Arta Lecturii

Pentru prietenul Andrei Albu

Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi oameni mari. (1 Corinteni 14:20)

Prima facultate pe care o cere lectura unui text este atenția. Pentru a fi atent trebuie să fii disponibil și răbdător. A citi într-o formă de agitație mentală sau emoțională echivalează cu a citi degeaba. A pătrunde în peștera cu imagini schimbătoare pe pereți – nu altfel îmi imaginez o carte – necesită o prealabilă pregătire interioară, un ascetism și un vid lăuntrice. A șterge orice urmă recentă și superficială de pe palimpsestul sufletului (urmele adânci sunt indelebile, ele sunt chiar tu) este prima sarcină a cititorului. A fi aici și acum, caracterul instantaneu al lecturii sunt asemenea cerinței lui Hristos de a fi precum copiii cand intrăm în împărăția cerurilor: vii și deschiși, cu toate simțurile orientate în afară.

A doua facultate, nu mai puțin importantă, este cea a distanței  față de lectură. A te lăsa în voia fasciculelor de imagini pe care autorul ți le injectează în cele cinci simțuri înseamnă doar fie că atenția ta este derutată de asocierile dintre emoțiile fictive, induse, și cele reale, pe care le-ai trăit sau le trăiești, fie că te substitui până la pierderea individualității chemărilor de sirenă ale autorului (i-aș spune eu auctorial). De aici rezultă două specii comune de cititori proști, dar totuși dăruiți cu puterea de a se lăsa vrăjiți: prima specie, cei care citesc pentru a fi confirmați în viața lor cotidiană, a doua, cititorii euforici, care pică în admirație pentru omul din spatele autorului, din simplul fapt că ei înșiși sunt indivizi plați și săraci ca personalitate în căutarea unei identități (literatura ca drog, ca evaziune din banala existență cotidiană). Distanța sănătoasă este cea prin care te lași în voia vrăjii, dar în care nu uiți niciodată de tine însuți. Autorul este un om oarecum viu, în care nu poți avea deplină încredere, așa cum nu ai încredere nici în ceea ce îți spui în sinea ta tot timpul. Autorul, el, cititorul, tu, sunteți părți ale unui întreg: fără distanța de la care poți contempla cel mai bine ai putea ajunge să crezi că partea este întregul (autorul este chiar lumea) sau că partea este ruptă din întreg (autorul nu are nici o legătură cu lumea). Tu asculți o voce care ar putea fi vocea ta dacă ai scrie sau dacă ai ști să scrii. Meriți propria-ți adorare pentru așa ceva? Pentru ce să te închini la oglindă?

A treia facultate, cea esențială, este cea pe care Platon o numea în Kratylos orthotes ton onomaton, în traducere, ,,corectitudinea numelor”, ,,îndreptățirea numelor”, ,,exactitatea numelor”, ,,cercetarea realității”, ,,investigația celor ce există” (trimit aici, pentru cunoscători, la cartea magistrală a lui Anton Dumitriu, Eseuri, editura Eminescu, 1986, pp. 320-332). Orice cititor ar trebui să-și imagineze acum o pagină în care unele cuvinte sunt subliniate sau au un fundal colorat, plutind ca un păianjăn prin rețeaua sa organică: acelea sunt punctele de inflexiune ale unui text, cuvintele de umplutură fiind catenele acestor puncte, cuvintele care leagă printr-un curent de lumină realitatea limbii naturale, reprezentările vieții așa cum este de textul propriu-zis. Cuvintele acestea trebuie scrutate cu atenție: ce rol au, ce vor să spună, care le este intenția, unde le-am mai auzit, descriu ele adecvat realitatea? Să luăm, pentru exemplificare, două versuri din Glossa lui Eminescu (îmi trec chiar acum prin minte):

Înspre clipa ce se schimbă

Purtând masca fericirii

Dacă reducem textul la o simplă interpretare de text, ceva detașat de viață, atunci vom spune că cele două versuri sunt pline de simboluri ale deșărtăciunii și ale efemerului. Dar a spune că masca fericirii este tot una cu o imagine vie a deșărtăciunii înseamnă a substitui un simbol printr-un concept, un mit printr-un raționament modern încapsulat printr-un cuvânt. Nu am lămuri în realitate nimic și nu am face decât un ocol prin cerc. Cuvântul mască este punctul de inflexiune al versurilor, cel în jurul căruia se organizează celelalte, îndeosebi fericirea, suportul semantic al măștii: când aud mască imaginea imediată a gândurilor mele este a unui chip acoperit de un carton sau de machiaj. Masca și machiaj, alături de fericire, duc la mascare, la mistificare, la minciună, la ceva adevărat acoperit de un altceva înșelător. Cuvintele obișnuite au același sens și aici, doar că ceea ce păcălește ochiul într-o sărbătoare este împins la extrem și poate fi chiar minciuna bucuriilor vieții noastre. O apreciere greu de suportat emoțional, dar, rostită cu grijă pentru frumos, nu doare, deși mișcă fasciculele din cap înainte.

Tot la fel trebuie sa procedăm când citim un text: pas cu pas, din asemănător în asemănător, până ce viața însăși ajunge reflectată, poate chiar pe de-a întregul, în oglinda textului.

A patru facultate este cea mai grea și doar cititorii experimentați o pot poseda. Spuneam la început de distanță și atenție: cele doua instanțe nu pot fi ca un calapod sau o matriță niciodată, din simplul motiv că cititorul trebuie să fie distant pe măsura simțurilor și spiritului său, după cum nu poate fi atent decât în raport cu propria sa putere de concentrare, cu sucurile sale cerebrale. Probabil că sunt oameni condamnați să nu citească, să nu asculte, să nu înțeleagă nimic din lumea asta. Însă sunt infinit mai mulți al căror sine poate căpăta însușirile zeilor antici: din zgura biologiei noastre derutante se poate aprinde focul sacru al daimonului, al micului zeu care ne vorbește din noi. Eu pentru aceștia din urmă vorbesc. De aceea, așa cum sunt copii care îi simt pe adulți când se prefac și zic lucruri ipocrite, că uneori părinții se prostesc și sunt deșănțați în compania acestor suflete neprihănite de copii, tot la fel sunt și cei mai buni dintre cititori: când autorii vorbesc cuvinte, se repetă poticnit, uzează de expresii pe care le înțeleg doar pe jumătate, fac exces de medicamente tari pentru a zăpăci simțurile, într-un cuvânt, când își sedează și își îmbolnăvesc cititorii, ei nu ar trebui luați în seamă, nici măcar ascultați. Pe lângă autorii industriali cititorul cu simțul realității dezvoltat navighează cu ceara în urechi. De aceea, ultima facultatea este realismul cititorului, însușirea de a discerne între fantezii, vise și coșmaruri și faptul-de-a-fi-în-lume (în sensul heideggerian).

Acestea sunt toate lecțiile artei de a citi.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Arta Lecturii

  1. oaul zice:

    Am parcurs cartea lui Anton Dumitriu cu multi ani in urma. Omul era logician si a dat o Istorie a Logicii monumentala. Eseurile mi-au lasat impresia unei carti scrise de un erudit autentic doar pentru placerea lui. Daca mi-amintesc bine, avea si un text despre eroul lui Cervantes. Ce nu inteles e de ce pretuiti aceasta carte si va inversunati impotriva unui autor ca Plesu care produce lucrari asemanatoare, mai bine scrise, mai inteligente. In plus, angajamentul personal al lui Plesu e incomparabil. Aletheia lui AD (sper ca am scris corect termenul elin, daca nu, iertare!) mi-a lasat impresia unui text greoi, nu foarte original.

  2. vicuslusorum zice:

    Da, la Aletheia fac trimitere. Da, Anton Dumitriu scrie didactic, profesoral, nu are stilul insiropat in frantuzisme al lui Andrei Plesu. Chestia cu inteligenta – iata o aporie. In fine, este doar o aluzie in textul meu.

  3. oaul zice:

    Despre eseul dvs., ce sa spun? Va citesc cu placre… Astept urmatorul nivel.

  4. oaul zice:

    „placere”

  5. laurapanait zice:

    Distanta fata de text, ca principiu legalizat, ma deranjeaza. Probabil ca exista reguli general valabile pentru lectura oricarui text, insa nu distanta .

    Cred ca distanta e mai degraba o regula relativa ( egala in sensul textului juridic cu diferenta absolut – relativ ) pe care fiecare cititor o aplica personalizat textului pe care il citeste.
    E rezultatul spiritului critic al cititorului.
    Dar, sa presupui a priori ca ai ce critica la auzul unui text, mi se pare dimpotriva, o pornire gresita fata de un text.
    Si, daca citim frumos ce ai mentionat in motivarea primei reguli a citirii, ar fi chiar o contradictie intre cele doua. Sa pornesti cu inima deschisa spre acel text inseamna a acorda autorului si atentia dar si inima ta, a o lasa sa fie vrajita de autor. Cum sa poti aprecia o poezie daca nu te substitui autorului, daca nu te lasi in voia sentimentelor pe care le-a trait el atunci cand a scris poezia?
    Mentinerea ratiunii tale te impiedica aici chiar sa citesti. Nu ajungi la text daca nu te lasi in voia altuia. Empatia probabil este un atribut al artistului, ii permite sa ”vada”. Sa aprecieze. Si sa critice, desigur, atunci cand a inteles.
    Si de ce sa nu te lasi vrajit de un autor? Macar pentru perioada in care il citesti, sa fii el. Si, daca te lasi in voia textului, placerea pe care ti-o poate aduce nu e datorata numai informatiei. Devine un sentiment al tau trait ( livrescul …ma rog …).
    Placerea, emotia pe care mi-o trasmit unii autori este rezultatul subiectivismului. Si parte din aceeasi lume a emotiilor mele pe care le pot trai indragostindu-ma de un om real. Textul pe care il scrie nu este rezultatul mintii si sufletului sau?
    De ce este livrescul un cuvant urat?
    Pe principiul acesta, muzica ar trebui detronata. Ce altceva decat sentimente si emotii cautam in muzica?

  6. paul zice:

    Excelenta replica!

  7. paul zice:

    @ V. Intr-adevar, am gresit fata de amandoi, AD si dvs. Singura scuza e ca aveam in vedere numai Eseurile, adica partea neglijabila a operei lui AD. Din pacate, Plesu, in ciuda inzestrarii lui, va ramane un scriitor minor. Exceptional dar minor. L-am iubit mult pe acest om…de la mare distanta.

    • vicuslusorum zice:

      Distanta este necesara. A te lasa in bratele autorului nu inseamna ca nu stii ce faci.

      Nu stiu la ce „nivel” va referiti. Poate altceva. Iar volumul de Eseuri al lui AD nu-i chiar ceva slab, cum lasati sa se creada. Nu este o distractie de ocazie a lui AD. Sunt multe articole academice cuprinse in acest volum. Nu geniale, dar de mare angajament intelectual.

  8. dragos c zice:

    referitor la exemplul eminescian, socotesc că, alături de acea „mască”, e obligatoriu a se aminti de „gândire”, chiar și de „limbă”. și încă o completare: semiotica este doar un nivel de interpretare a textului.

    cum bine a sesizat laura panait, există un nivel al lecturii, cel emoțional, ce lipsește în enumerare. până la urmă, putem spune că e premergător textului. textele orale aveau ca intenție TRĂIREA laolaltă cu eroul, chiar schimbarea modului de viață (ca în cazul textelor filozofiei).

  9. Alex zice:

    Ce principii grele ale lecturii! Unde-s drepturile cititorilor? Ca în poezioara lui Pennac:

    1 – Le droit de ne pas lire
    2 – Le droit de sauter des pages
    3 – Le droit de ne pas finir un livre
    4 – Le droit de relire
    5 – Le droit de lire n’importe quoi
    6 – Le droit au bovarysme
    7 – Le droit de lire n’importe où
    8 – Le droit de grappiller
    9 – Le droit de lire à haute voix
    10 – Le droit de se taire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s