Consensul celor slabi

Prin 2004, Peter Collier și David Horowitz* au editat un volum cu titlul plin de tâlc The Anti-Chomsky Reader**. Pentru intelectualii de dreapta de pretutindeni, mai cu seamă în țările în care ei dețin controlul pieței de idei și cărțile de stânga occidentale sunt traduse cu frecvența unei ploi în Sahara, Noam Chomsky și-a câștigat reputația negativă drept un stângist paranoic care trăiește pe propria sa planetă și care vântură cele mai trăznite teorii ale conspirației. Publicul naiv se mulțumește și cu atât.

Noam Chomsky nu este însă doar atât, presupunând că invectivele care l-au asaltat din toate părțile au o ocurență superioară tăcerii și indiferenței cu care este tratat de intelighenție în genere. Pentru cine i-a urmărit vreodată aparițiile și disputele publice, chiar și în compania unor William F. Buckley Junior sau Michel Foucault, Noam Chomsky vorbește lent, calm, plictisitor, abundent și întotdeauna propunând un raționament care sună ciudat, dacă nu este urmat de un potop de date și informații de tot soiul. Este, de asemenea, autorul a câtorva zeci de cărți în domeniul lingvisticii, fost profesor universitar la MIT, unul dintre intelectualii publici influenți și de marcă ai Statelor Unite din ultimii 40 de ani. Noam Chomsky a scris singur sau în colaborare peste 100 de cărți tratând subiecte de interes public pronunțat, domeniul său predilect fiind politica externă a Americii de după 1950.

Tipul de investigație pe care îl propune Noam Chomsky este unul jurnalistic, dar de un înalt rafinament argumentativ și de o obiectivitate a surselor care, de multe ori, convinge prin scrupulozitate și grijă pentru cel mai mic detaliu. Cărțile sale sunt colecții de articole, studii serioase, eseuri, dublate de un aparat critic copios, cu sute de note de subsol, care nu îşi propun să fie nici istorie, nici știință politică, nici tratate economice, ci poate un mod de analiză a realității oficiale, așa cum este prezentată de mass media americană. Noam Chomsky dă impresia unui intelectual neangajat ideologic, deși el însuși a recunoscut, atunci cand i-a fost pusă întrebarea, că se consideră un anarho-sindicalist sau un socialist libertarian. Faima sa în Statele Unite și în întreaga lume face din Noam Chomsky un caz interesant de sociologie a elitelor intelectuale, mai ales în situația atât de controversată a intelectualului public votat numărul unu ca notorietate și importanță la începutul anilor 2000. Verticalitatea sa morală și simpatia pentru cei simpli și obișnuiți, cei adesea ,,umiliți și obidiți” de stăpânii lor pe acest pământ, l-au transformat pe Noam Chomsky într-o portavoce a adevărurilor care nu se lasă spuse din gura oficialităților.

Din zecile de titluri semnate de Noam Chomsky, Manufacturing Consent, scrisă în colaborare cu profesorul universitar Edward S. Herman (cel care a contribuit preponderent la acest volum) și publicată în 1988, reprezintă un vârf în materie de critici devastatoare la adresa elitei politice a Statelor Unite, de conivență cu mass-media americană după 1970. Fiind ancorată într-un context istoric dat, Manufacturing Consent lasă azi impresia, odată citită, de subiect depășit, epuizat sau cel puțin exhaustiv tratat. Literatura de specialitate, sărind peste jungla tropicală a textelor pentru publicul larg, a căpătat proporții fabuloase de atunci încoace, inclusiv prin articole denigratoare la adresa câte unei exprimări aparent neclare dintr-o frază oarecare scrisă de Chomsky, totul cu scopul de a nărui și de a decredibiliza bogăția de analize critice ireproșabile ale americanului. Căutarea câte unui strawman ține de arta diversiunii și a manipulării fără limite.

Manufacturing Consent debutează cu afirmarea unei metodologii, supranumită ,,modelul propagandei”. În Statele Unite, trusturi de presă gigant dețin canale private de televiziune care acoperă mare parte din plaja de opțiuni a publicului. Concentrarea informației în mâna câtorva grupuri puternice care țintesc doar la creșterea ratei profitului prin accesul la contracte publicitare de zeci, sute de milioane de dolari cu multinaționale de rang mondial a modificat structura mass-mediei americane după 1945. Deși continuă să existe o înfloritoare presă locală în Statele Unite, în chestiunile de interes public general (alegeri prezidențiale, decizia invadării unei țări considerată periculoasă pentru interesele Americii) marile trusturi au cea mai vizibilă influență asupra publicului. Mass-media deține ca principale surse de informare agenții guvernamentale reputate pentru abilitățile de PR, firme puternice și ,,experți”, ,,specialiști” plătiți adesea fie de stat, fie de companii cu active de sute de miliarde de dolari să pledeze pentru o cauză pro domo. În clipa în care jurnaliștii iau poziții critice dure la adresa autorității statului, presa scrisă/televiziunea privată pot fi date în judecată, ducând la un proces îndelungat și costisitor care îl va pune într-o lumină neplăcută (sau, dimpotrivă, îi va fi construi o imagine populară) pe respectivul jurnalist, aflat în delict critic de liberă exprimare, dar, în definitiv, doar un alt angajat, indiferent de verdictul final. Asumarea unei poziții critice îndreptate împotriva unei companii nu va duce doar la un proces în instanță, ci și la pierderea eventuală a unor contracte de publicitate care susțin profitul mass-mediei în genere. Șicanele pe linie ierarhică și autocenzura din redacție alcătuiesc cultura instituțională a mass-mediei. În perioada 1970-1990 în Statele Unite, Chomsky & Herman sunt de părere că un alt mecanism de control al presei era ,,religia națională” a anticomunismului, prin care binele Americii era separat de răul din interior al celor lipsiți de patriotism și de iubire pentru democrație – pacifiștii, intelectualii critici la adresa guvernului american și a CIA-ului, toți potențiali subversivi și cripto-comuniști. Structurile mentale din epoca, în care Joseph McCarthy stigmatiza pe dușmanii libertății cu zelul unui comisar bolșevic, s-au perpetuat neatacate decenii la rând.

Pe scurt, Herman & Chomsky denunță elitele americane ca pe un alt grup de interese, obsedat de puterea politică și de acumularea de bogății prin intermediul corporațiilor sau a Armatei S.U.A. De aici nu trebuie să înțelegem că publicul larg nu este expus la erori sau la abateri grave la adresa democrației și spiritului libertății, ci doar că, despovărat de puterea politică, economică și militară reală, nu poate fi un factor de manipulare, control și represiune. Pe de altă parte, Noam Chomsky crede că America continuă să fie cea mai liberă țară din lume, dar standardul libertății trebuie întotdeauna definit cu claritate și menținut la cote ridicate și niciodată asociat prin comparație cu regimurile totalitare din Blocul Sovietic sau cu dictaturile militare de extremă dreaptă din America de Sud sau Asia de sud-est din perioada 1950-2000.

Modelul propagandei, elaborat de Herman & Chomsky, este testat de cei doi autori pe tot parcursul cărții Manufacturing Consent. Filtrele prezentate mai sus se aplică în situația mass-mediei americane, după cum, zeci de pagini la rând, demonstrează cu informații pe surse, tabele etc. Herman & Chomsky. Mass-media din Statele Unite este direct controlată de câteva mari companii cu resurse de ordinul miliardelor de dolari, conectate atât la lumea marilor afaceri, cât și a elitei din Washington D.C., iar orice informație dăunătoare în ochii publicului elector legată de abaterile sau erorile status quo-ului este filtrată și, în logica firească a lucrurilor, eliminată sau distorsionată prin minimizare.

O altă etapa metodologică revelatoare constă în dihotomia dintre victimele demne (worthy victims) și cele nedemne (unworthy victims). Pentru a înțelege mai clar conceptualizarea realizată de Herman & Chomsky, cei doi aleg cazul unui preot polonez ucis bestial de Securitatea comunistă în 1984, Jerzy Popieluszko (beatificat de Biserica Romano-Catolică în 2010) și cel al Arhiepiscopului statului El Salvador, Oscar Romero, împușcat în inimă de un lunetist, agent secret al statului salvadorian în anul 1980. Preotul polonez a beneficiat de o prezentare net superioară cantitativ în mass-media americană față de cea a arhiepiscopului salvadorian: mai mult decât atât, crima Securității poloneze a fost direct asociată ororii comunismului ca regim eminamente represiv și făcea parte din arsenalul de omucideri standard, întrebuințate de presa americană în lupta sa împotriva Imperiului Răului. Solidaritatea poloneză a fost ridicată în slăvi de republicanii și democrații americani în perioada în care războiul ideologic dintre SUA-URSS se acutizase după victoria prezidențială a republicanului Ronald Reagan la începutul anilor 1980. De cealaltă parte, Oscar Romero critica cu abnegație regimul militar autoritar care pusese stăpânire pe El Salvador și care comitea crime împotriva populației civile. Moartea sa a venit ca o răzbunare a autorităților militare. Cum însă El Salvador era un aliat al Statelor Unite în acea perioadă, iar dictatura militară fusese sprijinită din umbră de CIA și de guvernul american, Oscar Romero a numărat de zeci ori mai puține mențiuni, articole, materiale de presă, reportaje decât Jerzy Popieluszko, după cum arată Herman & Chomsky. Deși ambele crime ar fi trebuit să indigneze opinia publică în aceeaşi măsură, mass-media americană a cenzurat cauzele și motivele morții arhiepiscopului salvadorian, iar Oscar Romero a sfârșit prin a ajunge o victimă nedemnă, în timp ce criminalii săi indirecți, personaje sus-puse din conducerea armatei salvadoriene, au găsit refugiu chiar pe teritoriul Statelor Unite atunci când s-a pus problema unui proces public la jumătatea anilor 1980.

Romero had been placed on right-wing death lists and received threats from the right wing, which from the beginning had been closely linked to the army and intelligence services. Only a few weeks prior to his murder he had written a forceful letter to President Jimmy Carter opposing the imminent granting of U.S. aid to the junta as destructive of Salvadoran interests. The Carter administration had been so disturbed by Romero’s opposition to its policies that it had secretly lobbied the pope to curb the archbishop. (p. 48)

Preoți cu poziții înalte în ierarhia bisericii salvadoriene vor continua să fie executați din ordine politice pe toată perioada anilor 1980, dar presa americană va reprezenta ororile ca fiind cauzate de luptele de guerilla dintre grupări de stânga radicale, comuniste, stipendiate de sovietici, și organizații paramilitare de extremă dreaptă, când autorul central era chiar regimul militar impus cu sprijinul SUA, cel care imprimase un regim de teroare pe străzile din San Salvador și din provincie. Simpatiile pentru extrema dreaptă ale guvernului salvadorian nu i-au stânjenit pe politicienii americani în a pactiza cu ei și a-i sprijini cu fonduri și armament împotriva populației civile. Chiar și când patru cetățeni americani, reprezentanți ai unor confesiuni religioase creștine, vor fi bătuți, violați și exterminați de către junta din El Salvador, statul american va tergiversa procesul, iar mass-media va raporta incidentul în treacăt și într-un mod superficial, ca pe o știre de ultima sau penultima pagină.

Nu într-un mod diferit vor fi reprezentate lucrurile în politica domestică a statului-client Guatemala, condus de un regim-marionetă coordonat de Casa Albă. Contrainsurgența guatemaleză fusese organizată ca un corp militar ce avea ca scop declarat stârpirea din rădăcini a oricărei organizații politice sau paramilitare de extremă stânga în Guatemala. Fondurile și armamentul necesare pentru o misiune atât de dificilă proveneau din partea statului-părinte SUA. Între 1978 și 1985 se estimează că regimul militar din Guatemala a lichidat în mod voluntar 100,000 de posibili dușmani ai regimului, o crimă în masă, după toate estimările organizațiilor internaționale ce au ca obiect protecția drepturilor omului. Cum au fost prezentate aceste informații în presa americană a perioadei? Fie dovezile abundente provenind din partea unor Active Watch sau Americas Watch au fost neglijate, fie au apărut într-o interpretare distorsionată în Time, Newsweek, Los Angeles Times, New York Times etc. sau la CBS News, doar pentru simplul fapt că junta militară acuzată de crime împotriva propriei populații civile era aliata elitei politice și militare a Statelor Unite.

Ajunși în acest punct, just ar fi să observăm că Herman & Chomsky nu sunt inițiatorii nici unei teorii a conspirației. Dovezile pe care se bazează studiul lor se găsesc în presa vremii, sub ochii tuturor cititorilor și a opiniei publice. Este, într-adevăr, un semn de parțialitate ca o crimă din Blocul Sovietic, cu nimic mai abominabilă decât orice altă crimă, să declanșeze o campanie negativă așa cum este de așteptat într-o mass medie a unui țări democratice și libere, în timp ce o serie de crime în masă dintr-un stat aliat din America Centrală să fie diminuate în importanță și analizate specios, fără luări de poziție dure și clare.

O altă secțiune a studiului se concentrează pe alegerile electorale din trei țări ale Americii Centrale, sărace și accentuat inegalitare ca distribuție a veniturilor, cu o lungă tradiție a autoritarismului militar și a gândirii de extremă dreaptă, El Salvador, Guatemala și Nicaragua. Ipoteza pe care Herman & Chomsky doresc să o verifice se reduce la numărul de apariții pozitive și negative din presa americană a alegerilor electorale din cele trei state deja amintite în lustrul 1980-1985, în condițiile în care Guatemala și El Salvador se află într-o alianță politică cu Statele Unite, iar Nicaragua într-un conflict mut la nivelul diplomației americane. Accentul pus pe prezența la vot ca fiind o demonstrație a gradului de democrație dintr-o societate, în timp ce grupurile de extremă stângă sunt excluse de la candidatură, se observă în materialele mass-media referitoare la alegerile electorale din El Salvador, Guatemala și Nicaragua. Herman & Chomsky propun și alte variabile care pot măsura gradul de democratizare a unei societăți în contextul alegerilor electorale:

(1) freedom of speech and assembly; (2) freedom of the press; (3) freedom to organize and maintain intermediate economic, social, and political groups (unions, peasant organizations, political clubs, student and teacher associations, etc.); (4) freedom to form political parties, organize members, put forward candidates, and campaign without fear of extreme violence; and (5) the absence of state terror and a climate of fear among the public.

Începând cu anul 1980, El Salvador dăduse libertate armatei în chestiuni legate de justiție, iar țara s-a aflat sub stare de urgență timp de doi ani, până în preajma alegerilor. Elementele subversive, anume cetățeni critici la adresa regimului, erau vânați de trupele armate, iar populația civilă se găsea sub presiunea luptelor de stradă și a terorii generalizate și mandatate de stat. Statul de drept fusese anihilat de junta militară care se afla la cârma țării. Presa liberă era ca și inexistentă. Participarea la vot devenise obligatorie prin lege în El Salvador și Guatemala, în circumstanțele în care un procentaj semnificativ din populație era analfabet, iar cozile de votanți se aflau sub pază militară. Situația generală se repetă întru totul în Guatemala și doar parțial în Nicaragua, unde, deși autoritățile făceau presiuni spre a falsifica sau a influența rezultatul alegerilor, armata și forțele de ordine nicaraguaene nu afișau cadavre ale agenților ,,subversivi” în piața publică pentru ca electoratul să fie timorat, amenințat și, nu în ultimul rând, supus psihologic (cum se petrecea în Guatemala și El Salvador). Din descrierile culese din presa vremii și redate de Herman & Chomsky, nici unul din cele trei state nu se calificau pentru a putea organiza alegeri libere, iar cum rezultatele de la urne au confirmat elitele deja aflate la putere, presupunem că El Salvador, Guatemala și Nicaragua nu erau nici pe departe state democratice exemplare în anii 1980-1985.

Cum a redat presa americană influentă alegerile electorale din cele trei țări latino-americane? În Nicaragua populația s-a prezentat cu apatie la vot, iar autoritățile au colaborat la crearea unei parodii electorale. Rezultatele voturilor sunt contestate pe motiv că nu s-au întrunit condițiile unor alegeri electorale libere și democratice. În San Salvador și Guatemala crimele armatei în vederea intimidării populației sunt puse pe seama guerrillei ,,marxist leniniste” sau sponsorizată de sovietici. Altfel, judecând după procentajul ridicat al celor prezenți la vot (fără să se sufle un cuvânt despre obligativitatea prin lege de a vota și de ștampila aplicată pe cărțile de identitate ca dovadă a participării la urne), mass media americană conchide că, în ciuda atâtor neajunsuri rezultând dintr-o moștenire grea autoritaristă, oficialitățile din El Salvador și Guatemala au arătat un interes meritoriu pentru un viitor regim consolidat democratic și liber. Standardele duble cu care s-a operat în acest caz sunt scoase în evidență cu multă acribie de către Herman & Chomsky și justificate de guvernele-marionetă, criminale în fond, stipendiate și susținute de instituțiile statului american.

Următorul capitol are ca subiect central tentativa de asasinat a Papei Ioan Paul al II-lea de către un terorist turc, Mehmet Ali Ağca, în anul 1981. Ağca a fost grațiat la începutul anilor 2000 de către Suveranul Pontif, dar cum se remarcase ca un infractor periculos încă dinainte de atacul asupra Papei, avea să mai ispășească aproape un deceniu suplimentar de detenție. Din relatările dosarului sau, Ağca se lansa în declarații contradictorii, părea dezechilibrat mental și nu constituia un martor credibil. La nici o săptămână după tentativa de asasinat asupra Papei, presa a lansat o știre seducătoare: complotul de ucidere a Papei fusese pus la cale de KGB și de serviciile secrete ale Blocului Estic într-o întâlnire de taină ținută la începutul anilor ’80 chiar la București. Cei care urmau să conducă operațiunea și să-i pună la dispoziție turcului instrucțiunile prețioase era Securitatea din Bulgaria. Deși Ağca demonstrase simpatii ultranaționaliste de extremă dreaptă, comuniștii se presupune că îl utilizau ca pe o marionetă în speranța declanșării unui conflict politic de proporții între lumea arabă și catolicism. Informația insolită a uimit prin senzaționalul său și părea să confirme cele mai vii bănuieli ale opiniei publice occidentale cu privire la gradul ridicat de odioșenie al Blocului Sovietic, spațiul pandemoniumului universal. Mass media s-a grăbit să confirme știrea pe orice cale posibilă, deși procesul era încă în desfășurare în Italia la acel moment. Pe măsură ce poliția secretă italiană SISMI a început să-l chestioneze pe turc, acesta demonstrează mult zel și ajunge să demaște întregul complot exact în termenii puși în circulație de presă cu câțiva ani în urmă. Firește că zvonurile s-au confirmat perfect, doar că Ağca amesteca în declarațiile sale precise și credința sa sinceră că este însuși Iisus Hristos. Cu o abnegație rară pentru expunerea detaliilor, Herman & Chomsky demonstrează că povestea conexiunii bulgare este o făcătură a mass-mediei, mai precis a unor specialiști care provin din rândul servicilor secrete americane, dornici să construiască un model de propagandă de pe urma căruia antipatia și chiar ura pentru dușmanul de moarte URSS a publicului american să capete consistență empirică.

Ultima secțiune a cărții se ocupă doar cu situația specială a Indochinei între 1960 și 1978 în mass-media americană. După cum se știe, americanii pierd războiul din Vietnam în 1975, iar cele două țări, statul-marionetă comunist Vietnamul de Nord și statul-marionetă american Vietnamul de Sud, se topesc în republica socialistă Vietnam, care până în prezent practică o guvernare similară cu cea a Chinei comuniste: economie de piață sub direcția Partidului Comunist. Nici nu se pune problema liberalismului: orientarea principală merge doar înspre creștere economică. Pe Herman & Chomsky nu-i privește decât modul în care presa americană a descris rolul armatei SUA în regiune și nu iau nici o poziție vis-a-vis de politica internă a sudului și nordului Vietnamului înainte sau după reunificare. În mass-media din State, Vietnamul de Nord și Viet Congul sudist luptau de partea comunismului, cu arme și muniție rusești sau chineze, în timp ce guvernul-marionetă instalat în Saigon și armata americană încercau cu disperare să răspândească democrația și liberalismul economic. Din păcate, sprijinul populației locale, pe fondul unui război civil între nord și sud, era destul de scăzut, mai cu seamă atunci când aliatul superior fusese cândva Imperiul Francez, iar acum se chema Statele Unite. Dintr-un război civil rapace, Vietnamul ajunsese un lung carnagiu prin bombardare aviatică, coordonat de forțele net superioare ale Armatei SUA.

Herman & Chomsky intră în amănunte în privința atrocităților comise de armata americană asupra populației civile vietnameze, de la miile de tone lansate aerian peste sute de sate, zeci de orașe, zone agricole care au preschimbat o parte din suprafața terestră a Vietnamului într-un ținut lunar (de șase ori mai multe bombardamente s-au înregistrat în Vietnamul de Sud, statul-aliat prin definiție, decât în nordul comunist). Nu uită totuși să amintească atrocitățile Viet Congului și a mercenarilor de orice culoare și ideologie politică care au participat la măcel, inclusiv agresivitatea crescândă a vietnamezilor obișnuiți cu ravagiile și mentalitatea crudă și sălbatică a unui război de uzură, care avea să dureze 30 de ani în total. Deși părerile exprimate fără sfială de Armata Americană au învinovățit chiar facțiunea lipsită de patrotism și simt civic a presei și a intelectualității americane care au criticat fățiș războiul, Herman & Chomsky arată cum marile trusturi de presă și suficienți intelectuali publici neoconservatori sau consevatori au îmbrățișat cu devotament informațiile emise de Departamentul de Stat American privind desfășurarea ,,oficială” a intervențiilor militare în Vietnam.

Ca o consecință accidentală datorată vecinătății, Armata SUA va pătrunde pe teritoriul Laosului unde va reuși să extermine 350,000 de oameni, 10% din populație, considerată comunistă și acuzată de coordonarea avansului armatelor Vietnamului de Nord sub Ho Chi Min înspre Delta Mekongului. E drept că Laosul se afla într-o situație de război civil încă de dinaintea debarcării americanilor, dar cele mai multe pierderi de vieți omenești au urmat invaziei țării de către trupele SUA. Nu altfel vor sta lucrurile în Cambodgia. Deceniul 1970-1980 este socotit cel mai sângeros din istoria Cambodgiei. Khmerii roșii, fanaticii comuniști ce visau întemeierea unei societăți agrare egale, vor înființa un stat al genocidului, Kampuchea Democratică (1975-1978), iar apoi vor măcelari undeva între 1,4 și 2,2 milioane din populația Cambodgiei, devenind autorii celui mai sângeros genocid din a doua jumătate a secolului XX. În această monodramă a ororii, Herman & Chomsky rememorează rolul minor și nepopular al Khmeriilor roșii la începutul anilor 1970. Însa în intervalul 1969-1975, Armata SUA va bombarda până la ruină Cambodgia, contribuind la creșterea popularității facțiunii de fanatici comuniști, cu studii la Paris, a Khmeriilor roșii în rândul cetățenilor de rând. După invazia Vietnamului în 1978, Cambodgia scapă de sub controlul nominal al Khmeriilor roșii, dar continuă să numere în rândul elitei politice, repusă în funcție de ambasadorii SUA și ai Chinei, foste cadre care au participat la genocidul anilor 1975-1978, mulți chiar din cercul apropiat al criminalului Pol Pot. Din ,,deceniul genocidului”, mass-media americană a ales să apese excesiv pe intervalul 1975-1978, cel în care Khmerii roșii au instaurat o politică de stat genocidară, în timp ce anii 1970-1975, cei în care Cambodgia a fost distrusă și decimată din aer de americani, și perioada de foamete și maladii letale de după 1978, responsabilă de dispariția a altor 700,000 de cambodgieni, sunt explorați la suprafață și apreciați ca secundari în importanță.

Manufacturing Consent se termină chiar în contextul în care statul indonezian condus de dictatorul Suharto, aliat al Statelor Unite la fel ca Saddam Hussein în timpul războiului de 8 ani dintre Iraq și Iran (între 1980-1988, Iraqul va ataca cu arme chimice, cumpărate de la sovietici și americani deopotrivă, populația civilă a Iranului de sud-vest), atacase Timorul de Est, declanșând o serie de crime în massă îngrozitoare.

Ca în cele mai multe alte exemplificări, mass-media a acționat impasibil cu victimele nedemne, confirmând tipul de politică externă duplicitară și antidemocratică a Statelor Unite în ultima jumătate de veac. Fabricarea unui consens general trece printre sarcinile mass-mediei americane.

In the category of supportive factors, we find, first of all, elemental patriotism, the overwhelming wish to think well of ourselves, our institutions, and our leaders. We see ourselves as basically good and decent in personal life, so it must be that our institutions function in accordance with the same benevolent intent, an argument that is often persuasive even though it is a transparent non sequitur. The patriotic premise is reinforced by the belief that „we the people” rule, a central principle of the system of indoctrination from early childhood, but also one with little merit, as an analysis of the social and political system will quickly reveal. There are also real advantages in conformity beyond the rewards and privilege that it yields. (p. 305)

Speranța declarată a autorilor merge în direcția în care mass-media se va organiza local și se va confrunta cu influența elitelor politico-economice, conformiste și propagandistice a trusturilor megalitice din America.

Herman & Chomsky nu sunt doar coautorii câtorva cărți extrem de informate, cu zeci de pagini de note suplimentare, ci și critici vocali ai literaturii de specialitate mainstream, pe care o disecă cu talent. Prin echilibru, tonul sec, apelul la date clare și argumente transparente, Noam Chomsky, cel de la care am pornit recenzia de față, reprezintă modelul prin excelență de intelectual public pe care orice țară ce se pretinde democratică și liberă ar trebui să-l aibă. Statele Unite stau și la acest capitol în vârful piramidei, în ciuda tuturor actelor sale rebarbative ca mare putere politică și economică a lumii.

______________________________________________________

* David Horowitz se remarcă în Statele Unite prin demolarea Partidului Democrat ca imagine și politici publice, operațiune realizată dintr-o perspectivă implicată de dreapta, sub patronajul Partidului Republican. Horowitz este un fost comunist, crescut și educat într-o familie cu simpatii de extremă stângă, care a trecut printr-o epifanie antistângistă și prorepublicană la vârsta maturității. Episodul epifanic a ajuns un subiect prezentat obsesiv, sub stindardul unei vindecări interioare, care e intenționată ca o adevărată purificare morală, în diferitele apariții publice ale lui David Horowitz. Una dintre cărțile sale, un adevărat linșaj ideologic, încărcată de erori factuale și acuze nedovedite conform criticilor săi, poartă numele sugestiv The Professors: The 101 Most Dangerous Academics in America, dar și The Black Book of the American Left: The Collective Conservative Writings of David Horowitz.

** În Anti-Chomsky Reader, studiul care are în centru modelul propagandei elaborat de Herman & Chomsky este de fapt o recenzie negativă a cărții Manufacturing Consent. Acesta este semnat de Eli Lehrer și poartă titlul ‘Chomsky and the Media: A Kept Press and A Manipulated People’ (Anti-Chomsky Reader, 2004, pp. 67-85). Textul este gândit astfel încât Chomsky nu poate avea niciodată dreptate, acesta fiind, în cuvintele editorului David Horowitz în aparițiile sale televizate, ,,un mincinos compulsiv” (a compulsive liar). Eli Lehrer construiește o serie de argumente împotriva modelului propagandei care se prezintă în următorul mod: 1) presa corporatistă nu suplinește rolul presei locale (un tipic strawman, având în vedere că Herman & Chomsky susțin același lucru) și are acționari din pătura de mijloc (chiar și în acest caz, nedovedit cu date statistice, concentratea majorității capitalului în mâinile unor moguli de presă este o realitate economică în Statele Unite); 2) mass-media corporatistă are opinii când de stânga (democrate), când de dreapta (republicane), ceea ce dă naștere unui anume echilibru al prezentării informației – Herman & Chomsky nu separă elita economică în funcție de cele două partide politice tradiționale ale Americii, ci consideră elita ca pe un bloc unitar, cu interese financiare clare, filtrând prin influența lor știrile pozitive de cele negative în funcție de aceste interse; din nou, Eli Lehrer propune o ipoteză falsă, de parcă Herman & Chomsky ar fi de acord cu faptul că stânga și dreapta în America sunt reprezentate de Partidul Democrat și de cel Republican, ceea ce este complet fals citindu-le cartea, nici unul dintre autori nepledând pentru oricare dintre cele două partide, ceea ce nu poate fi spus despre editorul David Horowitz; 3) Eli Lehrer apără ,,opinia informată” (p. 71) a unor experți ca fiind normală într-o democrație reprezentativă, uitând să menționeze critica unor Herman & Chomsky împotriva probității și calității intelectuale a acestor ,,specialiști”, livrați publicului larg fără nici o considerație prealabilă pentru adeziunile lor politice fățișe sau nu; 4) știrea dovedită ca falsă conform căreia Nicaragua urma să achiziționeze avioane de vânătoare MIG în 1984 pentru a-și ,,teroriza vecinii” este confirmată de un oficial sovietic la nivel de intenție, ceea ce îl împinge pe Eli Lehrer să considere că era relevantă pentru publicul american, fără să aducă nici un argument logic în acest sens (în afară de cauza americană a Războiului Rece, pe care Eli Lehrer nu o menționează însă – exact în șarja critică a modelului propagandei din Manufacturing Consent); 5) acuza că Herman & Chomsky uită de importanța Internetului în diseminarea informațiilor și a multitudinii opinilor critice nu infirmă monopolul marilor trusturi mass-media și sună complet deplasat în contextul unei cărți publicate în 1988, cu un deceniu anterior exploziei informaționale datorată Internetului; 6) motivarea prezentării excesive în raport cu alte crime din America Centrală a cazului preotului polonez Jerzy Popieluszko prin simplul fapt că aproape 10 milioane de americani cu origini poloneze trăiesc în Statele Unite (mai exact, cei mai mulți în metropola Chicago) este sofistică, ținând cont că există suficient de multe milioane de hispanici din America Centrală care nu consideră o crimă a unei autocrații militare împotriva propriei lor populații ca fiind mai puțin importantă decât moartea unui prelat de origine poloneză – cu toate acestea, Eli Lehrer susține exact acest punct de vedere, adăugând condescendent că „the murders of leftwing activists in Latin America took place in a region where violence dominates the political landscape and where such atrocities are all too common.” (p. 81). Fără să opinăm cu privire la întregul volum The Anti-Chomsky Reader, studiul lui Eli Lehrer este o mostră de dezinformare a principalelor puncte de vedere din Manufacturing Consent și o căutare disperată a unor subiecte infime ca importanță în trama cărții unor Herman & Chomsky, care sunt scoase excesiv în lumină, cu scopul de a discredita un întreg proiect de cercetare – o situație tipică de strawman și red herring din partea lui Eli Lehrer.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Consensul celor slabi

  1. Radu Negru zice:

    Un excelent articol, printre putinele de aceasta calitate ce se intalnesc pe blogurile romanesti. Cartea lui Herman si Chomsky e publicata in 1988 si deci exemplele cu tari din America cantrala, cu incercarea de asasinare a papei si cu macelul din tarile Indochinei, pot parea depasite. Nu este insa asa. Mass-media americana este in continuare tinuta in frau de aceleasi grupuri puternice, care influenteaza decisiv opinia publica, nu numai din America. Un exemplu este Fox News, care nu exista pe atunci, si care e de departe cel mai vizionat canal TV, axat pe denigrarea presedintelui Obama si a oamenilor politici cu vederi progresive, dar si pe raspandirea sentimentului de amenintare cotidiana a cetateanului de catre diferite pericole, islamice sau rusesti. „Fabricarea consimtamantului” americanului de rand fata de orice interventie a CIA in Orientul apropiat, in Europa de rasarit sau in fostele republici sovietice, lasa in umbra cazurile semnalate in cartea lui Herman & Chomsky. Razboiul rece nu s-a incheiat si se duce cu alti actori, cu alte procedee.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s