Umbra Sfântului Stalin

Biografia istoricului britanic Simon Sebag Montefiore din 2004, Stalin: The Court of the Red Tsar, este, spre deosebire de alte lucrări pe acelaşi vast subiect (Robert Service, Adam Ulam, clasica lucrare a lui Boris Souvarine, Roy Medvedev), un roman al anturajului celui născut în Georgia şi ajuns stăpân peste cel mai vast imperiu al secolului XX. Montefiore nu e interesat de politicianul sau de strategul militar Stalin, după cum ideologul purtând acelaşi nume nu-l fascinează pe englez. Pentru Montefiore, Stalin este, mai presus de orice, un caz psihologic, o personalitate vie, cotidiană, capricioasă, dinamică şi schimbătoare ca oricare dintre noi, ceea ce, în ordinea socială supraindividuală a dialecticii materialiste, Stalin nu putea fi.

Punctele forte ale cărții sale se definesc ca suma acestor perspective din fişa clinică privată a georgianului. Montefiore se fereşte însă de orice analiză pătrunzătoare a stalinismului, ceea ce reprezintă o scădere insurmontabilă a cărții. Nici regimurile politice şi nici economia centralizată nu reprezintă reale obiecte de interes. Doar Stalin ca individ îi atrage atenția.

Prin urmare, ce aflăm? Întâi de toate, Stalin este deja un om matur în 1932. În momentul introducerii, Nadejda Stalina, tânăra nevastã a tiranului, se sinucide la 31 de ani, suficient pentru debutul unei istorisiri sentimentale. Montefiore extrage din acest incident şocul psihologic suferit de Stalin: din această clipă, acesta va înceta sã mai resimtă milă, compasiune, ură sau iubire pentru semenii sai. Presentimentul trădării va deveni monomanie. Deşi nepersuasiv la prima vedere, Montefiore încearcă să ne convingă că inima stăpânului Rusiei moderne a murit pentru totdeauna. Svetlana Stalina, fiica sa, va fi singura ființă care va alina sentimentele văduvului (pentru a doua oară în biografia sa contorsionată) până spre finalul vieții sale.

Departe de orice asociere cu un psihopat clasic, Stalin era un cititor vorace (deținea o bibliotecă de 20,000 de volume), un tip viclean, măsurat cu vorbele, extrem de sigur pe sine, auster, obişnuit să muncească câte 16 ore pe zi, moderat în aparițiile sale publice. Cultul personalității făcea parte, sugerează Montefiore, din arsenalul unui politician de mare calibru: ruşii, fiind doar nişte țărani semianalfabeți la origini, aveau nevoie de un stăpân care să fie trimis din ceruri. Ruşii îşi iubeau ca nişte sclavi egipteni faraonul, iar Stalin nu-i putea lipsi de un nou zeu, întrupat, doar întâmplător, chiar în persoana lui. Avea obiceiul să se autoironizeze adesea pe acest subiect. Legăturile dintre marxism și secularismul cosmopolit-ecumenic al stângii nu-l contrariază pe Montefiore în regimul „comunist”, cu accente de absolutism luminat premodern, pe care îl descrie.

Defectele primului secretar al PCUS-ului provin din statura sa morală: paranoic, neavând încredere în nimeni din jurul său până la capat, rațional şi rece ca un bisturiu, calculat, serios, tenace, mincinos cu scop, Stalin adora să se răzbune pe inamicii săi reali sau închipuiți. Existența sa nu pare a fi fost pusă în slujba nici unei idei, nici unui ideal, nici unei credințe, nimic ideologic sau marxist în marșul său triumfal spre Europa centrală: toate eforturile s-au risipit în încercarea de a se apăra prin răzbunări continue, crude, sadice, de o sălbăticie înfiorătoare.

În materie de femei, Stalin oscila între pudibonderii de modă veche (desfrâul şi viaţa licenţioasă erau interzise în partid) şi recorduri libidinoase: slujnice, adolescente, femei de o noapte îi intrau în pat. Viața sa intimă era totuşi acoperită de un anume mister, iar ultimii 20 de ani din viață au fost petrecuți într-o falsă cucernicie. Nu am reușit să ne dăm seama de ce un istoric liberal, fără apetitul unui psihanalist priceput, redă în culori odioase moral viața sexuală a unui șef de stat fără să ne explice subtilele legături dintre o decizie politică precum colectivizarea și libidoul lui Stalin.

Stalin obişnuia să îşi fumeze pipa zilnic, să tragă chiolhanuri zdravene cu tovarăşii sãi în weekend, asezonate de vulgarități şi întrerupte de episoade de pierdere a cunoştinței de la prea multă băutură ingerată. Muncea noaptea şi dormea ziua, de regulă pe canapea sau pe divan. Se îmbrăca modest şi purta de obicei o unică pereche de cizme scâlciate, deşi respecta nespus uniformele militare, dovadă a simpatiilor sale marxiste pesemne. Suferea, spre finalul existenței, de singurătate, o altă temă edificatoare ideologic din câte putem observa.

Ideologic, Stalin se considera un urmaş al marelui Lenin. Învățătura lor era, cum altfel?, finală, absolută şi de neocolit. Din păcate, nu vom găsi nimic clar în privința aceasta de la istoricul englez. Din istoria lui Montefiore, cunoştințele lui Stalin în materie de marxism reies ca simpliste, rigide şi, nu în ultimul rând, irelevante în înțelegerea epocii pe care a marcat-o adânc. Pe lângă pasiunea sa de cititor (mai cu seamă de literatură rusă, pe care o cenzura după voie), Stalin adora să se uite la filme, motiv pentru care îşi construise o sală de cinema în conacul său din Moscova. Îşi făcuse chiar un obicei din a merge la operă şi era un fin cunoscător al celor mai reputate spectacole de balet din Rusia. Balerinele vremii erau prada sexuală a tovarăşilor săi bestiali, conservatori în familie, rigizi mental. Îl pasiona folclorul georgian, juca cu pricepere biliard, citea constant dosarele Securității statului (CEKA sau OGPU sau NKVD sau, mai târziu, KGB), petrecea cu voioşie, mânca de zor, dansa şi cânta melodii de pe pământurile sale natale. Stalin, mai ales spre sfârşitul vieții, îşi lua concedii lungi în Abhazia, pe țărmul estic al Mării Negre, unde deținea câteva vile ale statului. Planta sa preferată era mimoza şi îi plăcea să cultive lămâi. Stalin îşi plivea grădina cu o înverşunare egală epurării intrapartinice. Între figura mic-burgheză a georgianului și spiritul revoluționar marxist Montefiore nu observă, nici acum, vreo urmă de contradicție.

Stalin îi detesta pe americani, pe care nu-i înțelegea din pricina invidiei. Avea o proastă părere despre evrei, fiind puternic antisemit în ultimii ani de viață (ultima sa ispravă dementă, aşa-numitul „complot al medicilor”, intenționa deconspirarea unor cadre medicale de origine evreiască care acționau ca spioni americani în Uniunea Sovietică), nu dădea două parale pe altă tradiție decât cea rusească, iar, dintre personajele istorice cu care empatiza, se numărau Ivan cel Groaznic şi generalul Suvorov.

Aristocrații roşii de la curtea lui sunt, în realitate, protagoniştii cărții. Se știe doar că stânga are o simpatie ascunsă pentru ierarhii sociale milenare. După înlăturarea egalilor săi Zinoviev, Kamenev şi Buharin (legatarii lui Lenin, părintele noului stat) şi împuşcarea lui Kirov (secretarul unicului partid în Leningrad), după uciderea lui Lev Trotsky în exilul sãu mexican, Stalin îşi îngropase cei mai strălucitori colegi şi rivali de generație. Slugile sale, adevãrați potentați care aveau în mâini traiul a zeci de milioane de oameni, purtau nume ca Jdanov, Malenkov, Molotov, Kaganovici, Beria, Ejov, Iagoda etc. Nici unul nu se remarca printr-o fidelitate de stânga sau printr-o cunoaştere a ideologiei marxist-leniniste, nici măcar „intelectualul” Jdanov, însă toți erau executanți fanatici ai stalinismului. Montefiore nu suflă o vorba despre distanța multor intelectuali de stânga de versiunea precar marxistă, de șlagăr suburban, a stalinismului.

Lavrenti Beria, stăpânul serviciilor secrete şi cel împuşcat în ceafă de rivalii sai în 1953, se dovedise cel mai inteligent georgian după Stalin din Comitetul Central. Bătăuş, torționar, violator, obsedat sexual, Beria era şi un cap de familie exemplar. Tot el este răspunzător pentru prima bomba atomică experiementală detonată pe teritoriul Rusiei. Sub clădirea Securității sovietice s-au găsit scheletele unor femei tinere în ultimul deceniu. Se pare că fuseseră ucise de Beria după ce le violase. Ejov, fostul potentat al NKVD-ului înainte de Beria, fusese bătut până la sânge, i se retezaseră picioarele înainte de a muri chiar de către Lavrenti Beria. De o inteligență strălucitoare ca administrator, Beria era de o cruzime incredibilă şi de o depravare egală. Linguşitor cu Stalin, Beria a fost primul care l-a sfidat după moartea acestuia în martie 1953, ceea ce a atras încă şi mai mult ura altor potentați. Ejov, predecesorul lui Beria la conducerea poliției secrete sovietice, fusese un alcoolic bisexual dement, răspunzător pentru uciderea, din ordinul lui Stalin, a sute de mii de membrii din partid. Procesele spectacol şi marile epurări din 1937-1938 sunt semnate de Stalin şi executate de Ejov. Carnagiul era deci un sport stalinist, dar nu am înțeles nicicum ce legătură ar avea acest fapt cu marxismul sau cu stânga în genere.

Imaginea potentatului sovietic, aşa cum se desprinde din cartea lui Montefiore, se prezintă astfel: extrem de muncitor, supus şi fără personalitate în fața Stăpânului de la Kremlin, membrul Biroului Politic este alcoolic, criminal, maniac sexual, familist devotat. Divorțul nu era acceptat la vârful partidului. Toți trăiau pe picior mare într-o Rusie mutilată de sărăcie. Dețineau vile somptuoase, foste palate țariste, mâncau din magazine cu circuit special, petreceau vacanțe lungi la Soci, Batumi sau în Suhum. Deşi nu lipsiți de o anumită inteligență naturală, fiecare era mai incult şi mai puțin educat decât Stalin însuşi. Mulți dintre locotenenții lui Stalin nu dețineau studiile unui licean de astăzi. Inteligențele lor rudimentare, spre deosebire de vasta cultura a lui Lenin, sperie şi cutremură. Hruşciov, urmaşul real al stalinismului și criminal cu acte în regulă, primea câte o pipă goală în cap de la Stalin doar pentru a i se aduce aminte că nu are nimic în creier. Iată un obicei egalitarist, de adevărați camarazi comuniști! De condiții sociale umile şi inculți, agresivi şi violenți, elita sovietică semăna cu o bandă de gangsteri fioroşi în posesia unei țări uriaşe. Frica, teroarea, execuțiile publice, sclavia prin extragerea de plusvaloare din GULAG, toate dublate de imbecilitatea şi incompetența suverane, formează climatul în care Stalin putea respira în voie. Bârfa, cârteala, intriga, ura ascunsă, vendetele haiduceşti pigmentau stacojiu cerul fără relief al Kremlinului precum într-un basm arab dintr-o târzie epocă feudală.

Cu toate acestea, Stalin, în ciuda criminalității regimului său politic, are însuşirile unui lider natural absolut, naționalist, fanatic în aventura sa de a industrializa şi de a moderniza Rusia rurală, radical, pasionat de putere şi de neînduplecat. Pentru Montefiore, acesta rămâne totuși un țar, unchiul Joe al rușilor. Se pare că teama sa cea mare, probată retrospectiv, era că elitele partidului, stăpâne peste o putere politică centralizată la vârf, vor pierde credința în cauza comunistă, că se vor „îmburghezi” şi nu vor lupta întâi pentru sovietizarea întregii Europe, iar apoi a întregii lumi. Numai astfel se poate înțelege acțiunea brutală, dar rațională, de a curăța PCUS-ul de infideli, spioni, trădători, oportunişti, fie ei şi fictivi. Alegerile regulate din democrație se organizau de Stalin însuşi, sub egida GULAGUL-ului sau a promovării într-un minister puternic. Fie mureai, fie ajungeai un om devotat total Stăpânului. Stalin avea slăbiciunea, tipic țărănească, de a se răzbuna şi de a ucide odată cu cel găsit vinovat şi pe cei din familia sa extinsă. Iată că se poate muri în familie, nu doar fura prin intermediul rudelor, cum se petrece în elita societăților postcomuniste.

Aflat într-un perpetuu război politic cu locuitorii țării sale, Stalin a întâmpinat ziua de 21 iunie 1941 ca pe o dezamăgire personală, dar nu ca pe o confruntare pe care să nu o fi aşteptat cumva de mult. Armata Roşie acționa în manieră stalinistă. Generalii săi erau ca nişte animale de companie ale pasiunilor sale strategice, iar Hitler un rival ce merita admirat. Stalin poate fi oricând îmbrățișat simbolic de maniacii naționaliști ai dreptei, cei care lăcrimează la orice încarnare a puterii divine, a slavei metafizice.

În concluzie, stalinismul poate fi înțeles ca o anticameră a tuturor democrațiile est-europene de după căderea Cortinei de Fier: secretomania, minciuna de suprafață şi adevărul spus la cină, violența, abuzul în funcție, furtul, personalizarea actului politic. Elitismul este noua doctrină antidemocratică.

Elitele PCUS-ului conviețuiau în acelaşi cartier bogat, mergeau în aceleaşi limuzine negre, îşi trimiteau odraslele la aceleaşi licee şi erau menite unor căsătorii încrucişate, beau şi trăiau într-un lux comun. Ideologia era dogma asfixiantă. Nimeni nu mai citea, nimeni nu-şi mai punea întrebări în aceste cercuri rarefiate. Nevestele țeseau intrigi de curte, iar bărbații continua să administreze un imperiu ca un clan de țărani reduşi mintal. Spargerea acestor sătucuri pline de viespi şi şerpi letali continuă să fie parte din moştenirea lui Stalin. În pofida măreției sale ca lider, Stalin a greşit nelăsând în urma un prinț de statura sa morbidă. Sătenii venali ce i-au urmat au demolat statul lui Lenin şi nu dau semne să-i dea drumul din strânsoare. Aceleaşi alianțe de triburi ilegale definesc în continuare atmosfera politică din foştii sateliți ai Imperiului Roşu.

Cum poți să critici capitalismul într-o colectivitate în care valoarea de schimb nu decide încă toate raporturile sociale? Se poate vorbi de regim capitalist matur într-o societate patriarhală, trăind pe vaste porțiuni din economia de subzistență, respirând în cadrul familiei-clan, și fentând pe cât se poate cele două ingrediente eterne ale ordinii capitaliste: munca și salariul ca rezultate ale concurenței de pe piață?

Citind cartea lui Montefiore te întrebi împotriva cărui capitalism au luptat rușii și, mai târziu, est-europeni: cu certitudine nu împotriva acelui capitalism rudimentar, semi-periferic, ce avea să vină.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Umbra Sfântului Stalin

  1. laurapanait zice:

    Cum domnule! Aceasta este concluzia? Ca regimul stalinist este anticamera democratiilor est europene??? Pai despre asta era vorba?
    Eram chiar curioasa daca dumneavoastra veti face vreo legatura intre ideologia comunista si caracterele tuturor acestor lideri comunisti.
    Montefiore nu o face pentru ca nu este nevoie.
    Oricine stie toate aceste fapte gaseste raportul.
    Ideologia comunista nu este atractiva pentru toti oamenii. Majoritatea o resping instinctiv pentru ca simt pericolul. Nici nu am nevoie de analiza rationala ideologica pentru a realiza greseala sistemului. A sistemului, nu a oamenilor. Intai de toate a sistemului.
    Cata minte imi trebuie ca sa realizez ca un sistem care are ca principiu ”statul primeaza omului” imi pericliteaza libertatea si viata?
    Insa exista unii oameni carora acest principiu le impune. Acestia sunt fie altruisti si idealisti ( si nu vor ajunge niciodata sa impuna puterea pentru ca sistemul de putere in sine nu se exercita de astfel de oameni) fie violenti amorali, neaparat inapoiati ( pentru ca vad in sistemul comunist oportunitatea lumpenilor de a accede la putere).
    Sistemul comunist exista prin ametirea idealistilor de catre violenti. Opozitia nu incape si trebuie eliminata. Interesant este ca si idealistii sunt de acord cu principiul ca opozitia trebuie eliminata. Desi a omori oameni este inuman, cui pe cui se scoate, un ideal poate calca alt ideal.
    Cum gasiti dumneavoastra faptul ca toata elita comunista ruseasca ( stim ca nu numai ruseasca…) a fost o gasca de gangsteri amorali abuzivi, criminali ….
    NIci o legatura cu sistemul in sine? Sistemul nu-si alege oamenii? Nu exista nici o legatura intre principiile comuniste si oamenii care le exercita? Atractia aceasta nu poate fi decat umarea unei cauzalitati ( dupa cum ne invata Marx).

    • vicuslusorum zice:

      Multa ideologizare ieftina din partea ta. Uita-te in jur: tu vezi pe cineva peste 50 de ani care i-a citit pe Marx si Engels sau care au o idee logica si argumentat despre ei? Sa fim seriosi.

  2. laurapanait zice:

    Exact de ideologizare ieftina e vorba. Nu de studiul ”Capitalului” multiubit. De filozofia de cartier pe care o discuta oamenii in tramvai cand sunt nemultumiti de viata lor. Despre popularizarea ideilor pentru ca in practica mai departe de atat nu se ajunge. E suficient pentru a imbratisa o doctrina.
    NIci nu e lectura doctrinara comunista deosebit de interesanta….mai bine popularizarea de carciuma zic ei.
    Pe doctrinarii comunisti ii vad ca pe niste oameni inteligenti si cultivati, in mod nefericit inchisi in ideologia comunista din cauza fatalei atractii individuale pentru mecanicism. Asta e ! Cum altii au gust pentru arta, ei au gust pentru rotite. Un mod de a vedea lumea.

    • vicuslusorum zice:

      Da, e clar. Dupa tine orice slogan cretin e o forma populara de ideologie. Propaganda e ceva mai complicat de atat, macar pentru faptul ca se foloseste de o nemultumire si o serie de reflexe in gandire deja existente. Tu sincer ai impresia ca un partid sau o grupare ideologica e formata din 2-3 intelectuali la varf si restul din brute. Nu e deloc asa. Acela nu e partid.

  3. laurapanait zice:

    Da? poate ne impartasesti mai mult. Ce este un partid? Partidul comunist, de exemplu….

  4. laurapanait zice:

    Merci de definitie. Nu la asa ceva ma refeream. Mai concret, mai aplicat. Si mai putin scortos. Sa prindem ceva de comentat.

  5. Pingback: Un gangster rus | Vicuslusorum's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s