Tatăl socialismului

Dobrogeanu-Gherea în fundal, sub copaci

The control of the production of wealth is the control of life itself. (Hilaire Belloc, The Servile State)

Din categoria autorilor mediocri și harnici îl avem în limba română pe Zigu Ornea, istoric literar și cititor asiduu ale colecților de reviste din România perioadei 1866-1945. Zigu Ornea (1930-2001), în legătură cu care am auzit numai lucruri neplăcute de la unii oameni (începând cu acuza nedocumentată de a fi fost unul dintre delatorii lui Costantin Noica în procesul de la finele anilor 1950 până la neaoșa insultă de evreitate, care numai defect nu e), a scris torente de istorii. Acum câțiva ani, la prețuri de duzină, mi-am cumpărat zece titluri din opera sa. Eram intrigat de faima apusă a volumului Extrema dreaptă românească, care mi s-a părut dezamăgitor, mai ales după ce citisem Legiunea Arhanghelului Mihail, impecabila lucrare de doctorat a istoricului german Armin Heinen. Acolo unde Heinen deținea talentul de a interpreta un moment istoric corespunzător, de a sublinia gestația ideilor legionare pe fondul unei atmosfere politice încărcată de xenofobie, antisemitism, naționalism și corupție, de a arunca o privire asupra dezvoltării economice a României interbelice și a felului în care pătura educată interpreta situația, Zigu Ornea livrează citate din presă și fragmente din cărți (și nu citează nicăieri lucrarea lui Armin Heinen, publicată cu 10 ani înaintea studiului lui Ornea, care, de altminteri, rareori este pus la punct cu bibliografia la zi occidentală). Multe, pe aproape 500 de pagini de text dens, sufocat în mărunțișuri. Contribuția personală, analiză inteligentă a fenomenului extremei drepte românești, cauzele economice ale devierilor sunt practic absente din cartea unui istoric pretins marxist ca Zigu Ornea. De aceea, l-am sfidat pentru o vreme.

Ieri și azi însă i-am mai acordat o șansă istoricului. Mă uit peste colțul meu de Ornea și aleg un titlu, la pură nimereală. Viața lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Și mă apuc s-o citesc. Fascinant! Constantin Dobrogeanu-Gherea, evreu născut în Imperiul Țarist (azi Ucraina), a fost unul dintre primii ideologi socialiști din istoria noastră. Socialist în secolul al XIX-lea în România? Mi s-a tăiat răsuflarea. Eu credeam că am fost liberali dintotdeauna. Comuniștii erau de import, veniți pe tancurile sovietice după 23 august 1944, partidul comunist clandestin neadunând mai mult de 1000 de membri. Ca să vezi! Solomon Katz, alias Dobrogeanu-Gherea, a fost unul dintre primii socialiști români.

Zigu Ornea face o treabă excelentă în monografia dedicată lui Gherea, care am înțeles că are o continuare tratând exclusiv opera intelectualului, pe care, din fericire, o am în bibliotecă. Nu numai că Gherea a fost unul dintre criticii literari pe care Titu Maiorescu i-a considerat o scurtă vreme un pericol pentru școala sa, dar este și autorul unei analize sociologice a României, pe care nici o generație de intelectuali români nu a băgat-o serios în seamă (defectul constitutiv de non sequitur, dezbătut de Horia-Roman Patapievici în Despre idei & blocaje), din motive evidente, fiind o lucrare dedicată țărilor periferice ale economiei mondiale, publicată în 1910. Se cheamă Neoiobăgia.

Și totuși Zigu Ornea, greu să nu fie encomiastic pe alocuri, sugerează jenant ideea unei continuități a socialismului românesc de la Gherea până în perioada interbelică. Nici vorbă de așa ceva! Deși nu am citit volumul dedicat operei (se poate să mă înșel), Zigu Ornea, inabil în chestiuni ce țin de filosofie (mă întreb cum ar putea un istoric literar harnic, dar incapabil să înțeleagă conceptele înalt abstracte, să se revendice inteligent din tradiția marxistă), îl transformă pe Dobrogeanu-Gherea într-un martir al cauzei socialiste.

După ce îl citești pe Kolakowski realizezi că Dobrogeanu-Gherea, un ideolog de stânga cuminte, era un social-democrat legalist și reformist din tabăra germanului Eduard Bernstein, de care marxismul rusesc s-a dezis complet. Bernstein era un reformator al marxismului, ca și Gherea (de fapt, la 1900, marxismul era doar una dintre școlile stângii, cea mai științifică și pe cale de a deveni singura, deci reformism e prea mult spus când marxismul nu era încă înțeles clar de taberele Internaționalei a II-a). La Zigu Ornea, slab filozofic, deosebirile radicale dintre social-democrația germană de la finele secolului al XIX-lea, profund democratică prin mijloace, și marxismul „integru” și revoluționar dispar. De ce nu a avut succes mișcarea socialistă a lui Dobrogeanu-Gherea în România de până la 1920? Cu o țară agrară și un partid social-democrat axat pe discursive lupte parlamentare, socialismul era doar o „plantă exotică” de import, ca multe idei de la noi.

Per total însă, ar merita o reeditare a monografiei lui Zigu Ornea. Sunt câteva paradoxuri (după mine) demne de toata considerația.

Constantin Dobrogeanu-Gherea a introdus primul tip de critică modernă, analitică, în literatura română. Chiar dacă poate modestă (din ce am citit, chiar prea modestă), critica sa merită apreciată. Nu a avut urmași pe linia criticii sale. Citiți totuși disprețuitorul și condescendentul atac din Istoria lui George Călinescu, pe care diletantul de Gherea nu-l merită într-o epocă cu mulți critici literari amatori!

Tot Gherea a întreținut o mare prietenie cu Ion Luca Caragiale, pe care l-a ajutat material până înaintea emigrării în Germania a dramaturgului. Socialismul și Caragiale? Îmi vine să râd.

Fata lui Dobrogeanu-Gherea, Ștefania, se va căsători cu Paul Zarifopol, prietenul lui I.L. Caragiale în ultimii ani ai acestuia din urmă, germanist, critic literar talentat din perioada interbelică (dar mai mult gazetar), și cel pe care Alexandru Paleologu și-l revendică drept maestru. Iată o filieră interesantă și contradictorie, de la Dobrogeanu-Gherea, I.L Caragiale până la familia Paleologu. Citiți iarăși portretul pe care il face blândului Zarifopol George Călinescu în Istoria…, o adevărată diatribă sofistică.

Nu în ultimul rând, moderatul Constantin Dobrogeanu-Gherea, te uimește prin încadrarea socială. Deși liberalii la noi lucrează la stat de când lumea, Gherea era socialistul patron. Părintele ideologic al gândirii de stânga din România avea în concesiune restaurantul gării din Ploiești, pe care-l obținuse de la stat, dar îl administra personal. Timp de 30 de ani, „birtașul” socialist (???) de Gherea adună o avere care, numai în depozite, este estimată la 400000 de lei pe la 1910, din care parțial sprijinea mișcarea social-democrată. Uite unde se află burghezia lipsă a României! Având în vedere că bogatul Titu Maiorescu, om de stat dintotdeauna și avocat afiliat la contracte grase tot cu statul de când se știa el, avea venituri anuale estimate la 25-30000 de lei pe la 1904 (renunțase totuși la avocatură), iar Gherea, gospodar și prosper, înregistra profituri de 80-90000 de lei pe an, cred că oameni precum Gherea, liber-întreprinzători, sunt cei de care istoria noastră economică a dus lipsă. Socialismul de dreapta, reformist, umanitar, prudent, vag marxist al familistului cuminte Gherea este de admirat! Dar Gherea nu era, să nu uităm, român, ci rus evreu, deci un ins cosmopolit care ataca fibra românității. Mai degrabă așa români, burghezi așezați!

Și ultimul paradox, cel mai mic copil al lui Gherea, Alexandru, va muri în procesele staliniste din 1937-1938, tocmai în U.R.S.S., unde se dusese cuprins de credința socialistă.

Socialismul românesc de până la 1945 nu a avut niciodată un contact real cu societatea subdezvoltată și preindustrială din România, dar intelectuali de stânga veritabili am avut. Dar și ei supuși și conformiști.