Nothing to rescue

Subiectul educației de stat, publice și naționale este, prin natura sa anacronică, neinteresant. Situația pare să fi fost tranșată de mult: economia României este atât de blocată în locuri de muncă de mâna a doua, populația angajată atât de stabilizată la cota de 2/3 din forța de muncă reală de pe piață (fără a le socoti pe cele câteva de milioane de imigranți, flotanți sau stabiliți definitiv, în Occident) încât a discuta despre eficiența reală a ceea ce se studiază în școli devine, pe bună dreptate, un subiect absurd și gratuit. Ministerul Educației peticește an de an un sistem cu care nu știe cum să procedeze sau de care ar vrea să se descotorosească parcă fără știrea sa: îl menține în subfinanțare până se tocește de tot ori îl privatizează pe bucăți, școală publică cu școală publică, clădirile fiind mai importante pentru investitorul privat decât posibilitatea de acces la o educație de calitate a majorității populației României? În definitiv, fără o infrastructură serioasă din punct de vedere economic, școala poate pregăti astronauți, creative writers, astrofizicieni sau, cum se întâmplă de prea multe ori, semianalfabeți pe bandă rulantă fiindcă tot shaormari și angajați cu salariul minim pe economie într-un supermarket, retailer străin, vor ajunge cei mai mulți dintre absolvenți. Într-un cuvânt, școala nu contează mai deloc în România decât pentru câțiva băștinași de middle class, o frântură de câteva, puține, procente din populația totală a țării. De la interlopi la senatori, trecând prin liderii de sindicat din învățământ, toți știu sau măcar simt această realitate, pe care o privesc cu dispreț și indiferență.

În acest formidabil context național, din 2016 începând, dar fără nici o regularitate anterioară, se organizează o dată la cinci ani un concurs național de directori și directori adjuncți pentru managementul din grădinițele, școlile și liceele patriei române. Înainte de anul 2016, Ministerul Educației a mai organizat un concurs similar în 2006, dar înainte de această dată se zvonește că nu a existat nimic, însă nu are, oricum, prea multă importanță, anii 1990-2000 încadrându-se în epoca descompunerii incipiente. Succint spus, în cele peste trei decenii de la căderea sistemului socialist, conducerea sistemului preuniversitar românesc a trecut prin 3 concursuri organizate la nivel național, în medie, unul la zece ani, aproape aleatoriu desfășurate și neavând ca obiectiv central ceva limpede și rațional. Pentru ce sunt aceste examene naționale organizate? Cel mai probabil e vorba de a flata orgoliul unui ministru vremelnic sau pentru a bifa simularea unei ,,reforme în spirit european”. Cei de la Uniunea Europeană aplaudă ceea ce localnicii ipocriți și venali pretind că realizează în rapoarte de zeci de pagini, înțesate de statistici aranjate modern în pies și histograms, despre care nu se poate spune cu certitudine cât de reale sau ireale sunt.

De regulă, directorii de școală nu au o imagine pozitivă în România. Cei de la țară sunt văzuți ca fiind posibili agenți electorali pentru primarul în funcție, iar cei de la oraș figurează ca birocrați obedienți cu proptele politice sau administrative dubioase, toți protejați ba de un partid, ba de o figură obscură și ștearsă de la departamentul de învățământ din primărie sau de la inspectorat, în general, cei care rămân mult timp în funcție, iar aceștia sunt, de obicei, cei mai mulți, aceiași care intră sub incidența unor bănuieli legitime de neonestitate sau chiar ilegalitate. Sistemul de învățământ preuniversitar rămânând sărac în resurse, inclusiv umane, zeci de ani la rând, nu se poate vorbi decât cel mult de rare furtișaguri din chiriile sălilor de sport, acolo unde acestea există, sau din însușirea unor părți din achizițiile publice, umflate la preț, dar acestea sunt mizilicuri pe lângă jafurile de proporții pe care aleșii românilor le-au dus la îndeplinire în tot acest răstimp. Românii sunt un popor subdezvoltat în orice plan antropologic și ahtiat după înavuțire rapidă prin orice mijloace, nimic diferit de nivelul social al statele africane sau asiatice în curs de dezvoltare, altele decât China, Japonia și vecinii lor proximi. Deși indignarea este licoarea magică din sufletul oricărui ,,progresist” european, se poate spune că fatalismul conservator își are miza lui aici, având câștig de cauză: din moment ce nu protestează și nu se opun, românii caută să sufere și să fie înjosiți de autoritățile statului pe care-l susțin din taxele și impozitele muncii lor prost plătite și desconsiderate. Acest masochism colectiv îndreptățește cinismul indivizilor de succes din România, dar și al stratului social fin de politicieni businessmeni care conduce sinucigaș, iresponsabil și cu impunitate statul, sub oblăduirea concernurilor de afaceri vest-europene.

Anul trecut s-a organizat din nou concursul de directori. Jonglând cu o grilă de întrebări specifică unui test IQ, tivit de câteva întrebări irelevante pentru haosul legislativ și vidul de management profesionist din școli, directorii vechi s-au menținut în funcție în cel puțin 50% din cazuri. Este ca și cum experiența lor de ani întregi la conducerea școlii nu le-a folosit prea mult, ceea ce nu-i de mirare având în vedere că, pe de o parte, aproape orice adult cu un IQ mediu ar fi putut lua peste nota 7 dacă ar fi petrecut două săptămâni de efort susținut realizând teste și memorând câteva elemente de legislație, iar, pe de altă parte, creatorii testului au aceeași experiență de conducere a școlii sau de cunoaștere a experienței reale din unitățile de învățământ românesc precum un profesor finlandez aterizat în Ferentari de pe o zi pe alta, prins în afacerea ,,schimburilor educaționale”, acest turism european cu aere de multiculturalism răsuflat. E adevărat că toți inspectorii din sistem, care au participat la concurs, au reușit performanța de a lua punctaje pozitive de trecere, cu toate că despre corectitudinea acestor reușite pregătite din timp se poate discuta în fel și chip. Probele de interviu au fost, în stilul unei republici bananiere clasice, aranjate sau măcar trucate, cu conivența membrilor comisiei, într-un număr suficient de mare pentru a confirma locul României în Europa, cu alte cuvinte, țară third hand din estul Europei, bază militară îndoielnică din NATO și magazin de desfacere second hand în Uniunea Europeană.

Ce va urma după această tragicomică deplasare a publicului de pe un scaun la altul în sala de spectacol coșcovită? Nimic diferit de ce a fost până acum. Proliferarea legislativă nu va conteni în aberanta sa luxurianță, totul fără urmări practice folositoare. Hoțiile pe scară mică își vor vedea înainte de treabă. Românul s-a născut ciubucar, chiar și când a terminat o facultate. Semianalfabetismul nu se va contracta nici cu un milimetru în sistemul preuniversitar. Combinațiile și aranjamentele de culise, proasta selecție a cadrelor, încălcarea voită și premeditată a legii în inspectorate și în minister – nimic nu va fi mai asemănător în materie de mizerie cotidiană cu ceea ce deja a fost trăit.

Soluția de ieșire din criza perpetuă include, deloc uimitor, accentuarea stării de lucruri din prezent. Când nimic nu va mai putea fi salvat, atunci totul va urma să fie realizat.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Triviale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s