Jurnal de-o saptamana, Ziua 5

Sunt obligat parca sa ascult o data la cateva zile, mai ales daca citesc presa sau urmaresc complet indiferent subiectele de aparent interes general, cum unii sau altii dau lectii despe casnicie – casnicia este o plictiseala, un rau general pentru individ, oamenii de stiinta au descoperit de ceva vreme triburi de primate inferioare care practica poligamia, ne inmultim foarte bine si fara lanturile familiei patriarhale etc. Subiectul trezeste aprobarea unanima, ceea ce face situatia cu atat mai suspecta. Estimp, filmele grosiere cu povesti romantice curg in torente peste publicul paralizat de sentimente dulcege din cinematografe. Familia ca obiectiv post-poligamic inca incita libidoul. Orice curva se doreste pentru cativa ani mama si sotie. “Am incercat-o si pe-asta, fata, si nu este chiar asa naspa cum se spune!” Oricare crai isi imagineaza grandoarea varstei mature, cu nevasta si copil, dar cu aventuri rusinoase (si cu atat mai delectabile) pe ascuns. „Bai, un barbat adevarat are o familie si 5 femei pe langa.” Si apoi, printr-o regula a contrastului a carei taina imi scapa, contemplu peisajul cuplurilor casatorite de 20-25 de ani cand substantele viscerelor s-au mai domolit. Gesturi comune, o completa impartasire a defectelor si calitatilor celuilalt. Barbati in toata firea care au neobisnuite gesticulatii feminine (cochetarii de primadone), femei care se rastesc la tine, de la inaltimea celor 5 decenii care le despart de nastere, mai violent decat zece birjari de pe vremuri. O comuniune a turpitudinii si a virtutii, cu accentul pus deseori pe turpitudine, in care cei doi se trateaza ca doi detinuti cu constiinta impacata, legati printr-o prapastioasa familiaritate, care lasa totusi sa se intrevada o distanta vicleana si o intrebare ce nu se pune niciodata (o interogatie mereu amanata): oare cine va muri primul, eu sau ea, el sau eu? Imi este clar de ce casatoria a devenit sfanta taina a Bisericii secole la rand dupa inaltarea la ceruri a lui Iisus Hristos.

***

Oricat de scarbit as fi de specia indigesta a intelectualilor si chiar daca in ochii mei o florareasa este la fel de fascinanta ca Lady Macbeth sau un tigan batran vanzand seminte si povestindu-si aventurile tineretii egal ca povestitor cu Cehov insusi, stiu ca datoria mea, secretul pe care il port in mine, este sa scriu. Daca oamenii nu ar fi atat de disperati si hamesiti dupa un dram de bucurie sufleteasca, nu as scrie un rand. Comuniune a sentimentului – ce alta menire are literatura?

***

Ma indispun pe undeva dialogurile in care se discuta pe larg despre claritatea stilului in literatura si ceea ce un prieten a denumit „pasaje antologice”. Cu certitudine ca o perfecta consonanta intre forma si continut este necesara, alaturi de o puritate a simtirii, dar apar doua dificultati la mijloc: 1. arta moderna cunoaste o proliferare de gusturi si mode scriitoricesti atat de contradictorii incat fiece legitate estetica trece nemijlocit drept obscurantism sau mai degraba dogmatism retoric si 2. a te increde in aprecierea marelui public este o imbecilitate fara seaman pentru ca, procedand astfel, ajungi la babilonii interpretative incat orice inteles inteligent si adecvat textului initial se pierde in ignoranta, idei digerate pe jumatate, erori si elucubratii. Nu conced nimic bunei-credinte publice in materie de arta. Dar, in aceasta circumstanta neprielnica unui numitor comun al intelegerii, poti aluneca pe o panta simetric opusa: lasand prea multa libertate de interpretare in mana criticilor, artistilor sau a profesorilor de literatura dai ghes unui fluviu de pareri care pretind a fi impecabile, judicioase, impartite totusi in tabere adverse organizate pe adeziuni de clan, dar nu mai putin arbitrare decat daca ai lua zece trecatori din mijlocul bulevardului si i-ai interoga cu privire la gusturile lor culinare. Raman la o unica parere: este greu sa surprizi o fraza geniala fara a pica in metafore atunci cand doresti sa o explici, deci in parafrazari. Iar a ramane ferm convins ca actul „explicarii” este un atac la esenta artei (etern indicibila) nu pare a azvarli ilogicului, irationalului si capriciului emotilor arta ca atare?

***

Cititorii mei sunt probabil intrigati de ce si cum scriu atunci cand am chef. Sunt unii care ma dispretuiesc fiindca par snob, arogant si plutind in ceturi metafizice rupt de rumoarea si ropotul strazii. Ei vor mereu sa ma invete orice si sa ma puna la punct cat ai zice peste: ia zi-ne, cat castigi vere, ai viata sociala, umbli cu femei, ai si tu o prietena, te-ai distrat vreodata? Adevarul este ca sunt niste ignoranti patrunsi de mediocritate: ei vor sa calce in picioare ceea ce mintea lor refuza sa intelega. Din indolenta si prostie. Cum ei nu se pot inalta la nimic nu vor altceva decat sa coboare pe altii in namolul in care se scalda porceste. Dar sunt si altii care sunt curiosi in legatura cu mine, chit ca vor sa ma impunga si sa ma altoiasca la randul lor cu fiecare ocazie: scrii uneori obscur, de ce esti oracular, nu observi ca ne plictisesti cu digresiunile tale inutile? Ma linisteste si ma induiosaza gandul ca ar proceda identic si daca m-as chema Shakespeare. Cititorii buni sunt la fel de rari ca autorii buni.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Triviale și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Jurnal de-o saptamana, Ziua 5

  1. M. zice:

    Cand incepi sa te gandesti la cititori esti deja un scriitor.

  2. vicuslusorum zice:

    Indubitabil…sunt scriitor. Mi-e un pic rusine considerand ca este o breasla de sarlatani cu un ego mai mare decat America.

  3. M. zice:

    Lasati rusinea legata de breasla, nu stiu daca e cazul sa v-o asumati. Ma abtin sa va dau orice alt sfat, nu-s de meserie critic. Am citit in alta postare, dar comentez tot aici, parerile noastre despre literatura moderna a Europei, Americii de Nord si Americii Latine coincid, sud americanii fiind preferati.

  4. vicuslusorum zice:

    Da, in fine. Ar trebui probabil sa public ce am scris ca sa fiu scriitor. In felul acesta, voi ajunge si eu coleg de breasla cu Robert Turcescu si Ion Cristoiu, care au scos si ei carti… de articole. Daca ei sunt scriitori, eu de ce nu as fi? Evident, glumesc.

  5. M. zice:

    Ca cititor (bun sau prost, fluctueaza si la noi), am inceput sa compar cititul unui blog cu cititul unei carti. Si pana la urma, chiar sclipitor zi de zi, blogul te pune mereu intr-o stare de asteptare si incertitudine (maine va scrie la fel de bine?). Cititorul de blog ajunge un cititor obosit. Parca ar vrea sa-l aiba pe autor adunat laolalta, cu ce are el mai personal, condensat intr-un numar finit de pagini, rezumatul unei epoci (a sciitorului)… E cert mai greu sa faci o carte si tine de vointa celui care scrie. Va rog numai nu deveniti vehement contra sau, in orice caz, nu uitati: sunt un cititor ratacit pe aici, care apreciaza, dar care tine in geanta, hazardul, un roman sud american, si asta e ca un scut contra-racheta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s