În anul 2009, criticul literar Alexandru Budac își lansa cartea de debut, Byron în rețea sau Cum a rămas liberă canapeaua doctorului Freud la editura Humanitas[1]. Compozită și încercând să transgreseze barierele dintre științele minții și literatură, teza de doctorat modificată convingea nu atât prin soliditatea argumentației, cât prin prospețimea tematicii și sondarea în exegeza americană pe subiect, însoțită de plonjări în eseuri literare care aveau drept protagoniști scriitori români și americani deopotrivă. Convingerea laică a universitarului timișorean Alexandru Budac era, în acel moment, că literatura participă la proiecțiile minții noastre ca oricare altă știință, într-o construcție de un idealism chill, fără anvergură metafizică: ,,Noi suntem cei care decupăm universul în conceptele noastre, susține Hofstadter. Galaxiile și toate celelalte sunt realități mentale”.[2] În anul 2022, Alexandru Baduc, maturizat complet, revine cu un alt titlu, Tomahawkul verde. Pistolari, vampe, detectivi fără licență, supereroi și alte iconografii americane[3], care-și propune o reconvertire la dragostea pentru literatură, însă descifrată ca un exercițiu în spațiul cultural nord-american, privit ca o adaptare la stadiul actual al umanității noastre tehnologice. Autorii români dispar din subsolul paginii. Alexandru Budac refuză ultimele scheme metodologice și se declară un adversar al -ismelor de orice fel în citirea literaturii, tehnici care disecă laborios un cadavru, didacticismului sapient fiindu-i preferată starea de spirit liberă, poate chiar emoțiile cititorului fraged și natural, eventual adolescentin, care înțelege textul literar ca o atmosferă psihică ce deschide alte interioare din memoria și conștiința lectorului. ,,Căutăm în artă un realism de fațadă, programatic, și ne-am obișnuit să nu ne mai preocupe fleacuri cum ar fi coerența sau verosimilitatea – cine se poticnește de mimesis, de retorică? – deoarece, pentru profesioniștii din domeniul umanist, mai ales pentru ei, asemenea pretenții trădează o predispoziție la fandoseala burgheză”.[4] Critic la tot pasul, însă doar oblic, a științificității reci în interpretarea literaturii, Alexandru Budac, girat de această dată de criticii literari conservatori Mircea Mihăieș și Nicolae Manolescu, preferă nu atât escapadele în grădina criticii, cât o recalibrare pe coordonate americane cu doxă a criticii estetice, desuetă până și în România, unde avântul studiilor cantitative și a scanărilor sociologice trimite la arhivă o tradiție literară, impresionistă, de foileton, în critica literară românească, tradiție care rezistă doar inerțial și datorită accesului la fonduri de stat. Ceea ce este destul de straniu se leagă de faptul că Alexandru Budac, despre care nu înțelegem de ce și-a scris cartea pentru un public vorbitor și cititor de limba română, pare și mai greu de amplasat în istoria criticii literare românești decât colegii săi de generație, care au adoptat instrumentarul și metodologiile contemporane cele mai răsărite în sfera academică occidentală.
De la început Alexandru Budac șterge numai discursiv cu buretele condiționările determinante, exterioare ale obiectului de artă, reinstituind retoric artistul meșteșugar, dar unul nombrilist, egomaniac și, de aceea, eliberat de lume, golit de ceilalți spre obținerea deplină a libertății sinelui autentic, a ,,libertății artistului, dincolo de condiționări istorico-sociale, o libertate imposibil de ajustat metodologic”.[5] Tirada împotriva canoanelor metodologice – Alexandru Budac nu le condamnă explicit ca ideologice, dar tremurul vocii se simte în fundal[6] – se exprimă și astfel: ,,În critica de artă, în cea literară, mai ales, s-a impus tabăra ,,opacă”, pentru care obiectele artistice sunt obligatoriu sistem de un fel sau altul (lingvistic, istoric, social-politic, ideologic, evoluționist ș.a.m.d.). Neajunsul ar fi că lumea nu intră nici în viețile noastre, nici în artă, ca viziune sistematică și ordonată”.[7] Dezordinea lumii nu se ferește, cu toate acestea, de ,,perspectiva estetică”, care intră în scenă imediat ce sunt evacuate gravele măști ale analizelor-sistem. ,,Literatura prezintă gândirea în limbaj figurativ”.[8] Despre ce este literatura reală? Despre senzații, percepții, sentimente și un halou sacru al minții tale, adică ,,iconografii mentale” și ,,alegorii fără idei”. În cazul particular al criticului Alexandru Budac, autodefinit drept escapist, aceasta pare a fi despre fantasmele erotice[9] și poezia tehnică, cibernetică, arsă postapocaliptic la margini a lumii noastre. America – sau mai degrabă o proiecție literară a ei – se conturează crudă ca verdele pădurilor dese de care s-au izbit primii coloniști[10], ca tomakawkul însângerat al nativilor americani și ca o întoarcere palingenetică la puritatea inițială, la durata pierdută[11]. Mințile comunică între ele, dar realitatea e doar imaginativă (literar).
Îndepărtarea posibilității ca literatura să decupeze realitatea, care rămâne de primă instanță, intră în raza vizuală a criticului Alexandru Budac. Humbert Humbert fantazează doar literar, iar stările sale psihice sunt imitații literare – ca atare, nepsihice în sensul psihologiei, dar psihice în sensul de my mind, myself ca halucinație literară: ,,Faptul că Lolita este o apariție, mai degrabă decât o adolescentă coaptă prea devreme, se vede și din versiunile livrești ulterioare. (…) Dar ele nu sunt eminamente niște femei mature în trupuri de fetițe, ci personaje de ficțiune concepute cu scop artistic”.[12] Departajările acestea pot părea truisme, întrucât nimeni nu crede că Dolores Haze există, însă strădania cu care Alexandru Budac reînființează spațiul literar ca inebranlabil imaginar, nu real, este menită reinstaurării literarității în estetic, de a o elibera de verigile altor interpretări, pământene, acuzatoare, neconcesive, angajate social. Incestul, pedofilia, concupiscența, sadismul, onania, omorul, conspirațiile politice, toate acestea își pierd sensul empiric odată literaturizate. Nu ne mai confruntăm cu spasme de plăcere fizică, ci cu voluptăți estetice și ,,alte delicii similare, al căror înalt grad de imoralitate este suspendat prin stilistica patriciană”.[13] Normal că femeile sunt holograme tăcute în imanența minții lectorului, numai că nu ni se explică de unde curge la vale nevoia de ,,murdărie” sexuală. ,,Fetele și femeile din Infernul lui Infante sunt apariții, ca nimfetele din Edenul nabovokian. În acest prim capitol ele nu au glasuri. Eventual, întrerup ici-colo monologul descriptiv cu câte o replică de film mut, parcă scrise pe cartoane. Caseta cu fluturi a lui Humbert Humbert, colecția de nimfete din deschiderea Lolitei, și panopticumul erotic din Infante’s Inferno au același scop: anunță sportul carnal și consecințele acestuia, stabilind ramele poveștilor – câte o experiență senzuală conținută de o altă experiență senzuală. Toate sunt importante, dar, deocamdată, nici una nu este decisivă. Humbert nu a întâlnit-o încă pe Lo, și nici Guillermo pe amazoana de Violeta del Valle. În schimb, Etelvina Marqués și fletera negresă fără nume, Venus afro agățată sub Arcada mărului (the Apple Arcade) într-o noapte de Crăciun, au același vino-ncoa’ al lui Monique, prostituata pariziană (,,nimfeta delicventă” cu trupul ieșind dintr-o teacă gri-perlată). Din categoria la pute au grand coeur, aparțiile răspunde nevoii de promiscuitate tandră. Anatomia lor, descrisă cu o pedanterie menită să facă din lascivitate formalism, stârnește nu doar libidoul, ci și egoismul de carantină”.[14] Aceasta aglomerare fulminantă și excitantă de fantome feminine nu este decât în mod înșelător dedusă din realitatea simțurilor, iar orice coincidență între libidoul literar și cel psihanalitic este pur întâmplătoare. Cuvintele seamănă, dar în Literaturolandia sensurile sunt cu totul altele, deși definiția lor străvezie ne-a eludat. ,,Să fii spectator activ într-o sală plină de fete, în asta constă transcendența”.[15] Romancierul Guillermo Cabrera Infante nu poate fi un afemeiat[16], doar omul cu același nume, iar în interiorul acestei fisuri fictive se află taina scrisului literar. De ce această suspendare a sensurilor comune în literatură? Metaforele explică atâtea, dar nu și inefabilul literar, misterul individualității libere, care se poate purta cum dorește, eliberată nietzschean de sub hamul moralei sclavilor. ,,Rețeaua de relații dintre semnificanți și semnificați se reduce la articularea unui determinism sterp. Artistul are obligația să inventeze legături noi între lucruri, ca un copil”.[17] Sensurile sunt create imagistic. Rațiunea în comun a fost deja suspendată pe perioadă nedeterminată, rațiunea individualizată fantasmatic substituindu-i-se. Angus Fletcher, A.D. Nutall, Wendy Doniger și Harold Bloom îl păstoresc spiritual pe Alexandru Budac la fiecare pas în zborul său deasupra literaturii americane de după 1960. ,,Verdele vegetal exprimă o stare mentală, un gând ce se autoexaminează din nevoia de ordine platonică. Percepția cromatică devine cifrul iconografic pentru accesul la altă ontologie”.[18] Orice se întâmplă colectiv în societate este un atavism al unui mit ,,străvechi de reintegrare cu note păgâne”.[19]
Politica este numai un dans tribal reînviat în contexte ciudate. Romanele prozatorului John Crowley, investigat și în prima carte publicată de Alexandru Budac, plasează conflictele politice în ordinea simbolicului religios sau a relativismului epistemologic idealist.[20] ,,Ficțiunea lui Crowley – și-a numit propriul gen ,,posibilitate fictivă” – nu repetă mimetic și nu adnotează alegoriile trecutului. Ornamentele sale îndeplinesc o funcție cognitivă și exprimă un sentiment inechivoc, selectând din istoria culturală acele momente de suspensie indecisă când câmpul posibilităților stătea deschis – sau cel puțin, analizate ulterior, așa par să fi fost lucrurile –, iar gândirea occidentală ar fi putut urma alte sisteme – cel gnostic, nu cel romano-catolic, magia naturală, în linia raționalismului pozitivist, disciplinele care luau în considerare și taxonomia bestiarelor fantastice, nu numai evoluționismul –, astfel încât această selecție la scară istorică, tradusă în limbaj literar, să explice nostalgia arcadiană după trecutul individual. Existența simultană a lumilor alternative, a lumilor mari în cele mici și invers, nu reprezintă pentru Crowley o problemă de ontologie ori de fizică cuantică. Este forma luată în literatură de sentimentul pierderii în cazul celor care își percep copilăria ca pe un episod separat din istoria personală recentă”.[21]Istoria este întotdeauna personală în teoria literară implicită de care se folosește criticul Alexandru Budac. Pasiunea și fascinația pentru cinema, benzi desenate, pornografii vintage ș.a.m.d. formează nu numai mijloacele predilecte ale criticului, ci si ceea ce regăsește hedonist la scriitorii analizați, aleși pe sprânceană: ,,În tranziția de la imaginea cavernoasă a clubului, pivnița rock asurzitoare, puț miltonian cu pâlpâiri orgasmice de neon, la copertele lucioase, pulp-gotice, din biroul liniștit al Juliei, John Crowley reușește, prin analogie fluidă, o suprapunere iconografică halucinatorie”.[22] Capitolul despre romanele de frontieră ale lui Cormac McCarthy este unul dintre cele mai documentate din lucrarea lui Alexandru Budac. Erudiția academică și sursele americane de referință sunt la cote înalte pe tot cuprinsul Tomahawkului verde, cartea scriindu-se parcă de la sine prin aglutinări și sedimentări bibliografice nenumărate, dar nu deconcentrante. Despre spiritul aventurier american, sălbatic și religios în același timp, bineînțeles, în literatură, Alexandru Budac trimite la un eseu al lui Lesie Fiedler din 1948 în care se ,,consideră că mythos-ul american este homoerotic și interrasial prin excelență. Un pronunțat sentimentalism local, confruntarea cu solitudinea într-un spațiu geografic vast și camaraderia masculină circumscriu literatura americană clasică la fanteziile specifice adolescenților”.[23] Romanele postmoderne ale Thomas Pynchon și filmele lui Quentin Tarantino sunt strânse în cămașa unui singur capitol.
În scepticismul, în indeterminarea epistemică, a priori, a romanelor lui Thomas Pynchon identifică Alexandru Budac propria filozofie de critic literar, de inspirație pyrrhoniană, ca să nu spunem de viață, doar că – să nu uităm – realitatea celorlalți este evacuată ca instanță primordială din toposul literar. ,,Lumea ne apare așa cum o face mintea fiecăruia dintre noi. Iată consecința directă a faptului că simțurile ne amăgesc. Nu le putem acorda credit, întrucât îi transmit minții exclusiv aparențe senzoriale”.[24] Este întru totul ceea ce întâlnim în paranoia conspiraționistă din pistele false ale intrigilor pynchoniene: ,,La urma urmei, în arta lui, diferența dintre plăcerile escapiste și adresările subtile, erudite, către cititorul sofisticat devine irelevantă. Sunt cărți dificile, dar cu virtuțile romanelor de aventuri. Personajele sale rămân prizoniere, ca noi toți, într-o lume stăpânită de o ,,dezordine ordonată”, ca să folosesc sintagma din teoria haosului. Fie că alegi ordinea, fie că alegi dezordinea, recompensa literară nu are de suferit”.[25] Escapismul unor ,,idealiști dezamăgiți”, care nu înțeleg decât să arunce lumii ,,privirea ironică”, descumpănită, este ceea ce le leaga pe unele personaje precum Tyrone, Doc ș.a.m.d de idosincraziile estetice ale criticului literar român.
Alexandru Budac nu se rezumă la a vedea America prin prisma ,,aristocrației naturale”, a ,,bunăstării republicane” – mituri conservatoare în mediul academic competitiv din Statele Unite –, ci este sensibil minimal la pulsațiile revoluționare, la idealurile iluministe, la crimele colonialismului și la urmările adânci ale genocidului nativilor americani consemnat de Biblia și carabina înflăcărate ale ,,omului alb”. În plus, traiectoria teocratică a Americii ar fi fost modificată de parlamentarismul primar al băștinașilor, conform politologului Charles C. Mann: ,,Ca o ironie amară, idealurile teocratice nu s-au împlinit, iar puritanii au ajuns până la urmă să fondeze pe Coasta de Est cele mai democratice orașe, care, în spirit, cel puțin, sunt mai aproape de aspirațiile algonkiene și de Haudenosaunee, decât de severa predestinare slăvită în colonii”.[26] În prezentul romanelor lui Thomas Pynchon sau Don DeLillo, spectacolul străzilor pavoazate în reclame, lumini de neon, plutiri psihedelice, penumbre electrizante, digitalizare neuronală a finitei ființe umane se leagă de substratul Americii luxuriante, vaste, primare și paradisiace, orgiastice și abstinente în aceeași infinitezimală zbatere de aripi. Visările pubere, de adolescent întârziat, ar subîntinde ethos-ul americanului mediu. Nu putem decât să-l credem pe Alexandru Budac, căci estetica sa sumară este incomunicabilă pe cale logicii: ,,Bunăoară, ca să deparazitezi o minte afectată de teoria conspirației, umorul, imitația, construcția contrafactuală, metafora ingenioasă, aserțiunea absurdă, fantezia, parodia, trucul retoric ar trebui să concureze eficient datele verificabile din teren. Literatura bună nu recurge la argumente logice. Se strecoară în detaliile ce le scapă filozofilor pedanți. Până și din premise subțiri iese uneori o proză strașnică”.[27]
Tomahawkul verde este o lucrare excentrică de critică literară din România. Așa cum se poate lesne ghici, Alexandru Budac nu vine în siajul criticilor care-l susțin în secțiunea de Mulțumiri de la sfârșitul cărții. Metoda sa eseistică de lucru se camuflează într-o acoperire bibliografică abundentă, de tip anglo-saxon, și într-o deschidere mentală la spațiul nord-american străină de generațiile care nu au abandonat ,,analiza estetică” ca singura cale de urmat. Ceea ce face din Tomakawkul verde o carte formidabil de instructivă, străbătută transversal de ruminații interesante, este informația istorică, culturală, literară, bogăția inepuizabilă de trimiteri, asocieri, citate, de parcă imensul continent american ni se deschide în fascicule de caleidoscop tuturor simțurilor, nu numai celui vizual. Banda desenată și filmele SF, decorurile gotice kitsch, orizonturi însângerate la apus, palmieri și ape turcoaz, luminozitatea de vertij a becurilor de neon, picturile revoluționare, descărnate post-1945 etc. compun un tablou 3D care își absoabe magnetic cititorul. Un ecran de cristale lichide înghite Statele Unite, proiectată prin milioane de imagini în mișcare.
Note:
[1] Volumul s-a bucurat de câteva recenzii la acea vreme, inclusiv din partea subsemnatului, deși relativ întârziată: https://vicuslusorum.wordpress.com/2011/03/02/1266/.
[2] Alexandru Budac, Byron în rețea sau Cum a rămas liberă canapeaua doctorului Freud, Editura Humanitas, București, 2009, p. 247.
[3] Alexandru Budac, Tomahawkul verde. Pistolari, vampe, detectivi fără licență, supereroi și alte iconografii americane, Editura Cartea Românească, București, 2022.
[4] Idem, p. 16.
[5] Idem, p. 19.
[6] Idem, p. 22: ,,de jargonul confuz al poststructuralismului, premisele dogmatice ale noului istorism și de alte teorii defuncte, din ale căror cadavre continuă să se nască specii de noțiuni-mutant și departamente specializate în îndoctrinare”.
[7] Idem, pp. 20-21.
[8] Ibidem.
[9] Idem, p. 24. Mireasa imprevizibilă, întrezărită în fugă de Alexandru Budac în anul 2000 sub un pod central al Budapestei se definește prin patchworkul reprezentărilor criticului despre Dolores Haze, Lolita lui Nabokov: ,,…un hibrid între nimfa antică, fetișcana tolstoiană, pin-ups de reviste americane, pusă în scenă într-un stil poetic ce trage cu ochiul spre arta concurentă, cinemaul”.
[10] Idem, p. 27. În opoziție cu ,,senectutea culturală”, Alexandru Budac exclamă despre prima Americă de Nord ,,E verde precum Arcadia”. Genocidul indienilor este trecut în revistă laconic ca un ingredient picant de thriller istoric.
[11] Idem, pp. 27-28: ,,Plăcerile trăirii în natură se trădează ca voluptăți intelectuale. Iată de ce poeții au împins nostalgia după o Eră de Aur în timpuri imaginare, când turmele și hergheliile se aflau în grija zeilor, eroilor sau înțelepților. Pastorala a fost fantezia elitelor de la oraș. Acum ne-am îndepărtat de natură, dar sevrajul arcadian transpare în broșuri turistice, utopii ecologiste, lumi postapocaliptice verzi, uneori și în realitatea virtuală”.
[12] Idem, pp. 46-47.
[13] Idem, p. 66.
[14] Idem, p. 86.
[15] Idem, p. 87.
[16] Idem, p. 97: ,,În ficțiunea lui Borges, capitala Buenos Aires are configurația unei biblioteci-labirint sau a unei enciclopedii la scară metropolitană. Havana lui Cabrera Infante, cea a unui festival de film erotic. Printr-o farsă arhitecturală, clubul, cinematograful, biblioteca și bordelul comunică firesc. Părăsirea încăperilor pe timp de zi revelează în schimb surprize neplăcute”.
[17] Idem, p. 101.
[18] Idem, p. 125.
[19] Idem, p. 128.
[20] Idem, p. 134.
[21] Idem, p. 141.
[22] Idem, p. 192.
[23] Idem, p. 215. Acestea sunt trăsăturile identificate și în opera lui Cormac McCarthy, vezi p. 217, care ne ,,spune povești fantastice în manieră realistă” (p. 227). Violența și abuzul sexual sunt, pentru Alexandru Budac, parte din ,,glanțul romantic”. (p. 238) Ideea se repetă la pagina 275: ,,Răul comis în mod gratuit, reacția impetuoasă, gesturile iraționale sunt vechi motive romantice”. Maleficul romantic trece în romanele hard-boiled ale lui Jonathan Lethem și în romanele inclasabile ale lui Thomas Pynchon. ,,Melancolia urbană hard-boiled se poate insinua în literatură doar prin câțiva tropi – privitori la mister, vinovăție neasumată, păcate din trecut, sexualitate indisciplinată, minciună, singurătate –, cu efecte epistemologice pe termen lung”. (p. 294)
[24] Idem, p. 316.
[25] Idem, p. 329.
[26] Idem, p. 338. Altoiul postmodern provine, însă, de după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial: ,,Anii ’50 au adăugat deziderate noi ,,visului american”. Boom-ul economic, noul sistem de autostrăzi, apariția televiziunii, industria publicității stârnesc fantasme de lux copleșite de vestimentație, electrocasnice, mobilier de bucătărie – jargonul mercantil din epocă numea încurajarea consumului și nevoia permanentă de schimbare în stilul de viață dynamic obsolescence (,,demodarea dinamică”) – consolidând cultura de masă. De fapt, o ,,monocultură”. Idealul american de diversitate este abandonat în favoarea unui model singular, definit în termeni economici. Automobilul întruchipa cel mai bine nevoia de statut și dorința cvasierotică de cumpărături”. (p. 352)
[27] Idem, p. 344.
Vicuslusorum's Blog 