Mizeria conservatorismului

Inception

,,Să se cerceteze odată fără părtinire care este în fond mobilul central al republicanilor. La cei mai mulți, dacă nu la toți chiar, ura împotriva celor mari. Căci suntem îndeobşte cu atât mai puțini republicani, cu cât este mai înalt rangul pe care îl deținem în lume. S-a spus de asemenea de sute de ori până acum că apărătorii libertății nu doresc de fapt nimic altceva decât să facă în aşa fel ca totul să se ridice cât mai sus, la orizontul lor, iar nu să se vadă pe ei coborâți la un nivel mai jos. Renumita Mrs. Macaulay, o vestită luptătoare pentru egalitate, n-a putut niciodată să-i ierte lui Mr. Johnson că o dată, la un prânz, a întrebat-o dacă nu vrea să-i îngăduie servitorului ei să ia masa împreună cu dânşii.” (Georg Christoph Lichtenberg, Aforisme, pp. 179-180)

Una dintre cele mai ridicole pseudomode ale intelectualității româneşti de după 1989 este vocația, spontan descoperită, pentru dreapta. O dreapta benignă după puterea – cum se ştie, scăzută – de secretare a ideilor la autohtoni. Iată cum o ceată eterogenă de poeți, autori, eseişti, critici literari, aproape deloc istorici, vârfurile umanioarele pe ici-pe colea, se coalizează pentru a forma primele nuclee ale viitoarei societăți civile (vezi cazul GDS). La o generație distanță de momentul auroral al căderii comunismului, promisa şi visata societate civilă întârzie să apară, iar ,,vizionarii” de atunci au fost, rând pe rând, încadrați în diverse regimuri politice, devenind ce-au adorat dintotdeauna: funcționari, birocrați, bugetari. Ori, cum le-a plăcut celor mai luminați, s-au folosit de un regim politic sau altul ca de o trambulină pentru fructoase cariere diplomatice. Ai zice că s-au spulberat vălătucii din capetele lor şi fiecare s-a întors la vechea sa chemare: tăcerea şi încadrarea. Aşa cum în comunism, ,,intelectualii” (preocuparea lor fiind cuvintele alese) nu puteau să facă exit şi la capitolul voice au stat prost, înseamnă că, hirschmanian, au preferat să fie loyal regimului. Nu are rost să discutam aici despre beneficiile materiale ale elitelor intelectuale sub comunism, dar acestea sigur au existat (alături de supunerea intelectuală față de autorități, bineînțeles, care numai beneficiu nu se poate chema). După anul imprevizibil al Răsturnărilor, intelectualii, mânați de oportunitate, idealism sau, pur şi simplu, conştienți de vidul de putere, s-au grăbit să îşi azvârle frustrările peste gard şi să ia parte activ în treburile statului. Nu le-a ieşit. Prin urmare, cu timpul, s-au reintegrat pieziş în Stat. Din poziția de consilieri, preşedinți de institute şi comiții, chiar miniştrii, ,,intelectualii” furioşi şi frustrați de la începutul anilor 1990 (defilând more or less sub steagul anonim al GDS-ului) s-au reformat pe vechile poziții sinuoase: fiecare pentru el, sau cel mult pentru clan, în competiția pentru resursele Statului.

În cele ce urmează nu mă voi ocupa de evenimente şi întâmplări gdsiste – din nefericire, cronica acestora s-ar putea intitula, cu uşurință, una a eşecurilor –, ci de ideile care subîntind intelighenția românească la vârf.

Ficțiunea dreptei

După decenii de muțenie totalitară, după ce ştiințele sociale fuseseră desfigurate de ideologia oficială pentru a produce profesionişti ai litaniilor marxist-leniniste (pomădate naționalist-ceauşist), în zorii anilor 1990 o sumă de intelectuali analfabetizați politic, care abia buchisiseră soroşist un pic din Karl Popper, poate chiar ceva din Ludwig Hayek şi von Mises, se declară anticomunişti şi liberali sadea. Istoria se răzbuna sardonic pe aceşti lunatici aducând la putere vechi elite comuniste. Lipsiți de mijloace şi fără un orizont clar, singura lor şansă a fost aceea de a intra în politica activă, cu efectele pe care le vedem şi astăzi. Mai precis, nici una. Societatea nu a fost niciodată în mod real alături de o mână de inşi şi puținii lor admiratori pentru că intelectualul nu a avut niciodată cădere în societatea românească: nu din cauza invidiei şi ranchiunii, cum lasă unii să se bănuie, ci fiindcă acolo unde a lovit cu biciul boierul sau a furat politicianul sau a dărâmat arbitrar Ceauşescu s-a găsit întotdeauna – surâzând cu o mutră aprobatoare – intelectualul, indiferent ce nume poartă. Intelectualul, ca agent al Statului, stă la baza pactului fondator al României moderne, în ciuda faptului că utilitatea sa finală rămâne o chestiune discutabilă. Dar de ce Karl Popper, Hayek şi Mises? Din simplul motiv că se preferă versiunea radical opusă a socialismului falimentar pus în practică jumătate de secol. În acest punct al narării, ar trebui amintit, pentru naivi şi suflete sfioase, că intelighenția nu a capitalizat vreodată popularitate după 1989. Din contra, masele îi privesc cu antipatie, în rarele ocazii când nu sunt indiferente sau îi tratează în rest ca pe nişte anonimi. În ce credeau intelectualii în primii ani ai ,,tranziției”? Întâi de toate, în ei înşişi şi în capacitatea lor de a prelua frâiele Statului pentru a se juca în voie de-a filozofii-regi. S-ar zice că şansa istorică a României moderne, ratată în anii ’90, rezida în Andrei Pleşu preşedinte şi Gabriel Liiceanu prim-ministru (primul gesticulând din sceptru, al doilea administrând țara ca un vechil de pe vremuri). Dar anticomuniştii liberali şi mintoşi de la începuturi s-au topit în insignifianță socială după un deceniu. Dreapta există ca un spectru deasupra României şi nimic mai mult.

În ce cred?

Chiar şi o fantomă are consistența sa. Care este credința fantomelor? Prima este ipoteza (devenită adevăr absolut) conform căreia piața liberă se autoreglează şi că mână invizibilă, lăsată în voie, va crea obligatoriu bunăstare şi nemaipomenite beneficii. A doua este aceea că, într-un mediu competitiv liber, protejarea proprietății private şi un sistem judiciar independent vor da naştere unui stat minimal care va înlesni dezvoltarea naturală a societății. Practic, românii urmau să fie lăsați pe cont propriu, să se asocieze, să îşi urmărească egoist interesele spre binele general, să plătească taxe şi impozite, iar, la urma urmei, efectele falimentare ale comunismului vor fi înlocuite cu o economie durabilă şi un înalt nivel de trai. Teoretic, mesajul economic al dreptei intelectuale era doar o inversare a proiectului comunist: zero ideologie, maxim spațiu de manevră pentru indivizi, economie capitalistă şi un stat micşorat, dar eficient. Singurul lucru pe care îl împărtăşea cu socialismul real era scopul final: nu societatea utopică din cerul socialist în care Omul este liber de efort şi nevoi, ci grădina desfătărilor materiale din Occidentul vecin, un alt fel de postlume anistorică, în sfârşit armonioasă şi organică. Evident că în societatea văzută de intelectuali inegalitățile vor dăinui, însă, cum natura umană este diversă şi inegal înzestrată încă din leagăn, noi toți vom accepta situația ca pe ceva natural. În mintea acestor intelectuali de dreapta, copiind linia de gândire a liberalismului clasic de secol al XIX-lea, fiecare ființă îşi va accepta poziția în ierarhia ființelor pentru că natura gândeşte medieval.  Nu numai că aceste scenarii, luate în brațe de un eseist precum Horia-Roman Patapievici, infirmă evoluția factuală a popoarele din Apus, dar merg în contrasens până şi cu realitatea socio-economică a ordinii actuale din țările dezvoltate (mai curând social-democrată decât capitalist rapace, cu mari învingători şi milioane de învinşi). Oricum ar fi, duşmanul rămâne Statul, oamenii trebuie să intre în competiție (nu vor avea de ales) şi piața sigur şi singură va funcționa pentru toți. Iată, pe scurt, scenariul cu care ne îmbiau reformiştii gdsişti acum 15-20 de ani. Desprinse din cărți pe jumătate rumegate, soluțiile libertarian-liberale nu împărtăşeau nimic cu viața de zi cu zi, dar se plasau într-o zonă insolită, în care idei şi autori nemaicitiți până atunci în România produceau un nor binefăcător de wishful thinking.

Unde au greşit?

Când regimul s-a prăbuşit, lăsând în urmă orfani maturi, vechile elite şi-au schimbat blana în politicieni-afacerişti aferați. Statul s-a privatizat politic. Intelectualii au trâmbițat atunci că Revoluția fusese confiscată. Presupunând că aşa ar fi, cine era mai în măsură atunci/acum să privatizeze capitalist, cu riscul de rigoare, avuțiile statului socialist? Intelectualii muți? Marii investitori străini care, cu know-how-ul lor, au întârziat cu zece ani debarcarea in Romania? Fireşte, fostele elite, care, venale şi rău-intenționate, puteau măcar simula că pot păstra situația sub control. Economia a mers din inerție după 1989, aflată pe mâinile unor birocrați comunişti rutinați. Apoi, în decursul câtorva ani, s-a prăbuşit. Capitalismul românesc a funcționat aberant din prima clipă când, treziți după o noapte de răsturnări fără precedent, nimeni nu ştia cum funcționează piața liberă. Imaginați-vă un astronaut care, după zece ani de plutire pe orbită, s-ar trezi pe Pământ şi ar fi pus să alerge. Cam aşa arătau agenții economici români, cu un sistem de valori ruinat, în primii ani capitalişti. Evenimentele necesitau un limbaj încă necunoscut, la care nici intelectualii nu aveau realmente acces. Umanismul lor le-a permis să rămână confortabil la suprafața declarațiilor de intenții: piața liberă şi democrație. Cum merg în realitate aceste concepte? Nimeni nu ştia atunci si nici acum nu suntem prea aproape de răspuns. În realitate, ceea ce intelectualii de dreaptă nu vor să recunoască, este că statul monolit şi-a pierdut toate uriaşele puteri socialiste, nefiind înlocuit cu altceva. Statul s-a personalizat pe alocuri, permițând acumulări deşănțate de bogății ilicite, şi a dispărut complet în general. Contrar libertarienilor superficiali, România ultimilor decenii se prezintă ca îmbinarea dintre un stat slab, minimal, neputincios şi o piață liberă la fel de anemică precum puterea de asociere în societatea civilă românească. Pentru economia românească ceasul s-a oprit în decembrie 1989. Industria s-a ruginit de atunci încoace. Defectul capital râmâne stagnarea economică şi oportunitățile neexploatate. Destinul României stă mai mult în ceea ce nu s-a făcut încă decât în orice a fost înfăptuit.

În ce nu ar trebui să creadă?

Dacă intelighenția de dreapta s-ar fi rezumat la şlagăre liberale, atunci inadecvarea sa la problemele economice ale României s-ar fi dovedit de mult. Dar conservatorii s-au ocupat şi de o antropologie a omului modern. Deşi trăim în democrația egalității în drepturi, conservatorii disprețuiesc natura umană, pe care, veterotestamentar, o văd pe vecie decăzută, imperfectibilă şi în mare măsură coruptibilă (cu toate că te poți întreba cum se îmbină mefiență față de nebuloasa <<natură umană>> cu credința exagerat de optimistă în capacitățile apriorice ale pieței libere de a oferi bunăstare: oare piața nu este compusă din acelaşi material uman decăzut?). Cum virtutea se învață, cei mulți sunt ignoranți şi imorali. Ordinea democrațiilor de masă le de însă dreptul să nu fie învățate de către nimeni prin forță. Libertatea de a crede în Dumnezeu şi de a fi moral (în sens creştinesc), de a primi o educație clasică umanistă şi de a respecta tradițiile unei societăți patriarhale (ca Franța Vechiului Regim, de pildă), de a-ți da individualitate, de a deprinde libertatea elitistă poate implica şi libertatea de a nu urma nici una din aceste căi. Mai mult chiar, societățile (post)moderne hiperdezvoltate sunt masificate, hedoniste, ignorante în raport cu tradiția si puternic secularizate (iar cele premoderne sunt rigid compartimentate, întocmai conform ,,ierarhiei” naturale în care nobilul-cult deține privilegii şi libertăți ,,naturale”). Nemulțumiți de lumea în care trăiesc, de care se simt amenințați, deşi, la rândul lor, o amenință şi ar controla-o de ar putea, conservatorii vorbesc de ,,barbarizare”, de ,,oameni recenți”. Iar față de barbari, care sunt mai răi decât nişte păcătoşi recunoscuți, disprețul elitist este maxim. Pentru un H.-R. Patapievici, tânărul care salahoreşte de dimineața până seara pentru a putea subzista, pentru simpul fapt că nu a citit mare lucru în viață şi trăieşte după ordinea valorică a unor tabloide, disprețul poate merge în fond atât de departe încât nici nu îl mai consideră om. Inteligența naturală (chiar cea in nuce), suferința, acreala celor săraci şi materialişti (nu mai mult decât vulgul medieval) este tot una în ochii conservatorului, acest copil bătrân al istoriei, asemeni lustrului hedonist al vesticului ignar şi ,,recent”. Într-o Românie a celor nevoiaşi, conservatorii (liberalii conservatori) trăiesc din banii statului (pe care, de altfel, îl admonestează libertarian ori de câte ori se iveşte ocazia) şi le refuză semenilor minima demnitate de a fi oameni: fiindcă sunt rodul păcatului şi al neştiinței (ca în Evul Mediu), Patapievici nici nu le concepe existenta în spirit (iar cine respinge întâi prezența sufletului, se va muta apoi cu uşurință la trupuri) ca fiind admisibilă. Cu puteri divine, conservatorii reacționează natural la privațiunile copleşitoare ale celor ,,de jos”: din moment ce merită infernul, îl pot avea încă de pe lumea asta, iar dacă deja îl trăiesc, nu mai sunt oameni, ci suflete damnate. De ce aş privi în jos la ei? Iar apoi, cu judecata aceasta perversă inscripționată pe creier, intelighenția de dreapta se vrea a fi o variantă optimistă la România comuniştilor. Ut sit magna, tamen certe lenta ira deorum est.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s