Montaillou, sat occitan

Nu pot înțelege și nici accepta cum cineva poate să citească eficient un roman în cadru medieval din Umberto Eco și să nu fi auzit de școala Annales (tot la fel cum pentru a înțelege esoterismul lui Eco ai avea nevoie de operele doamnei Francis Yates), una dintre cele mai prolifice școli istoriografice din secolul trecut. Dețin o mică ,,bibliotecă” medievală acasă, minată de goluri bibliografice mari totuși, în care tronează unul după altul Marc Bloch, Lucien Febvre, Fernand Braudel, George Duby, Jacques Le Goff, Pierre Chaunu, Roger Chartier și Emmanuel Le Roy Ladurie. Despre Le Roy Ladurie și capodopera sa Montaillou, sat occitan de la 1294 la 1324 s-a discutat adesea ca o variantă lărgită a microistoriei, similară în direcția unui Carlo Ginzburg din Brânza și viermii. Distincția ce separă cele două abordări provine din dimensiunea investigației: în timp ce Le Roy Ladurie redactează monografia unui sat de 200-250 de locuitori în decursul a trei decenii, Ginzburg scrie o biografie țărănească din care deduce și induce atribute ale civilizației agricole medievale din Italia de nord, atribute care nu sunt chiar atât de veridice pe cât ne-am dori. Asemănarea dintre cele două lucrări este izbitoare: ambele se înalță pe manuscrisele Inchiziției, cea care, în zelul său de slujbașă a rugului, înregistrează fără voie și indirect date esențiale cu privire la viața de toate zilele a lumii ,,investigate” romano-catolic.

Ce este atât de palpitant în cartea lui Le Roy Ladurie, crescută exclusiv din documentele muncii de inchizitor a unuia din papii de la Avignon acum șapte sute de ani, Jacques Fournier? Le Roy Ladurie, devotat misiunii școlii sale istoriografice, înclină spre o istorie totală a satului Montaillou, una în care mentalitățile reies din evenimente istorice datate și indică structurile de adâncime ale lumii rurale din Evul Mediu occitan, deci din Languedoc, așa cum s-a prelungit în durata lungă a istoriei (Le Roy Ladurie arată, ca fapt divers, că în momentul scrierii lucrării sale, la finalul anilor 1960, încă mai existau nume în Montaillou care trimit direct la cele ce populau satul în jurul lui 1300, dar nu creează dintr-o coincidență o cronologie fictivă). În cuvinte mai simple, Le Roy Ladurie povestește, pe capitole superb segmentate, despre viața economică, raporturile politice și de putere, cutumele și obiceiurile, religia, dar și viața intimă (cum s-ar spune azi) a sătenilor din Montaillou. Procedând în acest mod, prejudecățile despre fanatismul religios al Evului Mediu ies la iveală facil. Strămoșii francezilor din Pirinei, la granița cu Catalonia, erau oameni la fel de fascinanți ca cei mai mulți dintre noi: Le Roy Ladurie a intenționat să nareze o istorie a celor care adesea tac în istorie și apar ca grupuri anonime în manualele noastre școlare când ni se predă istoria ca fapt împlinit. O istorie a oamenilor simpli, una reală și fără ditirambi eroici, era exact ce avem nevoie să mai citim din joi în Paști.

Cartea are la rândul său o intrigă ce ar putea să fie preluată într-un roman prost, dar Le Roy Ladurie, cu vână academică, trece peste aceste chestiuni, cu toate că îi fac monografia picantă și interesantă: practic, Jacques Fournier, pe atunci episcop de Pamier și viitor papă al creștinătății apusene supranumit Benedict al XII-lea, zdrobește cu pumnul său de Inchizitor comunitatea țăranilor din satul montan Montaillou, situat la 1300 de metri înălțime, din cantonul Ax-les-Thermes și arondismentul Foix, pe valea de sus a râului Ariege, pe motiv că ar fi un focar de erezie albingeză, deci de catarism, boală mult urâtă de cler încă de la 1200 și pentru care Biserica se face vinovată de câteva timpurii pogromuri medievale înțolite sub armura cruciaților. Amorul curtenesc exprimat prin poezia provensală, credea Denis de Rougemont, are multe în comun cu erezia catară, dar poziția sa este la rândul său contestată (printre alți istorici de H.-I. Marrou într-o încântătoare carte, Poezia trubadurilor). Dar țăranii din Montaillou, analfabeți în cea mai mare parte (cu excepția preotului din sat și a fratelui său, bayle – un fel de judecător al seniorului nobil stăpân peste sat – al locului), sunt departe de subtilitățile elitelor culturale ale timpului, de obicei situate în târguri și orașe, unde viața deține o diversitate mult mai mare decât într-un sat montan, multă vreme uitat de lume, dar nu atât de departe de ochii Bisericii Romano-Catolice și ai Inchiziției din Carcassonne, orășel prin care și-n prezent se scurge râul Aude. Jean Fournier intervine în forță, îi arestează pe toți adulții din sat, pe motiv de erezie, și îi interoghează, pe unii pedepsindu-i cu închisoarea, altora luându-le viața.

Ce află curiosul episcop și implicit noi prin intermediul istoricului Le Roy Ladurie, un vorbitor cu morții al veacului nostru? Câteva ceva despre ,,frații buni” ai ereziei catare și enorm de multe despre viața cotidiană la țară în Evul Mediu. Aflăm de pildă că țăranii din Montaillou nu se spălau aproape niciodată (dar se despăducheau la fel de des cum ne tăiem noi unghiile) și că erau victimele pe capete a sumedenii de epidemii care le scurtau viețile până la o medie indecentă de 40 de ani. Nu prea existau bătrâni în medievalul Montaillou, iar bătrânele ajungeau sacre doamne peste un matriarhat sătesc de sorginte folclorică. Aflăm în plus că o casă cu etaj însemna o gospodărie bogată în acele timpuri, dar și că moneda (de slabă circulație într-o economie bazată încă pe troc) care circula în Montaillou era bătută în îndepărtatul Île-de-France, ceea ce indică o anumită centralizare incipientă a statului francez datând cu multe secole în urmă. Aflăm, de asemenea, fără să ne simțim cumva stânjeniți, că bărbații (mai puțin itineranții ciobani, constrânși la celibat) se căsătoreau după 25 de ani (când prindeau cheag la pungă) cu fete de 14-15-16 ani, de regulă după prima menstruație, ceea ce explică instituția larg răspândită a văduvelor în epoca medievală (parcă și Chaucer are un personaj văduvă-soție în Canterbury Tales) sau a nevestelor care ,,îngroapă” 2-3 soți. Aflăm că omul medieval este superstițios din fire și dispus să creadă în vrăji și miracole băbești, dar nu mai puțin creștin, un creștin cu mari spații albe în educația sa dogmatică, educație (adevărat, corcită cu erezia transmisă pe cale orală) care permite o relativă laxitate sexuală și comportamentală, similară cu ce se întâmplă și cu noi în prezent, doar că fără motivația liberală cu care ne lăudăm noi. Aflăm o mulțime de mărunțișuri despre cât de redusă era mentalitatea sătenilor vis-à-vis de spațiu geografic și timp, despre modul în care își iubeau copiii (destul de similar cu al nostru, doar mai distant, ținând cont de mortalitatea infantilă tulburător de ridicată) sau despre consolamentumul eretic de dinaintea morții (ceva apropiat maslului la noi) și a postului negru absolut de dinaintea ultimei suflări (endura în limba munților). Cel mai important element al vieții rurale îl constituie familia și casa (domus în latină) care trăiește într-o subzistență economică (țăranii nu au conștiința unei etici a muncii în vederea unei ulterioare îmbogățiri – chestiune ,,protestantă” apărută ulterior) în care lenea relativă este alternată cu procrearea unor urmași dispuși să perpetueze domusul, cu cât mai mulți (bărbați, fetele sărăcind prin dotă domusul), cu atât mai bine (mâna de lucru îndestulătoare pentru muncile anuale obligatorii, de obicei sezoniere, meșteșugurile fiind subreprezentate la sat). Este o grozăvie să pot stoarce opulența textului istoricului francez!

Biserica este celălalt actor decisiv al feudalismului montan din Montaillou: plină de frați vagabonzi care din cerșetorie se îmbogățesc și de preoți venali puși pe vândut indulgențe, Biserica romano-catolică atrage ura și antipatia localnicilor din Montaillou. Biserica percepe o dijmă anuală din avutul țăranilor care o îmbogățesc fără drept de apel. Cămătarii sunt iarăși detestați, ceea ce combinat cu originea evreiască a ultimilor dă naștere la un adânc antisemitism în târgurile și orășelele de pe ambele părți ale Pirineilor. Cazurile de preoți desfrânați, deși minore ca pondere din cler, sunt deranjante social în ochii enoriașilor. Dar preoțimea, îndeosebi la sate, este compusă din singurii oameni educați și, de aceea, stăpînii satelor, cei care joacă rolul atât de interfață cu societatea înglobantă din afară, cât și cei care pot înlesni mântuirea sufletelor în viața de apoi. Inutil să adaug că preotul comite acte de despotism aberant în comunitatea/colectivitatea rurală: Pierre Clergue, preotul satului Montaillou, este, alături de fratele său bayle, cel mai bogat și cel mai influent om din sat. Eretic, cinic, materialist și, mai presus de orice, obsedat sexual (sau, oricum, cu un libido care îi permite să înșiruie o duzină de amante din mica societate pe care o păstorește), Pierre Clergue își apară domusul și-l extinde până la a totaliza mai bine de 20 de membrii (cam o zecime din populația sătească). Le Roy Ladurie demonstrează la urma urmei în monografia satului francez ceea ce este comun civilizației mediteraneene (și Levantul ferice se lasă prins în rețeaua sa mentalitară) în ansamblu: oikosul (casa la greci) este chintesența vieții medievale. Casa și familia trebuie ajutate să crească, iar orice alt domus în afara celor compuse din prieteni, cumetri și aliați (casa și familia adunate într-un cuvânt) trebuie depășite, subjugate, înlăturate chiar prin omucidere (crima este o vendettă justificată în Montaillou). Sociologic, societatea țăranilor (vulgum pecus) este una a clanurilor mafiote, care colaborează cu stările sociale superioare (seniorul, episcopul), în vederea susținerii sau înfrângerii altor clanuri. Sicilia actuală în latura ei negativă pare a fi modelul originar al Europei de Sud încă din secolul al XIV-lea.

Ce conferă farmec și splendoare cărții lui Le Roy Ladurie sunt oamenii, atât de vii și de asemănători nouă în fond, nu și-n formă. Religia, teroarea inchizitorială, sărăcia ubicuă, moartea ca amenințare de fiecare zi nu răpesc nimic din vânzoleala umană a locuitorilor analfabeți din Montaillou. Inteligența și prostia lor sunt, schimbate conform epocii, identice cu ale noastre. Relativismul lor practic și bățoșenia lor principială ne definesc și atunci ca și astăzi. Dacă Le Roy Ladurie nu ar fi pe ici-colo amorezat de țăranii săi eretici (de parcă ar fi un intelectual sindicalist care își apără proletarii, a căror originalitate este subliniată drăgăstos) și nu ar scoate în relief doar corupția Bisericii (anticlerical ca un republican de modă veche, adept al divinității ca emanație spirituală a societății – influența lui Émile Durkheim este a priori), opera sa ar fi fără cusur. Dar fără a fi ,,perfectă” (ca acei parfait din volum), Montaillou, sat occitan de la 1294 la 1324 ține de registrul lecturile istorice obligatorii.