Lev Șestov – mare șarlatan

În volumul Filozofia tragediei, Lev Șestov, filozoful rus preamărit de Emil Cioran și de o parte a intelectualității franceze de la jumătatea fostului veac, scrie un eseu tratând despre natura binelui în opera lui Tolstoi și Nietzsche. Eseul este deja datat, iar anul publicării, 1899, când atât rusul, cât si germanul încă trăiau, pare mai vechi decât ideile exprimate în cuprinsul său.

Nu cred să fi citit de curând un text mai încețoșat, mai sinuos și mai retoric decât cel al lui Lev Șestov, un critic literar reconvertit la filozofie, unde tot un fel de literatură apoasă ne întinde să citim. Ce spune Șestov? Întâi de toate îl acuză pe contele Tolstoi o dată de egoism și apoi de ipocrizie. Pe la 1900, Lev Tolstoi era deja un soi de patriarh în Rusia, iar Occidentul începea să-i respecte geniul și formidabila sa creație. Lev Șestov lovește într-un autor de succes pentru acele timpuri. Orice om cât de cât cultivat în ale literaturii are idee de bogăția lui Tolstoi, unul din nobilii ruși cu avere apreciabilă în secolul al XIX-lea. Și probabil se cunoaște tinerețea zbuciumată a contelui, când obișnuia să piardă sume fabuloase la jocul de cărți, să bea cu țiganii și să trăiască în desfrâu cu supusele sale de pe moșie. Tolstoi era un fel de băiat de bani gata de astăzi și avea năravurile clasei lui sociale. Pe măsură ce a înaintat în vârstă, după ce și-a întemeiat o familie și a ajuns scriitorul pe care îl cunoașteam, Tolstoi s-a preschimbat într-un pontif al iubirii între oameni, se dedica multor cauze umanitare, pornea prin pribegii, se costuma ca un mujic și, în general, devenise un tip anume de bigot original. Într-un final avea să fie totuși excomunicat din cadrul Bisericii pentru vina de erezie. Într-adevar, creștinismul lui Tolstoi este în principiu o iubire infinită pentru semeni și pentru practicarea moralei creștine, dar, privind cu atenție, găsim o lipsă de respect față de dogme, cler, ba chiar o reconsiderare a temeliei creștinismului dogmatic în plan teologic. Oricum, simplist și autoritar în predicile sale târzii, Tolstoi susținea o versiune socială a creștinismului. Orice religie, orice știință, orice formă de artă se supun salvării sufletelor tuturor. Suferința trebuie mult redusă de pe lumea aceasta, spune Tolstoi. În fond, ceva banal, democratic și civilizat, până la urmă, dar fără ajutorul științei, industriei sau a tehnologiei, străine de Rusia țaristă în care a trăit Tolstoi.

Lev Șestov este în schimb indignat în eseul său de faptul că Tolstoi nu se căiește nicăieri clar în legătură cu trecutul său. Păcatele sale nu sunt niciodată un spin care să-l pătrundă în coaste, ci doar un trecut tulbure pe care nu-l mai menționezi decât în grabă și sub forma salvatoare a căinței. Nimic mai fals. Nuvelele și romanele lui Tolstoi sunt și rememorările păcatelor din trecut. De asemenea, continuă Lev Șestov, pe Tolstoi, în egoismul său intelectual de scriitor celebru, îl interesa mai mult să se simtă din tot sufletul el însuși bun, să stea pe fundația tare a Binelui decât de binele celor din jur, a săracilor și a oropsiților din Rusia de atunci. Era deci un despot al ideilor sale fixe, tiranice în sine și, în același timp, metafizice. Tolstoi se purta prea original pentru o versiune oficială precum a creștinismului ortodox pravoslavnic, iar comportamentul său public, de predicator ocazional cu dare de mână, ascunde îndoieli profunde, de nevropat noptatec.

Lev Șestov nu are nici o dovadă în acest sens, dar preferă să ne livreze un Tolstoi care se minte pe el însuși pentru a se împăca cu adevărul creștin și pentru a căpăta astfel calmul și seninătatea interioare la care râvnește. Nu soarta celorlalți îl preocupa în mod deosebit pe Tolstoi, ci salvarea sa individuală, de suflet excepțional, de om care se știe superior plebei și avocat al lui Dumnezeu pe pământ – așa vrea să îl vadă cu orice chip Lev Șestov.

Deși tot ce se poate să fie adevărat că uneori caracterul lui Tolstoi să fi lăsat de dorit, este cale lungă până a clama nevoia disperată de a crede într-un adevăr absolut care să îți justifice viața și nemurirea în cazul rusului. Nu era Tolstoi o minte nerafinată și prea puțin sceptică, dar pare fanatic și absolut în textele sale târzii. Fără nici o dovadă convingătoare, Lev Șestov îl alungă pe Tolstoi în tabăra celor cu morala șubredă, care vor sa iasă din viață cu Dumnezeu atârnându-le de gât, a filistinilor pioși.

Și acum vine pledoaria pentru Nietzsche. Lev Șestov îi construiește un portret de martir în numele unei noi învățături, un caz sui generis de Mesia al amoralismului. Nu am cunoștințe despre cât de neprihănit, cuminte și imaculat și-a trăit prima tinerețe Nietzsche, dar Lev Șestov îl îmbracă în haina curată a lipsei de păcat. Când tânărul Nietzsche este lovit de boala cumplită care îl va duce la nebunie, Lev Șestov ni-l înfățișează ca pe un om de subterană exemplar, închis în casă, zăcând la pat sub palpitațiile multor dureri înfiorătoare, meditând la Binele și Răul din psihologia speciei. Ideea lui Șestov, absolut abracadabrantă și imposibil de probat, este că Nietzsche a trăit conform Binelui creștin în tinerețe, apoi a fost cuprins de teribila boală, a căutat întâi o sursă de speranță în credință și Dumnezeu fără să reușească pentru ca, într-un final, să declare tot falimentul teologic și toată minciuna creștinismului ca fiind antinaturale si, de fapt, rele. Întreaga reevaluare a tuturor valorilor din opera lui Nietzsche își are începutul în neputința unui om bolnav de a se mai putea bucura de Rău, de cruzime, de bunul-plac, de putere, de sănătate, de trupul său, grav împovărat cu virtuți și boală, după ce Dumnezeu l-a dezamăgit. Altfel spus, în comparație cu fericitul și viciosul Tolstoi, care ridică în slăvi Binele ca fiind Dumnezeu tocmai la bătrânețe, neprihănitul și blândul Nietzsche, răpus de o patologie care îi deschide complet ochii asupra lumii înainte de vârsta maturității biologice depline, caută în sănătatea stăpânilor din epocile precreștine viața pe care nu a avut-o niciodată. Tinerețea de chefliu și curvar a lui Tolstoi este ceea ce, sugerează Lev Șestov, nu a avut parte vreodată Nietzsche, care este mai sincer și mai autentic decât Tolstoi în prețul pe care l-a plătit pentru morala sa. Iată adevăratul Bine, surprins în îndoiala și tortura unui suflet magistral.

Și oamenii obișnuiți? Ce-ar trebuie să înțeleagă ei de aici, din această penibilă bolboroseală moralizatoare? Nimic mai simplu: cum noi nu suntem egali din naștere, ceea ce sufletele superioare caută se potrivește doar unor alte suflete alese aflate în aceiași căutare. Prostimea poate trăi și fără adevărurile filozofiei și ale vieții: ba chiar mai ușor le va fi așa. Cultura se condamnă la inutilitate și se mai și laudă cu așa ceva.

Presimt că am rezumat mai mult decât bine nucleul analizei lui Lev Șestov, un ghem de alegații speculative, nedovedite și neverosimile pentru cine a citit din ambii gânditori, scrise într-un limbaj ambiguu, într-un stil intenționat prolix și cu o logică care nu respecta bunul-simț și experiența vieții cotidiene, așa cum o trăim aproape toți. Exact asemenea eseuri fac deliciul snobilor, intelectualilor europeni de pe vremuri, cadrelor universitare de carieră, biografilor vindicativi și resentimentari, celor care disprețuiesc societatea și știința în genere, într-un cuvânt, mincinoșilor.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Lev Șestov – mare șarlatan

  1. Alex zice:

    Deși nu prea le am cu filosofia, o să îndrăznesc să opinez că v-ați cam grăbit cu etichetarea. Şi un amic de-al lui Şestov, Berdiaev, îl acuza că prea îi face pe Dostoievski şi Nietzsche să vorbească ca şi el, dar, in niciun caz, Sestov nu e un șarlatan. Ideea lui de bază pornește de la dictonul „cred, cu toate că e absurd”, critică raționalizarea lui Dumnezeu făcută după legile lui Aristotel de Thomas D’Aquino şi alţi. Opune misticismul credinţei Ierusalimului, raţionalităţii Atenei. Raţiunea şi ştiinţa e bună pentru lumea asta, nu pentru cealaltă, filosofia trebuie să-l neliniştească pe om, nu să-l facă să doarmă cu cugetul împăcat noaptea. Pînă la urmă, cum spunea şi Luther, raţiunea e o tîrfă, e manevrată de toată lumea cum vrea ea. Pînă şi Bertrand Russel spunea că cu cît înaintăm în studiul logicii, cu atît totul pare mai nesigur. Eu am citit în liceu Apoteoza lipsei de temeiuri, scrisă sub formă de aforisme şi m-a zguduit pe atunci. Ediţia humanitas e cam greu de găsit, dar pe net găsesti o ediţie în engleză, dacă eşti interesat, All things are possible.
    Pînă la urmă progresul, raţionalitatea, ştiinţificitatea nu sunt oare decît prejudecăţi ale culturii occidentale? Există şi alte căi de a vedea universul! E prea facil să-i acuzi pe alţii de „inautenticitate”.

  2. vicuslusorum zice:

    Eu nu l-am incriminat pe Lev Sestov in ceea ce propune ca filozof. Eu l-am criticat ca interpret al moralei dupa Tolstoi si Nietzsche, pe care ii distorsioneaza flagrant, propunand o serie de paradoxuri morale care sunt straine de intentiile mult mai clare, mai dure, mai lucide ale celor doi in materie de moralita. Lev Sestov nu e inautentic, ci doar viclean in abuzul sau de interpretare.

  3. alex zice:

    Poate aveţi dreptate. Trebuie să mărturisesc că şi mie îmi este Tolstoi puţin antipatic, în afară de Moartea lui Ivan Ilici, nu prea îmi place literatura lui. Mi se pare că el face parte din tagma celor care caută sfinţenia după o viaţă de preacurvie şi vicii de toate felurile. Virtutea lui este odihna lui, ca să folosesc noţiunile lui Nietzsche. Abuzul de orice de sleieşte şi după acel moment e mai uşor să cauţi calea virtutii. Într-adevăr Tolstoi era chinuit de căutarea sensului vieţii etc.. de aici disperarea lui, dar se lasă de multe ori falsificat de orgoliul său. – bine, cine nu s-ar crede buricul pămîntului, e şi asta adevărat! Sestov vorbeşte de credinţă ca de o aruncare în hău, în suferinţă, în disperare, în momentul ăla „Dumnezeule de ce m-ai părăsit” etc. Tolstoi predică, vrea adepți, e tiranic în morala sa. Bine, nu pretind că ce spun eu e absolut; sunt doar un mediocru care îi bărfeşte pe giganţi,

  4. vicuslusorum zice:

    Nu e nici o barfa. Iar daca spuneti ca sunteti mediocru inseamna ca publicul gigantilor este alcatuit din mediocrii. Le-ar placea sa stie asta? Nu cred.

    Da, de acord cu aroganta lui Tolstoi, de acord ca era fals si penibil uneori, tiranic in multe alte randuri, dar cred ca modalitatea sa de a trata societatea rusa este mult mai apropiata de o critica sociala civilizatoare decat pare. Iar aparitia lui Nietzsche ca „sfant al ateismului” la Sestov e trasa rau de par.

  5. anonim zice:

    ~ oarecum offtopic :
    Nu știu ce-i cu domnul Șestov, dar uite-l pe domnul Tucă ( http://tinyurl.com/lejuhed ) spargând tipare (la propriu!) de șarlatanie, impostură și toate cele. Și pentru că știu că vă bucură nespus poeții din valea română, mai ales cei cu agendă, poftim și asta, ca un bonus : http://tinyurl.com/lnhhzez .

  6. Pingback: Vicus Lorum / Vicuslorum | Homo Ludditus

  7. mihai zice:

    Un om cu cat e mai limitat cu atat e mai transant si mai vehement in pareri. In text se pune in balanta viziunea idealiata moralizatoare a binelui tolstoian cu viziunea lui Nietzsche dincolo de bine si rau.

  8. sestov are perfecta dreptate. tolstoi e un moralist care a dus o viata imorala; nietzsche un amoral cu o viata morala.

  9. Eliazar zice:

    cred ca una este viata autorului si alta opera lui. Nu stiu daca si cat de corect este sa judeci opera prin prisma vietii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s