Misterul slav din Constantin Stere

Literatura română nu este citită nici măcar de români. Cauza principală o constituie mediocritatea sălcie a acesteia de la origini până în prezent. Oamenii cultivați sunt o raritate în orice societate săracă, cu un lung trecut de analfabetism şi cu şcoli proaste ridicate nu mai târziu de acum trei, cel mult patru, generații. Aceşti puțini „aleşi” preferă în mod natural să absoarbă autori valoroşi proveniţi din societăţi mai evoluate pe scara niciodată terminată a civilizației. Degeaba au încercat ai noştrii critici şi eseişti rafinați să croiască peste noapte istorii: acestea sunt, de regulă, compendii de maculatură împodobite de expresii poetice pe post de argumente logice, şi de verdicte estetice. A arunca anatemă asupra anumitor autori, ce-i displac personal criticului, sau a încununa cu lauri pe alții este secretul întregii lor „estetici”, niciodată lămurită. Reţeta estetică este doar retorică impresionistă în România, Ecuador sau Mongolia. E arta de duzină a celor despre care nu ne putem explica de ce şi cum „le zic bine”. S-a găsit vreo noimă în „metoda” unui George Călinescu de a lipi etichete frumos colorate, stropşite într-un uragan erudit de nume? Zigu Ornea va face lumină apoi prin monografiile sale multor nume biciuite de erminiile eseistice ale unora şi altora.

O carte de memorii stilizată cu mare talent (dar, din câte am înțeles, nu de autorul însuşi), care îi aparține basarabeanului refugiat în România Constantin Stere, a avut nefericirea de a fi scrisă în limba română. Dacă amintirile sale literaturizate din În preajma revoluției ar fi fost publicate la jumătatea anilor ’30, cum, de altfel merită şi azi, în limba franceză (Eugen Ionescu ar fi lucrat pentru o vreme la acest proiect, abandonat) sau în limba engleză, altfel ar fi fost soarta acestora (mai puțin ultimele trei volume ale ciclului, din care aflăm multe cancanuri ale vieții politice pre-1907, fiecare probând micimea morală și intelectuală a elitei românești neofeudale din Regat). În climatul politic toxic al anilor ’30 însă, un asemenea volum de amintiri romanţate ar fi stârnit furii de pe ambele părți ale extremei politice. Fasciştii şi staliniştii de toate felurile s-ar fi încolonat spontan împotriva ei. Dar în România, unde intelighenţia firavă se îmbăta în cronici leşioase citite numai de autori şi de amicii lor, nici vorbă de „dezbateri de idei”. Pe aici până şi înjurăturile au un nu-ştiu-ce tâmp şi superficial, de parcă nu ar ustura pe nimeni.

Nu ne mirăm totuşi de ce Stere a fost respins ca romancier şi sfidat de indiferența publicului. În preajma revoluţiei, alcătuit din opt părți neterminate, conține ca într-o ambră viața alter egoului Vania Răutu, basarabean născut la 1865, în nord-estul Moldovei de peste Prut, pe malurile melancolice şi languroase ale Nistrului, în ţinutul Soroca, este indubitabil un volum mai apropiat de literatura rusă decât de orice altceva. De la Stere aflăm că deja la 1880 fosta boierime moldovenească, rudimentară şi needucată, care nu cunoscuse vreodată valul de occidentalizare din România, era în curs de rusificare. De la 1812, încă de dinaintea apariției României ca deziderat politic al elitelor din cele două teritorii istorice, Basarabia se afişa ca o gubernie occidentală prost cunoscută a Imperiului Țarist. În acest sens, Basarabia nu este România. Numele româneşti sunt deja puternic rusificate pe vremea lui Constantin Stere, născut Konstantin Gheorghievici. Tatăl său, supranumit Ion Răutu, este un moşier necioplit, dar sincer moldovean, neatins de rusofilie şi rămas în urmă, care îşi administrează ca strămoşii săi moşia. Soția sa, mai tânără cu 30 de ani decât dânsul, mersese să studieze la pensionul rusesc al unei foste circare venită chiar din Franța, unde viitoarea matroană a Năpădenilor căpătase dacă nu o educație franțuzită propriu-zisă, măcar pretenția bunei creşteri şi atracția pentru baluri iernatice şi viața urbană. Prima parte a amintirilor cuprinde tinerețea Smaragdei Theodorovna în mijlocul vieții patriarhale de boiernaş de țară de la Năpădeni. Este singura secțiune din memorii care se apropie de forma convențională a unui roman balzacian. Sunt captivante scenele de bătaie ale slujitorilor, de curând dezrobiți în Imperiu, întorsăturile poetice ale limbii moldoveneşti care este o limbă română rurală, tribulațiile eroinei cu porniri adultere şi portretul mătuşii Natalița, în general, alura de frescă socială plină de duioşie a Basarabiei vechi în curs de pierdere a identității sale culturale. Stere nu ascunde nimic din abuzurile zilnice din săraca şi înapoiata provincie. Ion Răutu, „zmeu” şi „varvar” în tinerețele sale apuse, se culcase cu toate țărăncile nurlii de pe moşiile sale. Acest detaliu aduce brusc în imaginație pe contele Tolstoi june şi dezmățat. Rasismul antițigănesc şi pogromurile antisemite sunt întrețesute în societatea rusă.

Vania Răutu însă se aliniază spiritului timpului, iar la o vârstă cand alți adolescenți abia se descoperă pe ei înşişi ca ființe dotate cu personalitate, tânărul Stere devine narodnic, membru al partidului revoluționar, vinovat de acțiunea teroristă de a-l fi asasinat pe Țarul Rusiei în 1881, Narodnaya Volia (Voința Poporului). Izvorâți din rândurile claselor educate, aceşti tineri vor lupta împotriva autocrației în numele poporului oprimat. Metodele lor anarhiste şi teroriste vor trece în arsenalul bolşevic câteva decenii mai târziu. Narodnicii credeau într-un fel de socialism țărănesc ucronic. Obştea sătească devine unitatea economică de bază a societății ruse. Țăranii primesc pământuri şi drepturi politice depline. Clasele superioare se ocupă frățeşte de educația lor. Rusia se va tămădui astfel. Duşmanii de moarte rămân aristocrații şi aparatul de stat, care trebuiau raşi de pe fața pământului.

După anul 1881, imperiul îi va surghiuni dincolo de Urali, întemnița şi ucide pe narodnici. Execuțiile sumare, fără proces, se fac cu sadism. Reprimarea a fost brutală, dar ineficientă, statul rusesc funcționând greoi, discreționar şi fără mijloace materiale consistente. Pentru răspândirea de materiale propagandistice şi alte forme de agitație politică, Vania Răutu ajunge pe rând în închisorile din Odessa, Chişinău, în tranzit prin Moscova, şi, apoi, în exilul siberian, unde petrece câțiva ani buni prin locuri uitate de lume.

Din punct de vedere al istoriei ideilor, Stere scoate în evidență câteva aspecte care îl singularizează în intervalul 1931-1936. Primul aspect se referă la gradul ridicat de despotism funcțional din Imperiul Țarist. Închisorile murdare, pedepsele aiuritoare, violența nemascată a autorităților urmau doar să fie perfecționate de regimul stalinist, însă, după cum ştim de la un istoric ca Richard Pipes, acestea deja existau în societatea rusă. Gulagul are predecesori în maşinăria încă neunsă a statului țarist. Sunt pagini întregi vizionare care amintesc de arhipelagul lui Soljenițîn la Stere. Ohrana şi poliția secretă de după 1917 sunt precum tatal şi fiii săi: CEKA, OGPU, NKVD, KGB etc.

Al doilea aspect central indică fanatismul naiv-utopic şi recurgerea la soluții criminale extreme în tabăra revoluționarilor. Narodnicii nu sunt doar social-democrați, reformişti liberali care pledează pentru o adunare constituantă, comunişti visători, ci şi terorişti care prevăd o organizare socială în care o secțiune pretins pură în idealuri a societăţii acționează violent asupra altora. Când Bazarov al lui Turgheniev recurge la crimă, Europa încetează să mai lumineze întunecimile Rusiei. Leninismul capătă contur în această atmosferă de furie latentă care nu exclude soluțiile criminale aplicate universal. Detalii ale vieții cercurilor revoluționare din cartea lui Constantin Stere confirmă pagini întregi din istoria magistrală a lui Adam Ulam, Bolşevicii.

Un ultim detaliu de care diavolul s-ar simți mândru are în vedere barbaria în care trăieşte țărănimea rusă. Mujicii sunt descrişi de Stere ca nişte brute nespălate, adevărați oameni ai cavernelor. Scenele dantești în care deținuții sunt cărați pe barje în condiții inumane sau în care practică un soi de viol colectiv, în care aproape se omoară în bătaie dintr-un motiv oarecare iradiază ca alte scene din Dostoievski în Amintiri din casa morților. Stere, fiind un progresist și un narodnic care citea economie politică britanică, accentuează fără milă creștinească prăpăstiile de bestialitate proaspătă din mujicii siberieni. Ținutul Siberiei este descris fastuos, peisajele de natură au deschiderea superbă ale celor din romanele lui Lev Tolstoi, mai cu seamă din Cazacii. Tundra, ghețurile, rîurile late, cerul spuzit de stele arzătoare, măreția și cruzimea peisajul rusesc răscolesc și încîntă sufletul. În anumite așezări, Stere merge înapoi pe scara evoluției ca în Inima întunericului a lui Joseph Conrad, iar în altele ne găsim în iernile grele din Doctor Jivago. Îi lipsește puțin memorialistului Stere de a crea o capodoperă.

„…Şatlimsc…

Pe țărmul drept al fluviului abia se pot desluși între tundră și pădure vreo zece bordee cu totul înecate, afară de mica ridicătură de pământ din jurul a vreo două iurte dărăpănate de la margine.

Când luntrea se apropie de țărm, pe această ridicătură se observă o mișcare neobișnuită, și o larmă nedeslușită de glasuri omenești tremură prin pustiul tundrei.

Prora se izbi de țărm. Uimiți, călătorii rămaseră o vreme în nemișcare.

Prin mâzga hleioasă câteva zeci de pitici, pociți și stranii, se băteau într-un vălmășag de forme omenești împleticite, – capete însângerate, picioare pe jumătate goale agitate prin văzduh, brațe încordate, mîni încleștate.

Din grămadă, ca dintr-un enorm mușunoi omenesc, se auzea câte un țipăt de femeie, cînd un geamăt înăbușit sau un răget fioros, în care aproape nici nu se mai ghici o voce omenească.

În răstimpuri, de sub zvârcolirea trupurilor încolăcite, izbutea să se smulgă câte un chip bestial, rupt și plin de glod, care, abia ținându-se pe picioare, apucă o scurtătură de lemn și caută să dea în grămadă, dar căzând deasupra ei, era îndată acoperită de alte trupuri. Sau vreo femeie cu părul vîlvoi, numai într-o cămașă zdrențuită, se cățăra în vârful piramidei de trupuri omenești spre a se prăbuși îndată în mijlocul ei, cu țipete sălbatice.

În această încăierare năprasnică nu se mai putea spune cine cu cine se bătea. Fiecare lovea orbește în toate părțile, și cu toții se năpusteau cu o furie nebună asupra fiecăruia în parte.

Un sat întreg părea căzut în demență: cu toții erau beți, – așa cum se pot îmbăta numai oastecii, degenerați înainte de a fi ieșit din sălbăticie, și cărora civilizația le-a adus numai alcoolismul și boale abjecte.

Se putea ghici numaidecât că nu de mult a trecut pe aici vreun mare negociant de blănuri, care a uzat prea larg de instrumentul de schimb, – clasic pentru aceste regiuni, deși oprit de lege, – basamacul otrăvit…

În focul luptei, nimeni nu băgase de seamă sosirea luntrii.

Feighin își simti, bineînțeles, cel dintîi chemarea: el sări din luntre și vocea lui răgușită acoperi zgomotul bătăliei:

– Mă liftă spurcată!… Unde-i măgarul cela de staroste al vostru?… Acuș bag sabia în el!…

Abia vreo doua-trei capete se intoarsera pentru o clipa…

– Acuși vă vin eu de hac, păgânilor! – se repezi Feighin adus îndată în stare de incandescență.

Suduind cât îl ținea gura, el dădea cu călcîiele ciubotelor în grămadă, lovea orbiș în toate părțile cu teaca sabiei… loviturile răsunau ca în lemn… degeaba!

Deodată, el apucă din grămadă un picior, și începu să-l tragă din răsputeri:

– Las că te scot eu, faraoane!

Și un om desprins cu sila din ghemul de trupuri încâlcite, tîrît de picior, ca un câne de coadă, bălăbănindu-și capul prin mâzga cleioasă și căutând să se rezeme în mâinile tremurătoare, fu tăvălit așa până la mal și aruncat, cu ajutorul izbiturilor de picioare în luntre…

Un urlet de fiară răsună de pe mal, puțin după aceea:

Feighin, care apucase de păr o femeie, o trăgea fără milă spre luntre… dar ea, încleștându-și mînile de alții și mugind de durere, nu se lăsa; capul, cu gâtul lungit, îi atârna de părul strîns în pumnul lui Felghin. Și pe cînd acesta, după ce o smulse din grămadă, o tîrî spre mal, zdrențele cămășii ei fîlfâiau prin aer, lăsându-i aproape gol trupul slab, plin de noroi și sânge…

(Constantin Stere, În preajma revoluției, vol. II, p. 126, editura Cartea Românească, 1991)