Legături primejdioase

,,Dacă ținem socoteală de toate aceste considerațiuni, revoluția de la 1848 ne apare în altă lumină. Tinerii boeri, abrogând privilegiile și introducând constituționalismul, nu aveau nimic de pierdut, iar de câștigat aveau – și nu numai în cazul în care modernizau statul român – unirea și independența! Nu vrem să negăm că au fost împinși și de alte mobile sufletești, cum e de pildă înclinația spre viața occidentală – firească la odraslele unei vechi clase boerești, rafinată prin cultura bizantină și prin amestecul cu grecii, – sau entuziasmul pentru ideile generoase, aprins de curentul ideologic european. Boerii revoluționari vor fi crezut în toată sinceritatea că se jertfesc pentru patrie, că fac un act de supremă abnegație; nu e mai puțin adevărat însă, că dacă ar fi existat la noi o clasă burgheză de care interesele lor ar fi fost direct amenințate, entusiasmul boerinașilor s-ar fi stins repede.’’ (Henric Sanielevici, Studii critice, Editura ,,Cartea Românească’’, București, 1920, p. 221)

La început a fost familia, dar familia nu a fost la Dumnezeu și Dumnezeu nu era în familie. Doi oameni își pun diferența sexuală împreună pentru a da naștere unui al treilea similar. Două familii, străine prin sânge una de alta, își unesc parte din averile lor în numele unei a treia de un singur sânge. În trecut, se întâmpla ca două triburi sau, mai târziu, două regate dușmane să își piardă ceva din fiecare, câștigând un altceva care le cuprindea pe amândouă, într-o unitate ce se voia armonioasă. Cu toate acestea, individul crede, iar simțurile nu-l înșală, că el este diferit. El este acel altceva din atâtea lucruri generale, care, dacă sunt reale, sunt astfel tocmai împotriva lui ca individ. El este suma tuturor acestor diferențe, plus o diferență specifică lui. Judecata sa nu este nici greșită, nici corectă. Fiecare dintre noi avem acea câtime de altceva care rămâne ca rest din toate cele ce sunt cumva. Însă omul se vede doar pe sine din toate ce sunt: egoist din instinct sfârșește ca egotist prin formație. Copilul este obiectul tuturor atențiilor celorlalți. Așa află tânărul vlăstar că el este un subiect stăpân pe sine. Adolescentul descoperă că nu este deajuns să fie numai un obiect de interes al părinților, ci un subiect care își poate da sieși alte însușiri. Aceste însușiri sunt tratate de parcă ar fi alte obiecte pe care subiectul le încorporează și îi devin proprietate de drept. Din această acaparare de obiecte exterioare – acaparare realizată de către sine sau de către ceilalți –, reale sau imaginare, subiectul se îmbogățește, se rotunjește și se închipuie ca un altceva cu plus, un rezultat al unor moduri noi, adăugate, cu mândrie, de subiect. Trecerea timpului nu-l învață nimic în sine. Abia atunci când lumea din afara sa începe să-i stea în cale, și apoi să-l oprime într-un fel sau altul, individul află că mai există și alții decât familia sa, colegii săi, cartierul său, orașul său, țara sa etc. Până acum subiectul a crezut că finitudinea existenței sale este propria sa infinitate. Scaunul pe care stă este Scaunul însuși, mâncarea cu care se hrănește este însăși Mâncarea și în toate, fiind stăpânit de rațiune ca atribut al său suprem, deci stăpânind-o la rândul său, el se vede pe sine ca general întrupat, ca limită, dincolo de care nu mai este nimic, a limitelor naturii. El nu înțelege că ceea ce îl leagă de ceea ce este dat în afara sa este chiar necesitatea. Raportul dintre sine și ceilalți sau celelalte este întotdeauna hotărât de primul termen.

Să umplem cu reprezentări fenomenale aceste abstracțiuni, așa cum umpli de carne un schelet. Te naști în sânul unei familii dintr-un oarecare oraș. Mama și tata, dar și o bună parte din membrii familiei extinse, sunt oameni care îți pun la dispoziție hrana, un adăpost și grija lor fără să îți ceară, pentru moment, nimic în schimb. Pe măsură ce crește, copilul află că toate cele ce îi apar sentimentelor și reprezentărilor sale drept nemijlocit sunt pline de înțeles pentru necunoscutul din afara universului său cotidian, biet univers finit. Tânărul este informat cu privire la diferența dintre identitatea sa, așa cum o știe el prin trăirea directă, și alții, despre care nu știe cu adevărat că au o altă identitate. Când va înțelege, atunci identitățile lor vor fi cuprinse în identitatea sa, care rămâne în același timp închisă generalului (pentru că ea însăși se știe general) și deschisă altora (care sunt ne-generalul străin). Dumnezeul său ortodox apare în icoane afumate de vreme. Limba sa are căldura unui cămin și cuprinderea unei grădini. Mama sa este prima femeie după care toate ce sunt și vor fi sunt măsurate, chiar când mintea nu veghează la aceasta. Tatăl său este primul și cel mai important dintre rivalii ce sunt și vor mai fi. Jucăriile sale sunt primele obiecte cărora el le poate spune ,,ale mele”. Traiul său zilnic este locul primelor plăceri și al primelor dureri, al întâii sale mulțumiri de sine. Toate îi vor apărea drept firești și așa cum se cuvin. În toate, omul vede aspirația sa spre absolut: ceea ce este trebuie să fie. În ceilalți va afla mai târziu diferența față de care tânărul va arăta doar antipatie. Doar ceea ce îi seamănă va fi acceptat. Consimțirea la altceva gâdilă plăcut simțurile și flatează dulcele sentiment al iubirii de sine. Negând diferențele, aceste determinații negative, el se va afirma triumfător pe sine ca lăcașul pozitivului, deși poate nici o bătălie nu a fost încă pierdută sau câștigată, nici un pozitiv nu a fost încă negat și nici o negație nu a fost afirmată ca pozitiv.

Maturizarea acestui sine, mai ales când lumea îi opune o rezistență scăzută sau chiar niciuna, va fi făcută pe spezele altora. Diferența va plăti pentru ceea ce este neasemănător în ea, diferență care se consideră cel mai îndreptățit să fie. Singura sărăcie acceptată este cea pe care o cunoaște din experiența bogăției sale. La fel se poate spune că se comportă în raport cu suferința fizică și sufletească, cu educația și lipsa de educație, cu succesul și insuccesul social, cu meseria bună și cea rea, cu ceea ce este de dorit și ceea ce este de respins. Un termen al raportului este acel plin după care fiecare gol este cântărit. Nu este vorba aici de a considera intoleranța ca o altă caracteristică, ci a lua intoleranța individului ca exact ceea ce este: hotarul dincolo de care tolerența sa nu mai are sens. Hic sunt leones.

Astfel se naște în om individul, iar alt mod de a căpăta personalitate nu credem să fie. Modalitatea sa de a fi este negarea a ceea ce nu este, chiar dacă tot astfel el poate fi. De vreme ce el nu știe că toate nu sunt ale sale, atunci cele ce nu sunt nici nu există (sau existența lor este amânată până ce ele îi devin posesiuni imediate: o casă din lemn și piatră nu sunt nimic ca piatră și lemn aflate în nediferențiatul pădurii sau al muntelui).

Dacă în aceste forme, prelucrate și nicidecum nemijlocite, apar obiectele cele mai concrete, care conțin în gradul cel mai înalt abstractul, atunci cum apar obiectele reflexiei, gândurile înseși? Contrar aparenței, ceea ce gândește omul despre sine, neavând un referent decât în gândire, este chiar concretul său, lucrul cel mai propriu sieși, prima sa posesiune în lista avuțiilor. Lumea moartă primește sensurile sale vii, iar acestea din urmă sunt tot ce are omul mai nemijlocit, mai aproape de sine. Icoana este materia care se află în afara sa, cea pe care mâna sa o taie, o cioplește, o vopsește în fel și chip. Dumnezeul reprezentat pe acea icoană este chiar omul însuși, suflet din sufletul lui, rațiune din rațiunea sa. Nefiind mediat decât de sentimentele și reprezentările sale și participând la rațiune, abstractul, sub orice întruchipare a sa, este chiar concretul omului. Iar, dimpotrivă, ceea ce este dat în afara sa, ca fiind aparent întâi doar în simțuri, este tot ce poate fi mai abstract. Prin medieri ale abstractului, concretul devine suportabil pentru om, altfel spus, din nou abstract, îmbogățit de negările sale anterioare.

Coborând pe pământ – acolo unde suntem, fără știrea noastră, încă în ceruri –, tot ce este mai teribil de grosolan este, într-adevăr, expresia, la un alt nivel, a ceea ce este mai rafinat, mai înalt, mai sublim din om. Orice crimă este ori o răzbunare, deci un act de dreptate, ori o cucerire, deci o afirmare a dorinței omului de a spori, ori o formă de apărare împotriva morții, în cinstea vieții. Orice crimă este o non-crimă pentru cel ce o comite. Orice justificare este înainte de orice un act al judecății omenești îndreptat contra actului propriu-zis. Nici un animal nu este considerat ucigaș, ci doar prădător. Mamiferele se reproduc, dar ele nu pot fi acuzate vreodată de viol sau lăudate pentru dragostea pe care o pun în actul împreunării. Nu s-a auzit până acum de celenterate virgine sau de crustacee păcătoase. În acest fel, numai omul este. Dar nimic nu este mai abstractizat – prin urmare, mai concret – decât în ceea ce își fac oamenii unii altora. Când omul își spune fiul lui Dumnezeu, dat în afara lumii în care ființa umană există, atunci curajul său de a se folosi de natura înconjurătoare, ca de ceva care nu are înțeles fără înțelesul pe care îl dă omul, prinde aripi. Același fenomen se regăsește în chipul în care își tratează semenii. Cei numiți păgâni sunt întruparea unei nature rele și viciate. Ei se cade a fi salvați. Niciun sacrificiu uman nu este considerat ca nefiresc. Religia, ca cea mai abstractă gândire a Absolutului, devine codul de legi al comunității, cel prin care diferendele sunt gestionate în plan concret. Alăturarea atâtor opuși – omul fiind deja învățat a trăi în contradicții – nu deranjează cursul vieții.

Pe cei pe care viața i-a investit cu putere materială, cu dominația asupra celorlalți, cu supremația cuvântului scris și cu administrarea comunității, aproape nimeni nu-i mai consideră simpli indivizi. Unul este uns al lui Dumnezeu, altul este expresia dreptății, prin celălalt vorbesc înțelepciunea și adevărul, nimeni nu este doar persoană. Fiecare se impersonalizează în concret și devine infinit, abstract, general. Fiecare își pune ființa în Dumnezeu, iar Domnului îi sunt atribuite faptele de preț ale omului. Înseși aceste imagini devin concepte tari, solidificându-se în religie. Fatalitatea, voința zeilor, ia locul arbitrarului. Orice samavolnicie se înscrie într-o poveste sacră, într-un mit pe care doar spiritul îl poate dezlega. Destinul este mai puternic decât omul, iar nimic nu scapă de privirea omului care pune rațiunea sa în toate, negându-se ca intermediar pe sine.

Umilindu-se astfel pe sine, omul înalță lumea lui Dumnezeu, a conceptelor vii și mișcătoare, deasupra lumii sale. Ce pierde în substanță materia – materia nefiind altceva decat un act spiritual – câștigă divinitatea. Cu cât este mai nefericită creatură în lume, cu atât mai fericită va fi non-creatura de pe lumea cealaltă. Nici un stăpân de oameni nu știe că este stăpân până când omul nu se descoperă pe sine în sclav ca non-om. Cu fiecare pas în timp al spiritului său, omul face istorie. Spiritul său este depozitarul tuturor momentelor sale anterioare, în care nu se regăsește în act, dar se prefigurează în idee. Natura este încă un pustiu al abstractului. Ea nu a fost încă luată în posesie ca un concret transformat în spirit. Abia când Dumnezeul său îl împinge să caute în creație faptele creatorului, omul presimte natura. Această etapă este raționalizarea naturii, deci completa sa denaturalizare. Amorful capătă forme, omogenul se rupe în eterogen, iar acest proces aparține numai spiritului și raţiunii. Știința apare deci ca materializarea dumnezeirii, concretizarea abstractului, iar omul se întoarce la sine ca domnind peste natură. Abia atunci, negând divinitatea, deci afirmându-se ca Dumnezeu, omul aruncă misterul divinității în seama naturii. Cultul zeului este înlocuit cu lenta cunoaștere ritualică a naturii. Pentru prima oară, omul se privește pe sine ca aglomerație, anihiliare și contopire de ființe individuale. Societatea este parte din esența divină, id est natură. În mijlocul ei, individualitatea se descoperă pe sine în oficierea noului cult, în care vechile determinații se regăsesc înmulțite: libertate, egalitate, dreptate socială, solidaritate, constituționalism, guvernare reprezentativă, unire și independență. Rugăciunea este munca. Cetățeanul ia locul creștinului în panoplia noului zeu. Faptele bune sunt micile gesturi cotidiene prin care fiecare pune de-o parte bunuri tangibile pentru un bine râvnit, dar de neatins în marginile acestei lumi. Cunoașterea este doar o tehnică printre altele, iar cunoașterea în sine nu este o non-tehnică. Banul apare la fel de puternic și de abstract, deci la fel de slab și de concret în reprezentările sale fenomenale, ca Sfântul Duh. Dând un ultim asalt asupra Cerului, lumea se umple de zei, iar societatea de nemurire.

Cei ce domnesc nu se mai percep pe ei înșiși decât ca expresie a binelui colectiv, a meritului, a eficienției, a priceperii practice, ca păstorii și exploratorii umanității. Ei conduc prin mandat divin – altfel zis, prin vot popular. Boierii sunt deja eroii civilizației de mâine, făuritorii viitorului. Cei ce produc mărfuri apar ca cei ce dau poporului – e adevărat, contra cost – fructele zilnice ale pământului. Ei sunt copiii timpului lor. Virtutea cea nouă este virtuozitatea de a înmulți banii. Cunoașterea aplicată neagă exercițiul rațiunii ce se gândește pe sine, în numele unui concept spiritual, cel al utilității. Metafizica cu restricții capătă chip în studiul celor empirice. Atât cei născuți să slujească altora, cât și cei aduși pe lume pentru a fi slujiți se uită unii la alții și se declară a fi ceea ce Spiritul le dictează să fie. Ființăm în cea mai buna dintre lumile posibile, cu excepția lumii reale. Ceea ce particularul se preface a nu fi, dar, în pofida sa, fiind, este într-un asemenea mod încât nici un general, nici o abstracțiune nu s-ar regăsi în conștiință fără ca ea să fie întâi particulară și concretă în materia senzorială. Tot ce a învățat omul despre sine a aflat întâi din natură. Legea gravitației nu are idee de legea gravitației, dar ea insistă să fie în fiecare particulă din cosmos. Procesul de îmbătrânire și de extincție a fiecărei fàpturi este, indiferent dacă acest proces a fost sau nu smuls din abstract și devenit concret pentru rațiunea noastră. Obiectivul nu este fără noi, deci el nu este, dar subiectivitatea suferă încă de pe urma lipsei obiectivității sale, a infinitului dat în afara sa. Oricât ne-am suci şi răsuci pe toate părțile, părțile suntem noi, fără ca părțile să fie, în mod necesar, numai noi. Întregul ne cuprinde și îl avem în noi ca parte, dar, orișicât l-am deține în Spirit, acesta ne afirmă chimic și fizic, în timp ce negația noastră rațională nu îl poate afirma abstract până la capăt. Concretul rămâne de nepătruns până la capăt, întrucât abstractul este modul nostru de a fi în lume.

***

,,Ai fost crescut cu încălțări croite din pielea fină din care se fabrică portofelele în care noi ținem paralele.’’ (Balzac, Opere, volumul II, Editura pentru Literatură și Artă, București, 1956, ,,Eugénie Grandet’’, p. 393)

Dar generalul, ceea ce este obiectiv, finit ca parte, infinit ca mulțime, se opune subiectului finit. Există momente contradictorii, negări ale obiectelor din natură pe care omul nu le poata îndura decât lăsându-se suprimat. Negările succesive sunt mijlociri care par nemijlocite. Un om moare de foame, dar nu foamea l-a ucis, ci o serie întreagă de procese ale trupului său, pe care omul este stăpân doar în măsura în care trupul este eliberat de condiționările naturii. A înțelege modurile și negările, constrângerile și libertățile pe care omul le îndură este rațiunea, dar a pune aceste moduri ale rațiunii deasupra și înaintea faptului de a fi al lucrurilor aduce cu sine și pedeapsa. Aceasta este durerea rațiunii care nu caută să se depășească negându-se cu fiecare pas în obiectele furnizate de natură.

Morala și Dumnezeu sunt precum capul și pajura în eul fiecăruia, dar materialul din care aceste două concepte sunt fabricate ține de un altceva, pe care rațiunea îl poate prelucra și chiar crea, dar numai materia – cea etern plastică – este dată ca primordială, chiar dacă spiritul nu își acceptă niciodată cu seninătate poziția secundă. A te pierde ca eu în fața naturii obiective pentru a te recupera în cunoașterea generalităților acesteia este suprema împlinire a celui care caută Adevărul.

Numai cei care se ipostaziază ca purtători ai Adevărului, ai Binelui, ai cuvântului lui Dumnezeu sunt cei care se propun pe sine mai presus de mijloacele prin care concretul se ascunde sub abstract. Toți idealiștii care refuză cu îndârjire materia nu înțeleg nimic din aceasta din urmă. Cei care se folosesc de faptele subiective, de cantitățile acestora, de datele accidentale ale vieții pentru a-și demonstra determinațiile abstracte împotriva materiei (chiar când materia le respinge determinările) sunt emulii lui Dumnezeu. Ei se substituie Divinității lor, vorbind în numele ei ca un ventriloc de duzină. Ei sunt cu toții meseriașii Absolutului. În timp ce scopul este deținerea paralelor, mijlocul este pretenția că Banii sunt chiar ei. Ei sunt exponenții libertăţii, ai zeului Pluto și a tot ceea ce este semeț tocmai pentru a-i păstra pe ceilalți în sclavie, în sărăcie, veșnic umiliți și obidiți, numind aceasta întâmplare naturală. Acești paznici ai unei cunoașteri aproximative, înguste și unilaterale se păzesc de conștiința trează a celor care nu trebuie să creadă că se găsesc în situația de a gândi pe cont propriu. Ei se țin pe ei înșiși prizonieri ai egourilor lor pentru a nu le permite celorlalți să guste din fructul oprit al libertății, cel care le spune că egoul este doar o parte și nici aceea neschimbată. Omul se crează pe sine fără știrea sa. Iluzia cea mai mare e aceea de a crede că ceea ce se petrece în conștiință nu are loc și în generalitatea materiei. Dimpotrivă: numai proprietățile generale ale materiei sunt responsabile pentru determinațiile și modurile mijlocite ale rațiunii, pentru posibilitatea rațiunii de a fi obiectivă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Legături primejdioase

  1. neantul valah zice:

    Am fost pacalit,credeam ca e vorba de boeri si lupta de clasa si pseudo modernizare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s