Apel catre resentimentari

“Resentimentarul este sectar, justitiar si vindicativ. El (ea) nu iarta, ci dimpotriva, admonesteaza, urecheaza, stigmatizeaza, acuza.” (Vladimir Tismaneanu, de pe blog)

Mi-e greata. Mi-e sila. Daca as fi fost Horia-Roman Patapievici, pesemne ca m-as fi avantat intr-o pretioasa si curioasa incursiune in misterele etimologice si filosofice ale cuvintelor “resentiment” (obligatoriu un citat din Max Scheler), “secta” (cu aluzii religioase si apoi ideologice), “justitiare” (o trimitere cruda la monstruzitatile celor care au gandit in termenii “luptei de clasa”) si “vindicativ” (parca vad bandele lui Petliura diabolizandu-i pe mensevici, kadeti si retrograzi). Dar nu tin sa fiu mortis pedant si nici intr-atat de bizar incat sa leg Taramul Livrescului Pur de Ordinariile din Cetate. Spre rusinea mea, nu sunt Patapievici. Dar de ce mi-e sila totusi?

Mi-as dori ca acest comentariu sa fie ultima sarja pe seama certurilor imbecile din intelighentia romaneasca. Intr-un fel, admir chemarea culturala a lui Patapievici de a-si incepe articolele, chiar si cele triviale, cautand un citat prin carti citite in adolescenta, de a revedea o fisa de lectura prafuita: e dovada suprema ca ar trebui sa te ocupi doar de cultura si atat. De aceea, de azi incolo, prefer sa ma concentrez doar pe carti, nu pe oameni. Ceea ce este atat de atipic pentru scriitorul roman.

Dar sa zicem ca as semana un pic cu Patapievici. Nu ma gandesc la cel “livresc”, ci la cel predominant coborat in cetate. Cum as gandi res publica? Cum mi-as vedea concetatenii? As fi obligatoriu liberal, cu nuante conservatoare, puternic anticomunist. Liberalismul meu ar consta drintr-un respect al proprietatii private, al dreptului de asociere si libera colaborare cu alti semeni, credinta in parlamentarism si in libertatile constitutionale ale unui stat democratic. Conservatorismul meu mi-ar dicta urmatoarele: exista un drept natural al celui mai bun in orice privinta. Egalitarismul de facto e o prostie impotriva firii. Oamenii se disting unii de altii printr-o aristocratie castigata atat prin merit, cat si prin zestrea naturala. Subliniez cuvantul aristocratie, conservatorul detestand vulgaritatea aspra, darwinista, a supravieturii celui mai adaptat la mediu. Tot conservator ar fi si accentul pus pe ierarhiile traditionale: Dumnezeu deasupra, legea dedesubt, Biserica, nobilii, burghezii si restul. Morala traditionala, exhibitionismul exceptional si, la baza piramidei, crapulosii, cinicii, decazutii. Legea, ordinea civica si, la capat, politia si penitenciarul. Universul pare in mod natural, nu si artificial (cum este de fapt), organizat de sus pana jos, in lovejoyanul “lant al fiintei”. Intre Dumnezeu, morala traditiei, lege si bunastare exista un fir rosu. Tot traind cu ideile astea in cap, riguros de geometrice, sfarsesti prin a te trufi. Trufia, “infumurarea” este marca intelectualului liberal-conservator roman sigur pe sine, constient de valoarea, temeiul si adevarul spuselor sale.

Si acum, last but not least, raportul cu istoria recenta a comunismului: o epoca a cruzimii, a ingineriei sociale egalitariste, a asemanarii in mediocritate, in saracie indistincta si mizerie uniforma, a ilegalitatii, a elitelor ticaloase si murdare, a prostiei, a vulgului, a celor care fac din invidie si resentiment fata de stratificarea democratica, naturala, politica de stat. Incet-incet, pe linia anticomunista de mai sus, ajungi sa crezi ca Europa nu ar fi suferit niciodata de nedreptatile fatise ale feudalismului, ale inegalitatii/inechitatii de jure, nu numai de facto. Va propun un test: intrebati-l pe conservatorul roman ce ii trece prin cap in prima clipa dupa ce aude sintagma “Ev Mediu”. Instantaneu, pariez cu Dvs, va va spune: “miracolul de cultura al manastirilor, tezaurul iudeo-elino-crestin al Imperium Romanum Sacrum, Thomas Aquinas, Francis Bacon, secte si erezii cathare, Jean Delumeau, le Goff, Denis de Rougemont”. Dupa cum vedeti, memoria conservatoare este exclusiv culeasa din carti de istorie culturala: daca ar plonja la propriu in trecutul medieval, conservatorul s-ar pitula imediat in chilie. Saracia si injustitia sociala, micii zei aristocrati, foamea celor de jos si indestularea gratioasa a celor de sus, prostia grosolana a paturilor inferioare si umanismul pseudo-rafinat al nobilimii, nu i-ar interesa. Ei stiu de Seneca, Quintilianus, Lucanus, Lucretius, Ovidius, Horatius, Vergilius, Homer, Sofocle, Euripide, Diogene Laertius, Titus Livius si Plutarh, si o mie de altii, dar, in rest, nu-i intereseaza sclavagismul legiferat al Antichitatii.

Dar, fireste, Raul este ideologia, demonul modernitatii este Marx, care s-a mai si inselat in toate, iar boala: bolsevismul si varul sau indepartat, nazismul. Cruciada anti-Bolsevica a conservatorului este totala, un razboi aprig, purtat de sus, cu ceva condescendenta nobiliara si pietate pentru cei cazuti, martiri si eroi nenumarati, victimele Revolutiei.

Si acum, dintr-un asemenea preaplin al vazduhului, sa coboram pe Pamant. Patapievici nu este singurul intelectual de pe la noi care gandeste asa. Mai sunt si altii, cu totii prieteni, cunoscuti, robotitori la aceleasi reviste, parteneri la conferinte, colegi de burse, angajati ai aceleasi instituii uneori. Inutil sa mai mentionam ca toti au cont deschis la aceleasi edituri, din care una le ofera contracte in alb, fiindca dumnealor le pot completa dupa voie. Profesionalismul le este aprioric. Cinstea si cumintenia: proverbiale!

Nu am sa fac liste cu numele acestor fartati, dar, credeti-ma, sunt usor reperabili. Sunt, ca sa zic asa, o secta intelectuala, singura oganizata si puternica de pe la noi. Si, da, ei cauta justitie, istorica de regula: jos comunistii, lustratie, macar morala, cult al valorii, respect pentru reusita si “glorie” (un cuvant pe care l-am intalnit la domnul din citatul de la inceput: cercetati blogul), pretuire a imbogatirii celor mai buni si alesi, dispret pentru resentimentari. Cine sunt resentimentarii? Eu si cu tine, bietule cititor? Noi nici nu contam pentru dumnealor: noi suntem gloata, aia care nici macar nu au auzit de respectabilitatile acestea spirituale, adica, no more no less, 99,999% din populatia Romaniei. Nu, ceilalti intelectuali sunt resentimentari: invidiosi si plin de ura, niste cainosi, gata sa le conteste valoarea, fosti securisti, profitori ai regimului, ce sa mai?, niste indivizi care si-au permis, nemernicie, sa-i… critice. Marino? Un om de subterana probabil. Cei care publica orice material cultural, indiferent cat de lipsit de relevanta, in care nu lauda si in care nu critica laudand, sunt niste, permiteti-mi, “resentimentari”.

Si atunci ce fac dumnealor? Se urca in amvon, scot bucoavnele, si, ghiciti ce?, varsa imprecatii peste “resentimentari”. Uitati-va la domnul care detine de ani buni rubrica Contrafort din Romania Literara. Poate cineva sa ma convinga ca face altceva decat sa, magister dixit, admonesteze, urecheze, stigmatizeze si sa acuze? De admonestat si urecheat sunt “resentimentarii” contemporani, de stigmatizat cu indaratnicie si maniheist “comunistii”, de acuzat “iresponsabilii relativisti”. Dumnezeule, sunt iar cu gandul la Maestru: vadimita asta, domne!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Apel catre resentimentari

  1. dragos imireanu zice:

    Parca nu prea in legatura cu ‘resntimentarii’… dar ‘simt’ din ultimile 2-3 articole o lectura a ‘vietii…’ lui adrian marino…nu va incumetati sa scrieti cateva randuri despre carte….

    Cu multumiri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s