Tat Tvam Asi

Mircea Cărtărescu este expresia în limba română a autismului literar, dar unul prefăcut ca orice boală căutată. Încă de la Visul, umflată în Nostalgia, vomitată în Orbitor, hiperegolatria autorului nu are margini. Boala intelectualului român este, în genere, iubirea nemăsurată și de nemăsurat a sinelui, iar la scriitorul Mircea această malefică patologie se lățește, ca tentaculele soioase ale unei caracatițe eviscerate, până la a sufoca în strângerea sa lumea noastră, a celorlalți, bieți muritori născuți să-l desfătăm pe El, creatorul germinat din spuza balelor lui Dumnezeu însuși în ultima zi a creației, când, în loc să se odihnească, l-a frământat din lut și lavă stinsă pe Mircișor von Colentina.

E adevărat că lumea sa e una mică, strâmtă ca un vagin de virgină, dacă lățimea și îngustimea nu ar fi proiecții masculine: se întinde din fundul Șoselei Colentina, de la capătul buclat al tramvaiului 21, se strecoară printre cartierele murdar-muncitorești de până la magazinul Bucur Obor, o taie la dreapta, pe Șoseaua Ștefan cel Mare, trece de Lizeanu, ajunge la Spitalul Colentina și se oprește o vreme în fața Inspectoratului General al Poliției Române, o cotește poate la dreapta pe Barbu Văcărescu înspre cartierul Floreasca sau la stânga pe Șoseaua Tunari, dar mai degrabă merge drept înainte pe Ștefan cel Mare, unde se blochează chiar înaintea intersecției intens vascularizate, care în dreapta cotește spre piața Dorobanți, iar în față, pe Iancu de Hunedoara, ajunge în Piața Victoriei, la Guvern, dincolo de care se vede minunatul Muzeu Național de Istorie Naturală ,,Grigore Antip”. Când vrea să coboare în timp, Mircea merge tot înainte, cărat de carcasa ruginită a tramvaiului 21, până la Sfântul Gheorghe, dus de vânt pe contorsionata Calea Moșilor, această vertebră desprinsă din trunchiul lui Mircea, tăind Hristo Botev, la doi pași de blocul cu mansardă al lui Mircea Eliade de lângă Piața Rosetti, astăzi de mult demolat, și contemplând zidurile răpănoase, mucegăite, igrasioase, sfâșiate de timp și de ne-viață.

E adevărat că în drumul său de astăzi ar descoperi hidoși scheleți de sticlă și oțel, aruncați pe ici-pe colo ca niște măsele gigantice, sau chiar lucioase cafenele, de dimensiunea unor prezervative colorate pe care le ascunzi, fluturând din aripi, în palmă, ce contrastează searbăd cu jalea locului. Când aud însă pe unii și pe alții vorbind cu evlavie despre sacrul și mitologicul București inventat de Mircea Cărtărescu, știu că am în față un cretin, un biet năuc. Întâi de toate, Bucureștiul lui Mircea e unul circumscris și circumcis de biografia sa insipidă de până în anul 1990. În al doilea rând, fie că ne cufundăm în visele sale din Travesti sau din Mendebilul, Gemenii și REM, ori în paginile mult prea învolburate ale Orbitorului, monstrul construit din prima ca o ruină numit București (imaginea îi aparține lui Mircea C. însuși), edulcorată melancolic de un soare gălbui, ars de apus, este cel al anilor ’70-’80. Aprozarele, farmaciile, tinichigeriile, centrele de butelii, simigeriile, fabricile date cu catran imaginar, șinele de tramvai, totul este de atunci, din anii în care Ceaușescu Nicolae refăcea zone întregi din harta Bucureștiului și, simultan, îi trepana pe ascuns creierul megalomaniac al adolescentului îmbătrânit Mircea C., injectându-i pe muchea suturilor un ser halucinogen care să-l oblige să viseze cu ochii deschiși toată viața. Mircea își iubește imaginile sepia cu el însuși înconjurat de praf, macarale, moloz și clădiri părăsite, trăznind a miros de fecale, construite într-un stil arhitectural eclectic și anapoda în fiecare stucatură, cornișă sau jgheab ordinar, de acum mai bine de o sută de ani, așa cum oricine își iubește copilăria, erecțiile adolescentine și primele orgasme cu condiția să fie un egolatru incurabil.

Mircea, marele gândac auriu de Colentina Mircea, este prins ca o cicadă în ambra anilor ’70-’80. Fiecare pagină scrisă, fiecare vers stors parcă din gropile de gunoi menajer ale lui Bruno Schulz, cele care miros ca o grădină înflorită suprarealist, depun mărturie pentru sufletul unui Geniu-cu-plete-eminesciene țintuit în plumb, cu vârsta imprecisă de douăzeci sau treizeci de ani, deplasându-se cu tramvaiul și lăsându-se scuturat de reverii extatice. Având în vedere ce cărți a scris și a tot rescris, ca o mașină de cusut Singer ce merge în gol, țăcănind aerul în vid, Mircea Cărtărescu este artistul cu mari și reputate recorduri în materie de autopastișare. E aproape cel mai sărac în mijloace dintre artiştii limbii române. Mircea C. scrie cu o trusă ruginită de scule-tropi de aproape patru decenii, în care nici un instrument nu mai e nou. Fiecare arată ca o cocleală tatuată lugubru pe manivela unui vatman sfârșit de oboseală, dar tramvaiul ocru se târăște prin pâclă și ceață spre destinația finală, unde desenează o elipsă scurtă și o pornește din loc înspre întunericul Colentinei, cândva bolgia-domiciliu.

Solenoid, ultima însăilare de ațe și lițe, nu face excepție, nu se rupe din stiva de hârtie tipărită care formează, ca o gogoașă goală pe dinăuntru, învelișul în care doarme hipnotic Mircea C. din vara anului 1956, narându-și, cu ușurința unui desenator manierist, anomaliile baltrušaitiene. Mircea C. nu scrie romane pentru că el nu știe să spună o poveste. Personajele sale sunt păpuși delabrate, cu ochii orbecăind în afară, din care iese lasciv buretele sintetic. Intrigile povestirilor trecute și viitoare pot fi rezumate într-un rând laconic și tâmp-infantil, ascuțit ca lama de brici a unei frizerii de mahala bucureșteană de pe vremuri. Mesajul istoric, metafizic, mistic, șamanic et caetera al textelor sale poate fi găsit în rubricile reci și moarte ale unui dicționar de filozofie sau în cel scris de Eliade și Culianu la finalul anilor ’80, pe când Mircișor se târa ca o globulă albă în sângele purpuriu ce curge în vâna-rută a tramvaiului 21. Solenoid, acest alt delir la persoana I, singura persoană cu care se simte confortabil până la capăt Mircea C., are dimensiunile rubensiene ale unei balene, ceea ce îi va descumpăni pe mulți cititori, de aici și de aiurea, rahitici în materie de lecturi. Elementul vital al literaturii crescute tumoral din Mircea C. constă în lichidul amniotic al stilului, în uleiul rânced, lucind ca mierea, în care Mircea își cufundă cititorii, sufocându-i în chiuretajul său literar.

Dâre de realitate se ghicesc în stufărișul stilistic cărtărescian. Dar, mai întâi, un firav mănunchi, cules din fuga macetei, de stuf și duh solenoidian: hebrefenie (bănuim că aceasta este boala secretă a lui Mircișor), pupe, regiunile osoase ale craniului (frontalul, temporalul și parietalele, occipitalul, sublima fontanelă), streptomicină, butonul din ebonită, robinete nichelate, sfera și cubul în a patra dimensiune și dodecaedrul, vertebre lombare, hialin, taxinomie, heterotopic ca la Michel Foucault, tritoni, streptococi și sarcopți, meioză și mitoză, calcane măcinate de timp ca tumuli ai Bucureștiului de peste o mie de ani, aureole și areole, valve și vulve, acuplări agonice, funambuli, hidropați, oniromanți, lotuși fantastici, tuburi, tije, excoriații, globuri, o termitieră, două termitiere, o ublietă, alcalin, saturnian și saturnin, apex, chihlimbar sau ambră, exuvii, madrepori, vomerul și torul, sfenoid, peristaltism, Alisa-Ortansa-Florabela Ishtar, Palamar pălimarul, halenă, baze purinice și pirimidinice, kagemusha sau luptătorul din umbră al lui Kurosawa, teseract, onix și alte felurite minerale, glanda pineală, homunculi, fetuși, bose și spire și spirale, scolopendre și rădaște, serotonină și feromoni și multe altele de-a valma. Cine a mai citit ceva din Mircea C., aproape orice, va înțelege imediat la ce mă refer: sunt straturile din cuvinte alese în care geniul Mircișor ne azvârle ca într-o piscină adâncă, poate chiar cea din complexul sportiv Dinamo, având în vedere poziționarea sa pe harta mistică, tatuată pe scalp, a sârguinciosului genialoid.

Pentru Mircea C. realitatea onirică are câteva cercuri adunate unele în altele astfel: întâi, Bucureștiul, cel mai trist oraș din lume, pe care Marele Arhitect gestând l-a aruncat în lume sub forma ruinei în care trăiesc și eu în clipa aceasta. Maidanele și locurile de joacă jegoase și casele părăsite și cu frontoanele prăbușite și transportul public mizerabil și supraaglomerat și gunoiul de pe străzi și tristețea opacă din privirile trecătorilor și marginile de oraș melancolice și sărăcia de capitală a unei țări subdezvoltate și lipsa de grijă a administrației și mizeria și iarăși sărăcia și suferința atâtor omuleți rătăciți aici au fost imaginate de un zeu oțios ca o creație bizară a sa, spre delectarea Geniului. Mircișor nu respiră în istorie. El este Artistul care plutește în atemporal. Istoria tristă a urbei lui este scrisă în lobul său temporal, unde totul a fost deja văzut. Dacă Mircișor ar coborî pe pământ și nu ar levita împins de forțele electromagnetice ale bobinei sale fantasmagorice, atunci ar afla că orașul său nu a fost creat pentru a-l delecta pe el, nu va rămâne la fel, după cum nici nu mai este cel ce a fost, și este populat de vietăți raționale, altele decât el, în care se ascunde misterul Supremului Irațional. Acest oraș are borte și tuneluri ascunse, brăzdate de crevase, un întreg arhipelag subteran în care oniristul Mircea călătorește în voie. Evaziunea este o altă specialitate a intelectualui român boieros, cel care nu dorește să se confrunte decât cu realitatea și dorințele sale. Ceilalți sunt doar infernul, după cum bine știm, iar de aceea ai trata ca auxiliare ale noastre, mari artiști, ne vine ca o mănușă.

Iar intelectualul născut, crescut și educat sub comunism, cel care a întors fața de la lume pentru a se masturba evazionist, în ideea democritiană că a fost ales să facă asta în piața publică, chiar fără rușine, din pricina excepționalității sale intelectuale, se bălăcește în expresii culese dintr-un atlas de entomologie, altul de patologie generală, încă unul de osteologie, altul de craniologie, și, finalmente, un tratat de tehnici yoga și alte ieșiri verticale new-ageiste din lume. Prietenul misticismului oriental și al fizicii cuantice, estetul ce împrumută și pune împreună lumile paralele ale lui Borges și jocurile cu mărgele de sticlă ale lui Hesse, acest Mesia al bric-à-brác-ului snob, locuitor într-un pod plin de vechituri interbelice, parfumate și creponate, este însuși Mircea Cărtărescu. Încrustați-vă asta deasupra rădăcinii nasului sub forma unui ochi ascuns într-un triunghi, dacă vreți să vă topiți într-un vis final, în oneiros, stadiul cel mai înalt al masei de carne care suntem. Aveți de gând să curățați oamenii de bolile acestei lumi? Sunteţi stăpâniţi de ideea greșită că realitatea poate avea ceva în comun cu geometria euclidiană sau cu mecanica clasică, cu economia politică, cu sociologia, chiar cu medicina practică, mult adorată și descântată de Mircea C., cu moartea finală și organică și cu nedreptățile care strigă la cer ale acestei lumi fără teodicee?

Greșit fraților. Mai bine vă jucați cu buricele degetelor în labiile și vulvele nevestelor și iubitelor voastre, fraților pământeni, apoi penetrați-le și poate, ei bine, dacă zeul vă alege, ceea ce nu este câtuși de puțin predestinat, vă veți întâlni în mijlocul creierului, într-o floare solenoidă ce vibrează peristaltic, cu… Mircea, acest Creator, alungat de arhonții universului prin infiniți eoni, pentru a deveni o ființă imperfectă în gnosticul Colentina. Dar, nici o grijă, Mircea este și androgin, are chiar un frate geamăn, Victor, care a dispărut subit la câteva luni după nașterea sa, dar, stați locului!, nu vă mai agitați atâta!, Mircea poate sparge crusta rece a acestei lumi muritoare și carnale, ceea ce noi, agnostici plebei, sexo-, pre- și postmarxiști poate, nu putem. El nu ne poate salva și pe noi, căci el nu se poate salva, oricum, decât pe el însuși. Fiecare vierme se salvează pe cont propriu.

La atât se reduce sistemul misticoid feeric al călătorului Mircea C., parte din prima Monadă, din Aion teleos. Din păcate, bâiguiala frenetică, la care mulți cititori, unii chiar din înalte poziții academice sau editoriale, au cedat ca o femeie ușoară, se oprește aici. Meta-Mircea ne depășește. De câte piei trebuie să năpârlim Maestre al propriului Ombilic pentru a ajunge la tine, în centrul labirintului tău, care are forma unui craniu gigant, săpat în calcedonie sau obsidian, care seamănă cu fructul copt și umed al vaginului, care este doar o figurație mandelbrotiană a cosmosului, care nu poate fi niciodată numit decât prin reverențe apofantice?

Adevărul profan este că literatura lui Mircea Cărtărescu, născut de Ziua Copilului Etern Zâmbitor, rămas pe vecie infantil la minte, acum multe decenii, nu transmite nimic. Închizi cartea, departe suntem de logos, ții minte niște senzații și câteva furnicături, și apoi uiți jocul gratuit la care te-au autosupus. Nu numai autopastișări, ci și prolixitate ne stropește în față Mircea C., așa cum o caznică, dintr-un obscur cartier mărginaș, azvârle ligheanul de lături peste gard, invariabil la fel de fetid în policromia sa.

Solenoid, de pildă, cuprinde o scenă ridicolă a pichetiștilor, o fictivă grupare sectantă care, în tenebroșii ani ’80, se afișau cu pancarte uzate în fața clădirilor oficiale din R.S.R-ul mitic al lui Mircea C. Pe pancartele de carton scria ,,Jos moartea!”, ,,Jos bătrânețea!” sau ceva în genul ăsta. Deci, când intelectualul român solipsist încearcă să protesteze politic împotriva mizeriei acestei lumi, el nu se poate abține de la o glorioasă, dar falimentară revoltă metafizică. Mircișor și gașca sa anticomunistă se răfuiau metaforic împotriva zeităților statuare de la vechiul sediu I.N.M.L. ,,Mina Minovici”, cel dărâmat la jumătatea anilor 1980, până când căpetenia zeităților crude, Damnarea, îl zdrobește și îl stoarce de lichide protoplasmatice pe magul Virgil, profetul iluminat al pichetiștilor, acești dușmani ai materiei grosiere din pântecele Bucureștiului. Pentru ei, regimul este inomabil: atât de mult îi fascinează Puterea, atât de cutremurați de lașitate sunt, încât a protesta împotriva unor prezențe cumplit de fragile ca Nicolae și Leana Ceaușescu, după cum s-a văzut pe peretele de sânge și creier de la Târgoviște, trebuie să treacă prin filtrul pichetismului și a luptei împotriva limitelor și suferințelor fizice ale acestui pământ. Halal intelectuali, mon cher! Au nevoie de iluzia unui vis, de acoperământul unei mistificări pentru a avea acces, doar în cutia craniană unde ,,visul chimeric” poate începe, la banalul protest politic.

După cum Mircea C. nu poate visa la un univers uman mai prietenos decât dacă fantasmează în cele n-dimensiuni ale matematicii, ajutat de alungitul coleg Goia, cele în care biografia lui George Boole și a urmașilor săi devine fabuloasa rezolvare a unui mister transcendent, anume spargerea barierelor în plin extaz indiano-matematic. Charles Howard Hinton, cumnatul lui Boole, este cel care a moșit teseractul, hipercubul cvadridimensional. Nevasta-sa, Mary Allen, a fost sora altei matematiciene strălucite. Mircea C. ne grăiește, siderat de propria năuceală în fața atâtor genii rivale, că ceva ieșit din comun trebuie să fi avut loc în această familie Boole-Everest, după cel care a dat numele vârfului de pe Himalaya și care este legat ombilical de indescifrabilul manuscris Voynich. În aceleași retorte alchimice îl găsim fierbând la foc mic pe Nicolae Minovici, cu a sa fascinație morbidă pentru tatuaje (veșnica manie cărtăresciană pentru desene arăbești pe piele) și spânzurări simulate. Dacă unii încearcă să evadeze în hiperrealitate prin a patra dimensiune, iar alții prin imaginile de dinaintea morții, când ești deja pe jumătate azvârlit în cealaltă, Mircea C. preferă misticismul bănos și de succes al scrierii literare, mai cu seamă când îl ai drept zeu tutelar pe marele filozof, niciodată pichetist pre-1989, Liiceanu. Poate cel mai reușit capitol, din întreaga șandrama de hârtie însemnată cu litere românești, este cel dedicat psihologului oniromant Nicolae Vaschide, străbunicul urieșesc și vrăjitor al colegei sale de cancelarie, Florabela, o urmașă a lui Ishtar Astarte, cu un sex zemos, etern și miraculos, în fața căruia orice mătărângă își pierde subit vlaga.

Cancelaria și floarea cărnoasă dintre coapse a femeilor sunt polii magnetici între care se zbate Mircea C. Prima este legată de iadul cotidian, cealaltă este poarta spre dincolo. Orice obsesie sexuală nu se intersectează cu sufletul vreunei femei. Ea este doar vehiculul prin care nervii excitați ai lui Mircică se pot scufunda în stereogramele misticii.

Dar poate cea mai interesantă secțiune a acestui pseudoroman, jurnal hiperestetizat al unei minți ce se soarbe din priviri în oglindă până la saturația deplină a cuvintelor folosite pentru a se autodescrie, este chiar școala. Mircea Cărtărescu a fost cândva profesor, timp de 10 ani, la Școala nr. 86 (actuala 41, dacă nu ne înșelăm), într-un cartier sărac și năpădit de păduchi, cu case mici și nepricopsite, străjuită de Automecanica (încă existentă), castelul de apă (încă prezent) și câteva fabrici, cum ar fi Uzina de țevi sudate, astăzi, suveran, moarte.

Cum simte Mircea, prin toate capilaritățile sale fatidic ultrasensibile, școala, locul său de muncă pe vremea când, ca tânăr profesor de limba și literatura română, a scris și Levantul, și Nostalgia, și poeziile sale cele mai reușite, chiar și părți din Orbitor. Aripa stângă? Se cade să nu uităm pentru nici o clipă că acel Mircea Cărtărescu care câștigă premii literare, se plimbă pe mapamond, e tradus în zeci de limbi și primește burse de la mari universități, cel care, grație unora, dar și lui însuși, a intrat în istoria literară, este același cu Mircea Cărtărescu, profesorul obscur, semiabsent și ciudat care și-a scris cele mai importante cărți în deceniul 1980-1990. Chiar și pe cele nescrise tot din materialul umil al lumii de atunci le-a fabricat. Dacă cineva dintre toți Mircea Cărtărescu posibili și imaginabili merită a fi considerat cel mai fertil artistic, acela este Mircea, profesorul ,,ratat” care se hurduca în vasul său cu faruri și cu un zmeu prins de câteva fire electrice, legate de criști crucificați pe stâlpii de iluminat public, mașina sa a timpului, Star trekul, tinicheaua de tramvai 21. Acestui profesor obscur și anonim de periferie ar trebui să-i mulțumească editorul său, Gabriel Liiceanu, când îl numește, într-un interviu de întâmpinare a cărții, cu superioritate ,,ratat”. Ratarea acelui om este universul literar al lui Mircea Cãrtărescu, copleșitorul scriitor român din zilele noastre, căruia Liiceanu îi închină imnuri și osanele febrile și exagerate la târguri de carte. Dacă nu ar fi fost ratarea sa la periferie, Mircică, cel cu reverii psihopompe și scurgeri abisale în universuri paralele, nu ar mai fi existat. Adu-ți aminte cititorule: din bube, muceiaguri și noroi iscat-a Mircea frumuseți și prețuri noi.

Întâmplarea face că eu însumi, nevricosul erudit Dan Neuman, ascund sub haine echimoza ratării de care a suferit și Mircea Cărtărescu acum exact trei decenii. Și eu și el suntem frați ai aceleiași suferințe, dar nu cu Mircea cel înfumurat și plesnind de superbie din timpurile noastre delăsătoare, ci cu cel de atunci, Mircea suferindul, cel care l-a inventat și l-a creat pe cel de acum, adevăratul său frate geamăn, ucis de cel actual în 1989, din care se hrănește cronofagul de narator hămesit din Solenoid, dar și cel din Orbitor. Capitalismul de cumetrie și România de azi l-au sleit pe Mircea C. de puteri imagistice, retras în singurele amintiri pe care le poate avea, de altfel, frumos rânduite, singurul Mircea care contează: cele din copilăria anilor ’60, din tulburata adolescență a anilor ’70, dar și cele din apăsătorul ceaușism al anilor ’80.

Bestiarul rămâne însă cancelaria de la Școala nr. 86. Directorul Borcescu este un semidoct odios, barbar, bolnav de vitiligo și pudrat din cap până în picioare ca Ludovic al XV-lea, despre care se spunea că obișnuia să-și reguleze colegele în tinerețea șantajistă, până când s-a căsătorit. Circula vorba că ar fi securist. Mircea C. ar trebui informat că asemenea directori de unități școlare se mai întâlnesc și în România de azi, când nimeni nu mai strigă ,,Jos tirania!” și ,,Vrem libertate!”. Doamna Rădulescu, soție de maior de Securitate, este stăpâna unui inel masiv, un ghiul satanic, cu care spărgea de-a dreptul capul elevilor săi. În calitate de profesoară de istorie repeta cele mai uzate fraze cu voievozi, îi punea pe elevi să scuipe pe icoana Maicii Domnului și organiza recitalurile de tipul Cântării României din școală, atunci când nu-i soma să scoată grăsimile din mașina ei de culoarea macului. Despre preafrumoasa Florabela ne permitem să presupunem că anii grei de onanie au zămislit-o complet din fabulația marelui M.C. Caty: ea este soția sexy și voluptoasă a unui potentat din Ministerul Afacerilor Externe, suferind de-o mitomană incorigibilă, de care Mircișor este atras sexual ca pilitura de fier de terminația unui magnet. Chiloții ei capitaliști, dantelați cu frișcă, bunuri de lux în România ceaușistă, îi declanșează scene cu despicături umede pe retină bietului profesor de limba și literatura română. Sunt alte cadre didactice descrise în cele mai oribile ipostaze: învățătoare care au fost, pare-se, prostituate la Crucea de Piatră până în 1948, dar care acum decupează iepurași de hârtie toată ziua, profesoare care îngheață sângele elevilor în vine, zbiri care trag de păr, bat, lovesc cu rigla în trei muchii, izbesc cu catalogul, dau rafale de jigniri și torturează cu voioșie. Mircea Cărtărescu descrie peisajul violent cu grijă pentru amănuntul esențial: cadrele profesorale sunt, în realitate, o șleahtă de gospodine, pasionate de rețete culinare și tricotat, adică soții cuminți transformate, printr-o magie albă a imposturii, în profesoare, naufragiate în cancelarii ponosite. Nu le pasă de ce predau, o fac cu silă și cu dușmănie, fiind în fond niște cretine ignorante. Acesta este învățământul românesc sub lupa – ca o membrană translucidă – lui Mircișor.

Prostia și incompetența sunt distribuite dintotdeauna egal în România. Avem specimene detestabile moral și gloduroase intelectual atât în școli generale, cât și în universități de prestigiu. M. C. îi șfichiuiește cu aroganță doar pe colegii săi de cancelarie de odinioară, pe pereții căreia, dar și pe holuri, zâmbesc sibilinic autori albanezi, uzbeci, sârbi, bulgari, letoni, printre ei poate pedagogi ca Makarenko, oameni de știință, dar și artiști, adică întreaga faună scriitoricească sovietică. Curios: nici un scriitor rus nu se hlizește din tablourile acoperite sugestiv de muște și insecte scârboase. Aitmatov, Șolohov, Grossman, Bunin, Gorki, Esenin, Babel, Platonov, Alexei Tolstoi, Arkadi și Boris Strugațki sau chiar și Fadeev şi Ostrovski? Nu putem decât specula în zadar.

Elevii, sălbăticiuni din cartier, odrasle zămislite din împreunarea unor rochii înflorate cu batic și a unor salopete unsuroase cu șapcă, curve de pripas și craidoni de Colentina, sunt victimele tartorilor de lagăr nazist din Școala nr. 86. Ca întotdeauna, M.C. le bagă de seamă căpșoarele ascunse în caiet, inocenți, gata să fie victimizați și violați simbolic de tiranofilii de la catedră. Exagerările sunt dezgustătoare. Copilăria lui Mircișor este vinovată de aceste năluciri scabroase: preparatoriul de la Voila, unde Mircea studiază ca într-un alt minilagăr în clasele a III-a și a IV-a, reminiscențele cu scaune de dentist arătând ca o masă de tortură medievală, coridoarele de spital și mirosul de podele date cu petrosin, seringa argintie, vaccinul dureros și bucățelele de zahăr cubic, se fac răspunzătoare de lumina sângerie din școala nr. 86. Mai mult, însuși naratorul nostru este atacat vijelios în orele sale haotice de către armata de sechestrați din bănci, îmbrăcați în sarafane trecute de genunchi, în cămăși pepit, cu bentițe murdare încoronându-le frunțile cleioase și transpirate, pătați de cerneală, tumefiați de frică. Școala românească nu a fost niciodată atât de violentă cum o prezintă M.C. Elevii nu sunt deloc îngeri, iar profesorii nu au faciesuri de demoni subterani. Mai degrabă lucrurile stau acum, dacă nu chiar și atunci, taman pe dos: promiscuitatea furibundă din cartier macerează creierii chisăliță ale ,,cadavrelor” didactice. Mediocritatea acestei școli-temniță, să nu ne ascundem după degete, l-a născut și pe Mircea C. Continuând, paznicul Ispas, un boschetar bețiv care aștepta să fie luat de OZN-uri, pare un mucenic al metafizicii într-o societate de decerebrați filoceaușiști. Țiganul Eftene, anticomunist, cu penis lung și protuberant, este ocazia pentru o explozie de rasism a profesorimii: scena cu măseaua scoasă cu cleștele, stropind cancelaria și pe profesori cu sânge, este de o scârboșenie totală și compactă ca o gaură neagră, complet neverosimilă.

Bietul Mircea, demiurgul de pe strada de șuți și târfe Maica Domnului, se refugiază în casa sa în formă de vapor, levitând în vibrația magnetică a solenoidului ascuns în măruntaiele clădirii, visând, regulînd, citind și luând Totul iarăși de la capăt ca un șarpe Ouroboros. Halucinațiile celui care nu mai face literatură, de când Marele Critic (Nicolae Manolescu, faraonul lumii literare din ceaușism) l-a respins în Cenaclul Lunii, distrugându-i destinul de scriitor de succes, sunt parcă aidoma unei benzi desenate pe jumătate erotice, pe jumătate science fiction.

Cu cât frigul și arșița de iad istoric de afară îl înconjoară ca într-o menghină menită să-i zdrobească exoscheletul din diamant al egoismului său fără de margini, cu atât Mircea fabulează contorsionat în universul său mistico-sexual, în care femeile sunt porți spre absolut, iar mama din amintiri devine refugiul de dincolo de timpuri, nutrientul ceresc după care Mircea tânjește nostalgic. Soția Ștefana, de care se satură repede, iubita Irina, cea cu ochii de culoarea oceanelor și mama unei alte Irine, visele acumulate pe creasta altor vise îl apără pe fătul genial de Mircea C., cel care nu vrea să simtă nici o zgârietură a lumii pe trupul său astral, pururi tânăr înfășurat în pleroma sa.

Paranoia înveninată și rea, inadecvarea socială, sentimentul firesc de înstrăinare al unui individ excepțional de hiperorgolios, care se percepe pe sine drept un polip genial din care țâșnește puroiul literaturii, mania persecuției la tot pasul, deformarea realității în fragmente hidoase, voluptatea de a schița geometria unor anamorfoze sociale, în care nimic nu scapă urâțit și boțit, îngheboșat și îngrețoșat, toate concură la irumperea în lumea ficțiunii a unui personaj despre care nu poți fi sigur dacă e nebun de legat sau doar un calomniator maniac și ciclotimic. Scuza de a încerca o evadare din acest habitaclu al oprimării este doar pretextul de a se preschimba în Alesul, cel care comunică cu spațiile siderale de dincolo de apăsătoarea boltă înstelată a nopții, creator retras, rumegându-și aceleași salve de cuvinte ce sparg și fac țăndări firmamentul. Omenirea este pentru M.C. o colonie microscopică de acarieni și sarcopți ai râiei sau ai scabiei, înghesuiți și fojgăind spasmodic, nanometric între arătător și degetul său mare, acolo unde ține el ustensila de scrib al himerelor proprii. Efectul final este o stare grea de stenahorie. Când Mircea aiurează, pagina se umple nu de semne oarecare, ci de o capodoperă. El este doar artistul prin definiție, mașina cu rotițe dințate, Antikythera pe bază de sinapse, spotul incandescent și irizat din care se naște ceva la fel de valoros ca un prunc cu pielea trandafirie și ochi luminoși. Grandomania se deslușește ca altceva de la sine înțeles în grupusculul artiștilor de teapa lui M.C., pardon, a divinului Mircea. Într-un mod straniu Solenoidul aduce cu farfuria zburătoare a Bucureștilor din viziunea finală, cu insula plutitoare Laputa, dirijită de mircișori agromegalici, care nu are în comun cu lumea noastră, a celor exilați fără putință de evadare, decât fruntariile cuvintelor. Iar la tocat iote și țesut sintagme Mircea Cărtărescu se tot pricepe.

Într-o bună zi, vreun străstrănepot al nostru, la un centenar de când Mircea va fi mort, va citi Solenoid și se va mira în sinea sa: oare România din perioada 1960-1990 chiar a existat sau a fost doar un coșmar al lui Mircea Cărtărescu? Ficțiunea sa este doar un coșmar gotic pentru degustătorii de cuvinte. Adevărul așteaptă să fie descoperit în altă carte, una care nu a fost scrisă niciodată de Mircea von Colentina.