Adrian Marino, est-european

Viața unui om singur (editura Polirom, 2010) a fost ocazia perfectă, picată din ceruri, de a-i plăti polițe morale celui mai tradus teoretician al literaturii din perioada comunistă. Alături de istoricul Alexandru Duțu, Adrian Marino a câștigat invidia (de altfel, ușor de înțeles de ce) pentru studii, articole și cărți publicate în Occident, mai cu seamă în Franța, spațiul cultural tradițional românesc, inferior ca grad de profesionalizare celui anglo-saxon. Marino nu a ocupat niciodată o catedră universitară (perioada 1944-1948, în care a fost asistentul burghezului socialist de cumetrie George Călinescu, nu a reprezentat o încadrare academică certă), nu a dirijat redacții de reviste literare, nu a patronat suveran cenacluri, nu a condus edituri, poziții de mare putere în sistemul cultural comunist, în care intelectualul și omul de cultură erau obiecte de preț ale regimului. Stimați, stipendiați, manipulați, asistați social ca niște elefanți din porțelan de către un regim care înțelegea mai bine decât burghezia pragmatică funcția ideologică a intelectualului umanist.

Adrian Marino a colaborat cu Securitatea. După 8 ani de închisoare politică și 5 ani de deportare în câmpia Bărăganului, în imbecilitatea vieții rurale, Marino a început să călătorească în spațiul liber ca puțini alții. Nici un intelectual român (doctorand, cadru academic, trimis cultural, scriitor reputat etc.) nu a primit pașaport și nu s-a deplasat în Lumea Liberă în intervalul 1948-1989 fără să treacă pe la Securitate, fără să semneze hârtii, fără să dea depoziții strict procedurale. Semnarea adeziunii era, pentru personaje atât de importante ca factor de influență în redusa coterie a oamenilor de litere, o chestiune vitală pentru a-și menține privilegiile sociale. Gabriel Andreescu, oricât relativism moral i-am putea imputa, a documentat pe larg fenomenul în Cărturari, opozanți și documente. Nu mă îndoiesc că Adrian Marino, colaborator al Securității, nu turnător, a semnat tot felul de formulare în același mod ca oricine altcineva călătorind în scop academic în Vest, începând cu Noica și terminând cu discipolii săi. Ca o anecdotă pe care o știu ca informație din surse sigure (pe care nu le deconspir pentru a nu crea probleme unor persoane particulare), mai multă hârtie a risipit poate ca turnător răposatul critic de film Alex Leo Șerban debitând meschinării despre prietenul său, istoricul cultural Andrei Oișteanu, decât Adrian Marino, simplu oportunist în căutare de afirmare în Occident. În arhivele CNSAS găsim codul genetic al răutății și pizmei ranchiunoase la români, o mare enciclopedie națională semnată de autorul de schițe Ion Luca Caragiale și nu un univers ideologizat, politic și alte măscării. Sunt mulți ipochimeni care inventariau din ochi pachetele de țigări Kent pe care le fumau vecinii lor de scară și mergeau apoi să pârască știrea de maximă importanță la organele de securitate. Un univers de pitici vorbăreți și vioi, plicticos și derutant, filați și puși să scrie de o mână de retardați semianalfabeți cu pensie trainică în România postcomunistă. Să nu comitem eroarea de a îi considera pe securiștii români, atunci și acum, mari întrupări ale inteligenței omenești sau măcar strategi maturi ca emulii lor americani. Nici vorbă de așa ceva, oricât le-ar plăcea lor să dea impresie că lucrurile ar sta pe dos. Ei sunt doar în imaginația lor detracată „agenți de influență”. Sunt realmente niște mari infractori cu mentalitate de borfași până în ziua de azi.

Adrian Marino aparținea unei alte specii umane. Din păcate, în ciuda voluminoasei serii de titluri extrem de erudite și eminamente savante, Adrian Marino dezamăgește ca om în biografia sa. E greu de spus dacă avem sub ochi o biografie. De regulă, orice confesiune implică emoții, intimități afective, amintiri colorate într-o notă personală. Nimic din așa ceva la Adrian Marino. Amintirile sale au răceala unui ins ce scrie de dincolo de lespedea funerară. Din copilărie aflăm doar că mama nu l-a iubit niciodată și că aproape a urât-o. Cruzimea acestei vârste goale de suflet m-a îngrozit de la primul contact cu Adrian Marino. Singura plăcere, dar și aceea estompată de nemulțumire, se rezumă la vocația de colecționar de timbre, transferată mai târziu în dexteritatea de a decupa citate, de a căuta referințe și a de extrage articole din presă. Atitudinea maniacală de a nega orice sentiment cald pentru sine îl descompune moral pe Adrian Marino. Un om care arată atâta duritate cu el însuși pe fiecare pagină, atâta ură de sine, nu-i poate iubi niciodată pe ceilalți. Iar singurătatea lui Adrian Marino vorbește, cred, din fundul acestei inimi secate, bicisnică, mortificată de un cămin părintesc mort și inert.

În fiecare capitol, Marino nu contenește a-și scoate în evidență suferințele, frustrările, nervii, supărările, ursuzenia cu atâta pornire maniacală încât, fără să simt o undă de compătimire pentru cineva într-atât de torturat de sine, doar într-o nuvelă dementă a unui schizofrenic în devenire, scrisă de Dostoievski, am mai întâlnit așa ceva. E vorba de Dublul. Marino avea cu siguranță nevoie de ajutorul unui psiholog terapeut, având în vedere că pe duhovnici nu dădea doi bani. O cură de multă căldură sufletească ar fi fost un experiment minunat și sublim. În mod clar, societatea era o pricină de adânci dureri pentru un psihic atât de traumatic.

„Tot ce urmează, oricat de regretabil ar fi, sau ar putea să fie, constituie încă o pagină urâtă a existenței mele. Urâtă în toate sensurile cuvântului. Că vina capitală aparține, în mod esențial, epocii, din punctul meu strict de vedere – și mai ales al efectelor traumatizante interioare -, are o mult mai mică importanță. Am parcurs o epocă pe care n-aș fi dorit s-o trăiesc niciodată. Oribilă, haotică, detestabilă. Și este, într-adevăr, o adevărată „fericire” – o bună „șansă”, în orice caz, a acestei Vieți – că rememorarea la distanță de câteva decenii calmează și „tocește”, în mod inevitabil, multe asperități, clarifică nu puține confuzii și echilibrează destule contrarietăți și conflicte.

Dacă evit, intenționat, nu puține detalii, o fac – după cum am mai spus-o – în scop pur terapeutic. De ce aș mai evoca, în spirit inevitabil „sado-masochist”, o serie întreagă de amintiri penibile, dureroase, umilitoare. Eșecuri, ratări și înfrângeri. Multe cu bune intenții. Naivități totuși enorme, urmate de erori inevitabile și profunde. O aglomerare de situații mai mult decât apăsătoare și, mai ales, ireversibile. Mi le asum, fără nici o sfidare, dar demn și stoic, până la capăt. Un exercițiu, într-un fel, chiar de pseudoasceză. Dar, și mai mult, de expiere și de riguros examen de conștiință. Cât n-aș fi dat să nu fi trecut printr-o astfel de probă de foc, purificatoare, a sincerității brutale!” (p. 56)

La un nivel secundar, Adrian Marino și-a redactat autobiografia cu picioarele. Înțeleg că literaturizarea exorbitantă, fastul stilistic obsesiv sunt grotești prin implicațiile lor mistificatoare, dar Marino scrie, pur si simplu, prea plebeu, ultraplat și pe înțelesul tuturor. Este totodată prolix. Publicul amator de literatură din România este obișnuit dintotdeaua, cum desigur știa și Adrian Marino, cu joaca de-a cuvintele, cu exprimările căutate, ochi dați peste cap, volute scântâietoare de sunete cu efect literar intenționat etc. Nu poți fi decât direct ostil și antipatic prin acest afirmat grad zero al comunicării, mai ales când ești un viguros teoretician al literaturii, nu un inginer de drumuri, șosele și poduri ieșit de curând la pensie. Autoflagerarea stilistică face parte totuși din garderoba unui ins neintegrat, întotdeauna à outrance cu gargariseala vieții noastre literare, a unui dușman obstinat a tuturor modelor și superficialităților salonarde. Dacă mi se permite o comparație campestră, Adrian Marino se comportă ca un cowboy cu un ranch de 10,000 de capete, pe care le mișcă în toate direcțiile ca un adevărat fiu al preeriei, cu o virilitate și o stăpânire de sine debordante, într-un mediu de domnișoare prețioase și berbanți sfrijiți. Indubitabil îi vei enerva la culmi! Tu ești până la ultimul fir de pe scalp tot ce nu pot fi ei. Ești reproșul viu al impotenței lor funciare. Instinctul de supraviețuire va scrâșni imediat din dinții săi niciodată tociți. Lupta pentru afirmare, pentru a fi, se va declanșa numaidecât și nu va exista muc de abjecție și ticăloșie care nu va fi tras în piept până ce buricele degetelor nu vor sfârîi de o durere înțepătoare și sfâșietoare.

Adrian Marino pretinde a fi fost naiv când acționa în acest chip sinucigaș. Aproape dă impresia a-și reproșa păcatul fictiv al naivității. Însă tot Adrian Marino, mai puțin neprihănit de această dată, se laudă la fel de des a fi „primul” sau „unicul”, „pionier” în materie de nu știu care subiect. O spune cu o anumită grandoare și sentiment al respectului de sine. Iată un personaj care se detestă ca om, dar se adoră ca statuie! E terifiant să te privești în oglindă, dar arăți splendid ca efigie! Aceste mișcări sinuoase contrariează. Și, totuși, Adrian Marino se scrutează cu o onestitate de eremit în curs de autobiciuire. Nici gând de concesii personale sau de fățărnicie.

Lipsa de considerație, milă, compasiune pentru semenii săi nu are margini. Pe de altă parte, mulți literați lichele o meritau din plin. Fauna cenaclurilor literare din România comunistă și manevrele publicitare, de pur capital simbolic, din revistele culturale ale epocii e tratată așa cum se cuvine. O șleahtă de nulități arogante, de eseiști supralicitați, de sfertodocți ce se autointitulează glorios poeți, de nimeni cunoscuți odată ce schimbi nu țara, ci chiar orașul, de mari și mici impostori iese la suprafața ca transpirația unui bolnav la pat. Cele mai multe personaje alese drept exemple de impostură de către Marino sunt deja anonimi.

Cu toate acestea, Adrian Marino pică în gol. Nu simțeam nevoia să aflăm că poetul Mircea Dinescu are caracterul unui mahalagiu de pripas, unui alt Pirgu cu aere de boier. Am putut să vedem cu toții asta în aparițiile sale televizate sau în publicistica sa efemeră. Nici că Eugen Simion a fost totdeauna un carierist parvenit. Limba sa onctuoasă, gata sa tămâieze pe orice i-a stat în preajmă și cu care s-a aflat neapărat în relații amiabile, se aude limpid pentru cine este minimal atent. Între aparițiile publice și rare ale bătrânului împăciuitor Eugen Simion, dispus oricând să deplângă clișeistic umila condiție a scriitorului român în societatea capitalistă (nu și în cea comunistă, he knows better why), și colega sa universitară, politiciana veroasă Ecaterina Andronescu, nu există nici o deosebire de caracter (dar ce prăpastie ca intelect între ei). Nu era deloc necesar să aflăm că poeții sunt cei mai inculți, vindicativi, megalomani scriitori români. O simplă familiarizare cu un cenaclu literar din prezent timp de un an te edifică în acest sens. S-a spus că Adrian Marino i-ar fi pizmuit resentimentar pe discipolii lui Noica și acoliții lor postdecembriști. Nimic mai bizar. În Viața unui om singur, Marino explică fără menajamente antipatia, care este una pur ideologică. Ce reproșează corect teoreticianul literar pornește din amintirile tinereții sale, pe vremea când marșurile legionare în cămăși verzi turnate, cu preoți ignari, cuprinși de patima unei răscoale mistice, jurând credință Căpitanului îi cooptaseră în rândurile lor strânse și pe unii intelectuali căscați, dar orbiți ideologic, ca Noica, Eliade sau Cioran. Reșaparea insistentă a unor clișee de dreapta, afine cu spiritul fascist, dacă nu chiar identice, este ceea ce disprețuiește Marino la activitatea editorială a lui Gabriel Liiceanu.

La această cotitură a memoriilor sale, Adrian Marino identifică excelent simptomele societății românești din intervalul lung 1940-2000.

„La acest nod de obstacole de netrecut și foarte greu de desfăcut (orice analiză doar schematizează și simplifică aproape grosolan o situație infinit mai complicată) se adaugă încă un handicap. Pentru intelectualul și scriitorul roman, în imensa sa majoritate, el s-a dovedit în același timp catastrofal și hotărâtor: dezideologizare totală, dezarmarea ideologică a mediului în care pătrundea și se manifesta. Depolitizare integrală. O „rezervă naturală”, indigenă, de liberalism, fie și foarte vag, pur și simplu nu exista. O carență ce nu trebuie confundată cu simpla „laşitate”. Explicația de bază este lipsa tradiției antitotalitare de tip liberal. Critici ideologi ai sistemului nu existau. Nimeni nu-l percepea, de fapt, ca fiind marele vinovat. Interveneau tot felul de considerații morale, legitime în felul lor. Dar de o conștiință teoretică, de o analiză lucidă și metodică a sistemului comunist, a cauzelor și ravagiilor sale, nici nu putea fi vorba. Lipsea cu desăvârșire și conștiința și tradiția rezistenței politice, ca și a motivării sale liberal-ideologice. De unde, o stare deprimantă, de pasivitate, conformism, de total imobilism. Intelectualitatea – și în definitiv, întregul popor român nu se mai aflase niciodată într-o astfel de situație. În plus, o serie de defecte naționale agravau și mai mult aceasta lipsă acută a conștiinței civice. Căci o tradiție a societății civile independente nu există nici ea, nici pe departe. Sistemul nu era niciodată criticat în sine, în esența și mecanismul esențial. Doar, cel mult, abuzurile sale personalizate, făcute în numele lui. Și ele erau cu atât mai ușor de escamotat, cu cât sistemul se putea „șterge oricând pe mâini”: o „eroare” strict individuală, o „excepție” și nimic mai mult. Explicația de bază era scoasă din cauză. Ea nu preocupa, de fapt, pe nimeni.” (p. 230)

Pentru Marino, românii sunt versatili, slugarnici, lași, prost organizați și incapabili congenital să se coalizeze sub orice formă. Deși Marino insistă pe depolitizarea și dezideologizarea tuturor elitelor românești (de le deținuții politici din anii ’50, cu rădăcini interbelice, până la mediul literar, singurul cunoscut, din celelalte decenii), tot el pune situația lamentabilă pe seama obiceiului „românesc” de a denigra, ataca, jigni, pe negativismul băștinaș dus pe culmi estetice de Emil Cioran (dar și de Marino în aceste destăinuiri ale răului). Relațiile sunt în România rodul unor schimburi orale. Intelectualii se bârfesc mai abitir între ei decât se citesc. Invidia măruntă și vorba pe la spate, niciodată asumată pe față, sunt constante ale spiritului civic avortat al românilor. Clica și secta închisă fac politică în statul roman. Orice schimb este rezultatul unei conjuncturi personalizate, preurbane. Cea mai bună ilustrare a acestor critici, aparținând nu numai lui Adrian Marino, se întrevede în exemplul deținuților politici țărăniști de la începutul anilor ’50, colegi de penitenciar cu memorialistul, care în loc să discute sovietizarea statului, călcarea în picioare a democrației liberale, așa cum supraviețuise aceasta, ferfenițită și lacunară, după dictatura carlistă și experimentul legionar, brodau guverne veleitare, facțiuni parlamentare secretomane „în așteptarea americanilor”. Din nou, dacă acesta era nivelul dialogurilor, mizerabil de negustoresc, supus și iremediabil corupt, Adrian Marino pariază pe identitatea bolnavă secular a românilor.

În pofida acestor decepții, Marino se judecă pe sine cu o egală sinceritate nudă și necruțătoare. Inadapat, arogant, incapabil să socializeze, vina anumitor ratări îi aparține, deși condițiile exterioare asigurau cadrul minim necesar în care să se zbată românii, ca porcii în troacă, înfulecând aer și mâncare cu foamea animalică specifică subzistenței. Imaginea aceasta de popor de porcine în care, ca-n scena biblică, Hristos a îngrămădit milioane de demoni înainte de a îi trimite să se înece colectiv este o imensă minciună apocaliptică, dovada unei conștiințe ce suferă atroce, fără a putea identifica sursa durerii. Voi lămuri imediat de ce.

Ceea ce vine greu de acceptat este, în schimb, „neopașoptismul” pe care și-l revendica cu mândrie Adrian Marino. În generația întemeietoare a României moderne, de fapt, chiar a statului și națiunii române, progresismul, republicanismul, secularizarea vieții publice, viața urbană și urbanitate, administrarea și economie ca în Occident sunt dezideratele genetice ale așa-numitei Românii de secol XIX. La o privire mai atentă însă, modernitatea vestică coincide, spre a relua un truism aproape uzat de suprafolosință, cu dezvoltarea economică explozivă a industriilor de orice fel. Există undeva ascunsă pe suprafața globului o societate săracă, cu deprimante inegalități sociale, captivă în agricultura de subzistență, cu rate deplasat de stridente ale șomajului, în care statul are nu numai un control politic nedemocratic, ci este furnizorul cel mai influent de locuri de muncă pentru cei mai mulți locuitori și care să nu fie simultan sufocată de corupție, despotism administrativ și o mediocritate oarecare în materie de civilizație materială? Această succintă punere cosmopolită în temă, sociologică și ideologică deopotrivă, îi scapă criticului Adrian Marino.

Suntem, în schimb, înștiințați de Marino că vocația sa ar fi fost principal în domeniul mult prea cuprinzător al istoriei ideilor și mai puțin în câmpul literaturii. De pildă, în exilul său din câmpia română, Marino recunoaște, fără rușine (oare de ce ar simți așa ceva?), că i-ar fi citit pe clasicii marxism-leninismului. Nu se observă nimic în Viața unui om singur în acest sens. Nu am găsit nici o intenție de a fi încercat să-și gândească destinul în afara reputației literare, a cercurilor intelectuale strâmte și a inefabilelor pasiuni cărturărești. Adrian Marino este peremptoriu la fel de golit de orice intenție ideologică ca cei pe care îi apostrofează de carieriști, oportuniști și parveniți în cele mai aprige rememorări ale autobiografiei sale.

Mai mult decât atât, Marino își construiește întreaga identitate culturală în două direcții ce se întretaie cu marotele postcomuniste (dar de mai veche sorginte, pornind de la pamfletele lui Titu Maiorescu și terminându-se în cronica specificului național în scrierile lui Constantin Rădulescu-Motru): pe de o parte avem o demolatoare moralizare a societății românești, pe de altă parte întâlnim conștiința vinovată a „culturii mici”, marginale, provinciale, fără un trecut imperial.

Nu am idee câte din puseele de moralită ale naratorului Adrian Marino coincid realității și evenimentelor prozaice și cât este răstălmăcire, probatoriu înfierat și invectivă calomnioasă. Pledez pentru un Marino prob și cu deplinătate sincer, deși nu exclud eroarea.

Însă modelul moral imaculat are un paradoxal specific antimodern. Doar în comunitățile țărănești religioase, acut orale, oamenii sunt ierarhizați în conformitate cu faptele lor bune și caracterul de care dau dovadă. Poreclele populare și întreaga paremiologie, indiferent de etnie sau limbă, vede societatea prin ochelarii unei etici metafizice, absolute și neconcesive. Adrian Marino, „neopașoptist” român, suferă de pe urma unei mentalități colective accentuat moralizatoare la români. Cu toate acestea, pentru a-mi permite o umilă răutate, căința este mai greu de găsit la aceiași români decât ușurința și graba de a ierta. E și aceasta, în fond, o trăsătură de spirit a comunităților creștine cu multe reminescențe păgâne, ce s-au conservat în satele Europei, acolo unde mai putem vorbi încă de o imperturbabilă ruralitate.

M-aș fi așteptat ca Adrian Marino, pretins spirit modern, să incrimineze amoral alte aspecte ale vieții cotidiene sub comunism: centralizarea vieții economice în birocrația de stat, puterea de decizie tiranică a anumitor funcții în cadrul nomenklaturii, existența unui partid tiranic și misticoid, nereprezentativitate, și, mai ales, faptele penale ale celor din jurul său chiar și în legislația de atunci. De fapt, Adrian Marino, prins în capcana hipermoralizării, lasă de înțeles că furtul, nepotismul, abuzurile la locul de muncă sunt, până la urmă, doar alte acte imorale, e adevărat, de o gravitate ridicată, dar comparabile cu măruntele imoralități ale vieții cotidiene.

Or, un occidental realizează numaidecât că dacă morala rămâne o chestiune de viață privată, infracțiunile și faptele de corupție țin de un cu totul alt registru, cel al organizării structurale dintr-o societate anume. Adrian Marino poartă o luptă personală și vindicativă în numele moralei cu alți semeni de-ai săi, ignorând parțial faptul că acești vinovați de nu știu câte păcate au trăit într-un regim care era fondat pe arbitrar, ierarhii rigide și privilegii materiale ale clasei birocratice din partidul-stat. Îngustimea moralei sale face loc unei societăți iraționale, de familii extinse și de raporturi ce merg împotriva legilor în vigoare, de inspirație occidentală. Parte din acest balast social comunist a supraviețuit neștirbit decenii după anul 1989.

A doua critică vizează așa-numitul blestem valah. Noi suntem incapabili să creăm ceva statornic, admirabil și copleșitor. Nu avem o cultură mare. Limba română e un idiom mediocru prin faptele sale de spirit. Culpabili, bineînțeles, sunt cei imorali dintre noi. Iarăși, Adrian Marino nu se ridică la înălțimea modernității în care crede declarativ: națiunea și cultura națională sunt constructe esențialiste, inventate de o elită modernizatoare disperată să se autolegitimeze într-un consens social nedemocratic, în secolul al XIX-lea. Nu întâlnim aule universitare în America sau în Spania actuale în care pontifi grizonanți să peroreze de la tribună cât de măreață este „literatura americană” sau „dramatugia spaniolă”. Nici unii nu se bat în piept cu mândria lor de a fi „mari culturi” sau limbi de circulație internațională. Dacă americanii sunt mândri de națiunea lor, atunci o fac în numele bunăstării materiale, a supremației armatei americane în lume sau, pur și simplu, din sentimentul de superioritate al unui sistem de guvernare eficient și modern în care fiecare cetățean este respectat prin lege. Trec cu vederea faptul că vocile care cad în delir patriotic și emană întâietate civilizațională sunt imediat taxate drept retrograde, conservatoare, iar cei în cauză sunt priviți ca având interese nemijlocite în prezervarea status quo-ului. La Adrian Marino toate aceste elemente se afla într-un talmeș-balmeș simplist.

Prejudecățile tradiționaliste, simplificările neserioase fac încă agenda publică în discursul lui Adrian Marino. Și nu ne mirăm: la ce calitate a cercetării să visezi în România când bibliotecile sunt prost dotate, specializarea este încă un deziderat de viitor, iar universitățile românești, de atunci și de acum, sunt absente din circuitele de idei mondiale? Și cum ar putea fi altfel într-un peisaj politic și economic dezolant? Piesele întregului se armonizează minunat în fiecare departament al societății. Morala urmează de la sine, cel puțin colectiv, modelul social.

Ca o concluzie personală, Adrian Marino, intelectual eminent ce va avea o posteritate malgré soi, împărtășește atât de mult cu lumea literară de care se dezice brutal încât mă întreb dacă a fost vreodată cu adevărat un om singur. Conștiința românească comunitar-premodernă este încă pregnantă la un solitar atât de ilustru.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Adrian Marino, est-european

  1. Pingback: Adrian Marino, est-european | Vicuslusorum’s Blog | radupopescublog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s