enciclopedia Științelor Filozofice, natura nu cunoaște mișcarea dialectică în devenirea sa), că dialectica materialistă nu se aplică decât în ordinea faptelor și relațiilor sociale, nu și în natură, invalidând dintr-o mișcare demersul lui Engels din Dialectica naturii. Kaan Kangal reconstuiește amănunțit dificultatea epistemică a raportului societate-natură înainte de G. Lukács, ajungând în mijlocul secolului al XIX-lea, unde redescoperă o critică veridică la adresa dialecticii hegeliene în cărțile unor savanți ca Adolf Trendelenburg și Eduard von Hartmann, pe vremea când Engels și Marx încă trăiau. Trendelenburg este cel care ridică dubii privind valabilitatea suprimării contradicțiilor și a prezenței lor fluide în legile naturii sau în studiul fenomenelor naturale. Eduard von Hartmann consideră contradicția ca un dat al erorilor rațiunii umane și nu ca pe o prezență durabilă atât în operațiile intelectului, cât și în dinamica naturii senzoriale. Sociologul Paul Barth susține că Marx și Engels cad pradă unor confuzii terminologice hegeliene, niciodată lămurite de indecizia maestrului lor, între ,,opuși contrari” (conträre Gegensätze) și ,,opuși contradictorii” (contradictorische Gegensätze), primii fiind constatabili empiric, în timp ce ultimii sunt exclusiv logico-dialectici. Eugen von Dühring rafinează critica lui Trendelenburg în polemica sa cu Marx, care preia tale quale absurditatea teoriei contradicției dialectice hegeliene, propunând, în schimb, ,,antagonisme” și ,,conflicte” în locul ,,contradicțiilor”. Friedrich Albert Lange, simpatizant al perechii Marx-Engels, ia distanță față de ,,scolasticismul” hegelian, pacea finală fiind destinația ultimă a contradicțiilor și conflictelor din istorie, înlocuindu-l cu un calcul probabilistic după care natura își urmează legile sale. Până și Eduard Bernstein, politicianul social-democrat reformist, ia poziție față de dialectica hegeliană, recuzând-o în întregime ca neștiințifică. Karl Kautsky revalorizează pozitiv locul dialecticii în sistemul marxist, dar îl desconsideră ca util pe versantul său engelsian, cu referire la științele naturii. Peter Struve și Max Adler desconsideră dilemele dialecticii ca nefondate, clasa muncitoare prosperând, și nu se antagonizează antiburghez, în ultimul sfert din secolul al XIX-lea. Abia Gheorghi Plehanov restabilește dialectica naturală, cu aplicațiile sale în biologie, dar acesta vine pe filiera rusă, anticipând cumva ruptura de după 1922. Aserțiunea în trecere a lui Lukács reapare într-un studiu din 1924 al economistului Werner Sombart, unde legile naturale, așa cum le statuează Marx și, mai ales, Engels în materialismul lor dialectic, refuză rolul voinței (sau liberului arbitru) individuale, mutilând legatul hegelian, care surprinde mai degrabă ,,antagonisme” și ,,opoziții” decât ,,contradicții”. Publicarea în 1925 a Dialecticii naturii împinge discuția înspre codificarea sa sovietică, unde apar curând divergențe și nuanțe, care supraviețuiesc în spațiul academic până la mijlocul anilor 1930, când disensiunile epistemice devin unele combative politic (troțkiști versus staliniști, deviaționiști de stânga și de dreapta versus linia stalinistă, arbitrară, a partidului), consecințele logice căpătând forța argumentelor contondente. Ladislaus Rudas, un comunist maghiar, susține unitatea dialecticii materialiste în câmpurile științifice existente, dacă se poate, de la geologie la demografie. Abram Deborin pledează în favoarea tezelor ,,întrepătrunderii contrariilor”, ,,acumulărilor cantitative care duc la salturi calitative” (calitatea trecând și ea în cantitate) și a ,,negării negației” în orice sferă a cunoașterii. Nikolai Buharin reiterează aceleași vederi, căpătând simpatia lui Antonio Gramsci și primind critica, mai târziu retrasă, a lui Lukács. Ivan I. Skvorcov-Stepanov intră în conflict cu Abram Deborin pe subiectul eficienței dialecticii hegeliene după ce, într-un articol din revista Pod Znamenem Markiszma, trage concluzia nemijlocită că filozofia se dezvoltă simultan cu progresele realizate în științele naturale, iar orice confuzie terminologică hegeliană merită abandonată. Mișcarea din natură se referă la transformările tipurile de energie studiate de fizică și chimie, care ele trebuie articulate și filozofic. Vitalismul lui Engels este încă tributar vechii filozofii a naturii hegeliene, subordonată Spiritului care se neagă și se prezervă în natură. Alții participanți la discuție, precum A. K. Timiriazev și A. I. Var’iash, merg până într-acolo încât afirmă că dialectica hegeliană nu este o soluție normativă în studierea naturii, fiecare domeniu de cercetare având autonomia sa, încercările de sinteză apărând ca interesante după, nu înaintea cercetării științifice, care se poate astfel dispensa de considerațiile dialecticii hegeliene fără să piardă nimic din realizările sale imediate. Plehanov și Engels nu se rupseseră complet de influența idealistă. Acest mecanicism antidialectic, deși materialist, trezește antipatia lui Deborin, care apără justețea înțelegerii sistematice a întregului cunoașterii științifice și nu risipirea perspectivei totale a materialismului științific în părțile sale constitutive. Deborin pierde susținerea politică la finalul anilor 1920, retrăgându-se într-un con de umbră, cu toate că, peste mai puțin de-un deceniu, ,,Stalin, Mitin, Ral’tsevich și Iudin”, nici ei perfect coerenți în argumentele produse (aici K. Kangal nu intră în detalii, deși investigația exegetică ar fi meritat), aleg soluția ,,marxist-leninistă” inspirată de Deborin, Sten și Karev. Stalin, de pildă, uită să amintească ,,legea negării negației” printre coloanele materialismului dialectic, dar ea supraviețuiește, însă, în orice text ortodox. Prin contribuția lui Deborin se prefigurează marxismul sovietic târziu.

Nota de subsol lukácsiană devine literă de lege pentru antimarxiști precum Sidney Hook (Marx este inițiatorul Dialecticii naturii), Leszek Kołakowski, Shlomo Avineri (pentru care Engels este principalul vinovat al extinderii nepermise a dialecticii în sfera științelor naturale) etc., dar și pentru marxiști ca Jean-Paul Sartre, Roger Garaudy sau Maurice Merleau-Ponty. Doar Jean-Pierre Vigier reamintește universalitatea dialecticii la Engels.

Abia în capitolul al patrulea, relația ambivalentă a dialecticii materialiste cu opera lui Hegel este trasată cu un plus de claritate de K. Kangal: ,,Fundamentul ontologic al relației dintre ființă și gândire este contrazis de către materialism în sensul în care conținutul particular al gândirii omenești și al conștiinței este definit ca o reprezentare a realității. Realitatea este cea despre care se gândește; ea este o condiție existențială care permite conținutului cognitiv să existe, fără de care nu ar exista gândire. Primatul ființei este, într-adevăr, încastrat în termenul de ,,gândire”, pentru că nu există ,,gândire ca atare”, ci doar ,,gandire despre ceva”; limbajul atestă corectitudinea cadrului fundamental al ontologiei materialiste. Cu această aserțiune, materialismul susține împotriva idealismului că realitatea, fie ea socială sau naturală, are propria sa istorie; aceasta nu este o istorie a autorealizării Ideii, în așa fel încât etape particulare prin care trece Ideea pot fi ,,șterse” în ,,oglinda” realității. Principiul factual pe care îl adoptă materialismul și pe care idealismul îl infirmă este acela că natura și societatea înseși sunt supuse dezvoltării (nu doar mișcării și schimbării), independent de felul în care sunt concepute de orice gânditor anume.”[2] Desigur, conștiința vinovată a materialismul constă din descoperirea dialecticii idealiste hegeliene. Volumul I din Capitalul este îndatorat organic Științei logicii, doar că Marx pretinde că folosirea corectă a dialecticii se regăsește abia în capodopera sa. Concluzia se desprinde de la sine: dialectica hegeliană nu poate fi alungată din corpusul doctrinar marxist, socialismul cu baze științifice oblingându-se în acest fel la a-l cunoaște și folosi pe gânditorul Hegel la fiecare pas.

Capitolul cinci este, cel puțin în parte, o istorie a editării și publicării fragmentelor manuscrise din Dialectica naturii, proiect început în februarie 1873 și abandonat ca neterminat cândva după 1886, când Engels redactează manuscrisele de la volumul trei al Capitalului. Stadiile prin care trece Dialectica naturii surprind prin efortul uriaș al lui Fr. Engels de a încorpora cele mai proaspete lucrări valoroase din științele naturii. Engels se folosește de capitolul Determinarea reflectării din partea a doua, Logica esenței, adunată în Logica obiectivă a Științei logicii, dar și de dialectica aristoteliană. Dialectica subiectului la Hegel este eliminată prin selecția operată de Engels. Din Aristotel, Engels preia cele patru tipuri de opoziții, din care cea de-a patra, contradicția, este hegelianizată de Engels. K. Kangal se îndoiește de acuratețea acestui transfer conceptual la Engels, care-l ciuntește oarecum pe Hegel și trădează intențiile lui Aristotel. ,,Una peste alta, fuziunea lui Engels între dialecticile hegeliene și aristoteliene ar putea fi prezentată ca aproximativ același lucru ca unitatea contradictorie, generarea reciprocă, tranziția și manifestarea predicatelor opozitive afirmate de același subiect.”[3] O secțiune dedicată relației lui Engels cu dialectica lui Immanuel Kant, pe care Engels o acuză de metafizică, este analizată de K. Kangal ca dovada limitărilor și asumpțiilor tari ale lui Engels în lectura sa selectivă din Kant. Dacă Hegel îl corectează pe Kant, ca fiind încă, deși puțin, stăpânit de obiceiurile de gândire ale ,,vechii metafizici”, propunând, prin contrast, o metafizică nouă, a dialecticii idealiste, Engels nu reușește, crede Kangal, să depășească dialectica hegeliană: atacând orice metafizică sau proiecție idealistă, Engels preia holismul hegelian în întregime, neînțelegând până la capăt interconexiunea dintre finit și infinit, parte și întreg, cauză și efect, cantitate și calitate, ființă și nimic etc. ca una idealistă. Interdependența reciprocă a părților finite este o totalitate infinită ce se dezvoltă din ea însăși, în care părțile individuale joacă rolul momentelor individuale ale întregului – această condiție rămâne idealistă chiar și aplicată în Capitalul, volumul I (deși Lucio Colletti a dedicat un volum interesant relației dintre Marx și Hegel, în care primul apare ca exonerat de moștenirea idealistă, acesta nu este nicăieri citat în cartea lui K. Kangal). ,,Atât materialismul lui Engels, cât și idealismul lui Hegel îmbrățișează concepția unei totalități infinite. Ceea ce marchează diferența dintre ei este că materialismul explică sistemul naturii fără să recurgă la factori exteriori naturii. În idealism, dimpotrivă, a recurge la asemenea explicații este un imperativ categoric. Pentru Engels, natura este o totalitate autoîntemeiată care are propria sa istorie; pentru Hegel, nu este așa. Din punct de vedere engelsian, se poate vorbi justificat de o totalitate naturală pe baza dezvoltării evoluționiste din natură. Acest lucru este incompatibil cu concepția hegeliană a totalității, fiindcă Hegel acordă prioritate Spiritului care se dezvoltă în Istorie mai presus de o Natură anistorică. Engels nu numai că răstoarnă ordinea priorităților la Hegel, dar, de asemenea, lichidează orice Spirit atotcuprinzator și negarea istoriei naturale.”[4] Această răsturnare este o consecință logică a sistemului hegelian, care, astfel, conține în sine materialismul dialectic. Infinitatea este o categorie idealistă, dar fără sens în mod empiric, la fel și concepția unei naturi ca ,,totalitate istorică autoîntemeiată”. Idealismul hegelian completează armătura teoretică a materialismului dialectic (se aplică izomorfic acesta în orice instanță a unui fenomen natural și social sau se referă endomorfic doar la mișcare în general?), pe care Engels, dincolo de afirmarea unor legi ale dialecticii, nu-l completează în punctele sale nodale.

Ce este, atunci, dialectica naturii? Dialectica, arată K. Kangal în ultimul capitol, al șaselea, din studiul său, nu se aplică în sistemul lul Aristotel, pentru că acesta nu lasă loc contradicției decât în rațiune și, până și acolo, ca o eroare retorică (ne)intenționată, o greșeală a limbii ce trebuie emendată. Pentru Kant, dialectica nu are sens decât în limitele unor obiecte din tărâmul unei metaphysica specialis, nu în studiul științific al naturii, unde finitul și infinitul nu pot fi decât predicate adaptate unui subiect metafizic. La Hegel, Logica mică se externalizează în Filozofia naturii, care afirmă Logica, unitatea contradictorie dintre Spirit și Natură nemaiputând fi pusă la îndoială decât ca momente ale devenirii. Engels rămâne, deci, un materialist prins în capcana idealismului hegelian. Pentru Hegel însuși, Engels ar fi încă prea idealist pentru că adoptă categorii hegeliene nemodificate corespunzător, rămase intacte din demonstrațiile sale dialectic-idealiste. Mai mult decât atât, Engels nu oferă o definiție lămuritoare a metafizicii, deși pune la dispoziție una a dialecticii. Iată că toate subiectele conflictuale care reies încă de la contemporanii lui Fr. Engels, cei care resping primii dialectica hegeliană ca metodă de descifrare a gândirii științifice unitare, până la ruptura între un marxism vestic și altul estic, asumate ca falsă de către K. Kangal pentru că direcțiile lor de gândire nu clarifică logic limitele dintre dialectica idealistă și cea materialistă, izvorăsc din ambiguitatea proiectului inițial al lui Engels însuși, care, departe de a i se aduce acuza de idealist, conține prea multe pete albe și necunoscute în Dialectica naturii. În această indecidibilitate dialectică își încheie cartea K. Kangal, care ar fi fost considerabil mai câștigat dacă ar fi citit cărțile realismului critic, elaborat de Roy Bhaskar, unde materialismul dialectic revine sub un chip nou.

Note

[1] “I confirm what I have already believed, and I do not look for something which I have not already found.” Kaan Kangal, Friedrich Engels and the “Dialectics of Nature” (Palgrave Macmillan, 2020), p. 16.

[2] Idem, p. 106. Traducerea din limba engleză îmi aparține peste tot unde se citează din original.

[3] Idem, pp. 143-144.

[4] Idem, p. 162.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | 1 comentariu

Confesiunile unui est-german


Victor Grossman (Stephen Wechsler), născut în 1928, își publică memoriile politice în 2019 sub titlul A Socialist Defector. From Harvard to Karl-Marx-Alee, tipărite la editura Monthly Review Press, New York. Nonagenar de acum, Victor Grossman, un american de origine evreiască din New York, pe numele său originar Stephen Wechsler, este încă de tânăr, școlit fiind la Harvard înainte de mutarea în Germania de Est, un tip cu profunde convingeri de stânga, deși el nu se recunoaște nicăieri ca fiind explicit comunist în prezent. Acesta ajunge în Germania de Est defectând din U.S. Army în anul 1951. Motivul este unul personal în primă fază: în anii prigoanei senatorului republican McCarthy, Wechsler se înrolează în U.S. Army declarând în scris că nu făcuse parte din nici o mișcare progresistă și protestatară, cu simpatii de stânga, după 1945 sau înaintea acestui an. Wechsler nu ajunge să activeze pe frontul din Coreea, ci, spre norocul lui, în unitățile americane din Germania de Vest. Falsul fusese descoperit la un moment dat de funcționarii militari americani, iar Wechsler riscă o pedeapsă de cinci ani în închisoare și o amendă de 10,000 de dolari. Pe acest fond, Wechsler trece granița la ruși, în teritoriul Germaniei de Est. Armata Roșie, contrar opiniei curente, îl anchetează, îl ține două săptămâni sub supraveghere în detenția din Bautzen și îi dă apoi drumul, după care Wechsler devine comunistul Grossman. Dezertorul se integrează relativ lent în societatea est-germană, deși primește un loc modest de muncă într-o fabrică din Bautzen, pentru care era plătit inițial cu 250 de mărci, o zecime mergând pe chirie. Grossman își amintește de hrana cartelată și încălzirea dificilă a apartamentelor aglomerate, dar insistă să sublinieze faptul că, în ciuda condițiilor modeste de trai de după un război devastator, populația nu murea de foame și se bucura de o minimă siguranță materială. Șansa lui a fost întâlnirea cu Renate, o dactilografă provenită de la țară, de care se îndrăgostește. Aceasta îi devine soție și mama celor doi băieți ai cuplului, ceea ce îl reține pe Grossman în Germania de Est până în 1990 și chiar după aceea. Victor Grossman nu își obține niciodată cetățenia est-germană și nu renunță la pașaportul american, dar nici nu cere azil politic vreodată pentru că nu simte nevoia să se repatrieze. În anii care vin Grossman termină facultatea de jurnalism a Universității Karl Marx din Leipzig, lucrând toată viața în presa est-germană, ca intermediar jurnalistic al lumii politice americane, la ziarul Daily Worker, locuind în Berlinul de Est.

Anii 1950-1960 sunt descriși de Grossman ca o perioadă a reclădirii economiei locale. În ciuda propagandei și a unor porniri exagerate din partea câtorva membrii de partid din SED – Partidul Unității Socialiste din Germania, populația era preocupată de întoarcerea la existența civilă obișnuită. Grossman admiră dragostea germanilor medii pentru operă, teatru și carte, în frunte cu figuri remarcabile ca Bertolt Brecht și Heinrich Mann. Anii 1950-1960 sunt în tot Blocul Estic o perioadă de republicare a clasicilor, dintre care literatura rusă, inclusiv cea realist-socialistă, nu lipsește. După moartea lui Stalin în martie 1953, Germania de Est, care își plătise deja datoriile de război, își alege propria cale de dezvoltare, împotriva presiunilor venite din partea Germaniei de Vest și a U.R.S.S.-ului. O oarecare dificultate pentru regim se referea la prezența cenzurii, a ,,democrației centralizate” în SED și, mai târziu, a poliției secrete, Stasi, dar tocmai acestea trei componente, pe lângă sentimentul de înapoiere economică în materie de bunăstare consumeristă, vor aduce la prăbușirea din interior a DDR-ului. A doua chestiune constă în denazificarea societății est-germane, proces care se prezintă ca o netăgăduită realizare în ținuturile mai sărace din est ale Germaniei naziste. A treia constă în relansarea economică și taberele de muncă socialiste, Germania de Est apărând ca săracă în resurse minerale, demografice și organizaționale față de Germania de Vest. Abia în mai 1958 dispar complet restricțiile alimentare pe cartelă, iar o oarecare prosperitate se resimte în buzunarele est-germane.

Viața în Berlinul de Est este redată ca una satisfăcătoare și extrem de ieftină, accesul la studii medii și universitare, la servicii medicale de calitate, la excursii și vacanțe în concediu, la cinematografe, teatre și biblioteci publice având un caracter universal și la prețuri cât se poate de reduse. Până în 1990, inflația pare să stea pe loc la cele mai multe prețuri est-germane. Adevărata sursă de speculații financiare și de activități ilicite pe piața neagră consta în traficul zilnic de mii de berlinezi între estul și vestul fostei capitale a Reich-ului. O marcă vest-germană era estimată ca de patru-cinci ori mai valoroasă decât una est-germană, ceea ce, pe lângă fluxul de imigranți germani înspre vest, bulversa economia DDR-ului. Germania de Vest nu recunoscuse existența micii republici surori de la est. Odată cu ridicarea Zidului Berlinului, finalizat în 1961, Germania de Est devine o republică socialistă autonomă, vitrina Blocului Estic. Zidul Berlinului nu este creația unei singure părți, ci consecința unei înțelegeri comune, iar tragedia acestei bariere artificiale nu întârzie să își arate urmele.

Grossman ne readuce aminte de calitatea politică dubioasă a angajaților de stat din Germania federală în anii guvernării cancelarului Konrad Adenauer și a dominației parlamentare a CDU: aparatul judiciar și polițienesc, inclusiv poliția secretă, era infestat de foști naziști. Mari industriași și finanțiști ai Germaniei federale colaboraseră fructuos cu N.S.D.A.P.-ul, participând direct la Holocaust. Forțele N.A.T.O. din Europa de Vest beneficiau de sprijinul logistic al unor generali din Wehrmacht, mulți dintre ei fideli politicilor naziste, dacă nu lui Adolf Hitler personal. Situația se prezenta diametral opusă în DDR, unde foști luptători antifasciști se găseau la conducerea SED-ului. Presa vest-germană conținea jurnaliști de frunte care nu își recunoscuseră niciodată credințele și luările de poziție naziste. Grossman prezintă zeci de biografii contorsionate ale unora asemenea fost naziști, personaje puternice, cu prestigiu, în Germania federală.

Anii 1960 aduc alte schimbări între cele două țări: dacă ritmul dezvoltării Germaniei de Vest, sprijinită de Planul Marshall încă de la început, îl depășește simțitor pe cel din DDR, Germania de Est trece, totuși, printr-o perioadă lungă de prosperitate, care stagnează abia după 1975. Progresul era adevărat, șomajul nu exista, nici sărăcie, nici prostituție, nici competiții stresante la locul de muncă, dar nici bogăție inegal împărțită, nici libertatea de a alege un stil de viață nonconformist, nici lupte între patroni pentru o porțiune mai mare a pieței și o masă de muncitori sindicalizați care își disputa aprig ratele de productivitate și se lichida reciproc pe piața muncii. Viața molcomă est-germană, lipsită de suișuri și coborâșuri, este pigmentată de glume și bancuri la adresa regimului, perceput ca parțial ruginit, ineficient și îmbătrânit de timpuriu. Trabantul devenise simbolul acestei lumi rămase în urma acelei dinamici vest-germane de după 1970. Aparatele electrocasnice sau cele electronice, muzica rock și concertele pop, divertismentul media, dar și însemnele afluenței middle-class, le fură ochii est-germanilor (și nu numai lor, ci tuturor cetățenilor estici). Anii de boom economic din Germania de Est al decadei 1960-1970 începuseră să devină amintiri. Plajele de nudiști și turismul estic erau alte achiziții originale ale DDR-ului. Bătrânilor li se permitea să-și viziteze rudele vest-germane timp de o lună pe an, dar turismul paneuropean le era interzis celor mai multi cetățeni din Germania de Est. Războiul cultural cu Vestul se întețea în defavoarea celor din Est. Stasi este criticată de Grossman, deși recunoaște că aceasta nu era decât varianta est-germană a C.I.A.-ului, despre ale cărei crime și lovituri de stat la nivel global Victor Grossman scrie copios în ultima jumătate a cărții. Serviciile secrete semănau mai mult între ele, cel puțin la nivelul practicilor și metodelor de lucru, decât suntem astăzi dispuși să acceptăm. Lupta ideologică anticomunistă, spre deosebire de rutinata propagandă anticapitalistă, nu se încheie în 1990, ci, sugerează Grossman, aceasta continuă insistent, într-o campanie conștientă de a distruge și diminua influența partidelor de stânga și a ideilor social-democrate, până în prezent. Dacă în Polonia, războinicii anticomuniști identificaseră Biserica majoritară și lupta sindicală ca aliați de nădejde în campania lor ideologică antisovietică, acest efort sistematic nu are loc în Germania de Est, unde tineretul este captivat de imaginile televizate din Germania de Vest și de povestirile optimiste din familie. Cheltuielile împovărătoare cu înarmarea, politica industrială desuetă a Germaniei de Est, criza petrolului și embargoul parțial sub care se afla Blocul Comunist vor contribui decisiv la prăbușirea regimurilor est-europene.

După dispariția DDR-ului, Victor Grossman constată la cald primele reforme: devalorizarea economiilor din bancă, de peste 6000 de mărci, ale est-germanilor, privatizarea prin corupție și falimentare a capacităților industriale existente, explozia șomajului și a chiriilor, cumpărarea peste noapte a băncilor de stat de către cele vest-germane, dar și apariția supermarketurilor vestice și a populației turcești în fostele teritorii din Germania de Est. Topirea a zeci de milioane de cărți est-germane, nicidecum toate material de propagandă comunistă, a fost un alt pas salutar pentru editurile vest-germane. Concedierea unei uriașe părți din personalul academic și universitar, mulți dintre cercetători și profesori fără să se fi dovedit vinovați de ingerințe politice grave sau colaborări cu Stasi, și înlocuirea lor cu cadre noi, vest-germane, a întărit sentimentul de mai târziu a ceea ce se cheamă în Germania ,,ostalgie”, nostalgia după vechea ordine din estul Europei. Comercializarea întregii existențe sociale îl deranjează pe Victor Grossman ca una complet inumană, liniștea, echilibrul și solidaritatea reale de dinaintea de 1990 fiind achiziții pașnice ale regimurilor socialiste. Cu toate acestea, Grossman recunoaște hibele vechiului sistem, inclusiv cele antireligioase, care nu era capabil să își rezolve problemele interne cu care se confrunta după 1980.

Ultima treime a amintirilor cuprinde o trecere în revistă a Americii contemporane și a crimelor politice și economice ale C.I.A. în America de Sud, Africa și Orientul Mijlociu după 1950. Inegalitățile frapante din S.U.A., rasismul și corupția antidemocratică a celor două mari partide politice, imensa centralizare a marelui capital american, antiislamismul sunt demontate ca anticamera unei posibile Americi fasciste. Reînarmarea Germaniei ca parte din N.A.T.O. este un alt pericol în Europa, alături de apariția unui partid de extrema dreaptă pecum AfD, ai căror susținători, unii neonaziști, se află în zonele de șomaj din Germania de Est. Tradiția democratică de stânga trebuie apărată de o elită globală rapace, sectară și disprețuitoare la adresa democrației reprezentative. Franklin Delano Roosevelt este eroul pe care Grossman îl vrea reînviat în Statele Unite ale Americii. Reformismul social-democrat american, axat pe taxarea celor 1% dintre plutocrați, ar curăța Statele Unite de șomaj, oamenii străzii, sistemul medical privat, taxele universitare exorbitante, consumul de droguri și crima organizată a orașelor sărace, fără locuri de muncă. Globalizarea neoliberală se face răspunzătoare pentru nivelul de trai superior al proletariatului din emisfera nordică față de mizeria celor din Sudul global. Dacă gradualismul nu va ajunge la o soluție de echilibrare a vieții sociale americane, atunci întoarcerea la bătălia dintre fascism și comunism va lua forme din ce în ce mai rizibile, violente și teroriste, dar sub o altă mască, în secolul al XXI-lea. Cu toate acestea, Victor Grossman rămâne optimist. Câtă vreme cei 99% vor avea atâtea în comun, cei 1% nu pot câștiga decât victorii de etapă, dar nu marele război.

Fără îndoială, amintirile dezertorului Victor Grossman, reabilitat de U.S. Army în 1992, sunt de aruncat la coș pentru un conservator neoliberal tulbure la minte, cum, din păcate, înregistrăm atâția peste tot în lumea dezvoltată și ocupând adesea cele mai înalte funcții în stat, dar valoroase și interesante pentru că depun mărturie despre un trecut mai luminos decât istoriile oficiale ale învingătorilor Războiului Rece.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Milenialii socialismului pierdut


Emanuel Copilaș încearcă și în această recentă carte – Generația anului 2000. Cultură și subculturi ale tineretului în România socialistă. Studiu de caz: Timișoara. (Editura Tritonic, Timișoara, 2019) – să normalizeze discursul academic despre socialismul românesc. Departe de a fi universul distopic, gotic și închis al totalitarismului metodologic, așa cum este rezumat de către dreapta neoliberal-neoconservatoare, regimul socialismului ceaușist ascultă de constantele oricărei societăți, puterea sa politică meritând să fie înțeleasă altfel decât în monotonele recitative anticomuniste ale dogmelor de dreapta. Stânga intelectuală se ferește la rândul ei cu prudență de spațiul concentraționar ceaușist dacă nu din considerentele interesate ale dreptei angajate, cel puțin pentru că și ea resimte modelul ceaușismului românesc ca pe ,,o întinare a nobilelor idealuri socialiste”, ca pe o trădare a marxismului și, last but not least, ca pe o înfundătură istorică sinucigașă pentru orice progresism actual. Emanuel Copilaș recuperează și reconstituie fațete ale socialismului ceaușist care, dacă, vai!, nu mai conțin nimic ofertant pentru viitor, uimesc prin mesajul modernizator și prin reușita parțială de a ridica o societate din lumea a treia în categoria statelor-naționale emergente din geopolitica proprie Războiului Rece.

Ipoteza de la care pornește Emanuel Copilaș este aceea că ideile regimului ceaușist legate de educația politică a tineretului – idei generoase în intenție – nu au fost brutal respinse de către acesta, dar nici acceptate în întregime. Socializarea politică a tineretului național-ceaușist a fost una de hibridizare a culturii dominante românești cu elemente specifice pieței globale capitaliste, de care România încetase să mai fie străină sau ruptă începând cu anul 1968. Baza documentară a studiului său de sociologie culturală o identifică Emanuel Copilaș în analizele realizate de Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului (CCPT) la jumătate anilor 1980 (CCPT făcea parte din U.T.C., dar probitatea sa științifică nu este pusă la îndoială din pricina faptului că autoritățile socialiste, nu mult diferit de cele din anul 2020, nu acordau un interes real studiilor sociale de nivel științific înalt – peste 700 de studii), în arhiva Universității de Vest (și cele județene) și în memorialistica unor muzicieni rock de succes în era ceaușistă. Combind cele trei direcții de cercetare, Emanuel Copilaș surprinde gradul de echivoc și certitudine din politicile de tineret ale Republicii Socialiste România. Desigur, sunt câteva probleme pe care Copilaș le rezolvă (sau, mai precis, le preia nerezolvate din sursele sale primare) printr-o asumare generoasă a unei perspective ecumenice: tineretul este compus din indivizi cu vârstele cuprinse între 14 și 35 de ani (sau chiar 39 de ani), clasa socială sau profilul profesional contribuind cumva – paradoxal – doar prin neparticipare la omogenizarea culturală în curs de desfășurare. Aici ar fi de trasat o primă breșă critică: în mod limpede, studiile de care se folosește enciclopedic Emanuel Copilaș cuprind, în evantaiul lor, vârste, totuși, mult diferite. Un adolescent de 17 ani nu poate avea un nivel de politizare similar (sau o conștiință politică egală) cu al unui adult de 30 de ani, care, presupunând ca sistem de referință cronologică anul 1980, ar fi lucrat deja de un deceniu în producție și și-ar fi întemeiat o familie până la această vârstă. Situația s-ar fi repetat ceva mai târziu pentru un inginer, un medic sau un profesor, dar tabloul nu ar fi cu mult diferit în ultimă instanță. E, totuși, frapant că între un agent pasiv al societății socialiste, care abia învăța teoria despre sine a regimului socialist pe băncile liceului, și tânărul matur din uzină, trecut de 25 de ani, care asistă practic la mecanismele sociale de gestiune economică, ca parte componentă a angrenajului creator de valoare nouă, nu se pune o cezură. Bănuiala noastră, referindu-ne la motivul real pentru care sociologii din R.S.R. au extins vârsta de cercetare în acest fel, iar asta la jumătatea anilor 1980, constă în evidenta disparitate și confluență în materie de așteptări și gusturi, mult influențate de mărcile de consum ale țărilor vestice, net superioare ca dezvoltare socială, dar care nu existau pentru tinerii din anii 1948-1968. Cohortele generaționale erau parcă rupte în două: cei maturizați între anii 1950-1970 nu înregistrau la fel de acut decalajele abrupte de consum între ei și cetățenii occidentali ca tinerii crescuți și educați după 1970, în atmosfera altor timpuri. De ce astfel? Fiindcă bunăstarea occidentală însăși, dar și etalarea sa ostentativă, încep să fie conștientizate de cultura de masă abia la jumătatea anilor 1960. În absența acestei rupturi vizibile de acces la bunuri de status și de consum mic-burghez, tineretul de sub Cortina de Fier ar fi fost ceva mai bine politizat decât s-a întâmplat în realitate. Pe de altă parte, Emanuel Copilaș rămăne și în această lucrare tributar conceptului de ,,leninism romantic”, dublat de ,,un naționalism de stânga”, umbrele conceptuale teoretizate în volumele sale anterioare. E aproape neverosimil proiectul leninist așa cum îl definește Emanuel Copilaș pentru intervalul ceaușist: tânărul șoim, pionier, utcist, pcrist ar fi trebuit să interiorizeze afectiv sarcina gigantică de a refonda omenirea pe care și-o propusese rațional comunismul. Puritan în patosul făuririi lumii noi, abstinent în contact cu deliciile pământene, romantic în idealurile sale egalitariste și democratice, revoluționarul leninist arhetipal urma să ștanțeze sufletele, de sacrificiu nobil, a sute de milioane de adolescenți și tineri din Blocul Comunist. Dacă acesta era modelul, ei bine, el nu atinsese treapta minimă de funcționare nici la nivelul elitelor de partid și de stat. Eroul leninist este mai degrabă vag recognoscibil în anii crunți ai Războiul Civil Rus și în lupta armată de supraviețuire biologică în calea invadatorului ,,arian” de după 1941. De asemenea, eroismul acesta cu alonjă metafizică, de extracție cazonă, are la bază memoria vie a nedreptăților copleșitoare îndurate, a stigmatului de sărăcie și barbarie spirituală imprimate de vechile regimuri, amintire care nu mai avea sens pentru generațiile care nu o cunoscuseră nemijlocit. Tema ,,naționalismului de stânga” este și ea extrem de friabilă intelectual: naționalismul republican, al cetățenilor care au dărâmat energic Bastilia, al plebei pariziene care a inaugurat efemera Comună din Paris, este, prin latura sa populară, ,,de stânga”. Concedem aceasta. Pe de altă parte, recuperarea domnitorilor medievali, a regilor antici de la periferia Imperiului Roman, a națiunii conduse de mari personalități patern-patriarhale, așa cum o îndeplinea propagandistic regimul Nicolae Ceaușescu, pare a fi exact opusul: poporul s-a ținut ferm în jurul tumulului Conducătorului (haiduc-căpitan-om de arme) în lupta de neatârnare etnico-politică, dar același popor nu se laudă cu nici o revoluție, nici un episod de masacrare a claselor exploatatoare – de tipul unui război civil – care să definească și să marcheze adânc națiunea. Revoluția de la 1907 – singurul moment de ruptură endogenă a contractului social din România modernă – era tratată de către istoriografia ceaușistă ca un personaj brav și fictiv în anticamera zilei istorice de 23 august 1944. De aceea, respingem ,,naționalismul de stânga” al regimului Nicolae Ceaușescu ca pe o teoretizare nefezabilă, preferând sintagma de ,,resurgență nuanțată a simbolisticii fasciste interbelice” între 1971-1989.

Dar să revenim la mărturiile documentare la care apelează pe larg politologul Emanuel Copilaș: atunci când creionează portretul tânărului socialist model din anii 1980, acesta constată, în urma rezultatelor statistice ale aplicării chestionarelor în epocă, o îmbinare de optimism științific și tehnologic (comun cu tineretul vestic, până la urmă) cu ,,trăsături de caracter ca interesul personal, egoismul, pasivitatea, nonconformismul.”[1] Ultimele variabile sunt atribuite crizei sistematice a ceaușismului târziu, unul de penurie a consumului decent, de explozie a pieței negre și de ,,autofinanțare” precară instituțională. Corupția în creștere din interiorul sistemului poate participa și ea la acest mindset individualist. Socializarea ceaușistă implică și asemenea trăsături protocapitaliste, regimul încurajându-le, după cum arată Emanuel Copilaș. Iată că până și elementele de abatare de la educația socialistă standard nu marchează nonconformismul afișat al tinerei generații, ci și acesta face parte din ,,regulile jocului” ceaușist. Umanismul tehnico-științific al prosperității generale asigura cota de optimism al generațiilor tinere, dar se poate discuta în alți termeni pentru modelul tânărului din Vestul continentului sau cel de peste ocean? Emanuel Copilaș dedică un subcapitol nivelului de cultură generală a tineretului din R.S.R., pe care autoritățile îl estimau ca satisfăcător, ceea ce este interesant în lumina faptului că intelectualii de dreapta notorii de după 1989 deplâng micșorarea sau chiar dispariția acelui public de consum cultural înalt și acuză paușal ,,postmodernismul” pentru această decădere, nemenționând realitatea elementară că proiectul editorial și scolastic era unul de extracție sovietică și parte din politica educațională comunistă. Cu toate acestea, deși tinerii români urmăreau muzica ușoară și filmele din Vest, citeau aproximativ aceleași cărți sau unele din sfera literaturii de ficțiune high-brow, aceștia credeau semnificativ de mult în zodii, ghicitorie, telepatie, previziunea viselor, precogniție, OZN-uri și ,,sensibilitatea planetelor”. Tineretul studențesc se confrunta cu propriile sale nemulțumiri punctuale: cursuri stufoase și inutile, acces limitat la studii și lucrări de calitate, profesori duri și slab pregătiți, lipsuri materiale și o anumită promiscuitate în căminele studențești, practica militară pentru studente, frigul și alimentația deficitară etc., deși mulți apreciază eforturile regimului de a-i educa și încadra imediat în sfera muncii. Urmărind traseul instituțional al Universității de Vest se poate constata o scădere de la an la an a numărului de studenți înmatriculați după 1980, pe fondul unei plafonări a infrastructurii academice existente. Studenții străini, care sunt peste 15,000 la nivel național în momentul lor de apogeu, provin în general din Orientul Mijlociu și țările africane, o bună parte din ei activând în comerțul ilicit cu mărfuri capitaliste de larg consum, extrem de căutate, dar rareori trezind interesul punitiv al autorităților. U.T.C.-ul este perceput ca un corp al puterii de pe urma căruia se puteau obține avantaje materiale sau profesionale, mai ales pentru cei care încercau să se dezvolte în carieră pe linie de partid, dar educația ideologică este din ce în ce mai desconsiderată după 1980. Tineretul dezvoltase astfel o cultură alternativă la politicile regimului, dar nu se poate vorbi de subculturi izolate de mecanismele statului sau de contraculturi anticomuniste în România (un exemplu interesant și insolit este cel al intelectualilor de la Aktionsgruppe Banat). Concluziile lui Emanuel Copilaș sunt cât se poate de tranșante: ,,Exceptând dimensiunea politic-militantă, într-adevăr constitutivă, cultura socialistă nu era altceva decât o cultură clasică, pedantă și paternalistă, educând gusturile tinerilor spre o anumită formă de cultură care ar putea fi considerată chiar elitistă, oricât de dezavuat ar fi fost acest termen la nivelul discursului oficial. Și poate că pe bună dreptate, pentru că acest elitism putea fi accesat mai incomparabil mai democratic (sic!) decât în alte epoci istorice, indiferent de apartenența de clasă. Chiar și așa, fără o bază materială suficient de ridicată, deși mai ridicată la nivel social general decât în alte epoci istorice – care să îi permită să înțeleagă cu adevărat și să se bucure de acest bun cultural pretențios, nemaivorbind de insuficiența timpului liber și de influențele culturii populare occidentale, a căror tendințe omogenizatoare reverberau în ambele tabere ale Războiului Rece și nu numai – tineretul nu se putea ridica la înălțimea standardelor care i se impuneau, dar nici nu dezamăgea neapărat, păstrându-și condiția contradictorie de devenire subiectivă a unui obiect discursiv nici foarte maleabil, nici foarte reticent în a fi semnificat.”[2]

De departe cel mai percutant capitol din carte este cel dedicat subculturilor timișorene de după anii 1970, în speță muzica rock și rockul etnic românesc subsecvent, deși videoteca anilor 1980 este studiată în siajul subculturilor care nu pot deveni contraculturi. Muzica rock, punk, heavy-metal etc., la fel ca jazz-ul înaintea noilor genuri occidentale, în Blocul Comunist are un statut ambivalent: respinsă de media cetățenilor sovietici și est-europeni, aceasta stabilește un raport oblic, semireferențial, semiindiferent, cu autoritățile în stat. ,,Pe cale de consecință, rock-ul sovietic și cel est-european nu trebuie interpretate ca o formă de opoziție subtilă, indirect politică, la adresa regimurilor socialiste, așa cum considera, de exemplu, Sabrina Ramet, ci mai degrabă ca subculturi care contribuie prin mijloace proprii la crearea de plusvaloare culturală în cadrul unei ordini discursive date în care nici nu trebuia să se regăsească integral și față de care nici nu trebuie să se plaseze pe poziții antagonice.”[3] Anticapitalismul versificat al celor mai multe contraculturi muzicale vestice le asigură acestora condiția primară de ideologie contestară a status quo-ului capitalist, una realizată la firul ierbii, ceea ce corespundea doar parțial cu latura negativă a ideologiei marxist-leninistă, dar și cu politicile antioccidentale ale Blocului Estic, iar, tocmai de aceea, aceste contraculturi primesc conjunctural acceptul de subculturi legitime în est (mai puțin în Rusia, unde rockul se amestecă insidios cu gestica și vestimentația criptofasciste). Mai mult de atât, clasa socială a rockerilor estici este una destul de privilegiată. ,,O altă particularitate a rock-ului sovietic, cel puțin în primă fază, a fost aceea că deși în Occident a fost produs ca o expresie culturală a clasei de mijloc sau a claselor inferioare, a ajuns în noul mediu cultural pe filiera elitei: doar copiii nomenclaturii sovietice își permiteau la început accesul la produse occidentale asociate cu muzica rock, pe care le traficau ulterior pe piața neagră fără rețineri.”[4] Cu puțin timp înainte de implozia Blocului Sovietic, ,,existau peste 160,000 de trupe rock numai în Rusia”[5]. Rockul românesc, care pare a-și fi omologat epicentrul în Timișoara, cunoaște transformări succesive, discursul său folcloristic încorporându-se în poeziile lui Adrian Păunescu și în naționalismul subtil, romantic, al Cenaclului Flacăra, deși, conform ,,jurnalistului rock Nelu Stratone”, Cenaclul Flacăra a maculat subcultura rock autohtonă cu interese personale și oportunism carierist prin figura tutelară a lui Adrian Păunescu. ,,Anticapitalismul subculturii rock din Occident, chiar daca incomplet și naiv pentru ideologii comuniști, a fost deosebit de util pentru a încadra subcultura rock românească pe un traiect progresist care, dacă ne întoarcem la primul capitol al lucrării, oricum exista, autonom în raport cu discursul dominant și provenind mai degrabă din încrederea manifestată de către tineri în ,,noua revoluție industrială”.[6] Conformismul călduț al rock-ului românesc, cuminte până și în planul revoluției sexuale, deja petrecută în Occident, dar nu și în Est (abia anii 1990 aduc acest suflu nou), nu putea pune în dificultate conducerea de la vârful P.C.R.-ul sau pe tehnocrații din ministerele ceaușiste. Rock-ul este ascultat de elevii de la liceele teoretice, copiii de intelectuali, care nu lucrau manual în fabrici și uzine sau în industria agricolă, unde se prefera muzica populară, precursoarea manelelor de astăzi din punct de vedere sociologic. Este expresia gusturilor profesiilor medii sau înalte forjate în România de industrializarea dejisto-ceaușistă, acea pătură biocratică care își permitea să admire, fără opreliști și prejudecăți rurale, cultura de masă din Occident. Emanuel Copilaș scrie cronologia pe scurt a principalelor trupe rock din Timișoara între 1960 și 1990. După Revoluție, totuși, cântăreții rock aspiraționali ai perioadei se trezesc confruntați cu limitele materiale ale noii lumi, în ciuda libertății infinite de expresie pe care o dețin formal acum. ,,După revoluția din decembrie 1989, PCR a dispărut, iar tineretul, adept al culturii rock sau nu a fost nevoit să se acomodeze din nou, la un context care aparent îi oferea totul, toată libertatea care îi lipsea până atunci, mai puțin libertatea financiară de a se organiza și de a face notă discordantă față de un sistem politic de care nu se simțea, în linii mari, reprezentat. Cine contribuie mai eficient la stimularea producției culturale – un stat nedemocratic sau o piață liberă, a cărei libertate exclude de cele mai multe ori democrația, atunci când nu i se substituie cu nonșalanță? Încă mai căutăm răspunsul la această întrebare.”[7]

O parte din răspuns îl livrează Nicolae Covaci, liderul trupei Phoenix, probabil cea mai de succes trupă de muzică rock din perioada socialismului românesc. Muzica lor etno-naționalistă nu intră în dizarmonie cu presiunile culturale ale regimului. ,,În cazul Phoenix însă, trecerea bruscă de la statutul de eroi culturali ai tineretului socialist din România la aceea de persoane fără adăpost în Occident vorbește de la sine. În plus, am fost frapat efectiv să constat cât de bine se potrivesc experienței îndelungate a formației în Est și Vest cadrele interpretative ale socialismului târziu românesc, ce corespondență substanțială există între ideologia contradictorie a formației, care cuprinde și elemente compensatoriu progresiste, acumulate cel mai probabil după ieșirea din țară, și tușe strident naționaliste, protocroniste și xenofobe, și sexism, și paseism – și discursul național-comunist al anilor 1970-1980. Fapt care validează încă o dată ipoteza centrală a acestui studiu, aceea a unei împletiri profunde între subculturile de tineret și cultura oficială din perioada socialistă, melanj care nu poate fi abordat maniheist și care a dat naștere unor identități culturale subordonate, să le spunem așa, care nu erau nici occidentale, nici socialiste și care coexistau în forme uneori mai armonioase decât am fi dispuși să luăm în calcul la prima vedere cu discursul oficial.”[8] Sau, în alte cuvinte, rock-ul este naturalizat pe meleaguri românești: ,,Phoenix (…) avea și alte puncte comune cu socialismul din perioada ceaușistă: o imagine romantizată despre haiduci, de exemplu. Partidul îi integra în propria logică discursivă ca pe niște precursori anticapitaliști din secolele XVIII și XIX.”[9] Din amintirile consemnate de Nicu Covaci, la care se face trimitere aproape pe fiecare pagină a acestui capitol excelent, se concretizează o grilă de evaluări ideologice, imaginată și propusă de Emanuel Copilaș, în care tangențele și suprapunerile cu doctrina național-ceaușistă rezultă într-o similitudine de idei deja apreciabilă, deși Nicu Covaci, cel care se ocupa cu traficul de valută pe piața ilegală din România, reprezintă și fața întunecată, disolutivă, decadentă, stricată, cvasiinterlopă a ceaușismului târziu. ,,Din cei 85 de itemi identificați, 15 indică diferențe categorice, 8 indică suprapuneri parțiale, intersectări, iar restul de 62, suprapuneri mai mult sau mai puțin integrale.”[10] Nicu Covaci este în proporție de 75% un fidel cetățean ceaușist. Pare-se că regimul ceaușist sclerozat al anilor 1980 nu era contestat decât în calitatea sa de agent economic neperformant în materie de consum domestic civilizat, dar, până și-n cazul particular al subculturii rock, aflat în continuare într-o oarecare armonie populară cu politicile culturale ale PCR.

Ultimul capitol este o trecere în revistă a implicațiilor culturale din decembrie 1989 în orașul Timișoara. Este secțiunea cea mai speculativă din volum, însă nu mai puțin inspirantă. Emanuel Copilaș amintește că s-a strigat mai mult ,,Jos Ceaușescu!” pe străzile Timișoarei însângerate decât ,,Jos comunismul!”. Mai mult de atât, o lectură atentă a proclamației de la Timișoara din martie 1990 scoate la suprafață, dincolo de invitația la lustrație a fostei nomenclaturi, și puncte naționalist-comuniste în raport cu piața liberă și occidentalizarea politică. Citatele din proclamație sunt, pe această cale, elocvente. ,,Nemulțumirile care au condus la declanșarea revoluției sunt în primul rând interne și au la bază nu numai nemulțumirile populației private de bunuri de consum în vederea plătirii cât mai rapide a datoriei externe, cât și nemulțumirile crescânde ale unei părți a aparatului represiv, mai ales cea implicată în comerțul exterior, care nu își putea valorifica așa cum credea de cuviință resursele acumulate în contextul existent.”[11] Corupția crescândă a anilor 1980 explodează anomic după 1989, dizolvând industria națională, iar piața internă cade pradă capitalului străin, aflat, momentan, în trecere. Până la urmă, regimul ceaușist și subculturile sale culturale coabitau destul de pașnic, iar dacă acest fenomen are loc în cazul subculturii muzicale de inspirație occidentală, care este în sine o sursă de tensiune și antagonism pentru Blocul Estic, nu putem decât intui consensul larg dintre partid și popor în celelalte privințe.

Nu în ultimul rând, volumul conține ca anexă câteva zeci de pagini de interviuri luate celor mai harnici sociologi ai tineretului din anii 1980, majoritatea opiniilor acestora intrând organic în componența cărții: Vladimir Pasti, Dumitru Borțun, Constantin Schifirneț, Dumitriu Bazac, Mihai Dinu Gheorghiu, Adrian Paul Iliescu și Mimo Obradov.

Cât privește calitatea politicilor de tineret ale statului român democratic și capitalist al ultimei treimi de secol, Dumitru Bazac concluzionează lucid astfel: ,,Prost, tezist, pe baza unor duble prejudecăți: față de ,,trecutul comunist criminal” și față de capitalism drept nu doar ,,cea mai bună dintre lumile posibile” ci și drept “singura posibilă”, și subordonat perspectivei consumeriste oficiale. S-a încercat instrumentalizarea economică și politică a tineretului, adică transformarea tineretului în consumator (chiar ,,țintă”) și în masă de manevră pentru politici care, în realitate, îi sunt nocive. Iar faptul că în ideologia oficială ,,nu există alternativă”, înseamnă anularea criminală a apetenței de a visa și de a judeca rațional. Psihologia individuală a tinerilor este redusa la aceea de animal consumator. Iar viitorul comun al tinerilor este, astfel, arvunit în slujba unui punct of no return pentru specia umană.”[12]

Generația anului 2000. Cultură și subculturi ale tineretului în România socialistă nu este, cu siguranță, cartea cea mai reușită și cea mai fertilă intelectual ce a ieșit din mâinile lui Emanuel Copilaș, dar este, de departe, cea mai curajoasă dintre toate.

Note:

[1] Emanuel Copilaș, Generația anului 2000. Cultură și subculturi ale tineretului în România socialistă. Studiu de caz: Timișoara, Editura Tritonic, Timișoara, 2019, p. 38. Vezi versiunea online de pe academia.edu, accesată la data de 4.06.2020. (https://www.academia.edu/41508889/Genera%C8%9Bia_anului_2000._Cultur%C4%83_%C8%99i_subculturi_ale_tineretului_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia_socialist%C4%83._Studiu_de_caz_Timi%C8%99oara_-_full_text).

[2] Idem, p. 132. După cum se poate lesne observa din acest citat, editurile din România anului 2020 nu îsi pot decât rareori pregăti și plăti un editor de text profesionist.

[3] Idem, p. 137.

[4] Idem, p. 145.

[5] Idem, p. 147.

[6] Idem, p. 158.

[7] Idem, p. 170.

[8] Idem, p. 178.

[9] Idem, p. 181.

[10] Idem, p. 207.

[11] Idem, p. 226.

[12] Idem, p. 312. Tehnoredactarea ar fi avut de câștigat și aici în mâna unui salariat profesionist.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Angelismul stângii antitotalitare


Volumul-teză de doctorat al deputatului Adi Dohotaru, Socialiștii. O moștenire (1835-1921), publicat de Editura Cartier din Chișinau în anul 2019, constă, în principal, dintr-o reconsiderare a stângii românești, social-democrate, anarhiste, poporaniste și social-liberale din România intervalului istoric 1880-1921. Analiza lui Adi Dohotaru este gândită ca o istorie și o clarificare indirectă, sub forma unei arheologii intelectuale, a socialismului românesc de la 1900. Cartea nu se leagă cronologic, ci tematic: secțiunea a treia, dedicată utopiilor, reface momentul socialist auroral al falansterului de la Scăieni și pe cel revendicativ – mai mult moderat liberal – al generației pașoptiștilor. Adi Dohotaru își propune să reabiliteze rolul stângii în modernizarea ca discurs politic al României Vechiului Regat. Societatea românească de atunci este una acut conservatoare, tivită de un liberalism incipient. Situația socială era una antidemocratică, țara modernizându-se în pas de melc. ,,Așadar, societatea românească este administrată cu precădere de proprietari, puțini industriași și birocrați, cei din urmă provenind din rândul burghezimii mici și al intelectualității de provincie. Politica se desfășoară doar în interioriul acestor facțiuni și este vehementă ca ton, dar subțire ca substrat ideatic, mai ales că scandalul dintre partide semnalează îndepărtarea de accesul prin stat la resurse publice.”[1] Ce rol are stânga de atunci? Unul slab din punct de vedere practic, dar util în planul retoricii și al teoriilor sociale din spațiul public românesc. ,,Măruntele împliniri ale socialismului din Vechiul Regat au constat în principal în impulsionarea unor reforme legislative moderate în beneficiul muncitorilor și țăranilor, prin denunțarea stării mizerabile în care trăiau aceștia ca urmare a gravelor inegalități sociale și economice existente în spațiul românesc.”[2] Adi Dohotaru urmărește misiunea civilizatoare a stângii reprezentată de Ioan, Gheorghe și Sofia Nădejde, V. G. Morțun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ion C. Frimu, Zamfir Arbore și al celor care formează Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Romania în 1893 în impunerea unui discurs progresist românesc – un soi de tactică de hegemonie culturală pregramsciană. Faptul că țărănimea plătea taxe și participa la războaie nu ajută la extinderea drepturilor lor electorale, drept câștigat conjunctural abia după 1918, pe fondul influenței Revoluției Bolșevice în întreaga Europă. Conformismul politic este explicabil ca rezultatul polarizării sociale extreme: clasele care puteau activa politic sufereau de un conformism înfiorător. ,,Ambiția românului mediu și sărac e să fie funcționar, slujbaș la stat într-un post călduț, iar a orășencei din medii modeste, să fie nevastă de funcționar, de aceea un astfel de mediu conformist nu are cum să instige la mișcări civice și politice contestatare de masă, cum ar fi dorit socialiștii.”[3] Vina pentru această neîmplinire organizatorică a stângii o poartă nu numai condițiile economice obiective, ci și spiritul sectar al socialiștilor, cel pe care Adi Dohotaru îl deploră în mod repetat în cartea sa. ,,Dacă nu existau puternicile fricțiuni interne dintre comuniști, social-democrați și socialiști și represiunea extremă din partea regimului în urma grevei generale din 1920, socialismul parlamentar ar fi jucat, probabil, un rol progresist de seamă în firava democrație interbelică românească.”[4] Într-un regim oligarhic, naționalist-șovin, antisemit și cu predispoziții conservatoare adânci, credem că Adi Dohotaru este, strict retrospectiv vorbind, poate prea optimist. Prin insistarea asupra descrierii epocii, autorul este, totuși, conștient de limitele ideologice ale perioadei. ,,România era scriptic o țară cu accente liberale, dar faptic era o țară semifeudală, oligarhică și conservatoare, în care burghezimea adevărată, adică evreimea, era deconectată de politic, iar bughezimea și moșierimea neaoșe prosperau datorită intervenției statale.”[5]

PSDMR-ul milita pentru câștigarea de drepturi politice suplimentare, fiind un partid reformist, inspirat de social-democrația germană, iar ideologia sa dominantă, exprimată de teoreticianul Constantin Dobrogeanu-Gherea în activitatea sa gazetărească, este cea comună cu platforma unui Karl Kaustky, adică a unei revoluții finale anticapitaliste după dobândirea, pe cale parlamentară, a unui consens social larg și a puterii legale în statul burghez. ,,Concluzia sa era că singura cale spre socialism este democrația reprezentativă, nu teroarea, dictatura proletariatului fiind înțeleasă oarecum ambiguu ca dictatură a unei majorități muncitorești care expropriază mijloacele de producție de la minoritatea burgheză, act care se poate face și în parlament din pricina votului universal.”[6] După cum vom vedea curând, Adi Dohotaru pledează pentru recuperarea actuală a acestui spirit democratic al stângii de dinainte de 1914 de către mișcarea socialistă in nuce din România secolului al XXI-lea. Socialiștii români recenți, compuși din grupări feministe și activând pentru drepturile minorităților sexuale, postmarxiști, libertarieni de stânga, anarhiști etc., așa cum e de părere Adi Dohotaru, sunt, în prezent, dezorganizați politic, dar cu o narațiune emancipatoare și o serie de argumente penetrante și convingătoare în spațiul public românesc.

Cum activau politic vechii socialiști? Întâi de toate, se ridica problema sindicalizării, care, în condițiile de înapoiere economică a României de până la 1914, era una marginală social, dar, până și în acele circumstanțe submediocre, muncitorii sindicalizați sunt de ordinul miilor până în 1918. Legislația reacționară a statului român de după 1919 sufoca și manipula arbitrar mișcarea sindicală românească. A doua politică include protestul prin greve, care, deși acestea au existat și erau în creștere numerică până la 1914, nu au afectat și pus în dificultate establishment-ul politic și economic al țării. Motivul nereușitei este, aproape firesc, compoziția socială a României de atunci, predominant agrară: 80% din populație locuia în mediul rural și lucra pământul ca principală sursă de existență. ,,85% dintre țărani aveau mai puțin de 5 hectare, duceau o viață de subzistență și erau obligați să fie clăcași, adică să muncească pământul altor proprietari. Se apreciaza că în jur de 50%-60% dintre țărani luau în arendă pământ de la moșieri, iar pentru un hectar de pământ arabil, țăranul era nevoit să lucreze la 1906 aproximativ 40 de zile, pe când pentru un hectar de pășune se presupune că lucra 30 de zile, număr dublu față de 1870. În medie, o familie de țărani trebuia să lucreze minim două hectare pentru subzistență.”[7] Cu toate acestea, Adi Dohotaru expediază negativ teoria neoiobăgiei a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea ca pe o exagerare ideologică a sa, aceasta neavându-și originea în designul reformei agrare din 1864, fără să aducă vreun argument în acest sens, deși ar fi putut studia suficient material documentar pentru a proba sau infirma asumpția lui Gherea în cartea clasică a istoricului Philip Gabriel Eidelberg din anii 1970, The Great Romanian Peasant Revolt of 1907. Origins of a Modern Jacquerie. În definitiv, în ciuda disputelor doctrinare dintre Ghere și Stere de dinainte de 1914, este uimitor și demn de apreciat câtă atenție acordau socialiștii, axați pe problema muncitorească din punct de vedere doctrinar, față de condiția clasei țărănești.

După izbucnirea Primului Război Mondial, dar și înainte, presa socialistă din România a fost puternic antimilitaristă, pledând pentru o politică neutră în conflagrația paneuropeană. Din păcate, cenzura marțială de după 1916 a interzis abuziv gazetele de stânga din România. Altă bătălie de idei pe care au dat-o socialiștii români se referă la lupta împotriva măsurilor represive polițienești, ceea ce contravenea politicilor de reprimare ale regalității de dinainte de 1914, dar și de după 1919. O altă cauză pe care au apărat-o socialiștii veacului, mai ales prin vocea Sofiei Nădejde, a fost legată de emanciparea politică și legală a femeii. Votul democratic universal pentru ambele sexe, crede Dohotaru, este obținut tardiv, abia după 1990. Adi Dohotaru expune pe larg diferențele dintre feminismul sufragetelor și cel de azi, care a încorporat creativ experiența revoluției sexuale din anii 1960-1970, sexualitatea dezinhibită rămânând, indubitabil, un subiect tabu și pentru prima generație a socialiștilor români. Ateismul militant și cultul științelor naturii sunt alte componente ideologice aduse de socialiști din Vest, alături de organizarea în cluburi de discuții intelectuale libere, ridicând astfel nivelul conștiinței politice a infimei sfere publice românești.

Abia în a doua parte a studiului, cea care tratează pe larg despre polemicile din interioriul stângii vechi, reușim să depistăm și limitele de astăzi ale stângii românești, așa cum o preferă Adi Dohotaru, cel care se opune principial ,,criticii judecătorești” din spațiul românesc, indiferent de orientarea politică a preopinenților. Anarhismul este curentul de idei care merită o atenție considerabilă în contemporaneitate. ,,În al treilea rând, anarhismul merită recuperat din cauza interesului după anii 2000 a unor tineri radicali, cu studii superioare, ,,milenialii”, care își revendică apartenența, relativ difuză ideologic, mai degrabă din socialismul libertar ori din stânga radicală decât din marxism ori din tradiții altoite și din autori complementari. A se vedea, în acest sens, recrudescența unor tehnici cu tangențe anarhiste ca acțiunea directă, nesupunerea civică, autonomismul și acțiunea participativă etc. În ciuda incidenței anarhiste în spațiul public, anarhiștii au fost tot timpul o prezență exotică și au atras atenția.”[8] Setul de idei directoare ale anarhismului încape pe o listă scurtă de negări: antiautoritarism (marxismul este autoritarist prin definiție, conform lui Adi Dohotaru[9]), anticentralist, antipartinic, antidisciplinar, antiteleologic (marxismul fiind, crede, iarăși, Adi Dohotaru, o filozofie a istoriei profund teleologică). Deși Adi Dohotaru sprijină viziunea anarhică ca una demnă de luat în considerare și de folosit împotriva marxismului (pe care îl confundă deseori – poate strategic – cu marxism-leninismul bolșevic), autorul oscilează, în cele din urmă, între doi poli antitetici, fără să-l aleagă neapărat pe unul, ceea ce este prob din punct de vedere științific, dar slab argumentativ. Adi Dohotaru empatizează la fiecare pagină cu o stângă nonmarxistă, dar, atunci când prezintă criticile marxiste, ele nu sunt refutate cu acribie (dimpotrivă, ele sunt asumate ca juste), ci cel mult alungate ca opresive, într-o cheie minor-moralistă. ,,Diferența majoră în raport cu dictatura proletariatului prin stat este că la anarhiști nu există o clasă privilegiată și un guvern muncitoresc care să coordoneze viața politică și economică a societății prin planificare, producție centralizată și repartiție a bunurilor, ci prin constituirea unor asociații libere de producători. Ce presupuneau mai exact aceste asocieri libere nu se știa în detaliu, dar ele s-ar fi bazat pe o tendință empatică de cooperare, mutualistă, o economie a darului existentă în natura umană, dar pervertită de civilizație. O asemenea critică largă, fără ,,metodă”, era expediată de marxiști ca moralism mic-burghez, simplă judecată etică, ceea ce era adevărat, pentru că anarhismul nu avea pretenția că istoria are un mers necesar, nici că el este avangarda clasei proletare localizată în industria cea mai avansată ori că ar putea determina revoluția altfel decât ca revoltă a poporului, devenit conștient de contradicțiile sociale dintre cei lipsiți de proprietate și cei avuți. Cât despre acuzația de reacționarism mic-burghez, trebuie arătat că anarhismul era popular în așa-zisele medii mic-burgheze, de atelier, ale muncitorilor, care credeau că, asociați, se vor putea opune capitalului extrem de competitiv și organizat în fabrici în care muncitorii meșteșugari își pierd autonomia și devin mecanizați pe viitoare principii fordiste de organizare a muncii.”[10] Oricât ar esențializa marxismul (întotdeauna cel marxist-leninist în această carte) – presupune Adi Dohotaru – raporturile de clasă și o singură interpretare asupra capitalismului (ceea ce este fals în istoria marxismelor), anarhismul, așa lipsit de o teorie solidă internă cum se dovedește, e superior prin patosul său liberal, antietatist, antielitist, revoluționar marxismului ortodox. Revenind la socialiștii români, Adi Dohotaru trece în revistă broșura Doctorului Russel, prima lucrare socialistă din România, urmată de o prezentare a ideilor lui Zamfir Arbore, secretarul lui Bakunin. Latura mistic-religioasă a socialismului anarhist iese la iveală. ,,Mișcările sociale și intelectuale nihiliste sunt puternic impregnate de o religiozitate laică, de idealism moral exprimat printr-o mistică a poporului pur, dezrădăcinat de civilizația mercantilă și materialistă occidentală, dar mai ales desprins de o ierarhie malefică.”[11] Creativitatea individuală are câștig de cauză aici în relație cu autoritatea statului. Frații Nădejde au cochetat într-o vreme cu anarhismul. În pofida proceselor politice la care au fost supuși, familia Nadejde își trimite membrii în parlamentul țării la câteva decenii distanță, semn că status quo-ul nu era impenetrabil până și celor mai înverșunați ,,anarhiști”. Panait Mușoiu îmbină un determinism tehnico-științific rigid cu o chemare ancestrală la libertatea individului în cetate. Panait Zosin cere mai multă toleranță la stânga eșichierului politic. Firește că marxiștii, pamfletari și combativi ca maestrul lor, au năvălit iresponsabil de critic asupra anarhiștilor, propunându-și să-i spulbere cu logomahia lor economică, dar Adi Dohotaru le concede anarhiștilor victoria istorică de etapă. Teoria plusvalorii are rivali credibili în fetișismul mărfii ca valoare suplimentară per se[12]. ,,Apoi, transformarea produselor în branduri și logouri, în care este plătită major nu atât producția, cât promisiunea unui stil de viață și consum cultural, arată că teoriile presupus moraliste de factură anarhistă ale schimbului inegal, marketizării economiei, consumismului și înșelăciunii publicitare sistematice pot juca și ele un rol la fel de relevant ca teoria plusvalorii.”[13] Creșterea prețului unui produs peste valoarea sa de producție este o practică discutată de Karl Marx în Capitalul – poartă denumirea de profit prin înstrăinare, dar este secundară față de modelul standard propus de Marx pentru cele mai multe mărfuri de pe piață.

Engels a criticat acerb atât anarhismul, cât și pe reprezentanții săi. Se pare că Engels ar fi susținut menținerea statului ca armă de clasa împotriva burgheziei, în curs de violentare proletară. ,,Un alt argument ține de natura revoluției. Revoluția este un act de violență, o exacerbare a autorității de clasă, de aceea desființarea statului în timpul unei revoluții este un principiu falimentar atât timp cât reacțiunea burgheză este o realitate politică.”[14] Din fragmentul lui Engels prezentat imediat mai jos de către Adi Dohotaru credem că se desprinde limpede ideea germanului că autoritatea dintr-un stat oarecare – cu atât mai mult unul dizolvat sau în curs de năruire, cum are loc în timpul unei revoluții – rezidă de partea claselor sociale mai bine înarmate. În febra revoluției, războiul civil este cel care va decide viitoare ordine de stat, starea de excepție suspendând temporar orice autoritate recunoscută a statului.

Până și laudele aduse de Adi Dohotaru anarhiștilor sunt înmuiate în dezamăgire și soluții anomice de salvare individuală sau măcar una de grupare restrânsă. ,,Nesupunerea în fața ,,necesității” este principalul merit al anarhiștilor, cei mai deconstructiviști și mai subiectivi doctrinari, atâta timp cât mențineau vie speranța că putem trăi într-o lume a posibilului, nu a probabilului, chiar dacă această atitudine a condus datorită dezamăgirii ulterioare la anarhism individual, experimental sau de grup restrâns într-un colectiv sau comună, din ce în ce mai îndepărtat de lumea politicului și a schimbării sociale.”[15]

O alta cauză în numele căreia vorbește Adi Dohotaru este cea a confruntării parlamentare în dauna revoluției imediate, care este o mutație bruscă și radicală de inspirație marxistă (a se citi marxist-leninistă). Din nou, contrastul este izbitor: lupta parlamentară a socialiștilor români înainte de 1918 nu a produs aproape nimic, iar cooptarea unei grupări social-democrate în Partidul Național Liberal a însemnat liberalizarea ideologică a respectivei facțiuni, infiltrarea socialistă necontribuind simțitor la schimbarea legilor în favoarea păturii muncitoare și țărănești.

Nici în încleștarea intelectuală dintre poporanism și social-democrația marxistă, ultimii susținători nu au cu adevărat câștig de cauză. Cooperativismul țărănesc și micul proprietar rural, fermierul harnic și liber, sunt legate într-un tot ecologist, cvasiscandinav, de către poporanistul Constantin Stere, intelectualul-dascăl al țăranului emancipat, în fond, nu departe de modelul leninist. ,,Intelectualul are un rol primordial în curentul doctrinar poporanist, nu doar de educator, ci și de conducător. Intelectualul poporanist iese dintr-o relație de negativitate critică cu puterea, devine un specialist, angajat în mecanismele puterii. Însă este o putere disipată într-o democrație rurală cooperativistă pe un presupus model scandinav, care are licee rurale și universități populare, participare politică generală, bunăstare generată de asocierea țăranilor pentru producție, credit și consum. Democrația rurală este calea pe care intelectualii trebuie să o propage pentru ca spațiul românesc să nu fie un debușeu al ,,capitalului vagabond”, speculativ, care nu ajută la industrializarea țării. Intelectualul joacă rolul unei avangarde poporaniste, așa cum cadrele partidului bolșevic jucau un rol privilegiat față de muncitorimea condusă de elitele partidului. Rolul său politic, datorită cunoștințelor și talentului, devine superior moșierului și arendașului. Normativele ideologice poporaniste presupun fatalitatea caracterului agricol și a viitorului rural al societății românești.”[16] Deși Gherea și Racovski, doi marxiști menșevici, se opun poporanismului înainte de 1914, pe motive legate de absența votului universal pentru țărani, a poziției României la semiperiferia capitalismului global și a unor state-vecine în curs de industrializare sau industrializate care ar fi slăbit autonomia economiei naționale și ar fi acaparat, până la urmă, piața internă cu produsele lor industriale, Adi Dohotaru empatizează cu poporanismul.

Singurii cu care nu se găsește deloc pe aceeași lungime de undă afectivă sunt marxist-leniniștii și marxiștii doctrinari, id est comuniștii, cei care, susține Adi Dohotaru, resping educarea lentă a maselor, nevoia trecerii prin etapa prosperă a capitalismului burghez, participarea la viața parlamentară, reformismul democratic, autodeterminarea locală etc., în favoarea unui război civil revoluționar și a unui regim totalitar, birocratizat despotic la vârf, extins la scara planetei. Apostolatul bolșevic este un mesianism distopic in statu nascendi. În cazul istoriei românești, comuniștii au inaugurat o epocă în care stânga a fost anatemizată în România. Reacționarii și revoluționarii s-au înțeles tacit, dându-și mâna pe sub masă, în anul 1921. ,,Socialismul a pierdut teren și din cauza divergențelor doctrinare, apoi pentru că bolșevicii impuneau revoluția fără să țină cont de circumstanțele locale, aspect care a condus la trecerea în ilegalitate a comunismului autohton. (…) Dincolo de diferențele ideologice interne, o altă cauză este represiunea din partea statului, care cenzura ziarele socialiste, nu permitea întrunirile politice, nu își respecta înțelegerile de la negocierile sindicale și, în final, a suprimat mișcarea socialistă prin arestări masive, încurajând astfel formarea unei mișcări ilegale, fanatice, cu ani de sechele în închisori, a cărei calitate morală precară s-a dovedit în anii de după preluarea puterii.”[17] Dacă Adi Dohotaru excelează într-o privință, aceasta este în biografiile unor socialiști români, prezentate nuanțat și la obiect ca într-o fișă extinsă de dicționar de specialitate, precum Jean Bart, Constantin Mille, Dr. Nicolae Russel, Sofia Nădejde, Zamfir C. Arbore, Nicolae Zubcu-Codreanu, Constantin C. Bacalbașa, Anton Bacalbașa etc.

De departe cea mai interesantă secțiune a cărții o constituie partea a treia, care se centrează pe subiectul utopiei și al socialismului, fie acesta revoluționar sau reformist, în istoriografia românească. Critica liberală și cea a istoriei ideilor conotează peiorativ-depreciativ utopia: ,,Departe de a arăta varietatea utopiilor, istoriografia românească a esențializat discursul despre utopii. Dintr-o perspectivă politologică, utopia a devenit strămoșul totalitarismului bolșevic, iar din perspectiva istoriei imaginarului a fost transformată într-o rudă mai săracă a arhetipului și a mitului.”[18] Adi Dohotaru demistifică pozițiile biased ale unor politologi neoliberal-conservatori precum Sorin Antohi, Cristian Preda, Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase, cu toate că această operațiune de demitizare a temelor dreptei intelectuale actuale s-a mai realizat (de către Alexandru Racu, Costi Rogozanu și de majoritatea stângii intelectuale românești de după 2010). Contribuția teoretică și practică a falansterului de la Scăieni, opera lui Teodor Diamant și a lui Emanoil Bălăceanu, este scrutată prin ochii criticilor de dreapta (istoricul Sorin Antohi, literatul Bogdan Crețu, istoricul ideilor George Achim), dar și ai celor de stânga marxist-leninistă (cred, totuși, că I. Cojocaru și Zigu Ornea, oricâte concesii conștiente fac regimului ceaușist în monografia lor, nu sunt chiar purtătorii de stindard ai marxism-leninismului românesc, presupunând că așa ceva a existat la noi, dincolo de adeziuni factice și retorica gonflată), ambele intepretări fiind criticate de Adi Dohotaru cu temei, deși de pe o poziție nu atât ideologică, cât de rigoare și coerență academice. Socialismul utopic este reconsiderat într-o lumină pozitivă de Adi Dohotaru, care îmbrățișează elanul moral și vizionar al socialismului premarxist, naiv, dar sincer, nu închistat și dogmatic (cum opinează, mai mult aluziv, Adi Dohotaru că este cazul la Marx). Revoluționarii pașoptiști Ion Ghica, Nicolae Bălcescu și C. A. Rosetti sunt revalorizați luminos, deși entuziasmul lui Adi Dohotaru este unul de natură romantică, poetică, de lirism în numele cauzelor morale ale istoriei, cele întotdeauna superioare, căci sunt ideale. Adi Dohotaru respinge și confirmă versiunea de teologie politică, de iraționalism sacru utopic al socialismului, așa cum afirmă vocile de dreapta, pe motivul că ipotezele liberului arbitru și ale individului ca suprem obiect și subiect al politicii moderne sunt la rândul derivate secularizate ale unui narațiuni teologale. Socialismul are, de asemenea, o componentă utopică, morala, dar aceasta nu este o problemă în sine. Problematică este numai schematizarea inflexibilă a raporturilor antagonice dintre forțele de producție și relațiile de producție, pe care o realizează marxiștii și leniniștii, cei care îneacă diversitatea vieții într-un jargon economic terorizant. ,,De pildă, în capitalism există instituții care nu sunt în mod esențial subordonate capitalului, ci sunt adiacente ori în contrapondere la întreprinderea capitalistă, bazată pe principii concurențiale. În afară de familie, mai pot fi numite sindicatul, statul, cooperativele muncitorești, asociații ale societății civile etc. Întrepătrunderea acestor factori diferiți conduce la forme diferite de capitalism, la coabitări ale căror dinamici specifice și ale căror efecte nu pot fi preconizate ca într-o dialectică dihotomică, pură și dură dintre forțele și relațiile de producție.”[19] Aceste instituții metacapitaliste sunt, însă, în aceeași frază barocă, ingrediente sacrificate pentru mai multe tipuri de capitalism. Adi Dohotaru nu trebuie să se indigneze de tirania epistemologică a teoretizării economice marxiste câtă vreme îl poate studia senin pe economistul neoliberal Gary Becker (și pe discipolii școlii sale științifice), cel care tratează pe larg ființa umană în viața ei privată sub forma unui alt capital de dezvoltat, folosit, aruncat și augmentat. Slăbiciunea lui Adi Dohotaru pentru un socialism anti- și non-marxist se poate observa din zecile de pagini entuziaste dedicate utopiei anarhiste românești, Arimania, publicată în 1923 de Iuliu Neagu-Negulescu, compoziție vizionară scrisă sub înfățișarea estetică a unui basm popular. De fapt, ne sugerează Adi Dohotaru, socialiștii români din Internaționala a II-a, dincolo de verbiajul marxist, își doresc și se străduiesc pentru o utopie anarhistă precum cea din Arimania. În fond, pentru Adi Dohotaru, Dumitru Drăghicescu, autorul unor teorii speculative de etnopsihologie românească (de tipul lui Constantin Rădulescu-Motru), este, cel puțin în lucrările sale timpurii, elaborate în limba franceză, un gânditor marxist heterodox original. În concluzie, chemarea utopică e salutară și reconfortantă. Nu e nimic grav în fervoarea socialistă, îndeosebi atunci când ea este trăită ritualic în plină stradă. Beția politică în grup ne înalță în eter, departe de buchiseala marxistă. ,,În utopia contemporană, refugiul într-o cetate sau insulă armonioasă se mută în voluntarismul experimental, într-o eutopie de trai alternativ sau de efuziune temporară, ritmată, așa cum apare la manifestații stradale.”[20] Parafrazându-l pe Adi Dohotaru, dezorganizarea actualei stângi românești nu este percepută ca un eșec mundan dacă sentimentele de participare la grup sunt mai intense decât solidaritatea reală, măsurabilă, a partidului. Dar care partid? Să nu ne pierdum timpul cu mâhniri ideologice.

De ce au capotat socialiștii români înainte de 1918? Reacțiunea, teoretizarea vagă și lipsa de reformism punctual, dar și marxismul au contribuit în mod egal la insuccesul stângii, ale cărei deziderate s-au împlinit, totuși, mai târziu, pe cale parlamentară. Am uitat brusc de instrumentul ideologic, disturbator la scară globală, numit Uniunea Sovietică. ,,Idealismul politic revoluționar le-a adus succese minimale din cauza persecuțiilor guvernamentale, a teleologiei istorice marxiste care plasa rezolvarea problemelor punctuale într-un orizont postcapitalist, dar și din cauza publicului țărănesc ori muncitoresc, care nu era prea interesat de socializarea viitoare, spre deosebire de atenția acordată reformelor materiale pe termen scurt, unde socialiștii, în special intelectualii, s-au mobilizat mediocru.”[21]

Socialismul gazonului impecabil, al pădurii de peste drum, al pistelor de bicicletă nesfârșite, al orașelor eco-friendly, al reciclării la zi și al cartierelor scandinave generalizate este singura utopie capitalistă care ne-a mai rămas la dispoziție. Păcat doar că economia politică și piața mondială nu rezonează în praxisul lor cu aceste deziderate.

Note:

[1] Adi Dohotaru, Socialiștii. O moștenire (1835-1921), Editura Cartier, Chișinău, 2019, p. 18.

[2] Idem, p. 19.

[3] Idem, p. 42.

[4] Idem, p. 46.

[5] Idem, p. 73.

[6] Idem, p. 63.

[7] Idem, p. 105.

[8] Idem, p. 185.

[9] Idem, p. 186.

[10] Idem, pp. 190-191.

[11] Idem, p. 203.

[12] Este reconfortant că Adi Dohotaru citează cartea subsemnatului din 2017, Teoria economică marxistă, Editura Ars Docendi – Universitatea din București, aspect care ne onorează, dar ne-am fi simțit și mai apreciați dacă Adi Dohotaru ar fi folosit cu mai multă grijă conceptele marxiste, altfel spus, să le întrebuințeze cu claritate în sensul lor originar. Bunăoară, la pagina 454 din Socialiștii dăm peste următorul comentariu: ,,Dar cum este determinată valoarea-muncă a obiectelor? Marx ne răspunde pentru perioada capitalistă, deși aprecieri cantitative sunt imposibile”, pentru ca imediat mai jos același Adi Dohotaru să citeze un scurt fragment din Capitalul în care ,,imposibilele apecieri cantitative” sunt banalele unități de timp, secunda, minutul, ora.

[13] Adi Dohotaru, Socialiștii. O moștenire (1835-1921), Editura Cartier, Chișinău, 2019, p. 229.

[14] Idem, p. 232.

[15] Idem, p. 235.

[16] Idem, p. 255.

[17] Idem, p. 326.

[18] Idem, p. 376.

[19] Idem, p. 440.

[20] Idem, p. 483.

[21] Idem, p. 487.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , , | 2 comentarii

Biografia unei țări


Cartea lui Oliver Jens Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea ,,Căpitanului” (Editura Humanitas, 2017) ridică o serie de întrebări legate de modernizarea culturală a României moderne. Oliver Jens Schmitt nu este interesat de o analiză structurală a societății românești, cu toate că biografia sa nu abundă în focalizări psihologice sau în prezentarea unei traiectorii biografice unice. Istoricul elvețian apare ca direct preocupat de contextul național extins al anilor 1919-1938 în România și de moravurile politice autohtone, păstrându-l, însă, în centru pe omul Zelea Codreanu. Cum se poate defini succint fascismul românesc după Oliver Jens Schmitt? Acesta este o emanație radicalizată a tradiționalismului popular românesc de dinainte de 1914, îngemănat cu elemente specifice conservatorismului agrarian de după 1880 din Europa Centrală și de Est. Pilonii ideologiei fasciste la români sunt, în ordine aleatorie, următorii: 1) naționalism etnic visceral, dublat de xenofobie, 2) antisemitism religios și 3) ortodoxia ca guvernare ideală de stat, un fel de elite teocratice legitime. Odată cu fondarea României Mari, șovinismul românesc capătă proporții gigantice, minoritățile conlocuitoare, constituind 30% din populația țării, dar și regionalismul neamului neomogen, fiind suspectate și detestate politic și cultural. Antisemitismul, deși, repetăm, religios, atestă viziunea anticapitalist romantică, etanș-reacționară, a păturilor de târgoveți, funcționari mici și medii, țărani prosperi și personal ecleziastic din Regatul României. Evreul este numaidecât asociat cu dominația banului, a creditului și dobânzii cămătărești, a cosmopolitismulul urban, a industrializării și științei moderne. Orașul e sălașul Diavolului străin. Igiena și educația formală sunt acuzate, implicit, de spirit ,,jidănesc”. Ortodoxia, ca formă de viață sătească, campestră, analfabetă, colectivist-gregară, de rugăciune și posturi aspre în vederea celei de-a doua veniri a lui Mesia, cimentează excepționalismul românesc fictiv. Cu toate acestea, dacă fascismul s-ar fi redus la aceste câteva idei ordonatoare, atunci am fi avut un partid parlamentar, Liga Apărării Național Creștine, condusă programatic de A. C. Cuza încă de dinainte de anul 1914. Aici se poate afirma că A. C. Cuza este personalitatea cea mai îngroșată a ideilor politice prezentate în epocă de sămănătorismul lui Nicolae Iorga, o versiune ideologică atenuată și hipertalentată a profesorului din Iași. Ceea ce aduce Legiunea Arhanghelului Mihail, rebotezată Garda de Fier și reprezentată de partidul ,,Totul pentru Țară”, este un plus de violență teroristă, organizare civilă paramilitară și un antiparlamentarism totalitar. Oliver Jens Schmitt vede în succesul mișcării lui Corneliu Zelea Codreanu rezultatul colaborării generale a partidelor politice românești cu gruparea legionară: de la procesul ucigașului prefectului Manciu, în care criminalul de Corneliu Zelea Codreanu scapă nepedepsit, până la împușcarea prim-ministrului liberal I. G. Duca în decembrie 1933, statul român sprijină, incită la și se lasă inoculat cu practici și politici legionare. Personalități parlamentare ca Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu și, până la un punct, chiar și regele Carol al II-lea, au încurajat mișcarea legionară și blocul fascist din care făcea parte. Corneliu Zelea Codreanu și A. C. Cuza se aflau într-o rivalitate acerbă pentru putere în România anilor 1930-1938, dictatura regală armonizând autoritar și dizolvând politic ambele direcții de acțiune. Sponsorii Gărzii de Fier nu sunt numai membrii săi cotizanți din păturile de mijloc, ci și mari industriași locali. Influența germano-italiană în politica internă crește semnificativ în România după 1935, dar legionarismul este creația ideologică cea mai românească din cele existente până atunci. Siguranța, poliția, jandarmeria luptă împotriva partidelor de extremă dreaptă doar atunci când nu primesc ordin să supravegheze sau să se alieze conjunctural cu Garda de Fier. Spectrul fascist se lărgește considerabil, până la nivelul întregului establishment politic în jurul anului 1938. Clerul, aparatul judiciar și cel de ordine internă, funcționărimea și profesorimea statului sunt pas cu pas mai legionare în gândire, acțiune și crez. În ciuda luptei retorice împotriva politicianismului, expresia corupției banului ,,evreiesc”, legionarii stabilesc relații când de dușmănie, când amiabile cu autoritățile statului. Comerțul și restaurantele legionare sunt cauționate, până la un punct, de puterea suverană.

În acest climat de amestecuri și delimitări incerte, dar, totuși, unul fascist, personalitatea Căpitanului reiese ca fiind una contradictorie. Crescut într-o familie naționalistă din Bucovina, educat în spiritul cazon al liceelor militare, ortodox aplecat spre misticism, sportiv, auster, om al faptei, nu al studiului, Corneliu Zelea Codreanu, cavalerul-haiduc al ortodoxiei moldo-valahe, capotează după 1933 din pricina nesiguranței sale politice. Căpitanul nu era un intrigant ambițios, un strateg politic ingenios, un demagog pesuasiv sau un cap ideologic proeminent. Misticismul ortodoxist, reprezentat de cultul morții sacrificiale (Codreanu – să nu uităm – moare ca un martir legionar) și de disprețul pentru lucrurile materiale, dispreț dus până la pasivitate și dezinteres penru organizarea de partid, se acutizează în anii când mișcarea sa crește numeric și devine cea mai populară grupare politică de masă din România interbelică. Falsificarea de către guvern a alegerilor electorale din 1937 nu reușește să stăvilească avântul Partidului ,,Totul pentru Țară”, în spatele căruia se aflase ca lider și organizator bătrânul general Cantacuzino-Grănicerul, liderul legionar care făcea legătura dintre tinerii fasciști și vechi familii boierești românești. Moartea sa naturală, alături de cea în acțiune a eroilor fasciști Ion Moța și Vasile Marin, a constituit un spectacol politic de excepție, îmbinarea dintre legionarism și ortodoxie atingându-și poate punctul culminant în acest moment. De altfel, Oliver Jens Schmitt accentuează delirul colectiv provocat de așa-numita minune de la Maglavit ca punctul terminus de după care legionarismul devine ideologia dominantă în România interbelică. Sărăcia, ignoranța, frica de schimbare și incertitudinea morală aduse de lumea modernă îi determină pe milioane de români să fie de acord cu – sau să fie deschiși la – forme politice fasciste. Mai mult de atât, caracterul antibolșevic și teama identitară de Uniunea Sovietică a legionarismului sunt politică de stat autorizată încă din 1918 în România. Legiunea este anihilată din pricina incapacității lui Corneliu Zela Codreanu de a lua o poziție clară față de regele Carol al II-lea, cel mai corupt politician interbelic, și instituția monarhiei. Zelea Codreanu este un monarhist devotat tradiției regale românești de după 1866, dar, în anumite momente ce au urmat anului 1933, acesta devenise un alt politican anticarlist. Având în vedere această ambivalență ideologică și creștinismul renunțării pe care îl practica visător Căpitanul în anii 1936-1938, legionarii, facționalizați în interior, îi scapă de sub control. Propensiunea spre violență și răsturnarea ordinii politice vor fi capitalizate de gruparea bănățeanului Horia Sima și de liderul militar Ion Antonescu, imediat ce dictatura lui Carol al II-lea, inspirat la orice nivel de legionarism, se prăbușește în septembrie 1940. Se poate spune că fascismul triumfă în România începând abia cu anul morții lui Corneliu Zelea Codreanu. Mărturiile și documentele aduse ca dovezi de Oliver Jens Schmitt demonstează dimensiunea largă, de masă, dar și pe cea instituțională a legionarismului autohton, fie și acesta degrevat de figura legendară a Căpitanului.

Cercetătorul din Viena merge ceva mai adânc în monografia sa. Acesta susține că legionarismul ar fi devenit cu adevărat agresiv atunci când baza sa de adeziune țărănească a fost încet-încet înlocuită de una muncitorească. Proletarii sunt răspunzători, alimentați de un stângism primar, ,,social-revoluționar”, de activitățile din ce în ce mai crude, mai sălbatice și mai anarhice ale legionarilor după 1938. Credem că aceasta este o interpretare alimentată de prejudecăți ideologice de tipul ,,nazismul este totuna cu stalinismul”, curente în discursul de dreapta românesc post-1989. Corpul Muncitoresc Legionar a fost încercarea propagandistică, și nu numai, a radicalilor de dreapta autohtoni de a coopta membri din clasa angajaților industriali, dar să ne aducem aminte că partidul comunist a fost interzis în perioada interbelică, membrii săi condamnați la ani grei de închisoare politică, grevele înăbușite în sânge, iar orice formă de publicitate a ideilor de stânga agresată tocmai de vulgata fascistă atât de răspândită și susținută în România. Bolșevismul, marea finanță și francmasoneria erau gemelare din perspectiva paranoică, ilogică și falsă a inamicilor lor doctrinari. În vreme ce statul susținea sau retraducea în limbaj birocratic corpusul doctrinar fascist, Carol al II-lea emulându-l fără succes, după 1938, pe Benito Mussolini, social-democrația nu putea supraviețui în atmosfera publică românească.

Pe de altă parte, Oliver Jens Schmitt trasează just istoria moștenirii legionare în național-ceaușismul comunist. Nicolae Ceaușescu prezida un regim de stânga care folosea simbolic mijloace legitimatoare de inspirație legionară. Pe măsură ce regimul său personal se apropia de final, Nicolae Ceaușescu susținea un naționalism etnic românesc fascistoid și o viziune organicistă a vieții politice în România de sorginte legionară. Legionarii în etate, care au trecut prin temnițele staliniste ale anilor 1950, îl simpatizau pe Nicolae Ceaușescu, în care, exceptând ateismul oficial al regimului, identificau un lider solidar cu învățăturile lor politice. În definitiv, lozinca ,,totul pentru Țară” se poate aplica cu ușurință și regimului de industrializare forțată național-ceușistă. Volumul Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea ,,Căpitanului” este, fără îndoială, una dintre cele mai serioase și credibile cărți de istorie modernă scrise despre spațiul românesc.

Publicat în Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Tertium non datur


Viitorul este un trecut nemărturisit. Dacă un german de la 1860, printru-un miracol, s-ar fi conservat la vârsta maturității solare până a ajunge să trăiască în anul 1960, acesta ar fi observat cum semințele societății sale din fragedă tinerețe (dinamica agresiv-capitalistă a elitelor, naționalismul militar prusac și chiar modernizator ,,specific german”, industrializarea ca proiect de întărire a suveranității statului și de expansiune a teritoriului de ocupație a ,,germanității”) dau rod și se împlinesc până la capăt, în forme maligne adesea, în mai puțin de trei-patru generații. Tropismul fiecărei piețe interne, ,,naționale”, este să acomodeze dorințele și ambițiile elitei locale cu presiunile venite din partea altor straturi sociale puternice, deținătoare a puterii economico-politice între granițele unei alte formațiuni statale propriu-zise. Jocul pașnic, în speță comercial, și conflictele militare de putere, cu bătaie lungă în direcția economiei, între aceste entități suverane (deși respectiva suveranitate este întotdeauna pusă la îndoială și, de aici, nevoia de confirmare politică regională și, uneori, globală) accentuează particularul fiecărei așa-numite ,,epoci”. Perspectiva de mai sus este, grosso modo, cea a realismului din teoria relațiilor internaționale. Drept urmare, orice exercițiu de futurologie pentru secolul în curs s-ar cuveni să înceapă de la identificarea și descrierea elementelor homoestatice ale sistemului social, intern și extern, din prezent. Având în vedere că epocile sunt punctate și despărțite de cataclisme, crize de proporții sau lungi perioade de descompunere (China după 1911 sau Imperiul Otoman după declararea falimentului general în 1875), dacă secolul al XX-lea începe hobsbawmian în 1914, suferind o micșorare cronologică, contemporaneitatea noastră își află debutul în 1990, odată cu prăbușirea regimurilor socialismului istoric, cel cunoscut în termeni reali.

Cu alte cuvinte, trăim în secolul al XXI-lea de treizeci de ani, de când mare parte din continentul euroasiatic a fost despovărat de un sistem social, economic, politic și cultural, dacă nu fundamentul diferit de cel vestic, cel puțin având pretenția la oarecare specificități marcante și atribute noncapitaliste. Dacă ideologia hegemonică, filtrată în țesuturile instituțiilor internaționale și introdusă în funcționarea celor naționale, este neoliberalismul, realitatea continuă să fie, fie și la un nivel superior de interiorizare a contradicțiilor sale, una pur capitalistă. Cuvântul ,,pur” nu este unul utilizat întâmplător fiindcă impuritatea social-democrată, fragilă și efemeră, din deceniile 1950-1980 în Europa de Vest reiese ca izbitoare astăzi. De asemenea, ridicarea în slăvi a pieței are loc în Statele Unite după a doua criză a petrolului din 1979, semn că piața devine obiect de cult în școlile de economie abia atunci când aceasta se îmbolnăvește în viața cotidiană. Prin urmare, secolul al XXI-lea normalizează discursiv și practic modelul pieței mondiale ca singurul orizont de asteptare (celebrul TINA – There is no Alternative). Este o revenire conștientă la doctrina cea mai avansată (,,burgheză”) a secolului al XIX-lea, pe care o experimentăm într-un context de maturitate economică totală: nu mai există spații întinse locuite pe glob în care să avem tribalism, relații feudale sau economii predominant agrare. Ideile ,,burgheze” de astăzi nu se mai adresează locuitorilor câtorva centre urbane de pe Coasta de Est a Statelor Unite sau orașelor industrializate din Europa Occidentală, ci întregii omeniri (semi)urbanizate, în contextul unei industrii tehnologizate, nu doar mecanizate ca acum două veacuri. Se pare că dacă la 1850 lumea capitalului funcționa pentru a-și lărgi sfera de influență, inventând prima globalizarea, procesul este finalizat în clipa de față, deosebirea dintre dezvoltarea în interiorul granițelor a pieței (chestiune presantă în procesul de nation-building) și a inegalităților create între regiunile aceleiași țări sunt extrapolate în clipa actuală la scara întregii planete. Economiile în curs de dezvoltare și cele subdezvoltate joacă rolul satelor anacronice, a târgurilor părăginite și a orașelor de provincie modeste, uitate de liniile de producție importante și de comerț intens, din Anglia victoriană sau Germania bismarckiană de odinioară. Coloniile africane au fost înlocuite democratic și la un nivel superior (un Aufhebung materialist-istoric) al capitalului uman și al accesului la resurse naturale cu piețele de desfacere din Europa de Est, Bangladesh, Pakistan sau alte țări sub-sahariene. Bunăoară, printre altele, în Capitalul în România postcomunistă (Editura Academiei, 2018), economistul Florin Georgescu arată strict statistic ceea ce orice român de rând cunoaște din experiența zilnică cea mai plată: economia românească este atât de internaționalizată paneuropean în momentul de față încât ponderea capitalului autohton în sfera industriei, a comerțului și a marii finanțe este valoric și cantitativ una minoritară, iar tendința generală a acumulării nu merge în direcția localnicilor. Când un român al epocii ,,neoburgheze” pe care o trăim realizează ,,saltul de la sat la oraș”, contextul vorbește de la sine: dintr-o așezare omenească obscură, plasată într-un județ din cel mai sărac colț al Uniunii Europene, forța de muncă tânără, cu o complexitate largă, dar mai degrabă necalificată corespunzător, în materie de pregătire profesională, ajunge în suburbiile orașelor Milano, Madrid, Barcelona, Londra ș.c.l. Actul nu este unul întâmplător, în condițiile în care Uniunea Europeană susține migrația legală a forței de muncă, dar ilegalitatea faptului de a se exptria nu-i oprește pe africani să treacă Marea Mediterană, riscându-și de cele mai multe ori viața, sub privirea indiferentă a gazdelor pseudocivilizate. Mai mult decât oricând în istoria modernă, cetățeanul global este un salariat (potențial). Contradicția apare în însăși salarizarea muncii prestate de acest cetățean ipotetic: piața forței de muncă nu este – în afara câtorva meserii care necesită o înaltă specializare și ani întregi de studiu sau/și practică directă, dar și aici se impun bariere culturale, politice etc. – una globală, ci, în continuare, națională. Dacă muncitorul polonez sau mexican pleacă volens nolens din țara sa, adică de pe piața locală, economia statului său nu poate avea decât de suferit: un salariat (potențial) în minus, deci un producător de profit eliminat de la sine, înseamnă și un consumator mai puțin pentru industria de retail, de asigurări, de real estate etc. Acea piață națională se autocondamnă la stagnare pentru că nu are resursele interne necesare de a atrage forță de muncă mai ieftină din moment ce își pierde fără efort, oricum, locuitorii tineri. În același timp, ipoteza utilă a salariatului global crează probleme grave salariatului din statele dezvoltate, care este pus în situația inconfortabilă de a concura cu un imigrant pe același loc de muncă, ceea ce adesea duce la scăderea consumului angajatului localnic sau chiar la șomaj. Din moment ce munca este valorizată la un preț mai scăzut, dată fiind prezența unui concurent cu abilități (cel puțin) egale, proletariatul național italian, britanic, german etc., dacă nu este apărat de restricțiile de natură politică ale statului său suveran, va experimenta, cel puțin pe termen scurt, o diminuare a puterii sale de a cumpăra și de a se bucura de un anume lifestyle tipic clasei de mijloc vestice. Regresul nu va fi, firește, primit cu brațele deschise, universalitatea rațională a pieței globale și misiunea sa ,,civilizatoare” arătându-și inerenta fațetă irațională: omul ca forță de muncă generală, munca abstractă în limbaj marxist, ca aproape întotdeauna până acum, îl diminuează și îl dezumanizează mecanic pe omul în carne și oase, atât pe cel care emigrează de nevoie, cât și pe cel ,,de acasă”, acomodat relativ ușor. Simultan, o forță de muncă planetară mobilă invalidează existența pieței naționale, altfel zis, a statelor naționale și a întregii lor structuri legislative, plus aparatul de represiune și control civil aferent. Astfel, prin abandonerea statului suveran, transformat într-o anexă a unei federații de dimensiuni imperiale, globalizarea își adâncește influența și capitalul îsi poate regla natural activitatea de extragere de profit. Nevoia de profituri constante sau în creștere declanșează această interdependență omogenizatoare a pieței comune europene, căci acesta este modelul păstrat mereu în minte. Însă, ceea ce lipsește în Uniunea Europeană (nu și în Statele Unite, Federația Rusă sau China) este chiar statul european. Dacă Uniunea Europeană se prezintă ca parțial uniformizată economic, obiectul fictiv ce stă în calea producerii muncitorului/salariatului european mediu, care ar trebui să aibă obiceiuri de consum aproximativ egale, este absența unui stat european suveran, statele-naționale supraviețuind în marginile unei aporii: pe cât de primordiale în rolul lor de paznic al pieței europene, pe atât de șubrede bugetar în privința asigurării unui nivel minim de trai, al educației publice (deci, implicit, a culturii naționale) și al unui sistem de sănătate pentru toți cetățenii țării. Taxele și impozitele sunt plătite nu în calitate de cetățeni europeni, ci de localnici ai unei entități autonome recunoscute internațional ca stat-națiune. Nu în termeni atât de particulari, totuși, problema se repetă și în cazurile celorlalte state de dimensiuni vaste: economia Statelor Unite este dependentă în secolul al XXI-lea de producția generală a Chinei și a altor țări sud-est asiatice. În absența capacității de producție a acestor state în curs de dezvoltare, hegemonul global american, care, de fapt, luptă în numele neoliberalismului mondial pentru propria versiune națională de societate a bunăstării, ar regresa pe o poziție inferioară celei deținute la finele secolului al XX-lea. Federația Rusă s-ar confrunta cu imense probleme interne în lipsa exportului de materii prime, în special a resursei de bază, petrolul: statul rus s-ar dovedi, încă o dată, o butaforie. China nu ar putea supraviețui ca regim politic ,,socialist”, riscând să alunece la loc într-un teribil război civil, dacă surplusul de mărfuri autohton nu ar fi absorbit de mari piețe naționale, piața lor domestică nefiind capabilă momentan să consume bogăția pe care poporul chinez, plătit prost, o aduce pe lume zi de zi. Dialectica național-global își va găsi rezolvarea (sau o va amâna, deși urmările nu vor întârzia să-și facă simțită prezența) în secolul al XXI-lea, indiferent de consecințele sale practice imediate.

Pe de altă parte, dacă omenirea parcurge un secol al XIX-lea redivivus, capitaliștii sunt, în fond, și ei o clasă socială prinsă între contradicțiile sistemului pe care îl patronează. Care capitaliști? Întrebarea nu este una aleatorie. Deși capitalul global își ascunde în general averile în aceleași câteva paradisuri fiscale și își petrece viața în aceleași stațiuni montane și orașe luxoase de coastă, lâncezind pe aceleași plaje tropicale factice, a crede că există un interes comun al lor, dincolo de a extrage profit din capitalurile lor și din munca angajaților, este o iluzie optimistă. La urma urmei, Baden Baden și Biarritz străluceau de cosmopolitism intraelitar la 1900, dar asta nu a oprit carnagiul interimperialist de la 1914. Orice capitalist este, în teorie întotdeauna, deseori în practică, un rival al altuia cu aceeași funcție socială de comandă ca a sa: apărarea teritoriului și populației ocupate de capitalul deja predominant de orice ingerință a altui capitalist cuceritor, oricât de util în planul dezvoltării sociale ar fi acesta din urmă pentru clasa salariaților deja angrenați în rețeaua lor locală de exploatare, este o chestiune de război economic. Dacă loisirul capitalist se petrece în aceleași câteva locuri de selecție socială, averea capitalistă se realizează pe spezele altui capitalist. Membrana piețelor naționale, atât de pregnantă până și astăzi, după cum am observat în ipostaza proletariatului, este atât de flexibilă cât îi convine clasei capitaliste locale. Aceasta a fost istoric înființată pentru a apăra și a proteja grupul subțire al deținătorilor mijloacelor de producție, de la industriași, bancheri și comercianți până la mari agricultori. Statul-națiune nu are misiunea de a feri națiunea de la suferințe și deprivări, cât, îndeosebi, pe membrii săi cei mai distinși, plutocrația activă trebuie permanent ajutată să-și împlinească misiunea de infinită îmbogățire. În Uniunea Europeană nu este deloc greu a se vedea cum elitele naționale de la periferie nu doar că sunt vizibil mai sărace decât cele de la centru, dar puterea lor politică, nu numai în plan extern, dar și în cel intern, este atât de slăbită încât capitalul non-național, atras doar de așteptarea unui profit apreciabil, pătrunde și iese de pe piață în voie, cu o minimă responsabilitate socială. Statul, care deservește mai ales pe deținătorii de bogăție locală, nu poate opune mai multă rezistență decât impun interesele elitelor sale naționale. În cetățile capitalului dezvoltat, cum este, de pildă, Germania, situația apare ca diametral opusă: capitalul german este izolat în raport cu orice competitor intern, nu numai pentru că firmele germane au robustețea unor armate cuceritoare pe timp de pace, ci și pentru că statul german este scutul politic european al capitalului german. Cu cât forța capitalului originează într-o anume țară, întotdeauna dezvoltată, indiferent de extinderea sa planetară, cu atât statul respectiv exercită o presiune mai mare în organismele internaționale, dar și asigură o tensiune militară geopolitică proprie la nivel global. Dacă, într-adevăr, capitalul nu are țară atunci când acumulează profit, el deține, totuși, o anumită carte de identitate, cea a sediului central global și a originii naționale a acționarilor săi majoritari: de aceea, lapalisadele legate de inegalitatea uriașă impusa de cei 1% titulari a 90% din capitalul global (oricum ar fi, lucrurile merg vetiginos în direcția aceasta) ar trebui completate de necesitatea consolidării unei suprastructuri politice în jurul marilor averi în curs de acumulare, cu atât mai mult când acestea deja există. Dincolo de împărtășirea extravaganțelor, bogații sunt extrem de activi politic în țările lor de baștină: Putin echivalează statul rus cu oligarhia locală, îmblânzită pe linie rusofilă de fostul înalt ofițer de securitate, iar Donald Trump vrea să facă America great again pentru că, așa cum am amintit, capitalul american se află la nadir după 1945. Marii capitaliști chinezi dețin frâiele Partidul Comunist Chinez, iar primii fără influența politică prea copleșitoare a PCC-ului nu ar putea activa în economia națională. De aceea, clasa capitalistă globală este un construct la fel de prezumtiv ca proletariatul mondial, ambele categorii indicând o direcție, dar nici pe departe o realitate istorică dată. În plus, capitaliștii lumii nu numai că au interese și scopuri divergente, id est antropofagie economică reciprocă, ci și parcursuri biografice contradictorii: nimeni nu se îmbogățește din piață (furtul nu intră aici și aceasta din simplul motiv că un bun înstrăinat prin rapt nu produce de la sine avuție nouă) fără un ansamblu instituțional specific, de cele mai multe ori statal și, cel puțin din punct de vedere constituțional, național. Capitalistul se află la remorca statului său în timp de război, dar, la fel de bine se poate afirma, că statul îl urmează îndeaproape pe ,,investitorul străin” atunci când injectează capital productiv și culege roadele în alte spații politice decât cel cunoscut nativ, punctul și locul zero al averii sale. Prin urmare, deși aparatul de propagandă neoliberală infirmă doar retoric rivalitatea agresivă dintre state, aceasta este consubstanțială pieței globale. Capitaliștii sunt pionierii noii ere globalizate doar atunci când conjunctura istorică le permite să supună proprietății lor noi piețe, adică teritorii și populații viabile, și se autoproclamă ambasadori și prieteni ai tarifelor joase și cooperării internaționale, dar, de asemenea, tot ei apar sub forma celor mai înverșunați apărători ai interesului național și ai tradițiilor politice domestice atunci când piața lor locală se află într-un punct de fragilitate internă (criză și profituri scăzute) sau riscă să fie acaparată de un capital extern mai puternic (condiția standard în economiile subdezvoltate, posibilă și reală în cele în curs de dezvoltare și aproximativ absentă în cele dezvoltate). Din acest punct de vedere, elitele europene, fracturate și fragmentate la nivelul statelor-naționale europene, sunt în avangarda neoliberalismului global, probând zilnic contradicțiile sistemice ale pieței europene: cu toate că economiile est-europene sunt subjugate de capitalul german, austriac, francez etc., decizia politică, rezultat al confruntării claselor sociale interne, rămâne, cel puțin în privința abordării inegalităților și a protecției sociale minimale, la latitudine unor elite autohtone neputincioase, dar, totuși, agresive din punctul de vedere al discursului neoliberal oficial. Din nou, acest ghem de antinomii este un indicator simbolic al impracticabilității, în condițiile istorice actuale, a unei abordări globale în înțelegerea societăților moderne, dincolo de confruntarea dintre piețele naționale, coloană vertebrală a pieței mondiale, și cea dintre capitaliști și angajați, categorii generale care la rândul lor se lasă traversate de conflictele deosebite ale fiecărei țări în parte, atât în planul interacțiunilor cu alte elite capitaliste, cât și în cel al membrilor aceleiași clase muncitoare, glocală mai mult prin imigranți, agenții globalismului proletar, delocalizând tensionant țesuturile piețelor interne. Global e doar conflictul local.

În concluzie, regândirea titlurilor de proprietate actuale, cele care aprofundează inegalitățile economice curente, și rezolvarea antagonismului dintre național și global, cel funciar în capitalismul actual, vor marca poate sângeros, poate pașnic sau undeva la mijloc secolul al XXI-lea.

(Apărut în Vatra, Nr. 590-591, An 2020, grupaj tematic Secolul XX – între istorie recentă și futurologie, coordonat de Alex Cistelecan)

Publicat în Politice | Lasă un comentariu

Variațiuni balzaciene XXXV


(Studiile analitice nu au fost traduse complet în limba română până în anul 2020. Codul căsniciei, Editura Excelsior-Multi Press, București, 1992. Ediția interbelică se cheamă Codul căsniciei sau arta de a-ți ocroti soția, prefață și traducere E. C. Decusară, Editura Librăriei Socec, București, 1927 și Micile mizerii ale vieții conjugale de la https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-88.pdf. Patologia vieții sociale utilizată este cea în ediția de la Editura Graforart, București, 2006, traducere, prefață și note de la Laurențiu Zoicaș)

Fiziologia mariajului[1] (Studii analitice – 1826-29) 

Colaj de aforisme, meditații numerotate drept capitole, considerații eseistice și puneri în scenă rapide, lăsând impresia unor bruioane, Fiziologia mariajului, inspirată ca stil din maniera oblică, aluzivă a romanului lui Lawrence Sterne, The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman, este atât o trecere în revistă a însușirilor condiției femeii în Franța anilor 1815-18 48, cât și o critică din interior a acesteia, realizată din punctul de vedere al unei licențiozități pretins naturale, prescrisă ca remediu la orice formă de cinism sau acreală morală. Autorul nu e doar un tânăr celibatar sceptic, ci și un apărător al dreptului firesc al femeii de a fi egală în pasionalitate și hedonism bărbatului, privilegiat de drept în orice epocă de dinaintea modernității democratice[2]. Ca întotdeauna, Balzac nu se ocupă cu drag de straturile medii sau joase ale societății: natura umană înflorește pe deplin, deci fără restricții sau corvezi, abia atunci când ea este în posesia timpului său complet (prin consecuție, nu muncește), a unei sănătăți de fier și a resurselor materiale necesare pentru satisfacerea oricărui capriciu sau fantezii oarecare. Din populația de treizeci de milioane de locuitori ai Franței de până la 1830, Balzac, rumegând la viziunea sa sociologică uriașă, secționează demografic tot ceea ce îi este nefolositor: optsprezece milioane de membrii sunt prea săraci pentru a fi luați în considerare. Prostituatele de stradă nu stârnesc sentimente, ci doar stimulează fulgurant glande. Din cele douăsprezece milioane rămase, două milioane sunt bogate, iar restul trăiesc relativ la îndemână. Ca atare, doar șase milioane de femei pot fi obiectul atenției sentimentale masculine. Țăranii sau târgoveții plebei nu se pot ridica la cerințele unor trăiri și idei înalte, din câte se pare. Din cele șase milioane rămase la numărătoarea originală a naratorului, cel puțin patru milioane se cuvin eliminate pe considerentul de a fi femei și fete bătrâne, personal bisericesc, dame urâte, bolnave, neinteresante, văduve, în general, femei care nu sunt căsătorite sau nu au o căsnicie inițial fericită (cele căsătorite prost din considerente strict pecuniare sunt, astfel, lăsate axiomatic deoparte). Taxonomia fantezistă a lui Balzac nu poate fi ferită de acuzația de misoginism, dacă acest curent de gândire dominant nu ar fi mai degrabă specific perioadei istorice date, Balzac incriminandu-l în eseul său literar ca fals, rebarbativ și nefolositor: din cele două milioane, autorul face să dispară ca prin minune jumătate, iar din ultimul milion acesta tranșează între numărul femeilor virtuoase (conform uzanțelor de atunci) și a celor cinstite, onorabile. Acestea din urma își mărturisesc public onorabilitatea numai dacă au mai puțin de patruzeci de ani și sunt deja căsătorite, nu se prostituează, fac parte din clasele bogate și compun, alături de soții lor, ceea ce se cheamă aristocrația Franței sau, prin generalizare balzaciană, a întregii specii. Numai o mică parte din cele onorabile mai păstreză și calitatea de a fi virtuoase. Aceleași aprecieri sunt valabile și-n cazul reprezentanților genului masculin, unde chestiunea virtuții se pune, crede Balzac, în alți termeni, ceva mai lacși, pe baze zoologice: bărbații nu sunt izbitori de atrăgători fizic doar între vârsta de douăzeci și patruzeci de ani, ci termenul lor de valabilitate biologică expiră puțin după cincizeci de ani. Acest avantaj constitutiv le îngăduie o virtute mai mult timp amenințată de ispitele viciului, dar cum ambele judecăți de valoare sunt pasibile de relativism și desuetudine, Balzac mărturisește că ipocrizia națională și politețea manierelor, din care virtuțile fac parte, nu merită mai multă considerație decât li se acordă îndeobște. Virtutea feminină e o chestiune de temperament, conține o câtime de viciu, iar comportamentul lor datorează îndeajuns fie stupidității, fie unei splendori interioare nebănuite. Să nu uităm că ordinea socială abuzează de legile firii, instinctul sexual la ambele genuri majoritare, crede Balzac, necoincizând cu prescripțiile sociale predominante. De aici nevoia adulterului atât la femei, cât și la bărbați, iar, nu doar pentru contemporanii lui Balzac, apelul ocazional la instituția caselor de toleranță se justifică.

Cei predestinați la a fi încornorați sunt mai ales acei bărbați care se căsătoresc comițând o felonie la adresa jurământului sacru dat din instinct femeii: o căsătorie se realizează numai când bărbatul este atras intens de aleasa sa. Dată fiind pudoarea creștinătății europene din secolul al XIX-lea, Balzac oferă câteva sfaturi tinerilor bărbați căsătoriți, din care rezultă, rând pe rând, nevoia dragostei și a contactului sexual matur, experimentat, dar și prețuirea și cunoașterea libidoului feminin. Educația de pension a tinerei soții este socotită pernicioasă prin definiție din pricina pildelor de virilitate fictivă la care este expusă fraudulos imaginația feminină, indiferent dacă modelul este unul riguros auster sau libertin flamboaiant. Luna de miere, care coincidea cu instrucția femeii neprihănite în arta amorului, e o perioadă esențială în care partea feminină își potrivește cu circumspecție gradul de dăruire reciprocă, altfel, bărbatul poate fi fie prea inhibat de anumite aversiuni, fie răsfățat până la descoperirea pe cont propriu a obrăzniciei celui care i s-a îngăduit prea mult, urmată apoi de impasibilitate. Vanitatea purtărilor acestei jumătăți de milion de cupluri opulente în luna lor de miere merită toată concentrarea posibilă pentru că amorul-propriu rănit se repară cu greu în decursul timpului. Judecățile bărbatului privitoare la iubita sa diminuează din intensitatea dragostei resimțite pentru ea. Dereglarea acestui mecanism fin și nesocotirea intimității celuilalt, garantate de preconcepțiile sociale preodominante și de morala creștină oficială, duc la impunerea instanței adulterului în viața conjugală, din care femeia se va servi prima dacă bărbatul o dezamăgește conjugal. Patul este altarul căsniciei, iar atenția încordată, acordată principial practicilor din acest loc sacramental, nu constituie o pricină de dispută. Dacă bărbatul și femeia, încă în puterea vârstei, dorm noapte de noapte în același pat, aproprierea excesivă, grosier-carnală, dintre cei doi dăunează fericirii sexuale. Un pat este făurit ca să dormi în el, iar, de aceea, dacă un bărbat vrea să fie minotaurizat cu orice preț e suficient ca un tânăr cuplu sa doarmă în același pat sau în două paturi plasate identice în aceeași încăpare.

Dorința erotică cunoaște doar sublimul sau grotescul, banalitatea, monotonia, trepidiția uzului și sudoarea uzurii comune ucigând-o. Împrospătarea ei zilnică se face tocmai printr-o amânare prudentă a intimității trupești. De aceea, bărbatul și femeia sa ar trebui să doarmă în camere separate, consumarea actului sexual îndeplinindu-se ocazional, asemenea unei sărbători rustice și păgâne. Desigur, un singur pat poate fi o unealtă de control a bărbatului asupra femeii, mai ales când vârsta nu-i permite mai mult elan nocturn decât cel al pazei și al grijii încrâncenate, dar, în această circumstanță nefericită, iubirea încetează de a mai fi un deziderat al fericirii în cuplu. Gelozia poate acompania cu ușurință această stare generală de neîmplinire. Balzac trasează în tușe fine câteva aprecieri cu privire la psihologia îndrăgostitului în postura de amant: ,,a vorbi despre dragoste înseamnă a face dragoste”, ,,cele mai josnice dorințe se dezvăluie într-o explozie de sinceră admirație”, ,,amantul nu se înșeală niciodată”, după cum ibovnicul este sau aspiră să fie jumătatea lipsă a soțului. Acesta este scrutat în latura sa de polițist al propriei căsnicii. Trucurile la dispoziția lui fluctuează prin diversitate: de la capcane întinse femeii adulterine până la violarea corespondenței private, de la nevoia de a recurge la iscoade până la instituirea unui index de interdicții domestice, de la restricții în materie de buget familial (deși amândoi soții doar trândăvesc în ipoteza balzaciană de căsnicie superioară, bărbatul este cel care, totuși, își asumă rolul de căpetenie receptă a casei) până la invocarea confesorului și a comandamentelor creștine, nimic de vază nu este escamotat de imaginația balzaciană.

Evitarea catastrofelor matrimoniale implică maniere stricte și un autocontrol admirabil, însă dacă războiul civil se declanșează în cele din urmă, bărbatul, cel a cărui educație poate câștiga simțitor calitativ de pe urma acestui manual balzacian în amor, trebuie înarmat adecvat. Femeia adulterină se va înstrăina de soțul ei în chipuri multiple: aceea stăpânită de rațiune va năzui să inoculeze indiferență soțului, cea pasională va inspira dezgust, după cum femeia dominată de geniul afecțiunii va planta sâmănța urii în inima soțului. Aliații naturali ai soțului, dar care nu pot fi decât cuceriți de acest strateg militar în servicului zeiței Hera, sunt clerul, soacra, prietenele apropiate ale nevestei, slugile doamnei, doctorul, cei care o pot ține departe pe soție de păcatul amorului în afara căsniciei. Dacă soțul e în vârstă, mijloacele sale de a reține inevitabilul pe loc pot funcționa în măsura în care conștiența sa este permanent ținută în stare de alertă, profitând cu arguție de aliații săi mai sus amintiți dacă tânara soție se află în condițiile următoare: o subită migrenă, o durere de cap ușoară, nervozitate ridicată, uneori cauzată și de absența actului sexual. Patimile prea domolite în căsnicia unui cuplu tânăr și robust sunt un indiciu, pe de altă parte, al lipsei iubirii, dragostea nesuferind de modestie când se autoconsumă arzând. Drept urmare, dozarea clipelor de amor cu păstrarea unui ritm antrenant în activitățile zilnice, care nu trebuie să alunece într-o uniformitate apăsătoare, constituie privilegiul unei căsnicii fericite în rândul aristocrației franceze (și nu numai) în studiul său picant, amoral, materialist, dar luând în considerare regulile psihologiei (cu bătaie lungă în materie de intuiții psihanalitice), exemplaritate pe care o apără Balzac.

Desigur, vorbele atribuite lui Napoleon I în privința mariajului se potrivesc ca sinteză la scrierea balzaciană: ,,Dacă un bărbat nu ar îmbătrâni niciodată, nu i-aș dori să se căsătorească vreodată”. Deși Fiziologia mariajului a fost scrisă pentru un public de bărbați ușuratici (dar nu numai celibatari, ci și misogini), se poate spune că pentru Franța postnapoleoniană vina pentru dificultățile căsniciei idealizate se atribuie preponderent acelor soți care nu știu, nu pot sau nu vor să aplice câteva învățături de viață privată legate de delicata constituție a erotismului feminin. Codificarea culturală a unei identități feminine impaciente, cu un libido greu controlabil, posedat de o imaginație infinită în materie de plăceri și moduri de a înșela, e subiectul central din acest studiu balzacian de tinerețe.

Micile mizerii ale căsniciei[3] (Studii analitice – 1830-1845)

Ilustrare romanțată a schemelor expuse aforistic și demonstrativ în prima parte, Micile mizerii ale vieții conjugale abundă în exemplificarea acelei tehnici clasice, pe care Balzac o stăpânește admirabil în Comedia umanaă de a introduce întâi teoretic un anumit punct de vedere, sub forma unui eseu de dimensiuni reduse, pentru ca apoi să se avânte într-o eboșă narativă care condensează înțelesurile inițiale. Mariajul junilor Adolphe și Caroline e despicat didactic în amănuntele sale revelatoare pentru încrucișarea erotică dintre un bărbat și o femeie aflați la zenitul forțelor lor fizice și spirituale. Fericirea temporară e alcătuită dintr-o rețetă contabilă fără cusur: averea egală a soților, compusă din cinci sute de mii de franci, și a trei moșteniri îngemănate, plus dobânda de la bancă, în valoare de șapte sute cincizeci de mii de franci. Adophe trece pe sub furcile caudine ale bărbatului modern, înfrânt înainte de veste: pe de o parte bărbatului i se impune să fie complet responsabil de faptele și ideile sale, iar, pe de altă parte, soțul nu își poate modela soția după propria voie. Caroline se află într-o relație de amiciție cu doamna de Fischtaminel, femeie trecută de fatidica vârstă de treizeci de ani și căsătorită cu un bărbat placid, și doamna Deschars, bigotă și maternă în orice privință. Adolphe și Caroline au un băiețel împreună, micul Charles. Nevasta este vanitoasă și capricioasă în toate, Adolphe neputând ține pasul cu pretențiile și crizele ei nervoase trecătoare. Simte în orice neatenție a soțului adierea unei vexațiuni. Portretul Carolinei este chintesența misoginei unui dandy sau lion ținut în frâul conjugal. Ființele sensibile – iar femeia din lumea bună este exclusiv sensibilitate – nu dețin raționalitatea rece ca principalul lor atribut. Afacerile riscante ale lui Adolphe, încurajate întâi de Caroline, ajung obiectul reproșurilor ulterioare, firea inconstantă și tulbure din naștere a femeii fiind în mod organic una iezuită sau dând aparența celebrei ipocrizii interesate a congregației iezuite. Certurile din nimic, originare în maleficiile amorului-propriu, sunt succedate de îmbrățișări fierbinți care curmă pe moment scandalul. Gelozia Carolinei, în urma presupusei infidelități a lui Adolphe cu doamna de Fischtaminel, duce la alte ciocniri casnice, domolite în același mod drăgăstos.

Caroline este irascibilă pe fondul unui libido greu de strunit, dacă nu imposibil: orice dorință minoră se cere împlinită de Adolphe, descumpănit de scurtimea minții de care dă dovadă nevasta lui. ,,Viciului, celor curtenitori, nenorocirii și dragostei le pasă numai de prezent.” Cochetăriile și mofturile efemere nu-i dau pace Carolinei, sâcâindu-l pe Adolphe. Cumpărarea unei căsuțe la țară nu liniștește firea nărăvașă a soției. Reveniți curând la Paris, Adolphe descoperă că iubita lui nu mai arată același interes pentru vestimentația îngrijită sau meniul său zilnic. Căsnicia pare a fi, ne face cu ochiul Balzac, o viață în sine, una cu predispoziție la caznele iadului. Apariția unei alte femei, vecină cu ei, doamna Foullepointe, care se iubea cu un tânăr amant în poziții lascive, curioase și cu un zel admirabil în după-amiezele în care Caroline nu făcea mai nimic, o deprinde cu poftele păcătoase pe soția cea încă fidelă. ,,Femeile au corupt mai multe femei decât au iubit vreodată bărbații”. Caroline cheamă doctorul să o examineze fără niciun motiv vizibil. Nervii întinși probează un soț care nu-și face datoria conjugală într-un chip satisfăcător.

Soarta unui scriitor fără mare succes, unul dintre acele nenumărate talente care rămân mari promisiuni până la vârstă senectuții, Adolphe de Chodoreille este adusă în discuție retrospectiv. Căsătorit tot cu pătimașa Caroline, născută Heurtaut, a cărei fericire se vrea a fi știrbită de modestia unui soț iubitor, dar îmbogățit acum de zestrea nevestei, Adolphe e o ipostază a lui Balzac însuși, dacă s-ar fi căsătorit la prima tinerețe. Citim câteva scrisori de natură conjugală, din care se desprinde hiatusul care separă idealul de împlinirea mundană. Cei doi soți se bănuiesc pe ascuns de infidelități reciproce. O constantă a prozei ludice balzaciene în acest punct este ideea conform cărei o căsnicie fericită devine obligatoriu un infern matrimonial atunci când cei doi se satură de fericirea și pacea căminului de care s-au bucurat până la epuizare la început. Castitatea femeii nu exclude mândria sau vanitatea, deși una din cele trei le individualizează pe urmașele Evei. Adolphe îi dă administrația casei pe mână Carolinei, pe care o ia înapoi în ziua când acesta află că nevasta risipea bani pe răsfățuri inutile. Rănită în orgoliu, Caroline îi demonstrează soțului că propria sa conducere a afacerilor gospodăriei, pe fondul fanteziilor ei ocazionale, este mai scumpă decât atunci când ea controla de una singură avutul domestic. Gelozia o împinge pe Caroline să se umilească în fața slugilor, care îi devin confidente. Servitoare Justine este cea care însumează imaginația morbidă, sadomasochistă a Carolinei. Adolphe nu își înșela pe atunci nevasta, dar dacă ar fi umblat cu alte femei, ceea ce Balzac arată în a doua secțiune a studiului său de imaginație, îngăduințele și vulnerabilitățile unei femei îndrăgostite de un soț mișel ating sublimul în materie de sacrificiu de sine și durere lăuntrică. Într-un final, Caroline se hotărâște și ea pentru debutul unui adulter, cu vărul lui Adolphe, Ferdinand, indulgența conjugală la aproape orice fiind de acum înainte binecuvântarea unei căsnicii fericite. Situația atât de comună a mariajului în patru din mijlocul marii aristocrații pariziene devine dintr-odată rezonabilă, explicită și recomandabilă. Fericirea matrimonială naivă se sfârșește tocmai acolo unde a ființat luminescent pentru un anumit interval de timp, adesea unul scurt. Tărâmul plăcerilor și al durerilor mărunte, certe și insistente este cel omniprezent în salone și la balurile nobiliare. Dacă viața intimă seamănă mai mult cu un vodevil decât cu o dramă sau o tragedie, autorul nu se consideră răspunzător de această întâmplare sordidă. Abilitatea lui Balzac de a scrie despre căsnicii fericite, pusă la îndoială autoironic în dialogul final, e indubitabil reală, doar că aceste uniuni sunt intrinsec imposibile în viața sublunară.

Patologia vieții sociale[4] (Studii analitice – 1839)

Divizată în trei tratate de dimensiuni inegale, zeflemitoare și acide, făcând paradă de erudiție și șocând prin dinamica proprie paradoxului și aforismului ambiguu, Patologia vieții sociale nu poate fi separată ca parte vie din întregul Comediei umane fără a risca o neînțelegere a resorturilor morale din spatele perspectivei auctoriale. Balzac este cel mai aproape de el însusi ca degustător și om de viață în Patologia vieții sociale, locul în care biografia imaginară (sau poate nu) inundă salvator textul. Tratatul despre viața elegantă amintește pe alocuri de filozofia socială din Fata cu ochii de aur, a treia povestire din Istoria celor treisprezece. Societatea se împarte subiectiv în trei ramuri vitale: cei care muncesc cu mîinile și capul, și a căror viață, redusă la unități și zecimale, este, drept urmare, în întregime confiscată de regulile aspre și degradante în sine ale muncii, cei care gândesc, ,,făurarii”, și a căror existență se închină artei sub toate formele sale, și, nu în cele din urmă, leneșii, paraziții evazioniști, inactivii voluntari, cei care stau degeaba și gustă din fructele terestre ale vieții, singurii care pot comprehenda și instila prin saloane legile suverane ale eleganței. De altfel, scopul comun al vieții în civilizație sau în barbarie este de a asigura tihna, odihna, răgazul de a fi și relaxarea unei minorități indolente și superioare. Muncitorii de orice rang și profesiune se vădesc incapabili de a pătrunde ontologic viața elegantă, care este mijlocul de a anima repausul leneșilor, dandyi și lioni din straturile cele mai elevante ale aristocrației (inclusiv cea naturală, unde scriitori, sculptorii sau pictorii se integrează lesnicios dacă dețin resurse mai mult sau mai puțin îndestulătoare – o căsătorie fabuloasă, o moștenire cât un sipet pe fundul oceanului sau o sinecură sus-pusă pot îngădui dreptul la lene al traiului elegant).

Eleganța este perfecțiunea vieții exterioare sau materiale pe care doar acea mică parte din societate și-o permite, indiferentă la opiniile și credințele, neapărat mai înguste, ale celorlalte clase sociale sau categorii profesionale. Elegantul își cultivă sentimentele în gesturi, vestimentație, mișcare, carură precum un grădinar răsadurile. El trebuie să posede un tilbury pentru a fi un centaur înfiorător pe bulevard. Raportul acestui dandy inspirat cu ceilalți este unul de simultană acceptare și respingere. Burghezii, ajunși bogați în urma unei scurte sau lungi cariere în afaceri, nu pot fi din start eleganți, în ciuda luxului – mai ales cel strident – hainelor, al trăsurii sau al casei în care locuiesc. Pur și simplu strădania muncii sale, indiferent că aceasta a fost abandonată la timp (doar falimentul în afaceri le mai acordă un oarecare credit moral), s-a imprimit adânc în gândurile și trăirile burghezului și sunt imposibil de ascuns în fizionomie, purtări sau habitudini. Averea marelui sau micului burghez este și rezultatul nevoilor sale fictive, ambele născându-se din aceeași energie lucrativă debordantă. Balzac își imaginează un dialog cu dandy-ul englez George Brummell, comparat cu iluste figuri istorice (Kant, Napoleon etc.), al cărui mit în cultura europeană abia se închega în epoca Restaurației, dialog în care privațiunile materiale nu inhibă în mod obligatoriu propensiunea spre eleganță, atunci când dorința de a o cultiva este excepțional de dezvoltată, retorica dandy-ului fiind egal de valoroasă cu posesia bunului-gust și a armoniei fizice. Avariția, privirea care măsoară și cântărește din exercițiu, impolitețea agresivă dizolvă instantaneu dandyismul, iar până și grația elegantului cunoaște gradații specifice. Armonia simplității studiate se întrevede în orice detaliu din vestimentația, manierele, cuvintele și ideile unui dandy: efectul constă în unitatea conferită de o personalitate deplină, fără retușuri și exagerări, care se menține în mișcare în absența vreunui efort aparent. Un dandy trebuie să pară a nu fi opulent. Considerentul economic nu intră în formula sa existențială. Libertatea eleganței pretinde a fi nonmaterială, iar cuvântul ,,bani” provoacă dezonoarea unui dandy. Luxul este mai ieftin decât eleganța. ,,Pricipalul efect al eleganței este ascunderea mijloacelor.”[5]

Vanitatea și iubirea de sine se cuvin stimulate prin mijloace materiale nonsenzoriale. De aceea, un dandy nu tratează diferit un conte față de un bancher, un lacheu în raport cu un birjar: superioritatea nonșalantă a dandy-ul este de la sine înțeleasă, iar orice contact cu semenii săi inferiori constă dintr-o recunoaște a puterii celui superior de către cei mai slabi, chiar dacă slăbiciunea de caracter se dispune în nuanțe distincte și pe trepte diferite. Aparența și esența unui dandy sunt unul și același lucru, iar lipsa de exagerare desăvârșește întregul. Cei care sunt încă atinși de pintenul plebeismului vor să demonstreze altora ceea ce sunt. Afișarea stringentă a somptuozității îi trădează, anulându-i. Dincolo de ce se consideră elegant într-o anumită epocă, dandismul este erezia acelei doctrine nobiliare. Îmbrăcămintea murdară echivalează cu un suicid moral. Istoria modelor și obligația vestimentației ca marcă distinctivă a clasei sociale au fost filtrate de dandism și epurate de vulgaritate. Elegantul se plasează, însă, în afara obstacolelor de clasă sau rang, mai ales de când cu anul 1789, apreciază Balzac, scara socială și-a pierdut rigiditatea, el dând totul celor mai aspre convenții, fiind singurul care știe să se îmbrace. Arbitrul eleganței stăpânește arta, știința, jocul și sentimentul toaletei distinse. El nu surprinde, nu creează tumult, nu caută să impresioneze, deși dandy-ul poartă pe sine eleganța interioară pe care societatea nu o poate formula în cuvinte. Hainele sale nu urmăresc să îndrepte, să ascundă, să îndulcească defecte și meschinării corporale și nu depășesc moda existentă, caricaturizând-o, din simplul motiv că un dandy nu este niciodată un ins lipsit de caracter. Spre deosebire de icoana dandy-ului la Baudelaire, Théophile Gautier, Barbey D’Aurevilly sau J.-K. Huysmans, dandismul balzacian nu se clădește pe soclul narcisismului, al singularității și izolării și nu-i corespunde o etică a negativității morbide, ci, dimpotrivă, dandy-ul pare mai degrabă a personifica aristocratul liber de ingerințele convențiilor nobiliare curente. Snobismul maximal, de clasă supremă, al aristocrației este cel pe care îl revendică Balzac, pe care, îl împinge, totuși în transcendent. Dandy-ul este un înger al aristocrației, deci, prin contrast, o întrupare dematerializată și nu doar nobilă. El nu deschide o breșă în zidul aristocrației pentru a o critica din interior, ci, din contra, pentru a o confirmă și a o solidifica în ceea ce aceasta are mai grațios, declarându-și reiterativ profesiune de credință: legitimismul și cultul Vechiului Regim.

Teoria mersului reverbează în Comedia umană în creații precum Louis Lambert și Pielea de sagri, unde tema obsesivă a fluidului vital, tensiunea electrică finită din organismul animal, în curs de consumare prin orice act al voinței, delimitează cantitatea de energie karmică pe care fiecare individ o are la dispoziție. Balzac se imaginează, pe jumătate poseur, pe jumătate cu trufie, descoperitorul unei noi științe. Observația sa sagace, privirea cercetătoare, similară geniului unor Gall, Lavater, Champollion, Cuvier etc., se exercită în situațiile în care mișcările trupului, fie în mers sau dansând, corespund toate unei cauze interne. Omul duplex consistă din cel lăuntric imprimat pe cel exterior, spirit îngemănat cu truculența cărnii. Mersul revelează și trădează omul. Tratatul De Motu Animalium a savantului renascentist Giovanni Alfonso Borelli e, cel puțin așa pretinde autorul, capodopera care precedă investigațiile eseistice ale lui Balzac. Mișcarea excesivă risipește elanul vital, după cum nemișcarea extremă generează imbecilitate și senilitate. Mersul este fizionomia corpului. Felul în care un individ privește, respiră, calcă sau se deplasează este unul și același, inspirat de gândirea sa monadică. Spiritul în acțiune se exteriorizează complet în materie, ceea ce determină posibilitatea de a cunoaște exhaustiv și cu mijloace științifice, matematice, psihicul uman, anatomia comparată nu doar fiziologică, ci și, spune Balzac, morală. Nemișcarea este, implicit, tăcerea corpului. Mișcarea lentă, potrivită în intensitate, nu poate fi decât esențialmente majestuoasă. Grația are întotdeauna forme rotunde. O damă în mers poate arăta totul, dar fără a lăsa să se vadă nimic (im)pudic. Cel care poate descifra aceste mișcări merită un premiu academic de cea mai impecabilă reputație. Aprecierile lui Balzac merg până la a decreta că privirea trebuie ținută țeapănă când corpul este antrenat în mișcare și dă indicații asupra mersului în funcție de vârstă, impetuozitatea tinereții separându-se de mișcarea gradată, înțeleaptă, așezată a senectuții. Oamenii de acțiune din trecutul istoric (Alexandru cel Mare, Iulius Cezar etc.) și-au pus harul și și-au împlinit misiunea printr-o exorbitantă mișcare. Filozofii și oamenii de știință au merite egale în materie de vitalitate a mișcării, doar că roadele lor sunt lăuntrice, sub forma unor marșuri și contramarșuri răzlețe pe continentele spiritului. Contradicțiile dintre prea multă sau prea puțină mișcare nu sunt nefirești, ci chiar regula de bază a oricărei existențe, în care repausul final se ițește printre zbaterile trupului.

Ultima parte a tripticului, Tratat despre excitantele moderne, poate cea mai seacă secțiune din Patologia vieții sociale, cuprinde o critică socială adresată burgheziei și muncitorimii moderne, care își intoxică urmașii din viciu și lăcomie, din dorința de a se epuiza cât mai repede, ducând la degenerarea progresivă în timp a poporului. Nevoia omului de a se consuma în excese, furnizoare de plăcere, provine din natura sa. Cele cinci substanțe indicate de Balzac sunt mai comune (și, practic, mai puțin căutate de amatorii excitantelor biochimice din contemporaneitate) astăzi decât în prima jumătate a secolului al XIX-lea: alcoolul (în speță, rachiul și vinul), zahărul (aliment scump înainte de 1800), ceaiul (popularizat în rândul maselor tot în ultimele două veacuri), cafeaua și tutunul. Ravagiile alcoolismului, mai ales cele cauzate de tării, printre proletari sau țărani îl îndeamnă pe Balzac să nu constate vechea noblețe pe care anticii o atribuiau delirului bahic. Beția e o otrăvire momentană. Mai mult de atât, Balzac ierarhizează excitantele moderne în funcție de cât de letale sunt, reproducând comic un ipotetic experiment britanic care constă în alimentarea cu o singura substanță: ciocolata te ucide după opt luni (putrid, devorat de viermi, cu membrele desprinse de trunchi, precum monarhia spaniolă de atunci), cafeaua după aproximativ doi ani (printr-o combustie spontană care anulează existența port mortem a sufletului), iar ceaiul înainte de împlinirea a trei ani (suficient timp pentru compania Indiilor de Est să-și comercializeze cu profit marfa). Cafeaua, despre care Brillat-Savarin nu a zis nici pe departe tot ce era de valoare, funcționează ca un tonifiant al nervilor, stomacul prelucrând farmecele sale și intesificând activitatea cerebrală. Consumator înrăit de cafea, Balzac și-a redactat mare parte din Comedia umană cu ajutorul acestui întăritor, mărturisind o preferință pentru potența și savoarea cafelei turcești în comparație cu cea deja râșnită, măcinată. Cafeaua ucide, conform opiniei științifice predominante atunci, din pricina taninilor aflați în boabe, iar fierberea exagerată a cafelei sau a o prepara din zaț constituie un sacrilegiu la adresa stomacului[6]. Fumatul și prizatul de tabac constituie viciul cel mai des întâlnit la germanii, englezii și francezi ordinari și nu produc stări de tulburare somatică demne de stima sau admirația unor extaze religioase.  ,,A fuma o țigară e ca și cum ai fuma foc.” Efectele negative asupra gâtului și a cavității bucale sunt expuse succint de Balzac, atestând luciditatea cu care fumătorii de atunci întâmpinau ravagiile cauzate de tutun asupra sănătății. Toate aceste excitante îl golesc pe subiect de energia sa vitală, prodigios cheltuită în distracții mărunte. ,,Orice exces care afectează membranele mucoase scurtează viața”. Suma forței vitale, adică omul prin definiție, se dereglează prin intermediul unui sistem propriu al vaselor comunicante: un viciu, practicat cu obstinație, păgubește resursa totală a energiei vitale, care se micșorează până la declanșarea unei efect previzibil: moartea sau extincția voinței, catalepsia. Orice patimă este, mai devreme sau mai târziu, antivitală din prea multă irosire a vitalității biologice existente.

Note:

[1] Ediția interbelică se cheamă Codul căsniciei sau arta de a-ți ocroti soția, prefață și traducere E. C. Decusară, Editura Librăriei Socec, București, 1927. Ne-am ajutat de Codul căsniciei, Editura Excelsior-Multi Press, București, 1992, în traducerea lui Florentin Georgescu.

[2] Despre reacțiile imediate ale publicului epocii la această operă, cf. Graham Robb, Balzac. A Biography, W. W. Norton & Company, New York/London, 1994, pp. 165-167.

[3] Petites misères de la vie conjugale – netradus. Ne-am folosit de ediția în limba franceză de la https://beq.ebooksgratuits.com/balzac/Balzac-88.pdf

[4] Patologia vieții sociale, Editura Graforart, București, 2006, traducere, prefață și note de la Laurențiu Zoicaș.

[5] Idem, p. 54.

[6] ,,El a descoperit că: 1) cafeaua mărunțită după procedeul turcesc e mai aromată decât cea măcinată; 2) că e mai eficientă dacă infuzia e pregătită la rece decât la cald; 3) că mai pot fi câștigate încă una până la două săptămâni scăzând cantitatea de apă, procedeu prin care se obține un fel de fiertură concentrată de cafea. Luată pe nemâncate, această cafea inflamează pereții stomacului, îl sucește, îl maltratează în fel și chip.” Vezi André Maurois, Prometeu sau viața lui Balzac, traducere Marcel Aderca, Editura Univers, București, 1972, p. 257.

Publicat în Balzaciana | Etichetat , | Lasă un comentariu

Petru Dumitriu și imunda aristocrație valahă


(Citatele la care am făcut din când în când apel provin din ediția în trei volume a Cronicii de familie, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993)

Asociat realismului socialist tezist, romanul-fluviu Cronică de familie (1956), recunoscut ca atare de Petru Dumitriu ca șansa sa de a se ridica din pauperitate și de a-și apăra familia de nefastul regim dejist din anii 1950, în care a ființat ca un prinț supravegheat de un regim mefient, bulversează sub raportul ideologiei pentru care pledează în surdină romancierul, dacă urmărim pas cu pas fiecare parte a operei, decorticând-o minuțios. Asocierea cu operele balzaciene este una din capul locului înșelătoare, deși similitudini ambientale există: fiind povestea multigenerațională a unei familii, prinsă în încrengături genealogice complexe, romanul lui Petru Dumitriu ar putea fi, cel mult, comparat cu experiența romanescă din Cronica familiei Pasquier a unanimistului Georges Duhamel, cu cea din The Forsyte Chronicles a britanicului John Galsworthy sau Familia Thibault a lui Roger Martin du Gard, care au calitatea unor lucrări realiste excepționale, punctînd peristaltic mutațiile politice și culturale ale unei epoci de dinaintea anului cataclismic 1914. Cu toate acestea, Cronică de familie nu seamănă nici măcar tematic cu aceste compoziții sau altele asemenea, coloratura locală avînd un caracter atât de pronunțat încât orice paralelă este riscantă. În ceea ce privește asocierea cu narațiunile balzaciene, aici se impun câteva observații de metodă și stil literar: în vreme ce Balzac descrie o lume ținînd perpetuu în fața ochilor o filozofie socială sistematică, în care ideile care guvernează o societate sunt egal de evidențiate sub forma indivizilor care le pun în mișcare, în care rolurile sociale sunt delimitate într-o devenire care coincide cu modernitatea burgheză franceză de la 1815-1848, Cronică de familie este destul de săracă din acest punct de vedere. Nu se pot studia lungi digresiuni de sociologie aplicată, observații de drept și jurisprudență, de economie politică, maxime morale deduse din moravuri, aluzii savante sau digresiuni istorice formidabile în romanul Cronică de familie, iar ambivalența gnostică a personajelor balzaciene, totodată nefaste și utile, întunecate și pline de calități nebănuite, uneori simpliste, alteori multidimensionate, nu se întrevede în capodopera lui Petru Dumitriu, unde, cum vom arăta curând, individualitățile ies în relief aproape caricatural, după Nicolae Manolescu, printr-un fizic deseori grețos, redat dintr-un unghi mizantrop, dialogurile predominînd printre expuneri de interioare, fulgurant și clișeistic tratate, ca în picturile vremii. De fapt, Cronică de familie pare a fi aglomerarea diegetică a unor piese de teatru-povestiri, separate una de alta cronologic, în care elementele vestimentare și de recuzită, fidele informației istorice, sau de analiză psihologică, schițată rapid, în doar câteva rânduri, sunt intercalate sub forma unor didascalii atipice, în sensul de întinse și convolute. Oralitatea accentuată a pieselor care alcătuiesc romanul îi dă oarecare facilitate în lectură și o fluiditate narativă neobișnuit de rapidă, ceea ce dovedește în principal ușurința cu care talentul de scriitor al lui Petru Dumitriu se exercita necontenit la masa de scris. Totuși, conținutul dens este tratat cu mai multă seriozitate decât forma propriu-zisă, iar contemplația artistică, distanță meditativă sau interpretarea abstractă a naratorului, strategii atât de comune în romanele istoric-realiste în formula clasică adoptată de Petru Dumitriu, opere de mare valoare estetică uneori (și nu numai atât), nu se poate identifica decât excepțional în Cronică de familie. De aceea, ansamblul ideologic al romanului se depistează numai prin studierea desfășurată a tramei, stufoasă, arborescentă, labirintică oarecum, dar nici pe departe greu inteligibilă.

În partea întâi, Davida, moșierii din familia Cozienilor sunt introduși ca urmași ai unei famili valahe cu vechime. Proprietățile lor se situau la începuturi în ,,ținuturile dealurilor dintre București și Târgoviște”. În anul 1862, Alexandru Cozianu, căsătorit cu Sofia, moștenise șaisprezece mii de pogoane, adică undeva la opt mii de hectare, de la tatăl sau, zgârcitul paharnic Manolache Cozianu. Alexandru Cozianu era un boier educat la Paris, emancipat intelectual, mândru de familia lui, dar, în fond, un conservator ca orice alt mare moșier, proprietarul conacului din strada Culmea Veche. Jucând cărți cu Lascăr Lascari, boier putred de bogat trecut de treizeci și cinci de ani, necăsătorit, individ unsuros, lacom după bani și viclean, acesta din urma îi sugerează stăpânului casei, Cozianu, că nevastă-sa trăia în adulter cu prietenul lor de familie, Șerban Vogoride, mare om politic și moșier, dușman de moarte al reformei agrare ce se pregătea și vârf demagogic reputat al partidei conservatoare din Țara Românească. Lascăr Lascari, politician veros și ambițios, maestru ingrat al disimulării, aduce cu un monstru livid și nimic mai mult de atât. Alexandru Cozianu se ceartă numaidecât cu nevastă-sa, care aproape ca îi recunoaște amantlâcul și se retrage după câteva zile, umilit, pe moșia de la țară, lăsând mână liberă lui Șerban Vogoride (copie a lui Barbu Catargiu), o mască pretențioasă a aristocratului retrograd, inamic sfidător al claselor de jos. Despre Sofia Cozianu aflăm mai multe printr-o slugă de a ei țigancă, o ființă demonică despre care se spunea că și-ar fi ucis cu sadism soțul. La finalul părții întâi, ni se face aluzie la faptul că Alexandru Cozianu se stinge din motive similare, otrăvit de pe urma unor ciuperci gătite cu intenție criminală, nevastă-sa, Sofia, recăsătorindu-se apoi cu un baron Bodmann și retrăgându-se la Viena, unde se sfârșește, pare-se, fericită. Acest val de imoralități și ticăloșenii domestice nu are o cauză depistabilă la suprafața societății, ci provine din răutatea congenitală a aristocraților valahi. De altfel, când Șerban Vogoride o jignește pe guvernanta frănceză Marchand, tratând-o ca pe o slugă invizibilă, aceasta, împreună cu șarpele de Lascăr Lascari, se vor răzbuna pe politicianul conservator, amândoi din interes și mândrie de clasă. Mademoiselle Herminie Marchand, rigidă și fecioară, era fiica unui mic-burghez din Nogent, alungat din Franța de Napoleon al III-lea pentru politica sa republicană. Deși îi privește cu silă pe boierii nord-dunăreni ca pe niște albi înnegriți, o adunătură de brute avute, demni, în ultimă instanță, de dispreț, sărăcia o împinge să lucreze pentru ei. Domnișoara Marchand speculează pasiunea adolescentină pe care Davida, fiica Sofiei și a lui Alexandru Cozianu, o dezvoltase pentru craiul Șerban Vogoride. Din simplă ură, aceasta îi indică relația de amor ascuns care exista între mama ei și boierul Vogoride, spre paguba morală a tatălui ei. Din acel moment, Davida, mândră, încăpățânată, dezamăgită, începe să-l antipatizeze visceral pe iubitul ei secret, pe care, totuși, îl dorește mai pasional decât mama ei, amanta de drept, pe care fiica e chinuitor de geloasă. Dintr-o plimbare zvăpăiată la șosea, Davida și domnișoara Marchand, din ce în ce mai temătoare în privința destinului ei, descoperă furia mocnită a țăranilor români, veniți să protesteze împotriva partidei boierești peste care triumfa retoric Vogoride. E curios că Petru Dumitriu îi privește pe pălmași cu ochii unui nobil obligat să se confrunte măcar vizual cu o turmă nediferențiată de animale însetate de sânge. Lipsa de empatie pentru clasele de jos nu e una simulată, ci neschimbată în cele mai multe locuri din Cronică de familie. Răzbunarea Davidei are mai multe resorturi psihanalitice decât pare: îndepărtarea amantului mamei echivalează cu redarea demnității tatălui înșelat. Lascăr Lascari o cumpără pe domnișoara Marchand, căreia îi promite o sumă apreciabilă de bani (din care va plăti doar jumătate) dacă o va persuada pe Davida să-l prefere de soț. Alibiul răzbunării îl găsim în persoana unui tânăr profesor de matematică, sărac, băiatul popii Agapit, Anghel Popescu. Creionat fugitiv, Anghel Popescu, bolnav cu nervii, fusese student la Paris, alături de câțiva copii de boieri mai degrabă petrecăreți decât studioși, frații Eustațiu și Bonifaciu Cozianu, unde trăise în sărăcie și în umilință, nu se realizase social (mândru, nici nu voia o căsătorie aranjată, care să-l aștearnă pe drumul dorit de tatăl lui), și ajunsese acum să dea meditații Davidei, la care râvnea erotic pe furiș. Anghel Popescu este împroșcat cu mizerii de către surorile sale mai mari, Aglaia și Aristița, urâte și necăsătorite, nici ele cu un rost credibil în viață, socotit parazit și un tip incapabil de parvenire, ocupația cea mai onorabilă pentru păturile medii. Mândria lui Anghel Popescu izvorăște dintr-o traumă o insului care se estimează mult mai valoros decât este în realitate, fiind tipul de resentimentar maladiv, de ,,lipitoare” cu caracter slab și temperament maladiv. Domnișoara Marchand și Anghel Popescu împărtășesc aceeași dorință de parvenire, dar amândoi ratează intrarea în rândurile clasei medii respectabile. Domnișoara Marchand va realiza mai multe în această privință, deși expulzată (oportun) la sfârșit din Principate, aceasta alegându-se cu ceva finanțe de pe urma colaborării mârșave, rostuită în culise, așa cum se transferă întotdeauna puterea în Cronică de familie, cu omul politic, prevaricatorul Lascăr Lascari. Anghel Popescu mai are un atribut suplimentar: face parte dintr-o facțiune revoluționară, condusă de doctorul în științe, studiat tot la Paris, profesor la Colegiul Național ,,Sfântul Sava”, Toma Alimănescu, liceanul Prodan și locotenentul Măldărescu, epigonii vlăguiți ai revoluționarilor de la 1848. Anghel Popescu merge pe ideea unui atac terorist, violent, de tip anarhist ca în Imperiul Țarist și îl invocă în acest sens ca model pe italianul naționalist Felice Orsini, decapitat în 1858 după un atentat eșuat îndreptat împotriva împăratului Napoleon al III-lea. Alimănescu, un social-democrat prudent, nu vrea violența protorevoluționară, ci sprijinul pașnic al mulțimilor într-un nou 11 iunie 1848, de data aceasta cincisprezece ani mai târziu, care să încununeze reforma agrară ce se prefigura ca inevitabilă, însă frustrarea și furia lui Anghel Popescu se dezlănțuie precoce și feroce. Manipulat de Davida, care află de opiniile sale politice, demoazela îl instigă, stimulînd futil patima amoroasă a profesorului de matematică, pe Anghel Popescu să încerce un atentat împotriva infamului Vogoride, iubitul urât de femeia de nici de douăzeci de ani. Lipsit de eroism, orb și însetat de ranchiună, Anghel Popescu îl ucide pe Șerban Vogoride de față cu Lascăr Lascari, amândoi călătorind în aceeași caleașcă după o ședință a Camerei în care conservatorii se anunțau solid ancorați în respingerea reformei agrare. Revoluționarul Alimănescu se stinge la un an de tuberculoza de care deja suferea într-un stadiu avansat, proiectul său politic nedeslușit amânîndu-se indefinit. Anghel Popescu moare la două zile după înfăptuirea crimei de o ,,febră cerebrală”, iar Lascăr Lascari, șantajînd-o mișelește pe timorata Davida, autoarea morală a morții amantului mamei ei, se căsătorește cu versatilul politician, omul din spatele mașinațiilor politice ale Băncii Naționale câteva decenii mai târziu. Departe de a susține cauza micii grupări revoluționare, Anghel și Alimănescu sunt tratați de narator ca două forțe umane reduse în forțele lor interioare, fructul unor insuportabile frustrări sociale, unor complexe de ratare personală, în timp ce aristocrația, deși aberantă comportamental, e împinsă în prăpastie de un fatum negru și nu de vreo lege socială generală, ca în doctrina materialist istorică ortodoxă, pe care se presupune că o respectă un autor titrat, premiat oficial al regimului de extracție stalinistă din România anilor 1950-1960. Iată că Petru Dumitriu eludează idealist această prescripție dogmatică.

În a doua parte a sagăi Cozienilor, Lascăr Lascari, eminența cenușie a partidului, face și desface alianțe liberale la 1874-1875. Căsătorit cu Davida Cozianu, conul Lascăr Lascari manevrează din umbra partida liberală ca să construiască din bugetul statului o cale ferată spre Dunăre, care să treacă, astfel, prin fiefurile agrare unde el însuși și cumnații săi erau stăpâni atotputernici. Deja obez și din ce în ce mai nespălat, fetidul Lascăr Lascari are o perfidie lubrică în priviri. Acesta realizează o vizită de afaceri, nu de curtoazie, la cumnatul său, Eustațiu Cozianu, care își rumega afacerile în urbea N… dintr-un județ de pe lângă Dunăre, fiind fratele mai mare al Davidei, căsătorit cu o tânără voluptoasă, Cleopatra Cozianu. Stârnit sexual de Cleopatra, în vârstă de doar douăzeci de ani, aceeași vârstă la care Lascari o sedusese agresiv pe nevastă-sa, acesta îi propune Cleopatrei o escapadă sexuală în vara ce urma. Cleopatra, mesalină din fire, îi ațîță pornirile și îi dă de înțeles lui Lascăr Lascari că se va învoi la ceea ce i se propunea atât de obraznic, mai ales de când acțiunile lui Eustațiu Cozianu, și deci și averea ei, crescuseră apreciabil ca valoare odată cu afacerea căii ferate. Cu această ocazie, Eustațiu Cozianu, un individ de patruzeci de ani, intră în scenă ca un proprietar zelos, asemenea bunicului său dispărut. Certat într-un proces, care nu se mai încheia favorabil pentru boierul cupid, cu țăranii din Dobrunu, al căror pământ gras urmă sa-l lipească celorlalte moșii, Eustațiu Cozianu are o slăbiciune fatidică, tratată ca o nebunie, o toană și un capriciu de inculta prototipendadă din jur: își pune destinul în seama jocului astrologic al astrelor. Din nou se poate observa cum în Cronică de familie, spiritul aristocrației este unul de neîncredere de sine, dar nu unul girat atât de prefacerile epocii, cât de metafizica gheară a unui duh istoric neprietenos cu clasa conducătoare. Două din fetele cuplului Lascăr Lascari și Davida Cozianu, destul de fertil dacă ne gândim cum s-a sudat legătura dintre cei doi, se detestă încă din copilărie, profetic, pe seama bunurilor comune, la vârsta lor fragedă exprimată doar de păpușa Zoe: Eleonora, născută imediat după căsătorie, avea treisprezece ani și era mai grea de minte, iar Elena, arțăgoasă și energică, număra de-abia opt ani. Cei doi părinți incompatibili mai aveau un băiat, Alexandru, de unsprezece ani, care venea la mijloc între cele două fetișcane rău-crescute, moștenind parcă un blestem părintesc, și Șerban, în etate de numai șapte ani la 1875, dar și pe Sofia, mezina familiei. Din acest nucleu familial se vor desprinde alte ramuri ale Cronicii de familie, dar sămânța nihilismului biografic este deja plantată. Miss Rose și domnișoara Kessel, cele două guvernante vorbitoare de engleză și franceză care îi însoțesc, îi bat, îi strunesc și îi instruiesc pe copii, sunt versiuni palide ale domnișoarei Marchand, nutrind aceeași scârbă interesată pentru civilizația înapoiată din România. Cum episodul poartă titlul de Copilării, semnificația sa este, contrar primei impresii, una vulgară, de păcat și de vină: prin copilării, Lăscăruș Lascari înțelegea ifosele Davidei, care, din când în când, nu se lăsa siluită de către un soț rapace pe care, în adâncul inimii ei, îl detesta, ruinându-i viața. De altminteri, cei doi soți se înfruntă în alcov atunci când Elena, fiica lor, îi aude schimbînd replici morbide, din care rezultă că Davida și-ar fi ucis soțul, dacă ar fi avut mai multă personalitate și demnitate, ceea ce nu deținea, iar Lascăr Lascari, văzându-se refuzat, visa deja la trupul cumnatei Cleopatra cu nepăsarea unui client de bordeluri și nu a unui tată de familie boierească. Elena Lascari va exersa pofta de exterminare reciprocă a părinților în sânul familiei ei puțin după anul 1900.

În Poziția astrelor la 19 iulie suntem în anul 1885, în orășelul N…, ,,capitala unui județ cu o margine-n munte, alta spre Duăare și celelalte în câmpie”. Lascăr Lascari murise de curând, Davida defilînd sumbru ca o văduvă cataleptică, blocată într-o poziție încrâncenată, lăsînd să se înțeleagă că își urăște mai intens soțul mort, cel care i-a mâncat viața, decât atunci când era viu. De altminteri, nu va mai supraviețui mult călăului ei, decedînd în jurul anul 1890. Davida este încă de la începutul romanului o exaltată în materie de trăiri violente, rele. Până și venerația juvenilă pentru Șerban Vogoride e pătată de frenezia cu care îi împărtășea judecățile politice antipopulare, aproape rasiste când venea vorba de doleanțele țărănești. Această exagerată diabolizare a boierimii românești, a cărei autopsie literară scoate la iveală meschinăria și plăcerea sadică de a-i domina și umili pe alții, nu e doar nerealistă, ci și pernicioasă estetic. O clasă socială exploatatoare nu trebuie obligatoriu să fie tarata moral pînă la ultimul ei membru, aspect ce e umflat artificial de împunsăturile caricaturale, ultranegative ale portretisticii picante exersate de Petru Dumitriu. Eustațiu Cozianu era pe cale să dea lovitura la tribunal după ani de judecată în speța moșiei Dobrunu, unde țăranii nu avuseseră niciodată un boier peste ei pînă atunci. Jovial și binevoitor, Eustațiu Cozianu, fratele mai mare al neamului, își reglează starea de bine lăuntric prin a consulta astrele, favorabile în principiu, și a da de pomană la oameni sărmani, vânzători de cireșe, de pe strada urbei modeste în care se afla, din superstiție și nu din mărinimie. Anticipînd un câștig nu tocmai de ocolit, moșierul Eustatiu avea deja în plan să-i vândă pământul din Dobrunu, o cincime din averea lui de l-ar fi obținut în instanță, unui Sava Plăvănescu, avocat din județ pus pe căpătuială, căruia îi cere șaisprezece mii de galbeni, tachinîndu-l cu prețuri din ce în ce mai exorbitante. Mândria de boier de șes nu se dezminte, însă Sava Plăvănescu ar fi plătit și mai mult, pofta de înavuțire dând pe afară în tagma avocaților din România lui Carol I. Revenind în casa părintească de un oarecare fast desuet, Eustațiu își saluta trecător nevastă, care acum trăia, mai mult sau mai puțin pe ascuns, cu cel mai bun prieten al familiei, Walter Apostolescu, boier modest, cultivat, franțuzit, fără vână politicianistă, cel care îndura eresurile astrologice aberante ale lui Eustațiu din dragoste pentru soția sa. În curtea casei îl așteptau câțiva țărani din Dobrunu, care se milogesc în genunchi de Eustațiu Cozianu să se îndure de ei să le vîndă moșia obștei sătești. Cozianu, superior și protocolar, le amintește că obștea sătească nu apare în codurile de legi ale tânărului regat, dar că țăranii vor munci pentru el, ceea ce era o minciună, Cozianu având de gând să modernizeze tehnic procesul agricol, eliminînd în acest mod o parte din surplusul de populație inutilă de la munca agricolă. Dintre figurile lugubre de sărăntoci se remarcă privirea hoțească a lui Niță Negrea, singurul care îi vorbește ironic boierului ipocrit. La masă, unde domnea voia bună, sunt invitate câteva cucoane de provincie, coana Smaranda Buzescu, cinică și bârfitoare, soție de senator, mama unui fete de douăzeci și doi de ani, Constanța, amenințată să nu se căsătorească deloc (senatorul voia o alianță matrimonială în rândurile boierimii răsărite din județ), și doamna Horoveanu, căsătorită cu un mare proprietar, femeie cumsecade de numai treizeci de ani, prostuță după părerea clevetitoarei pizmașe Smaranda Buzescu. Personaje secundare, figurante, ele servesc doar să destăinuie, în drumul lor spre casă, ce se ascunde în spatele familiei Cozianu: Cleopatra avea trei copii, primul băiat, Manolică, fiind făcut cu Eustațiu, soțul legitim, Zoe, fata, aparținînd fratelui mijlociu, Bonifaciu, iar Olguța, ultima sosită, era rezultatul verii fierbinți în compania răposatei rude prin căsătorie, Lascăr Lascari. Cleopatra Cozianu, care se culcase deci cu toți cumnații ei, își înșela cu nerușinare soțul, amorezat de proiectele sale financiare și de rostul lor astrologic. Eustațiu Cozianu apelează la serviciile unui avocat cumpănit și lucid, Mihuleț, pentru a tranșa problema moșiei Dobrunu: lacom de câștig, acestuia i se promit patru armăsari dacă Eustațiu iese învingător de la tribunal. Cine s-ar fi așteptat la un act de corupție nerușinat în dobândirea moșiei, dată fiind samavolnicia boierească tipică, e suprinsă să afle că subterfugiul legalist e cel care face diferența până la urmă: avocatul Mihuleț îi atrage atenția boierului că dacă protimisul a fost respectat, obștea fiind consultată la vânzările anterioare, atunci nimic nu ar trebuie să stingherească intrarea pământului în proprietatea deplină a moșierului. Aici se subliniază fragmentarea satului între țărani de condiții sociale relativ diferite, unii înstrăinîndu-și lotul, cu consimțământul obștei, alții pretextînd că lucrează în comun parcelele agricole în continuare, oralitatea dăunînd statorniciei legale. Termenul de rezolvare este prelungit până pe 19 iulie, spre nemulțumirea moșierului obsedat și avid de pământ. Țăranul Tănăsache, zic Turcul, urma să depună mărturie în favoarea boierului și împotriva așa-numitei obști, Eustațiu promițîndu-i că l-ar fi aranjat ca primar în Dobrunu, dacă stăpânul ar fi pus mâna pe moșie. Niță Negrea, urmaș de ocnași prin tată, de panduri de-ai lui Tudor Vladimirescu prin bunic, îi pune într-o seară foc la colibă, dar Tănăsache, care dormea înăuntru cu familia, după ce refuzase să mintă la judecătorie că obștea nu fusese de acord cu vânzările de pământ anterioare, scapă ca nevătămat, bănuind numaidecât ura comunității țărănești. Îndeobște, țăranii defilează în colectiv, fără personalitate, emanînd o brutalitate de oameni ai cavernelor, vicleni și hotărâți să-l fure pe boier dacă ar fi ajuns să muncească pentru el. Lupta de clasă e cumva inegal înfățișată: armele rațiunii mercantile se ciocnesc cu foamea de supraviețuire a unor bestii. După ce, în sfârșit, Eustațiu Cozianu află că a câștigat, luîndu-și o piatră de pe inimă după zile întregi de așteptări anxioase, de ajunsese coana Cleopatra să-l creadă cu mintea rătăcită, acesta îi oferă caii promiși avocatului Mihuleț și, cuprins de delirul succesului, pornește să-și viziteze moșia din Dobrunu. Semne rele sunt, atât în fișa astrologică, nu tocmai promițătoare, dar și în starea de agitație nervoasă a boierului Cozianu, destul de surescitat după ziua în care sărbătorise etilic în familie victoria. Înainte de deznodământul violent, ne-am putea forța imaginația anticipînd o providențială comoție cerebrală sau un infarct năucitor, nu însă ceea ce se întâmplă până la urmă: însoțit doar de portărel, avocatul Mihuleț, deși invitat, abil si prudent, pretinzînd o boala trecătoare la stomac, Eustațiu Cozianu este pur și simplu lapidat de țăranii din Dobrunu (singura fantă de lumină omenească, prea puțin verosimilă, este lumânarea pe care satul ucigaș i-o ține la căpătai boierului executat). Moartea sa subită rezolvă neplăcuta confuzie matrimonială, Cleopatra Cozianu refăcându-și căsnicia alături de Walter Apostolescu. Sava Plăvănescu nu se alege cu nimic din pământ, boierul amăgindu-l degeaba că îl vinde pe douăzeci și cinci de mii de galbeni, însă avocatul Mihuleț iese tihnit la o plimbare în caleașca cu caii de curând căpătați.

Viața lui Bonifaciu Cozianu este ceva mai corpolentă evenimențial, iar pentru prima dată natura și spațiul înconjurător apar mai larg profilate, deși și aici se poate afirma că privim un decor mai întins al scenei de teatru pe care defilează personajele, singurele care contează. Petru Dumitriu este primordial un portretist mirobolant. În vara anului 1876, Bonifaciu Cozianu se află la moșia de la țară a familiei, verde și vibrînd de viață, în compania fratelui, Eustațiu, învăluit în himerice studii astrologice, și a plictisitei sale cumnate, superficiala Cleopatra, despre care știm că avea doi copii în acel moment, unul al soțului real și celălalt al lui Lascăr Lascari, care încă mai trăia. Bonifaciu are treizeci și patru de ani și e un pierde-vară care nu-si găsise momentan vocația, deși urmase dreptul la Paris și era locotenent în rezervă în armata română. Egoist feroce, arogant, dornic de a-i supune pe alții, Bonifaciu își manifestă gândurile rele despre semenii sai și pornirile impunătoare ale trupului tânăr pe Cleopatra, care se culcă cu el câteva luni consecutiv. Deși atrasă de masculinitatea sa impertinentă, Cleopatra nu-l răpune și se scârbește de el. Un an mai târziu, Bonifaciu participă la campania militară din jurul Plevnei, ca locotenent în regimentul doi Roșiori, unde se remarcă, mai mult din întâmplare, prin eroism. Împreună cu sublocotenentul Walter Apostolescu, cel care nu e încă amantul Cleopatrei, și cu ajutorul unui sergent de origine umilă, Bonifaciu, călare pe calul său viril, ucide doi cavaleriști turci și capătă medalii de onoare. Bonifaciu nu omoară din patriotism, ci din cruzime și desconsiderare pentru specia umană în general. Gândurile sale întunecate supurează din loc în loc: ,,Ce tâmpenie. Ce tâmpenie. Auzi dumneata! Cum, dar ar trebui să fiu nebun! Asta e pentru amărâții ăștia de țărani, pentru dobitocul ăsta de ofițeraș, el măcar e de meserie. Dar eu? Eu? Nu, domnilor, faceți-vă afacerile cu alții, nu cu mine. Eu am pretențiunea de a fi cel puțin la fel de privilegiat ca domniile voastre. Mama voastră de ciocoi!” Realizând gustul pentru putere, Bonifaciu se apucă, după război, considerat o ,,porcărie” pentru un boier ca el, de politică la conservatori, inițial în umbra secăturii prestigioase de Lascăr Lascari, ruda sa apropiată din opoziție. Crezul său politic se dezvăluie în scrisorea trimisă cumnatului, Lascari: ,,Sînt două soiuri de oameni: cei care le poruncesc altora să-și taie gâtul între ei, și cei care primesc și execută porunca. Doresc să trec din această a doua tagmă în cealaltă și să mă fac din nicovală ciocan și din cal călăreț.” Ca să ajungă în Camera Deputaților din partea coservatorilor, Bonifaciu se împrumută la bancă, unde în consiliul de administrație trăgea sforile Lăscărică, scutindu-l de posibilitatea ca banca ,,să-l fi jupuit”. Banii erau pentru eligibilitatea politică din județ, unde alegătorii de colegiul I, Tache Buzescu și Manolică Horoveanu, se găseau la mâna unui trepăduș și semianalfabet combinator, Ienache Balaban, băiat de arendaș, care juca pe degete pe alegătorii din celelalte două colegii electoare. Bonifaciu acționează în politică ca în amorurile sale private sau ca la război: atacă și promite, servește și își cere partea. Ienache îi înmânează petițiile unor particulari și viitorul politician îl deservește pe acesta. Bonifaciu, după ce-l bruftuluiește în public pe prefectul din județ, iese deputat pentru prima oară, poziție din care nu mai pleacă până în ceasul morții. Câțiva ani mai târziu, în 1883-1884, Bonifaciu vrea să facă rapid avere, iar o căsătorie avantajoasă ar fi fost cea mai scurtă cale în acest sens. Acesta pune ochii pe Constantina Mavromihali, cu douăzeci de ani mai tânără decât el. Bătrânul Mavromihali, politician ca Bonifaciu, acceptă cu încântare legătură, iar la căsătoria lui Cozianu participă capii conservatorilor de atunci, ,,principele Dimitrie Ghica, domnii Alexandru Lahovary, Vasile Boierescu, Constantin de Blaremberg, Petre Mavrogheni, generalul Florescu, princepele Cantacuzino”. Căsnicia celor doi este un fiasco, Bonifaciu încetînd să se mai culce cu nevastă-sa la câteva luni după nuntă: socrul nu-i transferă imediat moșiile lui Bonifaciu, care nu primește sprijin financiar nici de la tânăra văduvă Cleopatra. Când Eustațiu este ucis în iulie 1885, amoralul Bonifaciu participă la facerea dreptății în Dobrunu: Niță Negrea e omorât în bătaie de oamenii legii. Cu ocazia asta, Bonifaciu îl recunoaște pe celălalt instigator la crimă, țăranul Dumitru Petrache Nană, ca fiind sergentul alături de care luptase în Războiul de Independență. Prea târziu: țăranul, deși nu ni se spune explicit asta, are aceeași soartă de nimic ca revoltatul Niță Negrea. Războiul de clasă e, însă, în toi, statul român arătându-și colții despotici, Bonifaciu exprimându-și părarea simțită că ,,a salvgarda ordinea socială” implica un tratament șoc administrat țărănimii neascultătoare. Între 1886 și 1887, Constantina, care nu va avea niciodată copii cu Bonifaciu, se apucă încet de băutură, boală din care va muri timpuriu de ciroză puțin mai târziu. Nefericirea naturii ei melancolice ar fi putut fi înlăturată dacă Bonifaciu nu i-ar fi permis și apoi interzis contactul cu Ionaș Hagiopol, bărbatul moale care o iubea sincer și ar fi putut să-i devină soț, dacă era boier și nu fiu de negustor prosper. Viața parlamentară în care este scufundat deputatul Bonifaciu, nemulțumit că nu concentra suficientă putere la aproape cincizeci de ani, dar și văduvit de protecția lui Lascăr Lascari, mort parcă la timp, surprinde ca o lecție de teratologie exemplară: ,,Capetele negre sau cărunte, bărboase sau mustăcioase, privirile agere și aprinse uneori de patima lăcomiei și a urii, redingotele negre, jiletcile de mătase, gulerele tari, pe trupuri moi, albe, sleite de plăcerile trupești, de înjosirile spiritului și de secătuirea nervilor – asta era lumea lui, cea mai primejdioasă menajerie din țară, locul unde se dobândeau în toată țara respectul și frica pentru reprezentanții națiunii.” Bonifaciu are ocazia unică de a-și dovedi înclinația spre silnicie și crimă atunci când un dandy înrudit cu alți politicieni de vârf ai Partidului Conservator, Michel Ipsilanti, îl insultă comic pe Cozianu și Constantina într-o gazetă retrogradă, scrisă exclusiv în franțuzește, înlocuind, sub aparența unei greșeli tipografice, de trei ori cuvântul coeur (inimă) prin plebeul cur. Scopul era de a scufunda steaua politică în ascensiune a lui Bonifaciu Cozianu (carnasier oportunist: de nu ar fi fost pentru decesul lui Lascăr Lascari, acesta plănuia să intre în Partidul Liberal), care imediat îl somează la duel pe împricinit, după ce îl pălmuiește public. Însoțit de Zlătișteanu și de căpitanul Vorvoreanu, soțul Elenei Lascari, deputatul Bonifaciu Cozianu îl ucide cu spada pe nevricosul, lașul și ghinionistul Michel Ipsilanti. După atâta cutezanță, Bonifaciu Cozianu ajunge ministru, de unde asistă acrit și furios la umilința de a se vedea egalul altor mari moșieri din Partidul Conservator și de a trebuie să strângă mâna înmănușată, întinsă cu doar două degete înainte, a monarhului Carol I, care îi trata pe politicienii români de vază așa cum Bonifaciu discuta cu administratorii săi de moșii. Pofta de răzbunare își caută curând victime, marile răscoale țărănești cutremurând țara pe la 1888. Obrăznicia nativă și arbitrariul de clasă rânjesc pe chipul sumbru al lui Bonifaciu Cozianu: Alexandru Lascari, fiul Davidei, este șeful său de cabinet, cel care i-o introduce în birou pe doamna Ascherliu. Aristocrata trupeșă îi cere mieros ajutor împotriva țărănimii furibunde. Bonifaciu îi promite de la obraz să o sprijine numai dacă îi devine amantă. Doamna Ascherliu, care îl va împărți la pat pe Bonifaciu, spre ciuda sa boierească, cu prințul moștenitor Ferdinand, acceptă. În aceeași zi, moșierul Walter Apostolescu descinde cu aceeași rugăminte, care se va executa manu militari, dar după ce moșia Dobrunu e parțial distrusă, spre paguba Cleopatrei, cea care plătea pentru că nu-i împrumutase bani cumnatului ei atunci când acesta avea nevoie, înainte de căsătoria cu Mavromihali. Excedat de răspunsul în doi peri ai lui Bonifaciu, Walter Apostolescu o trimite în loc pe Cleopatra însăși, care se culcă cu Bonifaciu chiar în biroul ministerial, investiția de o sută de mii de franci de la Dobrunu nefiind recuperată vreodată. Nu este nici prima și nici ultima oară când boieroaicele valahe sunt pictate în tușe foviste de lupanar. Bonifaciu Cozianu este un al doilea Lascăr Lascari. Anii trec și latura de brută vulgară din politicianul Bonificiu Cozianu se întipărește pe fizionomia sa de canalie. Partidul Conservator îl dezamăgește, intuind mai multa vlagă la liberali și mai mult viitor în pătura țărănească, cu toate că pe politicianul viguros, tânâr, dar nu mare latifundiar, Leon Popescu (Take Ionescu, cel mai probabil, la prima vedere), speranța partidului, îl taxează ca pe un neavenit fără pedigree. Crizele de imprecații reacționare se repetă din ce în ce mai des în întrunirile partidului, Cozianu fiind deopotrivă respectat și detestat. De 10 mai, bătrânul boier, călare falnic pe cal, o înjură birjărește pe doamna Ascherliu (,, – Hai sictir, putoare!”), amanta oficială a prințului Ferdinand care privea de la zece pași defilarea. Ultima aventură a moșierului încărunțit zdravăn este cu actrița de douăzeci și șapte de ani, frumoasa cu ochii verzi Lenora Popovici, căutată și curtată de gazetari, foști ofițeri și poeți simboliști. Lenora Popovici e o variantă la fel de nurlie a Cleopatrei, dar cu izbucniri verbale de bordel, ceea ce nu-l jena pe moș Bonifaciu: cert e că ,,trăi cu el în văzul Bucureștiului trei ani de zile, în care timp își cumpără o casă, trăsură, cai, își mobilă casa cu lucruri scumpe și juca orice rol voia, în scrâșnetele de invidie ale celorlalte actrițe.” Dincolo de bravadă, bătrânul nu va mai avea potența de la 1877, Lenora abandonîndu-l pentru altcineva sau alții, tineri și vânjoși. Imediat Bonifaciu își pune nepotul, Șerban Lascari, acum director al Băncii Creditul Agricol, s-o someze pe actriță să-și plătească datoria de ,,două sute șaptezeci și patru de mii nouă sute opt franci”. Șantajul nu mai funcționează de această dată, Bonifaciu aflînd că Lenora ar prefera mai degrabă să facă trotuarul decât să se întoarcă la un bătrân zaharist ca el. Ultima scenă îl surprinde pe Bonifaciu alcoolic, implorat de sluga sa Ion, un fecior de casă, să i se dea și lui o sfoară de pământ și eliberarea din serviciu. Bonifaciu ar fi vrut să-l înjure sau să-l plesnească, dar furia îi produce subit o comoție cerebrală. La înmormântarea marelui om de stat, maior în rezervă, asistă pioși și prefăcuți tombaterele ruginite Alexandru Marghiloman, Petre Carp, Nicu Filipescu și Leon Popescu, proaspăt uns ministru al Justiției. Bonifaciu Cozianu e ultimul monstru sacru al unui sistem social, neoiobăgesc, atroce în inumanitatea lui.

Galeriei de nemernici cu ștaif i se mai adăugă un portret, de această dată într-o notă comic-grosolană în O călătorie de plăcere. ,,Într-o dimineață de primăvară, într-unul din primii ani ai veacului al XX-lea, pe la orele unsprezece, colonelul Vorvoreanu, unul din ginerii Davidei Lascari, se duse la bordel.” Doamna Elena Vorvoreanu este copila care se lupta cu soră-sa, cea înceată la minte, Eleonora, în 1875. Ea este căsătorită în povestirea O călătorie de plăcere cu lepădătura de colonel Vorvoreanu, ahtiat dupa plăceri și excitante, constrîns financiar de faptul că îi tocase deja averea nevestei, după moartea Davidei, la o existență fadă. Colonelul Vorvoreanu e un soi de Stănică Rațiu de la 1906-7. Atracția Elenei pentru el pornește din secretele baldachinului, colonelul satisfacându-i cu vârf și îndesat poftele sexuale. Colonelul fumează ca o locomotivă, citește distrat gazetele, își aranjează mustățile imperiale și visează bani de dimineața până seara. Locuiesc în aceeași casă, decorată învechit și cu prost-gust, alături de bătrâna Sofia Cozianu, văduva baronului Bodmann de la 1890, reîntoarsă în București după aproape treizeci de ani de locuit în Viena, unde nepoata ei săracă o îngrijește cu interes sporit pentru averea ce ar fi moștenit-o de la văduvă. Deși mănâncă la Capșa aproape zilnic și sunt întreținuți și plimbați de bătrânică, soții Vorvoreanu se simt asemenea unor adolescenti răsfățați, dar strânși în lesa părinților protectori. Fanteziile colonelui Vorvoreanu spun multe despre viziunea asupra vieții pe care un ofițer inactiv al armatei române o întreținea cu puțin timp înainte de cutremul geopolitic din 1914: ,,la noapte, să șezi într-o grădină, cu bateriile de vin la gheață și cu o șanteuză în dreapta, una-n stânga, pe care să le ciupești de șezut cu toată mâna, militărește, fără să-ți pierzi monoclul din ochi, nici să lăși să ți se pleoștească vârfurile văcsuite ale mustăților! Ah, da! Și pe urmă, biletul de tren la Paris, cafeneaua, varieteurile, midinetele, micile dansatoare, cluburile cu străini care se cunosc în jurul mesei de joc. Ah, da!” Sofia Cozianu, putred de bogată, trecuse de optzeci de ani și se așteaptă ca fasoanele ei să fie acceptate natural de către familia Vorvoreanu. Înfumurată și despotică, bătrâna se lăuda că șofase în prima mașină electrică a domnului Benz și judeca invențiile și modele din ultimii ei ani de viață cu o privire acru-conservatoare, patimile nesuferite ale omului dintotdeauna, din care se pomenise personal cu atâtea, neavînd cum să dispară vreodată. Mișu Vorvoreanu i-ar fi provocat moartea, mai ales când unul din cei trei poli pe care îl cheltuiau cu mesele în oraș ajungea sub formă de bani de buzunar pentru colonelul deșucheat. Petru Dumitriu ne oferă pentru prima oară o explicație istorică, îngust-moralizatoare și de o altitudine epistemică joasă, asupra acestui fenomen de orbire politică, care, în definitiv, se aplică în orice societate modern-capitalistă: ,,Erau oameni avuți și europeni în anul 1904; bătrâna voia să se distreze cați ani mai avea de trăit; soții Vorvoreanu aveau nevoie de marea ei avere; iar soarta omenirii în general, condiția omului pe pământ, fizică și spirituală, suferința care putuse naște violențele războiului boxerilor și se sfârșea cu supliciul răsculaților, toate acestea cu implicațiile lor imorale, răspunderea pentru ele, sensul lor uman și istoric erau foate departe de cei trei meseni, sau nici nu existau pentru ei; acea perioadă a societății burgheze ajungea la o atrofie a simțului moral, o îngustare a eticii devenite strict de clasă, ceea ce a permis și represiunea revoluției ruse din 1905, și a răscoalelor țărănești din România anului 1907, și izbucnirea primului război mondial pentru niște pretexte absurde și mai apoi, după 1920 și mai ales după 1930, criza de moralitate publică, falsificarea valorilor etice, care au făcut posibile masacrele săvârșite de mișcările fasciste, războiul început de Japonia împotriva Chinei în 1934 și în sfârșit al doilea război mondial. E o limitare a sentimentului de participare la o existență colectivă, atât de adânc omenesc; o dispariție a acestui sentiment, înlocuit de acela al existenței individuale proprii cu corolarul indiferentismului etic, de unde decurge capacitatea mult sporită de a asista la suferința altuia și de a o provoca.” Și, totuși, Mișu Vorvoreanu nu premeditează un act de omucidere, deși umilința zilnică a unui colonel înțepat ca dânsul l-ar fi împins la un gest pripit. În schimb, Elena Vorvoreanu face trimiteri dese la câtă fidelitate, spre deosebire de frații și surorile sale, dovedesc ei doi și fiica lor, adolescenta Elvira, căreia i se promite în van că va merge la un pension elitist de fete din Austria de către perfida octogenară. Pesemne că ceea ce îi reține de la crimă este prezența unui avocat strălucit, dar cam efeminat, Alexandru Antofilache, pe care Sofia Cozianu îl zorește să-i încheie testamentul. Fosta amantă a reacționarului Șerban Vogoride este sfătuită să-și vândă toate proprietățile și să le preschimbe în bijuterii, dacă intenționa să lase întreaga ei avere unei singure nepoate, dezmoștenindu-i complet și definitiv pe ceilalți nouă urmași. Zis și făcut, Elena și Mișu Vorvoreanu topindu-se în îmbrățișări erotice în speranța că testamentul urma să-i favorizeze exclusiv pe ei. Ultima socoteală a colonelului constă în a o convinge pe bătrână să realizeze un tur extenuant al Europei într-o nou-cumpărată căruță-mașină, dar până să înceapă călătoria din urmă, amânată în urma unui accident oarecare al șoferului neexperimentat, Sofia Cozianu moare. Mișu Vorvoreanu se temea, în coșmarurile sale de psihotic, că poate-poate se va stinge înaintea hoascei. Ghilotina coboară scurt însă odată cu deschiderea testamentului, unde, spre groaza fraților Alexandru și Șerban Lascari, a Sofiei Șufana, căsătorită cu un petrolist milionar din valea Prahovei, a celor doi Vorvoreanu, giuvaiericalele merg la Eleonora Smadoviceanu, tălâmba urmașă a Davidei, cea care pleacase prima, val-vârtej, fără să salute, de la consiliul de familie. La câteva săptămâni după această întrevedere, Mișu Vorvoreanu, deprins cu slugărnicia, fuge la Paris, Sodoma și Gomora pentru păturile înstărite românești, însoțindu-l ca un fel de servitor personal pe Ștefan Lascari. Elena Vorvoreanu, nu tocmai deprimată de soțul colonel ușuratic, pleacă și ea la țară, însoțită de Elvira, coborînd punctual în gara Salcia, unde locuia sora ei mai mare, toanta și neghioaba de Eleonora. Planul de a-i subtiliza bijuteriile moștenite se împlinește în următorea parte din roman. Dinastia Cozianu-Lascari se îndreaptă galopant spre fundul istoriei.

Bijuterii de familie, una dintre nestematele Cronicii de familie, ar fi riscat să alunece într-o comedie cu final negru dacă Petru Dumitriu n-ar fi sesizat importanța unei panorame istorice și a unei alternări a planurilor și registrelor narative. Anul este 1907, primăvara, iar ocazia unor momente desprinse din Răscoala lui Liviu Rebreanu, însoțite de șerpuitoare limbi de foc care macerează lemnul vechi din tradiționalele conace boierești, nu poate fi ratată. Retragerea boierilor înspre orașe și teama care îi zguduia în fața prăpădului amintesc timid de paginile Moscovei incendiate și în curs de zorită golire din Război și pace. Bijuterii de familie este o dramă epică fără cusur. Eleonora Smadoviceanu nu avusese copii cu răposatul senator și, la vârsta de patruzeci și ceva de ani, îmbătrînise timpuriu. Locuia de zece ani închisă pe moșie. E destul de greu de apreciat de ce boală psihică suferea sau dacă era vorba de un retard păstrat din copilărie, însă Eleonora seamănă întrucâtva cu Lăscăruș Lascari: acră, hrăpăreață și stâpănită de ura difuză și impasibilitatea imorală a clasei sale. Soră-sa, Elena Vorvoreanu și nepoata-sa, Elvira, o brunetă cu ochii verzi care se anunța de o frumusețe răpitoare, îi vânau averea după cum încercaseră și cu bunica Sofia Cozianu. Dincolo de antipatia celor două surori, care ajung să-și dispute nu pe împopoțonata păpușă Zoe, ca-n copilărie, ci cutia de bijuterii a familiei, țărănimea fierbîndă e în primplan. Un băiat de pripas, desculț și amărît, Marinică vine de pe tren și coboară pe lângă Salcia, unde răspândește sămânța revoltei din Moldova. În discursul său superstițios și rudimentar se leagă mai multe focare de inspirație: studenții anarhiști, plătiți de ruși, protobolșevici, înfuriați de neizbânda anului 1905 în Rusia, moartea regelui României și rugămintea reginei către țărani de a curăța țara de năpârcile ciocoiești. Marinica și alții ca el sunt simpatizați și lăsați să călătorească de personalul Căilor Ferate Române. Frânarul de la gară și țăranul pribeag se unesc instantaneu în cuget. Aici Petru Dumitriu bifează școlărește lecția leninistă a anului 1917 înainte de termen. Agitatorul Marinică vrea vărsare de sânge și distrugerea caselor boierești. Apar și ceilalți țărani, bolnavi de pelagră, flămânzi, costelivi și murdari până la gât de noroi; Iordache, Rizea, Mototolea etc. Fiecare își spune păsul: cum Ivancea, arendașul boieroaicei Smadoviceanu, îi amenda din nimic și îi târa prin tribunale, unde țăranii pierdeau și plăteau amenzi grele pentru sărăcia lor. Ivancea e arendașul prin definiție, care atunci când nu fură de la stăpână, îi suprasolicită pe țărani în vederea îmbogățirii personale. Al doilea mare proprietar din sudul județului e un anume prinț, beiul, care cu o zi înainte, în spirit nazist sau ca în coloniile Belgiei în Africa, împușcase în joacă pe un tânăr țăran, Zaharia al lui Uracu, băiat care trăgea acum să moară, cum se și întâmplă. Cămătarul mai răsărit al satului este cel de-al treilea dușman al sătenilor. Fiecare strat narativ îngroașă naturalist dezolarea sumbă a locului. Dintre țărani, ființe ale cavernelor, troglodite, descrise fără urmă de simpatie de Petru Dumitriu, se desprinde Pîrvul, țăran cu mulți copii subnutriți și bolnavi, omul cu securea răzbunării seculare. În conacul Eleonorei, care își apostrofa sadic din nimic rudele scăpătate, prefectul, fricos, pus în funcție numai pe seama prieteniei cu moșierii din ținut, le înștiințează despre pericolul unei răscoale. Eleonora, semicretină, juca aprig cărți pe bani cu Elvira, pe care o curăța încântată de sine. Elena Vorvoreanu nu putea comenta fiindcă era mai săracă decât soră-sa. Legăturile de sânge sunt spulberate deja de o generație. Eleonora se freacă pe spate ca un demon slinos cu o scărpinătoare de fildeș la fiecare câteva minute. Arendașul Ivancea întărește sfatul prefectului de a părăsi urgent moșia, mai ales că știa cât rău le făcuse în ultimii ani țărănimii descompuse fizic, însă Eleonora îi amintește orbește că boieria domnește de veacuri în România și că un arendaș, mârlan după naștere, asculta mereu de moșier. Îl amenința chiar că-l înlocuiește cu un alt vechil, Alexiu, care îl slujea cu pricepere pe prinț. Între timp, moșia beiului ardea pălălaie dincolo de fereastră. Elena Vorvoreanu anticipa fuga și clipa în care ar fi furat caseta cu bijuterii. Casa Eleonorei era aceea în care îi născuse pe Elvira și Mișu, băiatul colonelului, soțul fugit la Paris (nu era la prima escapadă), tânăr introdus abia acum în roman, care era ofițer roșior de carieră. În acest răstimp, pornind de la gară, țăranii se adună în pâlcuri de fiare dezlănțuite și pornesc să pârjolească ograda boierilor. Țăranii au faciesuri de haite criminale. ,,Umblă cu securea sub braț, o secure cu coadă scurtă, cu tăișul arcuit, cu ciocan în partea cealaltă, cum se făceau pe vremuri.” Bandele de țărani dezlănțuiți îi prind pe cei doi arendași și, asemenea soldaților SS în genocidurile din Iugoslavia partizanilor comuniști în al Doilea Război Mondial sau a luptătorilor de guerillă ceceni în războiul cu Rusia în anii 1990, îi decapitează horror pe cei doi. Pentru o operă pretins realist-socialistă, Cronică de familie proiectează cel puțin bizar, mai cu seamă pentru anii 1950 în România, masele țărănești aidoma unor stihii incontrolabile, însetate de sânge ca stoluri de lilieci famelici în căutare de șoareci și șobolani de câmpie. ,,Curgeau pe uliță, o umpleau de umbre negre și de glasuri ce creșteau în strigăte și zarvă.” Cititorul este speriat de aceste spectre sinistre, de parcă ar împărtăși stările de spirit ale celor două Vorvoreanu, cele care fug cu caseta la gară, lăsând-o pe alienata Eleonora singură cuc în conacul bântuit. Țăranii sunt hitchcockian ,,înșirați pe linie ca mătăniile de păsări negre înșirate pe firele de telegraf în văzduhul șesului pustiu”. Șeful gării, care se străduiește servil să le urce într-un vagon oarecare de pasageri pe Elena și Elvira Vorvoreanu, le aduce aminte în treacăt că pe moșia din Dobrunu a domnului Walter Apostelescu avuseseră loc prăpăstii. Elena Vorvoreanu nu poate înțelege cum se pot revolta, după sute de ani de înjosire, aceste creaturi infernale subumane. În tren, un oarecare colonel Rusescu se fălește că a răpus cu mâna lui de vânător doi țărani. Elena Vorvoreanu se roagă la ceruri ca soră-sa, Elvira, să fi fost crestată ireparabil de țărani, acele ființe cu ,,dinții mărunți și veninoși ai sărăciei și ai mâhnirii”. După ce fac pustiu în jurul lor, înfierbântații țărani se gândesc să urce în tren, să meargă la judecătoria din județ unde să facă praf documentele și actele de proprietate ale boierilor. Dar până să pună în aplicare acest plan nesăbuit, cațiva se iau deja la bătaie în problema împărțirii pământurilor, dacă aceasta se va face în obște sau cu titlul de proprietate individuală. Țărănimea cunoaște și ea faliții și învingătorii ei chiaburi. Personalul muncitoresc feroviar nu se coordonează cu țărănimea rebelă, dar cele două clase se studiază amical din priviri. Masele sunt, altfel decât de obicei, cu temperatura ridicată: ,,Furcile se clătinau deasupra capetelor oamenilor și cu fiecare boare de vânt venea o răbufnire de strigăte.” Ajunse în capitala de județ, Elena Vorvoreanu, după ce inspectează cutia de bijuterii, făcând o retrospectivă a amintirilor familiei și conștientizînd, finalmente, cât de morbid de avară îi era sora, merge în toate casele boierești, văicărindu-se ipocrit de grija Eleonorei, sfâșiată probabil de haitele țărănești, necravașate la timp. În realitate, Eleonora, cu mințile ei rătăcite, se afla în grija familiei învățătorului din sat, țăranii lăsînd-o în pace. În casa Matildei Misirliu, Eleva Vorvoreanu schimbă impresii cu elita județului. Afară, zece mii de desculți cu furci în mâini pătrundeau în oraș. Zoe Izvoranu și Aristița Pretorian pun evenimentele pe seama anarhismului rusesc. Dacă le-ar fi ținut ,,conferințe” instructive la momentul potrivit, țăranii nu s-ar năpusti ca vandalii acum. Domnul Augustatos este cel mai mare latifundiar de acolo, iar nemulțumirea pe seama activității prefectului îl va costa pe acesta din urmă postul. Colonelului Cilibia, un ofițer obez și grobian cu mutră de măcelar, îi revine sarcina ingrată de a-i lichida pe răsculați. Abia cu intrarea regimentului patru Roșiori în reședința de județ, țăranii sunt masacrați. Tânărul Mișu Vorvoreanu, copie țanțoșă a tatălui său, se remarcă printr-o conduită represivă exemplară. După pacificarea violentă a urbei din județul agrar de la nord de Dunăre, prefectul și domnul Augustatos pierd la cărți, semn de calm redobândit al elitelor, în fața mult mai experimentatului cartofor, colonelul Cilibia, devenit important în ecuația socială tulbure. Doamna Elena Vorvoreanu și fiică-sa, Eleonora, se grăbesc la moșie, în căutarea mătușii Elenora. Mișu Vorvoreanu îl pălmuiește pe bietul învățător pentru lipsa de educație patriotică pe care le-a dat-o țăranilor descreierați. Maică-sa nu știe cum să se retragă mai repede la conac peste noapte. Eleonara pare cu mințile ceva mai împrăștiate decât de regulă, deși din galimatiasul său aspru rezultă clar ca își bănuia rudele de potlogării și hoții. Printre ruinele fostei case, Elena Vorvoreanu trece la fapte în întunericul deplin de afară. Eleonora dormea lin, nu însă și nepoată-sa, care se prefăcea. ,,Ca fulgerul, o acoperi cu perna, o apăsă, se urcă pe ea cu trupul ei mare și greu, îi stăpîni zvârcolirile slabe sub plapumă, cu genunchii și cu mâinile, până nu mai simți nici o mișcare.” Cele câteva personaje de țărani tragici, calibanii răpuși de Armata Română, sunt acum pe șlepuri, plutind pe Dunăre, înconjurați de soldați ridicați din aceeași extracție socială ca ei. În afară oricăror regulamente, legi sau drepturi ale omului si cetățeanului, cei douăzeci sunt coborîți pe mal, duși în șes și executați pe furiș. Unul dintre soldații călăi cedează nervos și se sinucide. La București, prefectul în curs de destituire urmărește jocul tânărului actor Bulandra, în Marchizul de Priola, alături de șeful de cabinet al unui ministru, protectorul său politic. Speră să nu-și piardă funcția bănoasă. Cele două Vorvoreanu, înveșmîntate în bijuterii sclipitoare, nu-l salută pe prefect, prefecîndu-se că nu-l cunosc. Cariera sa politică e complet sfârșită. Domnia ,,eroului de la Hodivoaia”, sat ras ca-n palmă cu tunurile statului, avea să mai dureze șapte ani.

În Viața la țară (I) am ajuns cronologic în anul 1915. Adolescentul hormonal Dimitrie Cozianu, alintat Dim, se întoarce în vacanța de vară la Dobrunu. Este elev la liceul ,,Gheorghe Bibescu” din cel mai răsărit oraș al județului. În căruța care-l duce la conac, de două ori renovat de când cu răscoala, vizitiul Nicolae, alcoolic din fire, e abordat de doi inși din sat care îi propun răstit să-i ducă și pe ei cu trăsura. Nu-l văzuseră pe tânărul de pe bancheta din spate. Niculae nu recunoaște că ar transporta călători pe bani sau băutură în timpul când boierii nu au nevoie de caleașcă, dar țăranul român e teribil de mincinos și bănuitor când e vorba de interesul lui la mijloc. Dim trece prin ordaliile sexuale ale adolescenței: vocea i se schimbă, iar mintea îi fuge ba la fetele de bordel de care îi povestiseră în termeni fabuloși colegii de liceu, ba la Julieta Doicescu, fata unui avocat cunoscut din provincia lor. Dim este băiatul lui Manolache Cozianu și văr primar cu Ghighi, băiatul mătușii Olga, cu Augusta Hagibei, fiica lui Alexandru Lăscăruș și Elvira Vorvoreanu, fata mătușii Elena Vorvoreanu, ucigașa de soră din Bijuterii de familie. Toți aceștia sunt adunați în curtea casei din Dobrunu. Augusta Hagibei e căsătorită cu domnul Hagibei și are douăzeci și opt de ani. Verișoara Elvira se luase de curând cu Ipsilanti, general de armată. Domnul Hagibei, tatăl Manolică și prințul Duca, însurat cu mătușa Olga, discută aprins despre intrarea României în război. Tabăra antantistă numără cei mai mulți susținători, doar verișorul Mișu Vorvoreanu, ofițer, e declarat de partea Germaniei și Imperiului Austro-Ungar. Dim este agitat și cu mintea dusă la femei. Noaptea visele îi provoaca poluții, iar starea de excitare e parcă permanentă. La un moment dat, Șerban Romanò, fiul de zece ani al verișoarei sale primare, Alexandrina, îi spune că Elvira se regulează prin împrejurimi cu Ghighi. Dim îi pune întrebări, iar rațiunea i se tulbură. Zguduit de informația fierbinte, Dim zace tulburat pe iarbă când îi aude pe domnii Hagibei și Romanò, soții verișoarelor sale Lascari, bârfind în trecere. Se spunea că bunica, care încă trăia, se întorsese din străinătate și era prezentă la masă, Cleopatra Apostolescu, fostă Cozianu, îl făcuse pe tatăl lui, Manolică, cu bunicul Eustațiu, cel omorât de țărani, pe matura Zoe cu Bonifaciu Cozianu, fratele bunicului, iar pe madam Duca cu Lascăr Lascari, cumnatul bunicului Eustațiu. Mătușile sale erau, drept urmare, surori doar de mamă cu tatăl lui Dim. În acea noapte albă de vara, Dim avu câteva fantezii erotice cu Elvira și Augusta, verișoarele lui împlinite la trup. Pe Augusta o întâlnise pe hol noaptea și o poftește animalic. Nimic nu se întâmplă. A doua zi asistă la o tranzacție comercială dintre un țăran șiret, care își vindea capra, și tatăl său Manolică Cozianu. Țăranul își lăsa capra fără să mărturisească faptul că nu mai putea da lapte fiindcă fusese la țap. După ce o cumpără, singurul fiu al lui Eustațiu conchide, firește, că țăranul român e o făptură imorală, alcătuită numai din instincte brutale. Dim meditează la desfrânarea bunicii Cleopatra. Aceasta îl cheamă curând la dânsa în încăpere să mai stea nițel de vorbă cu acest nepot devenit așa de repede bărbătuș. Nepotul merse în odaie și se așeză lângă dânsa pe pat, așa cum îl rugase tandru. Bunica îi aruncase priviri curioase încă de când ajunsese acasă. ,,Dar la niște vorbe pe care i le șopti dânsa și la un gest al ei, brusc, rapid, Dim sări în sus, îngrozit, și se repezi spre ușă, o deschise, ieși și porni în fugă pe culoar.” În săptămână care urmă, Dim suferea la pat, lovit de scarlatină, delirînd sub febră și rostind scârboșenii sexuale, suficient pentru ca părinții să cântărească ideea de a-l trimite pentru studii la internat în Elveția sau Franța în anul următor. Singura îmbufnată și indiferentă este bunica Cleopatra, nepotul ei nemaiprezentînd interes. Petru Dumitriu împinge trama în bălțile stătute ale viciului patologic.

În nuvela Datoria, soțul Olgăi Cozianu, Gheorghe Duca, coborâtor din domnitori moldoveni, mare moșier, e colonel în armata română și fost profesor în liceele cu profil militar. ,,Fratele mai mic al acestui domn Duca făcuse o școala de cadeți la Potsdam și Academia Militară Regală Prusiană; în 1916 era colonel în armata română; în octombrie sau noiembrie, i se dăduse comanda unei brigăzi alcătuită dintr-un regiment de grăniceri și două regimente de infanterie.” Muntenia fusese cucerită, iar frontul se mutase pe linia Carpaților Orientali, țara ajungînd la dimensiuni reduse, practic Moldova mică. Armata română, coordonată prost și cu dotări insuficiente, era în completă retragere. Fără ajutorul militar (și, mai ales, ofițeresc) franco-britanic, românii ar fi pierdut cu siguranță războiul. Statul moșieresc plesnise la coate și se afla în complet faliment politico-administrativ. Locotentul Laurențiu Streie provenea dintr-o familie de militari, iar un unchi îi fusese general. Ofițer de profesie, Streie respecta ordinele și asculta de superiori cu acea supușenie câinească inoculată naționalist în școlile militare. Sublocotentul Dumitriu era un alt demn ofițer de carieră, pregătit impecabil în Germania. Doar sublocotentul Gogu Apostolescu, nepotul din a doua căsătorie a Cleopatrei Cozianu și văr de departe cu Olga Duca, soția colonelului Duca, așa-zisa somitate militară, discută jovial despre bordelurile de la Paris, băutură și petreceri și câte puțin despre pictură, profesia în care voia să se lanseze, copil de moșier cu mult timp liber. Războiul era o obligație stupidă pentru dânsul. Locotenenții Friedmann, Stahl și Istrate sunt ofițeri politicoși și prezentabili, extrași din mediile orășenești mai prospere, cu respect față de patrie și autorități, însă nu atât de devotați ca dârzul Streie. Îl vedem apoi pe colonelul Vasilache, un laș fără pereche, statmajorist de meserie, care la primul foc al inamicului fuge cu coada între picioare. Pedeapsa pentru ofițerii superiori? Nici una, firește. Armata e în necontenită retragere înspre câmpia Moldovei. Soldații sunt prost echipați, iar muniția-i puțină. Comandanții au o politică defetistă, în ciuda strigătelor patriotarde. Armata română se simte îngenuncheată de cea germană, în neobosită ofensivă. E ca diferența între ,,ciocănitul pe un ceaun de tuci de ciocănitul pe un ulcior de lut”. Pentru colonelul Duca ,,ordinele, regulamentul, onoarea militară” sunt aprecieri îndoielnice la români. Fără să-l condamnăm nici acum pentru scepticismul său, acesta, germanofil prin vocație, își orchestrează dezertarea la inamic fiind de părere că în 1916 războiul era ca pierdut pentru români, ceea ce suna rezonabil ca pronostic pe termen scurt. Primește sprijinul în bani de la vărul soției sale, Șerban Lascari, director de bancă, bărbat la aproape cincizeci de ani. Cu această ocazie aflăm că marele capital financiar profita din plin de pe urma războiului. Colonelul Duca ar fi urmat să-ți susțină traiul în Germania din ,,economiile” depozitate la Deutsche Bank, unde îl aștepta cu sprijinul său Hugo von Rosenfeld, colaborator și amic de-al lui Șerban Lascari. Duca fuge la dușman prin zona de front controlată de fostul său elev la școala militară, cel care îi purta oarecare respect, deși îl descumpănise prin retragerile repetate ale armatei, locotenentul Laurențiu Streie. Nu putem garanta că Duca personal îl ucide pe sergentul Florea Marin, soldatul-țăran care îl însoțește spre linia inamică, dar colonelul român e un monstru capabil de orice. Mitocanul de Cilibia ajunsese între timp general. Se iau măsuri drastice, iar câțiva ofițeri sunt arestați. Statul-major hotărăște să se dea o lecție dură altor posibili dezertori, iar țapul ispășitor este ales însuși Laurențiu Streie, sacrificat ca Apostol Bologa în Pădurea spânzuraților, dar fără drama de conștiință din romanul lui Liviu Rebreanu. Curtea Marțială orchestrează sumar un dosar-fantomă, în care locotenentul, naiv, credul, bineintenționat, dar cinic în privința vieții, ateu, este acuzat că l-ar fi sprijinit pe trădătorul Duca, iar Laurențiu Streie e condamnat imediat la moarte. Regele Ferdinand refuză să-l grațieze. Pedeapsa este executată în fața camarazilor săi, gorila de Cilibia dându-i locotentului Stahl ordinul să-și împuște prietenul de arme. Acesta refuză vertical. ,,Locotentul Stahl fu trimis să comande un spital de tifos exantematic în dosul frontului. Peste o săptămână, era bolnav, între viață și moarte”. Armata Română este, la vârful său, o trupă de fanfaroni, escroci, bandiți, ucigași și nulități militare fără strop de demnitate.

Mizeriile războiului e o reluare șchioapă estetic a ideilor conținute în proza anterioară, plasată de această dată în februarie-martie 1917. Locotenentul Stahl rezistă glorios tifosului exantematic, de pe urma căruia își întărește sistemul imunitar bînd dintr-un butoi de varză acră, rătăcit prin curtea spitalului îmbâcsit. Pe front, colonelul Vasilache, ditirambic ca orice naționalist de mucava și jalnic ca practician, îl trimite pe locotenentul Friedmann să atace disperat și compensativ, după ce regimentul patru roșiori, din care făcea parte și Mișu Vorvoreanu, fugise rușinos din calea germanilor. Cei mai mulți grăniceri mor în urma ofensivei, iar locotenentul Friedmann, cu nume evreiesc, este ultrascârbit de practicile aberante ale armatei române, condusă de o turmă de generali derbedei. Gloria, însă, își are regulile ei contabile. ,,Pentru atacul acela colonelul Vasilache primi ordinul ,,Mihai Viteazul”, iar locotenentul Friedmann, sublocotenentul Dumitriu și mulți alți ofițeri, ,,Coroana României”, cu spade. Decorații fură împărțite și multor soldați. Celor morți, nu, fiindcă nu mai puteau fi încurajați.” Restul povestirii se deșiră în jocuri de cărți până în zori, înjurături, încăperi sufocate de fum de țigară, alcool, într-un cuvânt, relaș milităresc. De aici aflăm că Gogu Apostolescu, băiatul doamnei Cleopatra, ex-Cozianu, trișa la cărți ca o haimana, bea coniac franțuzesc și fuma trabucuri fine cubaneze. Gogu, printre imprecații și cântece fără perdea, recunoaște degajat că nu credea în nimic pe lumea asta dincolo de stomac, femei și distracții intense, pictura ocupînd un loc marginal în universul lui moșieresc. Stahl, Friedmann, Apostolescu și Dumitriu trag împreună o beție strașnică, joacă cu vioiciune cărți, după care vânează o țărancă pe câmp, care se dovedește, privită mai de aproape, a fi soldat, și o prostituată la șosea, pe care o înhață primii câțiva soldați ruși, aliații patriei. Ajuns înapoi la spital, Stahl observă cum un pâlc de pacienți cu un doctor alături se holbau în ciubărul cu zeamă de varză acră. Înauntru se descompunea de luni de zile un pacient care murise încercând să bea din licoarea întremătoare. Stahl se vindecase din hoitul unui alt bolnav.

În ianuarie 1918, Augusta Hagibei și vărul ei Ghighi Duca, nepotul colonelului dezertor Duca, așa-numitul prinț, merg grăbiți pe străzile din Iași. Augusta tocmai trecuse printr-un chiuretaj. Trăia de ceva vreme cu Ghighi, care o părăsește fără prea multe comentarii. Acesta este debutul abrupt din Augusta sau Marșul Nupțial. Retragerea administrației statului la Iași punea presiune pe bunăstarea elitelor aristocratice. ,,În seara aceea o aduse totuși cu bine pe Augusta acasă. (Stătea cu domnul Hagibei, director general într-un minister, cu sora ei mai mare mare, Alexandrina Romanò și cu cumnatul ei, în două odăițe înghesuite, în casa unui profesor de liceu, aproape de strada Lăpușneanu.)” Ghighi Duca e afemeiat, după cum Augustei îi plăcea preacurvia. Din acest moment încolo, locotenentul Friedmann, multiplu decorat pentru fapte de vitejie, devine protagonistul nuvelei. Acesta se întâlnește în tren cu junele Dimitrie Cozianu, în vârstă de optsprezece ani, care-l informează că s-a petrecut Revoluția ,,maximaliștilor” în Rusia. După care, fără să mai aștepte vreo reacție, tânărul moșier se avîntă într-o tiradă fluvială, simplă propagandă monarhică, în tren. Întâi îi informează pe soldații țărani că vor fi împroprietăriți, apoi că marii moșieri nu vor deține mai mult de cinci sute de pogoane. Urmașul lui Bonifaciu Cozianu îl zăpăcește pe Friedmann, care, după atâția ani de front, uitase rolul politicii în viața civilă. Dim Cozianu îi recunoaște locotenentului că elitele sunt nevoite să impună reforme și să se modernizeze dacă nu vor să fie luați pe sus de furtuna revoluționară. Cozianu junior îl înjură apoi pe prim-ministrul Brătianu pentru ca imediat după aceea să-i aprecieze fariseismul de clasă ca necesar: omul din 1907 pretindea a fi aliatul de conjunctură al țărănimii. Friedmann face cunoștință cu alți tineri ca Dimitrie Cozianu, însetați de politica vremii. Personajele sunt caraghioase, iar opiniile lor o adevărată parodie a mișcării revoluționare rusești: gazetarul socialist Nicu Prodan urlă demagogic, Fănică Niculescu, pregătit în filozofie în Germania, dar cu studiile neterminate la timp, debitează furios crâmpeie de idei, Titel Negruzzi, un om fără căpătâi în căutarea unei cauze pe măsură, cheamă la acțiune, până și Gogu Apostolescu, din ce în ce mai alcoolic, se lansează în discuții fără rost, absurde și ridicole. Acest nucleu cu mințile tulburate se decide să dea o revoluție de buzunar la Iași, arestînd pe rege, pe membrii guvernului etc., chiar dacă asta implica, în chip aberant, o alianță cu generalul Averescu. Friedmann se lasă târât în jocul unor tineri zvăpăiați, o bună parte din ei lepădături de origine boierească, cu proptele la cel mai înalt nivel. Grupul de palavre încinse, căruia i se alătură din penumbră și Ghighi Duca, se întâlnește în casa conspirativă a Augustei Hagibei. E greu de înțeles unde intra atâta lume pestriță. Alcoolul și țigara acompaniază spiritele aprinse de ,,puterea politică revoluționară”. Titel Negruzzi ajunge să se culce cu Augusta după doar câteva întâlniri. Ghighi Duca îl prezintă cunoscuților pe un rus oarecare, Golubenko, un tip serios, simpatizant al Revoluției din octombrie 1917. După câteva întrevederi trăznite, debile, Golubenko, care simte în locotenentul evreu Friedmann un spirit ceva mai cerebral, dar neinstruit politic, îi oferă Manifestul comunist în limba franceză, explicîndu-i că gruparea lor nu are nici un fel de organizare și contact cu masele, iar majoritatea celor din casa Augustei sunt niste aventurieri aristocratici care se prostesc cu ultima moda, fiind oameni inepți și inapți, pe care nu te poți baza. Pe de altă parte, situația generală era coaptă pentru o intervenție revoluționară, în ciuda șanselor minime de reușită. În acest timp, Augusta începe sa se culce cu Fănică Negulescu. Gazda lor nu înțelegea nimic din discuții, casa conspirativă mirosind mai degrabă a bordel ieftin. A doua zi seara, Golubenko și alți probolșevici din tabăra generalului Șcerbacev sunt împușcati în garnizoana alb-gardistă, iar Friedmann este arestat de partea română. Prim-ministrul cu maniere orientale, despotul unei familii politice cu tradiție, I.C. Brătianu este informat de Siguranță asupra celor întâmplate. Friedmann, evreul comunist, este singurul condamnat la moarte, dar nu una scrisă, ci prin obligativitatea de a lupta la infanterie în primul front. În tren, înconjurat de soldați ruși bătăioși, alții sau poate aceiași pe care îi văzuse că își omorîseră ofițerii cu câteva săptămâni înainte, Friedmann, supravegheat de doi jandarmi, nu încearcă să fugă. Are nervii destrămați, acceptînd să meargă pe același drum ca locotenentul Sterie. Se convertise neverosimil de repede la bolșevism. Un plutonier îl împușcă până să ajungă să guste din înfruntarea dintre tranșee. Actele sunt falsificate util, după cum suntem familiarizați că se practică deja în Armata română. Ghighi Duca, în schimb, după o lungă convalescență, supraviețuiește frontului. Când o reîntâlnește pe Augusta într-o seară la teatru, scenă care o reproduce pe aceea din finalul Bijuteriilor de familie, aceasta îl informează că domnul Hagibei murise de ,,gripă infecțioasă”, la fel ca domnul Romanò, cumnatul ei de soră. Ghighi întreabă dacă ea era cea care i-a turnat, iar Augusta Lascari recunoaște vesel și tâmp că totul fusese o poznă femeiască pentru a-l pedepsi pe bărbatul care o jignise, însuși Ghighi. De la statul major al armatei, trecînd prin prim-ministrul de atunci al țării, terminînd cu Augusta, murdăria omenească nu are limite.

Povestirea Salata s-a bucurat de o ecranizare fulminantă a regizorului Lucian Pintilie in 1994, cu titlul O vară de neuitat. Maria-Theresia von Debretzy se trage dintr-o familie de secui reformați care coboară până dincolo de 1600 în istoria Transilvaniei. Mătușile ei, fete bătrâne, Maria-Theresia și Carolina-Francisca-Josepha avuseseră singure grijă de ea în copilărie și adolescență, povestindu-i istovitor istoria feudală a familiei, ferecată in provincia ei ponosită. Neamul sărăcise, nu numai din imprudența mătușilor, darnice și visătoare, ci, pur și simplu, din îngustimea vieții sociale și din neadaptarea provocată de schimbarea de după 1850 în Imperiu. Fratele lor, Carol von Debretzy trecuse printr-o scurtă carieră militară, care se terminase cu cinci ani de închisoare. Acesta încercase să-l ucidă, și aproape ca reușise, pe straja-meșterul din regimentul său de husari pentru că îl jignise în onoarea sa de nemeș. După ce studiase ingineria la Viena, Carol von Debretzy lucrase o vreme pe câmpurile petrolifere din România și Galiția. Sarac, circulau zvonuri despre el că ar fi avut simpatii socialiste. Din căsătoria sa scurtă cu Sofia Lascari rezultă o fată, Maria-Theresia, cea care purta unul din cele două nume pe care și le permitea neamul lor de nemeși. Apoi, Carol muri, iar Lascăr Lascari o căsători în pripă pe Sofia cu Șufană, milionar care parvenise subit din petrol, nepoata repudiată crescînd în compania celor două mătuși lunatic-paseiste, fără ca mama să mai știe ceva de ea. Acum, în jurul anului 1925, Maria-Theresia von Debretzy este căsătorită cu locotenentul Petre Dumitriu, actualmente căpitan, cu care are câțiva copii (spre deosebire de film, aceștia sunt cvasiabsenți). În orașul de provincie cunoscut, situat aproape de Dunăre, mătușa Elena Vorvoreanu, bolnavă de cancer, dă un bal pentru ofițeri și alte rude din protipendadă. Maria-Theresia nu se conversase cu bogata ei mătușă până atunci, motiv ca aceasta, jignită în amorul-propriu, să țeasă o intrigă (sau nu) împotriva nepoatei. Prințul general Ipsilanti, fostul ei ginere, Elvira Vorvoreanua fiindu-i o vreme nevastă, pusese ochii pe altă urmașă a neamului Lascări. La petrecere participă și locotenenți mai modești social, ca Spahiu și Turtureanu (acesta din urmă ajunge general în Al Doilea Război Mondial), care ar fi vrut să dea o fugă la bordel, dar doctorul-farmacist al urbei îl închisese pentru câteva zile (în film, hârjoana violentă și promiscuă, presărată de invective și obscenități xenofobe, de șovinism penibil, ocupă un loc proeminent). Doamna Elena Vorvoreanu își bârfește ruda ardeleană cu Șerban Lascari, fratele și unchiul Mariei-Theresia. Generalul Ipsilanti dansează cu Maria-Theresia, dar aceasta îi refuză politicos avansurile libidinoase. Bătrâna Vorvoreanu pune o pilă nepotului ei Cezar, băiatul lui Șerban Lascari, prezent cu politețe la discuție, generalului Cilibia, grobian și sălbatic ca întotdeauna. Urmarea acestei sindrofii de elită este simplă: gelos, căpitanul Dumitriu cere mutarea în altă garnizoană. Generalul Ipsilanti i-o acordă cu ranchiună, trimițîndu-l pe granița cu Bulgaria, unde câțiva revoluționari de origine macedoneană, supranumiți comitagii, atacau armata și satele românești din împrejurimi, ajungînd să-l ucidă pe fostul comandant. Din acest punct până spre final, filmul este o redare splendidă a povestirii, mai puțin excesul de sudalme și prostia în acțiune a trupelor românești, atenuate în roman. Locotenentul Turturenu își bate soldații pentru chestiuni elementare, dar aceasta este practica normalizată în Armata Română, una de plugari supuși și săraci cu duhul. Comitagii desfigurează cadavre și își torturează victimele. Ultimul lor atac asupra pichetului de la Staro Selo îl obliga pe căpitanul Dumitriu, școlit în Germania, să ia măsuri dure, arestînd un grup de țărani bulgari, bănuiți de colaborare cu teroriștii macedoneni. În urma inspecțiilor jandarmeriei si ale Siguranței, care nu puteau să se lase mai prejos în fața superiorilor politici, Dumitriu primește ordin militar, venit de la ministru, să îi omoare revanșard pe zarzavagii. Victima nevinovată este un leitmotiv în Cronică de familie. De aici începând, drama se desfășoară în ritm de dans macabru. Maria-Theresia îi plătește pe grădinarii bulgari, dintre care Petco și Dimităr se remarca ca fiind cei mai cumsecade, pentru muncile depuse, în vreme ce locotenentul Turtureanu îi bătea sălbatic în clădirea garnizoanei. Nici o lege nu este respectată, în afară de abuzul bestial al legilor naturii dezlănțuite. Salata crește verde și curat în bătătură, însă atunci când căpitanul Dumitriu, umanizat de Maria-Theresia, dar și stăpânit de eticheta militară deprinsă în Prusia, cere ordin scris de împușcare, generalul Ipsilanti, însoțit de un colonel oarecare, vine personal să calmeze situația. Dumitriu cere în continuare ordin scris, ceea ce îi aduce decăderea profesională, locul său în Armata Română fiind, de acum încolo, unul de etern paria. Locotentul Turtureanu îi ia locul, porunca de împușcare fiind executată pe furiș, înscenându-se o fugă și stabilindu-se post mortem un alibi birocratic mincinos. Nu contează ,,o mica crimă” într-un stat guvernat într-un mod ,,mărunt, rușinos și comic”. După ce este călcat în picioare de injuriile generalului Cilibia, Dumitriu încearca fără izbândă să se sinucidă, dar gândul unei familii de întreținut îl reține pe loc de la un gest fatal. În final, Maria-Theresia von Debretzy, care nu se trage prea mult din familia odioasă Lascari, cere ajutor material muribundei Elena Vorvoreanu. În fața nedreptății și a crimei, ucigașa de soră Elena Vorvoreanu rânjește malefic, culme a cinismului, afirmînd crezul ei adânc, boieresc: dincolo de moartea tuturor se află egoismul rapace al fiecăruia.

În Plăcerile tineretului, anul este 1928, într-un București iernatic, dar cu o viață de noapte tropicală. Șerban Romanò, nepotul lui Alexandru Lascari și fiul Alexandrinei, se întorsese din Germania cu diplomă de inginer, visînd să studieze filozofia la București. Vărul sau, Ghighi Duca ajunsese un bețiv notoriu. Încă bogat, prințul Duca se plimba ademenitor cu un Rolls Royce prin capitală. Împreună cu Elvira Vorvoreanua și Bubu Ipsilanti, care îi făcea asiduu curte acesteia, asistă la o bătaie într-un bar. Vărul lor, Ghighi, un englez dubios cu care se certa, dar cu care se afla inițial în termeni amicali în fața unui pahar de tărie, și alți meseni, iritați de unul dintre ei doi, devastează localul. La o lună sau două după aceea, Șerban Romanò îl reîntâlnește pe Ghighi, relativ alcoolizat, în barul lui Vasilache Tassopol. O lecție de românism ideal, ,,mesianic”, ne este livrată gratis cu această ocazie: Șerban crede într-o Românie realizată prin cultură, una de savanți și literați deopotrivă, deși comparația cu micimea coloniei Iudeea în urmă cu două milenii e mult prea trasă de păr. Bețivul de vără-său își dă la iveala cele mai anihilante gânduri ciocoiești: ,,Țară mică, probleme mici, interes limitat. Nimic de făcut. Whisky, și pe urmă cavoul familiei.” Prințul Duca vede viața mai facil: ,,E mult mai ușor să dai mese, să faci excursii cu iahtul pe mare, să vânezi, să dansezi, să joci cărți, să faci amor, să bei bine ețetara.” Boierimea nu mai e în stare să dea societății de dedesubt nici măcar generali sau politicieni de calitate, perspectva moralei comune și a muncii îngrozind-o dintotdeauna. Atmosfera se înflăcăreaza când apar la masă alte căzături, Titel Negruzzi și Dodel Dudescu, un mameluc afemeiat cu un nas simbolic de satir. Șerban Romanò duce acasă, la un hotel, pe o tânără cu mintea rătăcită, despre care chelnerul îi informase că este o prostituată săracă ale cărei boli venerice o făceau de ocolit, ceilalți continuînd să bea în neștire, schimbînd una după altele locantele. Dodel Dudescu face figură de primată inferioară ultraexcitată și lașă atunci când agresează o dansatoare și cântăreață într-un restaurant, dar tremură în fața conflictului fizic. Devergondajului i se pune capăt abia atunci când cheflii îl află pe Ghighi prăbușit în toaletă, beat și drogat, proaspăt jefuit de un portțigaret din aur. Este ultima oara când Șerban își mai vede vărul ratat: Dim Cozianu îl informează la câtva timp după acea noapte de pomină că Ghighi Duca a fost găsit mort în mașina sa de lux, răpus de o supradoză de cocaină. Romanul Calea Victoriei pare a fi influențat simțitor această secțiune din Cronică de familie.

În Chinta regală, abisurile amoralității aristocratice sunt atinse de Elvira Vorvoreanu, care după moartea în suferință vidă a mamei sale, simte că, la vârsta de patruzeci de ani, soarta ei va fi sfârșit la fel de mediocru, într-o groapă comună de mușchi și cartilagii în curs de putrefacție, în ciuda ochilor verzi și a trupului încă zvelt și tânăr. Ateismul radical al boierilor levantini îi împinge la consumarea de plăceri picante și la pofta incandescentă pentru putere exercitată discreționar. Aceasta este și ultima zvâcnire a Elvirei Vorvoreanu. Anii sunt 1931-1932, vară, și încă de la început îl observăm pe Manolică Giurgea-Roșcanu cum îl invită pe Cezar Lascari, căsătorit cu vară-sa, Alexandra Șufrana, moștenitoarea unor acțiuni de milioane în industria țițeiului, să profite sexual de mai tânăra sa nevastă, cu care rupsese orice legătură intimă de ceva vreme. Elvira Vorvoreanu reflectează la destinul ei și al clasei din care face parte: politica națională e infestată de burghezi, bărbații cu care se culcase nu-i mai spuneau mare lucru, căsătoria ei cu generalul Ipsilanti fusese un ,,moft”, iar bogăția elitei bucureștene pălea în comparație cu cele din Paris, Berlin sau cea de peste este ocean. Mândria și sastiseala de a trăi o împing spre un plan subit de mărire: Elvira trebuia să devină ibovnica regelui Carol al II-lea și să conducă regatul dintre albituri. Amanta oficială a regelui, nimfomana Elvira Lupescu, avea să fie înlăturată de mașinațiile Elvirei. Primul pas este să se culce cu Manolică Giurgea-Roșcanu, bărbat monden și avut, fără personalitate, care ar fi trebuit să o aducă în preajma mâinii drepte a regelui, un fel de proxenet-bărbat de comitet, secretarul monarhic Ionel Protopopoiu. Ascultînd bârfele din casa rudelor ei, Alexandra și Cezar Lascari, cei doi veri căsătoriți între ei, Elvira află că regele Carol al II-lea trăia ocazional cu femei de stradă, dansatoare și cântărețe. Lenuța Cascarache, fata unui celebru lăutar, fusese plătită cu suma modică de o sută de lei pentru serviciile ei, semn că regele era un zgârcit și jumătate. Un alt personaj de legătură este Titel Negruzzi, un Hermes al protipendadei, sinecurist la o mare instituție de credit, debordând de voie-bună, semialcoolic, afemeiat și bârfitor. Titel Negruzzi asistă din întâmplare la afaceri de stat importante, în care companii particulare, bănci comerciale și banii statului fac joncțiunea între ele. Cu această ocazie, vedem cum se sifonau finanțele publice în România interbelică, leagăn al corupției politicianiste: industriașii rivali Gherson și Corfiotu, ministrul de război Vasilescu-Rîmnic, culegător de șpăgi, asistați de Ionel Protopopiu și de Cezar Lascari, ,,codirector al băncii care urma să crediteze pentru import de materii prime firma câștigătoare a duelului”, se lansează într-un joc de poker cu Elena Lupescu, care urma să plaseze pepita de aur regelui botos. Titel Negruzzi joacă în locul amantei și îi pune apoi la dispoziție câștigul de ordinul sutelor de mii de lei. ,,Titel Negruzzi tresări și se dezmetici. Dintr-o privire, mai mult fără privire, mai mult simțind decât văzînd, cuprinse tot: domnul Gherson, blajin, maimuțoi, bătrân și trist. Corfiotu, mut, rece, cu ochii în gol; ministrul transpirat de câștig, și aici, muntele de bancnote și de aur. ,,N-avem aur, nu sîntem mazete.” ,,Totul e să trișezi bine.” Ce metodă mai elegantă ca să mituiești pe cineva, decât să-l faci să-ți ia banii la cărți?” Titel Negruzzi izbutește să o pună în legătură pe Elvira Vorvoreanu cu Ionel Protopopiu. Aceasta și-l face pe Ionel amant, sleindu-l de puteri și istovindu-l de dragoste, culcîndu-se, totuși, în continuare cu Manolică Giurgea-Roșcanu sau expunându-se aproape goală la cina gândită pentru a excita trei bărbați din societatea afluentă. În același timp, Elvira reușește, prin lingușeli, bună creștere și frumusețea ei răpitoare, să ajungă în preajma reginei Maria, flatînd-o pe doamna de onoare a reginei, Theodoru-Kostaki. Din păcate, regele o respinge țâfnos și în limbaj de Cuțaridă pe Elvira de pe lista scurtă a invitaților săi speciali. Decizia e una umorală, ca un semn de independență față de ,,curvele” trimise de regina-mamă, însă viclenia și ambiția bolnavă a Elvirei ajung ca ea să răzbată până la rege. Ionel Protopopiu este instigat accidental de Elena Lupescu să-i maseze picioarele și să se culce cu ea, dar acesta, de teama represaliilor regale, o refuză. Lupeasca, lovită în farmecele ei de femeie, caută să-l piardă pe protejatul șefului suprem în stat. Elvira îi trimite o scrisoare anonimă în care îi justifica înțepător refuzul lui Ionel prin dragostea ce i-o poarta ei. Protopopiu este manevrat atât de manipulativ de Elvira încât acesta ajunge să-l sfătuiască pe Carol al II-lea, oferind descrieri pitorești de pornografie pură, să o ia de amantă, în ciuda prezenței Elenei Lupescu. Emoționată, alarmată, anxioasă, Elvira e programată să-l seducă pe rege la miezul nopții. Cu un ceas sau două înainte de întâlnirea de taină, Carol al II-lea, excitat ca un armăsar, nu mai are răbdare și iese la cules de borfete pe Calea Victoriei. Ochii îi nimeresc pe o ștoarfă decavată, poreclită Foamea Neagră, care își pierduse ultimii bani într-un tripou clandestin al unei femei parșive, codoașa Zinaida Bugescu. După ce se regulează cu regele țării, Foamea Neagra îi explica în ce bucluc financiar intrase, cerîndu-i mai mult de suta de lei obișnuită. Când regele află de spelunca Zinaidei Bugescu, furia îl cuprinde în așa hal încât îl cheamă grabnic pe șeful poliției, Gabriel Marinescu, care primește înjurăturile regale cunoscute precum prostituatele de stradă de la cei mai banali polițiști. Regele este iritat că alții realizau pe ascuns un profit fără să ajungă și la el o parte din venit. ,,Tripourile și bordelurile plăteau toate un șperț lunar, care prin mâna unor misiți și a prefectului poliției, ajungeau în sertarul regelui. Nu putea tolera dezordinea și nedisciplina în încasarea veniturilor sale cele mai mărunte.” După plecarea femeii de stradă, plătită tot cu o sută de lei, regele o primește pe vaporoasa Elvira Vorvoreanu. Actul sexual nu-l mulțumește pe regele Carol al II-lea, ale cărui gusturi par a fi plebee, mintea rătăcindu-i fugar la afacerea cu tripourile clandestine. Elvira e dărâmată, viața ei fiind distrusă sub raportul gloriei anticipate. Renunță la ultimii ei amanți, nerealizînd decât parțial că o târfă anonimă poate însemna mai mult ca ea în societatea stricată a decăzutului monarh.

Nuvela Acvarium este mai complicată în ceea ce privește atmosfera politica și declinul culturii publice oficiale. Anul este 1933, iar eroul, până acum unul pozitiv, studiosul și eminentul Serban Romanò, după ce absolvise ingineria la Charlottenburg, pe care nu o practică niciodată, urmează cursurile filozofilor germani Nicolai Hartmann și Martin Heidegger. Șerban Romanò, născut la 1905, vrea salvarea prin cultură, cea care urma să-i pună la dispoziție un sistem atotcuprinzător de aflare a adevărului, nu cel inspirat teologic sau metafizic, ci unul lumesc. Filozofii de școală din Germania îl demobilizaseră: se afirmaseră cu toții plenar ca adepți ai unui relativism anihilant sau ca filozofi de catedră seci, fascinați de arhitectura logică a sistemelor filozofice idealiste, indivizi desprinși de viață. La București era popular în rândul generației în curs de fascizare un anume profesor de metafizică, demoniacul Fănică Niculescu, alias Nae Ionescu, filozof fără operă indiscutabilă, un ceacâr cu sprâncene stufoase și un biet parvenit ridicat dintr-un tată impiegat la gară și o mamă provenită dintr-o familie umilă de meseriași. Fănică Niculescu e un ambițios ca odraslele ciobanilor machedoni, studenți de ai săi, viguroși și practici, spre deosebire de boierii molatici și fără energie, pe care nu te poți vreodată baza. Șerban Romanò este trimis în Germania să studieze Caietele lui Leonardo Da Vinci, unde ar fi putut identifica metoda universală de înțelegere a realității totale la care râvnea. Șerban Romanò îl introduce pe ilustrul magician de la catedră, cititor devotat, dar secular al Exercițiilor spirituale, aparținînd fondatorului congregației iezuite, gazetar flamboaiant de dreapta, prieten cu industriașii țării, în lumea mare a familiei sale. Ajuns în Germania, la Freiburg și München, Șerban Romanò simte vântul aspru al radicalizării politice, dar nu optează pentru nici o poziție, din neputință aristocratica, conservatorismul boieresc tiranic neavînd nimic în comun cu mișcările totalitare de masă ale epocii. Grupul său de cunoscuți este format din Niță Ghiță, unul dintre legionarii din grupul de mai târziu al nicadorilor, Heinrich von Brederode, un ins violent care, din respect pentru morala nietzscheană a aristocraților naturali și cu vechime, se integrează în NSDPA, un copil de avocat evazionist, visătorul Rinaldo Fischer și un student sclipitor, de proveniență modestă, Harnischfeger. Se dezbate învolburat decadența filozofiei europene, care se confruntă cu o fundătură, poate cea din urmă. Niță Ghiță e un ortodoxist antisemit și antibolsevic neandertalian, un naționalist mistic sărac care-l tapează cu nerușinare cu sume mici pe Șerban Romanò. Din vorbă în vorbă, Șerban Romanò ajunge să se dueleze cu Ulrich von Heck în sala de arme a unei asociații sportive de scrimă, confruntarea dintre cei doi aristocrați paneuropeni lăsându-se cu câteva tăieturi și plasturi pe obraz de ambele părți. Ulrich von Heck este o bestie brună. Beția tovarășilor nu încetează zile la rând. Într-o zi oarecare, alcoolizat, Șerban Romanò se întâlnește cu câțiva cunoscuți de la București, pe care nu-i recunoaște inițial: George Lecca, diplomat la Madrid și practicant diletant al tauromahiei, și pe soții Scarlat, doamna Valentina Scarlat încântîndu-l pe Șerban Romanò. Familia Scarlat voiaja dolce far niente la Paris. Viața publică din Germania se crispa diform pe zi ce trece: cete de șomeri în căutarea unui post mărunt, evrei maltratați pe stradă, marșuri hitleriste din ce în ce mai dese etc. Șerban Romanò face cunoștință cu un student la filozofie, comunistul Caspar Wegener, ,,fecior de maistru strungar la uzinele Rheinmetall”, mâncător de cartofi cruzi, care nu reușește să-l convertească pe Șerban Romanò la fapta revoluționară directă sau la rigoarea marxismului. Șerban Romanò fuge îngrozit atunci când Wegener este bătut în plină stradă de o bandă de tineri simpatizanți naziști. Revenit la Bucuresti, Șerban Romanò începe o relație cu Valentina Scarlat, de care se îndrăgostește. Politica încetează să-l mai intereseze, dar sirena gălăgioasă a greviștilor de la uzinele Grivița nu-i dă pace, surmenîndu-l. Rudele sale sus-puse, prădători inexorabili, sunt în alertă, anul 1907 urmînd să se repete la o scară redusă. Șerban Romanò privește în vitrina unui anticariat un acvariu în care se zbat simbolic clasele sociale superioare ale vremii sale. ,,În vitrină, într-un acvariu mic, se mișcau ca în somn niște pești. Erau cenușii, cafenii, păreau amorțiți, bolnavi, putrezi. Și mușchiul și mîlul de pe fundul acvariului păreau ceva mîzgos, descompus, mort.” Anticarul Fischer-Galați îl lămurește că aceea-i starea lor normală, după care încearcă sa-i vândă cu zeci de mii de lei cele o sută șaizeci și două de tomuri din Patrologiae cursus completus, ediția Migne, dar, falimentat spiritual, Șerban Romanò refuză deprimat tranzacția. Volumele vor apărea în casa ideologului Fănica Niculescu mai târziu. Generalul Ipsilanti reprimă greva prin vărsare de sânge, dar timpurile nu mai sunt cele de la 1907, în care boierimea putea face tot ceea ce-și dorea, Europa confirmînd represiunea. Tot Ipsilanti îi amintește că plutocrația își securiza conturile în Elveția, România devenind o țară de graniță nu numai insalubră, ci și instabilă. Grevele trebuiau înăbușite pentru ca afacerile dubioase ale statului cu patronatul să nu fie stopate, elita având interesul să strângă rândurile ca niște neamuri de sânge. Dincolo de agitația Bucureștiului, Șerban Romanò e informat de către Titel Negruzzi că Valentina Scarlat, iubita sa, se prostitua pervers într-un bordel din noile blocuri moderne situate în centrul capitalei. Aceasta nu recunoaște acuzele unui destrăbălat ca Titel Negruzzi, practicant al sexului în grup. Starea de incertitudine și sentimentul că materia realității este impenetrabil de densă pun stăpânire până și în acest loc pe mintea confuză și voința extenuată a lui Șerban Romanò, acrit de gelozie. În plimbările sale zilnice pe la Capșa, Șerban Romanò dialoghează cu un boier de viță, afemeiat de succes, despre care se zvonea că se culcase în 1917 cu decedata Augusta Hagibei, altfel bărbat chipeș la patruzeci de ani, gazetarul socialist Nicolae Prodan, un bolșevic comic, care îl incita zadarnic pe Șerban Romanò la acțiune. Declamațiile sale melodramatice îl înfurie pe un alt comesean-fantoșă, Christian Tell, urmaș al familiei de revoluționari de la 1848, care începe sa-l înjure pe bolșevicul de alături. Nicolae Prodan îl informează pe Șerban Romanò că Fănică Niculescu ajunsese un om putred de bogat, ideolog legionar ultrainfluent, agent autohton al NSDAP și reprezentant general în România al câtorva grupuri industriale puternice din Germania. Vizitîndu-l în splendida sa casă, de curând cumpărată, Șerban Romanò, care își însușise de curând un revolver, însoțit de soitarul grizat Titel Negruzzi, care, tipic lui, calcă din greșeală în colecția Migne, îl aude pe profesorul fascist, însetat de război, dornic de putere și relativist iraționalist, cum le dă ordine să ucidă unor tineri cu mutre monahale de fanatici, dintre care una este cea a colegului în filozofie, Niță Ghiță. Ministrul Vardalà este masacrat de cei doi, lichidați ulterior, asemenea prim-ministrului I.G. Duca în gara din Sinaia. Bursele dau semne să-și revină după încetarea precipitată a grevelor. Protipendada trage aer adânc în piept, ușurată. Corpul diplomatic german este schimbat cu membrii NSDAP. Familiile boierești de prestigiu, miniștrii vechi etc. colaborează nestingherit cu profesorul Fănică Niculescu, stabilind în legionarism un aliat util în lupta lor împotriva bolșevismului. Aceștia ajung să umble, îmbrăcați elegant, cu pantalonii în vine în compania aliaților germani, totul ca parte dintr-un joc de societate decadent. Petru Dumitriu trivializează polemic și desfigurează informația istorică, luîndu-i peste picior, dar, totuși, mai puțin, și pe indivizii ridicoli, neverosimili, ca socialistul Nicolae Prodan. Nemții, reprezentați în persoana ministrului von Narredom, se acomodează cu mediul balcanic. ,,Nicăieri ca aici nu întâlnise în lumea bună ușurința superioară, piperul micilor îndrăzneli, călcarea amuzantă a convențiilor, obrăznicia plină de farmec: acești levantini aveau febrilitatea și buna dispoziție a oamenilor care făceau chefuri în vremea ciumei de la Atena de care vorbește Tucidide și ,,care nu mai respectau nici cele divine, nici cele omenești.”

Într-o zi la începutul lunii mai, în oricare an dintre 1935 și 1937, Șerban Romanò se trezește în vila sa somptuoasă, în care proprietarul indolent îngrămădise mobile de soi în ultima vreme. Povestirea O zi foarte plină se vrea, și este, o clipă de loisir boieresc în Cronică de familie. După o noapte de alcool și tutun, Șerban Romanò se răcorește cu suc de roșii rece. Petrece o jumătate de oră sub duș. Filozofia dispăruse în tenebrele trecutului, înlocuită de carnalitate, soare și desfătare. La prânz dă o fugă, în mașina sa cu două locuri, la clubul de tenis, unde pierde vremea schimbînd câteva impresii cu vară-sa, Alexandra Lascari, care îl înșela pe Cezar, soțul carierist, cu Ionel Haralambi, partenerul ei de tenis din acea zi. Cei doi îl bănuiesc pe rubicondul hedonist Șerban Romanò, în vârstă de treizeci și doi de ani, că nu se conformează heterosexualității obișnuite, deși fosta iubită, Valentina Scarlat, îi făcuse, pare-se, un copil. După prânz, Șerban Romanò cumpără un tabernacol, vechi de două sute de ani, de la un anticar pentru un preț fabulos, dar care nu conta, în fond. Un boier nu e ca orice burghez cu bani. Apoi merge și degustă icre negre, stropite cu vin Chablis. La masă se întreține cu Ionaș Apostolescu, om de afaceri, și Titel Negruzzi. Cei doi vorbesc de politica imperialistă și beligerantă a Germaniei, subiect care îl dezgustă și îl înnegurează pe Șerban Romanò, distant și rece la conflictele sociale. După care, necontenit flămând, halind ca pentru două vieți, Șerban Romanò mai ia o dată prânzul la vărul sau, Șerban Lascari, unde se înfrupta iarăși cu delicatesuri. Se pălăvrăgea extenuant despre invazia capitalului german în România și strategiile imperialiste ale naziștilor. Dim Cozianu, Cezar Lascari și Jean-Pierre Haralamb îl plictiseau de moarte. Înconjurat de fumul unei țigări de cea mai bună calitate, Șerban Romanò se grăbește acasă: la ora patru după-amiază avea întâlnire cu poama de mahala Lae, pederast plătit cu ora de boierul homosexual. Seara, acesta făcu două vizite de curtoazie la doamna Mavromihali și la melomana doamnă Basarab-Comnen. ,,Era un oraș liniștit, o viață liniștită și plină, nu se vedea nimic disonant, nimic care să fi însemnat altceva decât voluptoasa bunăstare.” Ziua se încheie opulent cu o masă la doamna Vogoride, născută Ipsilanti, dintr-o familie influentă, cea care era amanta profesorului Fănică Niculescu, legionarul barbar, prezent la serată. Elvira Vorvoreanu, întunecată și stricată, își mărturișește dezgustul pentru acest profesor, măscărici sinistru care se adăpa la mesele boierești, iar vărul savurează bârfa incisivă. Alcoolizați, cinica Elvira îl insultă pentru complezența sa de moluscă, viața ratată de juisare neostoită nefiind demnă de un bărbat. Cei doi adorm sub acoperișul casei bătrânești, moștenită de Șerban Romanò, amândoi speriați de viitorul incert și de neantul cioranian al vieților lor, ea gâfîind de plăcere imersată într-un vis erotic (vărul îi refuzase propunerea de a se culca cu ea), el nevoit să înghită câteva somnifere înainte de odihna mult așteptată.

Niște oameni foarte ocupați se desfășoară pe 6 noiembie 1937 sau 1938. Ionaș Apostolescu, fratele lui Gogu Apostolescu, amândoi nepoții moșierului Walter Apostolescu, e un om de afaceri carnasier, un rechin redutabil la bursa bucureșteană, angrenat în societatea selectă a nobilimii de sânge și în afaceri guvernamentale. Domnul Gherson, milionar bătrân, este președintele consiliului de administrație al grupului industrial Ametarom, secondat de un administrator-delegat, domnul Mayer, un bărbat corpolent și agresiv din fire. Domnul Gherson s-a îmbogățit de zeci de ani escrocînd (nu întotdeauna) statul. Capitalismul românesc s-a clădit pe această conivență între un privat șarlatan și un stat devalizat, sărăcit până la os. Domnul Gherson are, prin urmare, oroare de scandalurile de presă care i-ar periclita afacerile cu bugetul de stat. Din nenorocire pentru Ionaș Apostolescu, Gherson își înscenează cel mai probabil defăimarea în ziare, știind că va scăpa în justiție, totalmente coruptă în raport cu marea burghezie (sau poate Ionaș Apostolescu era inițiatorul tărăboiului): conform contractului inițial, Ametarom S.A. urma să plătească domnului Apostolescu suma de nouăzeci și opt de milioane de lei dacă firma domnului Gherson finaliza reparația și recondiționarea a o mie două sute de vagoane CFR în condițiile prevăzute în scris. Mass media interbelică tuna și fulgera împotriva domnului Gherson, care se pare că asistase la demontarea tuturor echipamentelor de calitate ale vagoanele și substituirea lor cu unele vechi. Astfel, contractele viitoare ale companiei Ametarom cu statul român, cum ar fi fortificațiile liniei Carol, afacere de interes național și valorînd miliarde de lei, puteau să riște rezilierea, căci domnul Gherson scăpase situația de sub control, Ionaș Apostolescu jucînd tare în materie de șantaj jurnalistic. Șerban Lascari, informat asupra pericolului de fiul său Cezar Lascari, director de bancă în relații financiare cu proprietarul Ametarom, îi propune domnul Gherson să rezolve pașnic conflictul cu domnul Apostolescu apelînd la o comisie de arbitraj, condusă de faimosul avocat Pericle Mittescu, specializat în asemenea dispute. Domnul Gherson putea să piardă procesul cu statul român, contractul fiindu-i momentan suspendat, iar comisionul de aproape de o sută de milioane de lei să fie în continuare plătit domnului Ionașcu. Nu era vorba că ar fi dat faliment: domnul Gherson era doar iritat că trebuie să plătească pentru faptul că nu își respectase obligațiile într-o afacere, șarlatania fiind condiția optimă din punctul de vedere al unui om de afaceri de succes. Afaceristul regreta timpurile de dinainte de 1914, când se puteau aduna mai ușor și mai sigur averi colosale, nu numai în regatul României, ci și în Imperiul Austro-Ungar. Întristat, Lazăr Gherson se consiliază cu Mayer. Cad de acord că este nevoie să dea mită altcuivă decât domnului avocat Pericle Mittescu, care nu se lăsa cumpărat de ei. Mayer îl sfătuiește să îi dăruiască un briliant de zece carate, în valoare de un milion trei sute de mii de franci, și, în plus, încă trei milioane de lei bani gheață doamnei Valentina Scarlat, soția unui politician cu șanse mari de a deveni ministru în următorul cabinet și amanta celebrului avocat. Ideea îi surâde domnului Gherson, care, înainte de a o vizita pe doamna Scarlat, cu care se culca într-o vreme, plasează câteva plicuri cu bani la doi jurnaliști și unui colonel din rezervă, influent la Ministerul de Război. Gherson se afla în contact inclusiv cu domnul profesor Fănică Niculescu, cu trecere în presa de scandal, și Titi Negruzzi, as al intrigilor. Valentina Scarlat îl primește cu crema pe față și răsfățată ca o cucoană de lux: Gherson îi lămurește conflictul în care se află, îi promite briliantul și milioanele dacă reușește să-l convingă pe Mittescu să arbitreze în favoarea lui, invocînd recentele insistențe în amor ale lui Ionaș Apostolescu. Dacă nu banii, măcar atâțarea geloziei să-l dirijeze pe Mittescu în direcția favorabilă lui. Doamna Scarlati își oferă cu nonșalanță serviciile. Doamna Gherson, o cochetă vanitoasă trecută de patruzeci de ani, cu un program zilnic la fel de încărcat ca al lui Șerban Romanò, este o personalitatea a lumii bune bucureștene: aceasta trăia de decenii cu domnul Mayer, care se ascundea cu dibăcie de șeful său. Domnul Gherson, care nu își mai iubea de mult nevasta, își adora în schimb fiica, o adolescentă de numai șaisprezece ani, Ida, mai niciodată acasă. Tatăl o răsfăța dându-i voie să trăiască după tabieturile ei. Una peste alta, milionarul Gherson află că verdictul procesului a fost dat exact așa cum își dorea. Cu o zi înainte, Ionaș Apostolescu se întâlnise confidențial cu domnul Mayer, care își vânduse acțiunile deținute la Ametarom la un preț bursier scăzut. Cei doi complotau, dar aparent fără izbândă. Ionaș Apostolescu se vede personal cu Gherson cu scopul de a îngropa securea războiului. Afaceristul este mândru de reușita sa până când Ionaș Apostolescu scoate din buzunar câteva fotografii, pe care le arde teatral, poze în care apare fata domnului Gherson în ipostaze indecente cu mai mulți vlăjgani, exaltată de cocaină. Apostolescu îi amintește că nu este firesc ca fiica lui să se preteze la asemenea gesturi dezonorante, după cum nici Mayer nu poate fi un aliat adevărat din moment ce acceptă să fie mituit cu un milion opt sute de mii de lei de către Ionașcu însuși. Pe deasupra, ce prieten adevărat poate fi cineva care se culcă de-o viață cu nevasta ta, fiind, de altfel, și tatăl natural al copilului tău? Gherson paralizează pe scaun, îngrozit. Marele burghez boli timp de două săptămâni, Mayer fu concediat, stabilindu-se prevăzător în Colonia Capului în următorii câțiva ani. Domnul Apostolescu își încasă cele nouăzeci și opt de milioane de lei. Doamna Scarlat fusese onorată cu doar trei milioane pentru ajutorul pus la dispoziție fără regrete.

Cariera lui Dimitrie Cozianu (I) acoperă primul deceniu de după 1918. Dim Cozianu este fostul adolescent pe cale să fie sedus de bunică-sa, concupiscenta Cleopatra, dar care acum, după războiul cel mare la care participase onorabil, își caută un rost în viață. Era avocat de meserie, cu doctorat în drept la Paris, nu tocmai extrem de bogat după reforma agrară din 1921 (deținea numai o sută de hectare), dar care, cu pilele familiei sale puternice, ajunsese secretar personal al prim-ministrului României de atunci, Leon Popescu, membru de vază al Baroului București. Dim Cozianu fusese inițiat în distracții păcătoase de vărul sau, cartoforul și drogatul Gheorghe ,,Ghighi” Duca, nepotul colonelului dezertat, actualmente june prim, mare proprietar de blocuri și terenuri imobiliare în capitală. Ghighi Duca organiza petreceri de sex în grup într-un apartament discret, dar opulent pe dinăuntru, botezat Camera Leoparzilor, și își petrecea mare parte din timp la Capșa sau jucînd prostește cărți. Într-o zi banală de destrăbălari, Cezar Lascari le povesti amicilor săi de ruină, Ghighi Duca, Dim Cozianu și Titel Negruzzi, de vampa cu care umbla Bubu Ipsilanti, complet decavat, fostă prostituată în Iași, Fifi Oprescu. Dim Cozianu are impresia că femeia, despre care vorbiseră ispititor desfrânații, era cea pe care o văzuse din întâmplare în București. Ghighi Duca, Dim Cozianu și Gogu Apostolescu, trișor vestit și odinioară iubit al putanei Fifi Oprescu, îl invită pe Bubu Ipsilanti la partida de poker. Bubu Ipsilanti e ceva mai în vârstă decât ceilalți ,,leoparzi”, oarecum greu de cap, și iubitul curent al damei. Acesta pierde trei sute de mii de lei, cei mai mult împrumutați de la Ghighi, la masa de joc. Prințul Duca îl păsuiește de plata cu câteva luni, dar îi cere să plece pentru o vreme la Karlsbad sau Viena dacă nu vrea să se facă de râs la club și în saloanele respectabile. Fifi Oprescu urma să rămână cu el drept despăgubire, trofeu obținut printr-un fals noroc. Aceasta îi devine numaidecât metresă lui Ghighi, Dim amorezîndu-se cumplit de ea, dar simțindu-se copleșit de Ghighi, care-i iertase o datorie de optzeci de mii de lei, nu pretinde mai mult. Când Ghighi fuge pe Coasta de Azur vreme de câteva săptămâni pentru a-si instala mana în vilegiatură, Fifi Oprescu îi devine ibovnică și lui Dim Cozianu. Acesta e atat de zăpăcit la cap de farmecele prostituatei de lux, pasională, risipitoare, înjurând surugește (se trăgea dintr-o familie de mahalagii bucureșteni) când o treceau nădufurile, încât acesta se însoară cu ea, riscînd să se rateze și să decadă social. Culmea dezagregării morale a lui Dim Cozianu, dar și dovada unei înclinații naturale spre jaf, este atunci când, folosindu-se de o informație auzită în biroul lui Leon Popescu, se împrumută cu două milioane de lei de la unchiul său, director într-o mare bancă de credit agricol, Șerban Lascari, bani cu care cumpără coroane în valoare de două milioane pentru ca, la finalul săptămânii de lucru, Banca Națională să i le schimbe la loc în patru milioane de lei. Această mizerabilă devalizare a statului s-a realizat cel mai probabil și de către Șerban Lascari, dar nu atât de zgomotos ca nepotul său. Dim Cozianu fu concediat de primul-ministru, informat asupra mașinațiunile unui secretar leneș și ticălos. Alături de nevăsta-sa, Fifi Oprescu, se apucă să toace banii într-o veselie. Rupe brutal orice relație cu mama lui, pleacă în Occident cu leii schimbați în mărci germane, înlănțuit complet de curva de nevastă-sa. Moneda germană nu este stabilă, iar după reconvertirea în lei, datorată invaziei Renaniei de către francezi în 1923, devalorizînd marca, Dim Cozianu se trezește cu numai patru sute șaptezeci și cinci de lei la dispoziție. Zeița Fortuna nu i-a mai surîs și de această dată. Ajuns mai mult pe drumuri, Dim Cozianu se mută la periferie într-o casă cu chirie, în camerele unei văduve de căpitan. Este pentru prima dată în Cronică de familie când un copil de moșier trebuie să muncească pentru a se întreține. Dim Cozianu începe să practice asiduu avocatura. Trec cinci ani, timp în care își revine oarecum financiar, dar huzurul aparține acum trecutului. Fifi Oprescu fuge la Paris cu Cezar Lascari, după ce trăiește o perioadă și cu Ionaș Apostolescu. Dim Cozianu, sătul de sărăcie, scârbit de proasta creștere și primitivismul soției sale, dar nu atât de imoralitatea ei, se decide să divorțeze, cu toate că atunci când Fifi Oprescu îl revede cade ușor în mrejele ei. Norocul îi iese în cale abia când o cunoaște pe Colette Arnota, prietena verișoarei sale, Alexandra Șufana, cea care îi pune în legătură. Dim se recăsătorește cu placida Colette, care fusese vrăjită de curajul său nebunesc, și ajunge în felul acesta directorul unei instițuii de stat, plasat acolo de Șerban Lascari și socrul Arnota. Într-o ultimă încercare de seducție a cocotei Oprescu, Dim Cozianu își adună curajul rămas și, stăbătut de luciditate, o refuză pe femeia fatală care-l târîse în mocirla declasării.

Cariera lui Dimitrie Cozianu (II) debutează în iarna anului 1940-1941, culminează cu marea rebeliune legionară din 21-22 ianuarie 1941 și se încheie după bombardarea Bucureștiului de către aviația americană în 4 mai 1944. Dimitrie Cozianu repurtase succese bănoase în barou, fusese director în Ministerul de Finanțe și consilier al Băncii Naționale, figura ca membru în consiliile de administrație ale mai multor societăți și aspira la funcția de ministru. Într-o seară este chemat de către industriașul evreu Gherson. În casa acestuia dă peste un om de afaceri german, apropiat al serviciilor secrete din Reich și al legionarilor români, domnul Robert Faber, care făcea presiuni să cumpere Ametaromul și Cimentul Român la un preț scăzut, companii care realizaseră profituri uriașe în timpul dictaturii carliste. Gherson, presimțind pericolul, îl roagă pe Dim Cozianu să-i deschidă un cont la banca elvețiană a domnului Mercado, unde urma sa-i transfere lichiditățile, hârtiile de valoare și alte bunuri. Dimitrie Cozianu cere 3% din avere, atitudine nerușinată care-i cimentează încrederea capitalistului corupt. În sinea sa, Cozianu, blindat politic, putînd să se deplaseze ușor din țară, avea de gând sa-i fure o treime din avere. După finalizarea transferului, Gherson, Ida și nevastă-sa, doua curviștine, ar fi fugit în America de Sud, unde ar fi locuit în tihnă, veselindu-se cu dansatori tineri, mai ales că vârsta și boala nu-i mai dădeau mulți ani de trăit afaceristului evreu. O lună mai târziu, în ajunul rebeliunii, Cozianu își ascultă distant vărul, Șerban Romanò, debitînd pesimist despre amurgul ineluctabil al occidentului, criticînd dur tirania regimurilor totalitare, semn al descompunerii sociale, și lăudînd modelul oligarhic al republicilor ateniene sau romane. Apoi, grăbit și agitat, Dim Cozianu merge să-l vadă pe profesorul Fănică Niculescu (Nae Ionescu, prototipul istoric, murise deja în 1940), care plănuise lovitura de stat a legionarilor și se imagina patriarh al fascismului românesc. Cozianu încearcă apele, ochind un portofliu ministerial în noua ordine legionară. Oportunist și intrepid ca Lascăr Lascari, cumnatul bunicului său, Cozianu poposește și în casa lui Șerban Lascari, om la șaptezeci de ani. Acolo asistă la conversația temătoare, duhnind de frică și interes meschin, dintre Cezar Lascari, politicianul Vasilescu-Rîmnic, Pericle Mittescu și un subsecretar de stat ,,la un minister economic”, Grigore Balotă, care îi dă de înțeles că noua orânduire îi va aparține unui om de arme, viitorul mareșal Antonescu. Cozianu lasă o ușă deschisă și în direcția aceasta. Informat, Dim Cozianu își calculează șansele într-un oraș tumultuos, prin care trec convoaie militare germane cu destinația Iugoslavia. Îl sună pe Gherson să-l asigure protector că va avea paza militară la poartă peste noapte, după care gonește spre Athénée Palace, unde îl toarnă agentului Faber pe capitalistul Gherson. A doua zi dimineața, Dim Cozianu, spre stupoarea nevestei, fu atacat de câțiva legionari înarmați în propria casă, dar rezistă militărește cu pistolul în mână. Armata iese în stradă și îi arestează pe revoltați. Gherson este singurul afacerist evreu împușcat din București, iar cadavrul îi este atârnat într-un cârlig de măcelarie. Profesorul Fănică Niculescu se stinge de un infarct sau dispare complet, nemaiștiindu-se nimic de el. Grigore Balotă ajunge ministru plin în anii care vin, Cozianu doar director general în minister. În iunie 1943, Dim Cozianu, iritat că nu a pătruns încă în guvern, petrece, pe ascuns de nevastă-sa, într-o fermă de pe valea Prahovei a industriașului Corfiotu, milionar din contracte de armament, mituitor al lui Carol al II-lea. Fermele ajunseseră ultima modă în materie de orgii, ferite de ochi iscoditori, pentru stăpânirea din România. Destrăbalarea e fără zăgazuri, precum în mânăstarile fanariote pentru boierii de odinioară: în aceeași zi, virilul Dim Cozianu se culcă cu Valentina Scarlat și doamna Corfiotu, dame de companie surescitate sexual de ce va fi după terminarea războiului. În primăvara anului 1944, Dimitrie Cozianu primește o misiune de la Mihai Antonescu: urma să apeleze la bancherul Mercado pentru transferul a douăzeci de vagoane de aur în Portugalia direct prin virament. Naratorul păstrează tăcerea asupra originii sau rolului acestor valori imense. Cozianu aterizează în Elveția, unde Mercado, evreu la rândul său, îi cere să-i aducă un prizonier din lagărele de exterminare naziste, pe rabinul Rubinstein, fără de care tranzacția nu ar fi fost efectuată. Ajuns pe frontul din Ucraina, căpitanul în rezervă, delegat ministerial, Dimitrie Cozianu asistă înfiorat la haosul retragerii de pe front: divizii de panzere gonesc spre stepă (un tanc este manevrat de un voluntar nazist nietzschean, contele cruciat Brederode, Panzergraf, venit tocmai din Franța pentru confruntarea finală), fără să se mai întoarcă întregi, frontul românesc este în mare parte destabilizat (generalul Turtureanu e în prima linie contra sovieticilor, dar ascultă, temător, de ordinele absurde ale superiorilor, întrupate în Cozianu), iar nevasta unui boier chefliu, dezaxasata, maniaca și fanatica Isabela Giurgea-Roșcanu, pe care rătăcitul Cozianu o recunoaște, admirînd-i formele apetisante, activa ca soră medicală pe cea mai cruntă linie de luptă. Riscându-și viața de mai multe ori, martor la execuțiile în masă antisemite ale armatei germane, Cozianu îl recuperează pe Emmanuel Rubinstein și îl duce în Zürich, îndeplinindu-și sarcina de serviciu. Evreul salvat se roagă în idiș pentru binecuvantarea lui. Inima sa e, prin contrast, de piatră. Ministeriatul anticipat îl învelea într-o platoșă a cinismului. Ajuns la București pe data de 5 mai 1944, Cozianu află ca soția lui, insipida Colette Arnota, fusese ucisă în bombardamentul din 4 aprilie. Cadavrul ei zăcuse sub fostul restaurant ,,Floarea-Soarelui” din centru. Casa boierească scapă ca teafără pe o stradă aglomerată de molozul imobilelor prăbușite. Dimitrie Cozianu socotea agitat care va fi tabăra câștigătore și în ce locomotivă a istoriei trebuia să sară. Numai comuniștii îi erau încă parțial necunoscuți.

Viață la țară (II) și Un înger se distinge ca o altă înghesuială și fojgăială de personaje fără concretețe, prinse într-o dinamică narativă de film noir dat pe fastforward. De la un punct încolo, Petru Dumitriu se autoparodiază, devenind obositor de predictibil: e un teatru de măști destinate să dezguste și să sape grimase pe chipuri. În vara anului 1944, Dim Cozianu se afla în concediu la poalele munților ce dau peste Câmpia Română. E găzduit de Matei Duca, vărul prințului Ghighi Duca, mort de mult timp. Matei e un ins molatic, ruinat moral, fără vlagă, stors de plăceri, morfinoman, căsătorit de curând cu o fostă prostituată de strada, energica Riri Duca. Elvira Vorvoreanu, înfățișată ca o vrăjitoare țigancă în pragul senectuții, bea de stinge. Mai sunt prezenți bovinul Ionaș Apostolescu, însurat cu o silfidă ademenitare, angelizată forțat în povestire, fosta actrița Monica Mareș. Aceste figuri stinse se amuzau cu ofițerii germani, piloți de vânătoare, care, după ce dimineața luptau împotriva raidurile aeriene aliate, dominate de giganticele bombardiere americane, se aruncau în beții și dansuri disperate la conacul lui Matei Duca. Riri îi lua pe rând și se regula cu fiecare în via din spatele casei, Elvira salivînd de invidie. Tinerețea-i trecuse irecuperabil. Riri mai fusese căsătorită de două ori până atunci, al doilea ei soț fiind un avocat arivist, ridicat din funcționărimea de jos, Eracle Antonoiu. Riri încearcă infructuos să îl cucerească pe un ofițer german, meteorolog, băiatul unui mare industriaș din Augsburg, Kurt, și să fugă împreună din România. După 23 august 1944, Elvira și Riri, despărțită acum de Matei Duca, dădeau târcoale ,,misiunii militare americane”, organizând serate dansante. Dim Cozianu se străduie să lege o amiciție cu avocatul Eracle Antonoiu, funcționar în minister, în speranța că acesta îl va introduce în mediile comuniste. Elvira îi admiră tenacitatea de jivină încolțită, dar România, vorba ei, nu putea fi decât o țară de bandiți de mâna a doua. În ianuarie 1945, Riri își îndeplinește proiectul: pleacă în Statele Unite, măritată cu maiorul Thatcher, proaspăt văduv. Degringolada celor rămași în urmă se acutizează: în vara anului 1945, Dim Cozianu e pe litoral, la Eforie, unde îl revede pe Eracle Antonoiu, căsătorit cu o femeie cu zece ani mai bătrână, bogată, provenind din familia de armatori Xantó, veri cu un baron omonim. În decembrie 1946, Eracle și soția lui vor cere azil politic în Franța. Alături de ei îi atrage atenția Ionaș Apostolescu, a cărui nevastă, pudica Monica Mareș, se iubea cu un spion german, Novak, totul cu consimțământul soțului. În toamna lui 1946, Dimitrie Cozianu află ca familia Apostolescu locuia într-un palat din Veneția. Doamna Monica Mareș adusese pe lume copilul ofițerului de informații Novak, mort de curând, căzut misterios din tren pe ruta Viena-Salzburg, lichidat la datorie. În toamna anului 1946, boierul Cozianu era în delegație ministerială de afaceri la Paris, unde, în toaleta unui restaurant central, dă peste Eracle Antonoiu, flămând și consumat de tuberculoză. Acesta îi relatează gafele din destinul său: se amorezase de ,,inocenta” Monica Mareș, dar aceasta îl sfidase, rugîndu-l să divorțeze, ceea ce și făcu, ajungînd un om al străzii, muribund în absența unui tratament urgent. Ar fi dorit să se întoarcă în țară. Cozianu îl blagoslovi cu o masă și ceva gologani, admonestîndu-l mental, cu atitudinea sa moșierească, ca ,,țopârlan aventurier”. Disprețul de clasă sătulă nu iartă nici de această dată nimic.

Vântul de martie e o reluare în cheie pedagogică a Bijuteriilor de familie. În primăvara anului 1945, doi țărani din comuna Vadastrele se întorceau într-un tren militar supraaglomerat tocmai din Cehoslovacia. Ultimele trupe rusești se deplasau spre Berlin. Mitriță Mitrache și Minică s-au înfrățit în experiența traumatizantă a războiului. Amândoi molfăie înjurături, vorbesc răstit, se înghiontesc ca două gorile, iar ,,bă”, ,,mă”, ,,fă” răsună zgomotos în fiecare gâjâit de propoziție. Gândurile le sunt îndreptate spre o nouă împroprietărire. Boierii erau oamenii lui Hitler, ei luptaseră pe front, de parcă anii 1941-1944 se șterseseră cu buretele. Își iau armele germane cu ei acasă. Când intră în sat, țăranul chiabur Eftimie, tată a patru copii din prima căsnicie, își târă nevasta tânără de căruță, prinsă într-o sfoară, ca un animal din staul. Maria îl înșela cu Godea, un țăran sărac, întors de pe front, căruia părinții ei nu o dăduseră de la început de nevastă. Un agitator comunist, Trandafir, prieten cu Nela, amândoi muncitori în port, pătrunde în sat unde răspândește sloganuri bolșevice. Minică lovește animalic cu piciorul într-un câine pe uliță, bucurându-se ca un neghiob să-l vadă schelălăind de durere. Țăranii înjură blasfemic. Desculți, cu picioarele în pământul umed, se adună iarăși în bande ca în 1907. Avram Saizu, fratele său Savu, Vasile Cotulbea etc. se îndeasă pe prispa școlii din sat să-l asculte pe comunistul Trandafir, orator bolovănos. Eftimie, Costica Vaccinatorul, Ion Gh. Brădușel, cei mai răsăriți din sat, mecanici, veterinari etc., cei care se obișnuiseră să fure piesele de tractor ale boierului, înlocuindu-le cu altele uzate, își făceau planuri să obțină mai mult pământ decât posedau deja. Vocea auctorială nu resimte jena de a-i picta pe țărani ca pe o târlă de patibulari și ocnași. În conacul din Vladomira, terminat de refăcut abia după șase ani de șantier, în 1926, Elvira Vorvoreanu, fratele ei, generalul Mișu Vorvoreanu, cumnata Patricia și nepoata Dona rememorează primăvară anului 1907. Se impuneau din nou represalii. Ramolitul și vanitosul general Ipsilanti, cunoscut drept Telescop, nu mai era în stare să apere proprietarii din județ. Generalului Turtureanu, revenit de pe frontul de est, un alt soi de Cilibia, îi cădea în sarcină să facă scut în fața coroanei, a crucii și a burghezo-moșierimii revolute. Vorvorenii fug la București cu argintăria, titlurile de proprietate și hârtiile de moștenire după ei. La moșia rămâne administratorul Niculescu, căruia țăranii îi ziceau pe la spate Capone, care îi vinde un camion rablagit unui țăran bâlbîit, Bedros. Bedros se împrumută de la Capone de câteva sute de mii de lei. Urmașul lui Ivancea se ocupă spornic de cămătarie. Domnul Niculescu gândește ca un hoț și un șmecher nenorocit. Bedros urma să care în camion mobila din conac, valorînd câteva sute de mii de lei. ,,Dacă nu se întâmpla nimic, generalul nu putea decât să-i mulțumească domnului Niculescu. Dacă se întâmpla, atunci se chema că țăranii au furat totul, că au devastat conacul și că n-a mai rămas nimic.” A doua zi, Mitriță Mitrache o curtează pe fata țăranului Uțu, dar maică-sa îi spulberă parte din speranțe atunci când îi amintește, în casa lui Uțu, că ambele familii sunt prea sărace ca el să poată întemeia o familie. Sordidul asfixiază orice sentiment superior în țărani. Atunci când pornesc înspre reședința de județ, țăranii sunt beți, scandalagii, păduchioși, puși pe omor și tâlhărie. Generalul Vorvoreanu îl amăgește pe generalul Turturică cu un post de ministru dacă își îngăduie să împuște țărani. Batalioanele 409 și 3 sunt compuse din legionari (studentul de la teologie Antohie Ion, fost deținut pe viață, venise să ucidă pui de bolșevici), foști pușcăriași și alte lepădături rurale. Colonelul robotizat Dumitriu, readus la viață ca o nălucă, aflat acum în subordinea lui Turtureanu, plecat să primească ordine de la superiori, nu-și îndeplinește cu devotament sarcinile, țăranii ocupînd prefectura. Majoritatea lor se ipostaziau în poziții fruntașe, împroprietăriți din belșug, gata să-și facă și ei un rost boieresc, după o mie de ani de iobăgie. Pizma și ranchiuna le gâlgîie în sânge. De la centru vine vestea că guvernul e gata să le primească doleanțele. Finalul e pilduitor: într-un alt vagon înghesuit de lume simplă, un țăran tânăr, rănit la mână într-o încăierare, povestește cum Mitrița Mitrache îl răpuse cu mitraliera pe Minică atunci când își împărțiseră pământurile. Degeaba Mitrache îl îmbrățișa pe mort, foamea de proprietate fiind atavică la țărani. Petru Dumitriu îi devalorizează pe țăranii români mai mult chiar decât pe stăpânii lor fără scrupule.

Isabela și Sfârșitul carierei lui Dimitrie Cozianu e începutul sfârșitului pentru boierii celor două mari familii din Cronică de familie. În 23 februarie 1945, Dimitrie Cozianu, născut la 1900, schimbă impresii de natură politică cu vărul său, Cezar Lascari, directorul bancii Europa S.A.R. În afară de Elvira Vorvoreanu, cu indimenticabilul ei ,,cap de mort” și ochi verzi, Bubu Ipsilanti, deplin senil, și Șerban Romanò, obez și salivând după arătoșii ofițeri canadieni din București, mai sunt prezenți la ,,consiliu” Jack Varlam, un avocat înstărit, proprietar de fabrică de textile și cei doi frați Haralamb, Ionel (Ion Paul), un pierde-vară care moștenise averea nevestei în ceasul în care s-a trezit văduv, și Jean-Pierre, un schilod, ins de aceeași factură ca fratele sau, funcționar în Ministerul Afacerilor Externe, agent secret al ,,statelor capitaliste” după 23 august 1944. Toți cei de față complotau împotriva comuniștilor și încercau să stabilească relații cât mai strânse cu aliații anglo-americani, considerați naivi. Jack Varlam, văduv, e părintele unui tânăr fiu comunist, Ionel Varlam, matematician preocupat de științele sociale. Acesta e în conflict nu doar ideologic cu părintele sau, ci și psihanalitic, acuzându-l pe ,,burghezul” Jack Varlam de a fi cauzat nefericirea în căsnicie a mamei sale, moartă de ceva vreme. Ionel e un personaj de cârpă construit pentru contrast cu anturajul său corupt: fanatic, puritan, moralist, artificial. Deși crescuse într-o familie cu resurse financiare considerabile, el nu era ,,bolnav de vicii sexuale, bețiv și amator de stupefiante”. Pe 24 februarie, Dimitrie Cozianu contemplă demonstrația comunistă dintr-o cameră a hotelului Athénée Palace, însoțit de un englez care filma desfășurarea de forțe. Pentru Petru Dumitriu, morții din mulțime sunt rezultatul focurilor de armă trase de trupele regale, deși s-au vehiculat și interpretări contrare. Dimitrie Cozianu pozează insistent într-un reacționar însetat de sânge. Acesta rămâne, totuși, în România, în ciuda averii depozitată prin furt în băncile elvețiene, cu scopul singular de a prelua puterea în stat după ce ar fi fost înlăturați comuniștii de la guvernare. Degeaba trupele de ocupație erau sovietice, moșierii români nu dădeau drumul la gheara înfiptă în țară. Jean-Pierre Haralamb, schilodul care nu mai avea să trăiască mult, bisexualul care se culca cu secretarea sa superbă și un băiat cu trup de efeb, era informat cu privire la pașii de urmat pentru a-i sabota din interior pe comuniști. La o serată muzicală a doamnei Basarab-Comnen, Dimitrie Cozianu îl cunoaște pe domnul Matei Mardan, membru al Partidului Comunist, dar agent dublu, care primise funcția politică de ,,președinte al unei comisii de control a activității financiare” din Ministerul de Finanțe. Cozianu accepta să lucreze ca tehnocrat în noile guverne procomuniste, spre sila familiei sale extinse. Colegii săi se numeau Ioanițoiu, ex-membru în Consiliul de Administrație al Creditului germano-român, reprezentant al lui Deutsche Bank, și Mereanu, angajat în Banca Națională în timpul regimului militar antonescian. Din nefericire pentru acești sabotori și agenți de influență, inflexibilul Ionel Varlam lucra alături de ei din partea comuniștilor. Maniheismul este străveziu, stupid și inestetic. Dimitrie Cozianu se lasă asaltat de oamenii vechiului regim cu rugăminți ilicite: Șerban Romanò îl imploră ca noua lege agrară din 1945 să facă excepție de la cele cincizeci de hectare ale sale (ambii Cozieni sunt desproprietăriți), iar Jack Varlam, înscris în expectativă la social-democrați, vrea ca Bobby Ragusa, protejatul său, să beneficieze de patruzeci de vagoane ale C.F.R., confiscate de P.C.R., pentru o comandă urgentă. Activitatea de la minister merge ca pe roate: dacă l-ar fi prins sovieticii și oamenii lor, Cozianu risca și merita pedeapsa capitală. Comunistul pur-sânge Ionel Varlam, zelos și dedicat binelui comun, le propune celorlalți creditarea fabricii I.A.R din Brașov în vederea construcției de tractoare și alte utilaje agricole pentru poporul muncitor, dar reacționarii bandiți se opun tacit. Viața personală a lui Dimitrie Cozianu se îmbunătățește simțitor când o revede pe Isabela Giurgea-Roșcanu, sora medicală voluntară de pe frontul rusese în 1943, separată de scârbosul ei soț, Giurgea-Roșcanu, amantul Valentinei Scarlat, care urma să facă ani grei de temniță pentru afacerile de sub regimul Antonescu. Isabela nu e o damă de lume, ci un alt fel de femeie, morală, superioară, virginală, cu simțul datoriei intact, care-i cere sprijinul pentru o ancheta corectă, în spiritul statului de drept, a fostul ei soț, implicat într-un proces cu evrei masacrați și tâlhăriți. Justiția suferea de pe urma influențelor coruptoare, politice și înainte de comuniști. Desigur că Dim Cozianu nu o poate ajuta, periclitându-și poziția și-așa fragilă, dar, cucerit de ingenuitatea ei, o curtează și devin un cuplu oarecum împlinit. Sora Isabelei fugise deja cu un escroc, Teofil Vardaru, în America de Sud, paradisul naziștilor după 1945. Schimbând cadrul, Ionel Varlam conviețuiește boem cu un gazetar feroce, un polemist marxist-leninist, care se semna H. Dragomir, amândoi credincioși partidului ca doi seminariști misionari. Cozianu și Jean-Pierre Haralamb anticipează dominația capitalului vest-european în România în câțiva ani, dar năruirea sprijinului popular de care se bucurau comuniștii făcea parte din strategia lor ministerială. Între 1945 si 1947, comisia lor de control garanta infuzarea cu capital în întreprinderi private care nu produceau nimic, înfundate în datorii și în activități ilegale, acutizând inflația și scăderea puterii de cumpărare a populației care trăia din salarii mizere în anii aceia de foamete. Devalorizarea monedei naționale e pusă pe seama unor reprezentanți abjecți al burghezo-moșierimii. Înspăimântat de represaliile ce ar fi urmat dacă era deconspirat, Dimitrie Cozianu începe să retrăiască în ritmul vechii boierimi interbelice. Participă la petrecerile cu orgii ale lui Bobby Ragusa, aranjate în blocurile hidoase și pestilențiale construite pe atunci (o posibilă trimitere critică și la cele ridicate de comuniști ceva mai târziu), unde își făceau apariția actori mediocri și prostituate ca Gabriela Ionescu sau un oarcare Alberto, dar și finanțiști ca Cezar Lascari sau metrese de lux ca Ida Gherson, sărăcită după moartea mamei, cea care pierduse întreaga avere, transformată în tablouri, trimisă la Paris și rătăcită pe acolo (sau furată de misitul lor special). Dim Cozianu începe subit o relație carnală cu Ida Gherson, părăsind-o încet-încet pe Isabela, înstrăinată, dezgustată de caracterul său nul. Jack Varlam fuge în Germania sau Franța de pe aeroportul Băneasa. Comisia de control se dizolvă, comunistul Paraschiv Ionescu, ridicat din muncitorime, care primise rapoartele paralele ale lui Ionel Varlam, sesizează activitatea de sabotare. Matei Mardan este alungat din P.C.R. Jean-Pierre Haralam, năruit fizic, se ceartă aprig cu Dimitrie Cozianu, care îi amintește că un copil de plăcintari propulsat social până la a face politică burgheză în Ministerul Afacerilor Externe nu se va compara niciodată cu un boier de rasă ca dânsul, interesele lor sociale necoincizând. Isabela capătă un post de infirmieră și soră medicală la un azil de tuberculoși de lângă Constanța, sprijinită de doctorul comunist, profesorul universitar Ana Antim (pesemne Ana Aslan), pe care Cozianu o brutalizează și o amenință verbal. Isabel nu vrea să fugă în străinătate cu Dim Cozianu. Înțelegând că nu mai are unde da inapoi, Cozianu, Ionel Haralamb și Ida Gherson pleacă pe o barcă cu motor din România, culeși din Marea Neagră. Cele trei bilete de salvare, costând fiecare o mie de dolari, au fost plătite de Dim Cozianu, care urma să intre în posesia directă a averii din Elveția. Amintind de strămoșul său, Bonifaciu Cozianu, Dim, urcat la bordul șalupei locotenentului comandor Rădulescu, o înjură țărănește pe domnișoara Gherson, o altă ,,putoare” valahă. Petru Dumitriu subliniază turpitudinea în chip fraudulos și scandalos-gazetăresc.

Fuga e capătul de drum al ramurii familiei lui Șerban Lascari, fiul Davidei și al lui Lăscăruș, trecut de șaptezeci și cinci de ani în 1945. Era pentru a treia oară căsătorit, cu o femeie cu câteva decenii mai tânără decât el, Marion Richard. Din prima căsnicie îl avea pe Cezar Lascari, director în banca Europa Societatea Anonimă Română. Cezar era însurat cu Alexandra Șufrană, verișoara sa, al cărei prim soț, un proprietar de pământuri petroliere de obârșie țărănească, murise într-un accident de mașină. Cei doi aveau o singură fiică, Lena, băiețoasă, sfidătoare, pasionată de sport la vârsta adolescenței, aflată permanent sub tutela unei guvernante din Leeds, săracă în țara ei, Miss Emily Richman, o altă domnișoară Marchand. Cezar Lascari nu emigrează în Occident, banca sa fiind angrenată în câteva afaceri cu profit ridicat în industria imobilară, în curs de boom imediat după război. Și, totuși, nimic nu mai putea aduce înapoi milioanele de dinainte de 1940. Ionel Haralamb era de zece ani amantul Alexandrei Lascari, femeie timidă și slabă sufletește. Șerban Lascari se retrăsese în casa bătrânească din Culmea Veche, ceva mai ponosită decât la 1862-63. Bătrânul se amuza dialogând cu sora primei neveste, o femeie la șaizeci de ani, îngrijorată de schimbările aduse de vârstă, doamna Hrisoverghi. Un alt bătrânel, urmaș de voievozi, politician sub domnia lui Carol I, domnul Emanoil Buzescu, zaharist complet, citea absorbit ziare de la 1880 în adăpostul pus cu generozitate la dispoziție de Șerban Lascari. Marion Colette Lascari se iubea pe ascuns cu feciorul din casă, Vasile. Nimic neobișnuit după douăzeci și două de capitole din Cronică de familie. Nici Cezar Lascari, căutător de plăceri trupești, nu se distinge de predecesorii sai: trăia cu o fostă prostituată, Gaby Ionescu, care jucase în piese de teatru mediocre. Gelos, Cezar îi rupe blănurile și îi distruge bijuteriile, cumpărate tot de el, atunci când o bănuiește că îl înșela cu un alt bărbat, mai tânăr și mai viril. Altele mai scumpe urmau sa le ia locul, doar Bobel Stoica, un pește interlop de cea mai joasă speță, nu avea să fie înlocuit de nimeni. Ceasul deșteptării sună în camera de oaspeți a boierilor români: Ionel Haralmab o imploră pe Alexandra să-l convingă pe Cezar că plecarea la Paris este urgentă, dar anii trec fără rost. În 1947, Cezar este forțat să-și vândă fabrica din Colentina la prețul de două sute mii de fde ranci, dar acesta refuză pe motiv că este unul mult sub cel real. Banca nu mai merge ca odinioară. Naționalizările sărăcesc nenumărate familii afluente. Comuniștii avansează necruțători, ,,cu metode inadmisibile”, înlăturându-i pe stăpânii de secole ai României. Cezar Lascari nu poate să se desprindă de farmecele lui Gaby Ionescu, căreia îi promite să o ia cu dânsul la Paris. Amantele și amanții fac, indubitabil, parte din familia moșierilor de rasă. Tensiunea se accentueaza, iar, într-o zi, Ionel Haralamb e dat dispărut: fugise, însoțit de Dim Cozianu, în Franța. Alexandra Lascari e speriată la gândul că ar putea fi nevoită să muncească într-o bună zi, dar Cezar, incapabil să rupă legătura cu amanta sa, pretinde că nu pot pleca în afară cu aproape jumătate din averea topită de autoritățile comuniste. În seara când Ionel Haralamb o sună voios pe Alexandra de la Paris, Cezar Lascari e pentru prima oară arestat de Siguranță, acuzat ca părtaș în combinațiile speculative ale vărului său, Dim Cozianu, vinovatul real. O parte din avere fusese deja schimbată în valută americană și ascunsă de Cezar Cozianu. Bijuteriile, aurul și pachetele cu dolari ajunseseră pe mâinile lui Gaby Ionescu, care își ia tălpășița în vestul Europei, acompaniată de Bobel Stoica. Destrămarea e completă în 1949-1950, inspirată parcă din primele capitole ale Scrinului negru. Familia Lascari doarme înghesuită în fosta spălătorie, scorojită, a casei din Culmea Veche, redenumită U.F.D.R. Organizația Sectorului. Alexandra nu înțelege nimic din noua lume egalizatoare: cineva îi șterpelește sacul de cartofi la coadă, iar un nemernic, cu numele de împrumut Alexandrescu, pretins avocat, îi imprumută bani și îi fură un covor de preț susținând că lucrează pentru Cezar, aflat încă la închisoare. Un negustor armean, Șahnabadzian, vine și le cumpără obiectele vechi, de patrimoniu, pe sume modice, câteva mii de lei, sub salariile medii pe economie. Emanoil Buzescu se stinse de curând. Doamna Buznea, colocatară în tăcuta vilă boierească, soție de inginer cu leafă apreciabilă, jinduia la mobilele familiei Lascari, iar nevestele altor bărbați ridicați de regimul de după 1948 o invidiau cu un aer mic-burghez. Iată că noua lume se aseamănă cu cea la amurg doar în măsura în care nomenclatura proletară de la vârful Partidul Comunist se asociase cu burghezo-moșierimea mutându-se peste noapte în paturile lor din cartierele Cotroceni sau Primăverii. Familia Lascari supraviețuia greu, numai din ceea ce putea vinde. Nevasta unui academician comunist o avertiză pe Alexandra că Lena, adolescenta devenită femeie la 1950, umbla cu tot soiul de căzături boierești, zurbagii bețivi Jeanne-Marie Ipsilanti, Kicky Hrisoverghi sau Michel Basarab. Doamna academician îi oferea pe gratis o cameră Lenei în casa ei, totul de dragul vechilor relații, încăperea în care respirau ultimii Lascari având dimensiunea unei bucătării. Șerbănică Lascari se prăbuși la pat, bolnav ca tatăl și bunicul său de un cancer laringian. Ștefan și Agata Paleolog, Radu Calomfirescu, doamna Hrisoverghi, prințul Ipsilati, Marion îi țineau companie la o ultimă recepție sui generis, depănând amintiri picante. Până și la apus, boierii disprețuiau felul în care comuniștii îi pedepseau la grămadă cu foștii proprietari de fabrici, ei considerându-se o altă specie, una superioară. Perle de înțelepciune li se scurg din gură, aproape autoironic la nivel auctorial: ,,Micii burghezi scriu despre lumea bună, dar lumea bună nu-i citește, așa că ambele părți sunt mulțumite.” Bătrânul Lascari moare fără să mai ajungă să lase scris urmașilor unde ascunsese ultimele bijuterii. La înmormântare, doamna Theodoru-Kostaki și o alta cucoană, nevasta unui ministru arestat, izbucnesc strident în râs cănd află că Șerban Romanò, apărut pieziș, lucra la un atelier, îndreptând cuie strâmbe – un proces de reeducare prin muncă fizică. Timpul trecea nemilos. Cezar și Alexandra Lascari, care descoperă abia acum cât de alienați erau de decenii unul de celălalt, în pofida îmbrățișărilor furtive pe timp de noapte ale lui Cezar, își caută într-o zi fata, dispărută cu lunile. Nu puteau apela la miliție, ci doar la familie. Cei doi călătoresc cu tramvaiul, vulgar, soios, plin de ,,animale respingătoare”. Ajung într-o mahala barbiană și intră în curtea împuțită a unor localnici. Tânărul Toni, un fost iubit al fiicei lor, cu mutră respingătoare de infractor, și bunicii săi, sordizi și mafioți, îi informează inițial politicos că nu știe nimic de Lena. O javră diavolească mârâie de sub pat. Insistând cu rugămințile umilitoare, Toni îi înjură ca un turbat și îi dă afară din bojdeucă. Cezar și Alexandra sunt devastați, nimiciți social, iar nimeni nu mai știe ceva despre Lena, moartă prin cine-știe-ce groapă de gunoi. În altă zi, Alexandra o reîntâlnește pe doamna Richmann, alcoolică și alienată mintal. Lunile trec dizolvant. Cezar și Alexandra își fac ultimele socoteli și pornesc spre Ungaria: cu ultimele puteri rămâse, strânși într-un tren de Arad puturos, sufocați de suboamenii de la clasa a treia, ajung pe graniță. Țărăncuța Iuli îi adăpostește pentru o noapte. Ultimii Lascari coboară în societatea celor de rând, care întotdeauna șochează printr-o promiscuitate exterminatoare. Călăuzele fraterne Traian și Romulus Țundrea, întemeietorii Romei comuniste, îi izbesc cu parul în cap în plin câmp, buzunărindu-i ca niște șacali. Iată Noul Om la lucru, rânjește din penumbră naratorul. Cadavrele, cu buzunarele goale, ca niște calici, după ce au benchetuit mai mult de trei sferturi din viață, sunt mâncate de animale sălbatice. Bijuteriile domnului Lascari se aflau în posesia doamnei Hrisoverghi. Cât despre cei doi ucigași care păcăleau sinistru boieri disperați de Occident, regimul proletar îi suportă cu stoicism: ,,Romulus a fost funcționar la cooperativă, a furat bani și stă la pușcărie pe cinci ani; Traian Țundrea, frate-său, trăiește cu Iuli, și o duce bine; iar Romulus, în închisoare, a aflat și visează în fiecare noapte că-l sfâșie cu unghiile pe frate-său, iar dimineața îi pare rău c-a fost numai vis.” Aceștia sunt cetățenii cei mai potrivit aleși ai Republicii Populare Română pentru a pecetlui dispariția unei dinastii de moșieri cândva despotici.

Boierii vechi și noi cuprinde perioada 1950-1955, ani în care aristocrația peticită, împinsă de împrejurări să vândă mobile, tablouri și bijuterii, adunate prin exploatare generații succesive, ascultă noaptea posturi de radio occidentale, așteptând utopic venirea americanilor și repunerea lor imediată în vechile funcții și demnități. Doamna Basarab-Comnen și Elvira Vorvoreanu tranzacționau valori uriașe la costul a numai două-trei zile de hrană. Adesea, după ce erau plătiți, boierii prăbușiți se apucau de ,,recepții” între ei sau ieșeau la restaurant ca pentru o scurtă sărbătoare. Rudele emigrate par a o duce excelent, dacă nu era și aceasta o altă minciună snoabă: Ionel Apostolescu are afaceri la Londra, trăind fericit la Florența, iar soțul lui Riri Duca, ofițer lăsat la vatră, era reprezentantul General Motors pentru America Latină. Șerban Romanò sărăcise cumplit după ce își risipise ultima brumă de avere în petreceri homosexuale cu bărbați tineri. Titel Negruzzi, mondenul care nu a avut niciodată o meserie, îi scutura de bani nu doar pe foștii boieri. Gogu Apostolescu se laudă că se apucă de pictură ca un profesionist, după decenii de desfrâu și partide de poker trișate. Elvira Vorvoreanu, patenera de-o noapte a monarhului Carol al II-lea, cea care-și impresionase prietenii cu pijamaua de voal odinioară, dincolo de care își etala dezinvolt goliciunea, se apucase de băut țuică ordinară, infectată de supărare. Locuia într-o casă cu alte șaptesprezece persoane, ,,mârlanii” elevați de noul regim. În 1952, toamna, se decide să vândă un briliant mic din colecția de familie, apelând la ajutorul lui Gogu Apostolescu, președintele unei Cooperative care livra produse anatomice de ghips pentru uz didactic. Șerban Romanò, muritor de foame, căra saci pentru un salariu mizer de om de serviciu, în vreme ce alții, domnul Scarlat, Kiky Hrisoverghi sau Titel Negruzzi nu contribuiau cu nici măcar atat, plătiți de stat cu lefuri de subzistență. Gogu Apostolescu, ajuns printr-o eroare într-o poziție nemeritată, e dat afară din post de către un comunist, cum altfel?, cinstit, pentru că fura din leafa angajaților, aceștia compuși majoritatea din boieri ajunși la ananghie. Când se simulează votul democratic de concediere a președintelui de cooperativă, nobilii votează unanim pentru demitere abia a la doua strigare forțată: ironia e dublă, regimul se comporta ca într-o dictatură, dar aristocrația nu încetează să își apere interesele chiar și înșelată, și în mizerie, de unul de-al lor. În 1955, după ce execută aproape doi ani de închisoare, eliberat, prin bunăvoința destalinizării incipiente, înainte de termen, Gogu Apostolescu revine la cooperativă să caute banii ascunși din vânzarea bijuteriei Elvirei, care știa că fusese păcălită de acest bandit simpatic. Cei aproape două sute de mii de lei în bancnote fuseseră mâncați pe sfert de șoarecii din pod, dar asta nu-l oprește pe Gogu din pofta de a trăi. Titi Negruzzi se folosea fără sfială de snobismul unor mic-burgheze arogante, ieșite la suprafață după 1950, care începuseră să frecventeze mediile aristocratice din considerație pentru aura lor trecuta, din aroganță și, rareori, din impresia eronată că, în cazul unei restaurații, soții lor ar fi ajuns personalități de vază în regimul capitalist. Una dintre ele este doamna Stella Eremia, soția unui fiziologist, cercetător, doctor în știinte, pe care nevasta îl manipula să refuze oferta de angajare pe un salariu de doua mii de lei pentru că atât ea, cât și anturajul lor aristocratic nu comunicau cu autoritățile muncitorești. Abia când află că Titel Negruzzi se culca și cu alte femei pentru o masă – funcționare și soții de ingineri prin minister – sau alte mărunte avantaje, doamna Eremia îi permite soțului să își caute un rost de teapa lui. Aristocrații sunt la pământ, robiți de sărăcie, dar insistă să se întâlnească, să depene amintiri, să blesteme regimul și să colporteze mistificări legate de intervenția americană urgentă. Elvira Vorvoreanu, familia Scarlat, doamna Calomfirescu, cu fizionomia consumată a unei tinereți de cocainomană, muncea ca servitoare într-o casă de nomenclaturiști, unde îi învăța pe cei mici limbile engleză și franceză, Titel Negruzzi își trăia bătrânețile în amărăciune și maliție. Acesta se culca și cu nevasta unui compozitor apreciat și plătit boierește de comuniști, Călin Nicolau. Anne-Marie Nicolau era fiica generalului Turtureanu, pensionar, iar asta după câțiva ani de închisoare pentru matrapazlâcuri făcute în anii războiului. Jean-Pierre Haralamb murise în temniță, răpus de o boală mai veche, pe cand Dim Cozianu ajunsese o figură respectabilă în cadrul dizidenței anticomuniste de la Paris. Elvira Vorvoreanu decedează la șaptezeci și trei sau șaptezeci și patru de ani de cancer, fără să mai menționeze sub ce podea de mansardă își ascunsese bijuurile moștenite de la mama Elena, mătușa Eleonora și străbunica Sofia. În mod bizar, ridicând semne de întrebare asupra epocii și practicilor sale reale, dacă nu e cumva un amănunt hiperbolic sau o altă lăudăroșenie mincinoasă, fostul deținut Gogu Apostolescu, nepotul moșierului Walter Apostolescu, își dechisese o făbricuță de lumânări, un atelier, plimbându-se elegant cu mașina prin oraș, însoțit de o altă damă chic. Dim Cozianu se îmbolnăvise grav și trăgea și el să moară cândva după 1955. Viața merge înainte, dar obiceiurile nu se schimbă niciodată, nici măcar atunci când ele sunt acționate din inerție.

Ultima parte a Cronicii de familie, Tinerețea lui Pius Dabija, face trecerea la anii stalinismulul românesc timpuriu, 1948-1955, dezamăgind poate cel mai mult sub raportul reușitei estetice din cele două duzini de povestiri ale romanului-fluviu. Pius este născut în 1924 din părinți moșieri. Tatăl, care se credea, veleitar, descendent dintr-un domn al Moldovei, rămăsese cu doar opt sute de pogoane, din cele patru mii inițiale, după reforma agrară postbelică și, dornic să reîntregească averea pierdută, o ia de soție pe Ana, Annette, fata Zoei Cozianu, la rândul ei, fiica Cleopatriei Cozianu concepută cu Bonifaciu Cozianu, și căsătorită, la vârsta maturității, Radovișteanu. Ana Dabija călătorise în prima tinerețe în Europa de Nord și Germania de unde deprinsese câteva idei moderne de educație protestantă, pe care ea le considera sănătoase. Taciturnă și ciudată din fire, Ana se mărită din dragoste cu domnul Dabija, idolul biografiei ei mediocre. Se instalară pe malurile Dunării, unde domnul Dabija prevedea că se va îmbogăți practicând agricultura americană, pe temeiuri științifice. Domnul Dabija e un artist ratat care se imaginează un capitalist pragmatic. Orice încercare economică eșuează ridicol, înglodând moșia în datorii de la un deceniu la altul, până în 1945, când se încheie odiseea fermierului prosper. Familia Dabija e îmbinarea dintre o mamă caraghioasă și un tată naiv, deși atributele pot fi inversate cu lejeritate între ele. Deși de condiție boierească, nu se înjură, nu se fumează, nu se bea și nici nu se dau petreceri cu cocote și jocuri de cărți în casa Dabija. Excentricitatea acestei ramuri nu tocmai credibile (sau poate ceilalți membrii ai familiei nu sunt veridici, cine știe?) ai dinastiei Cozianu-Lascari se întrevede în ipostaze comico-dramatice: Pius, cu nume străin (de papistaș), ales intenționat fantezist, este botezat creștin ortodox abia la zece ani, când urmează să intre la școala naționalist-xenofobă de atunci, părinții lăsându-i libertatea de a-și alege singur crezul religios. Nu doar atât, dar nimic nu iese ca în revistele occidentale de profil în gospodăria domnului Dabija, condamnat la sterilitate pecuniară: acoperișul plat, inspirat din Occident, îi zboară an de an, găinile Leghorn îi mor, vacile de lapte Siementhal se corcesc cu rasele țărănești, livada de peri, caiși, meri, piersici puieți crește să dea rod numai prune sălbatice, cărămidăria dă faliment, iar porcii se sting și ei fulgerător de o boală oarecare. Nici doamna Dabija nu e în toate mințile: Pius nu avea doar să devină un om de afaceri practic, ci și unul atletic, de tip jock. Acesta doarme iarna în ger, bea zeamă de spanac și gălbenușuri de ou, înghite carne crudă. Rezultatele școlare sunt jalnice, pe de altă parte: exclus ca un alt paria, poreclit monstru de ceilalți copii, Pius Dabija se ceartă cu profesorii, remarcându-se un elev ciudat, violent și încăpățânat. Singura activitate în care adolescentul se regăsește este sculptura de figurine în lut, de la care părinții îl țin departe. Cititorul-i i se inculcă starea de spirit necesară pentru a accepta originalitatea anormală a formației unui artist hipersensibil, ostil la violență, duplicitate și refractor la moarte, un spirit apolinic, clasic și solar. În cele din urmă, efortul ar fi complet răsplătit fără una dintre cele mai absurde și teziste scene din roman. Familia Dabija se află în compania rudelor din orașul N…, unde doamna Vogoride, cicerone semidoct și infatuat, Șerban Romanò, Gogu Apostolescu, Elvira Vorvoreanu vizitează expoziția de sculpturi în aer liber a unui artist în piatră de origine țărănească, faimos la Paris și în Statele Unite, reîntors pentru o scurtă perioadă în România. Aristocrații franțuziți nu sunt mai puțin ignari decât târgoveții de rând, în pofida erudiției filozofice de care dă dovadă Șerban Romanò, cel care îi ține vărului primar un discurs decadent despre fragmentarea ontologică a gândirii moderne și pulverizarea Artei în justificarea sa psihanalitică, contrasă în secrețiile defectuoase și nefirești ale glandelor genitale. Boierii fac cunoștință și cu sculptorul celebru, privit numai de sus, ca un țăran inferior lor ca statut social. Aici intervine energic Pius Dabija, care îl apără pe artistul Ion Bîrlea, în care îl recunoaștem ușor pe Constantin Brâncuși, afirmând că nu este un țăran. Am crede că avem de-a face cu o psihologie remarcabilă, în care conștiința de clasă se fisurase oarecum, numai pentru a-l asculta pe adolescentul Pius Dabija, geniu de pe acum, deși fără operă, ponegrindu-l pe Brâncuși ca ,,hoțoman bătrân” și ajungând chiar să-l sfătuiască în materie de tematică și tehnică artistică. Această ieșire de indignare are rostul ei în economia narațiunii. Domnul Dabija, consiliat de Dim Cozianu, care își scutește nepotul de armată, îl trimite pe Pius să studieze arhitectura în Germania între 1941-1945, anticipând orașele cu mii de clădiri noi-nouțe ce aveau să se clădească după război. În Germania, Pius Dabija își întărește convingerea că este talentat, învățând inițial cu pasiune de la maestrul său, sculptorul Balthasar Brustkasten. Ruptura se produce atunci când Pius Dabija este admonestat de profesorul Brustkasten că sculptura sa Sclavul, la care învățăcelul se dedica până noaptea târziu, nu este ariană, ci inspirată din subumanitatea iudeo-bolșevică. În 1944 toamna, Pius Dabija revine în țară, înstrăinat de nazism și de ororile războiului. Acesta vinde partea sa de moșie, Domnul Dabija rupând, în consecință, orice relație cu fiul său descreierat. Pius îți închiriază un atelier, unde se instalează, sculptând frenetic și compunând muzică la o orgă mică, portativă, luată din Germania. Hedonistul și relativistul Șerban Romanò îl ajută cu expozițiile și îl pune în legătură cu criticii de artă ai momentului, tinerii Marcel Rozeanu și Rafael Gheorghiu, prietenii uraniști ai boierului rafinat. Pius Dabija cioplește în piatră sub inspirația lui Ion Bîrlea. E arta simbolică, primitivă, onirică, prerațională, arhetipală sau jungiană etc. care făcea furori în întreaga lume, însă Pius Dabija vreă să se rupă de aceste ,,rahaturi”, adică de stilul brâncușian, ipostaziat de ,,ouă cu nas și falusuri cu ochi” și de lemne ,,în formă de Nimic răsucit”, după propria sa expresie, și să sculpteze modern, dar clasic. Estetica pentru care pledează violent Pius Dabija e aceeași pastă grandilocventă a personajului călinescian Ioanide, urbanistul și arhitectul descins anacronic din elini, cu diferența că vărul sau, Șerban Romanò, îl apostrofează dur, amenințându-l că va ajunge să creeeze platitudini ,,răsuflate”. Misterul acestei alegeri adânci se destramă atunci când observăm cum Pius Dabija începe să exprime simpatie pentru Zeitgeistul comunist, amicii săi Rafael Gheroghiu și Marcel Rozeanu luptând în ilegalitate și îndurând detenția și tortura în calitate de membrii de partid înainte de 23 august 1944. Un comunist din ministerul culturii, Cărăușu, îi comandă câteva grupuri statuare, plătindu-l regește. Sunt pagini care se pot citi ca notificările de la gazeta de perete a cercurilor de învățământ ideologic. Numai statul socialist înțelegea necesitatea unei arte înnoitoare, democratice, populare, comuniștii fiind tot cei care nu lăsau lumea ,,să moară de foame liniștită”. Cu toate acestea, Pius Dabija este suspectat ideologic pentru că nu își punea credința în comunism, ci îl înfăptuia doar artistic din considerente individualiste, interesate, ,,murdar-egoiste”. Rafael Gheorghiu își apără prietenul în fața lui Cărăușu afirmând, jucăuș-ironic, că aceleași motive primează la cei mai mulți cetățeni ai României socialiste, fără să primească o replică de admonestare. Domnul Dabija își imploră odrasla să plece definitiv la Paris, unde s-ar realiza altfel, dar Pius Dabija, artist al poporului care primise Premiul de Stat, refuză. Pentru a ne lămuri definitiv cât de diferit e Pius Dabija de neamurile sale degenerate suntem invitați să citim pagini din jurnalul de idei al admiratorului său, Rafael Gheorghiu, în care Dabija tuna și fulgera împotriva întregii arte de după 1900. Sculptorul se îndrăgostește de nevasta unui profesor de estetică de la universitate, Doina Zevedei, pe care o curtează fără pricepere, mitocănește. Dabija ajunge chiar să mănânce în fiecare zi la Capșa și să-și cumpere fotolii, o oglindă venețiană de două sute de ani și un covor de Ispahan, simboluri de îmburghezire precipitate, dar vocația îl reține de la excese bahice. Doina, corespondentă la un cotidian, nu poate fi adulterină ca în societatea de până cu câțiva ani înainte, dar nici nu divorțează pentru că un artist sculptor nu-i poate oferi stabilitatea unui cămin. Pius Dabija, vlăstar îndepărtat al lui Bonifaciu Cozianu, trece printr-o criză demiurgică, neputând finaliza grandioasa statuie a despotului Stalin, care îi revine altui sculptor. Amănuntele sunt rizibile in crescendo, iar mesajul fidel autorităților dejiste. Pius Dabija redefinește muzica simfonică, sculptează, în volume monumentale, eroi medievali și revoluționari români, dispuși prin parcuri și pe bulevarde, și se plimbă, pe banii statului, în Europa și Egipt pentru a face cunoscută arta românească de după 1948. După aventuri pasajere, sculptorul se căsătorește într-un sfârșit cu o muză pasională, Olga, perechea marelui artist. Paginile de jurnal se termină și cu exclamația de admirație a domnului Dabija din care reiese că fiul său era plătit cu o sută de mii de lei pe simfonie. Pius Dabija este artistul ideal al epocii socialiste, una fără precedent în istorie, epurată de cruditățile celor mai multe volete din Cronică de familie.

Nu am fi insistat atâta pe mărunțirea epuizantă a Cronicii de familie dacă proza lui Petru Dumitriu, în genere dezechilibrată artistic, nu ar excela printr-o singur instrumentar de compoziție: fiecare povestire se centrează pe biografia documentată a unui personaj paradigmatic din dinastia Cozianu-Lascari, îngroșat caracterial de anecdote și bârfe care atârnă pe firul narativ cu scopul de a apăsa pe aceleași însușiri prescrise de la început, iar fiecare protagonist nu conține mai multă sau mai puțină profunzime socială sau psihologică decât oricare altul. Cronică de familie nu este, înainte de toate, un roman realist-socialist, ci o istorie romanțată a României pseudomoderne de până la instalarea statului sovietic, exemplificarea obiectivă a ideologiei claselor sale dominante. Atunci când indivizii din clasele de jos participă la acțiune, aceștia sunt șterși, neinteresanți, amorfi sau, în cazul țăranilor ori slujitorilor, prezentați exclusiv în latura lor resentimentară, criminală, jefuitoare, indiferent câte justificări pertinente le putem găsi pentru ceea ce sunt. Dacă subumanizarea lor e rezultatul secolelor de obidă și muncă silnică la stăpâni sau dacă acesta este poporul român în generalitatea sa, nu reiese limpede din romanul Cronică de familie. Petru Dumitriu nu ne indică vreo urmă de simpatie reală, de înțelegere empatică a socialismului, a democrației liberale sau a dezideratelor lor de progres colectiv. Clișeele propagandistice rare nu au cum să ascundă această ostilitate surdă pentru oricine altcineva decât boierii României. Marea burghezie strălucește pământiu în Cronică de familie numai ca reflex al moravurilor moșierești. În ceea ce privește protipendada boierească, concentrată în destinele celor câteva zeci de boieri de același sânge, Petru Dumitriu simplifică ethosul ei la câteva principii social-darwiniste forțate: cei care de drept nu muncesc au puterea politică de a trăi așa cum le stă în propria natură, iar această natură umană aristocratică consistă dintr-o necurmată poftă de a mânca, a bea, a dormi, a se acupla, a ordona, a fura, a lovi sau a ucide. În ciuda faptului că elitele sunt cinice până la grotesc sau diform, nefericirea lor izvorăște doar din forțele misterioase ale altor societăți moderne, care, din păcate sau nu, îi înlătură pe cei de la cârma statului ca demonstrîndu-se mult prea inutili și păguboși. România nu s-a modernizat între 1860 și 1948 din pricina unei elite politico-economice fără caracter, deși Petru Dumitriu își pedepsește exemplar eroii în acest sens exterior, superficial-convențional, ci tocmai pentru că aristocrația și-a prezervat vitalitatea spiritului de castă, impermeabilă la concepții politice postmedievale, capitaliste sau socialiste, eminamente pernicioase pentru interesele ei de clasă. Mai mult decât atât, Petru Dumitriu izbutește să scrie cu vervă, eclatant și pasional numai atunci când boierii își fac de cap, liberi, răsfățați, triumfători, nimicitori, absoluți în satisfacerea poftelor lor imediate, de parcă naratorul însuși ar rezona din miezul ființei lui cu aceste bestii superioare. Nu există finaluri melancolice de veac în Cronică de familie. A stârpi sau a fi stârpit, a te bucura de viață din plin, fără rivali la orizont sau a suporta constrîngerile sociale ca pe o corvoadă – Petru Dumitriu, scriitorul fanion al anilor 1955-1960, a optat pentru violența învingătorilor din România. Dacă autorul Cronicii de familie ar fi avut interesul să compună o Cronică de partid, atunci societatea hidoasă a lumii marginalilor energumeni, a celor de la capătul orașelor, a păturilor de mijloc înfometate de plăceri animalice ar fi urcat pe soclul puterii eliberat prin dispariția lor de Elvira Vorvoreanu, Dim Cozianu sau Gogu Alexandrescu, pilonii depravați ai unei națiuni inexistente și ai unei populații zoologice.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | 2 comentarii

Ideologii literare


Camil Petrescu și reacțiunea

Izolarea artei de problemele sociale într-o încăpere etanșă a Sinelui sau rezolvarea tribulațiilor traiului în comun printr-o evadare mincinoasă în tărâmul metafizic al unor sentimente pozitive autocompensatorii sunt soluțiile sumare, dar atât de eficiente și dulcege, ale oricărui intelectual umanist evazionist, cu atât mai mult într-o societate pauperă, prost organizată, brutal materialistă, care îl plasează pe artist la margine, impunându-i o sărăcie amară pe fond de anonimat tratat condescendent. Din fericire, nici cei mai aspri adoratori ai ,,artei pentru artă” nu reușesc să separe tărâmurile pe care pretind a le cunoaște net a priori: nu se știe unde începe așa-numitul sine și unde se termină arealul infernal al celorlalți, iar orice încercare de rupere a întregului nu duce decât la o fundătură sau alta a intelectului. Socotit încă de la început un roman realist-socialist, Un om între oameni al scriitorului Camil Petrescu, lucrare neterminată la moartea din 1957 a autorului, a fost taxat și diminuat valoric pentru pactizarea vădită cu poncifele ideologice ale regimului sovietic din România anilor 1948-1964. Referințele se pot găsi cu relativă ușurință în acest sens, dar cele mai multe sunt fie negative, fie trec cu politețe rece peste această ultimă operă chiar și atunci când atitudinea față de autor e una de simpatie și apreciere generale, având în vedere cele doua romane interbelice notabile și notorii astăzi. Un om între oameni este mai presus de orice o reconstituire istorică documentată riguros, în care inventivitatea lui Camil Petrescu susține o direcție politică oarecare și un mesaj cultural subreptic, esopic, dar aici nuanțele se impun cu măsură. Se poate presupune că romanul rămâne nefinalizat tocmai din exagerata scrupulozitate cu care Camil Petrescu urmărește evenimentele anilor 1848-1849, cele care acoperă două volume din romanul publicat, încercând să depisteze mobilurile personale, dar și de clasă din spatele Revoluției. Dacă biografia romanțată a istoricului naționalist și revoluționar Nicolae Bălcescu ar fi putut fi dusă până la capăt, probabil că republicanismul paneuropean al lui Bălcescu ar fi fost ultima sa concluzie (capitolele terminale din roman îl surprind pe Nicolae Bălcescu încercând zadarnic și oarecum fantastic să unească forțele armate revoluționare, maghiare și românești, într-o luptă comună împotriva coroanei habsburgice), una de inspirație romantic-revoluționară, dar explicabilă și cumva rațională pentru un cititor de la începutul secolului al XXI-lea. Ceea ce este copleșitor și remarcabil în Un om între oameni este artistul literar elevat, dublat de un istoric al moravurilor acut (cărțile recente, printre altele, ale istoricului Constanța Vintilă-Ghițulescu întăresc documentația vastă a lui Camil Petrescu și cunoașterea profundă a epocii de la 1821 la 1849 din Țara Românească). Spre exemplu, Camil Petrescu, cunoscut pentru exactitatea glacială, precizia rafinată a frazei încă din portretul realizat de G. Călinescu în Istoria…, utilizează cu naturalețe eclatantă vocabulele azi ieșite din uz ale târgoveților, ciocoilor, funcționarilor, boierilor, țăranilor vremii, acea limbă jucăușă și indecisă, corcitură de turcisme, grecisme, regionalisme, păstrând însă nealterată limpezimea unei limbi române popular-curgătoare, de dinaintea importului masiv francez și aclimatizarea sa rapidă. În forma sa neoccidentalizată, limba română iese de sub pana lui Camil Petrescu ca una profund și fluent europeană, un dialect de margine, dar care nu asimilează de fapt verbiajul cosmopolit al ,,liftelor străine”, ci doar se împopoțonează ocazional cu el în straturile sociale superioare, atât de vulnerabile și trecătoare, în mersul sinuos politic în timp al unei semicolonii de la nord de Dunăre, teritoriu de trecere al imperiilor asiatice, spațiu al deșărtaciunilor de mărire și faimă. Din punct de vedere istoric, Camil Petrescu creează o narațiune în două ape, dacă se poate spune așa: pe de o parte expunerea crudă spiritual, dar nicidecum șocant naturalistă, a vieții de zi cu zi a țăranului român din Câmpia Română, pe de alta parte efervescența fluctuantă, haotică, instabilă a păturilor suprapuse, de la micii boieri calemgii sau ofițeri cu rang inferior până la marii negustori bucureșteni, ale căror chervane aduc mărfurile occidentale din târgurile și orașele mari ale Imperiului Habsburgic sau din statele și orășelele germane. Conștiința unei națiuni de o singură limbă sau credință nu există în Țara Românească decât prin intermedierea ardelenească realizată de profesori-părinți-profeți naționali (the Founding Fathers pe coasta de est a Americii de Nord), supuși imperiali, precum Gheorghe Lazăr, Florian Aaron sau Gheorghe Șincai, iar frații Bălcescu, printre alții, învață lecția acestui naționalism românesc de import la Colegiul Național ,,Sfântul Sava” din București. Spre stupefacția celor ce găsesc parfumul greu al naționalismului (simili-ceaușist) drept o simplă otravă, Camil Petrescu se află într-o triplă dilemă în expunerea partizană a naționalimului pașoptist românesc: o mare parte din elita conducătoare a țării era de proveniență și obediență greco-turcească, iar comerțul se afla la dispoziția negustorilor armeni, iarăși greci, turci etc., condiția de român fiind spotan asociată cu cea de rob țigan (ca în primele reproduceri picturale ale valahului de rând în ochii central-europenilor) sau iobag, rumân, vecin pe moșiile boierești, națiunea, dacă se putea vorbi de existența ei, aflându-se în genunchi, cu palmele tăbăcite de muncă și umilită în fel și chip. Deci clasa exploatată este exclusiv națiunea, nu minoritatea conducătoare, alogenă, fie rapace, fie trândavă sau amândouă împreună. Camil Petrescu se afla în dificultatea de a pleda pentru o națiune care, indubitabil, nu există politic și nici măcar economic. În același timp, erudiția istorică îi impune să redea adevărul cu privire la conștiința publică a rumânilor din satele prăpădite și prăfoase din Oltenia și Muntenia. Personaje rebele, materie umană revoluționară, precum Găman, Tulcotoiu, neamul lui Firu sau Miai nu sunt admirabile decât prin reacțiile lor omenești pe buza prăpastiei, de strigăt al rațiunii chinuite pe fondul unei abrutizări fizice aproape absolute: petrecând sute de zile pe an scormonind pământul pe ogoarele boierului funest Medelioglu din Vadu Rău, cititor de Lamartine și fumător înrăit de ciubuc, muncind pentru un monstru hedonist și luând bice pe spinare de la dorobanți precum sclavii antichității, țăranul român se smintește fie prin resemnare și un fatalism sufocant, fie luând calea riscantă a banditismului, asemeni lui Miai, haiduc și donjuan parazitând paturile vădanelor și nevestelor cu familie de prin împrejurimi. Nu e nimic de admirat la clasa țărănească decât pofta de viața a fetelor și femeilor tinere (Camil Petrescu continuă să asocieze femeia cu cele mai patriarhale roluri, ceea ce este corect din punct de vedere al mărturiei istorice, dar un fapt care nu conține în sine verva erotică pe care i-o atribuie naratorul, cea care adeverește verdictul de misogin impenitent pus încă din tinerețe scriitorului: mame devotate până la sacrifiu de sine, precum serdăreasa Zinca Bălcescu, surori ca Tița, condamnată la a rămâne fată bătrână, sau hetaire superioare ca boieroaica scăpătată și lacomă după câștiguri facile Băl-Ceaurescu, răsfățată de cunoscuți Frusinica, sau unele dintre sătene, de pildă ușuratica și neconsolata Sultana, care, adusă la pat de cancer, preferă să se sinucidă în numele cauzei revoluționare antiturcești prin a da foc hanului pe care îl deținea; nici eroina alegorică, deși vânjoasă, a Revoluției de la 1789 din pictura faimoasă a francezului Delacroix nu este absentă în anul 1848, rolul hieratic al femeii vestale revenind Anei Ipătescu) și veselia colectivă pâgănă de la nunți sau rare sărbători câmpenești de după culesul recoltelor în toamnă. Poporul pare a avea instincte animalice sănătoase, în ciuda vieții sociale bolnave, și nu dă semne de corupție morală sau de contagiune cu spleenul levanting arhetipal, doar de primitivism naiv. Stratul gros de ignoranță culturală le vătuiește conștiințele de sine fruste, ferindu-le de realizarea tragediei condiției lor sociale: rebeliunea interioară începe pentru țărănimea română abia atunci când cerințele și nevoile economice ale boierimii, deprinsă cu luxul proaspăt scurs din brașovencele cu mărfuri occidentale, devin din ce în ce mai imposibil de satisfăcut. Acuza de realism socialist este una cât se poate de greșită: Camil Petrescu nu face decât să reproducă, în tablouri artistice superbe, adevărul istoric pe care orice istorie economică ți-l arată sec sub forma unor grafice și tabele ale înapoierii materiale (românești) din cele două teritorii subcarpatice la 1830, subdezvoltare materială generată și de relațiile sociale brutal feudale ale boierimii fanariote și românești deopotrivă. Nu e de mirare că armata imperială țaristă și guvernatorul efemer al Valahiei, contele rus Pavel Kisselef, apar ca o rază de lumină într-un întuneric colectiv oriental. Aceasta este a doua dilemă pe care o rezolvă strălucit Camil Petrescu: rușii nu figurează ca Armata Roșie eliberatoare, ci mai degrabă ca actanții unui regim politic care aduce pe meleagurile românești primele reforme de inspirație franceză în secolul al XIX-lea. Rușii, în fond, părăsesc curând Țara Românească, lăsând-o, în ciuda rolului protector și a participării la Războiul de Independență din 1877-1878, pentru aproape un secol la dispoziția puterilor occidentale aliate în lupta lor politică cu localnicii împotriva Imperiului Otoman, suveran în regiune până la 1856. E cel mai probabil adevărat că provinciile românești riscau să fie încorporate în Imperiul Țarist ca gubernii de graniță dacă armata rusă imperială ar fi reușit să câștige triumfător Războiul din Crimeea, dar finalul confruntării a dus, în realitate, la întemeierea unui nou stat românesc. Camil Petrescu menține echilibrul între perspectivele istorice diverse asupra importanței unora sau altora dintre evenimentele veacului: orașul București beneficiază de o admirabilă monografie indirectă într-un Un om între oameni, comparabilă ca atmosferă cu notațiile sagace de mai târziu ale cronicarului Constantin Bacalbașa. Bucureștii sunt o urbe în curs de transformare, mai mult aglomerare disparată de sate cu un târg ,,lipscan” în centru decât un oraș pe model occidental sau asiatic. Traiul greu, apăsător al tăbăcarilor, încă o breaslă, dar nu proletariat modern liber contractual, amorurile de mahala pătimașe, dragostea dăscălimii mici și revoluționare în persoana lui Scarlat Turnavitu, negustorimea ierarhizată, solidară din piață Obor, patronată de machedonul Tudor Fârșerotu, personaj abrahamic, clerul de jos patriot, una cu poporul în răzmeriță (nu și mitropolitul Neofit, omul stâpânirii împilatoare), conferă o vivacitate rezistentă în timp romanului istoric Un om între oameni. Clasele intermediare dezvoltă primele conștiința politică a intereselor lor materiale imediate și a nevoii unui stat în care drepturile să le fie recunoscute și apărate republican, cu vot democratic pentru populația adultă, proprietară și de gen masculin, Camil Petrescu redemonstrând caracterul burghez al revoluțiilor europene de la 1848: nici măcar aici nu i se poate imputa realismul socialist, fiind un fapt recunoscut ca atare de istoricii de până astăzi ai fenomenului revoluționar amintit. Robustețea rabelaisiană a unor chipuri de tăbăcari ca Licsandru și nevastă-sa, Licsandra Herga, dar și alți membrii ai claselor inferioare este exagerată de către Camil Petrescu din neputința de a construi psihologii convingătoare în persoana lor, ceea ce este mai mult decât explicabil în cheia unei fresce istorice asumat realiste: lipsiți de educație cultă de bază, atât țăranii, obiect de interogații etnografice repetate, cât și meseriașii și tăbăcarii bucureșteni, simpli pe dinăuntru și orientați spre satisfacerea nevoilor și poftelor elementare, nu au cum să atingă stadiul introspecției sau al zbuciumului interior cât-de-cât evoluat.

A treia dilemă pe care o ridică, nu tocmai verosimil, Camil Petrescu, constă din scindarea internă a clasei boierești: pe de o parte îl avem pe Mitică Filipescu, mort ca un martir pentru cauza occidentalizării Țării Românești în 1842, în ocnele mizerabile ale româno-otomanilor, apoi pe frații Golești, boieri de vază și de neam, viguroși patrioți, din care Alecu ,,Arăpilă” Golescu se remarca ca fiind cel mai împătimit adept al schimbării, neamul Bălceștilor, în care Nicolae Bălcescu, spirit revoluționar iubitor de neam (portretul său aduce aminte, mutatis mutandis, de soarta liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu), triumfă ca părintele națiunii române de la 1848, doar pentru a se retrage în exil și a muri de tuberculoză câțiva ani mai târziu, Axente Sever, Deivos, popa Radu Șapcă, generalul Gheorghe Magheru, Telegescu, Negulici, poeții Dimitrie Bolintineanu și Grigore Alexandrescu, pictorul Rosenthal, Zane, Apoloni, Paleologu, Mavromati etc., iar pe de altă parte ne confruntăm cu tombaterele boierești parșive (Alecu Vulpe, Ion Câmpineanu, Costache Cantacuzino, Nicolae Băleanu, neamul boieresc Ghica, Lahovary, Oteteleșeanu etc.) și slugile lor din agie și armată (coloneii Odobescu și Solomon în primul rând, zapciul Iancu Manu, deși maiorul Grigore Lăcusteanu excelează prin ura de clasă cea mai explicită), al căror interes zăcea în prezervarea marii proprietăți funciare și în protecția asigurată de Poartă în calea revoltelor și tăvălugului popular. Partida boierească o are ca reprezentant ideologic, sinistru de reacționar, pe logofeteasa Calliopi Ghica, poreclită logovipera, cea care proferă cele mai aspre injurii la adresa clasei țărănești, redusă la statutul de opincă, de brațe de muncă gratuite, de vite de povară decerebrate, amintind de groaznica, dar tragica Hangerlioaica din Scrinul negru. Cu toate acestea, marea aristocrație, deși își petrece timpul jucând imbecilizant cărți și complotând unii împotriva altora, cu suflete de sclavi înveninate și scârbavnic de fățărnice, pe lângă sultanul din Țarigrad, nu este descrisă în chipul degenerat din cartea lui Petru Dumitriu, Cronică de familie. De altminteri, la 1848, marea boierime nu anticipează în clasa negustorilor, disprețuiți cu orgoliu aristocratic, posibili rivali și nici nu se imaginează înrudindu-se de nevoie cu lepădăturile cu bani, dar fără viță nobilă – atitudine explicabilă având în vedere poziția încă fruntașă a boierimii fanariote la gurile Dunarii. Dilema răsare din interesele convergente ale micii-burghezii în curs de ascensiune socială (Ion Brătianu – prietenul interesat al mardeiașilor de mahala, a plebei lumpenproletare cu slăbiciuni interlope, detaliu premonitoriu pentru dinastia liberală, încă neîntemeiată, a Brătienilor, Costache A. Rosetti – un revoluționar laș de inspirație bulevardieră și Ion Heliade Rădulescu – prototipul demagogului naționalist, adeptul unei retorici delirante, inspirate poetic, pe care o regăsim în piesele și schițele lui Caragiale, dar și în declarațiile oricăror politicieni români de la 1866 până acum) și cele ale negustorimii bogate, dar fără putere politică (bancherul Pavlicioni, comerciantul Hagi Curtis sau proprietarul parvenit de mori și tăbăcării de pe Dâmbovița, fantele meseriaș State Dobrovici), cei care îi voiau pe marii boieri înlăturați din pozițiile de prestigiu pe care le dețineau (pentru a le lua imediat locul, cum aflăm din gura conservatorului Șerban Vogoride în capitolul ,,Davida” din Cronică de familie), dar care nu doreau punctul 13 al cererilor revoluționare, anume cel legat de desființarea clăcii din Țara Românească, fiindcă această mică și mare burghezie susținea proprietatea ca sfântă și folositoare întru consolidarea puterii sale personale. Ceea ce este greu de explicat nu e postura ideologică a armatei, poliției, aparatului funcționăresc, semireacționari cu toții, sau a marii boierimi, ultraretrogradă, dublată de conservatorismul pseudoprogresist al capitalului comercial și financiar, ci chiar atitudinea politică a micii-boierimi rurale din care se trăgea Nicolea Bălcescu. Cui și de ce i-ar fi folosit unui Nicolae Bălcescu sau fraților Golescu desființarea iobăgiei? La această întrebare Camil Petrescu răspunde evaziv și nesigur pe sine: e vorba, finalmente, de dragostea de țară, de poporul vorbitor de limbă română care ființează barbar și într-o cruntă sărăcie în veacul dolofanelor piroscafe austriece. Mobilul cauzei revoluției este indignarea morală în fața inegalităților crâncene de la tot pasul – de aici îndemnul cvasimasonic, Dreptate și Frăție, al revoluționarilor pașoptiști. Cu toate acestea, este limpede că doctrina obscură de la care își extrage luciditatea politică imediată Bălcescu nu are sens din punct de vedere practic pe termen lung, vinovată făcându-se de un idealism social romantic patetic, proiectat într-un trecut imaginar, curat antimodern, de presupusă coabitare organică, pe deplin armonioasă, între popor și stăpâni, unii cumsecade și omenoși: zilele de glorie ale națiunii sunt împinse într-un Ev Mediu întârziat, pe vremea domnitorilor, cu toate că (sau mai ales fiindcă) Nicolae Bălcescu scrie istoria domnitorului Mihai Viteazul, mare latifundiar feudal, același care impune ,,legarea de glie” în cele mai multe sate oltenești unde era proprietar pe oameni, vite și plaiuri, iar împroprietărirea cu pământ a țăranilor, măsură luată în 1864 de guvernul Mihail Kogălniceanu, nu a rezolvat tensiunile sociale, ci doar le-a acutizat, punând în primejdie existența ordinii interne a societății românești câteva decenii mai târziu (episodul sângeros al răscoalei de la 1907, dar și condiția mizeră și inferioară militar a efectivelor armatei române în 1916-1917, când teritoriul țării se înjumătățise). În cele din urmă, rămâne această nebuloasă ideologică: dincolo de zăngănitul entuziast și înflăcărat al națiunii dezrobite, cum se prezintă această societate pe dinăuntru, în mecanismele sale tangibile de organizare economică? Cine ar mai fi muncit pentru boieri, în ce condiții ar fi avut loc împroprietărirea și abolirea servajului în Țara Românească la anul 1848, dacă s-ar fi ajuns la o asemenea situație atunci și nu ceva mai târziu? Dincolo de chemarea vociferantă la patriotism și la înfierarea (mai curând melancolică) a celor vânduți străinilor și lacomi după foloase nemeritate, ticăloșite, cine și în ce fel ar fi administrat țara fără marii ,,arhon-boieri” și impoziția de a plăti tribut Imperiului Otoman? Nici măcar teama de cuceritori veniți din vest, net superiori economic și politic la 1848 Valahiei și Moldovei, nu alimentează planurile de renaștere națională ale lui Nicolae Bălcescu, așa cum apar acestea exprimate în paginile romanului Un om între oameni. Dacă măruntele sau marile concesii oportuniste ale unor C.A. Rosetti sau Ion Heliade Radulescu mai au oarecare noimă în roman, rămânând la fel de rebarbative în context, și dacă toate celelalte voci care reprezintă claselor lor sociale și ocupația fiecăruia se exprimă veridic, coerent și cu miez, poziția ideologică frenetic patriotică a lui Nicolae Bălcescu nu își afla miza în planul terestru al societăților moderne și al cerințelor lor de funcționare, ci într-un escapism utopic, plasat într-o societate imaginară de frați și surori ai aceluiași neam, uniți prin cuget și simțire, conviețuind și convulsionând într-un feeric dans perpetuu al sărbătorii colective naționale, unul extenuant și repetitiv până la absurd, ceea ce confirmă că autorul Camil Petrescu, afin pretutindeni cu sentimentele și ideile eroului său Nicolae Bălcescu, în pofida anumitor compromisuri din vremea sa dejistă, nu este, la urma urmei, un romancier socialist sau un adept al realismului-socialist în artă, ci unul cu propriiile sale convingeri, consonante cu tradiția naționalistă interbelică și înca cu cea prebelică, până la urmă. Alături de toate acestea, temerara depoziție naționalistă, realizată cu mijloacele artei sale literare superioare, a fost redactată într-o perioadă istorică în care trupe dușmane de la Răsărit vegheau încă la liniștea domestică a Republicii Populare Română.

Eugen Barbu și estetismul sumbru

Dacă Un om între oameni este unul dintre romanele splendide ale literaturii române, Săptămâna nebunilor (1981) se ridică la cerințele unei capodopere. Eugen Barbu era (și, în măsura în care congenerii săi resentimentari mai trăiesc, continuă să fie) o bête noire a mediilor elitiste prooccidentale din ulimele decenii de economie centralizată și dictatură ceaușistă în România: asociat cu campaniile protocroniste la moda în anii 1980-1989, fondatorul unui partid naționalist, șovin și antisemit, după 1989, apropiat al mediilor Securității înainte și după Revoluție, jurnalist polemic înverșunat, Eugen Barbu pare a fi un campion autohton al abjecției. Însă, nu altfel ca întotdeauna în orice domeniu, legile artei nu ascultă de cele ale moralei. În ciuda acestor judecăți de valoare definitive asupra personalității scriitorului Eugen Barbu, lectura Săptămânii nebunilor, care este o reluare în alți termeni a societății fanariote din Princepele (1969), aruncă o altă lumină asupra angajamentelor ideologice ale autorului, cu totul diferite de cele ale unui om arvunit oficial regimului ceaușist.

Descinsă din proza truculentă a lui Tudor Arghezi, injectată cu un farmec bizantino-european superior prin concentrație estetică Crailor de Curtea-Veche, lucrarea de căpătâi a delicatului paseist Mateiu Caragiale, scriitura hiperestetică, calofilă până la manierismul unui ebenist baroc, aglutinată din hrisoave și memorii de epocă, dar pigmentată cu exprimările tari, vulgare, ale mahalelei bucureștene dintotdeauna, recognoscibile și în cinematografia românească a Noului Val, Săptămâna nebunilor nu deține aparența unui roman în cheie ideologică. În ceasul de început al iernii nemiloase, mușcătoare și viforoase din Bărăgan, care alungă vânturile și gerul său înspre București, boierul grec Hrisant Hrisoscelu revine falit în țară. Bogat până atunci, sărac de acum încolo, Hrisant Hirsoscelu se întoarce ca să se îngroape de viu și de bunăvoie în casa sa din capitală, oraș la fel de bucolic și înapoiat ca în Un om între oameni, dar detestat pentru impudica sa mizerie publică și pentru decreptitudinea mentală a locuitorilor săi vicioși, stupizi și sălbatici. Beizadeaua Hristant Hrisoscelu, mândru și jignitor în adresările sale acide, vituperant ca mai toți boierii locului, trup și suflet aristocrat din Fanar, nu este un ruginit, ci un luptător al Eteriei care se visa înscăunat Împărat al unui Bizanț reînviat tardiv, grandomanie aberantă împărtășită cu întreaga clasă de boieri nord-dunăreni. La Eugen Barbu, elitele, semidocte și imbecilizate de inactivitatea lor diurnă și de capriciile nătângi de mediocri satrapi orientali, își duc zilele prin sfidări deșănțate (exprimate de un consum ostentativ), alianțe matrimoniale ticluite ca o afacere ilicită, murdară, peste care se adăugau straturile de desfrâu și idiotizare groasă. Între limbajul de șanț al slugii Iusufache, credincioasă aproape până la sfârșit stăpânului eterist, și al boierilor dregători care îi călcau pragul căsoaiei nu se remarcă vreo diferență substanțială: bârfa ordinară, comentariul scabros de gazetă de scandal, meschinăria și pizma evidente sunt aceleași, inconturnabile. Boieroaica Neranțula Mavrodin are însușirile unei femei de stradă sau a unei femele nesătule în stadiu de rut, iar boierii vizitatori ca Ionică Greceanu, Kostaki Kiriazi și Vasilica Ghica seamănă cu niște proxeneți obsedați de plăceri neîncercate și amatori de furtișaguri, invidioși pe luxuria promisă de unul de-al lor, reîntors ghifuit din țările occidentale. Lovit de bancrută, fumându-și neistovit prafurile halucinogene, aruncându-și încă privirea pe ziare nemțești și franțuzești la începutul romanului, prințul Hristant Hrisoscelu alunecă din ce în ce mai în jos, într-un katabasis alimentat de stehanoria și acedia unui fiu înfrânt al Levantului, a unui călugar hedonist și de neînțeles, asistând impasibil la propria sa decrepitudine. Ani de-a rândul zace închis în casă, noua sa temniță, privind ca un sfinx de la etaj, promițând cu înfumurare un carnaval deșănțat unei boierimi în curs de descompunere, până ce, robit de droguri, slăbit de nemișcare și îmbătrânit de chinurile unei conștiințe nefericite, prințul moare damnat, părăsit, uitat de timp, abandonat într-o casă-sarcofag care începuse să putrezească de mult, fără slugi, fără logofotul moșiilor de mult vândute, lichidate în contul creditorilor, fără secretarul său de spiță nobilă, livonian, angajat la Veneția, cu cămările goale, cu caleașca adusă de la Viena decăzută la demnitatea unui cuibar pătat de excremente, cu caii arăbești morți de mult de inaniție și câinii de luptă înnebuniți fatal din pricina nemișcării și a izolării anormale. Oblomovian la suprafață, Hristant Hrisoscelu pare un personaj demonic din opera lui Edgar Allan Poe pe dinăuntru, savurând morbind tenebrele. Forța lirică și frumusețea indicibilă a stilul poetic, tivit de violența unor măscării ocazionale, numai potrivite pentru blestemații Balcani, nu își găsește corespondent decât în atmosfera aventurilor apocaliptice ale crailor mateini, halimaua lor lentă și săracă-n întâmplări trecând în Săptămâna nebunilor. Moartea îl află pe principele veleitar flămând, zăcând îngălat pe podelele găurite ale casei impozante ce fusese odinioară vie.

Starea de cumplită letargie, vestitoare a descinderii finale în mormânt, se trage din spiritul locului, unde până și tinerii studioși și proaspeți ai Eteriei nu reușesc să închege o mișcare antiotomană viabilă din pricina zavistiei dintre ei, a aplecării spre destrăbălare și poftelor lumești ai membrilor săi cei mai distinși, neamurile Ipsilanti, Cantacuzinilor sau Caravia. Germenele stricăciunii genetice îl împinge pe Hrisant Hrisoscelu, vlăstar grec descompus, trimis cu câteva milioane de ducați la Veneția, acest mult descântat cimitir acvatic de un magnetism irepresibil, la acțiuni nesăbuite și sinucigașe: consiliat de câțiva oameni de afaceri nărăviți și escroci, ca Alfano Stradiotte, Giovanni Basadonna și Christo Hrisoverghi, parte din rețeaua de șarlatani și maeștri ai plăcerilor spurcate care alcătuia nobilimea venețiană scăpătată a epocii (corupție similară cu a protagoniștilor din nuvela balzaciană Sarrasine), mândrul Hristant Hrisoscelu își închiriază Palatul Caragua, pe care îl reface din banii Eteriei și deprinde obiceiurile venețiene, de la Sărbătoarea Redentore până la reputatul carnaval. Frica de a fi ucis de Trimis pentru trădare, omul de legătură al Eteriei, îi biciuiește simțurile tarate. Până și lașitatea, frică înnăscută în odraslele de sub securea Porții, îi provoacă un spasm indicibil de plăcere. Satisfacția răului împlinit se trage organic din pofta de autodistrugere levantină. Lighioanele decăzute Gentile Labia, baronul Campagna, Luisa Ottobani, Mathilde Faggiano, baroana Giovanelli, Vimercatti, Gianni Faggiano, contele Luchesi Palli, părintele Mocenigo Bezzoni sunt doar o parte din amicii de distracții bisexuale ai boierului valah ex-revoluționar. Diferența între ei și boierii soioși și tâmpi din Țara Românească se reduce la arta voluptății perfecte pe care primii, decantați de un oraș măreț gâfâind lubric la amurg, o stăpânesc desăvârșit. Attillio Vimercatti este soțul pezevenghi al amantei demonice, Herula Lucrezia Vimercatti, îmbinare de rafinament latin cu slin turco-elină, o grecoaică seducătoare ca o insectă otrăvitoare, care îl ruinează, așa cum mai făcuse și cu alții înainte, pe Hristant Hrisoscelu, captiv în rețeaua de plăceri fizice, droguri și pierderi imense la masa de joc, mijlocul de a extrage sume neînchipuite din buzunarele acestui prinț fanariot prăbușit. Barbaro Vimercatti este bancherul-conspirator care îl împrumută falimentar pe beizadeaua bucureșteană, îngâmfat cartofor ratat. Împins de creditori să lichideze datoriile contractate la Veneția și să plece înapoi în țara stranie de unde venise, Hrisant Hrisoscelu, trufaș, deși știindu-se înșelat, îndrăgostit morbid de putana vicleană Herula, pune la cale un ultim banchet la Palatul Caragua, dar nimeni nu se prezintă la petrecerea somptuoasă a unui sărăntoc cu o genealogie greu de identificat în venerabila Veneție. Eugen Barbu duce sadismul în grotesc: o trupă de circari parțial diformi, însoțiți de maimuțele și papagalii lor exotici, ia locul nobilimii de rasă veche la masa lui Hrisoscelu, aburii alcoolului degenerând într-o poftă de distrugere necontrolată. Pe jumătate bolnav de inconștiența unui halucinat, boierul fanariot crede, cu mândrie de împărat divin, a fi redus aristocrația venală venețiană la ceea ce era: o sumă de schelete rapace, descriere care i se potrivea mai degrabă lui însuși. Patima asfințitului și melancolia provocată de stârpiturile umane care fac și sunt legea în Balcani nu estompează ideea predominantă, firul roșu al Săptămânii nebunilor: în orientul Europei, între Veneția și Istanbul, urcând într-un semicerc frânt spre nord, corupția este încrustată biologic, cultural, de neînvins și de neînlocuit. Eugen Barbu, brut și inexorabil, se lasă ispitit de cea mai irațională decadență, tipică unui aristocrat solipsist de viță veche, în răspăr cu orice asumare raționalizabilă a realității, imperios hâdă, și orice contact civilizat(or) cu semenii săi.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Un veac de investigații idealiste


Teza de doctorat a universitarului german Christoph Henning despre receptarea operei lui Marx în spațiul cultural german (se poate vorbi și de cel american, însă doar într-o oarecare măsură) din 2003 a fost tradusă în 2014 la editura Brill cu titlul Philosophy after Marx. 100 Years of Misreadings and the Normative Turn in Political Philosophy, constituind o lucrare de peste șase sute de pagini, cu note de subsol care adesea acoperă jumătate din pagina tipărită și o bibliografie care depășește o șesime din volum. Lectura nu este nici prietenoasă și nici pe departe facilă, având în vedere publicul țintă și o tradiție de receptare a operei lui Marx cel puțin vastă – și asta nu doar în limba germană. Christoph Henning nu este un marxist asumat, ci un specialist minuțios în marxism și marxologie, cu toate că el însuși se recunoaște ca un wittgensteinian în privința metodelor de lucru. Nu am putut observa în ce constă exact această influență, în afara lecturii aplicate a unor texte care sunt interpretate grație unui principal of charity generos. Pentru Henning, conceptele definite (sau nu) într-un sens explicit și precis în cadrul sistem de referință coerent nu se pot transfera în alt Sprachspiel fără a risca ca sensul lor inițial să se piardă sau să se transforme în altceva cvasinou. Universurile semantice se întrepătrund, dar nu se suprapun, clarificare metodologică cu care operează polemic la tot pasul și Christoph Henning în întinsa sa analiză, prefațată omagios de criticul literar Frederic Jameson.

În cele ce urmează voi trece în revistă liniile generale ale acestui volum realmente hiperstufos, trecând peste fabuloasele incursiuni microanalitice în operele unor gânditori de prim rang în științele sociale. Henning pornește de la ideea că marxismul este mort după 1989, iar faima sa recentă se asociază cu regimurile socialismului istoric, de tristă amintire și cu o reputație istoriografică neagră. Capitalismul în veșminte doctrinare neoliberale nu mai are rivali, ceea ce, afirmă cu titlul de ipoteză Henning, îngustează câmpul social al celor care cercetează ,,dezinteresat” în științele sociale. Deși accentuată poate prea mult, starea actuală a criticilor teoretice la adresa consecințelor sociale ale funcționării economiei de piață nu se abate de la observația lui Henning. Oricine estimează anomaliile politice și sociologice ale ultimelor decenii ca rezultat al funcționării normale a pieței este curând intimidat de tabăra adversarilor ca ,,socialist” sau ,,comunist”, ambele conotate negativ. Henning se axează doar pe textele discipolilor sau adversarilor marxismului, originari din Europa Centrală, vorbitori nativi de limba germană. Programul de la Erfurt din 1891, elaborat de liderii social-democrați Eduard Bernstein, August Bebel și Karl Kautsky este unul din punctele de cotitură în devierea teoriei materialismului istoric pe făgașuri străine de scrierile lui Marx. Henning nu ne explică de ce Friedrich Engels nu a reacționat mai viguros nu atât la tentațiile revizionismului, căruia Henning nu are ce-i imputa în sine, cât la aprecierea corectă conform căreia o teorie economică vastă precum cea din Das Kapital nu poate trece direct în proiectul unui partid fără grave hibridizări falsificatoare (sau măcar mistificatoare) sau care, atunci când pretind a fi justificate doctrinar, se prezumă a revela sensul adevărat al teoriei în calitate de forță politică organizată. Bunăoară, nevoia de înțelegere a nevoilor materiale ale muncitorilor s-a tradus în drepturi politice suplimentare și în beneficii materiale decente precum serviciile sociale aferente (legislația muncii este o creație a social-democrației occidentale) sau în creșterea nivelului de trai al muncitorilor industriali, dar de aici până la o teorie politică marxistă, pe care nu o poți identifica explicit la Marx, au loc salturi logice inedite. Revoluția proletară avea ca scop, dacă se acceptă critica economiei politice marxiste, abolirea proprietății private a mijloacelor de producție și dispariția capitalistului ca subiect politic central în societățile postburgheze, nu doar eticizarea luptei muncitorilor pentru cauza lor socială particulară. Dominația structurală a ordinii capitalului în societate poate coexista, până la un punct, cu reformismul lui Eduard Bernstein, după cum se mai întâmplă până și în prezent în anumite democrații nord- și central-europene. Karl Kautsky continuă în linia revizionismului bernsteinian, cel care are meritul de a fi recunoscut primul originalitatea căii luate de Partidul Social-Democrat, cu diferența că în perspectiva kautskyană orice pas ideologic care ar fi îmbunătățit condiția clasei proletare din Germania s-ar armoniza obligatoriu cu o intepretare corectă, ortodoxă a marxismului. Deodată Marx și contribuția sa la înțelegerea economiei moderne devin catchwords pentru platformele unor politicieni care se revendică, cel puțin declarativ înainte de 1914, nemijlocit din reputația unei opere teoretice dificile și complexe (p. 30). Rosa Luxemburg, Lenin însuși, în ciuda istoriei sale economice dedicată evoluției capitalismului în Rusia, dar și diverșii marxiști care ajung lideri politici în Lumea a Treia după 1918 sau 1945, nu fac decât să preia mecanismele de politizare a unei grandioase interpretări economice și să le radicalizeze revoluționar, printr-o retorică agresivă. Henning susține că nu se poate vorbi de o supralicitare a voinței politice de a transforma societatea fără a nega tendințele și legile economice generale, care se regăsesc la toți economiștii clasici și cu atât mai mult în cazul lui Marx. Practic, Henning, deși nu o declară explicit, ridică problema infrastructurii care creează o suprastractură subalternă, dar pe care însăși chemarea politizării de stânga, în orice formă s-ar găsi aceasta, moderată sau revoluționară, o dezminte prin pretențiile politice ale unor grupuri de ,,conducători” de a schimba din temelii, strict decizional și administrativ, ordinea și procesul material de producție și reproducție socială. Dacă reformiștii, precum Bernstein, speră că pot curba funcționarea pieței în favoarea salariaților, reușita lor istorică existînd, dar cu limitele prescrise tot de activitatea economică propriu-zisă, radicalii pretind o răstunare completă a regulilor de funcționare economică, ceea ce nu s-a realizat în nici o țară unde modelul bolșevic s-a instaurat. Răstălmăcirea teoriei economice marxiste a dus la abandonarea premiselor sale fundamentale: pe de o parte Bernstein acceptă, ca pe un fatum, un proletariat îmbelșugat, naționalist și aderând la filiații culturale locale, mai mult sau mai puțin ,,burgheze”, pe de altă parte, Lenin și Luxemburg cred cu tărie că faza capitalului monopolist nu mai ascultă de prescripțiile economiștilor clasici, inclusiv cele descrise de Marx, piața globală intrând, se presupunea după 1914, într-un impas dezvoltaționist, pe care doar reglajul politic îl poate depăși. Din nou, eticizarea variată a teoriei economice se poate constata ca statutară. Preluarea unor subiecte derivate din morala universală kantiană devine monedă comună în scrierile unor revizioniști germani, marxismul metamorfozându-se într-un Weltanschauung filozofic până și la ortodoxul Kautsky. Ideologizarea unei teorii economice adâncește înstrăinarea de asumpțiile antifilozofice ale lui Marx însuși. Bătrânul Engels se conformează acestui model pernicios. Schemele de reproducție simplă și extinsă din volumul II al Capitalului și moralizarea lor se realizează fie prin acceptarea creșterii economice armonioase, la infinit, fără declanșarea crizei (sau se identifică unele de scurtă durată, dar fără intensitatea unei crize ,,finale”), fie la invalidarea lor pe criterii etice, preluată de facțiunea revoluționară a social-democrației germane (lăsând la o parte criza de subconsum, teoretizată și de Rosa Luxemburg, care atenuează până la insignifianță contratendința capitalistului de a nu produce ceea ce nu se realizează cu profit în consum). Dinamica internă dintre sferele de producție capitaliste nu este atemporalizată de Marx și echilibrul variabil al pieței nu exclude crizele sau contradicții grave în sistemul economic global, nu doar al pieței domestice. Naturalizarea acestor tendințe și resemnarea în fața activității economice impersonale își află echilibrul în activitatea politică reformistă sau revoluționară ori în atribuirea unor roluri de panaceu al statului ca actor economic nemijlocit. Mai mult, în lucrările Rosei Luxemburg sau Henryk Grossman contratendințele semnalate de Marx sunt înlocuite cu un final catastrofist și endogen al întregului sistem economic. Henning nu se ferește să critice abandonarea prin răstălmăcire a legii tendinței ratei profitului de a scădea de către aceiași ecomoniști marxiști doar pentru că unitatea de timp în care lucrau aceștia nu proba prima facie ceea ce corpusul teoretic stipula ca fiind regula, aceștia excluzând tacit excepțiile sale. Meritul acestor resemantizări eronate îl deține și influența teoriei neoclasice în economie, ale cărei concepte pătrund și se amestecă în cele marxiste până și în studiile unui economist heretodox ca Michio Morishima sau în cărțile unui marxolog ca Michael Heinrich (pp. 75-77). Întreaga separație între un voluntarism politic pragmatic și o teoretizare economică aerată, din ce în ce mai ruptă de cerințele stringente ale vieții de partid (și, de aceea, mai ușor de moralizat) are loc în anul 1914, când partidele muncitorești din Franța și Germania votează creditele de război, dar mai ales în Rusia dupa 1917, unde partidul înarmat, ierarhia rigidă, dictatura militară și geniul politic al lui Lenin se substituie oricărui considerent economic în vederea înfăptuirii socialismului din evanghelia de sloganuri a bolșevicilor. Teroarea birocratică stalinistă își codifică apoi proiectul de industrializare forțată într-o ideologie marxist-leninistă pentru care teoria economică ajunge să fie substituită cu o retorică găunoasă, opinii morale extreme și o indigestă filozofie nonmaterialistă în cele din urmă. Stat proletar degenerat sau capitalism de stat – ambele chei de citire a realității se exonereză de la utilizarea fertil-economică a lecției marxiste. Politica violentă pretinde a putea modifica de la sine traiectoria activității economice generale și a relațiilor ce decurg de aici. Coordonatele non-marxiste ale regimului sovietic stalinist sunt, în fond, sterile sub raport științific, iar acolo unde se observă inovație, aceasta este rezultatul unei competiții teoretice și practice acerbe pentru dezvoltare economică în luptă cu modelul absolut, cel american, deci tot în logica predominantă a productivității capitaliste.

Un alt teoretician marxist care ontologizează schemele de reproducție, simplă și complexă, și le aplatizează la nivelul istoric interbelic este austriacul Rudolf Hilferding, un susținător convins al intervenției statului în reglarea economiei, iar asta cu scopul de a evita crizele inevitabile ale unui sistem deja monopolist și controlat de concentrarea fără precedent a capitalului financiar. Hilferding preia elemente din teoria economică marxistă, pe care le include într-o nouă viziune economică, săracă în conținut față de cea clasică, nu doar marxistă. Din acest moment încolo, teoria economică marxistă se vede contrafacută de modelul sovietic și de coruperea leninistă, șansele unei reveniri fiind nule după 1945, când Războiul Rece trimite marxismul, altfel abandonat ca proiect științific viu, în categoria dușmanilor ideologici ai Lumii Libere. Dacă până în anii 1920, teoria neoclasică, care apăruse ca o contrapondere psihologizantă, individualistă, anistorică, dar și una gândită să înlăture dizarmonia intereselor haotice printr-o pacificare sistemică, la corpusul de idei din Das Kapital, anii 1950 produc rigidizarea matematică a acestei teorii, plasată la antipozi față de cea marxistă pe care, atunci când o studiază sumar, o falsifică intenționat sau o critică pornind de la conceptualizări axiomatic din start antitetice. Christoph Henning, care rezumă cu acuratețe câteva din dogmele neoclasice de bază, surprinde modul în care aceste teoretizări se întrepătrund cu cele marxiste pentru a oferi refutări interne ale marxismului care pornesc dintr-un punct pentru a reveni la poziția inițială sub forma unei concluzii deja previzibile, comițând un clasic petitio principii. Definiția și atribuțiile banilor în societatea capitalistă, așa cum sunt precizate și proiectate inițial la Marx, sunt redefinite în manieră neoclasică sau trunchiate la unii autori care se revendică drept marxiști în alt sens decât cel economic, reducând opera lui Marx fie la chestiunea (ajunsă ea însăși fetiș filozofic) fetișismului mărfii, fie la deplângerea dezumanizării individului ca simplu agent de consum și forță de muncă liber-disponibilă în societățile moderne.

Sociologia ca domeniu de cercetare apare în Germania (dar nu numai) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sub forma unui răspuns temeinic la un anume tip de teorie economică, în primul rând cea marxistă, dar nu numai, economiștii clasici operând în termeni adesea amorali și conflictuali atunci când discută raporturile existente între clasele sociale. Morala și religia, puterea și dominare într-o societate, stiluri de viață și valori culturale distincte iau locul universului economic general în calitate de alternative oficiale la viziunea ,,îngustă” a economiștilor. Henning atrage atenția că sociologii, deși dezbat și studiază aceste aspecte noneconomice ale societății, pretind a nu observa că structura economică este, cu toate acestea, înrădăcinată axiologic în sistemele lor sociologice, Max Weber, Werner Sombar, Émile Durkheim sau Karl Mannheim fiind primii practicanți ai acestei (încă) inedite metode. Normativismul sociologic deviază în etică, operele unor Talcot Parsons, Niklas Luhmann sau Jürgen Habermas conținând într-un grad ridicat pretenții teoretice abstract-moralizatoare. Marx însuși este evacuat pe diferite considerente din câmpul sociologiei respectabile: fie teoria sa este depășită istoric, din pricina avansului tehnologiei în industrie și în viața privată a cetățenilor obișnuiți, fie antagonismul dintre clasele sociale e o himeră pentru ca acesta a fost rezolvat de creșterea generală a nivelului de trai, fie clasele sociale s-au diversificat considerabil după 1900, fie acest concept de ,,clasă socială” este superfluu și confuz în sine. Întreaga armătură terminologică, aparent wertfrei, a sociologiei germane de dinaintea anului 1933, dar și după 1945, constă dintr-o refutație pe față sau indirectă a marxismului.

Când ajunge la tema filozofiei sociale, Henning este egal de critic cu Heidegger și Lukacs. Heidegger distorsionează major rudimentele de marxism, niciodată tratat frontal, într-un discurs antimetafizic, antiontologic care, în continuare, trivializează premisele sale inițiale: în cele din urmă, rațiunea modernă inginerească, caracterul instrumental al științei, obiectivitatea știintifică sunt aruncate de-a valma peste bord în oceanul unei iraționalități poetice anihilante, care nu are nimic substanțial de spus omului modern sau, pur și simplu, omului în genere. Linia filozofiei hegeliene, pe care Marx o depășește, păstrând doar metoda dialectică, deviază într-o filozofie fichteană a identității care alunecă într-o specie de idealism ce nu se recunoaște pe sine ca atare. Relativismul vitalist al lui Nietzsche, acuzat de a fi încă prea metafizic în războiul său cu metafizica și ontologia occidentale, ajunge un aliat al filozofiei sociale critice. Rudolf Eucken și Wilhelm Dilthey converg în această privință cu vitalismul nietzschean. Gândirea despre lume și ființa însăși sunt identice la tânărul Lukacs, care caută o rezolvare culturală a travaliului individului modern prin dezvoltarea conștiinței de clasă, proletariatul ca subiect și obiect al istoriei, condus de avangarda sa intelectuală, probând toate caracteristicile unui construct supraistoric. Revoluția viitoare luptă pe baricadele culturale ale antireificării, deși proiectul inițial marxist nu se reduce numai la atât. Lukacs idealizează și ontologizează categoriile economice ale criticii economiei politice realizată de Marx, cea care nu este nici până astăzi un sistem filozofic. Traducerea marxismului într-un discurs filozofic totalizator, în care subiectul este proletarul, iar obiectul istoria speciei, ca mers înainte ale clasei celor care trăiesc din munca lor, are mai multe în comun cu tradiția filozofiei idealiste germane decât cu intențiile antifilozofice ale proiectului marxist. Comunitatea organică a proletariatului ca agent și destinatar final al Istoriei este încă o ramură romantică a fatalului idealism teuton. Karl Korsch spiritualizează în direcții similare marxismul.

Sociologului Niklas Luhmann i se dedică unele din cele mai dense pagini din carte: filozofia sa târzie a sistemelor este nu numai antimarxistă, ci și nonempirică până la contopire în idealism, construind o metanarațiune conservatoare în fond. Separația dintre obiectul gândirii și gândirea care gândește obiectul este anulată omnilateral de Hegel, iar această ruptură, reafirmată de Marx, dar contrazisă de contrasutura filozofică ce i-a urmat, este spațiul prin care filozofia își face loc, recăpătându-și aura de unitate a tuturor actelor gândirii, una cu ființa, substanța sau natura, împotriva materialismului antimetafizic marxist. Funcționarea reală a economiei ca proces conștient al agenților săi este finalmente abandonată pentru tărâmul imaginar al conceptelor și relațiilor evanescente dintre ele. Max Horkheimer și Școala de la Frankfurt urmează în siajul acestor refilozofări ale marxismului originar, singurul economist al respectivei școli, Friedrich Pollock, înscriindu-se într-o direcție vitalist-culturalistă de interpretare critică a societății. Psihologizarea și estetizarea proceselor economice nu se întrerupe aici: Theodor Adorno reia, previzibil, aceleași scheme idealiste, ridicându-le pe un plan de o religiozitate difuză a discursului critic dizolvant. La finalul capitolului doi, Henning expune punctele de neîntâlnire dintre marxism și elaborările sale teologice, întreprinse de câțiva reputați teologi protestanți germani (Karl Barth, Paul Tillich, Ernst Troeltsch, Jacob Taubes) și de un istoric al filozofiei prolific precum Karl Löwith. Nici Walter Benjamin (pp. 391-400), în ciuda originalității sale filozofice inconfundabile, nu excede concesiile făcute unei filozofii a religiei străină de teoria economică marxistă. Aceste încercări reușite sub raport filozofic duc la o ,,supranormativizare” a unui critici marxiste uitate în fundal, atunci când nu este refuzată din start.

Jürgen Habermas, care strecoară punctele nodale ale marxismului prin sita unei raționalități normative și a unei teorii a comunicării raționale, împrumutând și reteoretizînd conținutul celor mai multe discipline sociale într-o cheie proprie, sfârșește prin îmbrățișarea unei ,,filozofii a dreptului” aproape conservatoare și acomodantă cu ordinea de stat din Germania Federală, propunând numai o suprateorie moralizatoare și intens psihologizantă care a pierdut contactul cu solul contradicțiilor sociale existente. Procesul de eticizare, subiectivare și, nu în cele din urmă, ontologizare a neoclasicismului economic trece și în textul clasic al lui John Rawls, A Theory of Justice, o încercare abstract rațională, axiomatizată la bază, de a construi o etică socială în capitalism, realitatea empirică oferind doar acel material maleabil care se potrivește modelului inițial. Justificarea pe considerente de egalitate formală, deci de morală pură, a situației de drept din Statele Unite ale Americii în perioada 1945-1990 se întrevede printre rândurile cărții lui John Rawls, calchiere filozofică a ipotezelor de lucru primare din manualele de economie ale vremii. Pe acest fundal reconfortant, apariția unor cursuri de etică/teologie a afacerilor în mediul universitar global nu surprinde deloc în acest context (capitolul 3.3): Henning trece în revistă cele mai sincere și mai moralizatoare, dar iremediabil subminate de propria lor ignoranță naivă, apologii ale pieței libere realizate la finele secolului al XX-lea.

În ultima parte a volumului, Christoph Henning reia poziția de bază a deconstrucției sale analitice: Marx s-a despărțit încă din tinerețe de idealismul hegelian, respingând pretențiile nejustificate ale filozofiei idealiste germane, efortul său final concretizându-se într-o teorie economică generală, latură pe care cei mai mulți critici antimarxiști o eludează sau, ceva mai subtil, o ,,refilosofează” în codurile lor proprii de analiză. Marx nu este un determinist, nici un ideolog metafizic, nici un profet apocaliptic și nici măcar un filozof în înțelesul de breaslă al termenului. Obiectul său de studiu a fost societatea reală, urmărită în activitatea ei zilnică de producere, reproducere și conservare a speciei prin contactul mijlocit și determinat cu natura înconjurătoare. Mecanismele sale de interpretare economică acceptă cu greu suprapunerea definițiilor și perspectivelor din teoria neoclasică, capcană în care cad nenumărați (post)marxiști autoproclamați. Dialectica hegeliană a fost adesea întrebuințată de diverși exegeți pentru a deturna, mai mult sau mai puțin premeditat, demostrațiile din Das Kapital spre poteci discursive originale, dar străine de șoseaua largă a metodei marxiste. Aceștia nu se abat niciodată de la calea moralizării ca substitut opioid de explicație științifică a realității sociale în totalitatea ei. De asemenea, nu ar trebui omis că această poziționare de principiu nu poate alcătui soclul unei presupuse teorii sociale critice. Falsificarea, prin retopirea în matrice filozofică a categoriilor economice curente, nu încetează de a fi cea mai frecventă injoncțiune a filozofiei în științele sociale, exemplul sinuoasei tradiții marxiste depunând mărturie în acest sens.

Publicat în Lecturi | Etichetat , | Lasă un comentariu

Cea mai bună economie dintre toate cele posibile


Branko Milanović a fost cândva economistul șef al Băncii Mondiale. Cercetătorul sârbo-american este unul dintre cei mai apreciați experți în materie de studiere a sărăciei și inegalității globale. După numele unor Thomas Piketty, Gabriel Zucman, Sir Anthony Atkinson și Li Yang, Branko Milanović apare întotdeauna curând menționat. În ultimii ani, Milanović a publicat câteva cărți de economie politică pentru care a primit omagii publice de la foruri academice înalte și premii respectabile (inclusiv unul de la think tank-ul social-democrat cel mai cunoscut în Europa de Est, Friedrich Ebert Stiftung). Deosebirea dintre un economist teoretician și unul politic constă, cel puțin la prima vedere, din capacitatea ridicată a primuia de a corecta și a identifica ,,legi” ale pieței în cadrul unui sistem coerent științific, folosindu-se de modele matematice solide, în vreme ce ultimul se ocupă cu o interpretare politică, pe alocuri sociologică, a ceea ce datele economice cunoscute îi pun la dispoziție. Politica în vid nu se face, deci o oarecare unilateralitate se presupune de la sine. În Capitalism, Alone, The Future of the System That Rules the World (Harvard University Press, 2019), Branko Milanović încearcă să ne explice ce e în (ne)regulă cu economia globală și sistemul capitalist contemporan, același în esență, dar și altul în formă, decât cel din ultimele câteva sute de ani.

Încă din primul capitol al Capitalism, Alone, Milanović își recunoaște drept influențe liminare unele referințe clasice în materie de teorie socială: Adam Smith este citat adesea (cel din The Wealth of Nations și Theory of Moral Sentiments), urmat de Montesquieu (Spiritul Legilor), dar, nu în cele din urmă, Marx si Engels, dar îndeosebi Karl Marx (Das Kapital) dintre acești ultimi doi. Aproape firesc, am zice, Milanović proclamă înfrângerea definitivă a socialismelor de stat în secolul al XX-lea, capitalismul global rămânând fără rivali. Începând cu anii 1980, inegalitatea globală, dar și cea națională, a crescut constant până în prezent, indexul Gini arătând destul de alarmant (puțin sub 70 de puncte, în condițiile în care acesta era de 55 de puncte în 1914), deși scoaterea din sărăcie a câtorva sute de milioane de chinezi în ultimele patru decenii a contrabalansat inegalitățile reale și grave din centrele pieței mondiale. Fără ridicarea păturii de jos din China la nivelul unui proletariat (semi)urban cu un standard de viață relativ decent (puțin sub al Bulgariei și României în 2020), coeficientul Gini ar fi părut ceva mai pesimist, sugerând întoarcerea unor rate de inegalitate tipice secolului al XIX-lea. China raportează o creștere medie anuală de 8% în cei patruzeci de ani de când economia ei s-a deschis comerțului internațional și Partidul Comunist Chinez a ales calea dezvoltării interne. Este, de departe, cea mai rapidă și intensă creștere economică observată istoric până în prezent, o adevărată ,,revoluție economică” (p. 8). Marele progres se datorează și avansurilor uriașe din sectorul tehnologiei informației și comunicării, digitalizarea producției și serviciilor apărând ca în curs de desfășurare. Este vorba și de o reechilibrare a balanței puterii economice globale la care suntem martori: dacă în 1970, Vestul producea 56% din totalitatea mărfurilor mondiale, la ora actuală, Asia a inversat tendința înregistrată după 1700 în lume: 43% din toată masa de mărfuri existentă se produce în China, Japonia, India, Vietnam etc, iar trendul indică depășirea barierei de 50% până în 2050. Două secole și jumătate de înapoiere sunt suprimate de creșteri economice robuste în doar jumătate de veac. Integrarea piețelor în economia globală, pe fondul unei dezvoltări fără precedent, se realizează în beneficiul continentului asiatic, nu întâmplător cel mai populat și expansibil. Dacă în 1944, aproape 40% din PIB-ul global se datora Statelor Unite, ponderea sa este în 2020 de 16%, iar a Germaniei de 4%, mai puțin decât încă subdezvoltata Indie, cu 8%, care se preconizează că va ajunge în topul primelor economii ale lumii ca mărime în secolul al XXI-lea. Branko Milanović surprinde aceste transformări neașteptate ca inaugurarea unui nou stadiu în istoria omenirii, care pune în pericol stabilitatea achizițiilor civilizatorii ale Europei și Americii după 1800. Deloc imperialist sau eurocentric, Milanović privește fără scrupule în viitor, după cum vom vedea. Întreaga sa carte este o interogație indirectă asupra regimurilor politice din inima capitalismului mondial, cel puțin atâta vreme cât această inimă va mai bate puternic în spațiile culturale sine qua non ale modernității.

Tocmai de aceea, Milanović se străduiește să definească, apelând, printre cei deja amintiți mai sus, la clasicul John Rawls din A Theory of Justice, ceea ce particularizează civilizația occidentală în piața globală contemporană. E destul de curios și contradictoriu să băgăm de seamă cum după un prim capitol în care Milanović recunoaște că inegalitatea este aproximativ la cotele pre-1914 în societățile nord-americane și europene, iar aceasta după jumătate de secol de intermezzo al welfare state-ului și lunga sa pace socială, meritocrația liberală este atributul central al democrațiilor vestice. Egalitatea în fața legii, educația gratuită și taxele semnificative din spațiul nord-atlantic și occidental definesc civilizația vestică. Dincolo de faptul că sunt atâtea deosebiri de dezvoltare și regimuri de taxare preferențială între statele care alcătuiesc acest conglomerat al capitalismului liberal meritocratic, Milanović se concentrează mai degrabă pe experiența Statelor Unite și mai puțin pe cea europeană. Atunci când (p. 14) economistul american creionează tabelar diferențele între regimurile economice europene din ultimele două sute de ani, acesta află evadarea din impasul inegalitar pe care îl ridică capitalismul liberal meritocratic în diferența de natură a inegalității de astăzi față de cea de acum câteva generații: primii 10% cei mai bogați occidentali, care dețin mai multe active și lichidități decât jumătatea de jos a semenilor lor europeni, se disting de rentierii și tăietorii de cupoane din secolul al XIX-lea doar prin faptul că o parte din ei muncește și încasează venituri salariale de ordinul zecilor/sutelor de mii de USD pe lună. În ciuda sufragiului universal, a libertăților și drepturilor democratice pe care le-au câștigat cetățenii statelor europene după 1945, ba chiar dincolo de crearea unui stat social universal, care să asigure minimul de subzistență oricărui angajat (și, uneori, doar cetățean) dintr-o societate capitalistă dezvoltată, atunci când îl citim pe Milanović un singur lucru se poate remarca ca diferit: mutatis mutandis, dacă mizantropul capitalist Ebenzer Scrooge e, cel puțin în debutul povestirii, la fel de lacom și zgârcit și în prezent, dar și ceva mai hedonist, Bob Cratchit, mâna sa dreaptă în ,,companie”, nu moare deloc de foame și nici nu mai primește câteva zeci de lire sterline pe săptămână (în banii de astăzi), ci plutește lunar într-o leafă egală cu venitul pe cap de locuitor mediu într-un an calendaristic. În termeni pragmatici, bogăția din acumularea de capital nu exclude îmbogățirea din salariu. De fapt, ambele merg împreună: nu mai putem să le reproșăm celor 10-15% din populație că sunt doar niște paraziți (o parte dintre ei pot fi și așa) care trăiesc din rente, dividende și dobânzi obținute la depozite uriașe pentru că, pur și simplu, deși au proprietăți, bijuterii, iahturi și conturi grase la bancă, elita occidentală își câștigă averea din munca prestată conform contractului salarial (e adevărat că Milanović nu analizează pe larg în ce măsură sunt aceste salarii rezultatul exclusiv al muncii și al legilor pieței), asocierea bănoasă dintre capital și munca intitulându-se homoploutia (p. 34). Deci, masele frustrate și resentimentare nu mai pot nici măcar să-și exprime indignarea, bogații de azi urcând de curând pe scara socială doar pentru că sunt regește plătiți ca angajați. Dacă aceștia vor continua să mai lucreze sau se vor retrage la timp, nu putem încă știi, dar există o probabilitate ridicată ca urmașii lor să revină la indolența luxoasă a rentierilor de pe vremea lui Charles Dickens. Între timp, chirurgii faimoși, avocații de succes, managementul corporatist, profesorii universitari din Ivy League etc. fac averi muncind, nu stând degeaba și lăsându-i pe alții să lucreze pentru ei. E meritul lor lockean că au înțeles să-și fructifice skill-urile pe piață și au acumulat cinstit, cu sudoarea frunții lor, avuție. Corolarul de aici este că inegalitatea în creștere relevă meritocrație. Mai mult de atât, de când forța de muncă feminină generalizată manifestă o polarizare similară a veniturilor salariale, femeile de succes, self-made women, ajung să se căsătorească și să întemeieze o familie cu un bărbat din același decil cu încasări salariale de câteva zeci de ori mai mari decât media (mariaj asortativ – assorative mating în limbajul de specialitate). Pe cale de consecință, inegalitățile nu doar cresc, ci o fac și într-un ritm accelerat. În cazul în care umbra de capitalism social-democratic vest-european dispare cu totul, vom rămâne într-o lume în care, odată cu schimbul biologic al generațiilor, averile și inegalitățile aferente se vor întoarce la 1900, ceteris paribus. Cu toate acestea, Milanović este, una peste alta, mai optimist decat Thomas Piketty din Capitalism in the 21st Century (Harvard University Press, 2014): dacă la 1914, 70% din bogația britanicilor se găsea exclusiv în mâinile a 1% dintre englezi, acum același procentaj de indivizi deține doar 20% (p. 21). În lumina faptului că angajații sunt majoritari în sectorul serviciilor în țările dezvoltate, iar cei din industrie, care lucrează la producția mărfii, sunt situați la mii de kilometrii distanță unii de alții (lanțuri de producție globală), vechiul antagonism capital-muncă se ascunde până la indistincție în pliurile capitalismului de secol XXI. Dacă cei 10% de la vârful piramidei sociale americane posedă în bunuri financiare la fel de mult ca restul de 90% (p. 26), să nu uităm că acumulările din profituri sau alte forme non-salariale de venit sunt procentual mai mari an de an decât cele rezultate din salarii. Impozitarea diferențiată, deși necesară în condițiile date, nu poate avea sprijinul celor care formează deja o plutocrație cu valențe oligarhice la conducerea statului. Elitele politice tind să se substituie deținătorilor majorității capitalului de pe piața domestică, iar paradisurile fiscale constituie refugiul ambelor părți. Mobilitatea socială a scăzut în timp ce inegalitatea creștea – o lapalisadă economică. Milanović propune utopic (p. 46) ,,un capitalism egalitar bazat pe dotări aproximativ egale între capital și abilități în cadrul populației”. Mai mult de atât, fără să explice cum s-ar putea instaura pașnic o asemenea ordine sociala nouă (și cum ar funcționa) în afara (sau odată cu) taxării proporționale, taxe spre zero pentru investitorii mici, acțiuni în comun pentru angajați, iarăși taxe apreciabile pe moșteniri, Milanović pledează pentru un stat minimal egalitarist (!­­­) care poate fi inițiat doar prin intermediul unor politici protocomuniste (!). Nu mai înțelegem dacă ne confruntăm în prezent cu un capitalism liberal meritocratic sau cu un conglomerat oligarhic, alcătuit din clasa capitaliștilor și a celor mai bine retribuiți ,,angajați” ai lor, care trebuie impozitați la sânge. Milanović oscilează senin și tolerant între ambele variante. În condițiile în care tendința istorică este deregularizarea și taxarea cât mai aproape de zero, iar statul social se trezește pus în dificultate de procesul globalizării economiilor în curs de dezvoltare, unde migrația transfrontalieră a muncii a atins procente semnificative din populația activă, atunci afirmațiile lui Milanović au menirea numai de a flata conștiințele unor suflete frumoase și umanitare dintre cititorii săi. În plus, imigranții, arată Milanović, spre statele cu pachete sociale peste limita subzistenței pot fi cei mai slabi instruiți și mai puțin dispuși la efort substanțial din masa globală a populației migratoare. Și aici ne lovim de o situație paradoxală, testată statistic: imigranții care au pregătirea intelectuală și experiența necesare pentru a presta munci în top 10% ca remunerații aleg ca destinație societăți inegale, în timp ce majoritatea celor subcalificați sau cu o educație școlară precară aleg să pună presiune pe welfare state-ul occidental. Soluția pe care o propune Milanović e cea deja prezentă în unele state din Golf, precum Emiratele Arabe Unite: acceptarea imigranților pe o perioadă temporară, fără garantarea facilă a cetățeniei. Fără cetățenie, drepturile fundamentale ale omului devin, pe de altă parte, îndoielnice, greu aplicabile și de neimpus. Având în vedere că alegerile politice din occidentul liberal sunt oricum puternic influențate de sponsorizările uriașe ale primilor 1% dintre cetățeni în termen de venit, orice se poate pentru interesele lor. De la școli private la comunități inexpugnabile din exterior, plutocrația amorală, gender equal, se reproduce nestingherit în cercuri închise. Ajunși la capitolul trei, se poate afirma că nu se simte trecerea de la presupusul capitalism liberal meritocratic, cel în care trăiesc cetățenii societăților dezvoltate din Europa și America de Nord, la cel politic, specific, crede Milanović, Asiei în întregime, cu excepția Japoniei. Dar cum se definește capitalismul politic?

Înainte de asta, însă, Milanović revizitează pe scurt marile teorii existente: una a fi cea liberală, care naturalizează capitalismul, iar cealaltă este critica sa cea mai faimoasă, marxismul. Liberalismul (clasic) nu e stare să explice convingător și rațional cum de a alunecat vechea lume imperialistă și capitalistă a secolului al XIX-lea în hecatomba industrială a anilor 1914-1918 – Milanović lasă să se înțeleagă de aici că un viitor Război Mondial poate fi o evoluție firească a globalismului actual. Marxismele fac o treabă hermeneutică de minune în acest sens. Pe de altă parte, liberalismul lămurește convingător de ce regimurile socialismului istoric s-au prăbușit fără zgomot în anul 1989: marxismele nu sunt, pare-se, în stare să lămurească anul 1989 în Eurasia. De fapt, doctrina comunistă a servit unui scop invizibil, pe care viclenia istoriei l-a demonstrat abia la finele secolului al XX-lea: acela de a crea regimuri modernizatoare care să înlăture colonialismul, feudalismul și să construiască o formă de capitalism indigen. Ideologia comunistă a constat în a ridica țările din Lumea a Treia la un standard mediu de industrializare, necesar pentru revenirea teleologică la capitalism. Milanović nu suflă, totuși, o vorbă despre cum Rusia a regresat simțitor în anii 1990-2000 din punct de vedere economic, la fel ca întreaga Europă de Est, beneficiile reale ale regimurilor socialiste, evaporate rapid după 1989-1991, apărând greu de cuantificat pentru bunăstarea care ar fi trebuit să urmeze (și nu s-a materializat nici în 2020). Comunismul a inaugurat piețe naționale semimodernizate, funcționând decent în societățile agrare și înapoiate și prost în cele deja parțial industrializate (vezi Cehoslovacia și Germania de Est). China este un succes datorat primordial pieței globale: dacă în anii 1980, cele mai multe companii chineze erau de stat, în prezent, doar aproximativ 20% se află în situația aceasta. Miracolul chinezesc este, din narațiunea străvezie a lui Milanović, tot rezultatul economiei de piață. Sistemul politic ridică, însă, câteva semne de întrebare: acesta nu este comunist, China suferind de aceleași rate ale inegalității ca societățile occidentale, ci îndeosebi antiliberal. Chinezii nu trăiesc într-o societate a statului de drept, elita partidului aflându-se deasupra legii. Dacă ar fi așa cum spune Milanović, China ar trebuie să fie condusă de facto de o aristocrație, ceea ce nu este cazul. Mai mult, deși Milanović amintește că birocrația de stat este extrem de bine pregătită și tehnocrată, fără să demonstreze că așa stau lucrurile în teren, arbitrarul legii intră în contradicție cu prerogativele unui aparat de stat rațional și universal. Și, totuși, de ce contradicția nu se manifestă politic în China? De ce statul funcționează la parametrii superiori democrațiilor din Estul Europei, de pildă? Nu aflăm nimic de la Milanović în acest sens. Apoi, corupția este atât de larg răspândită la vârful Partidului Comunist Chinez încât aceasta contribuie la creșterea inegalităților. Aici s-ar putea replica că ratele mai mici ale corupției occidentale (deși avem suspiciuni că aceste rate sunt cele reale) nu au încetinit creșterea inegalităților în Europa sau în America de Nord. Capitalismul politic asiatic nu există: capitalismul este la fel de politizat și în vechile centre ale capitalului global. Milanović se plânge că statul chinez nu este autonom și e încastrat în sistemul economic domestic/regional/mondial, de parcă statele occidentale nu s-ar afla în exact aceeași poziție. Singura deosebire constă în faptul, din ce în ce mai dubios în ultimele două decenii, că statele occidentale au regimuri democratice, dar, indubitabil, capitalul se poate descurca excelent și în regimurile autoritare ale Asiei. Cetățenii se simt fericiți nu atunci când votează, ci când societatea lor înregistrează bunăstare. Dilema Marelui Inchizitor este tranșată: oamenii nu au nevoie de libertate atâta timp cât pot huzuri. Este situație speciei actuale în plin avânt al capitalismului universal. Deși capitaliștii chinezi sunt aureolați de Milanović, drepturile lor de proprietate nu sunt clar definite, din cauza unei legislații stranii în China cea capitalistă, care îi permite partidului să confiște averi și să-i pună la punct pe acești capitaliști fără titluri clare de proprietate. Desigur că Milanović vede o eroare în acest sistem în care, totuși, proprietatea nu e sfântă, deși capitalul se acumulează exponențial de câteva decenii încoace. Va fi China democratică sau restul statelor vor prelua modelul capitalismului politic? Răspunsul este unul nedeterminat, China suferind, crede Milanović, de o anumită închistare culturală și intoleranță la orice civilizație decât cea proprie. Nici modelul său economic nu este ușor de exportat, sistemul capitalist și autoritarist chinez, controlat de partidul comunist, neputând funcționa în anumite societăți (de parcă liberalismul legalist al Occidentului e același în India, Europa de Est sau continentul african, rateurile modelului democratic neexistând). Oscilația ambiguă și derutantă între regimul politic recunoscut și tipul de economie național-globalizată declanșează scepticismul cititorului atent în Capitalism, Alone: atunci când economia e eficient-capitalistă, deci necesarmente bună, ne lovim de zidul antidemocrației, iar când în aceeași economie cresc doar inegalitățile, atunci aceasta e rea, deși regimul politic este democratic. Milanović preia această separare principială, axiomatică, între politic și economic de undeva anume, dar nu-și precizează sursa, fără a lua o minimă distanță critica. Nici nu înțelegem măcar dacă regimul politic este democrația sau capitalul sau dacă ordinea economică este autoritară și coruptă, deși cumva democratică la nivel politic. Conceptualizarea de dragul conceptului depășește și infirmă istoria faptelor, unde planurile se îmbină organic, fără a se amesteca sau a se armoniza neapărat. Acest pas metodologic îl depășește pe Milanović.

Nici când discută cetățenia-agio (premium citizenship) din societățile dezvoltate, Milanović nu se află într-o poziție mai convingătoare: deși, prin comparație cu alte state, din punct de vedere politic este uman și superior să trăiești într-o democrație consolidată precum cele scandinave, din punct de vedere economic, cetățenii cu pașaport și drepturi politice din Norvegia se bucură de un monopol care le aduce o rentă politică, disturbând mecanismele pieței. Milanović critică welfare state-ul ca nesustenabil tocmai din pespectiva forței de muncă globale: munca nu este uniformizată și raționalizată până la capăt de vreme ce proletarii din țările în curs de dezvoltare și cele subdezvoltate nu încep să fie productivi la standardele capitalului avansat de astăzi. Karl Marx ar fi surâs la acest comentariu: capitaliștii secolului al XXI-lea descoperă cât de artificiale sunt, în realitate, drepturile politice și traiul bogat din țările dezvoltate în condițiile în care pregătirea unei forțe de muncă profitabilă și salarizarea sa se pot realiza la standarde globale ceva mai joase, fără ca nimeni să protesteze, exact ceea ce se întâmplă actualmente în Asia sau Africa. Capitalul se poate augmenta și fără welfare state, dar reciprocă nu e valabilă, ceea ce salariații vestici încep să înțeleagă de ceva vreme. Dacă munca ar deține lipsa de restricții fizice și legale de care se bucură un robot industrial, capitaliștii ar exulta: cu oarecare efort coercitiv și polițienesc, națiunile s-ar amesteca între ele, divizunea muncii globale primând în aceste schimburi economice avantajoase. Între timp, lupta dintre salariații localnici și imigranți se ascute peste tot, rivalitatea lor, ca forță de muncă tratată unitar, crescând tensiunile politice domestice (ex. Italia și Franța după anul 2000). Welfare state-ul este privit drept obsolet și antiglobalist de Milanović, globalizarea creând singură avuție.

Cu această ocazie, ajungem la corupția elitelor globale, clasa capitalistă internațională: cel puțin 10% din PIB-ul global stă ascuns în paradisuri fiscale, indiferent că omul de afaceri este chinez, nord-american și rus. Aceste bogății sunt rezultatul fraudei de mari proporții, mitei, crimei organizate, traficului de droguri, specifice Rusiei, Europei de Est sau Americii de Sud, dar și profiturilor nedeclarate sau scutite, prin artificii bancare și de o legislație fiscal-permisivă, de pretențiile unor welfare state-uri lacome. Din păcate, când vine vorba de ascuns banii, capitaliștii se înfrățesc fără menajamente, indiferent că ei provin din țări capitaliste liberal-meritocratice și capitalist-politice. Milanović naturalizează și fenomenul paradisurilor fiscale: e reversul suportabil al unei globalizari reușite, începută după 1991. Casele de avocatură faimoase și sistemul bancar (elvețian) susțin și prosperă de pe urma acestor insule și orașe-state ale corupției acceptate. Și, apoi, oare spălarea banilor negri în țările dezvoltate nu este ceva de pe urma căruia beneficiază și cetățeanul obișnuit din democrațiile consolidate? Valorile furate în periferie sunt protejate de legile și stabilitatea financiară a centrului capitalist. În fond, nici mita nu este ieșită din comun: este rezultatul unor diferențe politice, datorată restricțiilor impuse forței de muncă globale, prin care funcționari publici (pe cei privați i-am amintit mai sus) prost remunerați, care fac munci egale ca importanță și utilitate în țări diferite la nivel de dezvoltare, se plătesc singuri la o valoare mai apropiată de rezultatul muncii lor. Cinismul lui Milanović este absurd, dar logica pieței e imbatabilă. Hipercomercializarea raporturilor și a vieții individuale primește un scor ridicat în materie de amoralitate. Comodificarea și urgența consumului au înlocuit locul vacant al moralei sau al religiei în timpurile modernității contemporane. Aceste trăsături sistemice au trecut și în viața de familie: muncile domestice și rolul de întrajutorare a familiei tradiționale sunt topite de atomizarea capitalistă. Orice muncă poate fi realizată pe bani și pentru un venit suplimentar. Șoferul de la Uber sau biciclistul care cară pizza în spate după munca de birou nu sunt cetățeni care, din pricina inegalității și a liberalizării piețelor, grație adâncirii globalizării, au ajuns să depindă material de aceste munci de după muncă, ci, exact ca în manualele neoclasice, muncitorul se tratează pe el însuși ca o sursă de profit suplimentar, gândind și acționând capitalist. Banul înnobilează și justifică munca, dacă ascultam cu atenție sunetul de fundal al argumentației lui Milanović, iar homonculusul din creierul șoferului de taxi de după ora 18:00, care este funcționar bancar până la 17:30, se distinge de celelalte întrupări ale sale prin a fi capitalist, numai că explotarea devine autoexploatare, abstinență prin muncă în numele hedonismului din consum. Milanović consideră că astfel eliminăm și alienarea, bolile psihice dispărând în actul aproape permanent al muncii. Naivitatea rece și calculată a lui Milanović se intersecteză cu admirația pentru ultima tehnologie, cea mai profitabilă, acesta rămânând indiferent la faptul că pierderea unor locuri de muncă și aruncarea în șomaj a câtorva milioane de oameni traumatizează și sfărâmă destine: inadaptarea acestora, sacrificați pe altarul economiei, va duce la adaptarea altora de după ei, omenirea câștigând în ansamblu. Nu există limită pentru satisfacerea nevoilor de consum umane, aceste nevoi fiind infinite. Milanović nu distinge clar între nevoi și gusturi sau mode de consum. Oricum, pretenția neștiințifică la venitul universal de bază (Universal Basic Income) nu îl convinge pe Milanović: UBI ar stimula inactivitatea economică, ar duce la falimentul statului, dar, mai ales, ar genera o forță de muncă indisponibilă în mod voluntar, estimată la o treime din populația activă a unei țări, ceea ce ar fi grav, deși nu aflăm de ce și în ce sens ar fi asta mai periculos decât existența paradisurilor fiscale.

În concluzie, Branko Milanović este un vulgarizator al unor teoreme economice de manual, dar, prezentate apologetic ca istorie politica mundană, capitalismul este singurul orizont permis al umanității. Pe de altă parte, Milanović se teme că omenirea actuală, roasă de inegalitățile frapante ale unei economii liberale, dar și ordoliberale (e curios că Milanović nu propune acest concept pentru China), să nu revină la societățile rentierilor din secolul al XIX-lea: polarizările din Europa și coloniile sale de după 1815 au dus, crede Milanović, de altfel, corect, la Primul Război Mondial. Imperialismul economic și politic nu a dispărut complet nici până astăzi, geopolitica G-7 și OECD resemantizând vechiul echilibru interimperialist. Între epoca liberalismului clasic (secolul al XIX-lea), trecând prin capitalismul social-democratic (1945-1980), ajungând la capitalismul liberal meritocratic (Occidentul după 1980) sau la cel politic (Asia de Sud-Est), Milanović, categorizând extrem de abstract și deficitar, revine la o poziție de centru-stângă, dar una idealistă și aberantă după laudele aduse capitalului: există poate și un capitalism al poporului (în care fiecare are acțiuni aproape egale din venitul creat de capital și muncă, inegalitatea contând în continuare) sau chiar unul egalitarist (în care fiecare are cantități aproape egale din venitul creat de capital și muncă), taxarea bogaților și investițiile într-un sector public de educație și de sănătate predominând în peisajul păcii sociale absolute. Dacă blestemata de inegalitate nu ar urca amenințător pe radarele economiștilor, Milanović ar eticheta modul de producție capitalist ca paradisul în devenire. Acum putem interpreta, mai fideli și mai obiectivi față de fapte, căror interese și idealuri mărețe servesc cercetarea și producția de politici economice din interioriul Băncii Mondiale: celor generate de capital, Singurul.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Capitalul și ideile economice


Cartea lui Cornel Ban din 2016, Ruling Ideas: How Global Neoliberalism Goes Local (Oxford University Press, 2016), ridică probleme de metodă încă din titlu: neoliberalismul este unanim considerat ca fiind o doctrină politico-economică care pune accentul, cel puțin după 1980, pe liberalizarea economică a piețelor naționale, cea care vine la pachet cu privatizarea companiilor publice mari (deci a unui stat cu o participare scăzută în cadrul producției economice generale), deregularizare (din nou, statul nu are ca sarcină de lucru să intervină prea mult în activitatea economică a unei firme de dimensiuni apreciabile), comerț liber și nerestricționat pe piață, taxe reduse, austeritate la nevoie (aici statul se confirmă ca util prin noncombat), dar mai ales un același stat care nu mai oferă beneficii materiale de subzistență categoriilor sociale sărace sau cu venituri scăzute (dizolvarea statului social creat între 1950-1970 în Europa Occidentală nu a încetat de atunci încoace). Problema fundamentală este, în ceea ce-l privește pe Cornel Ban, o concepție, nu o realitate. Ideologiile nu devin locale sau globale, fiind, prin natura lor, în afara oricărui spațiu. Doar capitalul (și tehnologiile sale) și, numai parțial și cu restricții legale, forța de muncă se mișcă și delimitează activitatea economică recentă și contemporană, ele fiind singurele testabile, funcționale și influente. Ideologiile vin pe fondul acestor realități materiale active, nu le generează de la sine. Ideile explică, justifică sau contrazic o realitate deja existentă și nu invers, cum pare a fi situația în cazul lui Cornel Ban. Economia de piață globală, și fluxurile de capital de pe principalele lanțuri de producție și rețele economice care creează plusvaloare, nu funcționează pe baza sau în numele vreunei idei sau planificări macroeconomice (poate numai în timpul crizelor – conform lui Mark Blyth), oricât ar pretinde the law-makers, ci ultimele apar post festum, ca raționalizări și eforturi intelectuale ale primelor. Pentru Cornel Ban, ideile economice, sociale sau politice sunt oarecum preeminente în raport cu activitatea economică tangibilă, constatare care se dovedește decisivă pentru cadrul istoriei ideilor economice din Ruling Ideas.

Nu-i nici de mirare atunci să ne atragă atenția faptul că modul de producție capitalist (sau lumea creată de capital) este subsumat conceptului de neoliberalism. Economia este, s-ar zice, una cu neoliberalismul, numai că, înainte de a avea suprastructura sclavagistă, se impunea existența unor stăpâni și sclavi productivi și reali sau, dacă schimbăm secolul, cea feudală, codificată de legi și scriptură, se cerea ca un serv sau rob să presteze muncă gratuită pe moșia aristocratului, căruia i-a jurat fidelitate, și să îi ofere nobilului o parte din producția sa agricolă, eventual surplusul din cereale (și, dacă se impune, să lupte în războaie de partea sa). Ca atare, neoliberalismul este o emanație a raporturilor dintre proprietarul unor mijloace de producție, recte capitalistul, și o serie lungă de indivizi care muncesc contractul și profitabil pentru acesta, id est angajați, salariați, proletari etc. Dacă trupul este capitalul, ideile secretate de creierii săi formează ansamblul ideologiei neoliberale. Pentru Cornel Ban, polanyian prin descendența sa afirmată, piața și funcționarea ei sunt naturalmente de la sine înțelese (ceea ce, strict istoric vorbind, fără a fi marxiști, nu este adevărat), iar încastrarea lor în societate este singurul subiect care trebuie discutat și, întâmplător, remediat. De aici reiese conjectura următoare[i]: avem un neoliberalism încastrat (rebotezarea dezideratelor social-democratiei primare: piața dictează întotdeauna, dar, în mod inconstant și parcimonios, redistribuie către baza societății) și un altul dezîncastrat (piața este mai importantă – întrucât mai eficientă și mai rațională în crearea de ,,bunăstare pentru toți”, deși în grade considerabil de diferite, mergând chiar până la mizeria unora – decât binele social general). Cornel Ban pledează pentru un neoliberalism încastrat, capitalismul putând fi salvat de el însuși doar dacă este domolit de câteva idei dominatoare, altele decât cele, indiscutabil, care i-au adus succesul. Pe această canava se brodează fresca istorică din Ruling Ideas, cu tot scepticismul pe care Ban însuși îl arată pentru aplicabilitatea veritabilă a politicilor statelor naționale, mai ales pe fondul erodării suveranității lor în economia interdependentă și globalizată din prezent. În plus, puritatea doctrinară, oricât de (neo)keynesiană, polanyiană, monetaristă și neoclasică s-ar pretinde a fi, contrastează vizibil cu politicile guvernamentale din istoria cotidiană.

Exemplele analizate sunt două țări cu tradiții politice și economice aproape complet diferite, dar expuse aceluiași neoliberalism în primă fază: Spania de după 1986, când aceasta intră în Uniunea Europeană, și România, membru titular din 2007. Dacă Spania îmbină relativ armonios un neoliberalism încastrat, compus din versiunea sa anglo-americană, un keynesianism conservator și întrucâtva ordoliberalism german, România, mai ales după 2004, merge în direcția unui experiment neoliberal de manual, dezîncastrat, în ciuda tradiției sale pre- și imediat post-1989 de a controla protecționist, ultracentralizat, economia națională. Prin urmare, Cornel Ban studiază cu atenție sporită modul în care ideile neoliberale au pătruns în instituțiile publice, de stat, ale celor două economii europene luate drept studii de caz[ii]: ,,traducerea domestică a ideilor neoliberale va fi mai rapidă dacă economiștii locali au beneficiat de instituții permisive și de un mediu geopolitic care i-a determinat să se alăture rețelelor profesionale transnaționale în care au circulat idei neoclasice”. Spania înregistrează un scor general pozitiv față de România. În anii 1975-1985, când statul trece printr-un proces de democratizare occidentală și depășește etapa franchistă a dezvoltarii autoritariste, Spania creează un stat social în care capitalismul ia în considerare politicile de redistribuție, drepturi pentru angajații cu venituri mici și ajutoare pentru alte categorii defavorizate. După venirea socialiștilor la putere, Spania trece printr-o etapă de neoliberalism, dar unul care nu infirmă contractul social deja funcțional: între 1982-1996, protecția economică și socială oferită de stat nu este pulverizată, ci doar relativ diminuată. Salariul minim și pensia de stat cresc proporțional în acest interval. Cuantumul taxelor se ridică de la 30,1% la 34,6% între 1985 și 1995, iar capacitatea statului de a colecta taxe se îmbunătățește cu 5% între 1981 și 1991. Povestea nu este, însă, una care să evite șomajul și dezindustrializarea, care au avut loc și în Spania între 1990 și anul 2000. Meritele pentru încastrarea ideilor neoliberale sunt inițial academice, politicienii de vârf ai Spaniei (mai ales din partea PSOE) beneficiind de sprijinul unor consilieri din Banca Centrală a Spaniei, mulți dintre aceștia, amintiți punctual de Cornel Ban, fiind doctori în economie la unele dintre cele mai serioase universități nord-americane și vest-europene în materie de teorie economică. Cunoștințele lor tehnice nu erau doar vaste, ci s-au dovedit și utile atunci când miniștrii finanțelor, industriei sau ai muncii și guvernatorii din acea perioadă (unii dintre aceștia chiar foști consilieri economici) au implementat neoliberalismului încastrat în Spania. Deși practic neoliberali, aceștia au pus accentul pe dezvoltarea la unison cu Germania a economiei naționale, tehnocrații spanioli înțelegând rolul sectorului construcțiilor și al infrastructurii publice, sprijinite parțial de stat, în tentativa lor de neodezvoltaționism liberal, inspirat parțial de modelele asiatice. Social-democrația iberică a avut de luptat doar cu partidele comuniste de la stânga extremă, multe slăbite și ușor de cooptat după 1986. Între 1996 și anul 2000, guvernul spaniol privatizează câteva mari companii de stat și trece la zona euro, afirmându-se ca unul dintre arhitecții consolidării monetare a Uniunii Europene. După revenirea stângii la putere în 2004, Spania continuă să-și încastreze neoliberalismul: tehnocrația luminată, de inspirație social-democrată, stabilizează o cultură instituțională care nu este entuziastă pro-piață sau promotoare a celei mai dure austerități. De cealaltă parte a Europei, România se deschide cu adevarat pieței globale abia după 1989. Elita tehnocrată nu deține capitalul simbolic necesar înțelegerii neoliberalismului dominant în anii 1990. Mai mult de atât, proiectul neodezvoltaționist populist, susținut de guvernele PDSR-ului, nu iese din logica unei tranziții lente la capitalism. Abia după 1996, în ciuda reculului economic, identificabil statistic, pe care România deja îl suportase (și peste care Cornel Ban trece destul de ușor), guvernele succesive de dreapta acceptă o terapie de șoc dură, care va duce la explozia șomajului și la slăbirea unei economii aflată oricum în picaj general. Creșterea migrației înspre vest, realizată după 2004 și, de asemenea, 2007, aprofundează modelul unui neoliberalism dezîncastrat. Presiunea externă a F.M.I. și a instituțiilor europene acreditate este încurajată de agenții locali ai neoliberalismului, mulți dintre tehnocrații români lăsându-se convertiți sumar și en force la rețetele cele mai neoliberale, aproape libertariene, importate din Vest. Deși economia începe să crească simțitor după 2004, sectorul financiar și cel industrial înregistrând o pondere semnificativă de investiții străine directe, momentul crizei surprinde România într-un punct în care neoliberalismul dezîncastrat nu mai are rivali interni. Cornel Ban reia analiza din Dependență și dezvoltare (Editura Tact, 2014), cu mențiunea că dacă proiectul neodezvoltaționist părea o soluție viabilă în prima sa carte[iii] (deși una fără sens dacă ne uităm pe aceleași anuare statistice semilugubre ale economiei României între 1990 și 1996), aici singura soluție este așa-numitul proiect social-democrat, al statului social (welfare state), redenumit mai convenabil neoliberalism încastrat, avand în vedere că welfare state-ul european este el însuși atacat din toate părțile și destul de avariat în prezent.

Pentru a explica cultura instituțională care a produs tipurile de neoliberalism românesc și spaniol, Cornel Ban cercetează școlile de gândire economică din fiecare țară. Spania franchistă probează toleranță și deschidere către orice teorie economică în universitățile sale publice (oare și cea marxistă?), economiștii săi de vârf fiind familiarizați cu Keynes, von Hayek, dar și cu ordoliberalismul german, modelul economic de maxim succes în Europa anilor 1950-1960. Un fost simpatizant, dar și apostat nazist, economistul Friedrich von Stackelberg, profesor universitar la Universitatea Complutense din Madrid, va iniția și va forma cele mai importante conștiințe economice ale birocrației de stat și politicii spaniole pentru generațiile de după 1980. Practic, în pofida autoritarismului auster al regimului politic spaniol de până la 1975, ideile neoliberale încolțiseră în instituțiile de elită ale statului spaniol. România oferă exemplul opus: cu toate că în anii 1960-1970, câțiva econometriști heterodocși, animați de avântul ciberneticii, studiază pentru scurt timp metodele input-output vestice și se inițiază în principalele teorii economii occidentale, închiderea autarhică a regimului în anii 1980, inclusiv în plan intelectual, îi rupe pe acești câțiva planificatori economici inteligenți de principalele curente de idei occidentale. În anul 1990, Cornel Ban, studiind Schița privind strategia înfăptuirii economiei de piață în România, observă cât de slab susținut este neoliberalismul teoretic în rândul economiștilor români. De aceea, după 1996, pe fondul unei penurii de tehnocrați competenți, se adoptă în România un neoliberalism brutal, pe care o altă generație îl apară orbește, fără o cunoaștere adecvată. Nu știm cine (sau ce) e responsabil pentru această conjuctură: obstinația conservatoare a bătrânilor planificatori sau pregătirea superficială, politico-ideologică, a tinerilor occidentalizați. În vreme ce în Spania personalități de frunte de la cârma statului spaniol, precum Pedro Schwartz, Luis Ángel Rojo, Manuel Arellano, Rafael Repullo sau Juan J. Dolado, sunt afiliate unora dintre cele mai reputate centre academice la nivel mondial, în România, economiștii de top de la Academia de Studii Economice, din Ministerul Finanțelor sau B.N.R. au fost rapid școlarizați la Washington sau la Bruxelles, grație nu unor instituții academice de prestigiu și cu oarecare rigoare, ci datorită nevoilor geopolitice și economice imediate ale F.M.I.-ului, Băncii Mondiale sau Uniunii Europene. Propagarea ideilor liberale în societatea civilă s-a realizat prin intermediului O.N.G.-urile locale, stipendiate majoritar din afară. Până după anul 2004, nu există nici un demnitar înalt al statului român a cărui expertiză economică să fie confirmată de un doctorat obținut la primele o sută de universități din lume. Provincialismul și imaturitatea instituțiilor domestice le-au făcut ușor permeabile la forme agresive de neoliberalism. Libertarianismul ajunge, după 2010, să fie predat la A.S.E. și să capete susținerea tacită a partidelor liberale din România: taxele scăzute, beneficiile sociale minuscule și salariile mici continuă să fie politici publice fezabile în România și în 2020, semn că neoliberalismul dezîncastrat s-a încastrat cu succes în discursul public și în funcționarea normală a instituțiilor românești. Dovada că așa stau lucrurile s-a văzut în anii Marii Recesiuni: în timp ce în Spania statul a încercat să protejeze minimal populația de șomaj și a asigurat funcționarea, chiar dacă redusă, a welfare state-ului, în România, țara cu cea mai scăzută protecție socială din Europa, deși cea mai săracă și cu cea mai ridicată inegalitate a veniturilor și a averilor raportate oficial, populația a fost lovită crunt de criză, statul luând măsuri de austeritate mai dure decât cele prescrise de F.M.I.[iv] sau organismele europene afiliate. Cota unică de impozitare a fost diminuată de la 16% la 10% de către guvernarea PDL în 2010. Salariile din sectorul bugetar au fost reduse cu 25% în același an. Statul a făcut ordine în economie în sensul dorit de partenerii occidentali, dar cu un entuziasm frenetic, neașteptat până și pentru Jeffrey Sachs, reprezentantul autorizat al neoliberalismului american în România anului 2010. Cu toate că sectorul financiar-bancar era (și încă este) la ora aceea predominant străin și o parte semnificativă din cele mai mari companii care activează în România era compusă din corporații multinaționale, capitalul străin nu a comentat critic politicile neoliberale radicale ale guvernului din 2010. Piața și partenerii străini au răspuns pozitiv la incentive-ul proausteritate al statului român. E vorba de o situație dacă nu diametral opusă celei din Spania, cel puțin una în care soluțiile spaniole sunt înlocuite cu rețeta neoliberală antisocial-democrată și, la limită, chiar antisocială. Cine e responsabil pentru aceste rezultate de politici publice? Climatul intelectual din instituțiile de vârf ale statului.

În concluzie, defectul principal al cărții Ruling Ideas nu stă nici în prezentarea (de altfel, impecabilă) a influențelor ideologice diferite care au creat din interior neoliberalismul instituțiilor de stat spaniole sau românești, nici a presiunii externe provenită de la câteva instituții globale ca impact, în principal F.M.I., ci în accentuarea ponderii statului ca agent capabil să corijeze semnificativ efectele negative ale pieței în plan social. Sub neoliberalism, statul sprijină interesele private chiar și atunci când, de pildă, susține cererea agregată prin welfare state. Dacă vreodată, în ordinea capitalismului global actual, companiile internaționale și capitalul financiar bancar întâmpină prea multe restricții din partea unui stat cu politici sociale mult prea incluzive, restricții care sunt definite doar de interesul de afaceri al unor privați, atunci capitalul va înțelege să acționeze imediat printr-o dezîncastrare întâi ideologică, apoi practică a mecanismelor profitabile ale pieței. În cele din urmă, neoliberalismul dezîncastrat atestă un model de stat slab și piața liberă puternică (profiturile multinaționalelor în România sunt printre cele mai semnificative procentual din Europa), în timp cel unul încastrat confirmă faptul că politicienii și înalții funcționari ai statului pot satisface nevoile materiale ale cetățenilor obișnuiți, cu venituri insuficiente unui trai decent, doar într-o oarecare măsură, una, prin definiție, modestă. Ceea ce unește cele două modele economice, viabile la nivelul statului, este, cum s-ar zice, cine stabilește în practică the level playing field. Capitalistul și managementul său interacționează lucrativ cu angajații lor în numele unei rate și mase a profitului stabilite anticipativ an de an ca fiind tot în creștere, cel puțin deziderativ. Simplificând la maxim modelul, statul nu poate obține decât concesii momentane de la rațiunea de a fi a pieței globale, dar nu o poate niciodata influența decât de pe poziții secundare și în urma unor constrângeri a capacității sale de acțiune mai mult decât evidente. Rămâne de văzut dacă nu cumva proiectul neoliberal dezîncastrat din România, și nu cel din Spania, este mai aproape de funcționarea regulată a lanțurilor de producție și consum mondiale.

Note

[i] Cornel Ban, Ruling Ideas: How Global Neoliberalism Goes Local (Oxford University Press, 2016), p. 4.

[ii] Idem, p. 20.

[iii] Dar nici chiar atât de viabilă, având în vedere că nu a durat pe hârtie decât patru ani și nu un deceniu pentru a da roade practice. Iată ce scrie Cornel Ban într-un articol-replică de la începutul anului 2020, în care reia autocritic teza din volumul Depedență și dezvoltare (Editura Tact, 2014): ,,De pildă, autorul surprinde bine insuficiența explicitării surselor interne ale imploziei neodezvoltaționismului iliescian și în principal capacitatea instituțională slabă a Statului, care trebuia să-l pună în aplicare conform modelelor străine. Ar mai fi trebuit apoi să arăt că, întrucît, în cel mai bun caz, această capacitate se clădește în cel puțin un deceniu, guvernele României anilor 1990-1996 nu aveau acest orizont de timp și nici susținerea externă de care s-au bucurat statele în curs de dezvoltare din Asia în anii 1960-1970. Această demonstrație nu mi-ar fi schimbat argumentul în esența sa, dar l-ar fi făcut mai nuanțat.” (,,De la stânga la stânga, prin stânga”, Observator Cultural, nr. 1002, an 2020, a se vedea https://www.observatorcultural.ro/articol/de-la-stinga-la-stinga-prin-stinga/#)

[iv] Un F.M.I. care execută o partitură intelectuală cât mai deschisă la orice teorie, dar destul de artificială și neconvingătoare în cele din urmă: ,,Da, e adevărat că economiștii de cercetare ai FMI nu fac legea în teren. Aici Cistelecan are perfectă dreptate. Mai mult decît atît, ei sînt mai degrabă parte a unui proiect de prestigiu al Fondului, menit să-l prezinte pe acesta din urmă ca pe o instituție care gîndește plural și academic.” (Ibidem)

| Lasă un comentariu

Conservatorismul marginalilor: viitorul progresismului


1. Secta

[În luna septembrie a anului 2015 am scris despre Sectanții, prima parte a trilogiei marginalilor a scriitorului basarabean Vasile Ernu. Recitind cartea astăzi, am simțit nevoia să fac câteva modificări de substanță textului meu inițial sau să-l redactez încă o dată. Pentru că nu ar fi fost onest pentru cititori să dau la o parte ceea ce a fost întâi spus – cred – cu temei, am considerat ca fiind cel mai convenabil să adaug doar între paranteze pătrate nuanțe și aprecieri noi la versiunea de bază. Mai presus de toate, mirările mele inițiale în privința debutului respectivei trilogii, în prezent finalizată, nu numai că nu și-au pierdut busola, dar s-au întărit într-o apreciere de ansamblu asupra ei, critică pe care o reproducem mai jos.]

Ci, precum într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare,

Așa și noi, cei mulți, un trup sîntem în Hristos și fiecare sîntem mădulare unii altora; (Romani, 12, 4-5)

Vasile Ernu trece în mediile cultivate din România drept un excentric de stânga venit de peste hotarele răsăritene, precum, mutatis mutandis, un alt Constantin Dobrogeanu-Gherea al timpurilor noastre, să aducă vorba bună a socialismului (moderat?), corupînd în acest fel mințile unui tineret lunatic, occidentalizat și fără discernământ. Alții, mai aprigi cu criticile și suferind de patima conspirațiilor universale, îl văd slujbaș în comisariatul responsabil cu agitpropul al ideologului putinist Dughin. Oricum am răsuci lucrurile, ceva nu e în regulă cu Vasile Ernu, iar pentru establishmentul nostru de dreapta, literaturocentrist, circumspecția și teama îl însoțesc de aproape pe acest veșnic intrus basarabean ca două umbre alungite ale unui rău primordial. Când Vasile Ernu a publicat Născut în U.R.S.S. în 2006, un premiu de debut și șansa unor traduceri internaționale ar fi trebuit să-l cumințească pe cel proaspăt titrat. Lucrurile nu au stat defel și nicicând așa, iar pentru păcatul său capital, acela de a avea simpatii accentuate și vocale de stânga, Ernu apare drept o ciudățenie astăzi în mediile literare consacrate. [Politicianul liberal, conservator autodeclarat, Teodor Baconschi apreciază că Vasile Ernu reușește în Sectanții să ,,transmită tot­o­dată o emoție cristică, elementară și pri­mordială, dincolo de secole și de chipul cameleonic al tiraniei.” Deloc paradoxal, nimic din narațiunea lui Ernu nu îi atrage atenția că faima de ,,doctrinar al stângii” ar fi meritată într-un fel sau altul.[i]]

În primăvara anului 2015, Vasile Ernu publică Mica trilogie a marginalilor. Sectanții. Asemeni experiențelor de lectură din primele sale cărți, V. Ernu îmbină cu real talent de povestitor (dar, ne permitem să spunem, fără vreo stilistică proprie, fără slăbiciuni calofile) amintiri biografice, crâmpeie de folclor recent, istorie orală, înțelepciuni bătrânești și chiar ceva care aduce aminte de un reportaj despre condițiile social-economice ale unor orașe de provincie fascinant-mizere din publicistica de tinerețe a lui Geo Bogza. Yoknapatawpha lui Vasile Ernu este Bugeacul, teritoriul sacru al copilăriei sale de basarabean din sud, un spațiu invadat de un bahic soare mediteranean, de veri istovitoare, drumuri prăfoase, câmpii mănoase, miros de fum tomnatec și podgorii roditoare, apusuri liliachii, totul agrementînd satele pierdute din Bugeacul multietnic, înțesat de evrei, ruși, moldoveni, germani, ucraineni, lipoveni, găgăuzi etc. [Ceea ce este curios la Vasile Ernu ține de pasajele nostalgic-poetice, nu chiar atât de dese în proza sa, și o redare jurnalistic-frustă a faptelor: Sectanții amestecă informații specifice unui documentații istorice cu impresii personale de natură politică într-o limbă seacă, fără strălucire, simplă, cursivă prin banalitatea celor mai multe fraze, caracterizate de o sintaxă facilă și un vocabular modest, scrise de cineva care nu sondează fondul lingvistic sau modurile literare canonice de a scrie în limba română. Nu se poate detecta nici măcar o influență literară stabilă românească în scrisul lui Vasile Ernu, de parcă scriitorul basarabean nu citește așa ceva. Ceea ce atrage, într-adevăr, atenția este însă limbajul repetitiv, exortativ, previzibil și popular al școlii duminicale protestante. Dacă subiectul tratat, sudul Basarabiei și arhipelagul sectelor, nu ar cauza elementul insolit din Sectanții, iar Ernu ar scrie despre altceva, cartea ar fi una slabă, de duzină, aceasta captivând exclusiv prin raportarea, fără precedent românesc, la câteva idei religioase și un context străin. Insistența pe o cutumă oarecare, burlăcia tratată ca neseriozitate funciară în breaslă (pentru un public cititor matur care are amintiri clare cu privire la interdicțiile și prejudecățile tradiționale ale satului românesc, perpetuate și la oraș, aceste secțiuni confirmă trecutul lor și nu surprind prin nimic), duce la pasaje prolixe: ,,Poate din acest motiv încă nu se gândea la însurătoare, cu toate că ajunsese la o vârstă care pe vremea aceea impunea un anumit statut. Burlăcia de la o anumită vârstă nu mai inspiră nici siguranță, nici un statut social respectabil, mai ales într-o meserie pretențioasă cum era cea de negustor. În societatea de atunci erai privit cu suspiciune dacă la o anumită vârstă nu erai căsătorit. A fi căsătorit înseamnă să ai un statut, era un semn al stabilității. Oferea celor din jur încredere și siguranță, calități fundamentale pentru această breaslă.”[ii] Aceeași plăcere de a relua o descriere cu aceleași imagini se poate nota și în descrierea sumară a caselor germane și a celor moldovenești, în care Ernu reproduce senin stereotipiile culturale cunoscute: organizarea militară a așezărilor germane versus dezorganizarea pitorescă a celor moldovenești.[iii] Afirmații plate, precum aceasta, arată ascedența scăzută a lecturilor literare în laboratorul de poțiuni lingvistice erniene: ,,Așa e și viața, imprevizibilă. Cu multe suișuri și coborâșuri.”[iv]]

Sectanții pornește la drum cu străbunicul autorului, Culachi, și viața sa de comerciant după așezarea, inițial temporară, dar, finalmente, decisivă, între sudul Basarabiei și Ucraina. Vasile Ernu procedează iscusit printr-o redare pe alocuri anistorică, ca într-un fictiv timp biblic, a peripețiilor negustorești ale străbunului său. [Viziunea escatalogică a sectei diferite, deosebite, superioară doar prin puritate celorlalte confesiuni este însușită de Vasile Ernu ca una proprie, exagerată, dar, totuși, personală și se repetă, prin retorica de diferențiere războinică, agresivă, sectară în plan simbolic, în toate capitolele cărții, reproducând prin diviziunea stabilită pentateuhul, legea vechilor evrei. Păgânii, noii goimi, sunt toate celelalte religii, cu toate că, deși credincioșii se luptă pentru adevărul divin, viața pare a fi pașnică în teritoriu, dacă exceptăm antisemitismul pravoslavnic predominant. ,,Știm din scutece că ne naștem într-o lume a Cezarului și, chiar dacă trebuie să-i dăm <<ce este al lui>>, el rămâne dușmanul cu care trebuie să ne luptăm pe viață și pe moarte. Noi, cei aleși, făceam parte dintr-o altă împărăție și eram ultima fărâmă de lumină într-o lume pierdută, care se închina doar Cezarului. Știam că vom lupta cu Leviatanul și trebuia să ne comportăm ca și cum el nu ar exista, iar dacă ne ataca, nu trebuie să ne temem de el și ,,să-i legăm limba”.[v] Vasile Ernu se recunoaște ca fiu al comunității exclusiviste până și în prezent: ,,Nici ironia, nici îndepărtarea, nici despărțirea nu te ajută să uiți ceea ce ai fost învățat de mic atât de strict. Iar predicile bunicilor se uită cel mai greu. Ele reapar ca în vis, te urmăresc ca o fantomă. De ele nu scapi niciodată.”[vi] Pe de altă parte, deși sectanții sunt într-un permanent conflict cu lumea aceasta, unul politic, practic, nu doar teologic, deci în logica unui război sacru de durată, același Ernu amintește de vorbele unui rabin, devenit pastor, care nu se potrivesc cu prescripțiile religioase maximaliste ale comunității sale închise: ,,Omul în vreme de pace încearcă să mai negocieze, să înțeleagă, să-și mai explice cine e vinovat și cine nu. Caută nuanțe. Pentru omul aflat în timp de război tot ce-i important, tot ce contează e să stabilească cât mai clar, mai repede și mai bine cine-i prieten și cine-i dușman, cine-s <<ai noștri>> și cine-s <<ai lor>>. Dispar nuanțele și adevărul. Totul se împarte în <<dușman>> și <<prieten>>.”[vii] Însă, pentru Vasile Ernu, numai Imperiul Țarist aplică logica războiului cu populațiile sale, nu și invers și, în nici un caz, secta sa, aspect ce nu corespunde cu situarea ideologică în afară, în opoziție fundamentală cu statul, a sectei propriu-zise.]

Ceea ce predomină însă se concentrează pe marginalitatea, pestriță din punct de vedere etnic, a acestui colț vestic din Imperiul Rus. Bugeacul pare un tărâm de recluziune al neamurilor care au rupt-o cu stăpânirea sau cu „dregătorii”, cum îi place naratorului să tot repete, o altă țară a Canaanului pentru cei care s-au desprins, cu spaimă și cutremurare, de ordinea acestei lumi. [Prima copilărie este asumată mitic, fără distanță critică, de parcă Vasile Ernu, căci despre el este vorba, nu ar fi trecut cu adevărat prin mutațiile sufletești ale adolescenței rebele, ci ar fi devenit, conform ritualului, un fiu veșnic sectant. ,,Îmi amintesc de eroii copilăriei mele, cei cu care am trăit zi de zi, ca de marii patriarhi veterotestamentari. Cei care au facut minuni, și-au scos poporul din robia Egiptului, l-au purtat prin pustiu și au luptat cu vitejie în acele vremuri glorioase. În mod bizar, pildele din Biblie se amestecau cu cele din viață, cu poveștile părinților despre bătrânii noștri.”[viii] Mai mult de atât, o undă de fanatism mistic bântuie în interiorul comunității pocăite, numai aparent pașnice. ,,Totul, orice amănunt banal făcea parte din marele proiect al salvării. Fiecare detaliu, fiecare cuvânt, fiecare literă contau.”[ix]] Totuși, ochii Leviatanului sunt veșnic pironiți asupra oricărui supus, oricât de ascuns, al Țarului, iar mișculațiile și glagoria, suprasaturate de vrajbă și discordie ale autorităților imperiale, se strecoară insidios în campania publică de propagandă antisemită și pravoslavnică a epocii, purtată de un stat cu o birocrație brutală, dar ineficientă, în regiune. Se cunosc colaborările sinistre dintre Ohrana, cea care finanțează, și Sutele Negre, protofasciști criminali, la 1900.

Vasile Ernu nu ascunde nicidecum înapoierea economică și natura relativ izolată a locului, dar nici nu-i dă mare importanță: Bugeacul, cu drumurile sale proaste, nu fusese încă străpuns la trecerea dintre secolul al XIX-lea și veacul al XX-lea de ordinea capitalistă și de raporturile sociale moderne binecunoscute, [deși tot el se laudă cu șirul de strămoși comercianți ambulanți sau afaceriști din neamul lui]. Suntem în miezul unui univers agrar, sătesc, în care familia extinsă este nu doar temelia societății, ci și cadrul de desfășurare a multor activități economice de bază. Analfabetismul, o secularizare mai degrabă apreciată ca un corp străin, pogromuri, secetă și ani cu foamete etc. marchează și subîntind, convenabil pentru stăpânire, comunitățile viețuind semipașnic, semiconflictual într-un echilibru general instabil. [Și, totuși, Ernu nu consideră, cel puțin așa mărturisește, că sectanții lui, cetățeni încă ai Imperiului, aparțin poporului majoritar, pravoslavnicii bețivi și ticăloși, păgânizați, necreștini, care asigură liantul social cu Cezarul, autoritățile statale din marile orașe de la nord: ,,Nu știu cum e în alte părți, dar în Imperiul Rus există o legătură ciudată între putere și popor. Sînt ca doi frați siamezi. Când puterea bea, poporul se îmbată, iar când poporul se trezește, puterea are grețuri și e mahmură.”[x]]

Străbunul Culachi, amintind prin gravitatea cu care este investit, aidoma celor mai mulți bărbați ai neamului, de un patriarh al Vechiului Testament, trăiește o vreme în satele coloniștilor germani, protestanți și proscriși de majoritatea pravoslavnică. Dialectica majoritate-minoritate apare drept o constantă ontologică la Vasile Ernu. Minoritățile religioase sunt comunități bine sudate, guvernate de reguli și ierarhii întemeiate în vechime, în care viața comunitară are întâietate față de majoritatea altor activități. Rugăciunea, cântecul, slujba, asimilarea Bibliei cu o carte scrisă direct pe inima enoriașului credincios, inflexibilitatea morală, puritatea credinței întăresc și sudează comunitatea pocăiților, a sectanților creștini, din care se trage și Vasile Ernu. Ceea ce țâșnește ca un cântec de slavă adus Dumnezeului iudeo-creștin în Sectanții este tocmai modul în care religia practicată riguros transformă societatea într-un univers organic autosuficient. Pentru Ernu, nu te afli niciodată singur și făra temei, aruncat în lume, înconjurat de legea, doar superficial apăsătoare, a comunității credincioase. Restricțiile sectare sunt cele pe care orice creștin le știe și prea puțini le practică ca modus vivendi: să nu furi, să nu minți, să nu trăiești în desfrâu, să nu juri strâmb și să nu ai alți Dumnezei în afara lui Iahve Elohim (participarea la război nu este totuși respinsă de sectanți). Ceea ce la pocăiți apare ca un atribut în plus ține de disprețul pentru puterea politică a statului modern, pentru incultura păgână a majorității pravoslavnice și pentru bogățiile stăpânilor lor nemijlociți. Pesemne că din această mefiență față de aparatul de stat țarist (și apoi sovietic) izvorăște antipatia socialistului Ernu pentru orice formă oficială de autoritate a celor puternici, fie ei întruchipați de capitaliști ori de politicieni sau forța polițienească. Cum să scapi din ghearele omnivorului Leviatan? Cum să-ți duci traiul în afara sa? [Răspunsul teologico-politic îl găsim în dialogul probabil imaginar dintre sectantul bolșevic Vladmiri Dmitrievici Bonci-Burevici și însuși Lenin, care, cu ajutorul lui Vasile Ernu, consimte la superioritatea societății ideale, desigur, sectante. Deci socialismul adevărat, nu cel inautentic, leninist, stalinist etc. este o întoarcere la comunitățile creștinilor de la începutul timpului, unde primează democrația și egalitatea, ca în primele secole ale colonizării americane, altă invenție protestantă de care se declară mândru Vasile Ernu, cu toate că nu suflă o vorbă despre genocidul secular al nativilor-americani sau sclavagismul sudist, ci se declară dezamăgit de întemeierea statului american, ca orice republican conservator de azi, dușman declarativ a ceea ce se cheamă big state și prieten al local communities[xi]. Încă o dată, să-l ascultăm pe Lenin semiateu declamând nici măcar ironic, ci direct autoculpabilizator, viitorul sectant al socialismului, deci un viitor situat în cel mai antic trecut: ,,Totuși, nu fac prea mult abuz de democrație? Cum naiba iau decizii la comun, împart totul și n-au nici o ierarhie și proprietate clară? Păi, dacă ei nu sunt nici marxiști, nici bolșevici, nici menșevici și au asemenea idei radicale, atunci noi ce suntem, Vladimir Dmitrievici? În ochii lor arătăm ca niște jivine liberal-burgheze amărâte. Niște amărâți de deviaționiști… Înțeleg eu ceva greșit, Vladimir Dmitrievici? Bine că renunță ăștia la Dumnezeu, că ne luau pâinea de la gură și mie, și lui Lev Davidovici, și tuturor celor care se dau mari radicali, își continuă Lenin scurta prelegere rîrîită, după care chicotea așa cum numai el știe.”[xii] Cu adevărat ciudat în raiul egalității postistorice este că același Vasile Ernu vorbește de meșteri și comercianți, țărani și angajați ai statului până și-n rândul sectanților, care, iată!, nu rupseseră complet relațiile economice cu lumea exterioară, deși pretenția religioasă este să nu intri în contact cu ,,răul”.[xiii] De fapt, nici nu aflăm ceva minimal materialist despre organizarea internă, despre diferențele și conflictele din interiorul comunității, despre cum și cine administrează puterea în cadrul micii societăți religioase: secta este definită exterior, apofantic, prin ceea ce nu este față de Cezar și săracul popor pravoslavnic, disprețuit și compătimit totodată cu zel misionar de Vasile Ernu[xiv]. De ce este viața mai fericită, mai dulce, mai frumoasă în sectă decât în afara ei? Nu știm și nu ni se spune. Secta e omogenă, organică, ca un conglomerat de suflete tescuite unul în altul, nu de individualități libere sau măcar conștiente de sine. Câțiva bătrâni venerabili sunt legea. Această lume închisă, practicând un totalitarism creștin viguros, nu laic, precum Cezarul stalinist, nu are fisuri, rupturi, cedări și scăpări, iar cele care există, cum ar fi beția sau carierismul, sunt imediat taxate prin excludere și anatemă. De aici rezultă ura legionarilor și invidia ipotetică, pe față, a regimului sovietic[xv]. Interpretarea este halucinat de subiectivă în acest pro domo sectant.]

Dinspre latura maternă a familiei, naratorul coboară, prin străbunica sa Katrina Moskovici din Bolgrad, dintr-o familie de evrei mesianici, convertiți la o anumită interpretare a creștinismului ce înglobează tradiția Pentateuhului la 1900. Mixtura genetică dă naștere unei pasiuni religioase febricitând de evlavie: credința pare aproape fundamentalistă și ultraconservatoare la strămoșii socialistului de azi Vasile Ernu. Oare cântecul din fizgarmonia familiei să nu fie totuși același generații după? După anul 1917, blestemele istoriei se pogoară ca probe ale focului peste comunitatea pocăiților, a celor binecuvântați: puterea stalinistă îi va ponegri, aresta, chinui, dar, crede Vasile Ernu, îi și întărește deopotrivă, scoțând la iveală tăria credinței lor creștine. Legionarii, în schimb, cât timp Basarabia a zăcut sub pavăza României Mari, îi vor brutaliza blasfematoriu: murdărirea sacră a ritualului de îngropăciune și ura sădită în inima majorității ortodoxe îi vor încerca pustiitor pe sectanții din Bugeac (dar și pe evreii din zonă) [mai mult decât moartea, mărturisește, cu emfază, Vasile Ernu]. Sub fiecare dregătorie, vulturul statului se va repezi să smulgă câte o fleică din sufletul viu al comunității îngrijite, adunate, necicatrizată de sărăcie, alcoolism, prostituție sau tâlhării ale fraților și surorilor creștini, [altfel decât ortodocșii ruși sau ucraineni]. O lume rea în mijlocul cărora luptă, ca la începuturile din catacombe, oștenii neabătuți ai Domnului. Foametea din 1945 și 1946 va lovi din nou comunitatea și va lăsa alte amintiri sacralizate ale suferinței la care este sortită în veci spița decăzută a oamenilor, [deși amoralitatea barbară a canibalismului, pe care o aduce cu sine foamea generală, ferește universul strâmt al sectei. Practic, dezumanizarea se face încă o dată pe aliniamente confesionale, sectanții supraviețuind – fiindcă sunt aleși, se știe a priori – mai bine decât restul triburilor, ,,totul ținând însă de organizare și de solidarizare.”[xvi] Din nou, Ernu susține cu energie și optimism puncte de vedere fabuloase, istoria sa personală devenind mai mult pildă și legendă de autoglorificare decât orice altceva[xvii].] Sunt personaje episodice fermecătoare în Sectanții, călători prin lume sau încăpățânați magistrali, dar parcă nici unul nu se înfățișează atât de limpede ca întreaga comunitate, cu femeile sale ce țin totul în mișcare [, dar încorsetate într-un patriarhalism interiorizat absolut,] și cu bărbații meditând profetic în bărbile lor sure și dese.

Vasile Ernu nu uită să amintească două lucruri din registrul politic al bunului-simț, pe care unii și alții din anticomuniștii răspicați le eludează: când tatăl său, fost „pisari” în Armata Roșie în anii ’50, vizitează România după 1960, acesta constată uimit cât de puțin hăituită și chinuită fusese Biserica Ortodoxă față de cea rusă. România comunistă plutea parcă într-un Bizanț rural înveșmântat în salbe de mânăstiri și biserici presărate, în văzul lumii, peste tot cuprinsul țării. U.R.S.S. atinsese culmi ale secularizării antireligioase pe care românii comuni nici nu și le puteau măcar imagina sub regimul comunist, fie el dejist sau ceaușist. A doua chestiune spinoasă este jurământul de fidelitate până la moarte pe care îl depunea orice cetățean din comunism la intrarea în Partid. Rudele pocăite ale povestitorului au ratat cariere refuzînd un pact scelerat cu Leviatanul sau au suferit de pe urma sa [, în ciuda situației complet contradictorii în care aceiași sectanți care respingeau intrarea în partid omorau în uniforma militară a Armatei Roșii pe fronturile de luptă ale infamului Cezar. Ce dovadă mai exemplară a devotamentului real față de Puterea Sovietică decât a ucide și a te lăsa ucis pentru ea? Iarăși, în acest punct de cotitură, Vasile Ernu păstrează o tăcere stranie.] Oare intelectualii liberali din România de azi, foști membrii de partid și moraliști înfierbântați după disoluția acestuia, au uitat de gravitatea jurământului pe care l-au depus cândva? Oare ce înseamnă „până la moarte” pentru acești farisei? Cuvintele sunt doar pietre reci în gura lor.

În cele din urmă se ridică problema unei critici și a unei mirări. Vasile Ernu lasă impresia, prin exagerarea mitopoietică a calităților legendare ale unor membrii din familia sau comunitatea sa și a Bugeacului ca întreg, de trufie. Sunt prea multe autoelogii găunoase [ca, de pildă, recitarea unui cântecel în limba germană în fața clasei inepte de către copilul minune, dar înfierat public, al sectei sau priceperea extraordinară a tinerilor sectanți la a cânta în orchestra școlii[xviii]], prea multă afectare neverosimilă și deloc patetică (dacă aceasta a fost intenția autorului) în întâmplările și personajele acestei cărți. De ce această vanitate și vană iubire de sine? Să fie urmarea compensatorie de a resimți dureros stigmatul social de sectant?

Mirarea, pe de altă parte, vine, în felul ei, firesc: deși Vasile Ernu amintește de-o răceală rebelă față de originile sale pocăite în vâltoarea adolescenței, vârsta matură, de pe acum nostalgică, melancolică într-un chip, totuși, neliric, ne pune în fața unui om de stânga cu vădite simpatii pentru tradiție și lumea materială precapitalistă în care s-a găsit Bugeacul său natal cel puțin până în 1991. În comparație cu jongleriile teologale și declarațiile de bune intenții pentru o tradiție occidentală livrescă, fără referent real, ale liberalilor conservatori din intelectualitatea românească, sectantul periferic Vasile Ernu este adevăratul conservator, iar ceilalți o gloată de fantoșe ridicole, de mimi ai unor ritualuri artificiale. A te opune dregătorilor și a nu te supune Puterii se găsește în vocația revoluționară a creștinismului încă de la începuturile sale. Drept pentru care, socialistul Vasile Ernu e mai curând un onest creștin conservator. Despre adversarii săi ideologici autohtoni, cu ale lor identități contradictorii și imbricate dizarmonic, putem doar să spunem că sunt „aramă sunătoare și chimval răsunător”.

[Cu toate acestea, suportul ideologic, care este cel al unui conservatorism popular, puternic anti-elitist, sortit păstrării cușer a obiceiurilor premoderne, anticapitaliste, este cel care iese ușor în relief. Vasile Ernu încearcă să construiască explicații legate de memoria recentă și politizarea faptelor istorice: ,,Cât de diferită este memoria oamenilor? Cât de diferit funcționează ea? Sînt surprinzătoare aceste diferențe. Fiecare individ reține altfel evenimentele din viața lui decât cel de lângă el. Asta poate pentru că fiecare trăiește și înțelege altceva? De grupuri și pături sociale ce să mai vorbim? Cât de diferit trăim noi viața cotidiană, tot ce se întâmplă în jurul nostru? Aceleași întâmplări istorice sînt trăite și percepute altfel de muncitori, într-un fel de intelectuali și cu totul altfel de funcționari sau dregători.”[xix] De la individ la grup social și apoi la clasă se produc salturi mortale, fiecare entitate având opiniile ei separate etanș. Inclusiv Cezarul are partea sa de dreptate. Acest relativism istoric, mai mult proclamat decât exemplificat, care împacă pe toată lumea, nu exclude partizantul emoțional al autorului pentru adevărul atotcuprinzător al sectei. Vasile Ernu își însușește poziția unui anume Dovatlov: îi urăște deopotrivă pe comuniști și pe anticomuniști[xx], fiindcă iubirea sa este una sectantă, a Bibliei înțeleasă și practicată numai în cultul în care a fost crescut. Avem episodul de extaz al credinței care a demolat cetatea Ierihonului. Vasile Ernu este transportat într-un plan ceresc la gândul că prin strigăte din piept și suflat în trâmbițe timp de șapte zile a căzut cetatea Ierihonului, dar uită să amintească violența genocidară care a urmat, cetatea fiind rasă de pe fața pământului de către poporul înarmat, toți oamenii din Ierihon, de la copii la bătrîni, murind căsăpiți alături de boii, oile și măgarii lor[xxi]. Lovitura de grație pe care o primește comunitatea sectantă provine din șomajul și tentațiile consumeriste care năvălesc după 1991 în fosta URSS. Iată cum o mână de credincioși staționari, luptând în sărăcie și privațiuni politice cu forța aspră a Cezarului țarist și a celui disciplinar stalinist, cade răpusă la pământ de modernitate și consum. Porțile templului din Ierusalimul ceresc se prăbușesc cu zgomot în fața ușilor rabatabile ale unui centru comercial. Cât de profund fragile sunt, de fapt, credința și tradiția sectei, iar asta după sute de pagini de laude și imnuri la adresa indestructibilității lor imanente. Deși sectanții au făcut figuri de mari și anonimi dizidenți în anii comunismului brejnevist, a fost suficientă economia de piață rudimentară ca totul să se prăvălească precum un castel din cărți de joc, odată cu credința lor. Iar toate acestea în contextul unor fraze sforăitoare cu impact motivațional garantat: ,,Creștinismul e de departe cel mai radical lucru despre care mi-a fost dat să aud și să citesc. Ce Dumnezeu mai radical putem avea decât unul ce renunță la puterea divină, la puterea nemărginită, pentru a salva și a fi alături de cei <<căzuți în păcat>>, adică niște condamnați politici? Se sacrifică, devine unul dintre noi pentru a ne salva, un gest fără precedent în istorie.”[xxii] Suntem la un pas distanță de cetatea omului condusă de teologi și puritani creștini în Sectanții, de parcă așa ceva nu s-a mai întâmplat ocazional în lunga perioadă a medievalității europene și în exemplul primelor colonii nord-americane. Remarcabilă în plan ironic este doar introducerea la cartea Rolul politic și tactica sectelor din 1935, pe care un fost sectant F. Putințev, bolșevizat și ateist, adică trădător, o scrie pentru autoritățile sovietice și căruia autorul îi rezervă câteva pagini. Este singurul loc din Sectanții în care, în pofida limbii de lemn oficiale, simțim că am ieșit din logica sectei omnipotente și o putem urmări trăind din afara ei.]

  1. Banditul

Singurul personaj romantic care convinge cu ușurință, dar nu până la capăt, în trilogia lui Vasile Ernu este tâlharul, criminalul sau banditul. De altfel, acțiunea, dacă se poate vorbi propriu-zis de așa ceva, începe în prima zi a verii anului 1979 cu un ritual de trecere. El însuși, încă un copil, este dus de tatăl sau, maestrul în ale inițierii, la Odessa, unde puștiul descoperă orașul, totul în registrul naiv al prozei erniene, dar care acum, prin ochii unei minți curate și nerafinate, strălucește pentru prima dată realmente convingător și fascinează: peștele sărat taranka, cartofii în mundir, berea, ziarele în care cerneala tipografică se amestecă cu mirosul de mare al tarankăi, străzile mediteraneene ale orașului-port, scările sale celebre captează esența locului. Mâncătorii de semințe performează ca virtuozi ai scuipatului slav. De această dată mai poetic, leandrii sunt alt simbol al tăriei oamenilor din Bugeac. Tatăl sau, Andrei Ivanovici, mergea să cumpere dulciuri de la o fabrică de ciocolată, dar, odată cu apariția a două personaje misterioase, sfătosul și prietenosul Profesor și sluga sa, Makintoș, înțelegem că sectantul matur, gestionar sau ceva în genul acesta la un magazin de țară, se ocupa de contrabandă sau cumpăra de la lumea interlopă care controla deja comerțul cu alimente în socialismul târziu. Nici o problemă: supremația discursivă a sectei nu se dezminte nici acum. ,,Orice gest banal spune totul despre noi. Cuvintele și faptele noastre trebuie să arate că sîntem diferiți, că sîntem lumina în acest întuneric. Mama era convinsă că salvarea noastră depinde până și de cum ștergem geamurile și cum spălăm oalele. Fiecare iotă contează.”[xxiii] Profesorul este un soi de rabin al hoților și aparține castei blatarilor, aristocrația de temut a tâlharilor din URSS: complet neverosimil, acesta vorbește numai în pilde, cunoaște pasaje din Biblie pe dinafară și are referințe literare de invidiat pentru un bandit (Vasile Ernu găsește un alibi în prietenia pe care Profesorul a legat-o în Gulag cu un filolog savant din cele două capitale). Vasika este cucerit de farmecul acestui membru cam rătăcit al familiei sale. Andrei Ivanovici și secta lui îl susținuseră material pe Profesor, rămas orfan prin ’37-’38, când părinții lui, oameni de vază, fuseseră executați de Stalin, iar Vasika îl trata drept un soi de unchi. Obligat să crească la o casă de copii, Profesorul, demn din fire, a ales să fie mai degrabă hoț decât cerșetor. Nu prea suntem lăsați să aflăm de ce adulții care ieșeau din orfelinatele sovietice trebuiau să ajungă doar în aceste două sfere sociale mizere, de parcă munca de proletar era în sine dezonorantă. Deși nu prea suntem informați cu ce fapte se laudă pe panoplie, Profesorul a ajuns la vârsta înțelepciunii finale: ,,Cine nu poate să se bucure de lucrurile mici și puține poate avea toată lumea și tot nefericit va fi.”[xxiv] Firește, bandiții nu sunt atei sau agnostici. Au și ei un creștinism banditesc în care cred, căci Hristos a murit pe cruce lângă unul ca ei, ajuns în rai, iar, vorba aceea, Dumnezeu nu e fraier. Fraierul e opusul blatarului, adică oamenii normali, fără cazier. Hoții servesc și ei societății: fac dreptatea în lume și îi expun deșărtăciunea. Dacă omenirea arde în flăcări în urma acestei dreptăți violente, aplicată bizar, cu atât mai nobilă e săvârșirea dreptății. Bandiții, după cum nu se știe, au argoul lor, fenea, care se compune dintr-un vocabular aparte, moștenit din idiș, limba sacră, a adevărurilor revelate. Și ei își alcătuiesc, astfel, o sectă, doar că, de această dată măcar, rasa aceasta de oameni aparte, sacri din cap până-n picioare, nu se ascunde de privirile noastre.

Luăm parte și la scena de trecere între copilărie și adolescență. Vasika, ajuns la vârsta lăudăroșeniei adolescentine, căutându-și maestrul spiritual, Profesorul, primește un pumn în figură de la un bandit tânăr, Keșa. Momentul în care încasează lovitura este descris ca în filmele americane de acțiune: pur și simplu, Vasika plutește lent peste podeaua unui birt murdar, loc clandestin. Pentru acel pumn, Keșa, care trădase vreo regulă necunoscută a banditismului, se alege cu un deget tăiat. Vasika este, în modul acesta violent, inițiat în sacru, dar și cumva răzbunat. ,,Când am deschis ochii, am văzut doar fața căzută și așezată pe brațul drept, iar mâna stângă înfășurată în ștergarul cu care în urmă cu câteva minute îmi ștergeam eu nasul sângerând. Pe masă stătea degetul mic al mâinii stângi într-o baltă de sânge, iar mâna profesorului era pe creștetul lui Keșa.”[xxv] Iată că Profesorul nu era doar pastor, ci și oficiant al cultului. ,,Keșa parcă se ruga, făcea o rugăciune de pocăință, iar Profesorul parcă era un mare preot care-i dădea binecuvântarea.”[xxvi] Vasile Ernu comentează entuziast: ,,Nu văzusem așa ceva nici măcar în filme!”[xxvii] Corect, mai ales că degetul lipsă este un semn al iertării și al păcatului, ambele sub jurisdicția Profesorului, care, ca orice expresie a Puterii, educă, instruiește, marchează teritorii, produce cunoaștere și formează clanul, dând oximoronic naștere eticii banditești.

La ce bun aceste reguli dure? Nici Vasile Ernu nu pare a fi sigur dacă au o direcție sau măcar logică, dar ce contează?, literatură să fie. ,,Nu cred în reguli și mai ales în formule exacte când e vorba de educație, dar cred că un anumit model produce un rezultat prestabilit. Același model poate da rezultate diferite, de aceea e nevoie să se lucreze pe cât mai multe planuri simultan.”[xxviii] Oricum, pușcăria e veche de când istoria în Imperiu, unde strada se remarcă naturalmente prin corupție. De fapt, societatea este pușcăria adevărată, cea în care se realizează îmblânzirea animalului om[xxix]. Doar în secta din Bugeac sufletul omului s-a împăcat cu toate ce sunt, într-o imensă resemnare creștină: ,,Înțelepciunea profundă a bătrânilor mei din copilărie era să renunțe să mai lupte cu problemele din jur. Reușeau să le accepte, să trăiască cu ele, ca și cum ar fi făcut parte integrantă din viață. Dacă ceva nu s-a rezolvat de la sine până acum înseamnă că nici nu se va rezolva vreodată, așa că nu mai are rost să ne zbatem. Frământarea și căutarea soluțiilor sunt iluzorii”.[xxx] Cu toate acestea, violența este statutară, regulatoare și doar bandiții o pricep cum se cuvine: sexul și bătaia sunt ocazii de a te descoperi pe tine însuți ca trup sănătos în adolescență și prima tinerețe. Triumful voinței și al brutalității robuste sunt idealurile pațanilor puși pe bespredel. Bandiții fac aici joncțiunea cu rădăcinile fascismului, dar acest macism homofob nu îl jenează pe naratorul socialist, care, de la momentul nasului însângerat până la finalul Bandiților, ne plimbă printr-o galerie de artă cu portrete biblice de bandiți șarmanți.

Primul portret ni-l oferă deadea Jora Milițianul, un pensionar sărac alcoolic, care își amintea de tâlharii de pe vremuri dacă îl serveai pe gratis cu halbe de bere. Domnule, și ce vremuri erau, nu ca acum, când bandiții au ajuns să scrie legea și conduc țara! Legendarul Mișka Pianistul, un artist al genului hoț de buzunare, îl furase o dată pe Ivan Petrovici Galațuiev, ștabul cu propaganda pe Odessa. Până la urmă l-a prins lacoma de iubită a propagandistului-șef, o stricată care l-a băgat la pușcărie pe Mișka Pianistul, urmașul lui Simon Papugai, ,,legendarul rege al buzunarelor”.[xxxi] Mișka Pianistul este acum un domn rasat, un gentleman, ce mai?, un nobil al buzunarelor și portmoneelor, altminteri om de aur, suflet superior, căsătorit cu o doamnă elegantă, vreo Vera Nabokova, locuind amândoi tihnit într-un apartament din Odessa.

Vasile Ernu are o întreagă teorie sociologică a hainelor, la care face aluzie și în Izgoniții, una strașnic de realistă, dar cam cinică. Oamenii în zeghe sunt dușmanii oamenilor în haute couture, iar cei îmbrăcați în uniforme galonate îi apără pe ultimii de primii. Cum ar spune bunica, haina îl face pe om. De ce nu au pușcăriașii buzunare? Grea întrebare: poate pentru că acolo își pune omul posesiunile cele mai mărunte, deprinzând gustul proprietății, căci ,,omul a devenit cu adevărat om odată cu buzunarele.”[xxxii] Dovada că Vasile Ernu înțelege funcția proprietății private este vizita antropologică la marele șef al țiganilor, zis și Iașa Țîgan, unde vedem zaiafet și petrecere mare. În șatră omul e om, adică atavic, o bestie nietzscheană pe care s-a așezat un strat milimetric de civilizație. Bestia eroică capătă o importanță remarcabilă în Bandiții pentru că, hélas, ,,ăștia nu ți-s plicitisitorii de intelectuali sau boema artistică sau tinerimea urbană falsă și închipuită.”[xxxiii] Poate tocmai de aceea țiganii adoră ,,un soi de lux ieftin”, din lipsă de ipocrizie și dorință de a epata. ,,Cert este că trăiesc toate astea destul de autentic și nu au obsesiile noastre să se dea ceea ce nu sînt.”[xxxiv] Vasile Ernu se simte splendid de revigorat în șatră, căci s-a purtat, fără să miște un deget, ,,ca un adevărat hoț, ca un adevărat țigan”, motiv pentru care primește un dar de la Iașa Țîgan: fiica bulibașei, o frumusețe de țigancă erotizantă, îi cântă de dor de ducă și dragoste. Ce bogăție de senzații desprinse de pe o carpetă cu răpirea din Serai avem aici!

Acum să trecem la fenea, limba limbilor, nu cea buchisită în școli, ci aia vie, agramată și nerușinată. Numai stăpânirea impune și îmblânzește limba oficială, a celor domesticiți. Slujbașii Cezarului sunt cenzorii limbii greșite, care nu există, iar ei, cu aerele lor de dictatori intelectuali, acționează și în comentariile de pe rețelele de socializare.[xxxv] Limba are conștiință de clasă, ne atrage atenția doct Vasile Ernu. Fiarele nedomesticite vorbesc ca niște aventurieri ai libertății, spărgând, de pildă, o bancă. A vorbi prostii între blatari duce la tăierea de tot a limbii sau la scurtarea ei. Cuvântul e mare și sfânt la bandiți. Am mai amintit-o mai sus, dar banditul Rabi o confirmă: feneaua este idiș, limba mistică a sacerdoților iudei. Putem vorbi stricat-banditește, dar cu reguli cabalistice. Asocierea de idei este literalmente analogică, dar, până la urmă, ilogicul ernian predomină.

Acolo unde funcționează limba cuvintelor avem și limbajul tatuajelor, heraldică pe piele pentru moldoveanul Ernu. Iașa Hudojnik, în aburii alunecoși ai cifir-ului, băutură extatică, e pictorul maestru al tattoo-ului. În alt capitol suntem seduși de contrabandiști, acești mari ingineri de drumuri și șosele, exploratori și eroi ai muncii socialiste după Vasile Ernu: ei leagă națiunile și creează spontan ecumenism. Ajungem, pe această cale lăturalnică, în Tbilisi, unde Israel Markeladze, zis Kork, un comerciant mafiot[xxxvi], domnește ca un lord. Umbrele supuse ale blatarilor nu sunt fitecine, iar elitele, sfintele elite, își arată valoarea chiar și prin interpuși: ,,Ca instinct și educație, aduc cu majordomii marii aristocrații engleze.”[xxxvii] Să ajungi slugă de blatar, laicule cu preconcepții democratice, nu e la îndemâna oricui: e o treabă ,,ce se învață mult mai greu decât jargonul, limbile de tot felul și cunoștințele specializate.”[xxxviii] Antiintelectualismul poporanist declarat[xxxix] nu poate fi decât apreciat ca sincer la Vasile Ernu, cu toate că Profesorul e un erudit sui generis, iar fantomele de rabini din trilogia marginalilor par a avea darului cititului, la fel ca naratorul însuși, dacă am vrea să-l și credem.

O altă curiozitate erniană, explicabilă prin conservatorismul sectar al autorului, constă din cultul banditismului în URSS, unde, deși au câștigat bătălia în cele din urmă, interlopii au dus-o rău, mai cu seamă sub jupânul Stalin, care îi târa din pârnaie în pârnaie: ,,Asta îmi plăcea la bandiții de școală veche. Erau foarte diferiți de cei de rit nou, din perioada postsovietică. Ba aș spune chiar radical diferiți. Bătrânilor nu le plăcea să se afișeze în localuri pretențioase, cu mașini și haine scumpe. Nu. Dimpotrivă, le plăcea discreția, un anumit tip de ascetism care ascunde orice urmă de lux. Localurile în care mâncau erau de obicei mai retrase. Generațiile mai tinere, de după anii ’70, au început să iubească însă luxul și afișarea acestuia într-un mod tot mai agresiv. La început hainele, după care localurile, apoi mașinile și casele tot mai opulente. Iar generațiile de după ’90 au pierdut pur și simplu controlul asupra acestor ritualuri și reguli pe care bătrânii bandiți le respectau cu sfințenie.”[xl] De la atâta sfințenie și decalog banditesc, care aduc cu un mecanism eficient de apărare sub stalinism și nimic mai mult, bătrânii tâlhari, violatori, criminali în serie etc. nu prea au nimic în comun cu cei tineri, ceva mai pragmatici și conform definiției din codul penal. Mitologizarea aberantă a antisocialului savuros, a pegrei ridicată la rang de aristocrație pe invers, dar care ,,spune o poveste”, nu contenește în Bandiții. Codul de onoare al acestor cavaleri ai șișului derutează ca un halucinogen tare: dacă în legea hoților e scris să nu ai familie, proprietăți, să nu muncești, să refuzi orice colaborare cu statul (comunist), să fii bun jucător de cărți și să îți faci veacul prin pușcării, în cea a închisorii, secta religioasă a bandiților nu mai este deloc liberă, ci constrânsă din interior de comunitatea lor. Stăpânii absoluți din punct de vedere politic sunt blatarii: ei fac cam ce vor cu castele inferioare. Ei controlează obșiakul, banca comună. Suntem într-o organizare socială indiană, pentru care socialistul Ernu are numai simpatie. Blatarii, hoți în lege, sunt o elită rarefiată, iar sub ei vin mujicii, un tip de clasă de mijloc din care se remarcă câțiva bandiți turbați, pațanii; sub aceștia vin la rând kazioli (,,țapii”), folosiți de blatari în relațiile cu autoritățile statului. Cei mai de jos, bandiții trădători, decăzuții, sunt otpușcennîie, disprețuiți de toată lumea ca homosexuali. E fascinant să notăm cum Vasile Ernu sfidează autoritar homosexualitatea de nimic, impusă castei celei mai umile, pidari, fără nici o crâcnire, deși, culmea!, aceștia erau violați colectiv de blatari, ale căror abuzuri homosexuale au altă semnificație de această dată, una pozitivă, de șmecherie macho. De altminteri, aceste pedepse anale oribile ne sunt familiare din amintirile de închisoare ale unui Varlam Șalamov. Gaborii sunt porecliți musori, dar și ei vin peste pidari. Ce legătură există între aceste grupuri sociale organizate primitiv, legate prin violență și teamă, și aura hieratică pe care le-o acordă Vasile Ernu, acest amestec de autor de anecdote grosolane cu un eseist modest, nici o inteligență de fraier nu poate să priceapă. Bandiții sunt comparați cu un cin călugăresc, iar ceea ce îi dă impresia autorului, nici măcar convingător expusă (retorica este una găunoasă, exagerată și pseudoartistică de la un capăt la celălalt), că îi unește pe sectanți de bandiți este ,,un anumit cult aproape religios pentru o etică și niște reguli minime.”[xli] Marota lui Vasile Ernu este de a arăta că de când bandiții postsovietici s-au apucat să fure pentru consum și acumulare primitivă (dar de ce furau ceilalți, bătrânii care au supraviețuit cu greu stalinismului, nu știm: dintr-o pasiune gnostic-bogomilică de a echilibra balanța forțelor în univers sau pentru că ei se credeau Puterea satanică care domnește în lume?), s-a dus pe apa Sâmbetei arta banditească. Coabitarea curvelor le-a luat locul. Din istoria personală a Profesorului, mai aflăm mărunțișuri care deculpabilizează banditismul: de fapt, bandiții furau de la țehoviki, muncitori care la rândul lor furau din fabrică și vindeau marfă pe piața neagră. Deodată bandiții lui Ernu se ocupă de redistribuire social-democrată – Robin Hood sovietici în plin socialism. ,,Noi nu facem decât să redistribuim furtul lor. Îi pedepseam moale pentru hoția lor.”[xlii]

Un alt capitol se centrează pe prostituție, unde codoașa Hana Ismailovna, o mater dolorosa a fetelor scoase zilnic la mezat, tronează regal la peste optzeci de ani. Înțelepciunea ei folclorică e la fel de vastă ca a Profesorului. Ce ne transmite înțeleapta proxenetă? Târfele umanizează lumea, îmblânzesc fiarele din masculii duri sau distrugători, ele jucând rolul de psiholog, mame ale nimănui, surse de plăcere la cântar și chiar fericire la minut. Ne aflăm la câteva etaje dedesubt în istoria umanității recente. Suntem în plin Vechi Testament, iar orice urmă de socialism și liberalism au fost înlăturate deplin. De ce am mai protesta în fond împotriva abuzurilor și a corupției, a traficului de carne vie și a violenței peștilor când totul este atât de strâns armonios într-un întreg biblic?

De la banditul cartofor Zabala aflăm cele mai relevante piese din puzzle-ul banditesc: singura putere statală care le-a ținut piept și era cât pe ce să-i înfunde pe bandiți a fost komunarea, puterea comunistă. Înainte și după comuniști – cinste lor! – bandiții stăteau și stau pe tron sau în apropierea lui.

Urmează cerșetorii și casta lor blestemată. Vasile Ernu nu menționează nimic în legătură cu ierarhiile din societatea cerșetorilor, cum unii încasează și alții sunt ciuntiți și mutilați de mici pentru a munci pentru primii. Nici vorbă, Ernu se centrează pe o odă adusă lenei ca negare a existenței mârșave și păcătoase de azi și redefinește zglobiu munca. ,,Cerșetoria este pentru mine o formă de muncă, la fel ca furtul, de altfel.”[xliii] În fond, și când ne odihnim fiecare celulă din corpul nostru muncește. Putem explica și cinstea ca o formă de furt – furtul necinstei. Din dorința de a fi paradoxal și oarecum sapient, Vasile Ernu se afundă în sofisme penibile. Cerșetorii sunt și ei necesari în simfonia socială, iar extirparea lor conduce la o dereglare a cosmosului, la fel cum un rege medieval ar ucide bufonul sau un cneaz bizantin ar stârpi un iurod, nebunul întru Hristos. Bețivii de cartier sunt urmașii lor de astăzi. Așa se prezintă viziunea emancipatoare a socialistului revoluționar creștin Vasile Ernu, altfel, strălucit scriitor: ,,Să nu uităm că ei sînt asemenea peștilor sanitari pe care nu dăm doi bani, cei mai urâți pești din acvariu, dar care mănâncă și curăță rahatul produs de peștii-vedetă, cei frumoși și scumpi. Însă ei sînt cei mai importanți pești, pentru că, dacă mor, se duce naibii tot ecosistemul: se împute apa, totul devine opac, murdar și, cel mai rău lucru care se poate întâmpla, dispare viața. Cerșetorii, acești <<pești sanitari>>, sînt cei care țin în viață totul, pentru că ne curăță nouă mizeria. Dar cine înțelege asta?”[xliv] Puerilitatea stridentă a fragmentului nu este unică în Bandiții.

Finka este un killer plătit, specialist în asasinate la comandă, ajuns habotnic la bătrânețe. Când Finka taie beregatele, el se simte ca un înger al morții. Se folosește de cuțit, nu de glonț, pentru ca victima să mediteze la destinul său în ultimele clipe ale vieții. ,,Noi sîntem ca niște călugări, ca niște preoți care îndeplinesc acest ritual al întâlnirii omului cu moartea.”[xlv] Finka este tatuat din chelie până în tălpi cu icoane, un veritabil iconotas ambulant. Când omora un nomenklaturist, Finka ,,îi cresta pe limbă semnul crucii.”[xlvi] Imaginația grotescă a naratorului frizează horrorul ca gen. ,,Se spune că odată a avut de omorât o familie întreagă de Paște. A stat cu ei la masă, s-a rugat și pe urmă, după ce le-a spus <<Hristos a înviat!>>, le-a tăiat gâturile. Însă nu înainte de a-i lăsa să răspundă ,,Adevărat a înviat!”.[xlvii] Finka, acest urmaș din neamul lui Cain, făcea până și rugăciunea inimii: isihia crimei, s-ar putea zice.

Traziția la capitalism a fost realizată și de generația din care face parte Vasile Ernu, una deja ratată, terminată și strivită de cerințele nemiloase ale pieței pentru majoritatea membrilor ei. Sunt cei care visau să vândă ,,mercur roșu” la suprapreț, șterpelit sau cumpărat pe nimic din fabricile militare sovietice. Hipnotizați de această substanță himerică, aceștia și-au vândut ,,avutul obștesc” și au ajuns iarăși săraci. Bandiții fără codul onoarei (cel înțesat de absurditățile de mai sus[xlviii]) au ajuns stâlpii societății. Cum scăpăm de ei? Când alți bandiți, probabil socialiști (dar nu ca Vasile Ernu, să ne ferească soarta), vor restabili ordinea și vor înlătura bespredelul.

Nu în ultimul rând, Vasile Ernu se întâlnește cu un mogul de presă bucureștean, fost și actual bandit de top, la care ajunge tot prin intermediul mâinii lungi a Profesorului. Scenariul conține o sămânță de sadism al vanității scriitoricești erniene, milionarul rugându-l pe povestitor să îi livreze o listă cu cei o sută de intelectuali publici ai neamului. Aceste lichele și curve ale condeiului se prezintă la o serată fastuoasă, unde îl ridică în slăvi pe banditul din capul mesei și clamează meritele democrației liberale. În culise, Vasile își reafirmă, atât de tezist și inacceptibil de artificial, crezul stângist, înfruntându-l din gură pe bandit, care îi apreciază demnitatea criptorevoluționară. Dialogul lor nu numai că e rupt de ansamblul cărții, dar este o totală porcărie din punct de vedere estetic, iar replicile aduc aminte de compunerile școlare.[xlix]

Finalul vindecă doar parțial scăderile cărții, Bandiții figurând sub Sectanții ca valoare artistică. Toamna aduce recolte și moarte în sudul Basarabiei, farmecul bucătăriei moldovenești înmiresmând atmosfera. Vasile Ernu redevine melancolic și nostalgic. Profesorul, aproape nonagenar, se îneacă intenționat în mare. Bandiții se încheie cu biografia succintă a lui Makintoș, mâna dreaptă a Profesorului: tot orfan, acesta se remarcase prin talentul său la spart încuietori și printr-un pumn de boxer profesionist. Într-o zi este prins șterpelind pistolul amuletă al Profesorului. Blatarii îi cer moartea, dar Profesorul îl ia pe propria răspundere, nu înainte de a relua ceremonia religioasă binecunoscută, la care am asistat la începuturi, cu banditul Keșa pe post de neofit: Makintoș acceptă legământul sacru, iar degetele mare și cel de lângă de la un picior îi sunt retezate. Nu că nu ne-am fi prins de mult: tâlharii lui Vasile Ernu sunt doar o mână de profeți abrahamici care aduc ofrande de carne omenească Divinității geloase și capricioase.

  1. Izgoniții

De departe cea mai reușită parte a trilogiei, Izgoniții e nu numai atent documentată, constituind un documentar romanțat al anilor ce preced Revoluția Bolșevică, ci și, pe alocuri, splendid scrisă. Însumând atât secta cuminte, ,,ipocrită”, a credoului protestant, cât și furia brutală a buntului rus[l], Izgoniții e concluzia a ceea ce am identificat deja în Sectanții și Bandiții: sacralitatea aplicată, altfel formulat, istoria politică a ultimului veac. Vasile Ernu vrea să păstreze încă neadormită complet ,,memoria” colectivă, așa cum țăranii ruși și-o întrețineau prin grija pentru morminte. Uitarea este marele păcat, deși nimic din ce nu a trecut cu adevărat nu poate fi uitat. Povestea începe în Chișinău, orașul situat între hotare, departe de a fi însă marginal, printr-o căutare a urmașilor evrei ai naratorului, din care doar amintirea Teotei Pașa, plecată de mult în Istanbul, mai supraviețuia. Nostalgia lirică e la cote înalte în acest oraș verde și arzător vara, când locuitorii parcă o iau ocazional razna: ,,Totuși, unii observaseră că în anumite momente ale anului se întâmplau lucruri stranii. Nimeni nu putea spune dacă era de la puterea humusului, de la țărâna fierbinte de vară sau de la nămolul cleios de toamnă. Nimeni nu putea lega fenomenele de răsăritul sau asfințitul soarelui, de mirosurile înnebunitoare de primăvară, când totul înflorea, sau de cele îmbătătoare de toamnă, când totul era în pîrg și mustul curgea prin lin strivit de picioarele falnicelor moldovence.”[li]

În centrul atenției sunt evreii, comercianți reputați, vorbitori de idiș și lăutari de klezmer[lii], inventatorii genului. Aceștia s-au retras în sud alungați de țar și cinurile de sus, iar aici în sud avem fundamentele Edenului: ,,căldura asociată cu vin, fructe, veselie, chef, voie bună și muzica lăutărească cântată de țigani.”[liii] Chișinăul cunoscuse transformări și putea fi asociat prin modernitate cu orice reședință de gubernie mai răsărită din Imperiu, dar ,,buzunarul ascuns” al orașului erau tot curțile interioare, unde oralitatea și relațiile personale înfloreau nestingherite. Evreitatea, dar și antisemitismul, ni se spune, sunt o invenție a centrului puterii. ,,Nu-i așa că evreii nu muncesc pământul și nu stau în sate? Dar oare nu legea le interzicea să aibă pământuri și să se așeze în sate? Cu greu le-au mai permis mai târziu să se stabilească în zonele rurale și au făcut minuni: așa au apărut legendarele ștetl-uri, unde evreii au dovedit că pot să lucreze pământul și să facă gospodării foarte bune.”[liv] În luna aprilie a anului 1903, în timpul Paștelui creștin, unul aparent călduros conform povestirii, are loc indescriptibilul pogrom din Chișinău, când, sub oblăduirea jandarmeriei, poliției și din ordin birocratic secret, agitația antisemită duce la moartea și vătămarea a sute de evrei. Propaganda pravoslavnică a unor ziariști mercenari ca Pavel Krușevan și Pronin își dă primele roade. Una dintre familiile năpăstuite este Kalminovici: tatăl cade zdrobit, sub ochii propriilor copii, Aaron și Sara, sora mai mică, de loviturile unor scelerați, vecinii lor întărâtați de ură antisemită. Zvonul, care a declanșat pogromul, ține de legendele și superstițiile populare: ,,Unui copil de pravoslavnici i s-a folosit sângele, un copil de pravoslavnici a fost sacrificat de o comunitate de evrei în scop religios. Copilul, moartea, religia, sîngele, ritualul, sacrificiul…”[lv] Din acel moment, Aaron și Sara jură în inimile lor răzbunarea sacră, urgia care vindecă prin foc și pară rana. ,,Un sentiment straniu de ură și dorință de răzbunare îi cuprinse și îi făcu să uite de frică pentru un moment. Se spune că există câteva instincte primare care se mențin toată viața: foamea, setea, sexul și răzbunarea.”[lvi] Presa liberală, europenizată a protestat imediat prin vocea unui scriitor de proză scurtă talentat, care adună informații de la fața locului, narodnicul Vladimir Galaktionovici Korolenko, iar aristocrația privilegiată este înfierată de însuși Lev Nikolaevici Tolstoi. Evreii uciși bestial proveneau din păturile sărace ale Chișinăului, bieți țapi ispășitori și paria, izgoi, exclușii social ai Imperiului. Elita autocratică își practica despotismul tradițional obișnuit.

Până și agenții secreți devotați statului înțelegeau pericolele politice pe care acest latent război civil le putea produce. Aleksei Isakovici Kurtin, personaj vag desprins din romanele kafkiene, aflat pe atunci în deplasare de lucru la Berlin, servea de generații întregi Cezarul ca spion de elită. Noua sa misiune, de care este informat pe linie ierarhică de un om de legătură, Ivan Beniaminovici Evseev, constă în a se infiltra în mișcarea terorist-anarhistă a eserilor și a studia fenomenul politic ivit pe linie populară. Sutele Negre și agitația antisemită aparțineau de drept statului, care, iritat de mișcările socialiste din Imperiu, spera să stârpească sprijinul maselor în relația lor cu extremiștii, ghidați de intelighenția socialistă în curs de febricitare mesianică. Încă de dinaintea Revoluției din Octombrie, fascismul pare reacția elitară firească la tulburările și nemulțumirile claselor asuprite. Despre guvernarea rusească, Vasile Ernu nu are dubii: ea a fost întotdeauna secondată atent de poliția secretă, adevăratul zid de susținere al Imperiului: ,,Aleksei Isakovici știa că fusese vital și salvator pentru Rusia. Dacă nu ar fi existat opricinina, nu ar fi existat Imperiul Rus. Doar ei, opricinii, reușiseră să subordoneze interesele divergente ale diverșilor cneji și boieri ruși, să-i supună unei singure forțe care avea să devină puterea țarului ce avea să făurească primul imperiu rus. Munca lor în asta consta de fapt. Chiar dacă de-a lungul timpului organiziția a luat diferite nume și forme – Opricinina, Cancelaria de taină sau Ohrana –, ea lupta pentru păstrarea unității în jurul țarului.”[lvii] Istoria Rusiei este, prin urmare, o lungă notă de subsol în dosarele poliției sale secrete. Revoluționarii puteau fi cumpărați și anihilați cu ușurință, dacă țarul se învoia: ,,Singurul mod în care puteau fi învinși revoluționarii era să fie aduși în legalitate, să li se ofere posibilitatea să intre în jocul și mașinăria puterii, să facă parte din putere, pentru că numai așa puteau fi compromiși și dizolvați.”[lviii] Existența temporară a Dumei de Stat Imperiale între 1906 și 1912 nu a adus vreo schimbare socială notabilă în Rusia, absolutismul cu fațadă parlamentară arătându-și limitele în confruntarea cu o modernitate incomprehensibilă pentru ea. Orașele rusești nu și-au schimbat prea mult planul urbanistic de atunci: ,,Un oraș rusesc trebuie să aibă străzile aranjate perfect pe orizontală și pe verticală, iar cartierele trebuie să arate ca niște batalioane aliniate pe câmpul de luptă. Între aceste batalioane-cartiere trebuiau să existe bulevarde largi, pentru că Rusia trăia din puterea spațiului. Orizontalitatea aparține puterii spațiului, puterii care stă la baza societății ruse. Verticalitatea aparține doar puterii care conduce și Bisericii.”[lix] Degeaba avea Imperiul oameni onești, liberali cu măsură și prevăzători ca viceguvernatorul de atunci al guberniei Tambov, cneazul Serghei Dmitrievici Urusov, ajuns guvernatorul Basarabiei după 1903, când nedreptatea, nepăsarea și indiferența domneau fără rivali în birocrația mijlocie și măruntă. Urusov era mult prea inflexibil, ne arată povestitorul, și nu se învoia la încălcarea legii, practică normală în Imperiul Țarist, inclusiv la supușii evrei. Sângele din corpul uriașului cu picioare de lut îl asigura datina mitei, cel mai eficient liant social al spațiului slav conform lui Vasile Ernu, pentru că, vorba rabinului din Odessa, ,,în Rusia este mult mai ușor să găsești un sfânt decât un om cinstit”[lx], deși tocmai aceasta încerca să realizeze, fără sfințenie, dând greș totuși, cneazul Urusov. Mita și alcoolismul sunt mărcile de neînlăturat ale poporului rus.

Evreii, pe lângă lipsa drepturilor politice, erau suprataxați, iar extragerea de mită de la ei luase dimensiuni monstruoase. Cei bogați treceau la creștinism și se salvau provizoriu de nelegiuire, atunci când nu o practicau cu folos chiar ei. Ceilalți, în schimb, erau storși de bani și mărfuri de către cinurile lacome ale birocrației de stat, famelice după un venit suplimentar. Istoria lui Fima Măcelarul, amintit și în Sectanții, ne convinge că încă suntem în Evul Mediu, unul, desigur, veterotestamentar, după gustul naratorului. Atunci când un polițai, abuziv peste marginile decenței impuse de mită, cere ce nu i se cuvenea, Fima Măcelarul recurge la excelența sa exersată de măcelar perfect: acesta ,,a luat un satîr și, cu o mișcare fulgerătoare, i-a tăiat polițistului degetul mic și inelarul.”[lxi] Rezultatul practic într-o societate în care legea e discutabilă și interpretabilă? ,,Nimeni nu a renunțat la mită, firește. Însă ea a devenit ceva mai mică și mai rațională.”[lxii] Așa era viața evreilor în Imperiu: când greșeau nesemnificativ se chema șlemil, dar răul și năpasta, alături de fericirea talmudică de a fi blestemat și, totuși, de a supraviețui pe rute ocolitoare, șlimazl, făceau parte din condiția unui jid.

Aaron Kalminovici învață de mic copil fatalitatea de a fi evreu, inclusiv în sinagogă, și nu e mulțumit nici de promisiunile deșarte ale BUND-ului, partidul socialist al muncitorilor evrei. Nu există scăpare de la a fi evreu, după cum îi explică un socialist băut, Vladimir, tânărului Aaron. Pentru ce atâtea interpretări în marginea Capitalului, o modă trecătoare, când Vechiul Testamant e arhisuficient? Numai marxiștii cei plicticoși și cu ochelari (de cal?) se pot iluziona, neînțelegând proiectul divin: ,,Cînd ești bătut, nu uita asta, Aaron, ești bătut și omorît pentru că în tine zac Marea Idee și Legea. Ești bătut și urât pentru că ești parte a unui popor care are o măreață moștenire și o grea cruce de dus. Aici e mai mult decât o misiune istorică, aici e ceva cosmic. Aaron, Aaron, nu înțelegi nimic, zise plictisit Vladimir și se întinse să se culce.”[lxiii] Versiunea cu minus a chemării la suferință, dar și a promisiunii mântuirii apocaliptice, a poporului evreu primește semnul plus în glosa lui Vasile Ernu: până la urmă, din păcate, acuza tipic fascistă de ,,iudeo-bolșevism”, propagată mai târziu de exilul alb-gardist, nu e departe de realitate, după cum rezultă din Izgoniții. Un seminarist episodic, menit preoției, din casta leviților, Sașa Pavlenski, va lua și el drumul greu al social-revoluționarilor teroriști, convertindu-se din dragoste de femeie la Zeitgeist. Destinul Sarei, sora lui Aaron, nu e mult diferit: atrasă de un eser terorist, ea intră în cercurile anarhiste ale revoluționarului de teren, nu de bibliotecă, precum marxiștii visători. Eserii consumau, însă, biblioteci, dar de toate felurile, ca întreaga tinerime rusă[lxiv]: ,,De ce se citește masiv presa clandestină și nu exiști dacă nu aparții unor cluburi de lectură predominant marxiste, anarhiste, ocultiste, freudiste, decadente? De ce mai toți tinerii, de la gimnaziu până la universitate, recită Blok, Gumiliov, Mandelștam, Ahmatova, Maiakovski și Esenin?”[lxv] Spiritul veacului îl macină și pe odrasla unui evreu bogat, comerciant protejat de rangul pe care îl căpătase, teroristul Ezra Grinberg, de care Sara, al cărei tata avusese cândva sprijinul bătrânului Isaac Moiseevici Grinberg, se îndrăgostește. Un playboy pasionat de discuții nesfârșite în grupurile eserilor, Ezra se botezase cu un nume conspirativ, de revoluționar al pistolului, Baron, ucigaș de aristocrați, care își pierduse frica când o ureche îi fusese ciuntită ritualic, precum tăierea împrejur la evrei. Sara devine feministă (curajosul Vasile Ernu ar fi putut trece mai cu folos coreligionarele sale din Sectanții prin sita feministă) și, ajutată de familia Grinberg, pleacă la studii în Elveția, evadând din colivia țaristă visceral antisemită, codificată în Certa osedlosti. Eserii primesc bani de la oricine, inclusiv de la cinicii liberali, câtă vreme merg înspre cauza justă. Partidul lor e compus din jumătate evrei și aproape o treime din femei. Se consumau tone de heroină, poreclită ,,marafet”, în gruparea lor și se practica amorul liber, fiindcă eserii, spre deosebire de alți socialiști, iubeau să trăiască periculos. ,,Mai sînt socialiștii lui Lenin și ai lui Plehanov, dar ei sînt niște universitari finuți, cuminți și foarte plicticoși. Am auzit că sînt și puritani, nu ca noi, mai decadenți. Da, ne place și viața.”[lxvi] Drogurile și cântecele revoluționare sunt moda zilei. Nu mult diferit de unele mișcări interbelice anticomuniste, renumite pentru același stil de viață rebel. Din confesiunea teroristului care l-a ucis pe ministrul de interne von Plehve reiese chemarea aproape hristică a eserilor, care voiau să aducă foc și sabie pe pământ. Ce atâta marxism rigid? Dacă și Marx s-a apucat la bătrânețe să învețe limba rusă ca să înțeleagă excepționalismul economic, cel agrar concentrat în soslovie, al Imperiului Țarist, este inutil să căutăm soluții unde nu găsim decât savantlâcuri.[lxvii] Până și doi străluciți intelectuali liberali, Ivan Petrovici (Pavlov?) și Nikolai Aleksandrovici (Berdiaev?), se resemnează cu boala Rusiei, pe care tineretul anarhist o poate vindeca doar mesianic, iar, un alt socialist, Profesorul (Plehanov?), nu îi percepe calitatea profund biblică. Secessio plebis, precum în republica romană, este rezultatul inegalităților și al unui stat de drept inexistent, iar revoluția nu va întârzia să izbucnească, interpetarea ei corectă fiind cea a unui fost marxist dezmeticit, Nikolai Berdiaev din Originea și sensul comunismului rus.

Sesiunile de discuții abundente la care participă Sara îl aduc în scenă și pe Lenin, încă nemumificat, sub numele de Pronev, despre care ,,se zvonea că bunica lui era evreică”.[lxviii] Pronev vrea o schimbare sistemică, de lungă durată, esențială și nu doar asasinate ale unor inși disperați, fără instrumente politice adecvate și care doar ,,pedepsesc punctual”.[lxix] Este clipa mult așteptată a unei glume cel puțin bizare: atunci când Lev Davidovici Bronstein îi răspunde, pătruns de social-democrație (nu de marxism, normal), lui Rabi Moze că el are o singură cauză pentru care luptă, acesta îi amintește cuminte că dacă revoluția o face Troțki, Bronstein va plăti cu capul pentru ea. Nuanța etnică nu a jucat nici un rol în uciderea lui Troțki, după cum se știe, dar, dat fiind climatul epocii, se poate ca această ipoteză atemporală să meargă drept la țintă, mai ales dacă vestea era apreciată de un cetățean al Italiei fasciste sau Germaniei naziste. Evreul plătește din naștere, după cum cred toți antisemiții.

Dacă, revenind la volum, Sara a ales calea eserilor, Aaron aderă la sionism, cealaltă mișcare epocală declanșată de evreii ruși. ,,Sionismul, explică <<patriarhii fondatori>>, este răspunsul comunităților evreiești la antisemitism. Este însă unul dintre răspunsurile posibile; alți tineri, chiar mai numeroși, aleg calea răspunsului socialist.”[lxx] Jurnalistul poliglot Vladimir Evghenievici Jabotinski, zis și ,,Zev”, cel care pusese la cale o rezistență armată după pogromul din 1903, îl are ca mână dreaptă pe Aaron. Zev votează împotriva planului unei Țări Sfinte în Uganda, Erețel Israel va fi ,,pe locul strămoșilor noștri și vom cuceri fiecare palmă de pământ”[lxxi], adică pe teritoriul vechii Palestine, dar și ,,marxismul”, deodată reînviat de Vasile Ernu, îmbrățișat de ceilalți tineri evrei răsculați, căci ,,ceea ce facem noi vor face toate popoarele: ideea noastră va fi ideea lor.”[lxxii] Lupta dintre unii și alții este una fratricidă și maniheistă, ca aceea dintre Esau și Iacov, iar Chișinăul se situa astfel în centrul lumii moderne acum mai mult de un secol[lxxiii]. Comunismul este numai o invenție evreiască, o religie laică, un alt război sfânt al Poporului Ales, un universalism iudeu care merge ,,mult dincolo de religie, rasă, gen și clasă”[lxxiv]. Zev își propune să organizeze rețele de cluburi sportive, intitulate Macabei, în care evreii să se refugieze, adaptând pașnic tradiția timpurilor noi, numai în Tora și sport. Vasile Ernu e convins că, în definitiv, cine citește primele cinci cărți ale Vechiului Testament nu mai are nevoie decât de klezmer, voie bună, cântece, bandiți și mult sectarism. Dar și în acest loc plutește ambiguitatea: după o vizită recentă la Bruxelles, oraș rece ca o morgă, atestând moartea Occidentului, odinioară doar decadent, Vasile Ernu aterizează în Istanbul, polis vibrant, dătător de speranțe, revitalizator. Aici o revede pe centenara Teota Pașa, fata Sarei Kalminovici, căsătorită, după moartea violentă a părinților în epurarea stalinistă din Marile Procese interbelice, cu un găgăuz progresist și locuind de decenii în capitala Turciei. De cine se îndrăgostesc strănepoatele nărăvașe ale Teotei Pașa, luptătoare pentru emancipare și drepturi decenii la rând, fata unei comuniste? De ,,fundamentaliști islamici gen ISIS”[lxxv]. Oricum am întoarce roata istoriei, trilogia marginalilor este o lungă meditație de teologie politică dulceag-sentimentală, simplist-idealistă și extrem de conservatoare, inclusiv în laturile sale violente, în cele din urmă. Este în sine o ocazie de mirare, dar și un prilej de introspecție și reflecție, faptul că intelectualitatea de stânga din România l-a ales pe Vasile Ernu drept unul dintre reprezentanții săi de marcă în ultima decadă. Sau poate nici nu l-a ales, cine mai știe?

Note

[i] Teodor Baconschi, ,,Marginali în centrul atenției’’, 01.11.2016, Revista 22, https://revista22.ro/cultura/marginali-n-centrul-ateniei.

[ii] Vasile Ernu, Sectanții, Editura Polirom, Iași, 2015, p. 40.

[iii] Idem, pp. 43-44.

[iv] Idem, p. 51.

[v] Idem, p. 18.

[vi] Idem, p. 74.

[vii] Idem, p. 85.

[viii] Idem, p. 25.

[ix] Idem, p. 32.

[x] Idem, p. 42.

[xi] Idem, p. 247.

[xii] Idem, p. 88.

[xiii] Idem, p. 211

[xiv] Deși se tot vorbește vag despre asta, p. 324.

[xv] Idem, p. 184.

[xvi] Idem, p. 131.

[xvii] Idem, p. 243.

[xviii] Aici avem o secțiune aparent fără sens: ,,A vorbi sau a cânta în germană mai însemna, dincolo (sic!) însușirea limbii fasciștilor, dușmanii noștri de moarte, a vorbi limba evreilor, a unor străini dubioși care nu sunt ca noi.” (Idem, p. 310) Prin urmare, limba victimelor este aceeași cu limba călăilor, deși e doar adevărat că idișul este o germană alterată, specifică evreilor așchenazi.

[xix] Idem, p. 109.

[xx] Idem, p. 173.

[xxi] A se vedea în Bandiții, Editura Polirom, Iași, 2016, p. 332, conștientizarea criminalității veterotestamentare.

[xxii] Idem, p. 253.

[xxiii] Vasile Ernu, Bandiții, Editura Polirom, Iași, 2016, p. 33.

[xxiv] Idem, p. 36.

[xxv] Idem, pp. 68-69.

[xxvi] Ibidem.

[xxvii] Ibidem.

[xxviii] Idem, p. 73.

[xxix] Idem, p. 84.

[xxx] Idem, p. 80.

[xxxi] Idem, p. 108.

[xxxii] Idem, p. 122.

[xxxiii] Idem, p. 138.

[xxxiv] Ibidem

[xxxv] Idem, p. 152.

[xxxvi] Morala de afaceri a lui Vasile Ernu e limpede precum cristalul la p. 190: ,,În mediile lor, aceste recomandări funcționează perfect. De fapt, ca în orice mediu normal. Nu contează pentru început cine ești, ci de partea cui vii.”

[xxxvii] Idem, p. 191

[xxxviii] Ibidem

[xxxix] Să cităm cu atenție o altă înaltă apreciere, amuzant de caricaturală, a gânditorilor profesioniști la p. 311: ,,De ce să faci dragoste, căci asta s-a făcut deja, e istorie. Intelectualii nu fac dragoste, ei discută despre ea. Acest sentiment straniu de impotență: nimic nou nu poate să se întâmple, pentru că totul deja s-a făcut. Acești oameni trăiesc îngropați în istorie. Ei trăiesc într-un anticariat, într-un magazin de antichități și au nu o viață, ci doar un déjà vu, crezând că acesta este realitatea. Pentru ei, realitatea este repetarea unui trecut. Ei sînt veșnic nemulțumiți și deprimați, fiind incapabili să trăiască în prezent. Ei pot trăi doar în trecut, pentru că sunt înghițiți de istorie. Lumea lor e de fapt un sarcofag. Acesta este omul istoric.”

[xl] Idem, p. 203.

[xli] Idem, p. 217.

[xlii] Idem, p. 229.

[xliii] Idem, p. 278.

[xliv] Idem, p. 289.

[xlv] Idem, p. 300.

[xlvi] Idem, p. 303.

[xlvii] Ibidem.

[xlviii] De altfel, despre aceste stupizenii pseudoenigmatice ficționalizate anapoda de Ernu se poate afirma că sunt perfect justificate, precum crimele bandiților, Op. cit., p. 332: ,,Poate de aceea ei sunt atît de convinși că nimic din ce fac nu este imoral, criminal, ilegal etc. Mintea lor produce justificări pentru orice faptă, oricît de gravă.”

[xlix] Idem, p. 345: ,, – Ok, oricum, pentru mine, ești interesant ca specie, nu ca individ. Te salut!

– Ah, ce rău ești, bandit mic și intelectual. Hai, te salut!”

[l] Ipocrizia și brutalitatea se confruntă sângeros în Izgoniții, una câștigând pe termen scurt în anul 1917, iar cealaltă afirmându-se ca stăpână până în zilele noastre.

[li] Vasile Ernu, Izgoniții, Editura Polirom, Iași, 2019, p. 38.

[lii] Idem, p. 99: ,,muzică moldovenească locală, îmbrăcată într-o tandrețe rusească și o jale oriental evreiască.”

[liii] Idem, p. 46.

[liv] Idem, p. 52.

[lv] Idem, p. 60.

[lvi] Idem, p. 64.

[lvii] Idem, p. 89.

[lviii] Idem, p. 97.

[lix] Idem, p. 100.

[lx] Idem, p. 129.

[lxi] Idem, p. 132.

[lxii] Idem, p. 133.

[lxiii] Idem, p. 160.

[lxiv] Un alt citat similar, în spiritul timpului, p. 249: ,,Adolescenții citesc Blok, Bunin sau Gumiliov, Ahmatova sau Mandelștam. Dacă ești revoluționar rus sau narodnic, citești Maiakovski, Esenin, Gorki. Dacă ești conservator, ești obligat să mergi la seri de spiritism. Dacă ești liberal, trebuie să fii mason sau să mergi la o partidă de freudism. Asta așa, de atmosferă. Dacă ești socialist, ca mai tot tineretul nostru, indiferent dacă ești eser, anarhist sau social-democrat, este obligatoriu să citești Proudhon și Bakunin. De Marx nu mai spunem nimic, căci deja îl citesc și copiii de gimnaziu.”

[lxv] Idem, p. 181.

[lxvi] Idem, p. 216.

[lxvii] Idem, p. 228.

[lxviii] Idem, p. 251.

[lxix] Idem, p. 253.

[lxx] Idem, p. 270.

[lxxi] Idem, p. 271.

[lxxii] Idem, p. 273.

[lxxiii] Idem, p. 285: ,, – Învățătorul meu, zise Aaron într-un târziu, susținea că noi suntem într-un mare război civil care a început în interiorul nostru. E ca în povestea lui Iacov și Esau, care au început lupta încă din pântecul mamei. Tot ce este în jur e doar decorul acestei lupte, o luptă uriașă, planetară. Lupta asta se dă chiar și în amărâtul nostru de Chișinău și astfel el devine centrul universului, pentru că noi sîntem aici și luptăm împreună…”

[lxxiv] Idem, p. 287.

[lxxv] Idem, p. 297.

Publicat în Lecturi | Etichetat , , , , , , , , | 1 comentariu