Vicky Cristina Woody Allen

Nu sunt obișnuit cu filmele regizorului american Woody Allen. Nu pretind a fi un cinefil în materie de filmografie woodyallenească. Totuși, am văzut câteva producții și am ajuns la părerea, pe care o voi expune curând, că toate filmele lui Woody Allen sunt cu și despre dilemele psihanalitice ale lui Woody Allen însuși. Narcisismul și egolatria unui individ altfel șters ca înfățișare (chiar urât) ating cote maxime în poziția sa de regizor.

De aceea, încercând să înțeleg producția sa din 2005, Vicky Cristina Barcelona, aflu multe despre omul Woody Allen, un mare artist nord-american din câte mi-a fost dat să înțeleg.

Ei bine, nu sunt deloc de aceeași părere. Iată depoziția mea: sper că la final veți fi din ce în ce mai mulți în asentimentul meu.

Cândva vara, Barcelona, două turiste americane își petrec cele două-trei luni de vacanță în orașul mediteranean. Vicky (Rebecca Hall) studiază arta și cultura catalane. Frumușică, Vicky urmează să se căsătorească cu un tânăr ce lucrează în zona financiară a New Yorkului. Material, viața lui Vicky va fi cel puțin strălucită: deci soțul ei va avea mereu un venit anual în primii 5-10% dintre americani (peste 120,000 de USD/per annum, ajungând la câteva milioane dacă soțul lui Vicky accede în categoria selectă a celor 1%). După cum pe la începutul și jumătatea vechiului secol, soția unui burghez din păturile superioare putea fi profesoară, modistă sau, mai degrabă, casnică pentru a avea grijă de familie și casă (și, astfel, depinzând de veniturile soțului, nu avea niciodată o adevărată libertate: statutul de întreținută sau de parte din capitalul total al soțulului îi aducea enorme avantaje materiale în schimbul unei renunțări la autonomia ei de agent economic deplin), Vicky, un secol mai târziu, se ocupă de artă, cultură, meserii asociate cel mai des tot unei inferiorități, deci dependențe, materiale. Vicky își va petrece vara în vila somptuoasă a unei rude îndepărtate, la rândul ei o tipă bogată, în jur de 50 de ani, căsătorită cu un american obez ce derula afaceri prospere prin Europa. Suntem, cum v-ați dat seama deja, în lumea rarefiată demografic a celor ultrabogați.

Cristina (Scarlett Johansson) studiază și ea ceva din domeniul înalt și aerisit științific al artei. Dorința ei este aceea de a ajunge un fotograf talentat. Cristina rămâne un personaj șters pe tot parcursul filmului, o proiecție ideologică a ce înțelege Woody Allen prin boema nord-americană. Dezinvoltă sexual, aflată în căutarea permanentă a unei stări extatice puternice (fie de plăcere, fie de suferință, fie de amândouă simultan), Cristina nu are nici talent, nici opinii despre nimic. Ea știe doar ce nu-i place, anume atmosfera închistată moral (o numește la un moment dat în film „puritană”) și materialistă a Statelor Unite. Repet, Cristina, o ființă la rândul ei din clasele sociale de vârf ale societății, corespunde maniei simbolice a lui Woody Allen pentru boemie: deși are înclinațe spre artistic, educația down-to-earth americană și pragmatismul celei mai capitaliste societăți din lume o împiedică pe Cristina să-și dea frâu forței sale creative. Până la finalul filmului, deși Cristina face mii de poze, nu știm dacă nu cumva ea este o veleitară, un artist ratat sau doar un fotograf neoriginal.

Pentru cei care au citit romanul lui Henry James, The Portrait of a Lady, comparația ce va urma e transparentă: Vicky & Cristina sunt un fel de Isabel Archer din prezent. Woody Allen exploatează o temă identică și veche de o sută de ani: contrastul dintre bogații Americii, inși practici cu valori patriarhale (familia pe primul loc), și marea cultură europeană, pretins liberă, visătoare, idealistă, dezinhibată.

Firește că această perspectivă este o invenție livrescă sau expresia frustrării elitelor unei societăți tinere, ca cea americană, care se simt depășite spiritual de elitele bătrânei Europe. Dacă la Henry James contrastul dintre Noua și Vechea Lume mai avea sens la 1900, pe vremea când rentierii cu origini înalt burgheze sau chiar aristocratice nu-și văzuseră încă averile spulberate de inflația Primului Război Mondial, în filmul lui Woody Allen nu înțelegem în ce mai constă social diferența. Nu de alta, dar Europa culturii înalt aristocratice, post-medievale, a decedat în anul 1945. Presupunerea noastră este că Woody Allen are o impresie deformată asupra vârstei Europei.

Woody Allen regizează într-o Spanie a anilor 2000, cu un nivel de trai apropiat Americii, cât se poate de modernă, de parcă ne-am uita într-o cartolină a portului Barcelona pe fundal marin de la 1910.

Dovada viziunii reacționare, stupid paseistă o găsim în decorurile de natură alese de Woody Allen. Ele sunt, nu zic, absolut superbe estetic și reprezintă un merit al fimului, poate singurul.

Pe de altă parte, ați deschis vreodată un ghid turistic al Europei pentru nord-americani? Ei bine, eu am făcut-o. Ce văd americanii din Europa? Parisul, bineînțeles, orașul antonim junglei de zgârie-nori a New Yorkului. Și apoi? Cu siguranță gusturile micburgheze ale americanilor amestecă în cap trei imagini-clișeu: vița de vie întinsă pe dealuri, cu un conac impozant în spate, din Italia nordică și meridională (Toscana, Veneto, Piemont), podgoriile de un verde intens din Burgundia, Provence, Bordeaux, Languedoc-Rousillon și sclipirea Mării Mediterane de pe un iaht la două aruncături de ancoră de portul Marsilia sau Veneția. Totul este înecat în soarele Europei de Sud, a nuanțelor de roșu din pahare burduhănoase, a unei bucăți aruncate neglijent pe masa de pâine sau brânză. Câteva măsline construiesc stereotipul poetic perfect. Aceste instrumente ale vieții ușoare europene, expresia culturii elitelor Europei din punctul de vedere al americanului cu bani, nu au nimic spiritual sau artistic în sine. Puneți sub dedesubtul „apusului de soare în Mediterana sticlind argintiu în paharul de șampanie” un preț exorbitant de câteva mii de euro și americanul prosper va pricepe numaidecât că, pentru el, spiritul european este o plăcere de lux pe care nu oricine și-o permite.

Degradarea unei tradiții moarte la care industria turismului luxos supune trecutul Europei ar trebui să ne îngrozească pe noi, puținii europeni rămași care mai au idee despre ce a însemnat cândva excelența artistică a Lumii Vechi.

În această privință, Woody Allen, cu toată sofistica(ta) sa psihanaliză (la care ajungem curând), nu depășește nivelul psihologiei americane de turmă, dar cu mulți bani. Woody Allen este doar un 50 cent care a terminat liceul în Europa de Vest. He is not the genuine article. Pentru Woody Allen, decorurile clișeistice, dar frumoase, scot în evidență idilismul amoral al vieții simple, naturale, serene, pe care societatea americană, dinamică, rațională și într-o goană nebună după profit nu le-a avut niciodată, și conțin ce are deosebit Europa de oferit… lumii snoabe din America.

Clișeul snob e pretutindeni la Woody Allen, nu doar în superficialele sale puneri în scenă, ci, mai cu seamă, în dialoguri și în psihologia personajelor.

Spuneam că Vicky & Cristina ajung în Barcelona. Cum sunt două „umaniste” impure, nu-i de mirare că în discursul lor observăm la tot pasul două registre verbale: cel banal american, pe care îl știm din toate filmele, și cel oarecum înalt, în care vocabularul devine brusc abstract (multe aglomerări de atribute adjectivale) pentru a coborî totuși la temperatura străzii imediat. Oare nu Woody Allen vorbește prin ele?

Atrase de boema europeană, Vicky & Cristina cunosc un pictor trăznit. Juan Antonio (Javier Bardem) este un soi de Picasso recent. Trăiește clipa, pictează, se iubește cu multe femei, zboară avioane, merge cu bicicleta ca un puști, în fine, este un bărbat neamerican. Pe deasupra, ca orice artist modern, gândește dincolo de bine și de rău. Este profund amoral, dar adoră traiul natural. Juan Antonio le propune celor două o călătorie până în Oviedo, unde vor vizita orașul, vor ciuguli câte ceva și, poate, se va culca cu amândouă.

Juan Antonio este doar imaginea prototip, alt stereotip, a pictorului european dintotdeauna. Dacă ar avea convingeri puternice, Juan Antonio ar fi undeva la mijloc între Pan și Dionysos, dar Woody Allen este departe de asemenea subtilități religioase.

Una peste alta, Juan Antonio o seduce pe Vicky cea logodită și apoi ajunge să trăiască cu prietena ei, Cristina.

Aici se află și esența filmului: artistul de dincolo de societate (cu toate că nu aflam nicăieri cât de integrat este Juan Antonio în societatea spaniolă, deși, contrar sărăciei asociate de regulă artiștilor boemi, Juan Antonio duce un trai burghez) care pune în dificultate ansamblul de valori al celor două americane.

Pentru Vicky, faptul că face sex cu Juan Antonio nu reprezintă o problemă morală. Viitorul soț nici nu contează ca suflet, ci doar ca instrument în vederea unui destin fericit (dar calculat rațional, ca o asigurare de sănătate). Ce o deranjează pe Vicky este întrebarea: ce vreau de la viața mea, să trăiesc liberă cu iubitul meu Juan Antonio în Barcelona sau să mă supun convențiilor sociale de elită ale Statelor Unite? Între cele două universuri, Woody Allen alege doar unul: mai bine culcușul confortabil american. Vicky nu poate să înțeleagă echivocul vieții lui Juan Antonio și, deși consideră alternativa unei iubiri însiropate cu pictorul spaniol ca viabilă, alege certitudinea traiului bătătorit care o așteaptă peste Ocean, acasă. Nu știm sigur dacă va fi fericită în oricare dintre cele doua lumi, dar decizia raționala de la final o definește cel mai bine pe Vicky. Amoralitatea neartistică pe care o are în comun cu Juan Antonio rămâne un mister neexplorat al filmului. Woody Allen este ros de confuzii morale de teamă de a nu-și asuma până la capăt portretul de om nerespectabil moral. Există un tip de lașitate morală în Woody Allen care îi suspendă virilitatea: dacă adori promiscuitatea, nu te poți preface familist sau nu te poți bucura de buna părere a prejudecăților sociale. Woody Allen zace la mijloc în această contradicție dezonorantă pentru un mascul fioros.

Cristina, artista în devenire, caută căutarea experiențelor limită. Nu am aflat care este identitatea Cristinei: ea este o femeie matură bolnavă psihic de adolescentism cronic. Cu o sexualitate fără sens, Cristina va trăi nu numai cu Juan Antonio, ci și cu fosta nevastă a acestuia, o pictoriță psihotică și agresivă, Maria Elena (Penelope Cruz). Am acceptat modelul uzat al artistului boem care nu își impune frâie morale, însă Woody Allen plusează și de data aceasta prin convențional: Maria Elena are comportamentul înflăcărat, pasional al femeii latine, imposibil sau greu de înțeles de cele două turiste americane, frigide emoțional.

Într-un final, Woody Allen construiește un film în care găsim multe clișee snoabe și puțină viață. Clișeul snob poate fi confundat cu rafinamentul și inteligența, iar lipsa de viociune primește titlul nobil de decadență. Eu prefer să îl numesc pe Woody Allen un regizor american bun în Statele Unite, dar absolut mediocru în Europa mea.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Triviale și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Vicky Cristina Woody Allen

  1. anojn zice:

    W.A. face filme într-o categorie proprie. Despre el, despre obsesiile lui, despre psihanaliza lui, dar sui generis, și o bună parte din ele în legătură cu un obiect cultural-simbol fetișizat-parodiat-luat ca reper ( Love and Death – War and Peace; Interiors – Bergman & Bergman’s Persona; Stardust Memories – 8 1/2; A Midsummer Night’s Sex Comedy – Bergman & Shakespeare; Crimes and Misdemeanors – Crime and Punishment, cele mai ușor de conectat). Îi poate fi reproșată superficialitatea cu care tratează cultura europeană, o schematizare și o eliminare a nesemnificativului care nu poate fi narat sau așezat în umorul de tip one-liner pe care îl practică el. Însă nu se poate spune că nu știe ce face, că nu își asumă această superficialitate care rănește, probabil, pe europeanul ce-și ia prea în serios moștenirea culturală. (puneți ghilimele unde considerați necesar)
    Ca ipoteză : Filmul Vicky, Cristina, Barcelona este realizat prin mijlocirea stereotipurilor fiindcă oamenii despre care vorbește trăiesc și gândesc în stereotipuri. Camera nu se distanțează de ceea și de cei pe care îi filmează, nu se poziționează într-o logică superioară de unde să critice ceea ce filmează, ci se apropie cât mai mult, pentru a fi în lumea pe care o văd, așa cum o văd, Vicky, Cristina și Juan Antonio.
    În fine, la W.A. sunt poate mai interesante filmele fără poante, filme fără W.A. : Interiors, Hannah and Her Sisters, Another Woman, September.

  2. engambament zice:

    o tristete de film. m-am straduit din rasputeri sa-l vad pana la sfirsit, n-am reusit. nu inteleg de ce plm atita agitatie in jurul lui!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s