Europa resturilor

With these words, the Witch melted into a brown shapeless puddle that began to spread all over the kitchen floor. Seeing that the Witch had really melted to nothing, Dorothy picked up her broom and swept the puddle out of the door. Dorothy put the magic shoes back on her foot and ran to tell the Lion that the Wicked Witch of the West was dead. (L. Frank Baum, The Wonderful Wizard of OZ)

De ce este o țară altfel?

În rândul cărților lămuritoare cu privire la Europa de Est una dintre cele mari interesante lucrări, deși astăzi relativ datată, este lucrarea coordonată de Daniel Chirot, The Origins of Backwardness in Eastern Europe. Alături de alte lucrări de referință privind variatele teorii ale modernizării, Daniel Chirot a scris de asemenea și despre unele țări separate, de pildă în Social Change in a Peripheral Society. The Creation of a Balkan Colony. Deși cu tradiții culturale și lingvistice deosebite, spațiul est-european se înscrie în raza unui feudalism prelungit dincolo de limitele unei examinări comparative cu teritoriul circumscris generic ca fiind la vest de Elba. O bună parte din istoriografia de stânga (Fernand Braudel, Immanuel Wallerstein etc.), altfel spus cea interesată cu precădere de dinamica ciclurilor economice și efectele lor în societățile medievale, indică o serie de variații care atestă o ruptură de substanță între cele doua regiuni ale Europei încă de dinaintea perioadei modernizării din veacul al XIX-lea: estul este un teritoriu cu o slabă densitate a populației, cu orașe subdezvoltate sau chiar absente pe suprafețe vaste, cu o migrație a populațiilor nomade provenite din stepele Asiei care a întârziat pacificarea de care Occidentul s-a bucurat încă din secolul al IX-lea, cu o constantă teamă de pericolul islamizării de către popoare dușmane fibrei creștinătății timpurii, în condensare după amurgul Imperiului Roman. În termeni de dreapta, estul continentului este nu numai poarta prin care triburile de barbari ai stepei pătrund pentru a amesteca genele Europei viitorului, ci și laboratorul de sincretisme culturale, de tradiții frânte, de civilizații care nu au nimic în comun unele cu altele și care totuși sunt prinse într-o luptă bestială și inumană pentru supraviețuire. Deschiderea spre hinterlandul orientului nu a adus cu sine o dinamică internă a populației, ci frica de invazii, o slabă sedentarizare și despotism tribal. Oceanele lumii, cu ale lor arhipelaguri de insule utopice unde orice proiect social aparținea probabilului și în care infernul curiozității a gestat biblioteci de bizarerii, anomalii și stranietăți, au fost departe de privirea speriată, de animale hăituite, a sclavilor din răsăritul european.

Lentoarea conservării

Tradiția ancestrală păgâna s-a îmbinat cu creștinismul ortodox, fiind singurul nutrient spiritual al esticului. Metafizicul a păstrat credința maternă în duhul cărnii, supusă la grele încercări, aparținând unor rudimente de indivizi care se adunau cu greu în comunități stabile. Secole de-a rândul, împilarea și teroarea raidurilor de nomazi au traumatizat atavismele esticului, redus la condiția unui impersonalități anistorice: moșii și strămoșii, rezistența biologică a clanului, a satului, a izbei atârnau în talerul împlinirii mai presus de orice. Izolați în cercul de fier al unui Bizanț în descompunere, autarhic și imobil și încă o data, de această oară hotărâtor, desprinși de tradiția scripturală a Imperiului Roman – conservata în codurile de legi ale Bisericii din Apus (nota bene: statutul legal al drepturilor de proprietate este inexistent în Evul Mediu răsăritean) –, estul prelungește anomia imperială a vestului post-imperial pentru câteva secole în plus. Statele medievale se coagulează târziu în fâșia dintre Baltică și Trebizond. Tehnicile agricole rămân la un nivel antic încă mult după ce plugul de fier al burgunzilor devine o realitate curentă, iar rotația trianuala a culturilor întârzie să fie o achiziție a estului pentru încă un numar discutabil de secole. Populația stagnează sau crește într-un ritm mult mai lent decât în vestul european, iar slaba productivitate menține păturile sociale într-o stare de brutală diferențiere politică (nobilii sunt asociabili unor zei tutelari în comparație cu cei legați de glie) și asemănare economică. Diferența de avere între despoții locului, rarefiați și fără sentimentul apartenenței la o clasă superioară, și supușii lor nu se compară cu prăpastia care desparte aristocrațiile vestului de orășeni sau de țărani. Unde nu există contradicție netă între grupuri sociale, nici conflictele nu-și află locul. În pofida aparenței, esticii sunt până în buza modernității o mare de populații omogenizate, închegate, sfâșiate doar de conflictele barbare dintre nobilii-soldați în căutare de latifundii (caracterul vast și nepopulat al pământurilor va împiedica apariția demesne-ului în est) și rente provizorii și lupta dintre vălul musulman și paloarea Hristosului de pe cruce. Biserică se află pe o treaptă similară a primitivismului și a destrămării politice ca și firavele țesuturi sociale în care este inserată. Preoțimea nu se organizează într-un grup ierarhic care să rupă contactul cu țărănimea înrobită prin rang social și dizgrație culturală, ci se amestecă cu ea până la identificare: de aici, imposibilitatea constituirii unei teologii ortodoxe de dimensiunea scolasticismului occidental. Apolitismul bisericii ortodoxe răsăritene va duce secole mai târziu la dobândirea unui statut legal doar atunci când statele moderne intră în scenă. Fără prezența binecuvântată a statului, biserica ar fi continuat să subziste descentralizat și analfabet ca în plin Ev Mediu chiar dincolo de secolul al XIX-lea. Forma mentis ortodoxă este fie chilia, fie biserica modestă, pe jumătate ascunsă în pământ, de frică și smerenie. Coliba, hruba, paiele și lutul încleiat: imaginarul estic este o povară pentru spirit și un reflex pentru instincte.

Tinerii de salon

Puținii estici care au alcătuit elitele locurilor nu au contribuit cu nimic la dezvoltarea societăților peste care domneau accidental. Impulsul inițial era acela al șirurilor de moșteniri care nu adaugă mai nimic la cele ale înaintașilor: cum pământul era vast, iar țărănimea puțină, pericolul migrațiilor absent, motivația aristocrațiilor estice de a (se) inova era nulă. Din nou, asemeni clerului, distanța dintre gloata agricolă și conacul boierului se dovedea mult mai mică decât cea care exista în vest între curte, mânăstiri, orașe și sate. Viața se hrănește cu fructele contradicțiilor din natură, iar cu cât acestea sunt mai mari, cu atât schimbările sunt pe măsură.

După puține secole de fermentație socială, Occidentul era pregătit pentru marea ruptură. Clasele se disting unele de altele până în momentul în care ura și revolta uneia împotriva alteia atinge puncte culminante în răscoale, devastatoare războaie civile și revoluții. Consecințele sunt uriașe: diferite drumuri spre modernitate pornesc din încrucișarea unor tipuri sociale arogante, resentimentare și ambițioase. Însă imobilismul bizantin nu cunoaște freamătul străzilor pavate de la porțile fortificate ale orașelor occidentale.

Epoca industrială produce prima excrescență socială a estului: nobilii vor să ducă un stil de viață de rentieri prim măsurarea lor cu aristocrația în prăbușire a occidentului. Ideile nu sunt împrumutate, ci traduse și aplicate sălbatic pe o populație a stagnării. Agronomia inovatoare și științele naturii sunt armele aristocrației dinamice din estul Europei secolului al XIX-lea. Orice roman rusesc bun își are agronomonul său vizionar și de sânge albastru. În absența unei burghezii și a unei negustorimi prospere care să-și întindă tentaculele capitalului peste oceane și continente subumane și necivilizate, nobilul emancipat se pune în serviciul propriei moșii. Țărănimea își pierde interesul în ochii săi ca fenomen economic de exploatat intens doar în proporție directă cu fascinația pe care o stârnesc folclorul și națiunea. Tradiții revolute sunt redefinite și inventate în naționalisme grandioase cu chei de boltă risorgimentale. Statul național pornește la drum dintr-un capriciu al elitelor estice de a-și redefini și poate contabiliza mujicii. Proasta demografie a moșiei trece în administrarea statului. Rațiunea iluministă, de inspirație masonică, se întretaie cu sângele și pământul străbunilor.

Până în zorii anului 1914, o jumătate a Europei geografice din timpurile noastre se înfățișa astfel, sub forma unei civilizații în derivă spre zorii Rațiunii.

Imaginare populate de pseudomodernitate

O clasă cu o conștiință de sine imprecisă caută confruntări permanente: burghezii marilor orașe apar lent și târziu între Elba și Volga. Într-o mișcare de proporții iluministe, noua clasă socială, docilă și pretins rațională, cu care aristocrația își va măsura puterile va fi birocrația statelor-națiune create dupa 1815 în Europa de Est. Lupta va dura într-atat de mult încât, sub orice ideologie și stindard, aristocrații vor fi totodată oameni de stat și birocrați fără cusur. Abuzul și corupția țin locul mort al conștiinței de clasă. Politicianul estului, de la monarhie până la comunism, va fi urmașul nobilului hibridizat cu un slujbaș al statului. Științele înfloresc greu și gestionate la rândul lor birocratic. Mașinăria statului mută Evul Mediu din loc. Etapele sunt arse prin noul despotism al rațiunii, al instituților și institutelor vestice, iarăși traduse și nu importate. Biserica începe să îngrijească o mare de enoriași inculți religios, supuși ai ritului și slăvitori ai superstiției păgâne santificată de preoțimea ignară. Structurile sociale sunt în continuare fixiste și greoaie, dar proiectul modernizării de periferie livrează spectatorului impresia unei recuzite artificiale într-un vodevil de mahala. Omul de litere, în defavoarea omului de științe, capătă splendoarea autorității simbolice: respectul față de cuvântul scris frumos în defavoarea sistemelor de idei este marca unei societăți cu profunde reminescențe analfabete. Purtările și moravurile continuă sa aibă un ceva aspru și agresiv în compoziția lor, totul împachetat în pitorescul și bucolicul locurilor. Elitele se ciondănesc între ele în sterile lupte parlamentare, în reviste literare, în almanahuri sordide, pe scenele pătate de seu, igrasie și funingine ale teatrelor provinciale: cea mai inteligentă și mai revoluționară clasă a estului european, creație a tiraniilor slave, este cea a păturilor educate care nu pot fi înmatriculate în birocrația statelor. Inactivi și fără mijloace sigure de trai, intelectualii fără călimară se vor coaliza în jurul flăcării incendiatoare a nihilismului, a anarhiei, a socialismelor cu iz terorist. Manifestele furiei se vor substitui caligrafiei documentelor oficiale. Lumpenul intelectual de ieri va trăi cu gândul la baricada revoluționară de mâine. Incertitudinile burgheziei așezate a Europei Apusene vor hrăni coșmarurile exclușilor și pariei politice, dar educate, a suburbiei estice. Capacitatea de inovare a estului în materie de idei este întotdeauna o excepție vinovată: ros de grijile vestului, intelectul esticului secretă fiere, furie și resemnare în vreme ce nostalgiază dupa un mesianism al începuturilor: lumea trebuie clădită din nou din alte materiale decât cele ale trecutului.

Somnolentele mase nu participă la dezbateri: acestea contează prea puțin în buimăceala alcoolică a păturilor superioare. Moștenirea elitelor estului este atât ineficiența și proasta gospodărire, cât și inflexibilitatea, crasa incultură științifică (dar pe un fond de excelente referințe literare), corupția morală, iraționalism adaptat oportunist la crizele epistemologiei vestice. Relativismul ca neîncredere în sine a subiectului cunoscător vine ca o mănușă pe slăbiciunile constitutive ale europeanului semisălbatic, orbitând generații de-a valma în jurul Parisului, Londrei, Berlinului și Vienei.

Ce pondere au națiunile estului în jocul modernizării? Națiunea este un produs firav al elitelor destructurate intern și alienate de categoria omogenă și uniformă a supușilor cetățeni: în realitate, populația estică este turma ideală în plin totalitarism al prostiei, carnea de turn al oricărui experiment social radical. Analfabetismul său cronic și absența impulsurilor inhibatoare care sunt seva procesului civilizării occidentale îi fac pe europenii de est să semene în întregime cu țăranii olandezi ai pictorilor medievali: grosolani, nemanierați, vioi, grobieni, iuți la mânie, bețivi, desfrânați fără intenție și gust, un rezultat uman care împărtășește multe cu animalele din staul. Disprețul elitelor pentru bestiarele rurale și cvasiurbane ale restului populației îi determină pe primii la un paternalism cronic: precum niște copiii neajutorați, părinții scelerați și pedofili îi iau sub aripa lor pervers-protectoare pe odrasle până la vârsta majoratului. Dacă istoria minoratului est-european ne este cunoscută, cum va arăta Europa după ce estul va atinge majoratul iar vestul va intra ireversibil la pensie? Un pic de sânge cu lăutari vor condimenta naturile moarte ale viitorului european. Pentru proiectele sociale șubrede trebuie să răspundă o singură pseudocategorie socială, cea care înmagazinează energii și capitaluri apreciabile: intelighenția. Educată sau nu în centrele Europei dezvoltate, pătura de oameni cu carte, cei care adună neistoviți diplome și susțin cosmopolitismul prin stilul lor de viață pentru a insufla instituțiilor estice o menire și o direcție, este cea care trebuie scrutată cu răceală și sobrietate. Intelectualii estici încă trebuie laicizați, iar mulțimile educate minimal. În dezacordul antimodern dintre prostime și fețele luminate se ascunde toată înapoierea estului Europei. Doar societățile premoderne sunt cele conduse de o oligarhie a spiritului și nu de legi și reguli impersonale. Orice formă de personalizare a puterii destramă rețeaua firească de conexiuni a modernității. De-abia de aici încolo modele anticapitaliste și antiglobalizare pot începe de la sine. Ca în clasica schematizare marxistă, abia după ce capitalismul își va urma calea și va stoarce profit din fiecare membru al societății se justifică și lupta împotriva sa. Până atunci, orice idee de reformă socială fără o societate modernă pică în gol.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Europa resturilor

  1. Anghel zice:

    Excelent eseu! Stilistica îţi îngreunează comunicarea ideilor pe alocuri, dar cred că merită sacrificiul de a citi de 2 unele fraze: o dată pentru stil şi a doua oară pentru conţinut. Ca orice estic, nu pot să nu pun botul la „cuvântul scris frumos”.

    Nu sunt întru totul mulţumit de marota la care recurgi pentru a explica înapoierea estului: hoardele de invadatori. Pentru o analiză tributară geografiei care taie hărţile cu linii arbitrare, ar funcţiona explicaţia că am rămas „în urmă” pentru că am avut prea mult contact cu ăia de dincolo de linie care erau şi mai rămaşi în urmă. M-ar interesa însă mai tare să ştiu de ce întreg teritoriul de la Elba până la Urali a rămas în urmă. Oare cheia stă în densitatea şi dinamica populaţiei? Există vreo diferenţă majoră faţă de Vest în raportul dintre om şi mediul său? Diferenţa asta ar fi una de natură economică sau spirituală?

    Nu înţeleg foarte clar nici raţionamentul prin care faci ultimul pas către concluzia ta. Nu văd de ce este obligatoriu pentru a merge înainte să sorbim întâi din cupa Vesticilor, urmându-i încă o dată papagaliceşte după o scurtă întrerupere de jumătate de secol în care am fost plecaţi într-o tabără de experiment social. Oricum nu va fi aceeaşi cupă: acel capitalism a fost deja băut şi excretat, iar noi vom primi excreţia.

    Aş vrea să sper că o să ne salveze reflexul faringian înainte să apucăm să dăm pe gât totul.

  2. vicuslusorum zice:

    Merci de buna parere. Ce am scris mai sus este mai mult un rezumat din cartile la care fac trimitere la inceput. Dar nu numai.

    Da, cheia sociologica, de fapt statistica, de distributie a populatiei pe zone largi, cu soluri fertile si bogate in resurse naturale, este consensul actual al literaturii de specialitate. Gandeste-te ca Olanda in care te afli are de 2 secole, la o suprafata totala de 6 ori mai mica decat Romania si cu un sol prost care a trebuit inventat, o densitate de 4-5 ori mai mare decat la noi. Pur si simplu teritoriile de la est de Elba nu au fost bantuite de foame din cauza suprapopularii. Teoriile lui Malthus nu se aplica; resursele nu sunt jeopardized cand populatia creste geometric, dar nu suficient pentru crearea unor situatii economice groaznice din pricini antropice, de ordine sociala, nu din cauza epidemiilor, secetelor etc.

    Nu stiu, nu cred ca putem sorbi dintr-o experienta pana la urma locala, circumscrisa la cateva centre economice de pe malul Atlanticului.

    Dar sunt legi economice la mijloc, nimic spiritual si cultural. Nu inteleg cum s-a ajuns matematic la ele, dar lumea academica spune ca asa sunt. Studiaza tu fenomenul si poate ma lamuresti.

    Carlo Cipolla a scris pe tema asta. Dar care sunt legile stiintifice ale vietii economice care dus la dezvoltare? Nu am idee. Dar cred ca exista.

  3. Anghel zice:

    Cam asta şi încerc să studiez/modelez acum. Paradigma cea mai răspândită în economia instituţională cu ecouri în teoria organizaţiei este că există un pachet de instituţii optim (acela al capitalismului) şi că toate abaterile de la această normă sunt rezultatul unor accidente istorice sau al unor politici intervenţioniste prost direcţionate. Există şi o şcoală mai nouă care consideră instituţia ca fiind endogenă şi caută nişte aşa zise „condiţii primare” de ordin geografic şi demografic care să explice variaţia instituţională existentă. Diversitatea instituţională este explicată ca un buchet de diferite soluţii optime la probleme care rezultă din relaţii geografic-specifice între om şi mediu.

    Există însă şi o viziune emergentă (Douglas North, Richard Nelson, Avner Greif) care vede instituţia ca un set de reguli prin care societatea umană se adaptează la o serie de modele imperfecte ale realităţii pe care omul şi le construieşte şi reînnoieşte prin contactul repetat cu mediul. Instituţiile de azi vor determina felul în care omul se raportează la mediu mâine, iar informaţia pe care omul o primeşte mâine din contactul său cu realitatea cât şi realitatea în sine vor fi determinate de instituţiile de ieri. În viziunea asta deja este natural să vezi instituţia ca fiind supusă unui fenomen de „path-dependence” şi nu ca o soluţie optimă de adaptare la mediu.

    Se poate face o analogie cu teoria evoluţionistă (asta ar fi contribuţia pe care încerc eu să o aduc pentru a putea formaliza matematic ideile de mai sus). Până la apariţia omului informaţia s-a transmis între generaţii prin gene. Deşi nu este primul animal care învaţă de la părinţi, pentru om cantitatea de informaţie transmisă între generaţii este colosal mai mare pentru că avem memorie mare, limbaj complex şi scris. Această informaţie se acumulează în 3 structuri: ştiinţă-tehnologie, instituţii şi cultură. Cele trei structuri nu evoluează independent ci interacţionează în mod complex: co-evoluează. Co-evoluţia este un fenomen pe care biologii l-au tot studiat. O dată ce ai co-evoluţie, „survival of the fittest” capătă cu totul alt sens. Nu mai există un optim pe care structurile informaţionale (gene sau instituţii) să-l urmărească liniar de-a lungul timpului. Optimul devine în sine un obiectiv care evoluează dinamic în funcţie de cum evoluează şi informaţia celorlalţi participanţi la mediu. Dinamica devine complexă (în sensul teoriei haosului) şi fenomene de tip „path-dependence” şi „lock-in” sunt naturalmente de aşteptat.

    Revenind la soarta tristă a Europei de Est, sunt de acord că dacă rămânem căzuţi pe spate în admiraţia vestului, admiraţie care ne este alimentată cu cantităţi copioase de propagandă – de la talk-show-uri penibile televizate până la teorii publicate în reviste internaţionale peer-reviewed – atunci va trebui naturalmente să urmăm aceeaşi traiectorie ca vestul. Ne vom cufunda către un fund de hazna ca din Germinal pentru ca apoi să ne înălţăm triumfători din el cu un i-pad în mână… sau un i-chip de pus direct în lobul frontal, în funcţie şi de care vor fi avansurile tehnologice ale lumii civilizate până atunci.

  4. vicuslusorum zice:

    Lucrarea ta este interesanta. Vorbim noi mai pe larg la un moment dat. Am sa caut lucrarile celor trei economists pe care i-ai mentionat. Sunt extrem de curios sa inteleg (daca voi putea) ce spun. Eu sunt, totusi, pana in maduva oaselor un adept al ratiunii care stapaneste lumea.

  5. Noe zice:

    Stimate domn, europenii din est nu au cum sa semene in intregime cu taranii olandezi ai pictorilor medievali. Orice radiografie serioasa a societatilor in cauza ar scoate la lumina faptul ca majoritatea sunt oameni sanatosi, frumosi, intr-adevar vioi. E adevarat, unii mai manierati decat altii, poate o parte iuti la manie, unii betivi si altii desfranati, dar putini grosolani sau grobieni. Unii traiesc printre animale dar nu impartasesc cu ele decat viata de zi cu zi, pentru ca animalele le asigura existenta. Nu sunt o turma pentru ca sunt diferiti si stiu sa gandeasca, poate chiar sunt mai destepti decat multi occidentali.Regret sincer asemenea perspective eronate asupra realitatilor est-europene. Si pentru ca in fata unui asemenea text nu pot sa fiu politicos pana la capat, nu as da pentru nimic in lume un taran est-european pe unul olandez…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s