În scurta prefață a Operelor complete, volumul 7, aparținând părintelui social-democrației românești, Constantin Dobrogeanu-Gherea, publicată în anul de grație 1980, aflăm în mod indirect, per speculum et in aenigmatae, ce gândea regimul Nicolae Ceaușescu despre tradiția de stânga românească. Subiectul nu este unul de înlăturat pentru că din această interacțiune spirituală cu tradiția intelectuală românească pre-1944 reiese starea de paralizie nervoasă și cecitate ideologică de care suferea socialismul românesc înainte de prăbușirea sa totală. După ce prefațatorii, adunați sub pseudoenigmatica formulare ,,Institutul de studii istorice și social-politice de pe lângă C.C. al P.C.R.”, laudă în Dobrogeanu-Gherea pe un adept al ,,materialismului istoric” fără dogmatisme, delimitându-se de anii întunecați, ,,sovietizați”, 1948-1964, se trece rapid la meritele poporului român, concentrate în literatura populară și epoca voievozilor pământeni, fetișul revoluției naționalist-romantice de la 1848 din țările române, pe vremea când statul român reprezenta un vis de emancipare, iar poporul o fantasmă culturală de educat. În mod deloc curios, citind cartea jurnalistului Toma Roma Jr., Cum l-a împușcat Iorga pe Iorga (Editura Vremea, București, 2022), aceeași viziune de reconciliere sub egida tradiției naționaliste românești identificăm atât în documentele de arhivă ale Siguranției (SSI) carliste, legionare, antonesciene, cât și ale Securității (DSS) târzii ceaușiste, de parcă singura idee politica originală, lipsită de complexitate argumentativă, dar cât se poate de incisiv-instinctivă, pe care o pot produce românii rafinați intelectual este… românismul.
Cum l-a împușcat Iorga pe Iorga este mai puțin o carte de autor propriu-zisă, cât o colecție de documente ale serviciilor secrete, dublate de introduceri, sub forma unor capitole de câteva pagini, ale istoricului-detectiv Toma Roma Jr. Căutând mereu anecdoticul și detaliul intim picant, Toma Roman Jr. creionează dialoguri amuzante și verosimile, deși scăldate într-un cinism coroziv, având mereu în ochi mărturisirile depuse în arhiva poliției secrete între 1937 și 1989. Aproape septuagenarul Nicolae Iorga, cu toate că îi detesta pe legionari, care îl acuzau moral de moartea Căpitanului Zelea Codreanu, apare în documentele SSI ca un antisemit impenitent, dispus la pedepsirea cruntă a evreilor români prin înlăturarea lor grabnică din universități și confiscarea de către stat a proprietății lor, acuzați de aceleași fapte ca în propaganda legionară cea mai fanatică. Retrospectiv, după uciderea sa și a economistului Virgil Madgearu în 27 noiembrie 1940, distanța ideologică dintre carliști, codreniști-simiști, cuziști și ideile lui Nicolae Iorga pare a fi enormă, însă realitatea este ceva mai puțin îngăduitoare cu diferențele nete, un suflu comun al epocii răzbătând din scrierile vremii, diferențele ideologice fiind mai degrabă diferende personale.
Toma Roman Jr. urmărește firul biografic al celor câțiva legionari care i-au asasinat pe profesorii Iorga și Madgearu, cel mai probabil fără știrea starostelui Horia Sima, care își dorea liniște în Legiune după ce membrii mișcării preluaseră parțial puterea în septembrie 1940 și duceau o campanie de răzbunări sângeroase îndreptate împotriva dușmanilor politici ai mișcării legionare. Autorii sunt personaje legionare de mâna a două, dar reprezentative statistic pentru cum funcționa în interior camaraderia legionară. Traian Boeru, șeful Institutului Național al Cooperației, este un individ abject, posibil delapidator, violent verbal și fizic. După 1945, acesta rămâne în Germania Federală, unde ajunge un prosper om de afaceri și informator al Securității în primii ani ai regimului Ceaușescu. Ion Tucan este un fost student al Academiei Comerciale din București care nu își terminase studiile la timp. Ștefan Cojocaru, doctorand exmatriculat în economie în acel moment și discipolul infidel al economistului Madgearu, va participa și el la crime din postura de mic lider al unui cuib legionar. Tudor Dacu, avocat de meserie și polițist legionar, este fiul unui director de rafinărie. Printre ucigași se află și Tudor Iorga, cel care l-a doborât sigur pe Nicolae Iorga, și Theodor Scheininger, trăgător iscusit cu pistolul, stabilit în Germania încă din anii războiului mondial. Șoferul Ștefan Iacobuță este cel care conduce mașina camarazilor care pretind a face treaba eriniilor legionare. Emeria Socariciu este un semialcoolic neserios, chestor în Poliția legionară, cel care îi va instiga la omor pe tinerii zurbagii atunci când aceștia i-l aduc în arest pe ,,trădătorul de neam” Virgil Madgearu. Moartea reputatului economist și a istoricului savant va fi întâmpinată cu teamă de mai-marii statului român legionar: Horia Sima dezaprobă gestul, dar se simte amenințat de generalul Ion Antonescu, cel care aflase că Sima fusese informator al Siguranței sub conducerea lui Mihail Moruzov, executat de legionari la Jilava, în timp ce Ion Antonescu nu își dorea ca Horia Sima să facă un scandal public în legătură cu bigamia la limită a nevestei sale și cu pretinsa sa condiție de sifilitic. Ce pățesc o parte din ucigașii profesorilor Iorga-Madgearu după ce scapă de investigația ,,riguroasă” a parchetului? ,,Ștefan Cojocaru, Tudor Dacu, Ștefan Iacobuță, Niki Atanasiu au urmat traseul masei legionare din Germania, în timpul războiului. Au avut un regim de semi-libertate la Rostock, iar după tentativa de fugă în Italia a lui Horia Sima din 1942 au ajuns în lagărul de la Buchenwald, cu regim privilegiat față de restul deținuților. Unii dintre ei au muncit la fabrica de avioane Heinkel, alții au încercat să facă diverse combinații și șmecherii pe piața neagră, sub ochii destul de îngăduitori ai Gestapoului”. (p. 92) Au fost momente când în lagărul din Rostock legionarii au pus la cale un mecanism de teroare fizică și psihică reciprocă de tipul ,,experimentului Pitești”. Traian Iorga, căruia i se pierde urma, ucigașul cert al istoricului Iorga, se va sinucide în 1947, împreună cu iubita lui, fiica unui lider comunist din județul Vâlcea care se opunea mariajului lor periculos din punct de vedere politic.
Tot după încheierea războiului, urmărim oarecum surprinși traiectoria socială a grupului legionar de ucigași. Despre Ștefan Cojocaru aflăm următoarele: ,,O perioadă i-a mers chiar foarte bine. Se angajase ca funcționar superior la Banca Națională a României, iar în 1947 și-a dat doctoratul cu o lucrare intitulată ,,Formarea capitalului în România”. A fost ultima lucrare coordonată de către academicianul Victor Slăvescu, căruia poate i-a adus ghinion. Ulterior, acesta, om politic liberal de primă mărime și fost ministru, a ajuns deținut în penitenciarul de la Sighetu Marmației. O altă bucurie în viața lui Cojocaru a fost că în 1948 nevasta i-a născut o fetiță, pe care a botezat-o Luciana. Se făcuse sindicalist și prieten al Uniunii Sovietice, înscris în vestita ARLUS (Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică)”. (p. 111) În 1950 este însă arestat, iar, după eliberare, va lucra o vreme ca tâmplar. În 1963, Ștefan Cojocaru este din nou interogat de Securitate în legătură cu cazul Iorga-Madgearu. Povestea sa diferă acum prin partitură, ideologizată oportunist, și prin dozarea vinovăției, care revine acum legionarului codrenist Traian Boieru, milionar în RFG, dar patriot: ,,E interesant de văzut faptul că îl scotea pe Boeru un fel de ,,luptător de clasă”. În ,,varianta Cojocaru”, agronomul ar fi vrut să-l omoare pe Madgearu fiindcă reprimase o manifestație a invalizilor de război și grevele comuniste de la Grivița din 1933”. (p. 122) După uciderea lui Virgil Madgearu, legionarii s-ar fi delectat la sediul lor cu cântece patriotice și tării de cea mai înaltă ținută naționalistă.
De asemenea interesant este cu ce se ocupau facțiunile codrenistă și simistă în exilul din Occident. Traian Boeru, bogat și tihnit, orchestrează un proces spectacol din care să iasă basma curată după cele întâmplate în noiembrie 1940: ,,A convocat la Paris, în hotelul de lux ,,Oxford & Cambridge”, un juriu de onoare. Lucrările pseudo-procesului s-au desfășurat în zilele de 3 și 4 noiembrie 1962”. (p. 135) Traian Boeru îl acuza fățiș pe Ștefan Cojocaru de vina morală pentru execuția celor doi intelectuali de vază. ,,Boeru a tiparit în urma ,,deliberărilor juriului” un comunicat-cărticică, pe care l-a numit pompos-prolix ,,Întru întâmpinare și adevăr”. (p. 137) Soția lui Traian Boieru petrece cinci ani în temnițele comuniste imediat după 1948, dar va primi dreptul de a se stabili în RFG în 1970, la câțiva ani după ce soțul ei începuse o colaborare fructoasă cu Securitatea. Băieții lor rămân în România, de care bătrânul legionar Boeru, devenit nostalgic după ,,sfânta tinerețe legionară”, nu se poate despărți sufletește niciodată. E adevărat că în 1963 Securitatea aduna mărturii și probe pentru un proces spectacol orchestrat împotriva Occidentului decadent și a fasciștilor pe care cultura ,,putregăită” a claselor capitaliste îi protejează. ,,Desfășurarea de forțe a fost considerabilă și impresionantă. Au fost mobilizați academicianul Dionisie Pippidi, ginerele lui Iorga, academicianul Mihai Berza, fosta secretară a lui Iorga, Elena Condurachi. Au fost folosiți translatori, juriști, agenți de influență, ba chiar un procuror austriac aflat și pe el pe ștatele de plată ale Securității. (…) Ulterior, trebuia declanșat un fel de Nürnberg românesc, mai mic și mai rahitic, în care să fie acuzați la găleată Sima, Boeru, imperialiștii”. (p. 157)
Dar acesta nu se va mai ține. În schimb, Traian Boeru ajunge informator al Securității în anul 1967. Când semnând cu numele conspirativ Pascu, când, începând cu 1968, Raul, Traian Boeru intră într-o simbioză intelectuală de invidiat cu ofițerul de Securitate, colonelul Dumitru Argeșeanu (pretins din Argeș, dar cu un puternic accent ardelenesc), după 1980. Din păcate pentru Boeru, teama nevestei, stabilită în Germania alături de soțul ei din 1970, de represaliile comuniste îl va ține pe loc, iar în august 1984, acesta moare de bolile bătrâneții. Rămân consemnat în scris relațiile de amiciție cu Securitatea. ,,Nu uita, din când în când, să laude și ,,genialitatea” politicii externe a lui Nicolae Ceaușescu, ceea ce consemnau cu satisfacție ofițerii cu care se întâlnea. Între două informații, Boeru, ca un bun tată de familie, mai cerea niște slujbe mai bune pentru băieții săi sau să li se dea acestora dreptul de a-și construi o ditamai vilă pe banii trimiși de el din Germania. Dacă problemele familiale i se rezolvaseră în mare, Traian Boeru mai avea un singur of: revizuirea juridică a procesului asasinării lui Virgil Madgearu și Nicolae Iorga. Chestiunea asta apărea ca o temă recurentă la întâlnirile (botezate ,,codificat”-securistic ,,tratative”) pe care le avea cu reprezentanții sistemului represiv de la București. Pe 18.08.1970, chiar, lasă în urmă orice fel de jenă de a înfunda pe cineva și le declară ofițerilor ,,Mugur” și ,,Dinu” că Ștefan Cojocaru a coordonat crimele. În ciuda teatrului făcut de Boeru, cum că vrea să moară împăcat cu adevărul și nu vrea ca urmașii săi să aibă un stigmat groaznic, interlocutorii lui se făceau că plouă, îi dădeau răspunsuri ambigue și temporizau”. (p. 173) Securitatea naționalistă ducea o ,,politică de destindere” cu tot soiul de legionari aflați la senectute prin țară și prin străinătate. Traian Boeru i-a putut ajuta în materie de spionaj tehnologic și networking în afaceri prin Germania federală. Faptul că Boeru crea disensiuni între legionarii din exil asigura un plus de influență Securității, care studia cu grijă grupurile și personajele rivale. Ștefan Cojocaru, celălalt cap al legionarilor asasini din noiembrie 1940, dar apolitic după 1948, iese la pensie în 1972 în calitate de șef de serviciu la Întreprinderea de Construcții-Montaj din Slobozia. ,,În 1972 și-a căsătorit grandios fata, Luciana, care ajunsese ingineră. La nuntă, care s-a desfășurat la Hotelul Intercontinental, cel mai prestigios și scump loc din București în acele timpuri, au fost peste 100 de invitați. Securiștii au aflat că a plătit 200 de lei pe tacâm, o sumă destul de mare în epocă”. (p. 202) All’s well that ends well, cum s-ar zice.
Toman Roman Jr. deține un fin fler sociologic. El înțelege societatea românească de ieri și de astăzi ca pe un flux istoric continuu de obiceiuri și repere politice, rupturile neanulând structurile de profunzime, ci obligându-le parcă să se construiască din mers la loc. La suprafață, Republica Socialistă România din anii 1980 se acomodase ideologic până și cu fasciștii interbelici, câți mai erau în viață și în deplinătatea facultăților mintale, în vreme ce în măruntaiele societății se încăierau interese, combinații, egoisme, iubiri, trădări, fidelități, toate acestea sub steagul parvenirii și reușitei sociale, impasibile la crime și abuzuri de tot felul.
Vicuslusorum's Blog 