Nomenclatura intelectuală

coperta-racu

,,Eu unul prefer un pungaș independent unui om de treabă lingău.” (Henry de Montherlant, Carnete…, Editura ICR, 2011, p. 17)

Aproximativ 25% din populația României se află în clipa de față în risc de sărăcie, ceea ce vrea să spună că nu au venituri lunare medii decât cel mult pentru a se hrăni, a se încălzi și a se îmbrăca[i]. Aproape 20% din forța de munca activă, deși este angajată, câștigă atât cât este necesar pentru a supraviețui în condițiile prezente de dezvoltare ale societății românești. Dacă definim standardul de sărăcie la un nivel mai ridicat, inspirat de societățile bogate ale continentului european, atunci 37,3% din societatea românească, adică 7,5 milioane de locuitori, trăiau în sărăcie în 2015. Chiar și după încasarea ajutoarelor sociale, procentul săracilor din România rămâne aproape la fel de mare ca atunci când nu primesc aceste ajutoare. Impactul acestora este în cele din urmă scăzut. Inegalitățile în distribuția veniturilor din Uniunea Europeană (2015) sunt cele mai mari în România[ii]. Nord-estul României figurează ca unul dintre polii de sărăcie ai Europei. 43,9% din forța de muncă de pe piața românească câștigă sub 1000 de lei pe lună, în condițiile în care doar 0,7% sar de 10,000 lei, echivalentul salariului mediu din Germania[iii]. 5% au salarii de peste 4000 de lei[iv]. Cine știe care este rata reală a șomajului, naturalmente, nu cea estimată la Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM)[v]? Nivelul de educație al populației adulte din România nu numai că este situat la fundul clasamentului țărilor din UE, ci este unul modest: peste 90% dintre românii cu vârste cuprinse între 55 și 74 de ani au absolvit cel mult liceul (în jur de jumătate au doar școala generală), iar mai puțin de 20% dintre cei între 25 și 54 de ani, în ciuda exploziei de universități după 1989, au studii superioare[vi]. Angajații bugetari sunt în medie remunerați cu aproape 100 de euro mai mult decât forța de muncă din mediul privat, deci cei care participă cel mai mult la realizarea profiturilor[vii]. Stabilitatea locului de muncă în calitate de angajat la stat este, în același timp, mai mare în medie decât cea a angajaților de pe piață.

Ne comparăm cu Bulgaria sau cu țările din afara Uniunii Europene, ca Serbia sau Turcia, unde problemele sociale sunt ceva mai grave decât în România. Cu toate acestea, ironia este că nu am dus-o niciodată mai bine decât acum: în 2008, 44,8% dintre români erau expuși riscului de a fi săraci, adică peste 9 milioane de cetățeni. Anii 1990-2000 au fost de departe cei mai brutali pentru populația României de după 1950: numai inflația medie anuală a oscilat între vârful de 256,1% (1993) și 45,7% în anul 2000 (anii 1995-1996, cu o inflație medie de aproximativ 35%, ies în evidență ca fiind cei mai stabili în materie de prețuri)[viii]. Creșterea populației rurale între 1996-2000 în defavoarea celei urbane, în condiții de pace, arată dimensiunea scăderii nivelului de trai și a sărăciei în creștere din România sfârșitului de secol XX. Cei care au migrat voluntar la sat au făcut-o pentru a trăi din mica lor parcelă de pământ, asupra căreia deveniseră proprietari la finele anilor 1990. Aceste mase mizere au asigurat grosul materiei prime pentru valurile succesive de emigrare de după 2004 încoace. Indubitabil, toate aceste deplasări pașnice de populație sunt binevenite din punctul de vedere al elitelor politice: chiar dacă oamenii sunt dați afară din țara lor pentru simplul motiv că trăiesc la limita subzistenței, cu venituri infime, doar amenințarea cotidiană cu extincția îi învață să devină mai productivi, să capete îndemânările (skills) necesare unei munci complexe, poate chiar să arate spirit antreprenorial, mai ales după cura de know how de pe șantierele, din azilurile de bătrâni, din bordelurile și de pe ogoarele Europei Centrale, Sudice și de Vest. În pofida celor 3 milioane (poate chiar mai multe) de emigranți, care au ajustat pozitiv statisticile oficiale, România are o societate pe zi ce trece mai divizată. Mirarea este că aceste buletine medicale ale societății românești – comune fiecărui stat de pe continent – au devenit din ce în ce mai vizibile în spațiul public după momentul intrării în Uniune la 1 ianuarie 2007. Cu toate că aceste informații se cunoșteau din raportările oficiale încă de dinaintea aderării, autoritățile publice și politicienii aleși democratic ridicau din umeri calmi la auzul lor, neconstituind material de vii polemici în sfera publică, ci numai ocazia unei infinite impasibilități cinice: organismul social este în ,,tranziție”, iar hemoragiile mai mult sau mai puțin controlate apar ca obligatorii pentru revenirea României în Europa, după deturul comunist, cel care era vinovat pentru starea precară a țării în 1990. Puțină suferință populară nu strica înaintea ,,marelui salt înainte” – convergența cu statele bogate ale continentului. Situația economică a României la începutului anilor 2000 era cea mai bună dintre cele mai rele alternative aflate la dispoziție. Din fericire, s-au făcut progrese, dar anul 2017 ne găsește acolo unde eram și acum două decenii: suntem cu trei trepte mai sus, dar distanța măsurabilă dintre nivelul de trai din România și cel din Cehia sau Slovenia a crescut considerabil în defavoarea societății românești. Afluența din Scandinavia hiperboreană rămâne pentru români ultima Thule. Tranziția a fost un eșec numai pentru că nu a fost dusă până la capăt: statul a protejat patriarhal populația. Cetățenii nu au simțit suficient de mult pe pielea lor beneficiile libertății comerțului, ale privatizării tuturor companiilor de stat, ale sistemului medical și ale învățământului ,,gratuit și de stat”: raiul deregularizării, în care piața ar fi creat spontan mecanismele sale de autoreglare, a fost refuzat de o societate cu viziuni ,,comuniste”, suferind nu numai de beteșuguri fizice (foame, frig, inactivitate – adică șomaj, care este ,,lenea” neoliberalilor etc.), ci de blocajele psihologice pe care le provoacă păcatul nevenial al ,,fărădelegii etatiste”. Recuzarea oricărei forma mentis colectiviste capătă accente teologice propiață de factură protestantă: ,,Schimbul și producția de mărfuri devin un soi de loc intermediar, între voințele individuale, total neputincioase, și voința lui Dumnezeu, absolută și universală, în care se realizează transmiterea de semnale între planul divin al predestinării și acțiunile individuale.”[ix] Cum s-au îmbinat planul cel mai sordid al existenței materiale cu cel mai înalt și mai abstract al aceleiași realități sociale într-un obiect teologico-politic de inspirație neoliberală? Înaintea unei tentative de răspuns, pornind de la cartea lui Alexandru Racu, Apostolatul antisocial (Editura Tact, 2017), să facem câteva mențiuni despre ,,intelectualitatea” românească de după 1989.

Dacă printre intelectuali includem automat artiști plastici, muzicieni, romancieri și poeți, atunci, încă din prima clipă, suntem nevoiti să recunoaștem că aceștia s-au remarcat fie printr-o indiferență crâncenă față de convulsiile societății timpului lor (preferând dulcele solipsism de factură idealistă), fie prin lecturarea aceleiași realități sociale într-o manieră reducționistă, maniheistă, inflamată moral, din care trebuia obligatoriu să rezulte ,,greaua moștenire” a epocii comuniste, traumă de natură mai degrabă mentalitară decât materială, dacă ar fi să le dăm crezare. Trăind într-o societate volatilă și dificil de catografiat, romancierul postrevoluționar din România adora scriitura calofilă, în care egoul primează într-un dincolo de lume doar pentru că realitatea nu are nici un sens în această lume. Antirealismul balzacian este curentul literar predominant în mediile intelectuale postcomuniste[x]. În ciuda faptului că poziția socială a scriitorului s-a erodat până la insignifianță după 1989, iar acesta nu se poate nici măcar întreține din încasările de pe urma cărților sale, în vreme ce piața cititorilor, date fiind sărăcia și educația modestă a maselor, este prea mică pentru a putea susține material mai mult de câteva edituri mari, care, la rândul lor, nu-și pot remunera convenabil autorii pentru a le consolida statutul profesional, scriitori români nu au fost în stare să propună o viziune artistică lucidă a infernului social românesc. În afara prozei și poeziei mizerabiliste din preajma anului 2000, în care disperarea și lipsurile materiale ies în relief cu o prospețime șocantă, ,,utopia literaturii nu doar substituie (…) orice schemă socială veridică, ci se maschează orice comportament minim integrat social.”[xi] Evadarea din realitatea dezgustătoare a celorlalți avusese loc după 1980, când postmodernismul românesc își cucerește pas cu pas locul în spațiul cititorilor rafinați de literatură ca fiind un soi de irealism asocial, intim subversiv, întrucât neconform cu prescripțiile politice ceaușiste, pentru regimul comunist. Marginalitatea elitist-sfidătoare a continuat și după 1989, în condiții economice și politice care fac din cultul Marelui Estet o neverosimilă invitație la suicid. Pe de altă parte, supapa de siguranță a fost întotdeauna pentru scriitorul român statul. Fără leafa de la universitate sau de la Academie, fără bursa plătită regulat de o instituție publică, indiferent cât de mărunte, scriitorul român a fost și este încă, după 1989, condamnat la foame. El este un personaj pe care piața liberă îl alungă. Cititorii nu găsesc suficientă valoare utilă în cărțile sale pentru ca bietul scriitor să poată spera ca rezultatul eforturilor sale creatoare să primească o valoare de schimb decentă și demnă pentru nevoile sale private. Capitalismul se împacă excelent doar cu scribii ușor de citit, care ambalează banalități și idei luate de-a gata, în care cititorul găsește numai plăcerea lecturii, nu și greutatea respingătoare a înțelegerii serioase a realității.

Tocmai de aceea, dacă vrem să identificăm locul în care intelectualul se reproduce de la sine, acela este mediul academic. În anul universitar 2014-2015 existau în România 27.722 de cadre didactice. Puțin peste 30% dintre populația cu vârste cuprinse între 19 și 24 de ani era înscrisă la facultate, cea mai mare parte provenind din centre urbane dezvoltate[xii]. Nu are rost să aducem în discuție aici și acum caracterul periferic internațional și deficitar pe piața forței de muncă al majorității zdrobitoare a universităților private sau publice din România. Ceea ce dorim să se rețină sunt două aspecte conexe: pe de o parte, fiecare configurație parlamentară de după 1990 a avut în România un procentaj sensibil de politicieni cadre universitare (la fel și în guvernele aceluiași interval[xiii]), pe de altă parte, raportat la venitul mediu din țara noastră, un conferențiar sau un profesor universitar, plătit din bugetul de stat, câștigă de câteva ori salariul mediu pe economie, având, în mod normal, o normă didactică de câteva ore pe săptămână. Dacă mai punem la socoteală posibilitatea de a suplimenta salariul cu parte din taxele plătite de student, ceea ce se întâmplă pretutindeni în mediul universitar de stat, atunci un profesor universitar intră în categoria celor 5% dintre cetățenii României cu salarii de peste 4000 de lei pe lună. Dacă, pe lângă aceasta, cadrele didactice desfășoară proiecte stipendiate de stat sau de Uniunea Europeană, au funcții de conducere în universitate sau lucrează în paralel într-o instituție de stat sau privată, cumulând norme didactice, atunci un profesor universitar pătrunde cu ușurința în acea sferă înaltă, a celor 1% dintre cetățenii României, cu venituri salariale declarate de peste 10000 de lei[xiv]. Dacă deține afaceri sau își închiriază, în cazul în care are așa ceva, proprietățile, un cadru didactic universitar se poate, desigur, considera un om bogat. Aceste compartimentări nu sunt simple speculații și jonglerii formale, ci o încercare de a descrie o situație cât se poate de reală pe piața muncii. Prăpastia care separă un cadru didactic din mediul academic, chiar și la nivel de lector, de societatea de rând rurală este imensă. Doar unii dintre corporatiștii, medicii, ofițerii, unii avocați, personalul din unele ministere, micii antreprenori din România îi depășesc ca venituri. Pe lângă faptul că universitățile se prezintă public ca spații închise, în care clientelismul și nepotismul sunt încă prea mult la ele acasă, intelectualii universitari sunt, atât prin venituri, cât și prin pregătire (sursă de prestigiu), superiori păturilor sociale majoritare din democrația românească. Departe de a fi simpli profesori universitari, cum sugerează ironic Alexandru Racu într-o notă de subsol de la începutul cărții lui, titlul de cadru universitar înseamnă în România mult mai mult decât ne imaginăm la prima vedere. Este chiar una din pozițiile sociale de primă mână în formarea agendei publice și a politicilor statului român. Dacă nu sunt și nu au puterea, universitarii sunt, oricum, agenții intelectuali ai acesteia, indiferent de spectrul politic.

Cu toate acestea, o specificare trebuie făcută aici: universitarii care lucrează exclusiv în mediul privat, fiind ombilical legați, în calitate de furnizori de servicii educaționale, de cumpărătorii direcți ai acestora, studenții, pot adopta poziții ideologice și susține politici publice care coincid cu interesele lor materiale pe termen mediu sau lung și cu buna funcționare a firmei pe care o reprezintă, în măsura în care respectă legile statului. Consecințele sociale defavorabile ale activității lor sunt suportate de cei care au intrat într-un contract cu ei, în mod voluntar și conștient. O universitate privată poate face profit sau poate da faliment, ambele posibilități decurgând din independența sa financiară ca actor economic pe piață. În România, aceste universități sunt considerate, nu chiar pe nedrept, fabrici de diplome și locuri de făcut bani relativ ușor, însă nu centre de cunoaștere științifică sau relee de influență intelectuală asupra societății.

Adevărata dificultate ideologică este de a înțelege ce fac, totuși, universitățile de stat, care, dacă nu pot da faliment, nici nu sunt autonome în raport cu ministerul educației și cu succesivele guverne ale României postdecembriste. Fiind finanțate în proporție considerabilă din taxele și impozitele contribuabililor, adică inclusiv ale acelora, după cum am văzut, cu venituri mizerabile și cu niveluri precare de educație, instituțiile universitare de stat trebuie periodic consultate: cum acționați voi pentru binele societății românești? Cât din ce studiați se întoarce prin cunoașterea științifică a realității, materializată în măsuri economice ale statului sau chiar ale mediului privat, la cei care vă suportă existența? După cele mai multe date Eurostat, centrele universitare de stat din România, care sunt, de asemenea, cele mai respectabile și cu cel mai mare număr de studenți la momentul actual, au contribuit într-o mică măsură la binele general și, reciproc, au pus umărul, măcar prin tăcere și inutilitate, la starea de fapt a societății românești: sărăcie distribuită din plin și standarde joase de educație publică. La prima vedere, atât Academia Română, cât și primele cinci universități din România, toate fiind sprijinite covârșitor din bugetul de stat, sunt confiscate de clientela politică, de senatori, deputați, ofițeri cu rang înalt în fosta Securitate sau actualele servicii secrete, mai precis spus, cu excepția câtorva cercetători care își fac treaba aproape autist, se are în vedere doar bunăstarea acelora care conduc respectivele instituții, toți făcând parte din acea restrânsă categorie socială a celor cu venituri lunare de cel puțin cinci ori mai mari decât salariul mediu pe economie. Chiar și când angajații acestor instituții de cunoaștere sunt specialiști valoroși și personalități în domeniul lor de cercetare, ceea ce se întâmplă extrem de rar, mesajul lor nu doar că nu ajunge la publicul educat și interesat din România (o mică parte din absolvenții cu studii superioare sunt cei care țin în viață plăpânda piață de carte, prin simpul fapt că nu au încetat să citească), dar nu este nici măcar discutat serios de comunitatea academică largă. Deși trăiesc într-o lume mică, unde fiecare cunoaște pe fiecare, rezervată intimităților de tot felul, cercetarea românească este fragmentată nu de turnul de fildeș în care s-a izolat (deși se poate vorbi de așa ceva), ci de ambiția de a construi un labirint în interiorul acestui turn. Proprietarii și curatorii turnului țin cu ei cheile de la sipetul bugetului de stat, iar calitatea par excellence a acestora este una politică, de demnitari ,,savanți” ai societății românești.

Prin urmare, Alexandru Racu scrie despre intelectualii publici neoliberali din România postcomunistă, acele figuri publice care au amestecat în același cazan vrăjitoresc iubirea pentru creștinism și cea pentru afluența pieței libere. Continuând argumentul desfășurat mai sus, se poate pune o întrebare: cine i-a omologat pe intelectualii publici cu statutul pe care îl au acum în România? Dacă ne-ar trece prin cap să răspundem piața, ne-am afla într-o dificultate nu numai epistemică, ci și una de natură financiară: niciunul dintre acești intelectuali publici nu poate trăi acceptabil din drepturile de autor. Publicul, extins la maximum, pe care se bazează scriitorul român în acest moment istoric este de ordinul câtorva zeci de mii de persoane, ceea ce se poate spune despre orice alt autor din România, indiferent că este economist sau creator de povestiri licențioase. H.-R. Patapievici a lucrat toată viața la stat, începând de prin anii 1980, iar atunci când nu a fost angajat, pe criterii politice, în funcții înalte, acesta a fost șomer cu burse (și acelea venind din partea Republicii Federale Germania). Teodor Baconschi nu este doar politician, ci amploaiat cu rang superior al Ministerului Afacerilor Externe de câteva decenii. Mihail Neamțu a vegetat câțiva ani buni pe o sinecură bugetară. Radu Preda și Ioan I. Ica jr. au în parcursul lor profesional contacte substanțiale doar cu banii statului român. Secta economiștilor, adunați în confesiunea Martorii lui Mises, muncește, în general, la universități de stat cu zeci de mii de studenți. E exact la fel ca o grupare restrânsă de economiști marxiști care ar consilia marii finanțiști de la Goldman Sachs. Aceste figuri publice remarcabile au la fel de multe în comun cu piața liberă pe cât are un impiegat de gară cu valoarea economică a marfarelor care îi trec prin gară. Ei sunt adepții statului minimal, dar ai acelui stat care îi remunerează cu cel puțin câteva salarii medii pe economie. Revenind la prima noastră întrebare, dacă nu piața le-a pus ștampila de valoare publică adăugată pe frunte, atunci cine a făcut-o? Un posibil răspuns, oricât de riscant, ține de faptul trivial că tocmai lipsa unei piețe de idei dinamice le-a facilitat existența. E totuși inadmisibil că nici un creștin angajat din Biserica Ortodoxă Română nu le-a atras atenția acestor intelectuali publici asupra faptului că folosesc argumente denaturate sub raport teologic pentru a justifica arghirofilia și ura necreștinească de semeni. Acest lucru se întâmplă de peste două decenii. Este, din nou, la fel de intolerabil să observi cum, din puzderia de mii de cercetători activi în domeniul economiei, unii dintre ei profesioniști în adevăratul sens al cuvântului, nu au reacționat la insanitățile metafizice debitate despre virtuțile apotropaice ale descântării pieței libere. Un banal manual de economie generală sau o istorie solidă a gândirii economice, cum se scriu atâtea în alte spații academice, nu totdeauna apusene, sunt suficiente pentru a ridiculiza vulgata pseudoeconomică la care fac apel acești intelectuali neoliberali. În plus, niciunul dintre ei nu are o pregătire solidă atât în științele economice, cât și în teologie. Dacă în România ar exista cu adevărat piața liberă la care visează aceste ilustre personalități, prima schimbare pe care am băga-o toți de seamă ar consta chiar în disparția acestor voci publice influente. Fără îndoială, având în vedere impactul lor major asupra unui public educat, aflat în deplină minoritate statistică, societatea ar resimți extincția de piață a acestora la fel cum se zguduie un ocean când se răstoarnă în el un pahar cu apă. Doar ignoranța crasă, carierismul amoral, nepăsarea autosuficientă, și poate chiar prostia, dublată de vanitate sunt motivele necesare, dar nu suficiente, pentru care mediul nostru academic nu a luat de mult distanță critică vis-à-vis de ideile bizare vânturate de intelectualii publici examinați de Alexandru Racu. Bineînțeles, se poate afirma că a păstra tăcerea este tot o formă de confirmare complezentă a acestor intelectuali publici ca repezentanți ai întregii suflări academice românești, dar această ipoteză ar trebui examinată în profunzime. Simplul fapt că formatorii de opinie politică neoliberală nu sunt nici economiști recunoscuți unanim ca valoroși de mediul academic, nici biologi, fizicieni, matematicieni, istorici, sociologi etc., cu atât mai puțin filozofi temeinici, ci eseiști cu morgă academică, spune multe mai curând despre gradul de inadecvare publică a academicienilor și savanților din România. De altminteri, las să se înțeleagă că avem asemenea persoane pe teritoriul actual al țării, deși semne de întrebare rămân până și în această privință.

Dintre autorii analizați de Alexandru Racu, care cu toții par a combina neoconservatorismul cultural și neoliberalismul politico-economic (de parcă ar fi trimișii ideologici în România ai Partidului Republican american[xv]), câțiva nu sunt nici pe departe coerenți, cum, de altfel, ne atrage atenția chiar autorul Apostolatului antisocial. Pledoaria teologică pentru piață a bugetarului Radu Preda este nu numai ambiguă, ci și subțire, deși o antipatie pentru ajutoarele sociale de stat îl animează în chip energic pe teologul bugetar. Mihail Neamțu amestecă mai mult stilistica găunoasă a unui discurs doctoral cu sloganuri, neantrenând creierul întru gândire, ci întru secrețiile de serotonină menite să excite simțurile la pronunția cuvântului capitalism. Lenin îi numea cândva pe acești agitatori ,,idioți utili”, deși credem că Neamțu se pretează mai convenabil la rolul unui ,,tovarăș de drum” neoliberal. Disprețul său pentru cei care trăiesc din ajutoare sociale sau pentru cei pensionați, în mod incorect, pe caz de boală în anii ’90, doar pentru că mureau de foame, atestă mai degrabă nu pe creștinul din el, care, oricum, pare a se fi atrofiat de mult, ci pe intelectualul snob, înmănușat, cu cravata răsucită lubric la gât, de condiție umilă, venit din străinătate pentru o lucrativă carieră politică în Valahia secolului al XIX-lea. Postura de majordom al europarlamentarei Monica Macovei este – sperăm – apogeul acestui personaj de mahala europeană. În ceea ce îl privește pe Teodor Baconschi, dezechilibrul, neconform cu creștin-democrația europeană, dintre principiile subsidiarității și solidarității sociale este corect observat de Alexandru Racu: totuși, cred că hate speech-ul antistângist și bacanalele ministeriale îl definesc mai just pe domnul Baconschi decât subtilitățile de doctrină teologică socială. Același dispreț de fond pentru oamenii sărmani întâlnim și la Mihail Neamțu, dar și în diatribele anti-ignari (eventual patibulari) ale excentricului conservator Horia-Roman Patapievici. Mizantropia decandentă postfeudală pare a fi tipul de antiumanism al acestor ,,frați” întru propagandă neoliberală, boieri spirituali și cocheți pe seama cuferelor statului român. Părintele Ioan I. Ica jr., nu în mod deosebit altfel de un alt teolog, Nicolae Turcan, nu sunt atât credincioși fanatici ai neoliberalismului, cât dușmani de moarte a orice poate fi și vag asociat cu marxismul. Dacă a fi antimarxist vine la pachet cu (a te arăta) a fi de partea biciului pus pe seama amărâților de pretutindeni, care, deși suferă, nu o fac îndeajuns pentru a câștiga simpatia acestor nemiloși antimarxiști, atunci părintele Ioan I. Ica jr. trece oricând în tabăra neoliberală. ,,Teologia eliberării”, despre care în România nu s-a scris mai nimic consistent, este ceea ce antrenează saltul pe pluta bugetată cu intelectuali neoliberali.

De departe, cel mai interesant intelectual examinat de Alexandru Racu este ortodoxul original Horia-Roman Patapievici. Două sunt obsesiile eseistului: prima este aceea de a ne persuada în sensul în care proprietatea privată este un dat ontologic, așa cum piciorul este pentru mers și gura pentru mâncat. A doua ține de sacralizarea schimbului comercial modern, nu a trocului sau a tipului de comerț precapitalist, care nu se baza pe producția de bunuri în masă, în măsura în care valoarea de schimb nu este numai constitutivă societății, cât și regulativă. Același aspect îl subliniază și marxiștii, cu diferența că această valoare de schimb duce implacabil la contradicții sociale și nu are nimic de a face cu eternitatea. Piața ca ordine providențială este cauzată de Căderea lui Adam și a Evei. ,,Acestea fiind spuse, cert este că pe lângă identificarea mâinii invizibile cu providența divină ce transformă viciile private în virtuți economice/beneficii publice, cu condiția să nu fie tulburată de intervenționism, putem spune cu siguranță că regăsim la Horia-Roman Patapievici aproape toate elementele unei concepții teologico-economice puritane care, conform lui Tawney, a luat naștere în Anglia sfârșitului de secol XVII și a marcat o ruptură radicală cu tradiția socială a catolicismului medieval de la care primele generații de teologi și clerici reformați arareori s-au abătut.”[xvi] Așadar, în spirit protestant, H.-R. Patapievici se apucă de scamatorii logice de toată frumusețea: omul este rău de la natură și nu are rost să credem în puterea sa de a se ameliora în lumea aceasta, drept pentru care piața modernă de mărfuri și servicii apare ca mecanismul punitiv exemplar. Cei leneși și incapabili, din pricina Căderii originare, fie vor fi pedepsiți sistematic, fie vor înțelege coerciția de a fi productivi și disciplinați. Cei harnici și ambițiosi, care, în adâncul lor, sunt la fel de răi ca toți ceilalți (egoiști și aplecați spre plăceri chiar și când se abțin de la ele, deci incorigibil de tarați), culeg profituri imense, dar, cum Dumnezeu are obiceiul, din aceeași mișcare, de a lovi cu o mână și a mângaia cu cealaltă, piața duce la bunăstarea tuturor pe măsura trecerii timpului. Răul este conținut în bine, iar răul duce la un bine superior în cele din urmă: Dumnezeu se joacă de-a Satana doar pentru a reieși la final ca fiind un Dumnezeu ambivalent. Socialismul vrea de fapt să facă treaba divinității și, tocmai de aceea, comportându-se blasfemic, distruge planurile divine. Nu aflăm niciodată de ce i-a creat Dumnezeu pe socialiști în primă fază și daca nu face și acest fenomen malign parte din Providență. Oricum, omul recent, derivat al americanismului post-1945, acest degenerat antropologic postmodern, este musai rezultatul stângii etatiste, ateiste și materialiste, nicidecum rezultatul modernității capitaliste, iar statul trebuie micșorat doar atât cât trebuie pentru a finanța armata (americană?) și cultura superioară, în speță chiar cea promovată de (amicii lui) H.-R. Patapievici. ,,Revenind la Patapievici, inabilitatea (sau refuzul) lui de a sesiza discontinuitatea dintre apologia imoralității capitaliste – care nu în puține cazuri se traduce în invitație la asasinat de piață, săvârșit în numele sfântului și inviolabilului drept la profit – și apelul la claritate morală anticomunistă este dublată de inabilitatea (sau refuzul) de a sesiza continuitatea dintre ,,mâna invizibilă” și ,,viclenia istoriei”, adică dintre Mandeville și Marx plus descendenții, via Hegel.”[xvii] Teodiceea patapieviceană se referă la infinita milă divină, de sorginte capitalistă, pentru cei căzuți nu numai într-un păcat al firii (care e cel originar), ci și într-unul ideatic, acela de a fi de stânga; oricâtă moderație social-democrată are un cetățean se simte mirosul pătrunzător a ceea ce va urma să aibă loc: otrava bolșevică. Raționalizarea negativității din om, a părții sale prin definiție rele, pare a fi scopul filozofiei istoriei emisă de procapitalistul bugetar Horia-Roman Patapievici. Oricât de ermetic apar aceste idei, odată decorticate de Alexandru Racu, își dovedesc puerilitatea și caracterul necreștin. Dacă aceste năzbâtii spirituale sunt ceea ce au germinat mai valoros intelectualii publici români, atunci avem cu toții o gravă problemă din a înțelege sarcinile unui intelectual, cu atât mai mult unul urcat pe scena publică.

O altă latură de căpătâi a Apostolatului antisocial rezidă în partea teoretică a lucrării, care este captivantă și merită pe deplin să o prezentăm succint în cele ce urmează. Înainte de orice însă, având în vedere poziția declarată de creștin practicant a autorului Alexandru Racu, trebuie să recunoaștem faptul că Biserica Ortodoxă Română, indiferent de câte reproșuri punctuale i se pot face privitoare la calitatea îndoielnică, din punct de vedere intelectual și moral, a majorității clerului său, se mai preocupă de categoriile defavorizate ale României[xviii]. Cu toate aceste contribuții lăudabile, Alexandru Racu, alături de alți simpatizanți ai Bisericii Ortodoxe Române, s-ar cuveni să ne lămurească, pe cei mai puțin credincioși dintre noi, de ce biserica ,,națională” română este atât de cuplată, în aproape orice activitate derulează, la fondurile statului român. Cum ar putea o biserică să fie realmente a credincioșilor lui Dumnezeu când cei mai mulți bani, inclusiv la ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, vin de la Cezar? Înțeleg rolul tradiției est-europene, aceea prin care Biserica este un fel de minister din umbră, extrem de influent, al tuturor guvernelor și formelor de guvernământ, fie acestea democratice, fie antidemocratice, dar este nefirească această neseparare autentică între cele două puteri în lumea modernă. Nu de alta, dar la scuza întemeiată că Biserica a suferit în timpul regimului comunist se poate replica cu ușurință afirmând că a pătimit în exact aceeași proporție în care a colaborat cu Antihristul marxist-leninist, cel care plătea chitanțele Bisericii din taxele și impozitele cetățenilor RPR/RSR, fie ei enoriași sau nu. Apare, de asemenea, riscul de a considera istoria politică tulbure a României moderne ca fiind una la care Biserica și-a dat obolul prin a fi cât mai mult politică și cât mai puțin creștină, ceea ce, oricât apostolat social pretindea Patriarhul Justinian Marina în omiliile sale, implică și beciurile Securității anilor ’50 și împușcăturile haiducești ale legionarilor anilor ’30. Rolul Bisericii Ortodoxe Române în modernitatea capitalistă nu este precizat deloc în vreo doctrină socială oarecare, de fapt, în afara invitației magnanime la a trăi creștinește, nimeni nu știe cum arată această conviețuire pașnică întru Hristos, iar Alexandru Racu, într-o primă versiune a cărții, eliminată la redactarea finală, amintește într-o notă de subsol despre contradicțiile posibil absolute între viața de creștin și cea de personaj care extrage plusvaloare de la angajații săi și, eventual, susține legi care să-i scadă cât mai mult taxele și impozitele și să-i lase cât mai puțină responsabilitate socială față de personalul angajat. De altfel, în anii Marii Recesiuni, BOR-ul avea excedente care le făceau de rușine pe cele mai multe firme și companii din România, inclusiv străine[xix]. Noi știm că zarafii sunt mai ușor de recunoscut în mediul bancar, nu în cel bisericesc, dar se pare că ne-am pripit, ceea ce nu poate fi decât util pentru preoțimea cetății omului, dar nu credem că la fel de folositor pentru Cetatea lui Dumnezeu.

Revenind la cadrul instituțional sociopolitic al Creștinătății de la începuturile sale în cele două Imperii desprinse după secolul al IV-lea p. Chr., Alexandru Racu se concentrează pe doctrina bizantină a vieții creștine în politeia. ,,Problema raportului dintre teorie și practică e că ne aduce și la una dintre cele mai semnificative diferențe dintre ordinea economică a creștinătății răsăritene și cea a creștinătății apusene. În mare, sistemul bizantin și cel apusean se fundamentau pe aceleași principii și reproduceau aceleași mecanisme de solidaritate socială și control al factorului economic. Pe de altă parte, spre deosebire de sistemul occidental, sistemul bizantin a fost, cel puțin inițial, mult mai centralizant, disoluția puterii centrale și subsecventa feudalizare care au definit Occidentul medieval fiind procese pe care Bizanțul le-a cunoscut, parțial, doar în perioada sa de declin. O altă deosebire, care se reflectă și astăzi în diferențele dintre doctrina socială ortodoxă și cea catolică, cea de-a doua mult mai dezvoltată decât prima, constă în faptul că, spre deosebire de teologii și canoniștii occidentali, ortodocșii tindeau să se limiteze mai degrabă la principii generale atunci când discutau chestiunile de morală economică, fără să intre în detalii referitoare la redactarea exactă a normelor legale (…)”[xx]. Cu toate că Alexandru Racu nu își propune să intre în subiectul relațiilor economice în Imperiul Bizantin, un fapt este cert: capitalul comercial era redus, controlat de către autoritatea imperială autocrată, iar cămătaria atrăgea din partea autorităților eclesiastice aceeași antipatie ca în Occidentul medieval de până în secolul al XII-lea. Ucenicii și calfele breselelor erau încadrați în aceleași regulamente stricte și prohibitive ca în corporațiile medievale apusene. Acumularea de lichidități era demonizată în Biserică. Schimburile economice nu cunoșteau nimic din dinamica ieșită din comun din perioada Renașterii. Suntem încă într-un univers premodern, antecapitalist, iar categoriile economice ale ultimelor două secole nici nu erau în curs de conceptualizare pentru că nu existau în vita activa. Crize și cicluri economice periodice, ajutoare de stat, șomaj ridicat și ,,natural”, salariatul ca cetățean mediu, rate marginale ale productivității, redistribuție, nici măcar noțiunea de profit, destul de inteligibilă pentru economiștii secolului al XVII-lea, nu aparțin universului social bizantin. Este, de aceea, ridicol de anacronic să ceri patristicii soluții sau anticipări teologice la dificultățile traiului cotidian într-o metropolă modernă, ceea ce melanjul insidios dintre neoliberalism și creștinismul bizantin își fixează drept țel.

Nu același lucru poate fi spus despre doctrina socială a Bisericii Romano-Catolice în secolul al XX-lea, ancorată în realitățile contemporaneității și cât se poate de receptivă la toate școlile de gândire economică moderne. Luxuria, avariția și, reciproca, lăcomia de bunuri materiale, rapacitatea pentru profituri exponențiale la infinit, ura de clasă și cea de rasă, inegalitățile frapante dintre și din interiorul societăților, dar mai ales sărăcia, pe care filantropia nu o poate decât atenua, nu rezolva, apar ca griji creștinești depline. Alexandru Racu se învrednicește să arate punctual complexitatea apostolatului social catolic, mult mai adaptat la modernitate decât se poate bănui. Aceeași conștiinciozitate se întrevede în capitolul patru al primei părți, cel rezervat teologiei sociale ortodoxe (de inspirație rusească: mari teologi ortodocși ca Gheorghe Florovski, Nikolai Berdiaev sau Serghei Bulgakov sunt invocați) și încercărilor recente ale Bisericilor răsăritene de a elabora o filozofie socială teologico-politică proprie. Într-un peisaj intelectual dezolant de dezarticulat precum cel românesc, dar suferind încă de pe urma misticismului cărturăresc detașat de comunitate, Alexandru Racu nu e doar de folos spiritual, ci și necesar, în înțelegerea raporturilor dintre religia trecutului și cerințele sociale ale prezentului.

Cum îl vor întâmpina idolatrii Mamonei neoliberale? ,,La noi, în spațiul public, specializările nu comunică, oamenii dintr-o disciplină refuză să discute, grupările intelectuale se detestă, personalitățile se suspectează, premiile sunt gândite ca premii-contra (nu ca premii-pentru). Lumea culturală e sfâșiată între provincii istorice, cartele de generație, partizani de ideologie, partizani de chiverniseală, țuțeri de inimi, neo-oportuniști și paleo-oportuniști. Lichelismul de afirmare se luptă pe viață și pe moarte cu oportunismul de lichidare și ambele se aliază împotriva noului care nu are girul coteriilor acceptate. Iar printre aceste blocuri beligerante și necomunicante, ducând o viață sărmană, mizerabilă și grea, câțiva singuratici.”[xxi] Dacă Alexandru Racu este momentan unul dintre acești solitari exemplari, intelectualii din cartea sa, degustători de bani publici și credincioși statului minimal, vor citi Apostolatul antisocial după cum le sta în fire: pe ascuns și pe ferite câțiva, deloc cei mai mulți. Prea prinși cu activități de agitație și propagandă în folos personal, misionarii logosului plutocratic își vor vedea în continuare de treabă, adică de nărav, întru mai marea glorie a Vițelului de Aur. Dar în vreme ce trecutul compromis le mănâncă din viitor, viitorul în facere al altora, bunăoară, Alexandru Racu, va deveni poate acel trecut recent de care să nu ne fie rușine.

Note

[i] Acestea sunt informații publice, de interes general, care nu necesită studii aprofundate din partea cititorului http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Income_distribution_statistics, http://ec.europa.eu/eurostat/documents/2995521/7695750/3-17102016-BP-EN.pdf/30c2ca2d-f7eb-4849-b1e1-b329f48338dc și http://documents.worldbank.org/curated/en/294291467994713348/pdf/104013-BRI-PUBLIC-ADD-SERIES-Poverty-in-Europe-DOI-10-1596-K8686.pdf

[ii] http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=1050&intPageId=1870&langId=en

[iii] http://www.tradingeconomics.com/germany/wages

[iv] http://www.zf.ro/eveniment/prima-oara-zf-prezinta-distributia-detaliata-salariilor-romania-34-000-angajati-castiga-peste-10-000-lei-net-luna-polul-opus-70-dintre-salariati-castiga-1-700-lei-lunar-salariul-mediu-economie-15284575

[v] http://www.anofm.ro/4-71%25-rata-%C5%9Fomajului-%C3%AEnregistrat-%C3%AEn-eviden%C5%A3ele-anofm-%C3%AEn-luna-februarie-2017-0

[vi] http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/File:Share_of_the_population_by_level_of_educational_attainment,_by_selected_age_groups_and_country,_2015_(%25).png

[vii] https://www.realitatea.net/bugetarii-inu-i-in-puf-salarii-mult-mai-mari-decat-ale-angaja-ilor-din-mediul-privat_2031115.html

[viii] Bogdan Murgescu, România și Europa, Editura Polirom, 2010, p. 467.

[ix] H.-R. Patapievici, Cerul văzut prin lentilă, Editura Polirom, 2005, p. 232.

[x] Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Editura MLR, 2017, pp. 40-45.

[xi] Ibidem, p. 44

[xii] https://www.edu.ro/sites/default/files/Raport%20Stare%20invatamant%20superior%202015.pdf

[xiii] Doar un simplu articol recent ne arată dimensiunea întrepătrunderii celor două sfere: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8287588-specializari-facultate-desfiintate-rectori-parlamentari-obligati-aleaga-intre-functii-conducatori-doctorate-pensionati-vezi-care-sunt-prevederile-din-legea-educatiei-care-intra-astazi-vigoare.htm

[xiv] https://www.profit.ro/stiri/economie/exclusiv-noua-salarizare-a-bugetarilor-cat-vor-castiga-profesorii-si-invatatorii-15425922

[xv] Despre distincția dintre neoliberalism și neoconservatorism vezi Emanuel Copilaș, Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Editura Adenium, 2014, pp. 172-182.

[xvi] Alexandru Racu, Apostolatul antisocial, Editura Tact, 2017, pp. 127-128.

[xvii] Idem, p. 151

[xviii] http://www.qmagazine.ro/cat-a-cheltuit-biserica-ortodoxa-romana-pentru-ajutorarea-celor-nevoiasi_339238.html

[xix] http://www.gandul.info/financiar/banii-bisericii-patriarhia-romana-profit-mai-mare-decat-baietii-destepti-din-energie-regii-asfaltului-sau-mcdonald-s-ce-spune-bor-ca-face-cu-excedentul-9875497

[xx] Alexandru Racu, Apostolatul antisocial, Editura Tact, 2017, pp. 51-52

[xxi] H.-R. Patapievici, Despre idei & blocaje, Editura Humanitas, 2007, p. 97. Aici avem de-a face cu o parafrazare a sintagmei filozofului politic Thomas Hobbes din capodopera sa Leviathan, anume the life of man, solitary, poore, nasty, brutish, and short.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

37 de răspunsuri la Nomenclatura intelectuală

  1. Nu-mi dau seama prea bine dacă telefonul mobil a fost inventat de piața liberă sau de apostolii socialismului – ceea ce știu sigur este că nu a fost inventat de pravoslavnici. Și nici nu-mi dau seama cum acest obiect, inițial de lux, a devenit ulterior, prin mecanismele pieței, accesibil chiar și celor mai săraci oameni (să zicem, cerșetori) și le-a îmbunătățit un pic viața. Însă mi se pare că telefonul mobil ilustrează într-un mod convingător virtuțile economiei de piață. Produse accesibile inițial doar unei elite pot deveni ulterior populare, de larg consum ( aha, mâna invizibilă!). Cred că acesta este principalul argument al neoliberalilor. Principalul argument al socialiștilor este că ei știu să împartă echitabil telefoanele mobile produse de alții. De exemplu, în Venezuela. În altă ordine de idei, de ceva vreme, H.R. Patapievici nu mai e bugetar – se pare că asta deranja enorm, că își permitea să lucreze la stat. Dar chiar lucra, nu primea salariul degeaba! Important e că a creat plusvaloare, inclusiv la ICR. Iar cărțile sale, oricând discutabile sub aspect doctrinar – dar ce nu e discutabil sub aspect doctrinar? – se vând, va să zică, iar, plusvaloare, de data asta pur economică. A-l demoniza pentru toate astea mi se pare incorect.

    • vicuslusorum zice:

      1) Dacă argumentul se reducea la eficiența producției și distribuției într-o economie de piață față de una etatizată (deci cu o piață internă controlată), nu mai scria Racu 280 de pagini despre neoliberalismul cultural, subspecie a celui economic. Nu mai avea despre ce să scrie, dacă mă înțelegeți.
      2) H.-R.P. a dus-o bine din scris undeva la jumătatea anilor ’90, când și-a cumpărat vreo două case. Patru ani a stat pe degeaba la CNSAS, unde nu știm ce mare cercetare sau devoalare a produs (rolul său nici nu era acesta). Gurile rele spun altele despre ,,misiunea” sa acolo, dar să nu le luăm în seamă. Între 2004-2012 a încasat mii de euro lunar atât de la ICR, cât și de la TVR. A avut cele mai mari bugete din istoria instituției (FCR-ICR), ajungând la 10 milioane de euro anual, sume din care a omenit o mulțime de poeți, romancieri, muzicieni, cineaști, pictori, editori valoroși etc., care îi sunt, pe bună dreptate, îndatorați și acum. Doar nu vor spune beneficiarii că Maestrul Patapievici s-a surmenat inutil plimbându-i pe ei prin lumea largă, în calitate de promoteri ai culturii române. De atunci încoace acesta face conferințe plătite când de instituții private, când de altele publice. În plus, doctorandul H.-R.P. are bursă de la stat. Aș mai putea aminti și un alt detaliu despre sursa veniturilor familiei Patapievici, dar mă abțin.
      3) Un promotor misesian al statului minimal este H.-R.P.
      4) Dacă bunul capital le dă vagabonzilor șansa de a își cumpăra un telefon mobil, nu ar fi mai firesc să le ia șansa de a fi boschetari? Aici știm de la neoliberali că, de fapt, vagabonzii fără casă, care stau cu mâna întinsă după mâncare, iar cu cealaltă pe telefon, preferă să fie homeless. E clar: nu poți să-l deprivezi pe om de dreptul său natural de a fi sărac.

    • Ghita Bizonu' zice:

      Doamna
      va recomand ce am mai recomandat si altilor : daca este vorba de credinta .. cauati un cult religios pe placul dvoastra!!!
      Si exemplul telefonului mobil nu are nimic de a face cu liberalismul sau libertarianismul ci din pacate cu militarismul si Statul care sustine Complexul Militar. Sa va explic : telefoanele celulare au la baza microcipul. Primele , cu tranzistori erau niste magaoi ca le gagai intr-o geanta diplomat sau asa ceva sau erau instalate la bordul unui automobil de lux (ex Buick Rivoera prin 78 : mdelul de varf cca 24.000 $ , cu telefon mobil … 28.000)
      V poza : http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2015/10/23/562a2f54f5eaafab2cf5c1be/627×0.jpg
      Majoritatea femeilor pe care le cunosc ar avea dificultati cu caramida aia (maini prea mici! Eu am ceva dificultati sa tin intr-o singura mana o tableta de 7 inci si am laboanta destul de mare!)
      In anii aia procesorul era ceva de ultra inalta tehnologie pe care si-l permitea doar armata si numai pentru arme extrem de scumpe (rachete autodirijate “trage si uita”, centrale de tir pe avioane de lupta). Ideea unui calculator cu procesoare era considerata nefezabila dpv economic (sau tot militar .. mi se pare ca un IBM dedicat subamarinlor atomice lansatoare de rachete nucleare)….
      Cererea (militara) fiind mare se mai cerceteaza, se mai imbunatesc performantele, tehnologiile si apar cipurile pe 8 biti suficent de mici .. astfel incat apar primele ceasuri electronice (alea care azi le puteti cumpra la 20 de lei , juma de duzina in culiri dioferite ca sa le asortati cu rochia) dar, care atunci erau ceva nemaipomenit. Ceasul asta
      https://shm-shopmanianet.netdna-ssl.com/files/p/t/521/casio-ca-506~1806521.jpg cu calculator a fost lnasat in Franta ptr modica suma de ca 2.500 fr (SMIC ul fiind de 3.000) cam a 16a parte dintr-un R 18.
      Apoi au urmat si calculatoarele “personale” , insa acum aparusera micorprocesoarele pe 16 biti. Care au integrat internetul…
      Care Internet a fost dezvoltata la cererea armatei SUA! Care pana la urma Pentagonul cumparat RITA franceza si a abnadonat Internetul.. care a “cazut” in lumea civila..
      In fine careva a avut ideea sa refaca telefonul mobil si sa il “intersecteze” cu un calculator …
      Insa nimic nu a avut de a face cu piata libera. Baza a fost comanda militara care numai piata libera nu este ci de stat este. Stat adica buget adica impozite.
      Daca era sa se lase totul pe piata libera.. inca ramaneam la telefonul fix . De altfel SUA au adoptat cu intraziere “mobilul” din cauza opozitiei ATT.
      Adica voi a zice ca banalul (de azi) telefon mobil incorporeaza in el tehnologii a caror dezvoltare a fost posibila doar in urma unor comenzi militare din partea Pentagonului care avea in spatele sau SUA aflata inca in epoca “Sfidarii Americane”. Nici un privat nu s-ar fi bagat ptr asa o “prostie” … si mai rau interntul a fost dezvoltat avand in vedere un atac atomic masiv care ar fi distrus 2/3 din retelele telefonice americane (norma comuna RITA, Ptarmigam si Internet – meesajul sa ajunga si cand 2/3 din retea devine inutilizabila. Si unicu motiv “prebizibil” ptr o astfel de eventualitate este atacul atomic. Nu ma refer la Bulgaria, Romania sau Belgia)
      Cat despre HRP .. omul este imoral chiar cf normleor sale. Ca nu se cade ca un alcooloc sa predice temperanta in timp ce mai stinge doua halbe cu “intaritor”, sau ca o “madama” sa predice virtutile fecioriei. E obscen. Dar mi se pare ca are o inclinare naturala catre acest domeniu. Poate ati auzit vechea vorba “Ori vorbeste cum ti-e portul, ori te poarta cum ti-e vorba”
      A .. ca este cultivat si inteligent ? Inteligenta nu poate justifica toate incarnatiunile asa cum frumusetea nu este o scuza ptr prostitutie (PP Carp)

  2. John Galt zice:

    „Apologia imoralității capitaliste”? Asta e socialism resapat. Nu pricepi absolut nimic din capitalism.

    • vicuslusorum zice:

      Este, este, dar nu e așa că sunt un socialist idiot? Hai zi-o.

    • John Galt zice:

      Liberation theology, of which not much has been heard for two decades, is back in the news. But what is not being mentioned is its origins. It was not invented by Latin American Catholics. It was developed by the KGB. The man who is now the head of the Russian Orthodox Church, Patriarch Kirill, secretly worked for the KGB under the code name “Mikhailov” and spent four decades promoting liberation theology, which we at the top of the Eastern European intelligence community nicknamed Christianized Marxism.

      Well, la asta nu te asteptai. Nu v-au invatat chestia asta in Canada. 🙂

      http://www.nationalreview.com/article/417383/secret-roots-liberation-theology

      • vicuslusorum zice:

        Se vede că te-ai informat deplin despre teologia eliberării. Sursele sunt multe și imparțiale.

      • John Galt zice:

        Evident. Mai ales cand baietii sunt mana in mana cu islamistii, si nu de ieri de azi. O lista cu idioti utili sau de ce marxistii pica atat de usor in plasa Islamului – pentru ca s-a mai intamplat:

        Anti-Americanism became a strong common denominator for not only Muslims, but also Christians and Atheists in the Middle East. This was not so surprising, since not only Habash, but also another Marxist Palestinian party leader, Nayef Hawatmeh of the DFLP, was a Christian. (IHT 9.8.1999)

        The PLO included many Christian Arabs, but since 1985, it too adopted an „Islamic” policy. Arafat’s own Al-Fatah organization together with the Communist Party of Jordan allied with the Muslim Brotherhood. (Bodansky, p. 21)

        In the Karabakh conflict, Khomeini supported Christian Armenians, whose terrorist movement ASALA had been originally established by a former Iraqi member of the PFLP, „Hagop Hagopian”, and had shared common training camps in Lebanon with the PFLP, from 1977 to 1982. (Seale, p. 337-338) After July 1983, ASALA disappeared in the same Lebanese valley, where another antiTurkish organization, the PKK, emerged next summer. This was no novelty, since proSoviet Armenians had participated in the founding of an anti-Turkish Kurdish party already in 1927 – also in Lebanon. Both ASALA and PKK were rumoured to have been brainchildren of a Soviet Armenian KGB officer Karen Brutents. (MN 10.3.1999)

        Another Armenian terrorist faction, renamed ARA, moved from Iraqi and PFLP protection to Iranian and Lebanese (actually Syrian) custody by the end of 1984. This coincided with the swift of Soviet sympathy from Iraq to Iran during the Iraqi-Iranian war. (Taheri, p. 112 and 278) They were activated against Azerbaijani Muslims in 1987.

        The „Islamic revolution” in Iran inspired also frustrated left-wing Arabs. The Arab world had been demoralized by the 1973 war, by failure to gain enough from the oil crisis, and by the Lebanese civil war in 1975-1976. Even a Christian Marxist like Jérôme Shahin came to the conclusion, that neither Arab Socialism nor Pan-Arabic unity, but only Islam could inspire Arab „masses”. Another Marxist, Anwar Abdulmalek, advocated „Political Islam”, and described Khomeini as „progressive by definition” because of the innate anti-Americanism of Islamic heritage. The „Abdelmalek-Shahin syndrome” gave suddenly hope to alienated left-wing intellectuals. (Sivan, p. 161-168)

        Islamism became the new ideology for Algerian independence champion Ahmad Ben Bella (1984), who had been decorated with a Lenin medal twenty-one years earlier. (Taheri, p. 192-193 and 296)

        In Morocco, Socialists turned into Islamists included Abdulkarim Moti and Abdussalam Yassine. (Taheri, p. 195) The latter published an open letter to the king in 1974, was imprisoned, and lives still under house arrest as the leader of Adl wa Ihsane (Justice and Well-fare) Party. (NZZ 2.7.1999)

        This conversion from Marxism to Islam was no worse a spiritual problem than the conversion of traditionally deeply Roman Catholic nationalist organizations like the IRA and ETA, into Marxist terrorist groups in the 1960s. German right-wing terrorists of the Wehrsportgruppe felt no problems either, in being trained in 1981 by left-wing Palestinians in Lebanon. (NZZ 8.1.1985)

        Despite possible ideological objections, those communists and other extremists, who remained loyal to Russia’s strategic mission in the Middle East, were ready to serve it under a new ideological disguise. This was noticed by some researchers by mid-1980s: „The most significant new factor is the Soviet realization that two movements – radical revivalist Islam (commonly but misleadingly called ‘fundamentalist’) and traditionalist Islam – have become the most decisive trends in the Muslim world, and that if Moscow is to have any influence there, it must find a way to exploit and manipulate them -particularly the radical-revivalists, who are most useful to them. … They know that their hopes for success lie in persuading the radical-revivalist Muslims to see the Soviets as an instrument to be used against a common enemy, the West.” (Afghanistan…, p. 244)

      • John Galt zice:

        Carlos the Jackal was very close to Ceausescu, he felt like home here, in Romania. His name was „Ilici Ramirez Sanchez”, Ilici surname (*Ilyich – as Vladimir Ilyich Lenin) was as a reminder of his socialist roots (his other two siblings were named Vladimir and Lenin).

        He was financed by Romanian secret service to kill reporters at Radio Free Europe in Munchen, and to do these kind of jobs. Ceausescu was very close to Arafat as well, as Yasser Arafat was created in Moscow but educated in Bucharest, „Tovarishch Yaska” as Ceausescu call him was noticed by the KGB in 1957, when he became the leader of Student Union of Palestine, in Cairo and recruited by soviets next year, in Prague, where he attended at the international congress of the „students of the world”, an organization financed also by the KGB.

        Yuri Andropov, who trained him for 19 years, called him „Cheiadbom” (from Chelovecheskaia Iadernaia Bomba – or nuclear human bomb), nickname given due to the way he changed the rule of the game. In 23 July 1968, his terrorist highjacked El Al flight 426 from Rome to Tel Aviv, the first time someone used an airplane for a terrorist attack. Later he trained sucidal terrorists, as the ones used in the Swiss Air that exploded in mid air, as the ones that captured El Al (Israelian) planes in Athens, Paris, Brussels and so on. After that point the 9/11 attacks were only a matter of time..

        Not to mention on the other hand that all those „islamist liberation movements” give a big help to Moscow as they disrupt every single oil resource country in the world, thus making the oil and gas price higher that it should be if the markets were left alone in peace. There is a significant surplus on the market and the price could go down at any point. But Moscow does not want that. 80% of their income is from energy, so they really appreciate this turmoil.

        Nici nu e de mirare ca absolut toti urasc de moarte orice „Institut Cultural”. E principalul lor dusman..

      • vicuslusorum zice:

        Nu sunt fan KGB. E o instituție cu multe crime la activ. Pe de altă parte, influența CIA, inclusiv asasinatele plătite de prin America Latină și colaborarea cu mișcări fundamentaliste și teroriste în Orientul Mijlociu, tocmai pentru a contracara sovietismul din anii 1960-1970, este la fel de nefastă ca cea a KGB în a doua jumătate a secolului XX. Așa cum acele grupări islamiste teroriste aveau orientări ,,marxiste”, se poate spune că guvernul criminal al lui Pinochet era ,,neoliberal”, adică susținea un proamericanism de factura capitalismului sălbatic din secolul al XIX-lea. Recenzia mea nu are aceste teme în discuție.

      • John Galt zice:

        Well, exact cum ziceam. In opinia ta, interventia americanilor in Orient a fost „nefasta”. Repeti toate cliseele stangii progresiste, marxiste, si anti americane, pas cu pas. Exact cum faci si in cazul capitalismului, de la care am pornit. Cum si-au permis nesimtitii astia de americani sa-i inarmeze pe talibani impotriva URSS-ului!! Cum adica au finantat miscari anticomuniste. Nu trebuiau sa faca asa ceva. Trebuiau sa se predea, sa nu faca nici un fel de scut antiracheta. Si sa asculte de retardatii aia de intelectuali din universitati, aia de se legau cu lanturi de Casa Alba, cand era Reagan. Care a nenorocit tara cu datorii si cursa a inarmarilor. Ziceau asta Carl Sagan, intelligentsia, si toate ziarele „serioase” de pe glob. Ce bine era daca lumea i-ar fi ascultat, nu?

      • vicuslusorum zice:

        Păi, eu sunt de stânga, așa cum tu ești de dreapta. Important este cum depășim nivelul clișeelor.

      • John Galt zice:

        Una e sa fii de stanga, alta e sa fii impotriva finantarii Europei Libere, si scutului antiracheta. Aceste programe a fust sustinute inclusiv de partidul democrat. Echiparea mujahedinilor cu rachete ghidate laser antitanc a fost o idee foarte buna. Doar pacifistii si anarhistii se opuneau. Stii tu, aia finantati prin proxy-uri de la Kremlin. S-a vazut acest lucru cand au venit rusii cu arhivele, dupa 90. Pavel Stroilov, Mitrokhin etc.

      • Ghita Bizonu' zice:

        Stii povestea Rezervei iezuite din Paraguay?
        Porinid de aici este mai usor de zis ca iezuitismul a influentat PCUS decat ca JKG a influentat Teologia Eliberarii ..
        Apopos pe sulmanii din Bonsnia cine i-a inarmat ?

  3. kosk zice:

    John Galt, ..poi amerlocii i-au inarmat pe talibanii lu peste iar aia cativa ani mai tarziu doborau elicoptere amerloce cu sculele livrate de tovarasii tai, si acum pe aceeasi schema teroeistii ISIS sunt inarmsti cu arme Americane si ovreiesti (exista probe video) 10′ n gat de prostovan..

  4. kosk zice:

    vaiii cat se bucura „patriotii”ca o s’avem parte de patrioate amerikane ca nu doar amerikanii sa se bucure de patrioate romance😂 zic de oltencele alea care invata engleza la gard la Deveselu fara profesor, buson la buson cu Puscasu Marin 😂😂

  5. kosk zice:

    PS
    sovieticii in anii razboiului rece finantau e drept fractiuni din orientul mislociu (DAR LAICE=cu tenta marxista) Radicalismul/terorismul Islamic s a „nascut” tocmai in urma finantarii cu bank si arme a „talibanilor” din A-Stan de catre Usa , Qatar,Arabia Saudita( focarul terorismului wahhabit) etc..e cunoscut cazul livrarii rachetelor Stinger (scandalul Iran/Contras) cu care aceiasi talibani au doborat dupa invazia amerloca niste elicoptere..acelasi model se repeta acum in Siria (al Nusra, ISIS, Jaish al Islam etc, ). apropo, aia din ISIS(taietorii de capete) si au cerut SCUZE armatei israeliene pt ca au bombardat din greseala pozitiile evreiesti din Golan..asta spune multe, desire cine sta in spatele IS, nu?da ce sa pretinzi unuia ca J Galt..lasa l in durerea lui ca oricum are cutia ukraineana dereticata…😂

    • Ghita Bizonu' zice:

      Eu nu le preprosez amrcicanilor ca au inarmat mujahedinii .. La nivel de politica internastionala este un fpat absolut normal si banal
      Cestia este ca nu au mai dat un sfant ca sa scoleascaa niste afgabi. Asta a fots reprosata si de unii conducatori mujahedini nitel cam ingrijorati ca dupa ce vor castiga razboiul (adica se vor retrage rusii) invatatiorii, profesorii, medicii si asa insuficentui ar fi fots cei pregatiti in scoli sovietice. (pe vrremea aia citeam presa franceza)

  6. Ghita Bizonu' zice:

    Cred ca trebe sa revendic cestia cu „Martorii lui Mises”

    Paopos interesanat mi se pare ca unu dintre predicatorii evagheliei dupa Mises , Cristian Paun , care cu exceptia a 5 luni (Sept. 1998 -Feb. 1999 ) a fots mereu in posturi alimentate de fonfuri publice. Adica un „neniorocit de bugtra”, una din „capusele marelui bandit” … alternand fiverse functii de vreo 3 ori pe an

  7. Ghita Bizonu' zice:

    John Galt

    tu citezi din Pacepa precum un habotnic din Ioab Gura de Aur..
    Mai si gandeste omule!
    De exemplu cestia cu financed by Romanian secret service to kill reporters at Radio Free Europe in Munchen, and to do these kind of jobs … Cum sa iti zic …. cati reporteri au murit? Pai daca ma „ocupam” eu de asa ceva ….. te asigur ca as fi fost mult mai „productiv” …
    Pacepe pune multe barbi greu de crezut ca de pilda: Pacepa spune ca Ceausescu a ales Renault, fiindca era o companie de stat, iar licenta pentru masina Renault 12, care era un automobil gata sa fie scos din productie la vremea aceea, era cea mai ieftina. In curand, a luat nastere Dacia.
    „Prea buna pentru idioti!”, sustine Pacepa ca ar fi spus Ceausescu cand a vazut prima masina Dacia. „Radioul, oglinzile laterale si incalzirea pentru locurile din spate au disparut, la fel ca si alte „luxuri inutile”, care au fost eliminate de „birocratii” de la uzina”, mai sustine Pacepa in articolul din The Wall Street Journal. Dupa modificari, Ceausescu ar fi spus ca masina „este perfecta pentru idioti”, desi in Occident era considerata „un cosmar”.

    R 12 , in Franta, a iesit din fabricatie de abia prin 1980 . Radio nu a abut nici in Franta (sau avea daca plateai) Oglinzi laterale ? Adica retrovizoare? Pai era obligaoriu macar ala de pe stanga! Incalzire ptr locuirl din spate? Pai inainte de 70 asta era lux ! Adica nu era nici pe R 16 ..
    Deci daca idividu pune barbi in cestii din astea comune unde poate fi prins imediatce sa cred in celelate domenii?

    Si ar mai fi ceva .. se pare ca primele deturnari de avioane au fots in Romania intre 1948 si 1950. Aero prtul dorit era Istambul … Un fost dorector Tarom, fots colonel in WW2 .. a ajuns la Canal dupa o astfle de deturnare.

  8. Ghita Bizonu' zice:

    Se pare ca si corifeii capitalismului de la noi au :dubii” la modul in care s-au facut averi .
    Un proiect de lege care circulă prin Parlament aruncă în aer Fondul Proprietatea şi bursa: Titlurile de despăgubire şi acţiunile Fondului Proprietatea obţinute prin infracţiuni reintră în proprietatea statului indiferent de deţinătorul actual. Cumpăratorii de bună credinţă vor trebui să se îndrepte către persoanele care au săvârşit infracţiunile
    http://www.zf.ro/burse-fonduri-mutuale/proiect-lege-circula-parlament-arunca-aer-fondul-proprietatea-bursa-titlurile-despagubire-actiunile-fondului-proprietatea-obtinute-infractiuni-reintra-proprietatea-statului-indiferent-detinatorul-16254080

    Articolul nu are nici un dubiu ca au existat infractiuni …

  9. vicuslusorum zice:

    Foarte bună intenția.

  10. Ghita Bizonu' zice:

    In alta ordine de idei..
    De parca nu am avea noi prostii nostri cu ciploma mai importam si o vaca de la Paris :
    http://www.platzforma.md/republica-moldova-in-sistemul-lume/#comment-43679
    (vaca in sensul s-a dus bou)

  11. kosk zice:

    Bizoane ma faci sa rad..pai daca finantarea „mujahedinilor”ti se pare ceva banal poi atunci reversul..si atentatele de dupa 2000 tot ceva banal is poi nu? alta caci esti hatru..chestia cu educatzia. am cazut cu scaunu de ras 😂 ca poate nu stiai ca musulmanii decum invata sa vorbeasca primu lucru cetit is Sure din Quran au creieru virusat de mici, savez?aia care au intrat cu avioanele in WTC erau absolventi de universitati din Germania (persoane educate occidental/laic, bre) vorba ceea nu toti musulmanii sunt teroristi dar majoritatea teroristilor sunt musulmani. deci lasa ma cu vrajeli din astea..

    • Ghita Bizonu' zice:

      Dumsanul dusmanului meu este aliataul meu …
      Intr0o sitiatie de genu ala la nivel statal este absolit normal ca insurgentii, rebelii zi[le cum vrei sa primeasca oaresce ajutir. Sa nu mai zic ca cu afhanii e simplu – le trimiti arme ca popfta de bataie au!
      Si ma rpg ieducate in ocident. De Renato Curcio ai auzit? Sociolog baga-l-as . Cam tiata gasca de la Brigate Rosse erau socoologi sau alti ologi .De latfle terosistii de stnaga din anii 68-77 nu erau abalafabeti dimpotriva

      • kosk zice:

        aia de care zici ie „epoca romantica” a terorismului modern (exclud aci „revolutia franceza” cu a sa „mare teroare”..in care pana si musulmanii se deghizau an marxisti 🤣

  12. Ghita Bizonu' zice:

    Credeam ca sunt singurul care indrazneste sa zica unele cestii.
    Na ca mai sunt 2 :

    noi traim in prezent stadiul final al capitalismului mondial care, prin excesele sale, isi dovedeste incapacitatea de a dura”. Noul prezidel francez …cam bangster de felul lui….

    „Soroș – un parazit al ultimei forme de existență a capitalului”
    El speculează cu diverse valori foarte mari – acum douăzeci și ceva de ani era să pună în
    dilemă francul francez. Tipul e foarte tare, e un parazit tipic al ultimei forme de existență a capitalului. Ce înseamnă asta? Capitalul nu mai produce mărfuri, nici locuri de muncă, nici investiții, ci este o pură speculație de credite, de bunuri, de oameni, de încredere, de grupuri. Or, grupurile finanțate de Soroș în România, stipendiate foarteserios, au mers pentru o societate deschisă, au mers pe niște ideologii – Karl Popper, Smith și alții – au mers spre o dizolvare a națiunii, a identității naționale. O perspectivă de unghi închis. Nu s-a mers pe
    grupurile reprezentative pentru un popor, ci pe individ. Pe individul care n-ar fi avut nici o forță singur, ci doar susținut din spate – un spate care nu se vede niciodată – de două instituții esențiale: serviciile și mas-media
    ”. Nicolae Breban,

    Ma rog surprinzator Breban. Prin precizia diganosticului….

  13. joenegut zice:

    Domnule Neumann,
    Începe procesul torţionarilor lui Gheorghe Ursu. Mergeţi acolo să vă lămuriţi cum stă treaba cu marxismul, împreună cu toţi cei care aveţi astfel de idei. Este util pentru a constata cum s-a aplicat marxismul în România şi aiurea!

    • vicuslusorum zice:

      Nu cred ca exista legatura intre marxism si povestea tragică a lui Gh. Ursu, fost membru PCR cu delegații în Europa de Vest.

    • Ghita Bizonu' zice:

      Al ucigasilor tovarsului director Ghe Ursu.

      E ceva ciudat.. Tovarsul director ca oruce bun dizident avea abinament la pasaport in Occident. C;aua era in RS$R – erai dizident mars matale sa bei cafeau cu famleia Ierunca! Esti „tovaras de nadehjde” ce ititrebe sa viztezi Stambulul?

      Apoi mai e ceva .. In anii in care se raxdea ca melodia zilei este „o clipa de sinceriatte/ te fuce la Securitate” tovasrul director nu numai ca tinea jurnal zilnic dar il mai tinea si in birou ! (Eu nu am tinut jurnal.. ncii acum nu as tine. Amicii mei la fel, Caci scripta mament si e cam gresu sa zici ca faceai pe prostu de dragul clovneriei de unu singur. Ca vezi matale eu stiam, amicii mei stoua ca traim intr-un regim represiv si ca trebuia sa fim atenti.. Atunci cum naiba un ins care era deja matur in anii 50 facea prostii din astea?! [A da.. sa zicem ca si eu am „riscat” cu glume politice multe obscene. Sau tocmai obsecene – eu eram un „neserios” „c;esti prpst sa te uiti la ala care adora glumele obscene?!”])
      SI mai curios tovarasul director avea valuta. Nu ceva maruntis (se puteau tolera monezi divizionare de 3-5 dolari .. care pricand puteau trece drept pasiune ramasa din copilarie … In 78 am oferit 25 de leo ptr a dine [10 centi] care isis „dadea arama pe fata” si ma fots refuzat. ) Insa nu era samatis sa tii asupra ta bacnote … ca te bateau de te lua dracu!

      In fine.. Ursu a fots turnat de secretara si dactilografa sa. Ma rog au mai fost secreatre care au turnat. Ptr „onfidelitate”. La o intreprindere la care am lucrat a iesit urata de tot. Pe la 11 secreatra a iesit pe holuri zbierand ca „ma concediaza sa isi aduca una mai tanara! Ca acum 1t ani eram buna sa ma f@@a! Ca ii placa cadn i-o l;uam in gura! Dar acum vra una mia tanara!” si asta era partea „publicabila” ca ua rosit si fisetele si peretii . Canda ragusit (duoa cca 2 ore) a plecat… S-a facut liniste pnana a 2a zi pe la ora 10:30 cadn a venit Economicul . Punct ochit pct lovit .. secretara a scirs cateva oare tot ce stia!
      Cam asta este cand te toarna secreatara.
      Insa si mia curis este ca ninemi nu le-a intrebat „de ce fa?” esemne ca multe dintre marturisiri nu ar putea fi publicate nici in Playboy ca find nitel prea obscene.

      Dvoastra ca si altii ignoraticu superbie alte persdiane care au fots victime victime,… De ex prin 88 intr0opiata din Bucuresti (se zice Titan da nu bag mana in foc) la coada la „rationalizte” unei femei ipau cedat nervii.. Se zice ca ar fi fost arestata… La Botosani cineva care era cam vecin cu sediul scruitaii se plagea de „zgomote” (adica lab la fata imi povestea ca auide urlete de durere… In 72-74 era o zona f linistita)

      Dipa poza nu suimtei tanar.. deci cum de nu stiti? Sau si dvoastra dintre cei cu „relatiii”?

      PS. Moartea lui Ghe Ursu a fots , scuze „regratabila si contrara legilor RSR” … Faptul ca nu au pedepsut exemokar inca de pe atunci pe faptuitori a fost (inca) o dovada de prostoe a regimului

      PPS – daca eram si eu la fel de fraier ca Ursu .. chiftele ma faceau.Insa desi vorba sloboda aveam o limita , o „masca” (amator de bancuri obscene), „neserios” ,adica „dobitoc” si nu tineam jurnal sau valuta ! Aposis numa tampitii tin jurnal … Poti contesta multe .. ca erai furios, ca erai beat , ca ala nu a intels bine sau ca e sucarit pe tine ca i-ai pus coarne .. insa jurnalul …..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s