H.-R. Patapievici și minciunile de dreapta

Problema

Despre primele generații urbanizate după declanșarea Revoluției Industriale s-au adunat mormane de date și fapte. Subiectul este clasat.

Cea mai interesantă istorie statistică a importanței colosale pe care a reprezentat-o modernitatea, înțeleasă aici ca revoluționarea mijloacelor de producție, pe care o cunosc este cea a laureatului Nobel pentru economie, Robert William Fogel, The Escape from Hunger and Premature Death, 1700–2100: Europe, America, and the Third World, publicată acum un deceniu. Nu este rostul meu să pun la îndoială importanța epocală a industrializării. Fără modernitate și fără progres, eu nu aș mai fi aici să vă scriu. Probabilitatea de a fi trăit până la aproape 30 de ani înainte de secolul al XIX-lea, să pot studia, să am acces cu atâta dezinvoltură la cunoaștere, să trăiesc fără să robotesc pe câmp pentru a supraviețui este destul de mică raportată la standardele de viață tradiționale. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-am născut la finele secolului al XX-lea.

Revenind, istorii entuziasmante ale revoluției industriale s-au scris cu nemiluita. Cele pe care m-am bucurat să le citesc le aparțin unor David Landes, Lenard Berlenstein (ca editor) și Eric Hobsbawm. O altă lucrare care mi-a deschis ochii cu privire la ce a însemnat viața înainte de modernitate este cartea erudită și încântătoare a economistului italian Carlo Cipolla, Before the Industrial Revolution: European Society and Economy, 1000–1700.

Încă din istoria lui Eric Hobsbawm The Age of Capital: 1848-1875 am aflat că primele generații de muncitori industriali au trăit într-o sărăcie cruntă, în condiții mizere în proaspetele cartiere ridicate la marginea primelor orașe-fabrici, îngrămădite și groaznice ca standard de viață. Mortalitatea infantilă și media de viață lăsau mult de dorit chiar și în comparație cu ravagiile sezionere sau epidemice produse de economia tradițională agrară.

Lucrarea de 800-900 de pagini a istoricului englez E. P. Thompson, The Making of the English Working Class, m-a convins complet, prin faptele istorice documentate, că viața urbană modernă s-a născut în teribile chinuri, iar că volumul coordonat de F. A. Hayek, Capitalism and the Historians, la care eseistul H.-R. Patepievici face trimite ca la ultima scriptură în materie de istorie economică, este frecvent denaturat de exagerări și omisiuni patentate. E. P. Thompson depune oarecare efort în lucrarea susnumită pentru a arăta ipocrizia anumitor istorici englezi când vine vorba de suferințele primilor angajați industriali.

Karl Polany cu a sa deja clasică The Great Transformation confirmă imaginile crunte ale mahalalei industriale și elaborează o critică esențialistă a modernității pieței capitaliste.

Cu siguranță, nimic din bunăstarea incredibilă a capitalismului în Anglia contemporană nu se lăsa anticipat de pauperitatea de atunci (1780-1850), tot așa cum penuria cartierelor muncitorești braziliene sau indiene de azi nu va fi peste un secol dacă procesul modernizării capitaliste se va desfășura normal, adică rapid. Între ei de atunci si noi de acum s-a căscat o genune ontologică.

Despre clasa muncitoare în primele faze ale revoluției industriale au scris, după cum se cunoaște, Friedrich Engels și Karl Marx. Volumul I al Capitalului este segmentat în capitole teoretice și istorice, unde informațiile sociologice primează. Clasica The Condition of the Working Class in Britain a lui Fr. Engels analizează cu date statistice interesante intervalul de la 1800 până la 1844 în industria engleză.

Marx & Engels detestau imbecilitatea și mentalitatea retrogradă a țărănimii europene, protejată fizic de exploatatori feudali, artistocrații de sânge ai Europei. Nu găsim apărări laudative ale vieții la țara, a omului idilic, pur și curat la suflet de la sine, de pe ogoare. Ca doi progresiști pozitiviști ce erau, materialiști ca orice capitalist, tratau orașul ca pe viitorul omenirii, iar satul ca întruparea barbariei materiale și spirituale. Nici unul dintre ei nu situa capitalismul altfel decât înaintea oricărui alt mod de producție cunoscut în istorie.

Pe de altă parte, denunțarea inegalității de clasă și a condiției precare material a primelor generații de proletari (muncitorii salariați) a constituit preocuparea dintotdeauna a stângii. Sindicatele, lupta legală pentru diminuarea zilei de muncă și salarii decente sunt achizițiile discursului rațional progresist. Nu putem vorbi de social-democrația europeană în absența rolului fundamental pe care l-au jucat, printre alții, Marx & Engels.

Despre „pauza lui Engels” în dezvoltarea capitalismului modern discută hiperștiințific și Robert C. Allen, profesor la Universitatea Oxford, într-un articol relativ recent, din 2009.

La noi la țară

Horia-Roman Patapievici a debutat cu un volum de eseuri numit Cerul văzut prin lentilă. Recent, cartea a fost republicată într-o ediție de buzunar la editura Polirom din Iași. Nu am habar câți români îi citesc eseistului cărțile. Să fie câteva zeci de mii, poate sute de mii dacă adunam toți cititorii săi de la începuturi până în prezent? Poate suntem prea optimiști cu cifrele. Oricum ar fi, Cerul văzut prin lentilă există, este un fapt, nu o interpretare, ca să parafrazăm o formulă sentențioasă recurentă a autorului atunci când ține o prelegere.

Cititorii săi sunt și ei vii, au personalități diferite și se informează cu analizele eseistului. Dacă profesorii universitari din România nu ar fi în majoritatea lor un grup omogen de plagiatori sterili științific, probabil că măcar unul dintre cei onești, harnici și creativi ar fi reacționat din timp la câteva raționamente contrafactuale ale eseistului Horia-Roman Patapievici. Dar cum această infimă categorie de academici probi se preocupă să rămână cât de cât în legătură cu minimele standarde din domeniul lor de cercetare prin citirea articolelor/volumelor științifice la cald din centrele universitare care contează la nivel mondial, de ce s-ar ocupa cineva de un eseu inocent scris de un eseist român pentru marele public acum 20 de ani?

De ce? Fiindcă adevărul trebuie apărat cu orice preț în fața manipularii ostentative, a insinuărilor mincinoase, a stratagemelor discursive țintite într-un auditoriu educat, curios și, pare-mi-se, enigmatic de credul.

Să trecem direct la subiect.

În Cerul văzut prin lentilă (editura Polirom, Iași, 2005) H.-R. Patapievici a grupat trei articole-eseuri care abundă în dezinformări patentate aflate în directă contradicție cu întâmplările istorice reale. Acestea sunt Adevărul și arhetipul (pp. 213-217), Epidemia de idei primite (218-223) și Istoricii și capitalismul (pp. 224-228).

Am amintit deja câteva din istoriile reputate și recunoscute în mediul academic global. Pe oricare o deschideți și o lecturați veți fi informați, pe seama unor mărturii indiscutabile, cu privire la indigența clasei muncitoare în primele etape ale industrializării. Pentru cei care doresc o extindere a acestei realități în timpuri recente, țările în curs de dezvoltare s-au confruntat până de curând cu supraaglomerarea muncitorimii prost plătite din noile centre urbane. Operatorii din fabricile chineze nu duc o viață de invidiat. Salariile sunt, după standardele întregii Europe, sub orice critică. Cea mai semnificativă porțiune din venituri merge în acoperirea costurile minimale de supraviețuire. Și, totuși, cum orice social-democrat european crede, specia umană nu cunoaște altă cale în progresul antropologic infinit temporal de la sat la oraș.

Spicuim câteva fragmente din delirurile cinice ale lui Horia-Roman Patapievici:

Trebuie să admitem că, în consolidarea opiniei defavorabile capitalismului, cifrele și statisticile (ca expresie a realității) nu au jucat nici un rol. (p. 216)

Îi somez pe cititori să arunce o privire pe articolul lui Robert C. Allen și, dacă au curiozitatea, pe cartea lui Friedrich Engels, publicată în 1844, The Condition of the Working Class in Britain. Tabele cu statistici nu doar că nu lipesesc, dar sunt osatura întregii demonstrații.

Dacă încercăm o clipă să facem abstracție de înclinațiile lacrimogene ale sensibilității noastre, vom fi imediat izbiți de faptul că descrierea lui Engels este pur mitologică. Aflăm de la acest autor că, în Anglia, apariția industriei a despicat în două modul de viață al muncitorilor. Înainte de apariția sistemului de fabrică, muncitorii vegetau într-o existență dreaptă, pașnică și confortabilă, ghidați de probitate și trăiau pios; ei nu trebuiau să se spetească muncind, făceau ce voiau și câștigau exact cât le trebuia; muncitorii practicau munci sănătoase pe câmp sau în grădină, munci care erau în sine recreative, compatibile cu jocurile educative, care le stimulau sănătatea și vigoarea; moralitatea lor nu era egalată decât de vigoarea lor fizică, iar copiii lor creșteau cu frica lui Dumnezeu, într-o idilică simplicitate prosperă (celor increduli față de fidelitatea fragmentului le recomand recitirea cu ochi lucid a întregului fragment). (pp. 219-220)

Într-adevar, sunt pasaje în cartea lui Engels galvanizate de un sentimentalism searbăd pentru traiul sănătos în natura al țărănimii engleze, dar de aici până a-l înfiera pe capitalistul Engels, un dușman de moarte al remanențelor feudal rurale, ca un apologet al vieții campestre este cale lungă. Ideea potrivit căreia Marx sau Engels ar fi îmbrățișat bunătatea primordială a omului sălbatic este o minciună sfruntată, repetată cu o obstinație iezuită de către Horia-Roman Patapievici, care contrazice absolut opera amândurora. Oricâte rele colcăiau în cartierele proletare din Manchester anilor 1780-1850, nimic nu putea fi mai silnic (și mai apropiat de sclavie) decât zilele de corvoadă executate de țărani pe pământurile contelui medieval sau decât explotarea generalizată prin sclavagism a imperiilor antice sau extraeuropene. Engels nu avea la ce perioadă premodernă să se întoarcă. Social-democrația detestă din toții rărunchii paseismul și nostalgia, anulează tradițiile ca expresia pură a reacțiunii. Mai degrabă reacțiunea și apărătorii ei anacronici îi are ca aliați pe intelectuali publici ca H.-R. Patapievici, un european revolut.

Atunci când eseistul ajunge la munca dezumanizantă din uzine, prin hornuri, în mine a copiilor de nici 10 ani câte 12 ore la rând pe zi în Anglia victoriană, un fenomen incontestabil factual, rezervele ascunse de ticăloșenie ating limite abominabile. Parcă H.-R. Patapievici ar fi un negustor de sclavi din New Orleans în 1850. Dacă a vinde oameni este o cutumă sanctificată de tradiție, de ce nu s-ar putea totuși executa? Cum însă îi este imposibil să practice arta comerțului de trupuri (vocația unui Iuda), H.-R. Patapievici își tranzacționează semenii în spirit. Creștinismul ne învață să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, o lege a inimii care nu a atins conștiința de plumb a celor morți lăuntric.

Discuția însă nu se poate încheia aici, căci practica folosirii copiilor la munca adultă trebuie evaluată în raport cu obiceiurile epocii, nu în raport cu standardele noastre (standarde care, ele însele, sunt un efect al evoluției ce a fost făcută posibilă de capitalism). Or, ce descoperim aici? În economia familială, copiii erau întotdeauna folosiți la muncă; în contextul aparției industriei, cei mai viguroși au fost păstrați la câmp, în timp ce „slăbănogii” erau trimiși de familiile lor în fabrici, pentru că munca în fabrică era considerată mai ușoară decât cea agricolă. (p. 226)

A împinge sau a trage vagoane de cărbune ori a sta în preajma unui cazan cu fier topit, a te strecura prin coșurile înguste și asfixiante zeci și zeci de ore într-o săptămână sunt treburi pe care, bicisnici copii ai viitorului, nu ați reușit să le practicați. Poate dacă tradiția, pe care Horia-Roman Patapievici o apără ca un cruciat dezlănțuit ce scaldă în râuri de sânge Ierusalimul, ar fi rezistat, atunci v-ați fi bucurat și voi de pâinea câștigată de mici în sudoare animalică a corpurilor voastre neprihănite.

Ora de muncă a eseiștilor

Horia-Roman Patapievici este un burghez. Conservator și iubitor din amvon al capitalismului. Cariera sa de angajat s-a desfășurat însă la stat. Între 2005 și 2012 eseistul a fost uns politic ca președinte al Institutului Cultural Român. Bugetul plătit de cetățenii României se ridica, în unii ani, la 10 milioane de euro. Românii i-au plătit și salariul demnitarului Horia-Roman Patapievici. Nu piața liberă după mecanismele cererii și ofertei în regim de competiție liberă, să ne înțelegem, ci taxele și impozitele poporului muncitor. Salariul său lunar era de 5800 de lei, fără diurne, fără șofer, fără alte beneficii. Destul de puțin pentru un președinte de institut care administra o sumă de 10 milioane de euro, dar suficient de mult pentru un aparat de stat scofâlcit de corupție și incompetență.

Horia-Roman Patapievici a activat și la postul public de televiziune, doborât la pământ de datorii ce se ridică la 100 de milioane de euro. Eseistul derula o emisiune săptămânală cu o audiență de palat cultural, Înapoi la argument, pentru care era remunerat cu suma de 2790 lei/emisiune săptămânală în 2008, 1986 lei/oră de emisie în 2009, 1750 de lei/oră de emisiune în 2010, 1708 lei/ pe oră în 2011, 1654/ pe oră în 2012. După ce adunați aceste palpabile sume, care provin, simțim nevoia să repetăm, din încasările în taxe și impozite ale statului roman, gândiți-vă de ce postul național de televiziune este, după toate estimările generale, falimentar. Ab uno disce omnes.

În orice caz, domnul Patapievici se putea lăuda cu o leafa lunară cumulată de bugetar de peste 3000 de euro într-o societate în care venitul mediu lunar este de 1.615 lei în octombrie 2013 (am ales o dată nu mai veche decât anul 2012, cel final pentru bugetarul Patapievici).

În declarația sa de avere domnul Patapievici, în urma informării publicului larg prin presă cu privire la salariile sale, nu a trecut cifrele vehiculate de presă, dar nici nu a depus efortul complet de a dezminți cu documente clare aparentele calomnii salariale. Până la proba contrarie care să spulbere norul de îndoieli, doar în anul 2008 omul de dreapta angajat la stat Horia-Roman Patapievici încasa 2790 x 4 + 5800 lei pe lună.

Și, pentru a încheia, nu capitalismul este răspunzător pentru aceste venituri.

1.986 de lei net/oră
1.986 de lei net/oră
1.986 de lei net/oră
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la H.-R. Patapievici și minciunile de dreapta

  1. cezar jipa zice:

    „Și, pentru a încheia, nu capitalismul este răspunzător pentru aceste venituri.”

    Pai bugetul (de stat) si cel al TVR este produsul muncii capitaliste a privatilor. Taxele si impozitele nu sunt publice, ci f. private, pt. ca statul nu face bani, doar cheltuie. Cu eficienta variabila 🙂

    Da, stim de parerea capitalistului Engels si a lui Marx (acest Patapievici sclav personal al primului, lol) despre taranimea …mondiala.
    De-asta exercitiile politice de inspiratie… marxist leninista i-a scutit de suferinte pe multe zeci de milioane, prin deces. Proprietatea e un moft !

  2. vicuslusorum zice:

    @cezar jipa:

    Fara indoiala ca bugetul statului provine din piata. Eu am accentuat doar originea bugetara a filocapitalistului Patapievici, nu din economia reala.

    Finalul comentariul este obtuz si neclar. Marx si Engels nu sustineau moartea taranimii. Capitalismul o „ucide” de la sine.

    Experimentele sovietice cu taranimea sunt dubioase. Au oscilat intre genocid si nereformare.

    • cezar jipa zice:

      Lui Cartarescu n-au mai putut sa-i scoata pe nas originea „bugetara” a banilor sai, asa ca l-au ars pe alte aspecte pt. deviatiile sale de „dreapta”.
      De fapt, problema e ca unii oameni au banii :). Este morala fuga in offshoruri de frica impozitarii de 75% ? 🙂

      Experimentele marxiste economice/politice i-au facut pe unii sa emigreze in …America.
      Asta nu scade, Doamne fereste, cu nimic utilitatea reevaluarilor Capitalului prin nesfarsite „citiri corecte” a numitului marx si engels.
      In plus, in Capitalul nu intalnim nici lagare nationale de exterminare, nici criterii laxe de alegere a secretarilor de partid.

  3. Am o sugestie .. lasa cartile alea academice si cata Sybil a lui Disraeli. Delicosa mi s-a parut o replica a unui personaj care zicea ca societaile de evganghelizare care trimiteau misonari prin Africa si India ar fi cheltuit banii mai cu folos in mahalalele proletarilor …

    Si – aici pot gresi – nu ajungeau in fabrici doar copii ““slăbănogi” erau trimiși de familiile lor în fabrici . Mi se pare ca numa copilul cel mai mare ramanea sa lucrze panatul .. fratii sai trebuiau sa plece. Asa ca tot sec XIV-XVIII a avut o pletora de sarantoci fara alta speranta decat sa devina servitori ai unui stapan care poa ii mai si hranea odata la 2 zile , le arunca zdrentele sale si mai ales le oferea un colt (de camera, de ho, de grajd) unde sa doarma … si cateodata le arunca si un ban ..
    In Anglia sec XVII si mai ales XVIII, apoi in Franta , acestia devin primii muncitori industriali. Si copii lor vor fi tot muncitorti industriali. De la 8 ani!
    Si orice s-ar zice mult mai prost tratati decat copii taranilor care trebuiau si ei sa munceasca.
    Si copii au lucrat – in Anglia – si in ture de noapte pana spre 1900.. cand din motive militare a fost interzisa munca de noapte a copiilor sub 14 ani si a femeilor insarcinate.
    (Tocmai fusese scazuta din nou inaltimea la recrutare – mi se pare ca la 152 cm ! Si chiar si asa gaseau cu greu incorporabili- cereri aveau insa … Si armata a reactionat. Adica dnii ofiteri superiori prin fumoarele cluburilor la un pahar de porto au zis ceva gen “Si draga sir John ce naiba faceti voi acolo in Parlament?! Nu de alta dar daca nu luati nici o masura peste 10 ani se va zice ca in Aglia exista o rasa de pigmei albi condamnati sa fie soldati!”
    SI fara zgomot .. a aparut o propunere legisativa .. si fara nici o discutie a fost votata pronto!! Si cei “interesati” si “lezati” si-au tinut gura . Stiau ei de ce..)

  4. vicuslusorum zice:

    @ghitza bizonu:

    In principiu, companiile de stat fac profit. Nu si in Romania. De aici caracterul suspect al bugetarului roman.

    Paznicul de la privat nu produce nimic. Sunt multe meserii neproductive daca folosim marfa ca celula de baza a pietei capitaliste.

    • mersoa io stiu. Pai de ce crezi ca intreb ?

      Insa inteptualu care „gandeste” in lozinci nu stie decta una si buna” Privatu PRODUCE bugetaru CONSUMA!!!” Ca asa ceti el la cursu scurt de evanghelizare de pe Mises.com.
      Acu sa ma distrez mai zic o situatie pe baza de ce produce (din principou) privatu – sa zicem un liceu. Azi in licee sunt anexati si bodygarzi ai unor fime private. Deci „logic” putorosu de profesor mananca din „prooftu” generat de badygard nu?!
      Foloseste de situatiile evocate de mine .. si o sa descoperi cati insi „inteligenti” iti raspund cu „ba p’a ma-ti!” (asta find benigna!) sau incep sa tipe ca in anii 50 comunistii au distrus elita sun tu vreio sa ii omori ca pe Coposu , ca tu sa mergi in Correa de Nord sau incep sa insire poezii de copii … Ma rog nici preteni multi nu o sa mai ai …

      Cat despre profit la noi.. Pai aceiasi inteigenti au fost invatati ca statu nu face profit nicodata da niciodata!! Asa ca daca ajung cumva in pozitie de stabi la firme de stat …
      A da. Ca obsrvatie – in gnl tutunu si alcolu aduc profit. Nu si in Romania!! Am „actiuni” la Zarea … dividentu pe un an nu face nici cat biletel de transpot in comun (minim 2 calatorii metrou si 2 tramvai sau 4 tramvai). La noi si bordelurile ar da faliment …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s