Austria imperială

Franz Werfel este un scriitor austriac mai puțin notoriu decât profundul Hermann Broch, nostalgicul Joseph Roth, eseistul Robert von Musil, psihologul Arthur Schnitzler, dementul de Franz Kafka sau decât flecarul burghez de Stefan Zweig. Pentru mine, începutul de secol XX în Imperiul Austro-Ungar a fost încă din adolescență o patimă culturală maximă. Iar, spre deosebire de alții, cei care se uită pe sine, eu îmi cultiv pasiunile ca pe vicii. În continuare consider Somnambulii, trilogia lui Hermann Broch, unul dintre puținele romane excepționale ale artei europene, cea mai adancă expresie spirituală a ce a însemnat în Europa perioada 1914-1918.

Agapa absolvenților (Der Abituriententag) este ca o probă de sânge luată societății austro-ungare în anii 1920-1930, dar care esențializează identitatea literaturii austriece moderne. Microromanul împachetează o intrigă simplistă: un aspirant la titlul de consilier aulic, pe numele său Ernst Sebastin, în vârstă de 43 de ani în anul desfășurării acțiunii (1927), necăsătorit, cardiac, paranoic, ipohondru, este pus în situația de a-și investiga, pentru omuciderea unei prostituate, un fost coleg de liceu, Adler, unul dintre cei mai talentați și străluciți colegi de generație.

În aceeași perioadă, Dr. Ernst Sebastian sărbătorește două decenii și jumătate de la absolvirea Gymnasium-lui Sankt Nikolaus, de unde Adler avea să fie exmatriculat la 16 ani. Întâlnirea cu foștii colegi îl întristează nespus pe Sebastian: toți ocupaseră, mai mult sau mai puțin, rolurile sociale ale părinților, indiferent de înzestrarea lor școlară, semn că mobilitatea socială în Imperiul Austro-Ungar semăna cu cea din perioada feudală. Toți erau sufletește bătrâni, prăfuiți, uzați de conformism ca niște haine vechi.

Doar un miracol divin te putea face să te înalți din mizerie pe culmile burgheziei.

Presupusa crimă și ratarea lui Adler îi provoacă funcționarului Sebastian reverii dureroase și rememorări vinovate. La final, după ce-l interoghează pe Adler și îl îmbrățișează frățește, aflăm că, în realitatea, fusese doar o confuzie de nume. Vechiul coleg nu era actualul inculpat, dar, prea târziu, Sebastian și-a depănat amintirile.

Ce aflăm din această biografie?

Multe elemente sociologice le întâlnim și în Rătăcirile elevului Törless (von Musil) sau în Profesorul Unrat (Heinrich Mann).

Întâi de toate, m-au captivat rigiditatea, pedanteria și corectitudinea funcționarului de stat austro-ungar. Blocat într-o rutină demolatoare pentru libertatea spiritului, profesorul de acum un secol era un amestec de soldat, preot și birocrat sărac. Domesticirea elevilor lua înfățișarea unei cruciade în toată regula: orele păreau desprinse dintr-un interogatoriu al Inchiziției. Bătăi, urlete, umilințe, toceala dusă la extrem, pedepse peste pedepse, doar astfel s-a construit etosul austriacului educat din păturile superioare, generație după generație de tipuri umane autoflagelate. Cinstea și disciplina încoronau această temniță a intelectului.

În al doilea rând, conștiința de clasă e puternic conturată în acest microroman. Copiii marii burghezii dețin rechizite de lux, ceasuri de aur, haine făcute pe comandă la cei mai bun croitori, perechi întregi de pantofi de excelentă calitate. Un copil cu părinții muncitori era pe față tratat ca un frustrat, ca un gunoi ereditar, o cârpă jegoasă de care trebuie să te ferești. Băieții din rândurile înalților funcționari de stat se întâlneau cu fete din același cerc social. Nici o ușă nu era deschisă pentru cei nou veniți. Rasismul social era coloana vertebrală, dosită sub tunica militară cu fireturi din aur, a Imperiului Austro-Ungar.

În al treilea rând, efectele psihologice ale acestei orânduiri sunt cel puțin derutante: odraselele înaltei societăți (birocrația nobiliară și marea burghezie cu fabrici în Boemia și Silezia) este forțată să își însușească toate însemnele marii societăți nobile. Cultură, spirit, cunoștințe profunde, o meserie practicată serios în ciuda inutilității ei materiale, dar, mai ales, o veritabilă conștiință morală a superiorității sociale.

Acest contrast dintr-o imensă putere de a gusta din plăcerile acestei lumi și educația „respectabilă” semispartană pe care o primeau îi aduceau pe adulții de mai târziu în pragul nevrozei.

Falimentul religiei creștine, irelevanța sa într-o societate pe jumătate modernă iese la iveală în romanele austro-ungare.

Ce-și dorea cu adevărat adolescentul Sebastian (și alte vlăstare ale marii burghezii)? Înainte de orice, nu era suficient să fii bogat fără să le amintești altora cât de inferiori sunt. Sebastian era un sadic. Sadismul psihologic este un leitmotiv la scriitorii austrieci din perioada 1900-1917. Șicanându-i pe alții pentru simplul fapt că nu se pot apăra, adolescentul opulent se revolta împotriva ordinii patriarhale din care se trăgea. Însă bucuria anarhică de a distruge pentru a-ți afirma libertatea infirmă morala creștină, ceea ce crează o stare de exaltare vinovată la Franz Werfel (dar nu numai). Dorința de a comite cât mai multe mizerii pentru că te simți deja mizerabil este un adânc sentiment creștin, o tensiune mistică sufocantă, o pregătire pentru o mare cădere nervoasă sau pentru primirea Grației. În acest deșert cu eretici și-a instalat Freud canapeaua.

Simultan cu acest incendiu pe jumătate voluptos-pe jumătate amar din romanele austro-ungare avem tema sexuală. Adolescenții din păturile superioare mergeau la prostituate de la 15-16 în Europa Centrală acum un secol. Rușinați sau temerari, practicile sexuale pline de dispreț și agresivitate cu târfele mahalelor se loveau de zidul castității viitoarelor neveste.

Să o sodomizezi pe o domnișoară de pension era un privilegiu căpătat doar prin căsătorie. Flăcăii spilcuiți ai acelor vremuri aveau libertatea de a plăti o femeie, dar nu puteau savura moral victoria lor. Banul nu te îndreptățește la posesiunea psihologică a celuilalt. Legea iubirii creștine era, deci, cealaltă pricină de nevroze.

De aici, aerul pervers și licențios al romanelor austro-ungare: e o fierbere incestuoasă, homosexuală, o vinovăție lucidă care provine din desfrâul bordelului juxtapus căldurii patului matern. Câți aristocrați rentieri, câți capitaliști de succes nu se duceau seara la cele mai josnice curve sau amante pentru a se înapoia, umiliți și ațâțați de aburii alcoolului și de fumul tabacului scump, în brațele mirosind a lapte și a maternitate inocentă din culcușul familial după miezul nopții?

Pentru aceste două groaznice motive, lumea de atunci merita să moară. Franz Werfel a înțeles și el iminența apusului.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Austria imperială

  1. Alex zice:

    De unde până unde ai ajuns la „o fierbere incestuoasă, homosexuală”? De la clişeul că homosexualitatea e un semn al declinului?

  2. Alex zice:

    Ce zici de teoria care compară amalgamul de națiuni Austro-Ungar cu Uniunea Europeană de astăzi? E vreun sâmbure de adevăr în analogia asta lăsând la o parte faptul că în Imperiul Habsburgic nu exista principiul autodeterminării popoarelor?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s