Una dintre preocupările mele preferate constă în a mă studia pe mine însumi ca pe un străin. Unii își pipăie mușchii și își cântăresc trupul ca pe un lucru oarecare. Eu procedez întocmai cu sufletul meu.
Acum trei ani, chiar astăzi, am luat o decizie crucială: aceea de a mă schimba pe mine însumi din temelii. Ajunsesem la hotărârea finală de a lichida cu mine însumi, cu vechiul meu sine construit în adolescență.
Cine eram? Pe atunci firea mea se prezenta dupa cum urmează: egocentrist, mă consideram pe mine însumi cea mai importantă ființă de pe pământ. Țineam la alții doar în măsura în care faptele lor îmi satisfăceau o vanitate ascunsă, un orgoliu impozant. Căutam certitudini în orice pentru a avea siguranța că lumea este la fel de neclintită ca sinele meu încremenit. Aș minți dacă aș spune că nu aveam sentimente. Dimpotrivă, pentru că odinioară îmi ridicasem un fundament stabil pentru emoțiile mele, simțeam totul mai intens. Copilăria mi-a fost încărcată de imaginea lui Dumnezeu, fiindcă ai mei mă sortiseră vocației de preot. Și acum sunt sigur că aceasta este chemarea mea pe pământ. Nu a fost să fie. În adolescența mea, citind din greu literatură clasică, creștinismul conservator m-a format moral, destul de mult comportamental și, fapt pentru care îi sunt și acum îndatorat, m-a îndemnat și mi-a predat cum să simt. Principala lecție pe care am învățata-o din contactul meu cu sacrul stă în școala excelentă a sentimentelor. Și, tot religia, contrar opiniei curente, mi-a creat universul erotic. Nu știam ce este desfrâul dacă nu era pentru morala creștină. Nu aș fi aflat niciodată că îl practic fără subtila cazuistică sexuală a creștinismului. Imaginea despre femeie se mulase de minune pe conturul iubirii absolute. Credeam că până și instinctele se nasc întâi din sentimente. Viața îmi era un bazin umplut până sus de emoții extreme, acute, furtunoase, înrobitoare.
Nici nu îi vedeam cu adevărat pe ceilalți. Acum îi văd, dar nu mai îmi trezesc nici o intenție emoțională. Pe atunci în schimb, fie nu le acordam importanța, fie, mai des decât a fi indiferent, îi catalogam într-o categorie logică morală pe care puneam sigiliul unui sentiment, adesea negativ (ceea ce îmi scădea interesul pentru ei la cote minime).
Cine sunt? Inevitabilul s-a petrecut în ziua în care m-am trezit cu durere din somnul izolării mele. Am descoperit că devenirea poate determina ca ceea ce este acum într-un fel să fie, poate, peste ceva vreme de-un alt fel, unul chiar opus. Iar acolo unde găsim schimbare speranța înflorește și moare de mii de ori.
Am aflat apoi că suma atributelor care mă definesc sunt de împărțit și cu alții. Am băgat de seamă că nici aceste însușiri nu au pretenția de a fi eterne. Logica pe care o căutam în toate s-a preschimbat într-o logică a contradicțiilor ce se anulează la un moment dat în timp. Curând, am renunțat la orice idee fixă ca la o haină veche, dar, tot la fel de curând, m-am trezit gol și neajutorat. Dubiul s-a amestecat în orice gând al meu, niciodată în fapte. Valorile mele morale se făcuseră țăndări și, ca piesele unui mozaic care și-a pierdut modelul, uitasem cum să le asamblez.
Am încercat să fiu furios pe lume. Nu învinovățeam legile naturii sau pe Dumnezeu de ce mi se întâmplă, ci doar societatea. Și acum mă chinui să pricep interacțiunea dintre mine și ceilalți agregați în colectivitate, doar că am încetat să cred că mai am un sine.
Drumurile cercetării mele m-au dus într-o fundătură. Și am reușit să ies din ea în ziua în care am realizat că nu sunt nimic la scara universului, aproape insignifiant pentru specie (viața și moartea mea nu vor modifica nici cu o centimă mersul umanității prin timp) și că faptele mele, reprobabile sau curate, nu înseamnă nimic aici și acum. Mi-am pierdut conștiința că am realmente un suflet. Încă mai cred că posed așa ceva, dar nu mă mai interesează. M-am eliberat de obligațiile mele imaginare față de un sine egolatru și însetat de putere.
Sunt fericit doar când nu mă gândesc niciodată la mine însumi. Când voi scăpa de acest blestemat cuvânt eu voi fi înțeles în final viața.
Vicuslusorum's Blog 
hm, ca de obicei, n-ai comentarii la postari esentiale…
e foarte bine (si fascinant) ca ai trecut singur prin procesul asta deja, in general oamenii (putini) care o fac se trezesc pe la dublul varstei tale si au nevoie de ghiduri – psihologie, credinta etc…
„Când voi scăpa de acest blestemat cuvânt eu voi fi înțeles în final viața.”- așa vorbește un om de știință sau cel puțin, după cum spune o glumă, un universitar „plătit să fie impersonal”. Trebuie să fii fantastic de obiectiv și de științific pentru a trăit cât de cât dincolo de „eu”. Altfel, viața în afara băgării de seamă a propriei persoane n-ar avea niciun haz. Ce-i drept fraza ta poate duce și la ideile alea cu uniuni mistice, la pascalianul „Le moi est haïssable„ etc.
Articolul tău și expresia asta „am renunțat la orice idee fixă ca la o haină veche” îmi amintește de romanul Un om fără însușiri de Robert Musil și unde e vorba chiar de asta, sub tot felul de implicații subtile. Ajuns cumva peste determinările personale ești capabil să întrezărești mai multe posibilități, e și un titlu de capitol care rezumează ideea asta a „eseismului” : „Dacă există un simț al realității trebuie să existe și un simț al posibilități”. Nu vreau să stric eu minunăția de roman cu banalele mele rezumări și -dacă nu l-ai citit încă- cred că o să îți placă foarte mult, îndrăznesc eu să presupun.
Bine, bănuiesc că această abandonare a eului, ar putea avea și alte interpretări – în afară, bineînțeles, de cele faimoase propagate de religie – de exemplu, îmi mai vine în minte, de cea artistică, de contemplare etc., așa cum e ea rezumată de pildă în arealul anglosaxon cu „I am a camera”.
E un merit al tău că știi să extragi și să formulezi probleme din vălmășagul gândurilor care trec prin capul atâtor indivizi!
Am citit uriasul roman. E una dintre cartile mele fundamentale. Merci de buna parere.