În contra reacțiunii de astăzi în cultura română

Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluțiune socială care în Franța a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naționalității noastre neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioșii și haimanalele, oamenii a căror muncă și inteligență nu plătește un ban roșu, stârpiturile, plebea intelectuală și morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând și mai înjosit în orașele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizații deosebite: cea slavă, cea occidentală și cea asiatică și toate lepădăturile Orientului și Occidentului, grecești, jidovești, bulgărești, se grămădesc în orașele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noștri. Și, când lovești în ei, zic că lovești în tot ce-i românesc și că ești rău român.

Într-adevăr, d. Serurie, care a scris un volum de poezii ,,grecești”, d. Andrunopulos, care batjocorește armata noastră puind-o să joace la circ, d-nii C. A. Rosetti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foiește textul cronicelor României, sunt singurii români adevărați, iar noi țăranii, mici și mari, căci, la urma urmelor tot țărani suntem, noi băștinașii din țările acestea suntem străini care vindem țara cui ne dă mai mult pe ea. (Mihai Eminescu, articolul Icoane vechi și icoane nouă)

Și la mijloc e același vechi complex al unei literaturi tinere și ignorate, care provoacă reacția orgolioasă a slujitorilor săi. Aceștia fie anulează silnic decalajele, fie inversează raportul, totul fiind, la urma urmelor, o chestiune de optică. Istoricii noștri literari și interpreții fenomenului artistic românesc au dat rareori la o parte perdeaua de iluzii și mituri de peste literatura română și e de presupus că aceasta va mai rămâne mult timp acoperită de voaluri. (Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, 2008, p. 270)

Problema

Curentele de gândire din România prezentului sunt fertile la nivel de minorități culturale și complet nereprezentative în gândirea colectivității. Constatarea este una care exprimă o nemascată dezamăgire. De ce publicul de cititori este atât de neinteresat de dezbaterea de idei în sfera publică? Cum se poate ca o societate alfabetizată, prinsă în circuitul bunurilor de consum globale, să arate o indezirabilă indiferență față de intelectuali? Oare să fie din pricina intelectualilor sau cititorii înșiși poartă o parte apreciabilă din răspundere? Se poate ca publicul să nu se întâlnească în setul de subiecte cu lumea intelectuală.

O teorie

Ioan Stanomir, profesor universitar, aparține unei categorii de intelectuali români care în ultimii zece ani a încercat să creioneze o gândire de dreapta în România. Alături de Horia-Roman Patapievici, Dragoș Paul Aligică, Andrei Cornea, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Vladimir Tismăneanu, Lucian Boia, unii teologi, alții jurnaliști, pentru a aminti doar câțiva, în genere tot laboratorul de creație patronat de editura Humanitas și revistele asociate prin raporturi de prietenie, pledează pentru dreapta. Dacă parte din acești intelectuali nu ar fi fost afiliați unor guverne din aceeași perioadă și dacă nu ar fi ocupat poziții publice, decise prin susținere politică, probabil că valul de critici și suspiciune care a acoperit ostensibilul prestigiu intelectual al dreptei românești, după cum se autointitulează, nu ar fi ajuns să le înăbușe vocea, care oricum se auzea slab în discursul public românesc, subminat de mondenități, scandaluri și superficialități ordinare. În genere, democrațiile nu tolerează ușor vocea intelectualilor, mai cu seamă a celor care oferă cu lejeritate sfaturi salvatoare din fotoliul de parlamentar european sau ministru al culturii.

Însă intelectualii români de dreapta, foști miniștrii, eterni profesori, viitori oficiali ai statului, nu compun un corp doctrinar omogen și unitar. Între intelectualii care provin din sfera teologiei și cei care se autoînscriu în tabăra libertarienilor ca Ludwig von Mises sau Friedrich August von Hayek se cască o prăpastie ideologică, asupra căreia nu voi insista. Între susținătorii unei democrații creștine, asemănătoare C.D.U.-ului din Germania postbelică, și liberal conservatorii care citează din Titu Maiorescu nu găsim întotdeauna un univers comun de repere. De asemenea, pledoaria pentru anticomunism în sens ideologic sau pentru o istorie anticomunistă nu implică obligatoriu o coerență de idei la nivelul dreptei. Calchierea după conservatorismul occidental, la rândul său dinamic și variat după generații și țări diferite, nu asigură stabilitatea unei doctrine de grup.

Ioan Stanomir aparține unui conservatorism liberal care se întâlnește și se desparte în unele puncte centrale de opiniile mai mult moraliste ale unui Gabriel Liiceanu sau de teoriile conservatoare la nivel social ale unui Horia-Roman Patapievici. Dar, în comparație cu intelighenția de dreapta răsfirată prin publicații și cărți cu caracter personal, literar și biografist, Ioan Stanomir, în calitatea sa de intelectual provenind din sfera universitară, s-a ocupat îndelung de fenomenul românesc al liberalismului clasic cu nuanțe conservatoare. Antologia de texte A fi conservator din 2001 a fost un prim pas în proiectul care abia se contura. Din anul 2004 avem Conștiința conservatoare, urmată de Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga în 2008, iar în 2013, tocmai la editura Humanitas, Ioan Stanomir, o figură discretă, dar elegantă, în spațiul public, Junimismul și pasiunea moderației. Putem vorbi deci de o continuitate a proiectului său. Trebuie amintit că Ioan Stanomir, scriind deja câteva volume legate de constituționalism și istoria constituției românești, a fost într-un timp situat în poziția oficială, delegat de însuși președintele în funcție, de a regândi constituția României, chestiune reluată, dar sub alte auspicii și de către cu totul alte persoane, câțiva ani mai târziu.

Dreapta și stânga

Ne bucurăm și de prezența unor intelectuali de stânga, la fel de nebăgați în seamă de marele public ca și cei de dreapta. Pe când cei de stânga trăiesc într-o actualitate a protestului social, mascat de reputația intelectuală a stângii europene din ultimii șaizeci-șaptezeci de ani, cei de dreapta vin cu câțiva intelectuali publici, care au fost și sunt încă, apropiați de sferele puterii și de mainstreamul intelectual. Cele două tabere se șicanează pe bloguri și în diferite publicații pestrițe, dar nu se confruntă niciodată față în față. Nu riscul de a se contamina cu idei contrare îi menține la distanță pe unii de alții, ci antipatia și disprețul din oficiu pe care îl poartă unii altora sugrumă orice discuție dezinhibată. Șicanele si atacurile ocazionale sunt, însă, la ordinea zilei. Răstimp, cei mai mulți profesori și cercetători umaniști din România, neafiliați nici unei tabere, continuă jocul de-a impostura și inadecvarea în instituțiile statului.

Pentru stângiști, veniți pe scena publică după 2008, cei de dreapta sunt parte din elita politică neoliberală, coruptă, controlată de forurile internaționale care au produs defrișarea economică a României postcomuniste. Ideile de piață liberă duse la extrem și inegalitățile sociale uriașe pe care le provoacă piața liberă, pauperizarea multor categorii sociale, privatizările falimentare sau înrobitoare pentru independența economică a României sunt apanajul unei gândiri de dreapta ,,moderate”, indiferent de titulatura partidului de guvernământ. Dreapta este demonizată ca fiind răspunzătoare pentru emigrația celor câteva milioane de șomeri sau oameni săraci în Occident, dar și vinovată pentru gradul încă scăzut de secularizare al societății românești în ansamblu. Dreapta are în spate o Biserică de stat bogată și o ,,clasă” de politicieni care nu depune nici un efort de a scoate societatea din colapsul moral și economic al ruinelor lăsate de industrializarea neîncheiată a regimului comunist.

Pentru cei de dreapta, stângiștii sunt o gașcă de tineri postmoderni școliți prin Vest, politically correct, adepți ai modelor occidentale, filocomuniști, periculoși prin presupusa radicalitate a pozițiilor, imaturi, cinici, desprinși de trecut, fără valori, nerealiști, utopici, revizioniști cu totalitarismul roșu, egalitariști, colectiviști, anticapitaliști și antiliberali. Ei sunt acel brain drain socio-umanist care s-a întors și nu a rămas în patria vestică a bunăstării. Dreapta intelectuală românească, având persoane reputate social în rândurile ei, dar cu o cotă îndoielnică la marele public, controlează piața de idei locală în așa fel încât stânga să fie o prezență minoră în edituri, librării, în instituțiile statului, unde fondurile rezervate culturii pot decide imaginea publică a unui intelectual.

Dreapta însă vine cu o platformă de idei care nu s-a schimbat prea mult în ultimele două-trei decenii de rutină și uzură constante ale elitelor de dreapta, destul de slab inserate în rândul marelui public, în timp ce stânga tânără deschide discuții și sondează bibliografii pe care editura Humanitas, bunăoară, nici nu și-a permis să le atingă în acest răstimp. Nu se știe cât și în ce măsură hegemonia dreptei va mai avea câștig de cauză în condițiile în care publicul infim manifestă un interes din ce în ce mai scăzut pentru ideile vehiculate de dreapta.

Ce-i de făcut… cu dreapta?

Pentru cititorii interesați, prima mare problemă constă chiar în corpusul doctrinar al conservatorismului. Ce înseamnă a fi persan sau conservator? În primul rând, a privi, în cadrul tradiției inaugurate de Edmund Burke în Reflections on the Revolution in France (1790), momentul revoluționar din Franța anului 1789 ca pe un exercițiu al fanatismului, al spiritului iluminist utopic, al colectivismului sângeros, al gândirii raționaliste scăpate de sub controlul experienței și al prudenței, al tradiției și respectului firesc pentru înaintași. Bref spus, înseamnă a fi antimodern. Franța seculară și postmodernă de astăzi s-a clădit politic pe principiile de la 1789. Critica lui Burke este însă piatra de temelie a conservatorilor de pretutindeni. În timp ce Burke profetiza pesimist cu privire la viitorul omenirii sub stindardul ideilor de la 1789, marchizul de Condorcet, expresie a iluminismului animat de utopia progresului social coordonat de științele exacte, punea fundația statisticii în vederea statului viitorului și a cetățenilor săi. Nu există doi aristocrați cu vederi mai deosebite cu privire la societate ca Edmund Burke și ,,inginerul social” avant la lettre Condorcet. Primul va muri liniștit în patul său, al doilea va cădea victimă epocii Terorii. Ce-i face atât de deosebiți? Poate chiar felul în care au profetizat soarta societăților moderne.

Să luăm exemplele celor mai modernizate societăți din zilele noastre: Statele Unite ale Americii, Europa de Vest, Australia, Japonia și Coreea de Sud. De cealaltă parte, să încercăm să înțelegem critic și cu discernământ principiile conservatoare, așa cum le-a expus un istoric american conservator după 1945, Russell Kirk, un vârf al ideilor care vor colora platformele partidului Republican din Statele Unite în ultimii 40 de ani. Într-un articol care însumează cele zece principii conservatoare, Russell Kirk pornește de la premisă că există doua tipuri de oameni: cei care cred doar în lumea materială, într-un univers comandat de nevoi și pofte de tot felul, în care schimbarea și devenirea sunt regulile vieții, și ceilalți, cei care își pun credința într-o ordine spirituală, morală, într-o spațiu de dincolo, într-o îndatorire față de sufletele noastre și ale celor care ne-au precedat. Deși nicăieri Kirk nu menționează rolul religiei în alcătuirea acestei diferențe voit esențiale, ne dăm seama că acesta este substratul liniei care-i desparte pe indivizi în categorisirea sa normativă.

Problema care sare în ochi în acest moment al argumentării este legată chiar de rolul religiei într-o societate modernă: nici una dintre țările care asigură avanpostul de civilizație al omenirii, nici una dintre marile economii ale lumii din anul 2013 nu este una în care religia să joace un rol central în viața cetății sau în mentalitățile celor mai mulți locuitori. Dimpotrivă. Europa de Vest, de pildă, este compusă dintr-un șirag de societăți areligioase, desacralizate, secularizate până la capăt. Sentimentul religios, credința într-unul dintre monoteismele Europei s-a lăsat circumscris vieții private, sferei intime a individului modern. Societatea în sine se găsește în afara oricărei influențe teologice. Metafizica a fost înlocuită de știința modernă, ale cărei roade sunt incredibile în comparație cu premodernitatea stagnantă și săracă. Ceea ce Kirk nu adaugă în lista principilor conservatoare este lungul proces de dezvrăjire al lumii, pe care Occidentul l-a inițiat cândva în secolul al XVII-lea, cu ceva timp înaintea momentului revoluționar 1789.

Primul principiu este însă acela al credinței într-o morală veche, eternă și durabilă. Orice chestiune socială poate fi tratată cu ajutorul setului de precepte morale perene. Nicăieri Kirk nu ne spune cum arată aceste precepte, din ce tradiție de gândire provin, în ce măsură morala a jucat un rol însemnat în cotidianul Evului Mediu sau chiar mai devreme, în fine, cum datăm istoric această presupusă morală dintotdeauna. Aflăm că există, dar nu știm cum arată și nu putem să o identificăm verbal. Ea este un abstract fără determinaţiile sale concrete. Morala tradiției creștine este la fel cu morala shintoistă sau budistă? Kirk lansează o temă și o lasă baltă fără explicitări ulterioare.

Dar dacă morala joacă un rol de însemnătate socială, atunci în modernitate aceasta este una personală, dictată de cerințele vieții private, și nu poate pretinde a aparține unui grup social de dimensiuni apreciabile. Legile sunt intermediarul limitelor prescrise de morala tradițională, dar legile sunt totodată redactate și aplicate rațional, chiar științific. Și apoi, ceea ce Kirk se face că uită, este modul în care morala creștină, de exemplu, a fost încălcată de nenumărate ori ca mod de viață chiar în premodernitatea medievală.

Al doilea principiu proclamă apartenența la tradiție, obiceiuri, prejudecăți moștenite ca fiind mai importantă pentru armonia socială decât orice plan reformator radical. Nu putem să nu observăm că modernitatea este construită în opoziție cu tradiția osificată, cu preconcepțiile teologice, cu superstițiile strămoșilor noștri analfabeți și rudimentari în comparație cu noi. Cum ar fi arătat lumea modernă dacă preceptele din vechime ar fi avut câștig de cauză în fața inovării adusă de științele naturale, adevărate revoluții ale gândirii și spiritului? Răspunsul se înțelege de la sine. Ce-ar mai recunoaște George Washington din moravurile Americii de azi? Aproape nimic.

Al treilea principiu este cel al supremației învățăturilor tradiției vizavi de planurile și proiectele rațiunii reci și plină de sine. Kirk nu-și imaginează că prin acest principiu aruncă în aer temelia științelor moderne, care se bazează pe un scepticism total, experimentare, teoretizare și din nou experiment. Conform acestui de-al treilea principiu, care merge împotriva curiozității de a cunoaște natura așa cum este ea, fizica antică nu ar fi făcut nici un pas până în zilele noastre. Tăria încercării curajoase de a nega tradiția înseamnă de multe ori progres și evoluție în cunoaștere.

Al patrulea principiu este cel al prudenței în administrarea puterii. Schimbările bruște aparțin diavolului, adaptarea și schimbările lente sunt durabile și organice. Din nou, viteza vieții moderne, incredibila schimbare a societăților moderne în decursul a doar câtorva generații nu este luată în serios de Kirk. Între Anglia agricolă și pastorală de la 1780 și cea mai mare putere industrială a lumii, străbătută în lung și în lat de poduri, fabrici, șantiere, șosele, orașe bogate de la 1880 se întinde prăpastia schimbărilor alerte, într-un ritm fără precedent până atunci în istorie. Între o societate a diviziunilor pe clase sociale și una a democrației urbane, în care cetățeanul de mijloc decide, știința politică a organizării sociale s-a transformat complet. Se poate spune că Anglia s-a modificat mai mult într-un singur secol decât în toți cei două mii de ani de dinainte.

Al cincelea principiu conservator este cel al diversității sociale. Marota conservatorilor spune că societatea modernă este nivelatoare și colectivistă – de aici, tirania maselor. Oamenii seamănă prea mult unii cu alții și aspiră la un nivel de trai egal. Conservatorul, căruia îi place variația fără să o justifice rațional, adoră contrastele, bogații lângă săraci, stăpânii lângă sclavi, enciclopediștii lângă ignoranți, colibele lângă zgârie-nori etc. Celebra clasă de mijloc a societăților dezvoltate, pătura de oameni cu venituri și stil de viață destul de asemănătoare, probă a unei societăți așezate și prospere, îi indispune pe conservatori. Deși natura e îndeajuns de diversă pentru a nu-i cere mai mult decât poate oferi, conservatorii nu sunt mulțumiți de prezența ajutoarele sociale, a taxării ridicate, a sprijinului reciproc mandatat de stat ca întărire a solidarității sociale. Nu, mila creștină, care nu a făcut altceva decât să îngroașe rândurile cerșetorilor în Evul Mediu, este singura modalitate naturală de a sprijini comunitatea organică.

Al șaselea principiu este acela al imperfectibilității naturii umane. Dacă prin aceasta am înțelege doar că oamenii nu sunt zei, Karl Marx nu ar avea ce să obiecteze. Numai că în mâinile conservatorilor ceea ce nu poate fi îmbunătățit în natura umană (niciodată definită, nicicând rațională, dar urmașă a păcatului originar) nici nu merită a încerca să îmbunătățești. Între timp, în mai puțin de două sute de ani, o bună parte a omenirii și-a dublat durata medie de viață, a lecuit cele mai multe boli ale vechii lumi și a eradicat aproape complet sărăcia. Într-un singur secol sângeros populația pământului a crescut de patru ori. Cu siguranță, natura umană este imperfectă. Dar merită să sperăm că relele de azi pot fi schimbate în binele tangibil de mâine.

Al șaptelea principiu este dreptul sacrosanct la proprietate privată. Doar astfel se creează civilizațiile, din siguranța de a poseda ceva. Kirk, ca mulți alți conservatori, uită să menționeze că originea istorică a proprietății nu este statul de drept și nici creditul de la bancă (contrabalansat și de ipotecă). În epocile întunecate proprietatea era apanajul tiranilor, hoților, războinicilor, fiecare dispus să acumuleze capital prin jaf și crimă. În epocile recente proprietatea este o comoară pe care stai, un bun imobil care poate garanta plata multor bunuri mobile sau imobile. Proprietatea este doar un instrument economic capitalist de mare însemnătate în cele mai multe tranzacții comerciale. Conservatorii încă mai cred în conace, care se dau din tată în fiu generații de-a rândul, într-un imobilism statuar, fragil chiar şi pentru moduri de producţie revolute.

Al optulea principiu este cel al comunităților voluntare, care se autoadministrează într-o deplină libertate. Statul modern, vorace precum o caracatiță ce încasează taxe și impozite, se interpune malefic între membrii comunității. Pasiunea centralizării puterii este mania statului modern, cel care distruge țesutul organic al comunității locale, clădită generații de-a lungul. Pentru a demonstra vacuitatea statului hiperdimensionat se recurge la modelul birocrației patologice din regimurile comuniste. Nici o vorbă măcar despre abuzurile birocratice și ineficiența sa în societățile premoderne (Rusia țaristă, România lui Carol I) trecute prin experimentul precomunist. Din nefericire pentru cauza conservatoare, primele puteri economice ale lumii civilizate se bucură încă de un stat puternic, organizat impecabil ca administrație, posesor al unor birocrații eficiente și stăpân peste o armată de funcționari impunătoare. În plus, statele dezvoltate par a deține resurse financiare enorme și chiar infinite, de la milioane de angajați până la infrastructuri uriașe ca dimensiuni (poșta japoneză sau compania PetroChina, deși China este un caz special).

Al nouălea principiu este cel al puterii politice restrânse, a unui mix instituțional și legal prin care puterea se împarte între câțiva actori care se controlează legal unii pe alții. Pericolul oligopolurilor capitaliste și a legilor care îi favorizează nu îi trece prin minte lui Kirk în acest punct. Posibilitatea ca cei care dețin puterea să se coalizeze într-un grup atotputernic de oligarhi, organizați sub forma unor asociații cointeresate de gangsteri, pe fondul unui stat slab și a unor legislații permisive, nu intervine în orizontul analitic conservator.

Cel de-al zecelea principiu, la fel de puțin argumentat ca celelalte, dar împestrițat de metafore și asocieri de imagini poetice, este cuprins în alegoria celor două forțe, Permanența și Progresul, situate într-un echilibru binefăcător. Schimbarea este inevitabilă, dar trebuie realizată lent și cu prudență. Stabilitatea și continuitatea sunt pilonii reformei. Conservatorismul se pretinde a fi o frână sănătoasă pentru o schimbare potențial malignă.

Cele zece principii conservatoare sunt împărtășite mai mult sau mai puțin de majoritatea adepților fideli, indiferent de națiunea sau spațiul cultural de care aparțin. Greutățile pe care le întâmpină cele zece principii conservatoare se datorează câtorva realități moderne indelebile: revoluția industrială, mecanizarea și tehnologizarea muncii, evoluțiile științifice din medicină, informatică, biologie și fizică și, nu în ultimul rând, bogăția materială din cele mai dezvoltate state ale lumii. Rațiunea științifică și economia bunurilor de consum globalizate nu asigură un habitat propice pentru solul din care cresc conservatorii. Lăsați pe dinafară de istorie, conservatorii reușesc doar să magnetizeze câteva din nemulțumirile vieții moderne: impersonalitate, artificial, mecanizare, dezumanizare, alienare, pierderea identității, absurd, teme de care tradiția marxistă nu este deloc străină.

Junimismul lui Ioan Stanomir

Din aluatul nedospit de mai sus s-au format multe curente de idei în România secolului al XIX-lea. Nici nu-i de mirare că o parte a latifundiarilor, majoritatea fiind mai degrabă asociabilă, prin iobăgia comercială de pe moşiile lor, cu Junkerii din Prusia Orientală, întorși de la studii în Occident pe la 1850 au găsit în conservatorismul britanic – mai degrabă colacul de salvare al unei aristocrații pe cale să fie înghițită de epoca industrială – modelul ideal atât pentru aspirațiile lor intelectuale și artistice, cât și pentru conservarea poziției lor sociale. Motivația de a reforma o societate agrară, având contacte slabe cu economia dezvoltată a lumii, fără industrie, fără educație publică, fără centre urbane dinamice ar fi trebuit să fie una ridicată, chiar dacă ar fi însemnat îmburghezirea marilor proprietari de pământuri locali. Doar că boierimea românească a preferat să continue a extrage rente de pe proprietăți, care aduceau venituri modeste, într-un sistem politic semifeudal, în afara metodelor agronomice moderne și a achizițiilor științelor naturii. Capitalul extras, mediocru prin comparație cu cel al latifundiarilor polonezi și ruși sau marea burghezie engleză, nu era nici pe departe reinvestit, ci cheltuit boierește în vilegiaturi occidentale, unde moșierul estic se simțea confortabil și se imagina egal cu burghezia bogată a Europei Centrale și de Vest. Satisfacția psihică nu avea concretețea uneia reale. Boierul român era doar un mare burghez veleitar pe lângă industriașul austro-ungar, par exemple. Iar blazonul aristocratic credibil a lipsit din boierimea românească, o nimica toată pe lângă vechea aristocrație franceză cu arbori genealogici întinzându-se până în secolul al XI-lea. Exponentul de vârf al boierilor români de după 1850 este Vasile Alecsandri. Din simțul său practic scăzut în materie de gospodărire modernă a proprietății funciare, din dorința de a păstra intactă moștenirea lăsată de înaintași și de a cânta natura, moșia de la Mircești și-a menținut farmecul pitoresc și mizeria materială conservate pe de-a întregul, până la 1900. Asemenea lui, o mulțime de alții.

Nici membrii fondatori ai grupării literar-artistice Junimea, întemeiată în 1863, nu erau mult diferiți. Din monografia dedicată părintelui spiritual al junimiștilor, de către arhivarul zelos Zigu Ornea, carte la care Ioan Stanomir nici nu face trimitere (preferându-l pe mai literarul Eugen Lovinescu, care nu greșește când dă verdictul final cu privire la junimiști, oricât ar îndulci-o autorul), aflăm câteva detalii interesante despre omul Titu Maiorescu, în legătură cu care preferăm să ne abținem total în acest moment (cf. avocatura cu statul). Petre P. Carp era la rândul său un moșier care va face carieră ca mare om politic în partidul conservator. Theodor Rosetti va ajunge guvernator al Băncii Naționale a României după rolul de prim-ministru al României în 1888-1889. Iacob Negruzzi va schimba câteva fotolii de deputat și senator, înainte de a fi ales membru titular în Academia Română și chiar Președinte al celebrei academii. Vasile Pogor va ocupa, printre altele, poziția de primar al Iașiului. Titu Maiorescu, să nu uităm, moare la doar câțiva ani din clipa în care renunță la viața politică, unde fusese de curând uns în pozițiile de prim-ministru și ministru de justiție al regatului României, chiar înaintea primului război mondial. Junimea, după 1871, a grupat în rândurile sale mari notabilități ale României moderne. Dar era oare țara atât de modernă pe cât lasă de înțeles pompoasa titulatură patriotardă?

Să-l ascultăm întâi pe Ioan Stanomir în Junimea și pasiunea moderației, o carte densă în idei luate de-a gata. Din primul capitol, inspirat din Maiorescu însuși, Un vis al inteligenței libere, aflăm ca în atmosfera întâlnirilor de la Junimea trăsăturile melancolice, mișcările molcome, reveriile nostalgice, pasivitatea și contemplativul sunt de origine moldovenească, muntenii deținând o vioiciune sporită față de moldoveni. Moldova, cea mai săracă dintre provincii, insuflată de un spirit slav al inactivității, rurală și provincială, pe cale să fie încorporată în Principatele Unite pe o poziție economică periferică, este și izvorul poeziei românești din secolul al XIX-lea. Prudența și pesimismul, moderația și ochii aruncați spre trecut – efigiile conservatorismului dintotdeauna – sunt ca și asigurate prin pirueta psihologică din întâiul capitol, împrumutată tale quale din Istoria civilizației române moderne de Eugen Lovinescu. Mai aflăm și de existența unei ierarhii în cadrul Junimii, căreia Ioan Stanomir nu îi găsește nici o altă explicație decât poate aceea, conservatoare, și anume că natura creează ierarhii, cum altfel?, naturale, în funcție de merite și valoare intrinseci, ierarhii care se respectă, nu se știe cum, și la nivel social. Îi avem pe ,,conducători” (Carp si Maiorescu), ,,guvernanți” și ,,executanți”. Dintre ultimii îi amintim pe Ioan Slavici și Mihai Eminescu. Ce urmăreau ei în ierarhia atât de naturală a grupării Junimea? ,,Ceea ce îi definește pe acești <<executanți>> este relația de dependență cu cei care le pot oferi, după caz, ocazia unei formări intelectuale în străinătate sau șansa unei poziții în cadrul birocrației românești”. (p. 16) Curat conservator, mon cher, în cheia unui ,,liberalism clasic” de sorginte românească.

Dar să mergem mai departe la capitolul al doilea, unde suntem puși în temă cu raporturile care se stabilesc între junimism, conservatorism și moderație. Din cele zece principii conservatoare, Ioan Stanomir le identifică pe cele care se armonizează cu spiritul junimist: ,,respingerea raționalismului politic” (principiul numărul trei la Russell Kirk), ,,opoziția față de revoluție și preferința pentru gradualismul evolutiv” (al patrulea principiu), ,,prudența în abordarea schimbărilor sociale și instituționale” (cel de-al zecelea principiu), ,,elogiul libertății și al descentralizării locale” (al optulea principiu). La pagina 34 a cărții avem tot utilajul mental pentru a conchide: junimiștii erau conservatori, luați aminte, în proporție de 2/5 față de conservatorismul generic. Curând profesorul Ioan Stanomir va demarca chirurgical pledoaria pentru moderație în afacerile statului de spiritul revoluționar de la 1848, țările române fiind, după câte se cunoaște din istoria civilizației europene, locul unor experimente sociale nespus de progresiste politic și economic în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. De aici se trage nevoia de a modera ritmul nemoderat al dezvoltării statale românești, care risca să provoace adevărate taifunuri sociale, controlate de presupuși iacobini munteni (sigur nu moldoveni). Se poate de asemenea întâmpla ca prudența excesivă să fie catalogată drept paranoia, iar teama de revolte imaginare un soi de manie a persecuției.

În linia adevărului căutat de Junimea ni se dezvăluie și chipul ,,roșilor”, dispuși să sară la atac de partea modernizării radicale. Cine sunt acești Robespierri valahi cunoscuți la nivel european? Moșierul Ion C. Brătianu și gazetarul inflamat C. A. Rosetti, amândoi la fel de liberali pe cât a fost domnia împăratului Napoleon al III-lea o democrație modernă. Cu asemenea presupuși liberali progresiști, nu-i de mirare că Ioan Stanomir va dezminți acuza de reacționarism adresată celor mai marcanți membrii junimiști, citându-l pe Ioan C. Filitti. Dacă am judeca însă progresist, chiar în câmpul de reprezentări al secolului al XIX-lea, atunci cu toții, de la C. A. Rosetti până la Titu Maiorescu, au fost o mână de burghezi cu vederi reacționare. Rămâne de studiat fenomenul de obstrucționare conceptuală, prin care adepții revoluției din cuvinte de la 1848, ajung două decenii mai târziu ,,liberali progresiști”, doar pentru că erau demagogii unei burghezii pe care voiau să o inventeze de sus în jos din nimic, iar liberalii cu ținută publică decentă (Junimea) trec drept conservatori. Ioan Stanomir ia în serios delimitările pe care politicienii de atunci și le-au croit la tribune provinciale și le solidifică conservator numai pentru că, la pagina 50, să recunoască împăcarea dintre cele două tabere (după un război care nici nu a avut loc): ,,Colaborarea, punctuală, dintre junimiști și guvernarea liberală este explicabilă în acest context al trecerii spre centru a familiei liberale, sub impulsul transformării ideologice a lui Brătianu însuși”. Domnul Stanomir vrea să spună că, de fapt, moșierul francmason Ion C. Brătianu, contrarul oricărui liberal radical, a suferit o transformare ideologică în moșier francmason și prim-ministru din 1876.

Cel mai interesant capitol al volumului rămâne însă Formele fără fond. Aici ne situăm pe un tărâm cunoscut: constituționalism și spirit al legilor declarative într-o societate infestată de politicianism, de corupție, de birocrație pentru parveniți, de hoți, de clanuri, de grupuri prost ascunse, de trafic de influență, de nepotism, de multă Junimea într–un peisaj social cu țărani săraci lipiți pământului, orășeni costelivi, de alogeni capitaliști și prostie premodernă. Ioan Stanomir nici nu adresează chestiunea justă de a se întreba ce fel de societate este aceea în care modernizarea se realizează de sus în jos, fără ajutorul unui industrii puternice și fără mobilitate socială notabilă, fără un stat puternic care să-l protejeze pe cetățean. Una înapoiată, îi vom răspunde, o societate care are prea multe tradiții rele și prea puțină activitate economică. Pentru Ioan Stanomir, ca pentru mulți istorici ai fenomenului modernizării românești, economia capitalistă nu există. Bogdan Murgescu și Victor Rizescu, care nu sunt chiar conservatori, dar pe care Ioan Stanomir sigur îi cunoaște, au întregit totuși portretul economic al vremurilor, în ultimii ani, prin câteva volume relevante. Nu ar strica o discuție vie între cele două părți, pentru a nu rămâne, ca să îl cităm pe Titu Maiorescu, ,,mărginiți într-o superficialitate fatală”.

,,Parazitismul politic este marca unei întregi elite care nu poate să se susțină independent, preferând simbioza, vinovată și complice, cu un stat hipertrofiat.” (p. 77)

,,În această democrație bugetivoră, statul este venerat ca motor al emancipării, iar centralizarea este maniera firească în care această omnipotență a statului limitează, dramatic, ponderea deținută de cetățean.” (p. 94)

,,Limitarea puterii statului trece prin această redescoperire a autoguvernării locale, prin invitație la subsidiaritate și localism organic.” (p. 118)

Fragmentele sunt intenționat alese pentru a fi comparate cu citatul de la pagina 16. Îl reiau pentru claritate: ,,Ceea ce îi definește pe acești <<executanți>> este relația de dependență cu cei care le pot oferi, după caz, ocazia unei formări intelectuale în străinătate sau șansa unei poziții în cadrul birocrației românești”.

Observați incongruența Junimii, dacă ar fi să dăm crezare ierarhiei lui Ioan Stanomir: pe de o parte, ,,executanții” se întorc de la studii pentru a primi posturi în cadrul statului, devenind funcționari sus-puși, pe de altă parte, statul obez este stigmatizat de conservatorii critici de la Junimea. Și, să dăm cărțile pe față, nu au fost junimiștii parte a elitei politice pe care o blamau sfidător? Nu e cam suspect să ajungi prim-ministru și academician, într-o Românie care imită caricatural politica și școala vestice? Nu au făcut parte la rândul lor din acea Românie, prost așezată și rău întocmită, de care se plângeau? Nu sunt oare ipocriți? Nu aparțin și ei formelor fără fond? Uitați-va la splendidele lor cariere politice: sunt răsunătoare pentru o epocă atât de aspru judecată chiar de ei, în fronda lor cu proasta modernitate românească. Priviți-le meritele științifice. Mă gândesc doar la prestigiul intelectual al logicianului Titu Maiorescu în Europa vremurilor și mă cutremur. A se lua aminte doar cum breasla avocaților este înfierată în articolele sale de Titu Maiorescu (sau, mai bine spus, de Mihai Eminescu) pentru că ar fi generat o falsă clasă de mijloc, o clasă neproductivă economic, pentru ca el însuși să adune o avere apreciabilă practicând avocatura!

Oare Ioan Stanomir, surprins într-o contradicție, nu observă că actualitatea problemei afectează imaginea multor conservatori presupuși din timpurile noastre? Cum poți să aperi piața liberă, antreprenoriatul, chiar capitalismul și tu să lucrezi toată viața la stat, pe banii bugetului oropsit, constituind oligarhia de funcționari, care folosește statul în folosul său personal, de care România suferă de la întemeiere?

Cum este să trăiești material din ,,parazitismul politic” și să te hrănești spiritual din conservatorism? Sigur, ai putea fi un om dedublat, într-o elită schizofrenică încă de la 1857.

Dar ce legătură mai are totuși conservatorismul cu anul 2013 sau 2017 sau 2078? Nici una, doar de discurs, de care marele public se păstrează din fericire imunizat.