Avatarurile omului sovietic

În volumul de debut Născut în URSS, Vasile Ernu trece în revistă, aproape ca într-o enciclopedie sovietică imaginară de tip bric-à-brac, cuvintele și lucrurile care au fondat existențial, în plan ontic, sovietismul. Privirea este nu atât nostalgică, precum se întâmplă în Sectanții, cât orientată melancolic recuperatoriu[1]: nimicurile trecătoare și – din neatenție – invizibile ale acelei lumi apuse o țineau în picioare, înainte ca timpul să-și iasă din țâțâni. Fără această ruptură abisală din ultimul deceniu al secolului XX-lea, care a aruncat în aer un tip de societate și moravurile ei naționale, nimic din ce a scris Vasile Ernu nu ar avea valoare memorialistică. Blugii sunt fetișizați, guma de mestecat americană devine divina jvacika pe plaiurile sovietice, cărțile cu povești pentru copii nu au egal pe lume în URSS, desenele animate nu se remarcă prin nimic din violența concurențială și individualismul nihilist ale unora din personajele lui Walt Disney, ci prin pudoare și naivitate ingenioasă în amintirile fostului homo sovieticus, iar Stirlitz, soț și ofiter al poliției secrete perfect fidel, varianta sovietică a lui James Bond, nu demonstrează doar patriotism, ci și jenă față de promiscuitatea sexuală, pe care o reprimă probabil prin oroarea sovietică, întrucâtva caracteristică, de a folosi prezervative[2]. Viermele putrefacției mai face, din când în când, cu ochiul: ,,Au apărut țigările, băutura și mâncarea, dar s-au stins patosul, spiritul înălțător și cel al dreptății. Totul a devenit un soi de vodcă fără alcool.’’[3] Dar cum era lumea sovietică pe vremea când vodcă nu se diluase într-un consumerism imitativ al locului? E raiul traiului în comun, cu veceu și țeavă de duș pe hol, supranumit komunalka, un soi de mir rusesc la bloc, în care fiecărui cetățean îi era atribuit un spațiu de intimitate constând din zece metri pătrați, viața în public, printre sticle de alcool și oale în curs de ebuliție, întinzându-se pe o suprafață cât a șaptea parte din continentele globului. Dacă țineai să faci rapid rost de o bere, apă gazoasă cu sau fără sirop, de kvas, și erai văduvit de mărunțiș, se realiza obligatoriu un detur pe la steclopunct, locul de întâlnire al sticlelor și borcanelor. Simțeai nevoia de a mormăi în barbă o rugăciune: te gândeai la Lenin, care a iubit-o pe Inessa Armand cu o zecime mai puțin decât revoluția, unica sa odraslă, și efectul euforiei nu întârzia. Puteai să te îmbeți de patriotism urcând pe motocicleta Jawa și să o iei la goană prin împrejurimi, dar trăind cu grija că în URSS craidonii nu fac doar sex, ci, în mod special, dragoste, așa cum a demonstrat Iuri Gagarin că omul sovietic, unit prin alcool, se poate contopi mistic cu cosmosul. Sordidul și nobilul, Fanny Kaplan și Vladimir Maiakovsi, arma care trage în Dumnezeul bolșevic și cea care se declanșază în inima revoluționarului deznădăjduit, cea care explodează în sine, arta proletară și stiliaga elementelor cosmopolite din noua pătură de mijloc a proletariatului, toate se amestecă pentru a eșafoda comunismul.

Dar cum se prezintă acest deziderat? El este compus alchimic printre rețetele unei fabrici de spirtoase: cetățeanul tovarăș se strânge într-o tusokva și bea până leșină. Nu prin muncă, ci întru alcool se edifica omenirea de mâine. ,,A construi comunismul fără alcool e ca și cum s-ar face capitalismul fără reclame. Dacă în capitalism reclama e motorul economiei de piață, în comunism firește că motorul mișcării a fost băutura.’’[4] Berea combinată cu vodcă apropria comunismul de realitate, dar, odată puse împreună, vodca și vinul provoacă alienarea postmahmură. Omul nou poarte nume și porecle din ce în ce mai stranii: Vodolaz, Gonește ursul din bârlog, Răsăritul din nord, Iorș, Ursul furios, Cuiul ruginit, Ciornoburka, Spiritul Genevei, Balsamul Canaanului, Lacrima komsomolistei etc. Numai magicul Cifir te scoală din morți. Amintirea martirului Pavel Korciaghin se topește etilic în aburii noilor proletari, la fel de egoiști în reveriile lor materialiste ca înșiși sătenii călăi ai copilului stalinist. Când gensekul Mihail Sergheevici Gorbaciov s-a azvârlit în oceanul de limonadă al glasnostului și perestroikăi, populația Imperiului culegea roadele interdicției oficiale de a consuma în exces alcool, mortarul URSS-ului. Venedikt Erofeev este, cel puțin în Născut în URSS, cel mai valoros antropolog sovietic, iar călătoria sa cu trenul până la Petiușkin egală în importanță cu o călătorie în altă galaxie. Însă oricât alcool toarnă ei în homucușii, tot cea mai bună școală de șah din lume au. URSS-ul conține de toate: și trupe rock, și zbănțuieli pop, și stagnare și conservatorism sovietic în epoca lui Brejnev, și saslâk uzbec, doar libertatea postcomunistă îi lipsea, care ,,a creat mai degrabă un mare gol și ne-a arătat că nu poți produce cultură având doar libertatea’’.[5]

Cine mai știe dacă în acest gol istoric wc-urile sovietice nu au dobândit strălucirea amorală și conformistă a celor occidentale, care nu produc amintiri, căci nu au intimitate? Vasile Ernu închină o pseudo-odă acestor recipiente soioase ale scârbei omenești, în forma sa înapoiată, punctată de rememorări de bildungsroman: ,,Tualetul este sala de lectură perfectă și locul care a produs cei mai mulți și mai remarcabili intelectuali sovietici.’’[6] Frecventarea acestei bolgii de compost uman echivalează cu susținerea unui doctorat: ,,Însă tualetul bate de departe toate instituțiile de educație și cultură în ce privește formarea noastră. Așa că, în momentele în care trimiteam mulțumiri instituțiilor și oamenilor care ne-au format și ne-au educat, e bine să nu uităm să mulțumim și acestui sanctuar al culturii sovietice, tualetul.’’ Tot Vasile Ernu, simulând un paradox zizekian, descrie în termeni politici, de cunoaștere reciprocă, de socializare sovietică pe linia stat-cetățean-commonwealth sovietic, raportul dintre tovarășii de rând, în curs de subordonare, și cei de la vârful partidului unic, făuritorii unei republici stercorale, ca pentru homucușii dedați la solidaritatea bețivănelii: ,,Cu tualetul public te aflai într-un raport de luptă, de încrâncenare, dar îl respectai, căci era locul fără de care nu-ți imaginai viața. Iar treptat, lupta, mirosul, modul lui de a fi făceau parte din tine. (…) El pretindea mai mult respect, voia să rămănă printre noi, să ne spună că el există asemenea nouă. Nu știu cum se făcea că și reușea. Rămânea la suprafață, printre noi.’’[7] Și, totuși, în acest peisaj, în care munții de excremente și ființele umane par cinic de interschimbabile, știința sovietică a triumfat o vreme, 1 Mai și 9 Mai fiind mari ocazii de împreunare, consum repezit, sufocant de alcool și marșuri militare universale, umanismul desfășurându-se apoteotic. Până și rănile se cicatrizează la gândul că americanii, frații gemeni de peste ocean[8], au bombardat atomic Japonia, ,,un soi de Holocaust și Gulag’’[9] all inclusive. După atâtea năzbâtii, în care abjecția și măreția își dau mâna, slava poporului sovietic își scoate capul din tualet: ,,Ne supuneam votului majoritar. În această perioadă noi construiam o adevărată cetate ideală care funcționa perfect, de ar fi fost invidioși până și grecii antici.’’[10] Pe cine ar fi pizmuit armonioșii elini, neam de eroici călători, legiuitori vizionari și părinți ai filozofiei? ,,Categoriile umane produse de URSS, stâlpii societății sovietice sunt: homo sovieticus, politrucii, disidența și intelighenția.’’[11] Homucusul e complex și idealist, în ciuda faptului că socialismul său se reduce, ai zice, la libații eterne și cam atât în Născut în URSS, politrucii fac ceva din care reiese că sunt, cel puțin pentru Vasile Ernu, un fel de angajați de PR și publicitate din zilele noastre, ,,creativii’’, adică ușurează psihologic traiul cotidian în contextul minciunii puterii dominante, disidentul este anticorpul necesar al organismului sovietic (deși nu toți disidenții au fost ca prosocialistul Saharov, Vasile Ernu îl alege tocmai pe el ca model, escamotând categoria bogat reprezentată de disidenți profund anticomuniști, conservatori pe toate fronturile) și piesa simbolică cu cea mai mare căutare în lagărul capitalist, iar intelighența citește și scrie cărți originale, chiar temerare, dar tremură din toate încheieturile, asemenea ultimilor dezertori, în fața celui care încarnează momentan puterea, Stalin, Hrușciov și orice alt potentat. Oricum, Vasile Ernu nu uită să ne semnaleze cât de dezumflată este intelighenția în practica politicii reale: nici un kremlinolog, aservit plutocrației americane, nu a ghicit finalul URSS-ului, iar, până și dacă l-ar fi intuit, acesta nu s-ar fi făcut fără asentimentul și colaborarea conștientă a fudulului popor sovietic, care a oprit de unul singur comunismul.[12]

De ce a pus stop homo sovieticus Uniunii Sovietice? ,,Ne gândeam la noi metode de îmbunătățire a sistemului și ne deranja mult mai mult incapacitatea statului de a ne pune la îndemână obiecte de larg consum decât linia lui ideologică. Statul, în felul său, ne tolera, ne asculta și ne punea la dispoziție atâta marfă cât să nu avem griji ideologice prea mari.’’[13] Dar acestea veneau în galop babelian sub înfățișarea cozilor nesfârșite, care erau o formă fantastică de socializare, și nu în cea a produselor abundente de pe raft. ,,A sta la coadă este un mod de a fi, e o ipostază a ființei comuniste, este sentimentul comunist al ființei. Cine nu cunoaște acest sentiment habar n-are ce este viața.’’[14] Supralicitarea discursivă, joaca de-a răsfățul sofistic, într-o neseriozitate care nu ascunde nimic dincolo de ambalajul retoric, voit derutant pentru a simula profunzimea, periclitează țesătura logică a frazelor, în fond, banale. ,,Păcat că acești capitaliști au reușit să producă atâtea mărfuri încât să depășească capacitatea noastră de a construi cozi. Producția de mărfuri a bătut producția de cozi și ne-a transformat din proletari cu o conștiință superioară în niște amărâți de consumatori. Dictatura mărfii a fost mai tare decât dictatura cozii. Și ,,societatea civilă’’ sovietică s-a retras să privească o pauză publicitară.’’[15] Prăbușirea Imperiului s-a îndeplinit pe fondul unor muzici folclorice și al unor dansuri populare. ,,În acest sens, căderea URSS a adus mai degrabă un atavism al conștiinței, toți au început să-și găsească originile naționale, revenind la o gândire arhaică.’’[16] S-ar zice că la o asemenea fragmentare sovietică, rapidă și cumva de ordin spiritual, însuși omul sovietic este nu mai mult decât o conservă din care s-a refugiat departe duhul călăuzitor. Nu însă amintirea sa, frământată de bancuri dulce-amare și ,,vorbe înaripate’’, zicale cu un grad ridicat de popularitate, culese din filme, de pe stradă sau din cărți. Nu și rămășițele ,,generației tăcute’’, cei care au pus umărul la construirea lumii sovietice, până ce dezabuzații anilor 1970-1980 s-au săturat de ideal, absorbiți de alcoolism, disconfort și consum strâmtorat. Care e morala autorului? ,,Dacă lumea în care am trăit era axată pe represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiunea economică. Sunt două fețe ale aceleiași monede. Ambele sunt forme de represiune și de control. Ambele ne controlează și ne subordonează; încearcă să ne transforme în sclavi și mașini care răspund unor comenzi prestabilite. Ambele spală creiere la fel de perfid și ne alienează la fel de eficient. Afirm acest lucru fără a fi partizanul vreunei părți, ci ca un cinic ce încearcă să-și păstreze gândirea lucidă.’’[17]

Născut în URSS este cutia de scule a lui Vasile Ernu, în care basarabeanul a înghesuit didactic crâmpeie dintr-un almanah sovietic, pe care le-a comentat dedesubt într-o notă personală. Vocația literară este absentă în acest eseu fragmentar, în care ceea ce primează se rezumă la informație seacă, căreia i se aplică o serie de interpretări ambigue, în stare să mulțumească pe toată lumea. Un cititor cu simpatii de dreapta jubilează la fragmentele despre sălbăticia și subdezvoltarea URSS-ului, macerată din interior de supraconsumul de alcool (clișeu mental tipic occidental vizavi de poporul rus), gusturi și tabieturi de loisir capitalist, dar și o economie disfuncțională pe mari porțiuni, înnămolită în brejnevism. Un fost locuitor al URSS-ului sau al României socialiste recunoaște numaidecât viața cotidiană din deceniile 1970-1990 și se bucură vag nostalgic de anii în care a fost pionier, a mers în tabere gratuite și frecventa cluburile de tineret, în care învăța să asambleze, să danseze sau să cânte în maniera austeră, promovată și stipendiată generos, a regimului socialist. Un intelectual de stânga s-ar amuza compensativ observând puținele șarje, distrofice, anemice, echivoce la adresa capitalismului occidental manipulator și dezumanizant, dar și la demitologizarea vulgatei anticomuniste. Însă fiecare din aceste linii directoare are ca numitor comun o voce care interpretează la mai multe partituri, dar fără a cuceri publicul pe nici o latură a artei sale, rămânând perpetuu deschisă la orice oportunitate. Ar trebui ca acest cinisim, care se pretinde a fi lucid, să fie luat în serios, dar un volum de crochiuri sovietice, asamblate neutru, nu convinge nici măcar în această direcție. Voga și faima, de care s-au bucurat, într-o oarecare măsură, volumul Născut în URSS în anul 2006, tâșnesc la suprafață pe fondul atmosferei de fundamentalism anticomunist din România intervalului 1990-2004, perioadă în care o singură dogmă a obsedat, străfulgerate de frisoane, conștiințele provinciale, mistificatoare și vinovate ale intelectualilor publici români: anticomunismul visceral cu voie de la poliție și de la Uniunea Europeană. Fără anticomuniștii apucați de atunci, dar și de acum, nu am fi avut nici explozia interesată a antianticomuniștilor. Dar, presimțind că morții nu se vor întoarce vreodată în pas alergător de la cimitir, autoritățile ideologice recepte au înțeles că a fi doar un anticomunist locvace îți poate aduce o bursă sau o funcție de conducere într-o instituție de stat, dar nu și o meserie sau măcar speranța de a ieși la pensie repetând aceleași mantre obosite pentru încă jumătate de secol.

***

În 2021, Vasile Ernu publică Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței, o reîntoarcere, voit și căutat literaturizată, la anii 1970-1990 în Uniunea Sovietică, singura țara care servește la a împușca doi iepuri dintr-o singură lovitură: pe de o parte, autorul poate lucra într-un spațiu narativ deja încercat, și omologat ca receptare a marelui public, în cărțile anterioare, pe de altă parte, date fiind îngustimea minții și ignoranța generalizată a lumii intelectuale românești privitoare la dinamica politică, socială, culturală etc. a spațiului ex-sovietic în general, și a Rusiei postcomuniste în mod special, oricât s-ar repeta Vasile Ernu în cărțile sale, insolitul este asigurat în proporție majoritară pentru a valida orice tentativă de originalitate. Prea puțin contează că tipul de memorialistică, cu inserții eseistice, practicat de Vasile Ernu corespunde unei biblioteci întregi în spațiul de cultură rusă. În România, unde se traduce cu atenție doar ceea ce confirmă prejudecățile în funcțiune sau pe cele la modă, orice depășește wishful thinkingul obișnuit, care poate fi de oricare coloratură ideologică light, trece drept o revoluție, iar cel care rupe zăgazurile conformismului amintește de un nihilist și un apostat fanatic, numai gata să fie ars pe vreun rug simbolic în reviste literare ținute în viață numai de bugetul statului.

Dacă în Născut în URSS, biografia lui Vasile Ernu se ascunde parțial după tufișurile generației sale, în trilogia marginalilor (Sectanții, Bandiții și Izgoniții), un eu supragonflat se lățește pe sute de pagini, dând banalului întâietate și credit axiologic. În Sălbaticii copii dingo revenim la pasaje din Sectanții, unde copilul care îngrijește un rodiu, murind odată cu vârsta copilăriei sale și a plecării la oraș, învață o lecție de viață. Ceea ce se desprinde din aceste exerciții didactice este impresia de dăscăleală facilă, împărtășită de toată literatura self-help comercială, dar orientată spre o învățătură morală infantilă, atât de specifică școlii duminicale în orice cult protestant. Sunt pilde, anecdote și parabole în cărțile lui Vasile Ernu, redate cu simplitatea spontană, nu căznită, a unei broșuri, care ar putea trezi instantaneu aplauze într-o sală de conferințe corporate TEDx: ,,Rodiul a fost unul dintre cele mai frumoase daruri primite de la tata. Și cu siguranță darul cel mai educativ. Am învățat nu doar cum se îngrijește o tufă de rodii și cum se mănâncă o rodie, ci prin el am ajuns la o lume veche, complicată și fascinantă, diferită de cea în care trăiam eu. Rodia m-a făcut să fiu curios. Sau cadoul lui tata? Dar am mai învățat ceva esențial: că în viață poți fi prieten și cu plantele. Mai ales cu ele. Și că ele mor dacă nu sunt iubite și îngrijite. Ca și relațiile dintre oameni.’’[18] Mai cu seamă contactele cu publicul cititor, a cărui cultură și rezistență scăzută la lectură sunt anticipate cu fler negustoresc de Vasile Ernu, par înlesnite de desene simpatice și lungi pauze de lyrics sovietice, unele, într-adevăr, atingând un nivel înalt de lirism, dar cele mai multe dormitînd pe platoul platitudinii ușor recognoscibile. Ce sunt cărțile de azi dacă nu marfă pentru suflete, iar scriitorii comercianți în materie de psihologie? Ascultând Kino și Aquarium toată ziua, citind Bulgakov și poezie, din anii de argint ai literaturii ruse, în răstimpuri, Vasile Ernu rememorează Chișinăul verde de la sfârșitul anilor 1980 și amicițiile unor adolescenți modești, dar, prin natura lucrurilor, trăind amurgul imperiului sovietic. Grupul cu care tânărul Vasile Ernu evadează în Crimea este schițat și nu suprinde nicidecum prin vitalitate: în general, personajele sale nu au nici autonomie, nici un sine al lor, ci mai degrabă amintesc de chipurile unor eroi de benzi desenate standard sau de previzibilitatea unor portrete de abțibild. Litoralul cu peisaje diverse, contradictorii, policrome, când meditaraneene, când alpine, al Mării Negre tușează la fel de mult ca un vraf de cărți poștale din epocă. Erotismul în formare al adolescentului, cel care își explorează trupul prin atingeri și sărutări, este unul oedipian, căci fetele stârnesc o sexualitate protectoare[19], a unei maternități puternice pe fondul unei masculinități proprii ,,deficitare’’, în sensul de vulnerabilă după tiparul modelului macho prezent și în URSS[20]. Oricum, nu despre un adolescent real pare a fi vorba aici, deși nu se poate exclude nici această posibilitate, ci despre un cumul de atribute cool pentru generațiile anilor 1980: tânărul de șaisprezece ani suprins într-o escapadă în frumoasa peninsulă de la Marea Neagră, cititor de literatură înaltă, bifând modelul fanat al elevului tocilar, atât de iubit de nomenclatură și de pătura urbană de proletari, dar care, în același timp, ascultă muzica rock la modă, deși, dupa cum recunoaște el însuși, până și aceasta a fost confiscată de copiii de aur și de cei din centru, și lasă de înțeles că ar întreține raporturi sexuale de la o vârstă fragedă sau măcar că are sex appeal la gagici, semn că până și gopnicii, odrasele muncitorilor de jos, l-ar putea băga nițel în seamă. Suntem familiarizați cu practicile cameleonice ale lui Vasile Ernu de a fi prieten cu toată lumea și de a se potrivi interesat oricăror așteptări. Ce se întâmplă în expediția clandestină din Crimea? Nimic în afara desfășurării unor imagini de bucurie tinereasca robustă, întrucât autorul nu poate sau nu știe să construiască o intrigă care să depășească întâmplările unei anecdote sumare, care se vrea, de regulă, o omilie laică cu mesaj previzibil. E vorba de un happening premonitoriu în noaptea petrecută în Palatul Livadia, cea în care adolescentul de odinioară se întâlnește fantasmatic cu aristocrația Imperiului Țarist: ,,Aici am simțit penru prima dată lucruri care înainte ne fuseseră necunoscută. Nu ne bântuiau fantomele istoriei și trecutului glorios, ci demonul unei glorii personale de moment, un orgoliu străin, greu de definit. Se strecura și elixirul comodității, pe care nu-l mai gustaserăm atât de direct. Alți demoni pătrundeau în noi plăcut și subtil și ne simțeam tot mai bine.’’[21] Însă nici urmă de o reală aventură odată ajunși la Feodosia. Descrierile laconice de locuri sunt parcă scoase dintr-un ghid turistic oarecare, iar sociologia wc-ului, chintesența ordinii sociale, din Născut în URSS, pare acum brusc depășită, de data asta, pe deplin golită de intimitate pozitivă: ,,Nu am înțeles niciodată chestia asta cu WC-ul, a fost cel mai mare disconfort intim pe care ni l-a creat statul sovietic.’’[22]

Pendularea aceasta anostă între simularea literaturității și multele pagini de descriere socială, în termenii unor categorii proprii lui Vasile Ernu, este unica sa modalitate de a scrie: atunci când adolescentul și copilul nu mai au nimic de spus despre ei înșiși (autoreferențialitatea devine seacă și anostă de la un punct încolo), iar aceasta este componenta artistică, glosele în fugă de teorie politică și socială predomină, pentru că tocmai acestea constituie întâlnirea cu ,,gânditorul’’ Vasile Ernu. Faptul că limba moldovenească este o limba română rusificată este înregistrat corect, rusa fiind limba claselor conducătoare educate din URSS, limba progresului și a tehnicii: ,,Astfel, limba a căpătat o sonoritate stranie – se vorbește moldovenește cu foarte multe cuvinte tehnice rusești.’’[23] Dar Vasile Ernu uită să amintească de celălalt versant al omniprezentei limbi ruse culte în Moldova: limba română, vorbită și astăzi de basarabeni, este una utilitară, bolovănoasă, deshidratată poetic, amorțită literar, cu disponibilități stilistice moderne reduse, cu alte cuvinte, o limbă română sărăcită lăuntric, decavată istoric. E precum saltul civilizațional de la picurătoare la perfuzie, de la gâtlegău la cravată. În Republica Sovietică Socialistă Moldovenească timpul nu suna doar în dangăt slab, ci ceasul se oprise după orologiul moscovit. Anii de stagnare, de scurgere lentă, de blocaj, de imobilitate aparentă din brejnevism se reproduceau simbolic în cântece melancolice și tristeți nemotivate de nimic. Peștii din acvariu și papagalul Iorik relevă îmblânzirea societății sovietice, iar animalele bezmetice din stalinism se camuflează în lentoarea unei umanități caline. Dar nici această realizare nu suportă mediocritatea faptelor, ci împinge conștiința spre reflecții nietzschene epigonice, în care bestialitatea pierdută a animalelor de circ este căinată: ,,Domesticirea animalelor, care este privită ca un mare pas spre civilizație, are în spate ceva profund violent. Căci ce poate fi mai violent decât să schimbi natura cuiva fără voia lui?’’[24] Nici nu mai înțelegem – nu că ar conta – dacă îndulcirea moravurilor poststaliniste este urmarea abandonării programului ideologic ori împlinirea sa. În orice caz, egoismul și individualismul exacerbate ale adolescenților anilor 1970-1980 îi dă bătăi de cap naratorului, care își găsește perfect locul printre ei.

Ajuns muncitor ocazional la fabrica de frigidere dintr-un cartier muncitoresc, proaspăt pe atunci, al Chișinăului și, apoi, elev efemer la ucilișce, adică una dintre școlile profesional-tehnice ale URSS-ului, fostul Vasile Ernu redă istoria cu pricina ca pe o descindere în infern sau ca pe o alunecare, pe panta socială a submediocrității educaționale, direct în junglă. Având în vedere că în cele mai multe cazuri, elevul sovietic învăța în aceste școli de proletari și creștea în cartierele muncitorești, considerând ambele situații ca pe ceva normal – realmente progresiste în comparație cu prăbușirea ascensorului social după 1991 în Federația Rusă și lumpenproletarizarea interlopă, unde, venind dinspre subsolul societății, golanii netrebnici și hoți din vechiul regim, elementele sale declasate, au confiscat prin crimă și tâlhării hălci din statul rus, prăbușit, împilându-l pe homo sovieticus cumsecade – și nicidecum ca pe o înjosire, este de-a dreptul curios că Vasile Ernu tratează de sus, cu conștiința socială a unui copil de la centru, dar fără baza sa socială, aceste sordide realități. De fapt, naratorul insistă că a scăpat curând de acest loc rău-famat și de acele medii murdare, ale Străzii Șarikopodșipnikovskaia, Strada Rulmenților-cu-bile, parcă respirând ușurat după asemenea coabitări nedorite și de evitat. Atunci de unde frumusețea contrafăcută a peisajului industrial? De ce funinginea toxică a vechii organizări industriale e de preferat peisajului sterilizat și parfumat al unor centre capitaliste de periferie? La ce-i bun un manual de descompunere pentru un om de stânga, Vasile Ernu? ,,Nu știu de ce, am impresia că toată tristețea lumii, toată sensibilitatea ei descompusă s-au adunat în aceste peisaje industriale. Iar sensul vieții se ascunde în tristețe și descompunere. Aici, pe dealul de la Ciocana, a fost distrusă vechea sensibilitate a zonei industriale urbane prin apariția unor malluri, locuri de distracție și supermarketuri hidoase. La Ciocana a murit ultima urmă de sensibilitate umană pe care o mai aveam. În locul ei a venit kitschul inuman ce ne oferă o sensibilitate de care ne este rușine. Și-l ignorăm.’’[25] La Ciocana, unde rușinea e de natură socială[26], nu morală, – doar de aceea a plecat Vasile Ernu în centrul capitalei și, puțin mai târziu, în România, tocmai ca să scape de mizeria traiului în sărăcie și abrutizare –, aflăm că adolescenții debusolați ai cartierului conviețuiau deja în găști de băieți de cartier. Violenți, manglitori, ei ,,te protejau’’, deși nu se înțelege de unde și de ce nevoia de protecție în URSS, unde zorii capitalismului cu pistolul abia de se iviseră. Mamele acestui prâslea rebel de liceu, căruia i se garanta un loc de muncă, un spațiu locativ și o școală minimală, toate suportate pe spezele statului și prin munca în comun a întregii suflări sovietice, miros a sudoarea femeii sovietice din anii stahanovismului: asistăm la o apoteoză a maternității proletare, a unui gargantuanism brutal, dar chefliu, cu estetică de fabrică și cartier-dormitor, codificare, în definitiv, a unei feminități tradiționale, țărănești, de Schlaraffenland în decor industrial. ,,Numai niște zei, numai niște eroi pot să facă munca asta și să-și păstreze cheful de viață. Cât râdeau în pauză femeile acelea!”[27] Ce blestem făcut-a ca din asemenea muieri, care își târau soții, alcoolizați și prăbușiți, în drum spre casă, prelungindu-le existența nefericită atunci când le încasau salariile, să se nască și să crească o șleahtă de derbedei înfometați de consum, gopnicii, pe care îi vedem defilând sub înfățișarea unor adolescenți urduroși și dubioși. Jora, Kasoi, Vovan erau brutele care cereau taxe de protecție și puseseră ochii lacomi pe cămașa de blugi Lightman, adusă de fratele mai mare tocmai de pe frontal afgan, a junelui Vasile, plăpând, citit, ,,intelectual’’. Sonia, o altă tânără protectoare, de care este stârnit erotic povestitorul, atenuează din animalitatea perversă din împrejurimi, fiind regina gopnicilor, cu toate că nu vedem resorturile pentru această violență în curs de fierbere. Oare nu cumva eterna natură umană, cea a păcatului originar indelebil, ne aruncă priviri furișate în acest capitol? După ce ni se face candid confesiunea – adevărată lecție de viață experimentată – conform căreia ,,Eu nu știam să lupt, dar știam să mă plasez perfect’’[28], ni se dă de înțeles, o pagină mai târziu, că ,,obligațiile puteau să te coste enorm și să-ți arunce viața în aer’’, aici înțelegându-se următoarele: câteva copeici din bursa socială mergeau la tusokva. Azvârliți din nou în artificiala lume de teroare și curaj aberant din Bandiții, dialogurile și jocul psihologic se scufundă în mlaștina infantilismului comod, o tehnică de scriere deja încercată.[29] Din loc în loc, cinicul de la finele volumului Născut în URSS ne vorbește amenințător, cu accente social-darwiniste, printre dinți: ,,Dar aparentele înșală, iar legile nu sunt universale. Legile sunt făcute de cei care au puterea să le facă. Legile nu le fac cei slabi, ci cei puternici pentru a se proteja și a-i controla pe cei slabi.’’[30] Că din această pleavă umană fiartă se vor ivi capetele Hidrei nouăzeciste o confirmă un anume personaj misterios, speculantul securist Serîi, un adolescent domnos, care venea și culegea taxe de protecție și care-și împărțea teritoriul cu amazoana Sonia, fata unui alt smardoi de cartier. Înjurătura și consumul de filme la videosalon se completau reciproc disolutiv. Este prilejul ca valorile morale staliniste, de o moralitate rigidă clasică, laicizând creștinismul, crede Vasile Ernu, să fie decantate în defavoarea filmelor violente americane, în care money is king. Ne-am întors cumva la desenele animate decadente din Născut în URSS. Drogul consumerit curgea pe ecran prin mișcările rățoiului Donald sau prin mușchii lui Rambo, iar ,,muzica clasică, pictura realistă, balet și șah, matematica și ingineria’’[31] sunt azvârlite peste bord de tineretul sovietic al anilor 1980. Pofigul – abulia unor martori vlăguiți ai istoriei – mănâncă din carnea victimelor ca peștii pirahnia. Vezi Doamne, toți se visau măturători de stradă și paznici de noapte, în rapel istoric, de parcă viitorul este determinat teleologic de starea de spirit a unor generații trecute. ,,Noi eram opusul generației Sputnik-Beat-Dezgheț, care dorea să decoleze. Noi am redescoperit forța gravitației, în cădere liberă. Noi nu mai doream să zburăm nicăieri, nu mai doream să învingem stihiile, noi doream să cădem în abis. Să cădem și să nu ne mai oprim din cădere. Această stare de cădere este unica noastră plăcere.’’[32] Noua generație vrea, însă, tot un soi de socialism, Zeitgeistul apărând ca parte a unui complex de stări, deși totul e nebulos în această lipie cu de toate, satisfăcând orice crez politic. ,,Era felul lor de revoltă socială și de afirmare a statutului social diferit. Un soi de luptă pentru echitate și dreptate socială. Un fel de revoltă internă față de nedreptatea care li se făcea.’’[33] Nu vom afla niciodată la ce se referă nedreptatea practic, dar sentimentul ei se presupune de la sine. Generația sputnik e înlocuită de cea urengoi, iar la final vin, în mers apocaliptic, gopnicii, ,,elevi exemplari ai pușcăriașilor.’’[34] Pentru Vasile Ernu, între clasa muncitoare și elementele sale cu cazier există o corelație superbă de forțe: copiii dingo, un grup social declasat, din rândul cărora se vor racola milionarii, prin furt și măcel, ai epocii Elțin, îi răzbună sinucigaș pe primii. Tatuații în trening sunt legea crimei organizate nouăzeciste, dar despre ce legătură, alta decât biologică, putem vorbi între acești măcelari de oameni, canibali pur-sânge, și etosul râvnit și, măcar în parte realizat, de URSS în lungul său travaliu de dezvoltare? Putem cel mult presupune că vocea fictivă a autorului Vasile Ernu are o slăbiciune personală pentru șmenari, proxeneți, killeri, violatori, șperțari, recuperatori și cămătari[35], dar și un gust veleitar pentru omor și bătaie. Îngemănate cu plăcerea de a discuta subiecte politice înalte prin cafenele, putem deja încerca să creionem profilul unui, mă rog, așa-zis ,,om de stânga’’[36].

Exercițiul intelectual de clasă devine, de la un punct încolo, ca o plimbare în caruselul groazei. Se pare că exista luptă de clasa în URSS. Ea nu se dădea pe șantiere sau în birouri, nici în diferența moderată de salarizare, nici pe piața neagră, nici măcar în lupta cu blocul capitalist îmbuibat, ci în școală. Școlile centrale aparțineau aristocrației sovietice, unde progenitura învăța lucruri rafinate[37] pentru a ajunge, în câteva decenii, cu un salariu de câteva ori mai mare decât muncitorul din fabrică mediu, poate c-o mașină la scară, alimente și haine pentru protipendadă în magazine speciale etc. Sub aceștia venea funcționărimea medie, care țintea la conservarea marilor lor privilegii, o mașină (de spălat), un apartament la bloc și un trai decent. Jos de tot, robii muncii, care nu aveau bani la paginile 150-151, pentru ca, douăzeci de pagini mai târziu, să ni se amintească sentențios că privilegiile nu constau pe atunci din bani, ci dintr-un loc de muncă superior intelectual, de unde puteai să îți țeși neabătut o pânză de păianjen, compusă din relații influente etc., dar pentru toate acestea se impunea să excelezi sau să fii foarte bun la învățătură, ceea ce, cu siguranță, nu poate fi just. Prin școală către culmi socialiste: ce oroare de meritocrație pentru cei ajunși în școli profesionale! Diviziunea pe clase sociale a scriitorului de ,,literatură’’ ține mai curând de un statut simbolic, deși, dacă un puști din nomenclatură comitea o infracțiune într-o discotecă oarecare, pilele și cunoștințele îl scăpau basma curată, în timp ce gopnikului i se putea deschide dosar penal. Acesta este momentul în care ni se pune vechiul disc vinil din Bandiții: averile sunt funciarmente ilicite, iar bogăția este dobândită prin furt și niciodată rodul muncii, cu toate că diferențele de clasă, de care aminteam mai sus, sunt specifice ultimului deceniu de existență a statului sovietic și nu rețelelor de infracționalitate dizolvante din anii 1991-2000. Dacă în anii 1980-1990, tusokva era grupul cult, cu înclinații spre un consum occidental, din păturile white-collar ale proletariatului, copiii acelor care munceau manual în salopetă se adunau în bande. Caimacul și zeama celor două tipuri de socializare pentru tineret își vor împarți economia defunctă a imperiului după 1991. Liberalii elitiști ascultau rock de toate felurile, iar gopnici sensibilizau cel mult cu trupa Kino, condusă de Viktor Țoi, mort tânăr, ca orice erou veritabil din Rusia. Printre punkeri, motoriști, culturiști și karatiști, gopnicii făceau figură discordantă, ascultând probabil ceva manele ale vremurilor, deși, în privința asta, nu aflăm nimic în Sălbaticii copii dingo.

În ultima treime a cărții, primele cincizeci de pagini din debutul cărții, cu încercarea lor fragilă de a crea literatură, se estompează complet: primordială rămâne istoria orală, pe care Vasile Ernu încearcă s-o distingă ca pe mărturia destinului și a anturajului său. Cum a fost posibilă descompunerea finală? Abandonul a dus la delir politic și social, totul pe fond de redescoperire a religiei și a cultelor new ageiste, de oboseală postutopică[38], după ce câteva generații la rând au clădit noua ordine sovietică. Dar poate restaurația antirevoluționară s-a folosit de socialism ca o anticameră pentru singurul mod de dezvoltare la zi, cel capitalist.[39] Pofta materialistă de consum a decimat orice idee.[40] Individualismul s-a extins înfloritor până și în aspectul uniformelor Armatei Roșii în deceniul războiului din Afganistan[41]. În sine, sovieticii sunt ultimii americani, cei mai vii, idee peste care ne-am împiedicat și-n Născut în URSS[42], iar deznodământul imperiului sovietic depăsește puterea de concepere a minții omenești.[43] Diana și Lilia, două copile inteligente, poliglote, tandre și feroce, ambițioase, parte a aristocrației de aur, copii de cadre universitare, doctori, magistrați, ingineri etc. își vor pierde urma după 1991, părăsind Chișinăul pentru orașele globale, fie ele din vest sau din est. Nici ,,mica burghezie’’, detestată în literatura rusă pentru nefireasca și sobra ei cupiditate, nu arată cu degetul spre ceva mai sus de stomac, Demonul meschin acaparând totul[44]. ,,Starea părinților noștri era de profundă melancolie, iar viitorul lor era un calcul simplu de mic-burghezi cu interese strict materiale. Erau o banală burghezie nouă, puțin tehnocrată, foarte comodă și conformistă, însă roasă de o adâncă tristețe și de neputința de a mai avea un crez politic.’’[45] În vreme ce gopnicii își ascuțeau dinții prin cartiere muncitorești sovietice pentru ceea ce va urma, autoritățile, la fel de trist impasibile ca și noile generații, trimiteau din greu material rulant și soldați în pustiurile de praf ale Afganistanului, ca oligarhia de la Casa Albă în Vietnam înainte, prilej cu care URSS își dovedește epuizarea internă pe toate planurile – sau cel puțin aceasta este concluzia naratorului, căruia îi place îndeosebi sintagma de ,,contract social’’ rupt. În rest, satana consumerismului mult visat plana peste orașele Uniunii, întrupându-se în trecătorii din toate straturile sociale.

Vasile Ernu se politizează naționalist moldovenesc, Korenizația sovietică trezindu-se sfărâmată de puii ouălelor ei fatale: limbă moldovenească și tradiția strămoșească, din plebee și rurale[46], revin intens în prim-plan. Autorul nostru, animat de atmosfera Cenaclului Matveevici, este mai curând liberal, prooccidental și antisovietic, deși Leonida Lari, Grigore Vieru, Mircea Druc și Adrian Păunescu îi umplu inima de patriotism o vreme, dezmeticirea producându-se în doar câțiva ani. Nici boema liberală de la cafenelele anticomuniste Moldova, unde nu exista tualet, și Fulgușor nu sunt ocolite în pasajele lungi de rememorări. Pictori și actori cu mult timp la dispoziție, dar și ingineri și doctori debordând de occidentalism, își deschid evantaiul de opinii și poziții în întregime antisocialiste, absorbind și vrăjind auditoriul receptiv. Leafa mergea, sistemul puțea, iar neformalii – comsomoliștii, sindicaliștii – își injectau zilnic intravenos o doză de americanism, rămânând, în calitatea lor de ,,mici-burghezi’’, etniciști cultural și neoliberali din punct de vedere economic. Protestând și-n numele acestor idei[47], Vasile Ernu a fost arestat pe 10 noiembrie 1989[48], iar amintirile sale ar putea fi așezate ca exemplare lângă cele ale eseistului conservator Horia-Roman Patapievici, participant activ la revoluția română din 1989, pedepsit tot cu o scurtă detenție pentru opinii politice nu mult diferite, în fond, de cele ale lui Vasile Ernu din acea perioadă. Sau poate ne înșelăm, fiindcă Vasile Ernu lupta pentru altceva, cumva imatur politic: ,,Vrem pace, liniște, dreptate și prezervative.’’[49] Sau, iarăși, scriitorul avea pentru ce se implica, riscând prea puțin: ,,Am depus și un soi de jurământ. Erau vremuri profund religioase. Mistica națiunii, a bisericii și a capitalului. În asta credeam cu mult patos leninist.’’[50] Piruetele între sus și jos, imaginarul de stânga și de dreapta, presupusa mizerie socială și falsa eclatanță ,,burgheză’’, sunt atât de des invocate încât Vasile Ernu nu este decât pe jumătate credibil. Mai aproape de adevăr e faptul că gopnicii ajung să semene cu mafioții din filmele lui Balabanov, pe care maiorul ajuns fochist nu i-a băgat în cuptor la timp și trage acum ponoasele nepăsării. A ucide cu sânge rece sau a extorca pentru bani nu sunt acțiuni nici inocente, nici umane și, având în vedere că toate s-au făcut în numele proprietății private, sigur nu apolitice. Cât despre urmașii moftangii ai proletariatului de birou, groparii Imperiului Sovietic, ei sunt, în prezent, dresați de putinism sau, într-o mai mică măsură, visând nostalgic după un Occident de fum și de scrum. Dacă nu ar fi pentru versurile depresive ale trupei Kino, la care Vasile Ernu face apel ca la un fel de ecleraj, ce diluează contururile prea geometrice ale foșgăielii sociale, vidul și înșelăciunea stupide ale acelei lumi ar apăsa ca un vis urât pe creierii cititorului.

Memoralistica lui Vasile Ernu, îndrăzneț botezată ca literatură de el însuși și tusokva sa de prieteni editoriali, nu este doar repetitivă, ci și în parte ficțională, altfel spus, de necrezut. Savoarea textului, care provine din snoave și scurte comentarii incisive, nu este nicăieri echilibrată de vreun conținut, care să depășească dansul învolburat al unor spectre politice de tot soiul, spumegând halucinant în orice direcție sau sens, fără noima și consistența unui efort intelectual care să reziste în timp. Având în vedere că Vasile Ernu a crescut și s-a format în URSS, îi putem concede că a perceput variațiile și tensiunile acelei lumi cam atât cât pot înțelege un copil și un adolescent, neajutați de experiența de integrare psihosocială a omului matur, ordinea socială și politică a oricărui regim.

Note:


[1] Pentru Vasile Ernu, lipsit de orice ambitus utopic, de orice delir evazionist în Născut în URSS, dar idilizând până la sațietate liniștea patriarhală a sectei de dincolo de istorie, care suferă doar de pe urma ingerințelor unor făpturi efemere – vase oculte ale puterii demonice – în Sectanții, nostalgia este corect refuzată atunci când trateaza problema, parca faustian inspirată, a homucusului sau omului sovietic: ,,nostalgia este o utopie îndreptată spre trecut, pe când el lucrează cu utopii îndreptate spre viitor.’’ Vezi Vasile Ernu, Născut în URSS, Editura Polirom, Iași, 2020, p. 9.

[2] Sexualitatea grosieră reapare în mai multe din ,,pastilele’’-intrări de dicționar în Născut în URSS: de pildă, personajul simpatic Buratino, dată fiind lungimea falică a nasului său, incendiază imaginația locuitorului sovietic. Ca în mai toate contradicțiile infertile din Născut în URSS, centrul mondial al comunismului înecat în alcool (sau invers), Buratino nu exclude neprihănirea hulpavă: ,,Întâlnirea și interdicția au fost suficiente pentru a produce un erotism mult mai puternic, probabil, decât cel pe care l-am fi consumat văzând un soț și o soție in pat.’’ (Vasile Ernu, Op. cit., p. 136) E vorba de un erotism genuin, dublat de asocierea grobiană (,,Dumnezeu știe ce s-a petrecut în mințile noastre, dar toți cetățenii sovietici știu că Buratino e o adevărata sex mashina, mai tare decât Casanova sau Rasputin.’’ – p. 137 sau, redundant, în altă parte: ,,Această păpușă de lemn, cu nas lung, reușește să-l detroneze la această categorie, din punct de vedere simbolic, până și pe Casanova sau Rasputin.’’ – p. 218) și candoarea pervertită (,,Rămân în continuare la părerea că partea cea mai erotică a corpului sovietic era acel mic detaliu care se vede prin deschizătura de la nasture, ca sa nu mai spun de gleznă. Ce poate fi mai sexy decât glezna mitralioarei Anka, ce se spăla pe picioare în râu și pe care o vedem numai noi, poporul sovietic?’’ – p. 138).

[3] Idem, p. 42.

[4] Idem, p. 87.

[5] Idem, p. 164.

[6] Idem, p. 171.

[7] Idem, p. 173.

[8] În căutarea nereușită a unei adâncimi exprimate prin aporie, Vasile Ernu dezminte până și celebra rivalitate, militară și economică, a celor două superputeri, din care se desprinde sinonimia perfidă între disidenți și kremlinologi, două categorii profesionale care nu înțeleg esența sovietică, desigur, care-i totuna cu cea americană: ,,Dacă am privi cu atenție la jocul dintre cele două puteri, atât jocul de-a kremlinologii, cât și cel de-al disidenții, și am fi cinstiți cu noi înșine, am putea fără mari probleme să afirmăm că Războiul Rece e un mare mit. Adică Războiul Rece nu e o confruntare între cele două sisteme, ci o colaborare. M-a frapat întotdeauna, în anii de după căderea comunismului, asemănarea incredibilă a SUA și URSS.’’ (Vasile Ernu, Op. cit., p. 234)

[9] Idem, p. 189.

[10] Idem, p. 194.

[11] Idem, p. 196.

[12] Idem, p. 201.

[13] Idem, p. 208.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 210.

[16] Idem, p. 212.

[17] Idem, p. 243.

[18] Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, Editura Polirom, Iași, 2021, p. 22.

[19] Fie bucătăreasa planturoasă, fie femeia-mesteacăn de Siberia, nevasta decembristului, ,,puternică și responsabilă’’, consolidează idealul de feminitate care răsfrânge o masculinitate doborâtă de alcool și risipă. Idem, p. 239.

[20] Din dorința de a filozofa la suprafața corporalității, Vasile Ernu ajunge la o serie de considerații rizibil de banale despre efemeritatea muritorilor, dar redată emfatic și tautologic astfel: ,,Corpul unui bătrân este uneori mai neputincios decât cel al unui copil. Corpul bătrânei era tot mai lipsit de viață, era plin de durere, dar purta în el memoria trupului tânăr. Corpul are o memorie incredibil de puternică.’’ (Vasile Ernu, Op. cit., p. 63). În general, atunci când ni se indică forțat că ar trebui să căutăm o semnificație adâncă în text, naratorul abuzează de ,,extraordinar’’, ,,incredibil’’ și alte adverbe îngroșate. Până și mării i se acordă o atenție care se vrea a fi, dar nu reușește să fie, incantatorie sau măcar poetică, ci de un prozaism plat și cu supralicitări factice: ,,Bătrânii trăiesc din memorie, copiii încă nu au amintiri, ci doar curiozități transpuse în fapte care le vor construi memoria. Marea este pentru copii întâlnirea cu noi forme de emoții și senzații. Curiozitatea și necunoașterea îi poartă spre noi experiențe. Puține experiențe se compară cu experiența mării. Marea te învață cel mai bine să-ți cunoști trupul. (…) Părinții trag de copii să-i ducă la umbră pentru a-i proteja de razele nemiloase ale soarelui de amiază.’’ (Vasile Ernu, Op. cit., p. 64). Atât de încântată e vocea narativă de putința abstractizării jubilatorii în jurul unor lapalisade încât repetiția nu poate absenta: ,,Despre bătrâni și copii am mai vorbit. Bătrânii trăiesc nostalgia și amintirea corpului pierdut. Copiii sunt curioși și veseli, se bucură sincer; ei își construiesc memoria și își cunosc corpul. Ei ne pot învăța cum să ne bucurăm și să ne detașăm de toate. Cu tinerii e mai complicat: trupul lor e inconștient și orgolios. Până într-o zi când totul se va schimbă brusc și ireversibil. Dar asta o vor afla mai târziu.’’ (Vasile Ernu, Op. cit., p. 66) Un merit extraordinar al lecturilor serioase din literatura clasică, indiferent ce mai înseamna astăzi clasic, este că te ferește de pericolul de a fi vrăjit de artificii retorice de duzină, dezmeticindu-te prin simpla lor prezență.

[21] Idem, p. 57.

[22] Idem, p. 60. Și, totuși, nu putem fi niciodată sigur de nimic în cărțile lui Vasile Ernu: ,,Cele mai vii locuri erau WC-urile publice, unde puțea îngrozitor.’’ Idem, p. 214.

[23] Idem, p. 75.

[24] Idem, p. 82.

[25] Idem, p. 98. Cele trei furnale provoacă impresii ,,metafizice’’ și la pagina 144.

[26] La paginile 150-151, misterul social sapă culoare bizare. Muncitorimea înjura și bea de stingea, spre deosebire de autor: ,,Pentru mine, care crescusem între oameni foarte educați și religioși, asta era un iad social în stilul celui pictat de Bruegel. Și o atmosferă dostoievskiană de ,,subterană’’.’’ Talpa țării, însuși proletariatul sovietic, descoperă, în mod spiritual pe fond de bălteală economică, individualismul: ,,Aici s-a născut cel mai feroce individualism. Din neputință și disperare. Din nevoia de a supraviețui. Mai fioros decât individualismul bogaților poate fi doar individualismul celor care nu au nimic. Doar că ultimii au o scuză – nevoia de a supraviețui.’’ Iată că pentru Vasile Ernu se murea literalmente și în masă de foame în URSS, alcoolul și brutalitatea, departe de a fi racilele capitalismului exploatator și dezbuzat, se găsesc și în komunalka. Deci, după Vasile Ernu, trebuie să vorbim de condițiile reale ale clasei muncitoare în URSS ca fiind la fel, cel puțin în efectele lor imediate, de înfiorătoare, din punct de vedere material și spiritual, ca-n Manchesterul și Birminghamul mijlocului de veac al XIX-lea. Problema-fundătură este că nicio statistică nu ne indică nici foamete proletară, nici exploatare crâncenă de la vârsta de 8 ani, nici șomaj, nici un stat care detestă drepturile muncitorilor în URSS. Atunci, de unde suferința atroce a proletariatului suburban? De unde plăcerea de a face rele și de a se consuma în alcoolism și agresivitate? ,,Mediul și familia făceau cam tot. Zona muncitorească, în care părinții nu puteau să le ofere copiilor nici timp, nici bani, nici cunoștințe, era un mediu social prielnic pentru apariția fenomenului gopnik.’’ (Idem, p. 313) Se poate ca Vasile Ernu să vorbească despre anii 1980-1990 în URSS în termenii ultimului deceniu al secolului al XX-lea, când acumularea sălbatică de capital a îngropat milioane de destine în Federația Rusă. Însă, dincolo de apucăturile dezumanizante și antisociale ale gopnicilor, găsim și urme de empatie amestecate cu milă: ,,Oamenii violenți ascund o suferință și o bunătate imense, de care se tem.’’ Adevărul este că exagerăm cerând lui Vasile Ernu să nu se contrazică sau să nu creeze impresii care se bat cap în cap, el scriind ,,literatură’’, indiferent că sarea și piperul cărții sunt alcătuite din reflecțiile sale libere extraliterare. ,,Da, în comunism erau clase sociale. Nu degeaba Marx era trecut la index. Însă rupturile și diferențele sociale erau mici. Nici nu se compara cu prăpastia, cu hăul de azi. Acest hău îl creează banii. Atunci diferențele de venit erau mici. Cei care aveau mulți bani nu erau din sistem, ci din afara lui, iar banii, dacă îi aveai, trebuiau bine ascunși. După cum spuneam, nu banii îți asigurau statutul.’’ (Idem, p. 316)

[27] Idem, p. 105.

[28] Idem, p. 114.

[29] Dialogurile descumpănesc întotdeauna prin calitatea estetică joasă și aici, nu doar pretutindeni ca în Bandiții, sub specia neverosimilului ridicol: ,, – Gura, i-o tăie scurt Sonia, stingând țigara de talpa papucului. Ce zici, Vasea, ne-am înțeles? Ține cont că de tine nu se va atinge nimeni aici. Iar asta înseamnă că ești un băiat tare norocos. Ar fi păcat să vă pierdem pe tine și pe cămașa ta. Mi-ai plăcut din prima și cămașa ta la fel, a închis ea discuția, făcându-mi șmecher din ochi. Batem palma!’’ (Vasile Ernu, Op. cit., p. 118).

[30] Idem, p. 120.

[31] Idem, p. 135.

[32] Idem, p. 160.

[33] Idem, p. 161.

[34] Idem, p. 163.

[35] Se pare că adevărații disidenții sunt neformalii, alături de infractorii și criminalii de drept comun. ,,Specula era disidență autentică.’’ Idem, p. 205.

[36] Idem, p. 164. ,,Aveam sufletul rupt în două: jumătate gopnik de Ciocana, jumătate boem romantic, artistic și intelectual de centru.’’

[37] În general, Vasile Ernu, deși a transportat zece volume din Istoria… lui G. Călinescu pentru a le trafica în Basarabia și pretinde a fi un cititor pasionat în felul lui, nu ratează niciodată ocazia să râdă de prostia si ridicolul intelectualui savant. Bunăoară, la pagina 209, portretele unui umanist formidabil și ale unui marxist în răspăr, de altfel, amândoi anonimi, care scriau teze de doctorat și lucrări la comandă, pe bani mulți, liderilor de partid, oscilează între expresia unei admirații pentru o pretinsă originalitate nemaipomenită (,,Te lăsa cu gura căscată’’) și a unei comicării pseudopostmoderne (homosexualitatea în romanele lui Dostoievski sau polemici de idei între Lenin și H.G. Wells cu privire la socialismul din lună și proletariatul intergalactic). Intelectualii, oricât de inteligenți, sunt, de fapt, niște ventriloci șarlatani, care fac pe nebunii pentru un pumn de galbeni. Mai mult de atât, prietenul marxist, ajuns profesor în Israel, unde scrie despre conexiunile subtile dintre Marx și Vechiul Testament, comite, din expertiza absconsă a lui Vasile Ernu pe subiect, falsuri superioare originalului.

[38] O anecdotă din 1978 anticipează dezastrul utopiei staliniste abandonate. Un grup de stânga vest-german, Homosexuelle Aktion Westberlin (HAW), este introdus în comunitatea gay din URSS de către sovietica Larisa Belzer în schimbul unor ,,blugi pentru comsomoliști’’. Idem, p. 213.

[39] Idem, p. 214.

[40] Idem, pp. 218-221.

[41] Idem, pp. 224-225.

[42] Idem, p. 228: ,,Mult mai târziu aveam să-mi dau seama că de fapt noi eram foarte americani. Istoria americanizării sovietelor începe așa. În anii ’30 URSS se confrunta cu nevoia urgentă a industrializării, a organizării agriculturii, a asigurării producției alimentare pentru masele care se mutau din sate la orașe, a urbanizării pe scară largă, a construcției de spații locative.’’ Stalin și Mikoian ar fi încercat, susține naratorul, de n-ar fi fost războiul mondial, să-i imite pe Colonelul Harland Sanders, Ronald McDonald și pe părintele Modelului T în variantă leninistă.

[43] Idem, p. 232.

[44] Filistinismul profesorului Peredonov nu este nici pe departe unul calculat și măsurat, contabil, arid și abil, ci străpuns de demență și nihilism simboliste. Demonul meschin se remarcă mai degrabă ca un roman sumbru, iar umorul este tulburător de absurd și gotic pe alocuri, mica-burghezie veritabilă având pride of place în literatura franceză. Vasile Ernu accentuează o meschinărie ca defect fatal pentru scriitorul rus, dar ea nu deține proprietățile echilibrate, rotunde, în fine, mediocre, ale altor societăți, în speță cele occidentale.

[45] Idem, p. 249.

[46] Antiintelectualismul de clasă al țărănimii basarabene nu a aprobat din suflet emanciparea adusă de sovietici odată cu proiectul lor dezvoltaționist: ,,Țăranii s-au opus; pentru ei copiii erau forță de muncă. Dar proiectul a fost pus în practică după modelul sovietic: educație cu forța.’’ (Idem, p. 318)

[47] Idem, p. 349. ,,Dar pentru a intra în universalitate a fost nevoie de regăsirea și afirmarea etnicității.’’

[48] Idem, p. 354. ,,Am ales ziua de 10 noiembrie pentru că era Ziua miliției sovietice. Eram suficient de inteligenți și de experimentați politic pentru a fi provocatori. Aveam experiență de stradă și de gherilă.’’

[49] Idem, p. 355.

[50] Idem, p. 362.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s