Noua aristocrație sau Thomas Piketty

Celibatarii și marele capital

Într-un roman de o răutate diabolică și de o frumusețe rece din 1934, Henry de Montherlant, membru de onoare al Academiei franceze, redă declinul a doi aristocrați trecuți de jumătatea vieții. Celibatarii cuprinde o întâmplare din Franța anului 1924. Arcul istoriei familiale se întinde până la 1869, deci putem spune că Montherlant, cu frenezia unui Balzac sadic, închide în copertele unei cărți de dimensiuni medii o secțiune a societății franceze din intervalul 1869-1918. Protagoniștii sunt trei la număr: primul, baronul Elie de Coëtquidan, un bătrân în jur de 65 de ani (o vârstă onorabilă pentru începutul de secol XX), virgin, imbecil și câinos, fratele sau, baronul Octav, o canalie egoistă care trăia din veniturile aduse ca membru în consiliul de administrație al unei bănci comerciale (suficient pentru ca baronul să se considere un self made man pe model american) și nepotul de soră al celor doi „unchi”, Léon, conte de Coantré, un coate-goale idiot ca și unchiul său Elie. Léon, asemeni unchiului Elie, nu s-a căsătorit niciodată.

Amândoi sunt doi inși lipsiți de realism, sărăciți în urma creanțelor care le-a redus considerabil averea, nu au muncit niciodată în viața lor, nu au nici un simț social, sunt pe jumătate niște copii bătrâni, pe jumătate doi imbecili aroganți ce și-au risipit viețile stând în casa din strada Argo până ce hainele li s-au ferfenițit și datoriile i-au împins la evacuarea căsoiului. Léon, spre deosebire de unchiul său cu un arbore genealogic întins până în secolul al XV-la, refuzase câteva partide „bune” în tinerețe (fete din familii bogate care să-i fi scos neamul din sărăcia ce se profila din ce în ce mai amenințătoare), încercase câteva afaceri ce se dovediră falimentare, se culcase cu câteva zeci de femei din păturile inferioare (croitorese, spălătorese, chelnerițe etc.), dar, cum era un dobitoc inutil social și fără un frate mai mare bancher, va sfârși la țară, umilit, unde moare în urma unei comoții cerebrale în căsuța unui portărel din curtea castelului impozant al conților de Coëtquidan.

Montherlant jubilează cu maliție la fiecare pagină a sfârșitului sordid la care cei doi aristocrați sunt împinși de soartă. Acțiunea reală a romanului este organizată în jurul banilor: Elie cel inept și violent verbal apelează la fratele său care-i stabilește o pensie viageră modestă, dar suficientă pentru a-și sfârși zilele în pace, însă nepotul său, Léon, va muri în mizerie și frig, ca ultimul sărăntoc. Unchiul Octav, un ticălos ca oricare dintre cei doi (doar că norocos deoarece „își făcuse o situație” la timp prin simpatia oferită de un bancher dintr-o familie a burgheziei financiare), nu-l va ajuta și nici nu simți vreo părere de rău când află de moartea lui Léon.

Sume de bani apar aproape pe fiecare pagină: 400 de franci, 1000 de franci, o rentă de 10000 de franci, o donație de 8000. Ca și la Balzac, nu afli la ce se referă aceste sume dacă nu le înveți paritatea. Din fericire, suntem informați că o înghețată valorează un franc din gura nepoatei celor doi baroni sau că leafa unui lacheu la un hotel parizian era de 800 de franci pe lună în anul 1924. Prețurile par a avea o anumită stablitate, deși bătrânul Elie se plânge că inflația perioadei de după 1914 i-a topit capitalul pe care statul francez îl garanta prin acțiuni ca stabil.

Despre declinul aristocrației franceze și înălțarea claselor de mijloc acum un secol vorbește tangențial și economistul francez Thomas Piketty, a cărui carte, Capital in the Twenty-First Century, publicată anul acesta la Harvard University Press, produce deja senzație în Statele Unite. Thomas Piketty, alături de Emmanuel Saez și Anthony Atikson (dar și de o echipă întreagă: cf. cele două volume, editate de cei deja amintiți, apărute la Oxford University Press, USA, Top Incomes: A Global Perspective), se ocupă de aproape două decenii de studiul inegalității sociale cauzate de distribuția veniturilor și a capitalului fix în capitalismul global. Informațiile pe care le-au adunat și le-au transformat statistic îi plasează în rândul celor mai buni economiști pe subiectul inegalității și al taxării la nivel mondial. Thomas Piketty este deja un economist răsfățat în unele campusuri universitare de peste Ocean, MIT fiind doar un exemplu, iar faima sa va crește cu siguranță. Cum este un economist cu simpatii de stânga care nu împărtășește optimismul cinic al economiștilor neoclasici (ma gândesc la Greg Mankiw), Thomas Piketty, deși are susținerea unor Robert Solow, Paul Krugman sau Joseph Stiglitz, nu cred că va lua vreodată Premiul Nobel.

Rata creșterii economice (g) și rata rentabilității profitului (r)

Capital in the Twenty-First Century este un volum considerabil ca dimensiuni, scris într-o limbă clară și la obiect, excelent ca informație, fără jocuri retorice și fără prețiozități gratuite. Orice cititor cu o educație universitară îl poate înțelege, deși, pentru cine are curiozitatea de a citi un articol științific scris de Piketty et alia, ideile din Capital in the Twenty-First Century au o formulare matematică destul de sofisticată pentru cei care nu au urmat un profil academic tehnic.

Deși am fi bănuit din titlu că Th. Piketty datorează ceva economistului Karl Marx, francezul nu are nimic în comun cu marxismul, pe care îl și critică pe alocuri în Capital in the Twenty-First Century. Piketty îl acuză pe Marx de perspectiva sa apocaliptică asupra capitalismului, o critică de valoare destul de întâlnită care trădează lectura superficială a Capitalului. Ce are totuși Th. Piketty similar cu Marx, iar ceea ce mulți economiști îndrăgostiți doar de modelul lor matematic nu demonstrează, este apelul constant la date sociologice. Piketty crede, cu suficient bun-simț și multă bunăvoință, că economia este o știință socială care se bazează pe evenimente istorice recurente sau nu, nu o abstracție dezmințită sau confirmată de date colectate la întâmplare din societate.

Când vine vorba de informație istorică, Th. Piketty este fabulos. Francezul are și o ideologie politică, cea iluministă, pe care își clădește studiul. Articolul 1 al Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului spune negru pe alb astfel:

Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică.

Th. Piketty visează la un sistem capitalist în care elitele bogate ale societăților dezvoltate (și nu doar ei) au acumulat averi prin muncă, talent și merit personal. Numai astfel bogăția lor contribuie la utilitatea publică a tuturor. În fond, sistemul politic democratic, bazat pe reprezentativitate, are sens doar în măsura în care individualismul capitalist produce și adâncește binele general, oricat de calitativ ar fi acest concept.

Întâi Th. Piketty ne pune la dispoziție câteva dintre instrumentele din trusa sa de economist.

Venitul este la Piketty (bunăoară, ca la Marx) totalitatea cantității de mărfuri produse și distribuite într-o perioadă dată, să zicem de un an calendaristic. Venitul este producția actuală.

Capitalul, în schimb, stă pe loc și indică întreaga avere socială acumulată în trecut, cu cel puțin un an înainte.

Marx ar fi spus, în limbajul său metaforic, că venitul este munca vie, iar capitalul reprezintă munca moartă. Venitul este prezentul și viitorul unui grup uman, în vreme ce capitalul adună venitul înghețat ce provine din trecut.

Care este fracția dintre capital și venit sau, altfel formulat, de câte ori intră venitul în capitalul existent (sau viceversa)? Piketty a calculat fracția capital/venit pe care o denumește cu simbolul grec β.

β = c/v este în țările dezvoltate (Statele Unite, Germania, Japonia, Franța, Marea Britanie etc.) de ordinul 6, adică venitul total pe 6 ani calendaristici al unei societăți acoperă valoarea întregului capital existent. Mai simplu spus, dacă toate clădirile, mașinăriile, mașinile, bijuteriile, tablourile etc. din Franța ar fi distruse mâine, iar producția anuală ar rămâne constantă (ceea ce-i imposibil, dar acum discutăm in abstracto), întregul capital risipit s-ar înlocui în exact 6 ani de acumulări de mărfuri și servicii noi-nouțe. Th. Piketty nu ia în considerare capitalul uman (Gary Becker s-ar supăra) pentru că îl vede ca parte din capitalul existent doar în condițiile în care ar exista drepturi de proprietate peste angajați, ca în regimurile sclavagiste. Altfel, productivitatea capitalului uman nu se poate calcula certamente separat de totalitatea factorilor de producție, deși aici dezbaterea este mult mai complicată decât o rezumăm noi.

Deci munca moartă domină de 6 ori munca vie dintr-un an. Trecutul tinde să devoreze cu o forță de 6 ori mai mare forța de producție a prezentului.

Venitul national este PIB per capita, care în țările dezvoltate este de 30,000 de euro (2014) iar în Estul Europei puțin sub 15,000 de euro, ceea ce nu ne face să deducem că venitul mediu lunar este de 30,000/12 sau 15,000/12.

Th. Piketty avansează un pic cu terminologia și ne expune prima lege a capitalismului, cea care leagă capitalul de venit, adică de producția curentă.

Reținem fracția β = c/v. Adăugăm la aceasta rata rentabilității profitului (rate of return on capital) pe care o numim r. Ce vrea să zică acest r? Simplu spus este partea ce revine din venitul național anual capitaliștilor, adică profitul lor net, separat de costurile de înlocuire ale reinvestițiilor minime (care ar putea fi parte din economiile acționarilor, dar nu sunt), ale capitalului uzat (deci depreciat ca preț), plus mentenanța, salarii, taxe la stat. Să nu ne înșelăm aici: rata rentabilității profitului este obținută în principiu fără muncă de către capitaliști. În virtutea faptului că antreprenorul este proprietar peste mijloacele de producție (acțiuni, deci titluri de participare) își permite să ceară dividende, care pot fi plătite în numerar sau/si pachete adiționale de acțiuni. Nu degeaba este proprietatea privată sfântă în societatea noastră! Bineînțeles că și statul ca proprietate publică smulge dividende atunci când deține companii profitabile, dar cea mai mare parte a bugetului de stat provine din taxe și impozite. Însă întotdeauna proprietatea aduce venit în buzunarele cuiva, a unei prezențe vii. Dincolo de cifre și formule întâlnim oameni în carne și oase, lacomi și mârșavi, cinstiți și harnici sau ceva la mijloc.

Iată și legea universală a capitalismului, destul de contabilă în definitiv și tautologică:

α = r × β.

Dacă β este de 600% (adică un capital existent este de 6 ori mai mare decât venitul național anual), iar rata rentabilității profitului este r = 5%, atunci partea capitaliștilor din venitul național este de 30%.

Mai simplu de atât: dacă, să presupunem, un german produce în medie 30,000 de euro per annum, atunci 21,000 (70%) vin din munca sa, iar 7,000 de euro (30%) din capitalul existent. Iar cum în medie fiecare german deține proprietăți în valoare de 180,000 de euro, atunci rata rentabilității este de 5%, exact 9,000 de euro din 180,000. Th. Piketty ne informează că acestea sunt medii. Distribuția reală a veniturilor și a capitalului este mult mai variată.

Istoric, procentul producției la nivel global a oscilat în ultimele trei secole. Th. Piketty (într-unul din cele aproape 100 de grafice ale cărții ce condensează multe pagini de text) arată cum în perioada 1700-1913, Europa de Vest producea între 30% și 47% din toate mărfurile lumii, America sensibil peste 30% între 1913-1950 (punctul maxim de 40% a fost atins în 1950), pentru ca în intervalul 1950-2012 Asia-Africa să ajungă la 62%. Venitul mediu global pe cap de locuitor este în prezent de 760 de euro lunar, dar separat pe țări acesta oscilează între 150 de euro/lunar în cele mai sărace țări (Africa centrală, India) la 3000 de euro/lunar în statele bogate (Europa de Vest, America de Nord, Japonia).

Rata creșterii economice (rata of growth = g) este cealaltă variabilă cheie de care trebuie sa ținem cont. În perioada largă 1700-2012, rata creșterii economice este de 1,6%, jumătate datorată exploziei demografice care îl îngrozea pe pastorul Malthus acum două secole, iar cealaltă jumătate din cauza productivității crescute pe cap de locuitor a planetei. Între 1913-2012, rata creșterii economice globale a fost cea mai accelerată, de 1,6% în medie. Creșterea populației în trecerea la modernitate este importantă pentru că mai multă forță de muncă crește nu doar producția și consumul în regim industrial, dar și asigură o creștere accelerată a averii sociale nou create față de cea din trecut, iar astfel venitul tinde să se apropie de capital, consolidand noi clase sociale fără precedent. Să ne gândim doar că avansul tehnologic și munca salariată au determinat apariția unor sectoare economice noi și dispariția altora vechi: dacă la 1800, agricultura asigura 68% din producție în Statele Unite (industria 18%, iar serviciile 13%), 200 de ani mai târziu, agricultura a scăzut la doar 2%, industria a rămas la 18% (nu fără urcușuri și coborâșuri), iar serviciile compun 80% din locurile de muncă din economie.

După cum se știe din mass-media post Marea Recesiune, rata creșterii în ultimele decenii în Europa de Vest și America de Nord este inferioară deceniilor precedente. De la 3,4% în medie între 1950-1980, Europa a coborât la 1,8% în următoarele trei decenii (iar America de Nord de la 2% între 1950-1980 la 1,3% între 1980-2012). La o rată de 1,5% creștere economică timp de 30 de ani, veniturile pe cap de locuitor cresc cu 50% în aceeași perioadă. Deci 1% înseamnă destul de mult matematic și nu numai. Europa a înregistrat o creștere economică de la 0,8% în 1913 la 4,1 % în 1970, o cifră spectaculoasă doar dacă nu luăm în considerare distrugerile de capital din cele două războaie mondiale și Marea Depresiune. Pentru țările dezvoltate de astăzi, creșterea economică desenează o curbă ascendenta în perioada 1800-1970 pentru ca ulterior curba să coboare, formând un clopot. Pentru țările în curs de dezvoltare, curba a început să urce de mai târziu și va continua să crească până ce societatea va acumula un capital comparabil cu cel al țărilor dezvoltate. În cel mai optimist scenariu, Th. Piketty ne informează că în 2050 țările în curs de dezvoltare vor converge cu cele dezvoltate de azi doar pentru că primele au rate de creștere mai mari decât ultimele. Inflația (sau creșterea generală a prețurilor) are ca efecte dizolvarea valorii anumitor averi, dar și diminuarea datoriei publice a unui stat.

Ceea ce observă Th. Piketty este că atunci când rata rentabilității profitului (r) este mai mare decât rata creșterii economice (r>g), capitaliștii-rentieri au, drept urmare, venituri considerabile anuale mai mari decât majoritatea angajaților lor. După cum primii sunt o minoritate, iar ultimii reprezintă majoritatea, rezultă că cea mai mare parte a avuției naționale merge în direcția unei minorități procentuale, ceea ce, în timp, duce la o polarizare nu numai a veniturilor, ci și a proprietăților. Capitalismul are deci o tendință naturală, atunci când ratele creșterii economice sunt procentual mai mici decât rata rentabilității profitului (cum se petrece aproape totdeauna), să creeze mari inegalități de venit, poate nu ca în modelul marxist capitaliști-proletari (deși Marx folosea mai degrabă binomul banalizat capital-muncă), dar sigur nu duce la o situație de facto apreciabil de optimistă.

Fracția capital/venit β poate fi de asemenea exprimată ca raportul dintre rata de economisire (savings = s) și rata creșterii economice (rate of growth = g). Dacă antreprenorii economisesc 12% din rente anual, iar creșterea economică este în același timp de 2%, atunci β = 600%, deci tot de 6 ori mai mare decât venitul național. Aici Th. Piketty menționează că fracția capital/venit ajunge să se echilibreze cu cea dintre economisiri și rata creșterii abia după trecerea unei perioade mai lungi de timp (poate jumătate de secol) în care capitalul este acumulat, în condițiile în care rata economisirii și rata creșterii să fie stabile pentru un interval lung, ceea ce istoria cunoscută nu ne indică. Atunci când șocuri în economie precum războaiele sau crize economice afectează fracția s/g, capitalul nedistrus se apropie de venitul național dintr-un an (sau doi-trei în cel mai bun caz), ceea ce înseamnă că diferența între rentabilitatea profitului și creșterea economică este mică, altfel spus, egalitatea materială este mai mare între cetățeni. Odată cu acumularea de capital, rentabilitatea profitului o ia înaintea creșterii economice, ceea ce taie părți din ce în ce mai mari din procentul venitului național în favoarea capitaliștilor, iar β ajunge iarăși la situația de a fi de 5 ori 6 ori mai mare ca venitul național (iar, daca tendința persistă, β poate urca la cote de 10, 15 ani din venitul național).

Dinamica fracției capital/venit

Dacă până în secolul al XX-lea, sursa de venit sigură pretutindeni în Europa și America de Nord era pământul, astăzi cei care dețin numeroase bunuri imobiliare în metropole au de câștigat rente substanțiale. Pretutindeni în lumea civilizată rentele se extrag ca dividende, dobânzi, chirii din servicii sau industrie, mai deloc din agricultură etc. În prezent, capitalul privat în perioada 1970-2010 este de 4 (SUA, Canada, Germania) sau chiar 6-7 ori mai mare (Italia, Japonia) decât venitul național anual, deci averea rentierilor ar trebui să crească într-un ritm mai mare decât avuția națională. Bogații fac economii de câteva ori mai mari decât creșterea economică totală pentru simplul motiv că ei dețin mijloacele de producție și își cer rentele de 4-5% pe an în timp ce profitul general al firmelor lor (ca și clasă socială, nu individual) nu depășește, reflectat în venitul național, o medie de 2% anual, ceea ce e totuși mulțumitor pe termen lung. Dintr-o tort în continuă creștere, toți se aleg cu o porție relativ mai mare, iar tentația de a investi în fabrici de prăjituri este vie, în timp ce din același tort, cu mici modificări de la an la an, proprietarul își taie o porție proporțional egală cu cea din anii buni, dar angajații mănâncă mai mult doar dacă surplusul general este considerabil. Dacă nu este, se aleg cu puțin sau la fel ca în anii precedenți, stagnarea fiind regula de bază. În anii de criză toată lumea, firește, pierde, inclusiv capitaliștii.

Rata economisirii diferă de la o țară la alta, în funcție de procentul de depreciere a capitalului, a taxelor sau chiar a ratei investițiilor. Capitalul privat domină toate țările dezvoltate în intervalul 1970-2012, în ciuda economisirii publice infime, ceea ce se traduce ca economii private mai mari decât avutul statelor. Venitul din capital este puțin sub 30% din venitul național în clipa de față, în timp ce venitul rezultat din muncă depășește 70% în țările dezvoltate. Ceea ce demonstrează Th. Piketty este că raportul dintre capital/venit din muncă a oscilat semnificativ în ultimii două sute și ceva de ani. Dacă în jurul anului 1975 venitul din capital varia între 15-20% din venitul național total, acesta a ajuns 30% în ultima perioadă şi se poate întoarce la ponderea din secolul al XIX-lea, la o rată medie de 40% din venitul național total. 10% din venitul național al țărilor dezvoltate se regăsește doar în chirii, iar partea din profitul net după costurile de depreciere pentru capitaliști este de 20% în 2010.

Inegalitatea și concentrarea capitalului

Inegalitatea se împarte după venit (în principal salarii) sau după capital (proprietăți din care se extrag rente). În deceniile 1970-1980, țările scandinave aveau o inegalitate a distribuirii veniturilor relativ scăzută: primii 10% din cetățeni dețineau 20% din venitul național, următorii 40% un procent de 45%, iar jumătatea inferioară a societății atingea un procentaj de 35%. Europa în ansamblul anul 2010 se afișa astfel: elita celor 10% controlau 25% din veniturile totale, clasa medie a următorilor 40% în jur de 45%, iar restul de 30% se distribuie ultimilor 50% din cetățeni. Statele Unite sunt evident (în contrast cu secolul al XIX-les) mai inegalitare: primii 10% își rezervă 35% din veniturile naționale, următorii 40% o porțiune considerabilă de 40% din același venit, iar jumătate din americani câștigă anual doar un sfert din venitul național. Permutate în salarii lunare, diferențele sunt considerabile și, deși Th. Piketty le calculează cu minuție, nu am de gând să le expun într-o recenzie destul de lungă oricum.

Când vine vorba de deținătorii capitalului, lucrurile se prezintă încă și mai inegal: spre exemplu, în Statele Unite (iau doar acest exemplu și le las pe seama cititorilor curioși pe celelalte), primii 10% dețin 70% din tot capitalul american, următorii 25% ating un prag decent de 35%, iar unul din doi americani este proprietar pe doar 5% din capitalul național. Polarizarile par extreme pentru societăți cu o clasă de mijloc patrimonială (în sensul în care sunt deținători de proprietăți) și cu un venit pe cap de locuitor de câteva zeci de mii de euro anual. Th. Piketty nu menționează decât rareori situația țărilor sărace sau în curs de dezvoltare, iar datele sale nu se extind încă în această direcție, cu toate că se lucrează din greu și în această privință. Franța și Marea Britanie, cu sistemele lor naționale de impozitare a veniturilor și a proprietății mergând în spate până în secolul al XIX-lea, au reprezentat sursa principală a investigațiilor economistului francez.

Th. Piketty ne arată că aristocrația și marea burghezie care trăiau exclusiv din rentele obținute din capital fără să muncească o zi din viața lor (clasele parazitare din romanele clasice engleze, franceze sau germane, fie că vorbim de Balzac și Dickens sau Marcel Proust și Thomas Mann un veac mai târziu) se volatilizează în intervalul temporar 1914-1945, pentru ca noua clasă de rentieri să fie compusă din supermanageri și prea puțin din rentieri puri, cum ar fi moștenitoarea grupului multinațional L’Oréal, Liliane Bettencourt, a doua femeie ca avere din lume în acest moment. Cei mai bogați 0,1% din cetățenii lumii sunt într-adevăr rentieri pe modelul aristocrației din vechime, dar cei de dedesubt (deci grosul primilor 10%) sunt angajați de lux, a căror utilitate marginală a productivității este discutabilă în raport cu zecile de milioane sau doar sutele de mii de euro pe cale le încasează anual sub formă de bonusuri. Cele 9% dintre veniturile ridicate conțin în proporție de 80% salarii, iar 20% rente venite în principal din chirii. Explozia inegalității sociale a avut loc în principal după 1980, decenii la rând de când raportul capital-muncă părea să se fi stabilizat la 30%-70%, iar capitalismul dezvoltat să asigure de la sine un grad de inegalitate suportabil și justificabil politic. În acest context, Th. Piketty analizează predicțiile economistului Simon Kuznets, care nu se mai regăsesc ca viabile după anul 1975. Salariile minime pe economie au rămas la același nivel sau au scăzut în medie în Statele Unite după 1970, în vreme ce supersalariile din sectorul financiar au escaladat pe grafic. Supersalariile nu pot fi justificate prin calitatea managerilor sau prin rolul tehnologiei, având în vedere că în Australia, Marea Britanie, Canada, Franța și Germania, managerii de top au încasat venituri proporționale cu restul forței de muncă mai mici decât în cazul managementului american, deși ratele profitului mediu sunt relativ egale în toate țările dezvoltate.

Th. Piketty dedică câteva capitole rolului jucat de distribuția venitului din capital în rândul claselor superioare franceze în deceniile 1870-1913 și arată că aristocrații și marii capitaliști din Franța își extrăgeau rentele nu doar din pământuri, chirii, ci și din acțiuni deținute în companii ce activau în coloniile Imperiului Francez. Portofoliile lor se dovedesc diverse în comparație cu așteptările pe care le-am avea de la o etapă istorică revolută în toate privințele astăzi.

Importanța moștenirii și a darurilor din timpul vieții este formulată matematic de către Th. Piketty și este expresia înmulțirii fracției capital/venit (β) cu rata mortalității (m) și fracția dintre averea medie în momentul decesului și averea medie a celor în viață (μ). Valoarea moștenirilor și a darurilor din timpul vieții atingea în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în Occident un procent de 24% din venitul total anual. Între 1914-1960 μ era în defavoarea averii medii acumulate la timpul decesului. Explicația este simplă: distrugerile de capital din timpul războaielor și crizelor economice prelungite, inflația necontrolată de Băncile centrale, sistemul de asigurări sociale practic infim ca pondere din PIB au făcut în așa fel încât generațiile în vârstă să fie mai sărace în medie decât cele aflate la mijlocul vieții. Fuga după moșteniri apreciabile dispare ca temă din literatură și nu mai ocupă poziția centrală din romanele clasice ale veacului al XIX-lea. Prin muncă și efort personal ajungeai să câștigi în medie mai mult decât valorau casele sau pământurile părinților tăi. Firește că și în acest caz șocul l-a suportat categoria rentierilor din primele 10-15% total venituri naționale. Jumătatea societății care nu deținea decât puțin din capitalul și venitul naționale nu aveau ce să piardă din ceea ce nu acumulaseră vreodată. Pentru intervalul istoric post-1945, vârsta medie a decesului a depășit 80 de ani în țările dezvoltate (să nu uităm cele analizate de Th. Piketty: studiile sale acoperă doar câteva zeci de țări, deși 54% din populația globală intră în cercetările echipei sale), ceea ce înseamnă că adulții moștenesc de la rude cândva în jurul vârstei de 50 de ani și nu 30 ca acum 100-150 de ani.

Cât din bogăția celor decedați reprezintă averea celor în viață, urmașilor lor? Dacă socotim doar moștenirea, un bătrân din țările dezvoltate este în medie cu 20% mai bogat decât un conațional de 50 de ani. Nu pare mult, dar dacă includem darurile făcute în timpul vieții, același bătrân mediu deține cu 120% mai mult decât un adult mediu de 50 de ani. Începutul de secol XXI ne găsește într-o lume destul de similară secolului al XIX-lea când vine vorba de importanța socială a moștenirilor. Bogații sunt din nou mult mai prosperi în funcție de generația căreia îi aparțin, ceea ce nu ne miră dacă am compara un tânăr de 25 de ani cu un bătrân de 65 de ani, dar ne pune pe gânduri să aflăm că diferența se menține în favoarea vârstnicilor atunci când comparăm un adult de 55 de ani cu un bătrân de 80 (mai exact, conform lui Th. Piketty, un adult cu vârsta medie între 50-59 de ani în Franța, Germania, Marea Britanie etc. în secolul nostru posedă o avere cu 34% mai mică decât un octogenar în medie față de 53% mai mică pentru aceleași cohorte de vârstă în secolul al XIX-lea). Dacă rata creșterii economice se menține în medie la 1,7% în următorii 70 de ani, iar rata rentabilității capitalului e de 3%, atunci partea averii moștenite din avuția totală a celor vii va depăși 90%, exact ca la 1810-1820 în Parisul în care creștea Balzac.

Meritocrația va avea prima de suferit de pe urma întoarcerii rentierilor în istoria recentă, chiar dacă rentele vor fi astăzi mai mici în medie decât în secolul al XIX-lea, când capitalul era mult mai concentrat în prima zecime a populației față de zilele noastre. 12,5% dintre occidentalii maturi care vor moșteni ceva în perioada 2010-2020 se vor îmbogăți cu un capital cel puțin egal cu venitul salarial mediu dintr-o întreagă viață a jumătății inferioare a societății. Ceea ce câștigă o vânzătoare germană în 40 de ani de muncă (ce ar spune teoria valorii muncă aici?) capătă cel puțin atât doar prin moștenire aproape 13% din adulții germani contemporani cu vânzătoarea. Deja 14% din venitul național anual este reprezentat doar de moșteniri în Franța anului 2010, prima țară occidentală de noi rentieri din studiile lui Th. Piketty. Totuși, 10% dintre parizieni dețin proprietăți estimate la cel puțin 1 milion de euro la ora actuală.

Inegalitatea la nivel global, mai greu de calculat din pricina datelor puține și nesigure, cunoaște aceeași tendință ascendentă. Miliardarii s-au înmulțit în ultimii 20-30 de ani pe seama privatizării oneroase a bunurilor publice (Europa de Est și Rusia), șeicii scot rente uriașe doar din exportul de resurse naturale (fondurile suverane arabe n-au contenit să se umfle răstimp), iar Asia (mai cu seama China și zonele limitrofe ca Hong Kong și Singapore) s-a înscris în curentul general, doar că aici producția industrială ocupă o pondere însemnată din avuția națională.

Soluțiile lui Thomas Piketty

Cât timp r>g se va menține la o distanță de câteva procente, rentierii vor face pui și nu se vor opri din a acumula capital. Inegalitatea va crește la cote antidemocratice. Un sistem progresiv de taxare pe model scandinav ca în anii 1960-1980 este ceea ce propune Th. Piketty. Capitalul și veniturile trebuie să fie impozitate diferențiat pentru ca prăpastia inegalității să nu se lărgească până în punctul în care nemulțumirile sociale se vor agrava în mișcări politice radicale. Statul asistențial trebuie perfecționat, nu demolat. Th. Piketty, ca orice francez cu simpatii republicane a la 1789, visează și un impozit global pe venitul total. Suntem siguri că oligarhii ruși și arabi, după ce au creat un crony capitalism perfect în țările lor de baștină, vor conveni să fie și taxați pentru asta.

Poate dacă dăm drumul la inflație, poate dacă țările dezvoltate deschid robinetul cu emigranți care să le contrabalanseze rata scăzută a natalității, poate dacă taxăm aprig capitalul, poate un nou război mondial ce ar distruge excesul de capital fix, poate atunci inegalitățile se vor domoli.

Las la nivelul fiecăruia să judece propunerile economistului francez și estimările sale cantitative, peste care intenționat sar.

Tomul Capital in the Twenty-First Century lovește într-o problemă usturătoare a societăților moderne și a capitalismului globalizat. Prin seriozitate și problematică, Th. Piketty va deveni unul dintre cei mai respectați economiști de la începutul secolului al XXI-lea.

Pentru cei mărunți, ca subsemnatul, Th. Piketty are doar o lecție de transmis: celibatarii lui Henry de Montherlant sunt din nou printre noi, presupunând că au dispărut vreodată cu adevărat.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Noua aristocrație sau Thomas Piketty

  1. anojn zice:

    P. Krugman publica din viitor (8 mai 2014) in NYBooks un review la cartea lui Piketty in care vorbeste de „the Piketty revolution” referindu-se, printre altele, la maniera de sondare a trecutului economic prin interesul acordat taxelor (lucru pe care nu-l inteleg de ce ar fi asa de nemaivazut, chiar Krugman zice ca „isn’t a new idea”, in fine). Interesant mi se pare ca de T. Piketty e legat cuvantul ‘revolutie’ inca din 2011, cand publica, alaturi de Camille Landais si Emmanuel Saez, Pour une révolution fiscale : Un impôt sur le revenu pour le XXIe siècle. Acum, ca platitor de impozite guvernelor din Romania ultimilor 16 ani cand aud de révolution fiscale tremura pathosul in mine, dar, stiind – si nu presupunand – ca „celibatarii” se schimba intre ei, o intrebarea ma neastampara : nu e cartea lui T. Piketty inca un monument de inteligenta, de valoare, de ce-vreti-dvs. care va fi pus langa celelalte monumente (Capitalul lui Marx, daca vreti) fara ca nimic sa se schimbe, decat cel mult in rau, in viitoarea luna fiscala? E un pesimism naiv, dar ce poate sa schimbe chiar si o carte (un tom) de aproape o mie de pagini cand Rich Men Laughing e un meme care descrie atat de bine realul incat nici nu poti sa-ti alegi unul ca favorit?

    Linkuri :

    http://www.nybooks.com/articles/archives/2014/may/08/thomas-piketty-new-gilded-age/?insrc=hpma

    http://www.amazon.fr/Pour-une-r%C3%A9volution-fiscale-revenu/dp/2021039412

    http://memegenerator.net/Rich-Men-Laughing

  2. vicuslusorum zice:

    Piketty va intampina niste critici ideologice superaspre in lunile care vin. Sunt sigur ca unii economisti americani vor ataca fundatiile matematice ale cartii sale doar-doar ca statisticile sa iasa umflate in favoarea egalitatii materiale. Ii si vad cum se aduna in haite si se apuca de treaba. But the damage is done.

  3. nraducanu zice:

    Iata inca un articol remarcabil pe blogul vicuslusorum. Ii sunt recunoscator autorului acestei ample prezentari, deoarece imi dau seama ca imi va fi greu sa citesc cartea lui Piketty. Ma sperie volumele de aproape o mie de pagini, desi ideile din aceasta carte ma intereseaza. Numele lui Piketty imi era cunoscut inca de acum cativa ani, cand am citit niste referiri elogioase la adresa lui pentru analiza statistica a repartizarii averilor in Statele Unite.
    In Franta cartea lui – aparuta inca anul trecut – nu a avut acelas impact in publicul de specialitate ca acum in Statele Unite. Laureati ai premiului Nobel pentru economie, ca J. Stiglitz sau Paul Krugman au laudat-o copios, Krugman considerand-o chiar “cea mai importanta carte economica a anului, poate chiar a deceniului”. In prezentarea concentrata a ei pe acest blog se exprima banuiala ca vor apare si critici inversunati. Intr-adevar, ei nu s-au lasat asteptati. In saptamanalul francez Le Point a aparut articolul economistului Nicolas Baverez intitulat “Piketty, un marxiste de sous-prefecture”, care pretinde ca demoleaza fara rezerve edificiul demonstratiilor din carte. Explicatia poate fi ca Piketty nu-si ascunde simpatiile pentru stanga (a fost consilier al fruntasei socialiste Segolene Royal), in timp ce Baverez este un consecvent aparator al ideilor conservatoare.
    In Germania aparitia cartii este anuntata pentru anul viitor, dar ecoul pe care ea il are in SUA face ca de pe acum continutul ei sa fie prezentat ca o mare surpriza in numeroase publicatii. Studiul lui Piketty asupra inegalitatilor veniturilor si capitalurilor (patrimoniilor) din mai multe tari (in primul rand din Franta, Marea Britanie si Statele Unite) este in primul rand o imensa munca statistica, care nu va putea fi ignorata pe viitor de nici un economist sau sociolog.

  4. nraducanu zice:

    Un interviu al ziarului Süddeutsche Zeitung din München cu Thomas Piketty poate fi citit pe blogul : nraducanu.wordpress.com

  5. Pingback: Noua aristocrație sau Thomas Piketty | CriticAtac

  6. Pingback: Homo Ludditus – Despre Thomas Piketty ăsta…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s