Daniel Kahneman sau triumful statistic al prostiei

Pe post de intro

Ce frumoase sunt cărțile scrise de profesori americani celebri, când în ele putem găsi remedii la îndoieli și griji cotidiene! Cât de bine vinde o carte care are pe copertă numele unui Nobel laureate și cât de credibil pare un autor cu insignă de premiant în piept decât fără. Oare nu este ceva științific în raționamentul de a achiziționa o carte pe baza unor asemenea evaluări? Oare discursul unui valedictorium nu convinge mai mult auditoriul, tocmai fiindca publicul este presetat să absoarbă ,,new words of wisdom” după un lung efort academic?

Cu siguranță că nu, și veți afla în cursul recenziei de azi de ce și cum. Cine urmărește conferințele TED este oarecum familiarizat cu numele lui Daniel Kahneman, un psiholog de origine evreiască (dar cu cetățenie dublă israeliano-americană), cu merite în multe domenii ale științelor sociale, care a căpătat un premiu Nobel în economie în anul 2002. Daniel Kahneman lucrează de 40 de ani în domeniul psihologiei aplicate, mai ales în zona statisticii și a probabilităților în luarea deciziilor în viața de zi cu zi (îndeosebi cu impact economic), și provine din Olimpul științelor contemporane: versantul Ivy League, mai precis Princeton University.

Vedeți Dumneavoastră, eu mă aștept, după umilele mele puteri intelectuale, ca atunci când pun mâna pe o carte de popularizare științifică pentru marele public (știți la ce mix simpatic mă refer: informații științifice prezentate fără demonstrații laborioase – ergo plictisitoare pentru laymen, plus anecdote, picanterii biografice etc.), ceva să aibă loc în centrul creierului meu: o deschidere a orizonturilor, o adaptare a unei informații testate serios la propria mea experiență de viață, o critică tacită a greșelilor și a falselor judecăți după care m-am ghidat până atunci. Vreau lecturi edificatoare. Altfel, de ce mi-aș cumpăra o carte cu ștampila Nobel + Ivy League pe copertă dacă nu ca pe o alternativă iluminatoare, când, pentru nimicuri ambalate nice, aș putea citi atâtea cărți de self-help, de leadership, cele care, mă rog, se publică cu sutele în fiecare lună și care ticsesc rafturile librăriilor din aeroporturi? Nu așa ceva caut.

Gândirea, grăbită și iar grăbită

Daniel Kahneman a publicat în 2011 cartea Thinking, Fast and Slow, un volum care cuprinde versiunea confesivă și personală a articolelor academice (scrise adesea în colaborare cu alți cercetători, după cum se obișnuiește în ,,industria” cercetării) apărute de-a lungul a câteva decenii de muncă a laureatului Kahneman (titulatura de uns în ale Nobelului este una dintre referințele dese ale cărții – asta ca să ne facem o impresie sigură despre cât de modest este geniul științific).

Deși Thinking, Fast and Slow se vrea a fi un rezumat inteligent, ușor inteligibil și, de ce nu?, chiar plăcut al contribuției științifice kahnemaniene, din păcate, autorul este mai puțin interesant și ceva mai plictisitor decât oratorul din conferințele TED. Motivele? Volumul se organizează în cinci părţi, fiecare cu un număr de capitol sub formă de lecție. Problema nu este împărțirea temelor, ci impresia că fiecare lecție nu se leagă într-o carte propriu-zisă, ci într-un fel de manual ușurel pentru amatorii de behavioral economics (cum se cheamă noua modă în materie de școli economice în SUA). De asemenea, pe alocuri, unele idei se repetă în alte capitole, fără ca Daniel Kahneman să dea de înțeles că a mai folosit același exemplu în alt loc, ceea ce, totuși, s-a întâmplat. Și, nu în ultimul rând, lectura este dificilă în multe locuri, tocmai fiindcă cititorul este sedus să creadă că ar avea sub ochi notițele unui curs cam ciudat de economie aplicată.

La final, parcă pentru a recunoaște ținuta indecisă a cărții-manual, Kahneman își publică două articole academice, care sunt o adăugire, dar și o esențializare a subiectelor din capitolele din Thinking, Fast and Slow.

Cam atât privind organizarea, una tipică pentru profesorii universitari americani care se adresează publicului larg (un Stiglitz, un Krugman), doar că Daniel Kahneman are un clar deficit de experiență față de un Stiglitz, în cărțile sale de popularizare a învățăturilor economice și nimic din latura catchy dintr-o carte a unora ca Malcom Gladwell, Levitt & Dubner, Jared Diamond, N. Taleb sau Thomas Friedman.

Cum stăm?

În absența unor concepte mai clare, Kahneman divide gândirea umană în două: Sistemul 1, după cum îl numește, este cel care pe care îl utilizăm atunci când intuim, emitem predicții, estimăm sau ghicim, care, deși puternic dependent de viteză și emoții (de aceea leneș și failibil), nu este chiar atât de irațional pe cât ne-am aștepta din descrierea sa. De cealaltă parte, Sistemul 2, lent, tenace, dispus la efort ridicat, prudent și calculat, este rațional în intenții și, desi finit ca potențial în comparatie cu un calculator, rațional în realizări. Dacă la întrebarea 4X9 răspundeți în mai puțin de 1 secundă, atunci Sistemul 1 a fost activat spontan, fiindcă rezultatul 36 nu a fost gândit și calculat, ci reprodus din memorie, cu ușurința unui elev care știe tabla înmulțirii. Dacă la întrebarea 172X231 aveți probleme, care necesită un calcul pe o foaie de hârtie, sistemizat într-o serie de altgoritmi cunoscuți, atunci Sistemul 2 intră în acțiune. Cam aceasta ar fi linia despărțitoare dintre cele două sisteme.

În ceea ce mă privește, Kahneman și-a dedicat cariera felurilor în care Sistemul 1 afectează deciziile Sistemului 2 sau în care Sistemul 2, cu rezistența la efort redusă, este luat pe sus și influențat de rapiditatea în execuții a Sistemului 1 (care trage concluzii pripite din orice și care consideră că ceea ce se vede într-un lucru este tot una cu acel lucru – ,,regula” WHAT YOU SEE IS ALL THAT IS, care substituie întrebări facile pentru întrebări la care nu poate răspunde fără apel la Sistemul 2).

Accept dihotomia ca utilă, dar banală și neimpresionantă în sine. Este limpede că psihologul Kahneman apelează la aceleași dualisme, care sunt trademarks ale psihologiei în genere: doar că dualismul său este ceva mai înțelegător, față de deficitul de rațiune al Sistemului 1, decât am putea crede. Poate că adevărata rațiune în științele sociale nu este cea matematic-statistică, ci Sistemul 1, corectat de Sistemul 2.

Exemplu 1: o bilă și o bâtă de baseball costă împreuna 1,10$. Cât costă bila dacă bâta este cu exact un dolar mai mult? Sistemul 1 ar exploda tembel și ar spune 10 cenți. Sistemul 2 ar face socoteala și s-ar mulțumi cu 0.5 cenți, răspunsul corect. Din neatenție, un procentaj ridicat de răspunsuri ar coincide cu opțiunea greșită a Sistemului 1.

Exemplu 2: se dă un număr oarecare: 4356. Încearcă să aduni, pentru fiecare cifră în parte, 3 unități, în mai puțin de 2 secunde, fără apel la pix și la hârtie. Un asemenea efort mental îi va epuiza repede pe mulți practicanți. Kahneman a realizat experimentul și te poate lămuri cu privire la procentajul celor care abandonează după 3, 4, 5, 6, 7, 8 încercări. Vă asigur că este mare: deci, nici un motiv de rușine.

Nu mult diferită este metoda lui Daniel Kahneman în articolele sale sau în cartea în discuție: se dă o problemă de logică, eventual cu calcul de risc (un joc de noroc, o estimare procentuală etc.), iar dacă răspunzi și, evident, comiți o greșeală, ghici ce: nu ești singurul, ci media. Kahneman intervine și îți explică că nu ești prost, ci irațional sau puțin rațional, nu așa cum cred economiștii din școala rational choice theory. Greșelile tale devin la Kahneman reguli ale logicii omenești fragile din Sistemul 1. Nu există consumator rațional, ci erori previzibile ale rațiunii slabe din Sistemul 1, atunci când te grăbești să optezi pentru un bun. Cartea este burdușită cu exemple din care Sistemul 1 iese clarificat, în dauna pretinsului subiect rațional – mai mult un ideal.

Exemplu 3 (legea numerelor mici): dacă ai două școli arhetip, una cu 1000 de elevi și cealaltă cu doar 200 și, după o verificare serioasă la doua materii de studiu, descoperi că media notelor în școala mai mare este de 7,1 și în școala mică de 7,4, vei concluziona că în școlile mai mici se lucrează mai bine și se învață mai mult. Poate chiar se va da o lege prin care școlile cu un num!r mic de elevi vor avea câștig de cauză la bugetul public, în comparație cu cele mari. Dar, desigur, nu știți statistică! Deviația de 0,3 unități este firească: dacă dau cu banul de 20 de ori, am șanse mai mari să îmi iasă de mai multe ori cap decât pajura (sau invers), decât dacă încerc de 100 de ori, unde probabilitatea de 50-50% se va respecta mai mult.

Exemplu 4 (ancora): Ești rugat să scrii pe o foaie de hârtie numărul estimativ al populației Germaniei. Dacă, ulterior, vei fi întrebat care este populația Franței și vei primi patru opțiuni, din care una este apropiată de numărul pe care l-ai scris la prima întrebare, sunt mari șanse să îl alegi pe cel apropiat de primul răspuns, de ,,ancoră”.

Kahneman sugerează că dacă, de pildă, te expui recent unui factor influențabil ridicat (citești 3 romane polițiste pe săptămână, te uiți la 4 filme horror pe weekend etc.), vei avea tendința de a căuta o rezolvare polițistă pentru multe evenimente curente sau de a te speria de zgomotul crengilor de afară pe timp de noapte. La fel, ușurința de a estima un rezultat ca fiind mai bun decât media, de a nu calcula riscurile, de a subevalua experiența de luni sau ani în favoarea unei zile bune, de a supraevalua meritele și a nu lua în considerare ponderea șansei oarbe, de a exagera un efect sunt punctele slabe ale Sistemului 1. După cum, un efect pozitiv duce obligatoriu la stabilirea unor calități, care au produs succese, ține tot de rolul erorilor raționale. Asta nu înseamnă că nu ar exista însușiri pozitive. Iluzia validității este un alt exemplu tulburător în acest sens: deși nu deții decât puține informații în explicarea unui caz, cu cât explicația este, însă, mai coerentă, cu atât o crezi mai tare, fără a observa golurile în baza ta de date, pe care nu le poți calcula sau aranja în trame fictive. Intuițiile sunt expuse la un mai mare factor de eroare decât media testată a cazurilor asemănătoare. De aceea, optimismul excesiv este mai dăunător succesului decât pesimismul moderat, care te ține cu ochii deschiși în arta supraviețuirii.

Daniel Kahneman aplică ,,legile” expuse mai sus pe cazuri reale, de obicei din mediul marilor afaceri sau din lumea corporațiilor. Dar, de departe, cea mai relevantă secțiune a cărții e intitulată Choices. Întâi de orice, eroarea raționalității perfecte a individului: să zicem că ai un venit lunar de 100 de dolari. Ești un indian de rând. Dacă salariul tău crește la 1000 vei fi fericit. După 10 luni vine o altă mărire, de data aceasta cu doar 100 de dolari. Satisfacția va fi mai mică (de zece ori?) decât la a doua mărire, dar mărirea de acum este în fond egală cu salariul tău lunar, acum mai puțin de un an. Sau să luăm două cazuri: primul, un șomer olandez care își găsește în sfârșit de muncă și acceptă un salariu de 3500 de euro (cu 500 de euro mai mic decât ultimul său venit), și un român este acceptat pe un post similar cu exact același salariu, după ce remunerația sa din țara de origine era de 6 ori mai mică decât noul salariu. Satisfacția românului este de câteva ori mai mare decât a olandezului, cu toate că suma cu care sunt plătiți este identică.

Cel mai interesant capitol din carte este cel în care Kahneman rezumă prospect theory, contribuția sa în economie, care i-a adus celebrul premiu de la Stockholm.

Exemplu 5 (prospect theory):

Problema 1: Ce alegi? Câștigi pe loc 900 de $ sau 90% șanse să capeți 1000$.

Problema 2: Ce alegi? Pierzi 900$ sigur sau 90% șanse să pierzi 1000$.

Pentru problema 1, majoritatea respondenților au preferat varianta de siguranță: 900 de $ înseamnă 90% din 1000 de $. Au o aversiune naturală fața de risc (risk aversion) de 10%.

Pentru problema 2, rațiunea ar dicta să accepți minimizarea costurilor. Dai 900$ pe degeaba în schimbul pierderii a 1000$ cu șanse minime de a ieși pe zero. Dar nu: cei 10% de care depinzi să scapi de belea capătă, datorită Sistemului 1, proporțiile unei satisfacții intense. Așa că cei mai mulți preferă să piardă mai mult (sau nimic) pierderii sigure.

Gata: modelul rațional a fost grav vătămat. Experimentele statistice merg în direcția lui prospect theory, unde teama emoțională de risc este mai mare decât speranța egală de a câștiga. Se pare că suntem creați din naștere să ne sperie mai mult pierderea decât câștigul, deși șansele și consecințele sunt perfect egale. De pildă, A deține o avere de 10 milioane de euro. Dacă printr-un pariu poate să câștige 2 milioane în plus sau 20% șanse să piardă 1 milion, jucătorul va intra. Dacă pierde are în continuare 9 milioane de euro. Cu 80% șanse de a își mari averea cu 20%, acceptă pariul. Dar când apare B, cu o avere de 1 milion de euro, aversiunea față de risc îl va determina, în cele mai multe cazuri, să nu accepte pariul, deși matematica este în cea mai mare măsură de partea lui.

Tot la fel tindem să supraevaluăm mai mult obiectele pe care le folosim, înainte de a le vinde (ne ,,atașăm”) decât cele pe care le cumpărăm doar pentru a le vinde (,,atașamentul” este imposibil vis-à-vis de valoarea exprimată în bani a unui produs). Dacă un medic îți spune că operația are 90% de reușită, vei accepta fără să stai pe gânduri. Dar dacă același doctor îți comunică că sunt 10% șanse sa mori chiar mâine pe masa de operație, vei tremura pentru o secundă, două, trei… Dar ambele fraze comunică exact același mesaj, doctorul fiind la fel de sincer și onest în ambele situații.

De exemplu, dacă o jachetă costă 190$ și o pereche de pantofi 30$, dar perechea de pantofi o găsești și într-un alt magazin, la 20$, dar situat la 5 minute de mers, s-ar putea ca cei 190$ ai jachetei să-ți spună că nu merită să faci o economie de 10$ (să nu uităm, totuși: o treime din prețul pantofilor). Rațiunea seacă și rece nu își găsește aici locul.

Cam atât ne spune Kahneman despre alegeri în viața reală.

Uimitoare este și ultima parte, dar nu cine-știe-ce (după mine, poate sunteți de altă părere): ce este durerea și plăcerea pentru oameni?

Exemplu 6: Are loc o colonoscopie, examinare dureroasă, pe un număr apreciabil de pacienți. Luăm două cazuri extreme: pacientul A, care este examinat timp de 8 minute și pacientul B, pentru care colonoscopia ajunge la 20 de minute. Cei doi pacienți sunt rugați ca, la fiecare 60 de secunde, să apese pe un ecran cu note de la 1 la 10, 1 pentru absența durerii și 10 pentru durere groaznică. Pacientul A are minute în care durerea coboară la un minim de 6 și altele în care urcă la 9. Pacientul B este, la rândul sau, supus la dureri de 9, dar și la unele de 4 sau 5, după propria evaluare. Care dintre cei doi pacienți credeți că, după examinare, susține că a suferit mai tare și că nu ar repeta experiența nici mort (vorba vine)? Pacientul B a fost expus temporal la cea mai lungă suferință. Dar nu el este cel care își amintește să fi suferit cel mai tare, ci A. Motivul este psihologic: nu eul tău empiric contează, ci eul reconstituit din memorie. Și memoria izolează frecvența momentelor celor mai dureroase și a celor mai puțin dureroase. Pentru pacientul A, durerea maximă înseamnă 9, iar cea minimă 6. Ce importanță au cele 8 minute în ecuație față de 20 ale cazului B, care a raportat dureri de 9, dar și dureri de 4, suferind astfel, la nivel de memorie, mai puțin, deși empiric suferința sa este cantitativ mai mare? Ne tratăm corpurile ca niște străini, iar amintirea ne formează câmpul de reprezentări al fericirii și nefericirii noastre.

Dacă te desparți de o iubită, care ți-a produs bucurii variate 3 ani la rând, și o suferință acută timp de 6 luni, intensitatea din amintire a amărăciunii îi va păta pe vecie memoria, deși, din puncte de vedere temporal și cantitativistic, lucrurile îi dau câștig de cauză bucuriei.

Kahneman a stabilit că pentru cei care au venituri anuale de minim 70,000 de euro (într-o țară cu costuri ridicate) și nu sunt obsedați de bani (adica nu banii în sine le determină fericirea, ci ce poți face cu ei), cantitatea de fericire la care au acces este exact egală cu a unuia care câștigă 100,000 de euro anual. Tot ce se plasează sub 70,000$ te face mai nefericit decât ce este deasupra. Este diferența în nefericire, dar fericirea are o constanță tulburătoare pentru cele mai multe situații. La fel cum o relație are șanse sigură să dureze, după calculul unui alt statistician, dacă rezultatul scăderii numărului de certuri din totalul numărului de acte sexuale dă peste 0. Cel puțin așa ne asigură contabilul de plăceri și suferințe Daniel Kahneman.

Concluzii personale

Problema cu formulările lui Daniel Kahneman nu este de natura a ceva ieșit din comun sau dificil de depistat: ce sunt aceste banalități, care sunt confirmate statistic de niște procente frumos aranjate pe ici-pe colo? Oare așa-numitul Sistem 1 nu este exact Sistemul 2, doar că dependent de erori, de calcule fanteziste, de prejudecăți care distorsionează realitatea, de afecte cu efecte contrare estimării raționale abstracte, care nu este chiar rațiunea? Oare Kahneman nu vede că oferă o explicație rațională prostiei umane? Sistemul 1 este știința cu privire la variatele moduri ale prostiei din noi. Dar așa ceva este banal, iar până și exemplele, pe care le oferă, au o rată mare a incidenței în experiența cotidiană, iar ,,soluționarea” lor pare destul de previzibilă.

Iar Kahneman virează chiar și în concluzionări pripite.

Exemplul 7 (numerotarea exemplului îmi aparține):

p. 334: „Imagine that you face the following part of concurrent decisions. First examine both decisions, then make your choice.

Decision (i): Choose between

A. Sure gain of 240$

B. 25% chance to gain $1000 and 75% chance to gain nothing.

Decision (ii): Choose between

C. Sure loss of $750

D. 75% chance to lose $1000 and 25% chance to lose nothing.”

Dacă ești un om obișnuit și nu urmărești nimic special, vei alege A la prima decizie și D la a doua. 73% dintre semenii tăi aleg la fel. Dar dacă nu ai dormi pe tine, ai observa că nu ar trebui să iei decizia după fiecare opțiune, așa cum fac leneșii, care își restrâng perspectiva pentru a economisi timp și efort mental. Dacă ai gândi A, B, C, D într-un tot (ceea ce ar necesita folosirea unui creion și a unei bucăți de hârtie), ai observa, ca 3% dintre cei întrebați, că

„AD: 25% chance to win $240 and 75% to lose $ 760.

 BC: 25% chance to win $250 and 75% to lose $750.”

Deci combinația BC este mai bună decât cea pe care 3/4 dintre voi ar alege-o.

Dar de ce este asta o concluzie pripită? Oare nu are dreptate Kahneman, când demonstrează lipsa de rațiune în alegeri: oare nu ne temem prea mult de pierdere, când avem șanse mari de câștig, și riscăm mai mult decât trebuie, atunci când avem de ales între două opțiuni în care pierzi oricum? Da, și?

Întâi de toate exemplul său: 10 dolari pierduți sunt suportabil psihologic la o pierdere posibilă de 75 de ori mai mare. Iar 10 dolari câștigați nu te uimesc prea mult la un câștig probabil de 24 de ori mai mare. Așa e în viață, chiar dacă rațional lucrurile indică altceva. Sau oare chiar prin afirmația mea rațiunea încă își face treaba? Probabil că la pierderi sau câștiguri substanțial mai mari, Sistemul 2 ar intra în funcțiune. Sau nu: Sistemul 1 se descurcă binișor și așa.

În al doilea rând, regula „first examine both decisions” nu ar schimba cu nimic procesul selecției: tot separat ai gândi deciziile. Nu înseamnă că nu ești atent, dar nici expresia nu este o poruncă. Dacă cerința ar suna „compute the 4 options together, not separately”, deja am avea un marker cognitiv și respondentul ar înțelege că are de-a face nu cu o alegere, ci cu o problemă de matematică, unde Sistemul 2 iese automat din standby.

Manipularea unor ipoteze statistice perfecte, de laborator, care nu iau în considerare abaterile deficitului de rațiune și lipsa informației corecte (informația este precum resursele: inegal distribuită pe pământ), îi permite lui Daniel Kahneman să ia premiul Nobel pentru explicitarea unor banalități. Dacă cele 20 de articole publicate, în reviste științifice selecte, sunt printre primele 1-2%, din punctul de vedere al validității și al inovării în domeniul economic, pentru ultimii 15 ani, eu deduc de aici că sunt mulți șarlatani și multe studii, care sunt pierdere de timp în lumea cosmopolită a ,,academiei” pe economie la nivel mondial. Nu se poate ca o explicație corectă pentru sofismele unor actori economici (de la simplul consumator până la CEOs) să treacă drept un mare avans în gândire. Conced că oamenii nu sunt raționali în mod ideal când iau decizii, dar de ce și cum oamenii educați, cu studii serioase, cei care au o mare putere de decizie în conducerea unor companii sau a unor țări, comit procentual aceleași erori, ca un absolvent de liceu tehnic, îmi întărește mai degrabă scepticismul, în legătură cu validitatea diplomelor și a anilor petrecuți prin școli și pe la cursuri scumpe, decât a accepta, cu seninătate, finita rațiune umană.

Iar unele supoziții pot fi oarecum atacate: ce înseamnă fericirea, în fond? E oare tot una cu satisfacția de a avea accesul la bunuri, până într-un plafon financiar de 70,000 de euro (sau dolari, nici nu mai țin minte) pe an? Satisfacția de a face amor cu bărbatul, care te-a înșelat, acoperă suferința de a te ști trădată? De câte ori trebuie să se culce cu tine, pentru a șterge urmele traumelor psihologice ale scandalului, care a urmat momentului în care i-ai expus adulterul? Se poate măsura exact așa ceva la nivelul unei mulțimi de persoane înșelate? Iată un experiment palpitant. De câte acte sexuale este nevoie pentru a elimina disconfortul ultimului scandal, privind nepăsarea pe care o afișezi, când, în mod intenționat, nu scoți câinele afară dimineața?

Calculele sunt absurde și nu cred că pot fi intregrate într-un pattern, când variabilele nu sunt clar definite.

Și, nu în ultimul rând, cum poți câștiga asentimentul întregii comunități academice cu explicitarea unor platitudini, ce aparțin sferei de cuprindere a sofismelor, studiate, de mult, în Grecia antică? Daniel Kahneman operează statistic cu riscurile rațiunii de a da greș, în modul în care așa ceva se întâmplă cel mai des. Cu ce m-am înălțat sufletește dintr-un asemenea demers, ce conținut nou, și fără precedent, mi-a devenit accesibil? Poate mă voi feri de unele erori, în care ma împiedic singur (cu Sistemul 1 stând la pândă după mine), dar oare aflu vreun adevăr din risipirea în patru zări a unor mistificări ordinare? Răspunsul meu este nu, iar Daniel Kahneman demonstrează că nu are nici o preocupare de a lărgi câmpul cunoașterii: poate doar de a-l restrânge pe cel al greșelilor. Mai mult un dușman al prostiei decât un prieten al inteligenței: e și asta ceva.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Daniel Kahneman sau triumful statistic al prostiei

  1. engambament zice:

    „celebri” in loc de „celebrii” in prima fraza, isn’t it?!
    asta doar pentru ca-s eu chitibusar si ma obsedeaza treaba asta cu „-ii” si „-iii” 🙂

  2. engambament zice:

    cu riscul sa te dezamagesc, nu comentez articolul de fata.
    admir sincer efortul si incapatinarea ta de a scrie recenzii la cartile pe care le citesti. am facut si eu asta odinioara insa m-am prins ca nu le citeste nimeni 🙂 nu citeam carti asa de bune si nici nu scriam la fel de bine ca tine totusi. sper sincer sa-ti gasesti si nisa de audienta pe tema asta.
    o recomandare (si asta pentru ca ai cerut-o!): scrie mai scurt. si ca exercitiu de imaginatie, cind scrii imagineaza-ti ca lumea te citeste de pe o tableta sau si mai rau (sau bine?!) de pe un smart phone cu diagonala de 4″.
    gata cu sfaturile. spor si succes 🙂

  3. Vicuslusorum zice:

    Eeee, nu ma astept sa fiu citit. Nisa pe care o caut eu este opusa blogosferei, care, ca si-n realitate, abunda de ignari si multi care se afla in treaba. Eu imi fac datoria. Nu scot bani din chestia asta, asa ca nu vreau sa ma mulez pe dorintele publicului. S-o faca Kapra ala si Zoso, niste labagii ca bloggeri, smecheri ca liber-profesionisti. Deci eu imi fac datoria. Scriu si imi place. Si nu pot sa scriu un post de 10 randuri despre o carte. Ambitia mea este ca daca cineva cu studii superioare ma va citi, il voi obliga sa isi spune niste intrebari, sa citeasca o carte, sa imi arate ca gresesc. Cred ca daca Daniel Kahnemann mi-ar citi recenzia ar fi oarecum intrigat de unele remarci de-ale mele. Asta daca nu cumva sunt altii ce-au scris deja articole serioase criticandu-i unele conjecturi dintr-o perspectiva similara cu a mea, anume ca exagereaza premisele problemelor sale si ca studiaza multe greseli umane care ar putea lejer sa fie rezolvate de atentie. Or, nu cred ca atentia lipseste in capitalism.

  4. Anghel zice:

    N-am citit cartea de mai sus, dar am studiat Prospect Theory la şcoală cu unul dintre co-autorii lu’ Danny. Nu ştiu deci în ce măsură ceea ce am de spus în apărarea(?) disciplinei numite Behavioral Economics se regăseşte sau nu volumul pe care îl recenzezi.
    Economia Comportamentală (Behavioral Economics?) a apărut ca o încercare de a corecta unele din neajunsurile modelelor bazate pe raţionalitate completă (Full Rationality – General Equilibrium). Problema de bază fiind că paradigma veche nu era capabilă să explice prin modele matematice în mod satisfăcător o serie de fenomene economice de o mai mică sau mai mare importanţă, spre exemplu Equity Premium Puzzle sau apariţia periodică a bulelor speculative.
    Acuma trebuie menţionat că defapt Dănuţ n-a luat premiul Nobel doar pentru banalităţile pe care le povesteşte într-o carte de popularizare a ştiinţei. Meritul său a fost de a formaliza aceste observaţii empirice într-un model matematic capabil de a reproduce în mod sistematic şi cu un minim de parametri comportamentele economice iraţionale. Deci scopul Prospect Theory (nu ştiu însă care este scopul declarat al volumului în discuţie) nu este de a oferi oamenilor un ghid de bună purtare ci de a oferi decidenţilor politici şi marilor comercianţi un sistem suficient de valid din punct de vedere statistic pentru a anticipa şi exploata comportamentul maselor tembele.

    Dacă te uiţi pe youtube la reportaje din ştirile americane în care sunt intervievaţi oameni de rând, ba chiar şi la talk-show-uri unde sunt date modele de gândire şi exprimare, poţi să observi că modelul de gândire în lumea civilizată nicidecum nu merge spre mai mult ‘Sistem 2’. Aş fi mirat să aflu că Kahneman s-ar erija într-un brav luptător împotriva acestui curent. Într-o lume în care analizarea temeinică a problemelor nu mai e la modă decât în rândul elitelor, modelarea deciziei impulsive este o treabă lucrativă. Iată de ce şi premiul Nobel.

    În privinţa criticii tale asupra utilitarianismului nu pot decât să-ţi dau perfectă dreptate. Totuşi este la ora actuală cel mai bine dezvoltat şi fundamentat empiric model pentru comportamentul economic. Nu sunt de acord cu aberantele extensii la emoţii. dar graniţa între burtă şi inimă este uneori greu de trasat.

    • Vicuslusorum zice:

      Danut din Tel Aviv stie ca daca ii arati prostului o formula matematica care ii descrie prostia, el va asculta indemnul lui Jack Daniel’s: keep on walking. Ideea este ca Daniel Kahneman are pana si pe wikipedia nu-stiu-cate articole in respected journals in care apare ca un co-autor cu doxa matematica, cu formule, chestii care pentru tine sunt piece of cake, dar pentru mine, cu ani de liceu vidati de notiuni matematice, necesita invatarea unui alfabet, unui glosar minimal de concepte pentru care (vorba lu’ Dani) Sistemul 1 nu are rabdare. Banuiam ca a analizat ca lumea la nivel de artificiu algebric multe chestii utile pentru baietii care isi vand vanzarea – pentru a ma exprima sibaritic.

      Pe mine m-a interesat rationamentul general si intentiile acestui om. In fond, singura carte personala este cea pe care am recenzat-o eu. Restul sunt volume colective de articole colective destinate lumii ISI (dar pana si in cartea asta introduce doua articole light de-ale sale cu altii, care mi s-au parut totusi mai clare si mai concise decat cele 400 de pagini ce le preced – si cred ca multor altor cititori!). In plus, este destul de infumurat incat sa nu scoata o carte care sa-i tradeze suma de adevaruri la care a ajuns. Faptul ca la fiecare 10 pagini aduce aminte de prietenia sa cu Amos Tversky si cat de mult ii pare rau ca a murit prea devreme pentru a lua premiul Nobel impreuna imi spune ca, totusi, a luat cartea asta in serios cand a publicat-o.

      Treaba cu Full Rationality-General Equilibrium o are in cap si Daniel: ba chiar mentioneaza limitele teoriei (desi nu are cum se le explice absolut clar in volumul asta) si cum a descoperit el ca stau lucrurile cu Sistemul 1 si 2, inventia sa epocala.

      Ce mi s-a parut insa ultrapervers (si nu stiu daca asta rezulta din postarea mea) este placerea sa stiintifica de a demonstra cum prostiile si greselile de rand sunt rationale si cel putin rationalizabile probabilistic. Daniel Kahneman adora defectele rationale ale Sistemului 1. Niciodata nu va spune ca e rau sa iei o decizie pripita, ca nu ar trebui sa te grabesti cand esti in fata unei alegeri. Nu, dumnealui este fericit sa iti calculeze sansa unor erori in raport cu altele. Si dupa ce te bate pe frunte tandru, iti spune: „Vezi, lenes mic, nu esti idiot… doar usor manipulabil de simturile tale… Nu ai nici o vina.”

      Si ma gandesc ca asemenea carti ar trebui sa uimeasca doar un public cu maximum 8 clase si cu zece ani de munca prin frizerii, restaurante, cazinouri etc. Doar ca nu ei sunt publicul lui Daniel, ci doar tinta micilor lui experimente academice. Decat sa reducem ignoranta mai bine o exploatam capitalist Anghele. Merci de lectura oricum!

      Ah, si raman sceptic vis-a-vis de munca care se face in Academia: banalitati dovedite matematic sau nu, cartea asta ii poarta numele pe coperta. Si e absolut penibil ca asa ceva are semnatura Nobel aplicata pe coperta. Dar la cum se ia Nobelul…

  5. Anghel zice:

    Ştim amândoi cine era Nobel şi cum şi-a făcut banii. Te aşteptai ca banii lui să se ducă pe apa sâmbetei pentru eforturi de civilizare a maselor? E ca şi cum te-ai plânge că Obama a luat premiul Nobel pe degeaba şi Assange nu-l va lua niciodată.
    Iar dacă Kahneman ţi se pare pervers mă întreb ce crezi despre următorul pas în programul Economiei Comportamentale: Neuroeconomics. Pe scurt cartografierea zonelor creierului care se activează când luăm decizii tâmpite. Îţi dai seama ce de aplicaţii lucrative şi aici? Pun pariu că în următorii 30 de ani o să vină un premiu Nobel şi pentru băieţii deştepţi din spatele neuro-scannerului. Contribuţia lor la ştiinţă? Cui îi pasă?

  6. Vicuslusorum zice:

    Aha, de aici atata amor intre baietii astia recenti si Antonio Damasio, la care se fac atatea trimiteri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s