Care societate civila?

Una dintre marotele intelectualilor si politicienilor nostri de “dreapta” (cele doua categorii suprapunandu-se in ultima vreme), genul de fixatii gaunoase pe care le gasesti prin Revista 22, este ca Romania are o societate civila ce trebuie sa actioneze mai viguros impotriva statului. Si cine are patronajul acestei societati civila? Grupul GDS, cel care coabiteaza de ani buni cu oameni din PDL, partid de 6 ani la putere.

Daca le citesti articolele mai-marilor zilei, de prin Evz de pilda, intelectuali liberali si sustinand economia de piata, dar angajati politic la stat sau pur si simplu bugetari toata viata, impresia lor despre “civil society” e una colorata in nuante tari: sa crestem spiritul de comunitate, sa ne intoarcem la familie, la valori, sa sustinem libera initiativa, sa nu ne lasam prada Statului, acest mancator de suflete si avutii.

Bineinteles, desi nici unul dintre ei nu a indraznit sa aiba o atitudine similara inainte 1989, cand taceau chitic, azi, copiind pe Lech Walesa verbal dar dupa ce s-a dat batalia finala, vorbesc toti de rolul societatii civile. Ei nu citesc carti de stiinte politice, ei nici macar nu stiu cum arata un studiu serios, fundamentat statistic, despre societatea civila. Ei se dau cu parerea ca niste ageamii. Si culmea, prin retorica si emotii, conving. Pe ignari, desigur.

Dar in timp ce presa damboviteana toaca frunze la caini, cercetatori din Vest isi fac treaba, construiesc cariere universitare, scot carti, se critica unii pe altii si ajung sa inteleaga mai bine problemele Romaniei decat proprii sai locuitori, preocupati de barfe si cancanuri. Zilele trecute am dat peste o carte exceptionala si necesara. A aparut in 2003 la Cambridge University Press (care, intre noi fie vorba, fata de Humanitasul local, are si prestigiu, si tipografie) si se cheama The Weakness of Civil Society in Post-Communist Europe, de catre un tanar cercetator american, Marc Morje Howard.

E vorba de un studiu riguros, folosind cele mai apreciate modele statistice in domeniul sociologiei, despre societatea civila in tarile post-comuniste. Ipoteza studiului este urmatoare: de ce tarile din fostul bloc comunist, in urma unor surveys facute la mijlocul anilor ’90 de cateva institutii internationale de sondare a opiniei publice, au societati civila slabe si subdezvoltate in comparatie cu cele din Occident? Howard nu se apuca de ghicit si de dat cu pararea, cum ar face orice roman, ci incearca sa demonstreze stiintific de unde porneste fenomenul.

De ce in tarile care dupa 1989-1991 aveau toate sansele din lume sa arda etape si sa-si remodernizeze capitalist societatea cetatenii au o motivatie scazuta de a se asocia ? Howard precizeaza ca studiul sau se concentreaza pe doua tari din Fostul Bloc: Rusia si, spre a gasi o alternativa interesanta de studiu, fosta RDG, topita in Germania Federala in 1991, dupa cum stim.

Marc Howard respinge din capul locului presupunerea, testata imediat, ca ar fi vorba de economii capitaliste subdezvoltate in care cetatenii se ocupa mai mult de subzistenta decat de asocierea in asociatii, cluburi, grupuri de orice fel. Poate ca in cazul Rusiei scenariul de mai sus se verifica, avand in vedere colapsul economic al anilor 1990, dar, in alte tari, de pilda Polonia sau chiar fosta RDG, tari cu economii mult mai active si in curs de dezvoltare acum un deceniu, fenomenul neparticiparii active la viata publica se repeta. Europa de Est are cele mai slabe societati civile din lumea libera dezvoltata, inclusiv sub cele ale statelor din America de Sud.

Nici de variabila educationala nu poate fi vorba, considerand ca in Fostul Bloc majoritatea cetateniilor aveau deja studii medii inca din anii 1970 si ca nu se poate vorbi de un analfabetism care sa afecteze dorinta de asociere voluntara intre oamenii obisnuiti.

Nici de componenta civilizationala nu se poate vorbi, variabila ortdox-catolica si cea a clivajului urban-rural necontand realmente in studiu.

De ce se adapteaza atat de greu societatile post-comuniste la democratie? De unde pasivitatea si lipsa de initiativa in grup ?

Cateva cuvinte despre functiile societatii civile. De regula, societatea civila, organizata corespunzator, isi poate rationaliza nevoile mult mai eficient catre esalonul administrativ. Statele Unite este cea mai dinamica societate civila a lumii. Numarul de asociatii voluntare pe cap de locuitor se ridica acum zece ani la 3 si ceva (adica fiecare locuitor, in medie, face parte din 3 asociatii simultan). Stabilitatea si eficienta democratiei este afectata, desi nu in mod absolut (pentru simplul fapt ca numarul mare de asociatii inregistrate pe cap de locuitor nu confirma nici reprezentativitatea lor, care poate fi mica, nici activitatea lor, care poate este scazuta, nici longevitatea lor, care poate fi scurta), de sanatatea unei societati civile active. De asemenea, contrar asteptarilor, statul poate ajuta la dezvoltarea nucleelor asociative ale societatii civile. Statul e mai curand un catalizator al societatii civile si nu un dusman feroce al ei, cum cred toti neo-liberalii si conservatorii de pretutindeni. Pana si ICR, drept exemplu, desi de stat, a favorizat dezvoltarea unor proiecte culturale venite din partea societatii civile. Nici urma de antagonism si ura la mijloc. Nu orice stat este totalitar sau are tendinte totalitare, cum cred orbeste majoritatea fanilor societatii civile!

Acum, studiul empiric al lui Howard sustine temeinic ca aproape toti cetatenii Blocului Comunist, in varii grade, au fost afectati de aceiasi paradigma sociala. Partidul tinea loc, pe toate palierele, societatii civile. Partidul te facea pionier, utcist, pcrist, iti oferea educatia pe care o aveai, cartile pe care le citeai si locul de munca de unde traiai. Statul polonez, roman, sovietic, albanez etc. voia, fireste, sa fie totul. Decenii intregi de asemenea educatie a schimbat mult mentalitatea societatii cu privire la raportul dintre spatiul public si cel privat: spatiul public, imens ca intindere si intensitate, era confiscat de Partid, iar restul revenea familiei si prietenilor apropiati. Omul socialist stia perfect unde incepe porunca oficiala, venita de sus, si unde, pe spatii restranse si adesea umilita, viata sa privata. Altfel zis, functiile societatii civile, cele de libera asociere, reveneau zonei apolitice a domesticului.

Ce reactii a creat acesta ordine dupa schimbarea anului 1989? Howard dovedeste pe baza unor serii de interviuri realizate de el insusi, dar si folosindu-se de literatura de specialitate existenta (mult mai intinsa decat ne putem imagina), ca omul socialist, in post-comunism, respinge asocierea voluntara din trei motive:

1)  Neincrederea in organizatiile comuniste, coercitive si falimentare, s-a extins in post-comunism asupra fragedelor institutii democratice: de ce sa ma asociez iarasi la ceva iluzoriu? Acum cand pot sa aleg, spun nu.

2) Persistenta retelelor de prieteni si cunostinte: de ce sa ma asociez cu un strain cand pot ramana la cercul meu restrans, familia si cunostintele, care mi-au prins asa de bine in comunism?

3) Deziluzia postcomunista: de ce se ma asociez cand, dupa 1989, o duc economic mai rau, clasa politica este dezamagitoare, viata este in toate mai dura si mai grea, desi m-am iluzionat cu atatea la inceputuri?

Comportamentul acesta este analizat si demonstrat statistic la mijlocul cartii. Recunosc ca metodele lui Howard in modelarea statistica a datelor imi sunt straine, dar rezultatele graficelor imi pare foarte veridice. Nu contest meritele deontologice ale lui Howard.

Si acum, sa vorbim de interviuri, cele din penultimul capitol. Howard intervieveaza in preajma anilor 2000, 30 de rusi si 30 de est-germani. Intrebarile pe care le-a pus se gasesc intr-un apendix la finalul cartii. Concluzia cetatenilor, alesi din toata categoriile sociale, de la someri pana la avocati de succes, este de regula aceiasi: dupa caderea vechiului regim, viata, din perspectiva celor care aveau atunci 20-30-40-50 de ani, s-a schimbat in mai rau. Pentru est-germani, vesticii controleaza totul, somajul a crescut la cote unice (ceea ce e adevarat pentru anul 1999: 20% din estici erau someri), oamenii sunt mai egoisti, inchisi in sine, morti dupa bani, iar sentimenul inegalitatii se acutizeaza (esticii deplang masinile de lux si vilele uriase ale vesticilor, bunastarea lor, la care nu au inca acces). Pentru rusi, saracia e prea mare si coruptia politicienilor fara masura, egalitatea in mizerie ingrozitoare, omul de rand cauta sa traiasca cu orice pret, invidia si competitia intre insi ii fac sa fie mai reticenti, mai redusi la spatiul familial decat inainte. Ce se pierde e un sentiment al comunitatii si al securitatii care, in comunism, existau in afara locului de munca si a sarcinilor de serviciu. Pentru multi, starile de mai sus se traduc in neasociere, ceea ce confirma rezultatele primelor capitole din carte.

Care sunt solutiile la aceste probleme? Howard e destul de sceptic: schimbarea o vor aduce alternantele sociale, alte generatii ce le vor lua locul celor socializate fie si partial in comunism, desi aici Howard subliniaza ca parintii si bunicii celor crescuti in afara comunismului de stat vor transmite reprezentarile lor culturale si noilor generatii. Va las pe voi sa judecati daca Howard speculeza bine. Eu zic ca da. Deci, mai vorbim peste 2 generatii, cel putin, de posibilitatea desprinderii de rutina comunista.

Alta solutie ar fi cresterea nivelui de trai, circumstanta care ar putea dinamiza spiritul civic al asocierii voluntare intre cetateni. Dar cat a crescut nivelul de trai din 2003 incoace? Iarasi, o intrebarea cu multe taisuri.

In final, imi permit sa fac o apreciere pe care Howard, cu prea multa prudenta si teama de a nu fi atacat, nu o gandeste: nu cumva remanenta retelei de clanuri si familii din comunism, acel capital social organizat pe calapodul mafiei siciliene, constituie nucleul coruptiei endemice a celor mai multe societati post-comuniste?

Va las pe voi sa judecati.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Care societate civila?

  1. d zice:

    am dat peste postul acesta cautand informatii despre societatea civila din romania, pentru lucrarea de licenta la care lucrez. te-as ruga, daca nu te incurca prea tare, sa ma ajuti un pic. sa ma lasi sa-ti spun cum as vrea sa abordez subiectul si sa-mi spui ce crezi. pentru mine e teren strain. ti-as trimite un mail, dar nu vad sa ai vreo adresa disponibila pe-aici. nu-mi ramane decat sa astept un raspuns. multumesc

  2. d zice:

    pai, pai, hmm… e cam public aici. si parca framantarile mele cu privire la licenta nu-si au locul pe un blog. le-ar sta mai bine intr-un decor de mail, la adapost asa, ca na, trebuie sa-mi expun ideile, stangace deocamdata, si eu oricum nu obisnuiesc sa fac expozitii de idei, nu-s mare artista 😛
    pe mail insa ar fi ca intr-un mic atelier. se poate?

  3. Anghel zice:

    Salut,

    Trebuie să fi trecut vreo 3 luni de când nu ţi-am mai citit blogul. Abea acum mai am şi eu puţin timp de căutări intelectuale neproductive.

    După ce m-am amuzat un pic cu ultimele post-uri am nimerit la acesta care mi-a trezit foarte tare interesul.

    Până acum nu constatasem lipsa unei societăţi civile în România decât în fragmente, dar nu le pusesem cap la cap pentru a desluşi un fenomen de ansamblu. Mi-amintesc şi acum cât de uimit şi plăcut impresionat am fost acum vreo 4 ani când mergând la o mătuşă în Belgia am fost cu ea şi cu soţul ei într-o excurie organizată de „Societatea Amicală din Cartierul Ţ”. Societate amicală care era defapt un club de pensionari care se organizau să facă ieşiri în natură şi excursii prin străinătate cu autocarul. Când mă uit la bunicii mei, sau la orice pensionar bucureştean nu pot decât să deplâng starea de totală înstrăinare de societate în care trăieşte. Spun bucureştean pentru că din observaţiile mele. recunosc limitate ca eşantion, fenomenul pare să fie mai acut la oraş decât la ţară.

    De ce sunt importanţi pensionarii? pentru că mi se pare că la ei putem să identificăm foarte clar încă 2 motive pentru care românul nu se asociază.

    Una din trăsăturile tipice ale pensionarilor români este lipsa de încredere în străini. Poate că este acutizată de vârsă şi de sentimentul propriei fragilităţi fizice, dar cred că în spatele ei se ascunde vechea frică că mai bine să tac din gură că poate ăla mă dă în gât. Deci cred că neîncrederea generalizată în aproapele său se poate adăuga la neîncrederea în formele de organizare comuniste.

    Un al doilea motiv suplimentar pe care pot să-l speculez (cu umilinţă recunosc că mai mult de atâta nu pot face) este că undeva comunismul a dezvăţat cetăţeanul de iniţiativă în domeniul interacţiunii umane şi implicării sociale. Evident că odată ce statul crează în bloc toate instituţiile şi formele de asociere cetăţeanul îşi formează impresia că nu e de competenţa sa să se ocupe de treaba asta, ba chiar că a avea asemenea curiozităţi poate fi periculos. O dată ce acel stat care ne făcea pionieri, utc-işti şaşmd a dispărut, au rămas doar indivizi fără iniţiativă în ale asocierii. Ori pentru a forma asociaţii civile în primul rând îţi trebuie iniţiativă. Aici mă îndrept către soluţii: dacă individului îi lipseşte iniţiativa atunci ea trebuie precum undeva spui şi tu (dar nu suficient de clar şi răspicat) ca această iniţiativă să vină din afară… adică de la stat. Aşa cum, după comunism, abolirea tuturor instituţiilor şi reglementărilor care făceau economia planificată a României nu a rezultat spontan în apariţia economiei de piaţă walrasiene eficientă şi optimală în virtutea mâinii invizibile, la fel nici faptul că acum libera asociere este permisă nu înseamnă că oamenii vor începe să să o practice de zor. Dacă marea greşeală a tranziţiei economice a fost deregularizarea prea bruscă, marea greşeală a tranziţiei sociale a statelor post-comuniste a fost „dez-etatizarea” bruscă a societăţii civile.

  4. Vicuslusorum zice:

    Anghel,

    Desigur, ai dreptate. Sa vezi mutrele mefiente ale bucurestenilor cand mergi alaturi de ei in autobuz e suficient ca sa-ti dai seama ca noi nu putem colabora unii cu altii in nici un fel. Iata un exemplu, trivial si absurd de altfel: stau la usa, vine curand statia de autobuz, dau semne evidente ca vreau sa cobor. In spate, o voce: „Coborati?”. Eu, scurt, dar politicos: „Da”. „Nu raspundeti asa, va rog: sunt oameni ce stau in usa, domnule.” Ma intorc si ii raspund, politicos: „Doamna, din moment ce stau in usa, credeti ca nu ar fi logic sa cobor?” „De unde sa stiu, domne, ca tu cobori? Nu toata lumea face asa.” „Doamna, nu ar fi logic sa cobor? Chiar si daca ar fi aglomeratie, logic ar fi sa nu blochez usa, nu?” La care doamna imi arunca o privire imbufnata: „Ce nesimtit!” si intoarce spatele. Nu vreau sa iti redau cu ce chipuri scarbite ma priveau ceilalti, evident, multi pensionari… Ei bine, manuta invizibila nu regleaza nimic de la sine: naravul bate instinctul. Cam asta e.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s