Care societate civilă?

Una dintre marotele intelectualilor și politicienilor noștri de ,,dreapta” (cele două categorii suprapunându-se în ultima vreme), genul de fixații găunoase pe care le găsești la lucru prin Revista 22, este că România are o societate civilă ce trebuie să acționeze mai viguros împotriva statului. Și cine are patronajul acestei societati civila? Grupul GDS, cel care coabitează de ani buni cu oameni politic din PDL, partid de șase ani la putere.

Dacă le citești articolele mai-marilor zilei, de prin Evenimentul zilei de pildă, intelectuali liberali și susținând economia de piață, dar angajați politic la stat sau pur și simplu bugetari toată viața, impresia lor despre civil society e una colorată în nuanțe tari: să creștem spiritul de comunitate, să ne întoarcem la familie, la valori, să susținem libera inițiativă, să nu ne lăsăm pradă Statului, acest mâncător de suflete și avuții.

Bineînțeles, deși nici unul dintre ei nu a îndrăznit să aibă o atitudine similară înainte de 1989, când tăceau chitic, azi, copiind pe Lech Wałęsa verbal dar după ce s-a dat bătălia finală, vorbesc toți de rolul societății civile. Ei nu citesc cărți de științe politice, ei nici măcar nu știu cum arată un studiu serios, fundamentat statistic, despre societatea civilă. Ei se dau numai cu părerea ca niște ageamii. Și culmea, prin retorică și emoții, conving. Pe ignari, desigur.

Dar în timp ce presa dâmbovițeană toacă frunze la câini, cercetătorii din Vest își fac treaba, construiesc cariere universitare, scot cărți, se critică unii pe alții inteligent și ajung să înțeleagă mai bine problemele României decât proprii săi locuitori, preocupați de bârfe și cancanuri. Zilele trecute am dat peste o carte excepțională și, cumva, necesară. A apărut în 2003 la Cambridge University Press (care, între noi fie vorba, față de Humanitasul local, are și prestigiu, și tipografie) și se cheamă The Weakness of Civil Society in Post-Communist Europe, scrisă de către un tânăr cercetător american, Marc Morje Howard.

E vorba de un studiu riguros, folosind cele mai apreciate modele statistice în domeniul sociologiei, despre societatea civilă în țările post-comuniste. Ipoteza studiului este următoarea: de ce țările din fostul bloc comunist, în urma unor surveys făcute la mijlocul anilor ’90 de câteva instituții internaționale de sondare a opiniei publice, au societăți civile slabe și subdezvoltate în comparație cu cele din Occident? Howard nu se apucă de ghicit și de dat cu părarea, cum ar face orice român cu carte, ci încearcă să demonstreze științific de unde pornește fenomenul.

De ce în țările care după 1989-1991 aveau toate șansele din lume să ardă etape și să-și remodernizeze capitalist societatea, cetățenii au o motivație scăzută de a se asocia? Howard precizează că studiul său se concentrează pe două țări din Fostul Bloc: Rusia și, spre a găsi o alternativă interesantă de studiu comparativ, fosta RDG, topită în Germania Federală în 1991, după cum știm.

Marc Howard respinge din capul locului presupunerea, testată imediat, că ar fi vorba de economii capitaliste subdezvoltate în care cetățenii se ocupă mai mult de subzistență decât de gruparea în asociații, cluburi, cooperative de orice fel. Poate că în cazul Rusiei scenariul de mai sus se verifică, având în vedere colapsul economic al anilor 1990, dar, în alte țări, de pildă Polonia sau chiar fosta RDG, țări cu economii mult mai active și în curs de dezvoltare acum un deceniu, fenomenul neparticiparii active la viața publică se repetă. Europa de Est are cele mai slabe societăți civile din lumea liberă dezvoltată, inclusiv sub cele ale statelor din America de Sud.

Nici de variabila educațională nu poate fi vorba, considerând că în Fostul Bloc majoritatea cetățenilor aveau deja studii medii încă din anii 1970 și că nu se poate vorbi de un analfabetism care să afecteze dorința de asociere voluntară între oamenii obișnuiți.

Nici de componenta civilizațională nu se poate discuta, variabila ortodox-catolica și cea a clivajului urban-rural necontând realmente în studiu.

De ce se adaptează atât de greu societățile post-comuniste la democrație? De unde pasivitatea și lipsa de inițiativă în grup ?

Câteva cuvinte despre funcțiile societății civile. De regulă, societatea civilă, organizată corespunzător, își poate raționaliza nevoile mult mai eficient către eșalonul administrativ. Statele Unite este cea mai dinamica societate civilă a lumii. Numărul de asociații voluntare pe cap de locuitor se ridica acum zece ani la 3 și ceva (adică fiecare locuitor, în medie, face parte din 3 asociații simultan). Stabilitatea și eficiența democrației este afectată, deși nu în mod absolut (pentru simplul fapt că numărul mare de asociații înregistrate pe cap de locuitor nu confirmă nici reprezentativitatea lor, care poate fi mică, nici activitatea lor, care poate este scăzută, nici longevitatea lor, care poate fi scurtă), de sănătatea unei societăți civile active. De asemenea, contrar așteptărilor neoliberale (nu ordoliberale), statul poate ajuta la dezvoltarea nucleelor asociative ale societății civile. Statul e mai curând un catalizator al societății civile și nu un dușman feroce al ei, cum cred toți neo-liberalii și conservatorii de pretutindeni. Până și ICR, drept exemplu, deși de stat, a favorizat dezvoltarea unor proiecte culturale venite din partea societății civile. Nici urmă de antagonism și ură la mijloc. Nu orice stat este totalitar sau are tendințe totalitare, cum cred orbește majoritatea fanilor libertarieni ai societății civile!

Acum, studiul empiric al lui Howard susține temeinic că aproape toți cetățenii Blocului Comunist, în varii grade, au fost afectați de aceiași paradigmă socială. Partidul ținea loc, pe toate palierele, societății civile. Partidul te făcea pionier, utcist, pcrist, îți oferea educația pe care o aveai, cărțile pe care le citeai și locul de muncă de unde trăiai sau, uneori, doar subzistai. Statul polonez, român, sovietic, albanez etc. voia, firește, să fie totul. Decenii întregi de asemenea educație dirijată a schimbat mult mentalitatea societății cu privire la raportul dintre spațiul public și cel privat: spațiul public, imens ca întindere și intensitate, era confiscat de Partid, iar restul revenea familiei și prietenilor apropiați. Omul socialist știa perfect unde începe porunca oficială, venită de sus, și unde, pe spații restrânse și adesea umilită, viața sa privată. Altfel zis, funcțiile societății civile, cele de liberă asociere, reveneau zonei apolitice a domesticului.

Ce reacții a creat această ordine după schimbarea anului 1989? Howard dovedește pe baza unor serii de interviuri realizate de el însuși, dar și folosindu-se de literatura de specialitate existentă (mult mai întinsă decât ne putem imagina), că omul socialist, în post-comunism, respinge asocierea voluntară din trei motive:

1)  Neîncrederea în organizațiile comuniste, coercitive și falimentare, s-a extins în post-comunism asupra fragedelor instituții democratice: de ce să mă asociez iarăși la ceva iluzoriu? Acum când pot să aleg, spun nu.

2) Persistența rețelelor de prieteni și cunoștințe: de ce să mă asociez cu un străin când pot rămâne la cercul meu restrâns, familia și cunoștințele, care mi-au prins așa de bine în comunism?

3) Deziluzia postcomunistă: de ce se mă asociez când, după 1989, o duc economic mai rău, clasa politică este dezamăgitoare, viața este în toate mai dură și mai grea, deși m-am iluzionat cu atâtea la începuturi?

Comportamentul acesta este analizat și demonstrat statistic la mijlocul cărții. Recunosc că metodele lui Howard în modelarea statistică a datelor îmi sunt străine, dar rezultatele graficelor îmi pare foarte veridice. Nu contest meritele deontologice ale lui Howard.

Și acum, să vorbim de interviuri, cele din penultimul capitol. Howard intervievează în preajma anilor 2000, 30 de ruși și 30 de est-germani. Întrebările pe care le-a pus se găsesc într-un apendix la finalul cărții. Concluzia cetățenilor, aleși din toate categoriile sociale, de la șomeri până la avocați de succes, este de regulă aceiași: după căderea vechiului regim, viața, din perspectiva celor care aveau atunci 20-30-40-50 de ani, s-a schimbat în mai rău. Pentru est-germani, vesticii controlează totul, șomajul a crescut la cote unice (ceea ce e adevărat pentru anul 1999: 20% din estici erau constant șomeri), oamenii sunt mai egoiști, închiși în sine, morți după bani, iar sentimenul inegalității se acutizează (esticii deplâng mașinile de lux și vilele uriașe ale vesticilor, bunăstarea lor, la care nu au încă acces). Pentru ruși, sărăcia e prea mare și corupția politicienilor fără măsură, egalitatea în mizerie îngrozitoare, omul de rând caută să trăiască cu orice preț, invidia și competiția între inși îi fac să fie mai reticenți, mai reduși la spațiul familial decât înainte. Ce se pierde e un sentiment al comunității și al securității care, în comunism, existau în afara locului de muncă și a sarcinilor de serviciu. Pentru mulți, stările de mai sus se traduc în neasociere, ceea ce confirmă rezultatele primelor capitole din carte.

Care sunt soluțiile la aceste probleme ce se autoperpetuează? Howard e destul de sceptic: schimbarea o vor aduce alternanțele sociale, alte generații ce le vor lua locul celor socializate fie și parțial în comunism, deși aici Howard subliniază că părinții și bunicii celor crescuți în afara comunismului de stat vor transmite reprezentările lor culturale și noilor generații. Vă las pe voi să judecați dacă Howard speculeză corect sau nu. Eu zic că da. Deci, mai vorbim peste două generații, cel puțin, de posibilitatea desprinderii de rutina comunistă.

Altă soluție ar fi creșterea nivelului de trai, circumstanță care ar putea dinamiza spiritul civic al asocierii voluntare între cetățeni. Dar cât a crescut nivelul de trai din 2003 încoace? Iarăși, o întrebare cu multe tăișuri.

În final, îmi permit să fac o apreciere pe care Howard, cu prea multă prudență și teama de a nu fi atacat, nu o gândește: nu cumva remanența rețelei de clanuri și familii din comunism, acel capital social organizat pe calapodul mafiei siciliene, constituie nucleul corupției endemice a celor mai multe societăți post-comuniste?

Vă las pe voi să judecați și această ipoteză.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Care societate civilă?

  1. d zice:

    am dat peste postul acesta cautand informatii despre societatea civila din romania, pentru lucrarea de licenta la care lucrez. te-as ruga, daca nu te incurca prea tare, sa ma ajuti un pic. sa ma lasi sa-ti spun cum as vrea sa abordez subiectul si sa-mi spui ce crezi. pentru mine e teren strain. ti-as trimite un mail, dar nu vad sa ai vreo adresa disponibila pe-aici. nu-mi ramane decat sa astept un raspuns. multumesc

  2. d zice:

    pai, pai, hmm… e cam public aici. si parca framantarile mele cu privire la licenta nu-si au locul pe un blog. le-ar sta mai bine intr-un decor de mail, la adapost asa, ca na, trebuie sa-mi expun ideile, stangace deocamdata, si eu oricum nu obisnuiesc sa fac expozitii de idei, nu-s mare artista 😛
    pe mail insa ar fi ca intr-un mic atelier. se poate?

  3. Anghel zice:

    Salut,

    Trebuie să fi trecut vreo 3 luni de când nu ţi-am mai citit blogul. Abea acum mai am şi eu puţin timp de căutări intelectuale neproductive.

    După ce m-am amuzat un pic cu ultimele post-uri am nimerit la acesta care mi-a trezit foarte tare interesul.

    Până acum nu constatasem lipsa unei societăţi civile în România decât în fragmente, dar nu le pusesem cap la cap pentru a desluşi un fenomen de ansamblu. Mi-amintesc şi acum cât de uimit şi plăcut impresionat am fost acum vreo 4 ani când mergând la o mătuşă în Belgia am fost cu ea şi cu soţul ei într-o excurie organizată de „Societatea Amicală din Cartierul Ţ”. Societate amicală care era defapt un club de pensionari care se organizau să facă ieşiri în natură şi excursii prin străinătate cu autocarul. Când mă uit la bunicii mei, sau la orice pensionar bucureştean nu pot decât să deplâng starea de totală înstrăinare de societate în care trăieşte. Spun bucureştean pentru că din observaţiile mele. recunosc limitate ca eşantion, fenomenul pare să fie mai acut la oraş decât la ţară.

    De ce sunt importanţi pensionarii? pentru că mi se pare că la ei putem să identificăm foarte clar încă 2 motive pentru care românul nu se asociază.

    Una din trăsăturile tipice ale pensionarilor români este lipsa de încredere în străini. Poate că este acutizată de vârsă şi de sentimentul propriei fragilităţi fizice, dar cred că în spatele ei se ascunde vechea frică că mai bine să tac din gură că poate ăla mă dă în gât. Deci cred că neîncrederea generalizată în aproapele său se poate adăuga la neîncrederea în formele de organizare comuniste.

    Un al doilea motiv suplimentar pe care pot să-l speculez (cu umilinţă recunosc că mai mult de atâta nu pot face) este că undeva comunismul a dezvăţat cetăţeanul de iniţiativă în domeniul interacţiunii umane şi implicării sociale. Evident că odată ce statul crează în bloc toate instituţiile şi formele de asociere cetăţeanul îşi formează impresia că nu e de competenţa sa să se ocupe de treaba asta, ba chiar că a avea asemenea curiozităţi poate fi periculos. O dată ce acel stat care ne făcea pionieri, utc-işti şaşmd a dispărut, au rămas doar indivizi fără iniţiativă în ale asocierii. Ori pentru a forma asociaţii civile în primul rând îţi trebuie iniţiativă. Aici mă îndrept către soluţii: dacă individului îi lipseşte iniţiativa atunci ea trebuie precum undeva spui şi tu (dar nu suficient de clar şi răspicat) ca această iniţiativă să vină din afară… adică de la stat. Aşa cum, după comunism, abolirea tuturor instituţiilor şi reglementărilor care făceau economia planificată a României nu a rezultat spontan în apariţia economiei de piaţă walrasiene eficientă şi optimală în virtutea mâinii invizibile, la fel nici faptul că acum libera asociere este permisă nu înseamnă că oamenii vor începe să să o practice de zor. Dacă marea greşeală a tranziţiei economice a fost deregularizarea prea bruscă, marea greşeală a tranziţiei sociale a statelor post-comuniste a fost „dez-etatizarea” bruscă a societăţii civile.

  4. Vicuslusorum zice:

    Anghel,

    Desigur, ai dreptate. Sa vezi mutrele mefiente ale bucurestenilor cand mergi alaturi de ei in autobuz e suficient ca sa-ti dai seama ca noi nu putem colabora unii cu altii in nici un fel. Iata un exemplu, trivial si absurd de altfel: stau la usa, vine curand statia de autobuz, dau semne evidente ca vreau sa cobor. In spate, o voce: „Coborati?”. Eu, scurt, dar politicos: „Da”. „Nu raspundeti asa, va rog: sunt oameni ce stau in usa, domnule.” Ma intorc si ii raspund, politicos: „Doamna, din moment ce stau in usa, credeti ca nu ar fi logic sa cobor?” „De unde sa stiu, domne, ca tu cobori? Nu toata lumea face asa.” „Doamna, nu ar fi logic sa cobor? Chiar si daca ar fi aglomeratie, logic ar fi sa nu blochez usa, nu?” La care doamna imi arunca o privire imbufnata: „Ce nesimtit!” si intoarce spatele. Nu vreau sa iti redau cu ce chipuri scarbite ma priveau ceilalti, evident, multi pensionari… Ei bine, manuta invizibila nu regleaza nimic de la sine: naravul bate instinctul. Cam asta e.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s