Feeds:
Articole
Comentarii

Omul de partid


Figura lui Ion Iliescu aparține deja istoriei recente, unui alaltăieri din care generațiile tinere nu au decât amintiri încețoşate. Pentru a înțelege de fapt climatul intelectual şi moral al epocii comuniste în România, Ion Iliescu rămâne o sursă din interior care vorbeşte încă limba regimului apus în 1989. Presupunem acest considerent, care-l face superior altor memoralişti, datorită ambiguității zero din cursus honorum al celui de câteva ori preşedinte de stat: niciodată nu s-a declarat anticomunist.

La finele anului 2014, Ion Iliescu publică un volum de memorii, supranumit “Destinul unui om de stânga”. Încă din titlul resimțim, cei desigur atenți, o contradicție: stânga nu crede într-o forță suprasensibilă numită Providență. Nimic nu ne reglează nemijlocit din afară destinele, cu excepția biologiei (fragile) şi voinței noastre, dar aşa ceva nu se cheamă destin, ci doar existență cotidiană. Ion Iliescu, pare-se, a fost ales de o forță invizibilă pentru a trăi soarta unui om “de stânga”.

Întâi de toate trebuie amintit că pe măsură ce înaintăm în lectura memoriilor lui Ion Iliescu observăm cantitatea redusă de informații din care să reiasă portretul moral al personajului. Literalmente, Ion Iliescu lasă impresia că este un ins cu o viață lăuntrică netedă şi monotonă, fără dezamăgiri şi fără entuziasme. Chestiunile de interes privat, sarea şi piperul oricărei autobiografii, nu-l interesează pe Ion Iliescu. Se poate spune, fără să exagerăm, că următoarele rânduri lămuresc excelent coloratura textului în ansamblu:

“trăsăturile şi fizionomia morală creionate în codul de comportare al comunistului – modestie, decență, simplitate, bun-simț, subordonarea intereselor personale celor generale, slujirea cu devotament a poporului, etc., etc.” (p. 413)

Pe lângă acest însuşiri “comuniste” am putea aminti austeritatea prezentării şi impresia de document oficial extins, de curriculum vitae cu lux de amănunte al întregii cariere politice din biografia lui Ion Iliescu.

Născut în portul dunărean Oltenița (între timp, comerțul pe Duăare a scăzut la cote simțitoare, Oltenița fiind în prezent un prăfuit orăşel sărac de provincie) în 1930, Ion Iliescu creşte într-o familie extinsă în toată regula. Cu rude pe jumătate legate de economia de subzistență, deci țărani, pe jumătate proletari prin Bucureşti, viitorul preşedinte observă de mic ce-i mai rău din ambele lumi: greutățile materiale de la sat, supraviețuirea în condiții precare de la periferia oraşului Bucuresti în interbelic. Parcă pentru a reduce la esență mentalitatea învechită a societății româneşti interbelice, Ion Iliescu, după ce ne expune pe larg abilitățile gospodăreşti şi însuşirile rudelor sale apropiate, oameni simpli, conchide:

“Povestea familiei mele extinse, ca să spun aşa, nu are, dacă ne gândim la vremurile acelea, nimic ieşit din comun. Fără o relație strânsă, fără solidaritate, fără legături sufleteşti puternice, nu aveai cum răzbi, cum trece peste greutăți. Era viața celor mai mulți dintre români.” (p. 21)

Organizată ierarhic în funcție de apartenența materială la o anume clasă socială, decisă de anturajul şi de mărimea familiei, familia-clan din România s-a menținut, pe fondul înapoierii premoderne a vieții rurale, până în prezent în picioare. Urbanizarea galopantă din decenile 1950-1980 nu a izbutit decât să ştirbească puțin din acest monolit oricând capabil să dea naştere la rețele clientelare şi paternalism mafiot. Clanul nu acceptă contractul liber consimțit între părți egale (departe de asemenea idei), ci legatura sigură, care se prinde ca o pecete, a sângelui. Iar, după cum se cunoaşte, ceea ce se stabileşte între oameni prin sânge piere tot prin văsare de sânge!

Reluând firul poveştii, Ion Iliescu se mută cu întreaga familie în cartierul muncitoresc Grivița în 1938, pe care-l va părăsi, totuşi, curând. Tatăl puştiului de atunci activa în postura de simpatizant comunist, fiind muncitor la bază, motiv pentru care, având în vedere ilegalitatea PCR-ului începând din anul 1924, Alexandru Iliescu face ınchisoare politică. Cu această ocazie, Ion Iliescu ne aminteşte că tatăl sau, alături de alți deținuți politici cu simpatii comuniste, fuseseră maltrțti în beciurile Siguranței din acea tulbure perioadă. Obiceiurile terorizatoare ale torționarilor Securității de mai târziu, mai ales din primii ani de după 23 august 1944, sunt puse pe seama abuzurilor de putere ale agenților Siguranței Statului, angajați de extracție socială joasă, de regulă din mahalele Bucureştiului sau din comunele limitrofe. Bătăuşii nu au partid politic şi nici ideologie, dar şefii lor educați din ministere, însă, au! Acest detaliu este omis de Ion Iliescu. Să nu uităm că România încetează să mai mimeze democrația începând cu anul 1938.

Nu aflăm nimic despre natura simpatiilor comuniste ale lui Alexandru Iliescu, în afara faptului că era un “patriot sincer” (p. 70), deşi suntem informați că soția sa de atunci (mana vitregă a lui Ion Iliescu) le împărtăşea, de asemenea, urmărită fiind de Siguranță. Mai mult de atât, Ion Iliescu se fereşte oarecum să intre în acest subiect al credințelor politice din familie. Deşi curelar ucenic pentru o vreme în perioada adolescenței, Ion Iliescu, elev silitor şi dotat intelectual, termină liceul “Spiru Haret” din capitală. După 23 august 1944, viața lui Ion Iliescu, având în vedere pedigree-ul de ilegalişti al părinților, ia o întorsătură cum nu se putea mai promițătoare:

“Spre sfârşitul anului 1944 – începutul anului 1945, a luat ființă o oraganizație UTC a elevilor din Capitală; a fost ales şi un birou, al cărui secretar era Paul Cornea, pe atunci elev în ultima clasă de liceu, ulterior student, devenit profesor la Facultatea de Filologie a Universitãții Bucureşti. Am fost cooptați în conducerea organizației atât eu, cât şi colegul Theodor Mănescu, de la Liceul “Spiru Haret”. (p. 66)

Peste mai putțn de-un an, Alexandru Iliescu moare în urma unui stop cardiac la nici 44 de ani. Familia rămasă în urma decesului se zbate în nesfârşite greutăţi materiale, dar revine la suprafață după câțiva ani. Cu această ocazie, Ion Iliescu intră puternic în mişcarea studențească procomunistă. Lecturile sale din Marx din această perioadă sunt extrem de obscure ca surse şi nu depăşesc nivelul unui referat şcolar, după cum recunoaşte însuşi tânărul comunist. Lăsând la o parte asemenea probleme abstracte și preferând practica, Ion Iliescu reușește să treacă pentru prima oară granița într-o echipă de voluntari comuniști în Iugoslavia și Albania, unde ajută la munca de pe un șantier destinat construirii unei căi ferate. Poziția politică a lui Ion Iliescu în cadrul UAER-ului (Uniunea Asociațiilor de Elevi din România) va crește în anii următori, deși nu suntem puși în temă cu privire la activitățile ideologice ale acestei asociații, mai mult sportivă, de voluntariat, de discuții libere din perspectiva lui Ion Iliescu.

În 1949 Ion Iliescu devine cu brio student al Institutului Politehnic din București, actuala Politehnică bucureșteană. În această perioadă el își va cunoaște și viitoarea soție, Nina, de origine română (pentru a dezminți anumite maladive rusofobii), care devine studentă la Institutul de Chimie Tehnologică “Mendeleev” din Moscova. După primul de studenție, Ion Iliescu pleacă la rândul lui la studii în URSS, în cadrul Facultății de Hidroenergetică al Institului Enegetic din Moscova. Ne aflăm în ultima perioadă a stalinismului dur și pur! În al doilea an de studii universitare, ca doi studenți silitori, cuminți și modești ce erau, două pilde de moralitate mic-burgheză, Nina și Ion se căsătoresc. Cu tonul său auster omniprezent, Ion Iliescu se sfiește greu și ne mărturisește că iubirea dintre el și Nina a domnit peste decenii. Lunile de practică pe teren sunt executate de viitorul președinte democratic în republicele URSS-ului din jurul Mării Caspice, ocazie cu care Ion Iliescu își îmbogățește nu doar experiențele profesionale, ci și pe cele turistice.

Până în acest punct al lecturii amintirilor nu găsim nici o mențiune precisă cu privire la maturizarea convingerilor politice ale lui Ion Iliescu. La vârsta de 23 de ani Ion Iliescu pare a fi un personaj apolitic, în sensul de sfidare a oricărei ideologii, fie ea și marxist-leninistă. Ca viitor inginer, Ion Iliescu demonstrează, într-adevăr, că a fost un student valoros, dar, să nu uităm, nu ca inginer s-a remarcat în cariera sa ulterioară! Dacă există o concepție politică asupra societății, Ion Iliescu nu ne-o amintește, ceea ce ne pune grav pe gânduri. Aflăm în schimb despre pasiunea sa pentru teatru, pinacoteci și operă, mai cu seamă după frecventarea marilor teatre din Moscova, ceea ce este în fond expresia vieții burgheze, neavând nimic în comun cu gusturile clasei muncitoare, pe care Ion Iliescu avea s-o reprezinte politic în România timp de decenii întregi.

În 1955 Ion Iliescu revine în România, unde, înainte de a lucra “în producție” (sau măcar pentru), devine curând secretar al Uniunii Internaționale a Studenților, cu sediul în Praga, Cehoslovacia. Erau comuniști acești studenți? Nu aflăm. Sunt doar studenți, la fel ca în Statele Unite sau ca oriunde în lumea aceasta, dacă ar fi să-l ascultăm pe Ion Iliescu. Gradul de apolitizare al amintirilor lui Ion Iliescu în acest punct al narațiunii este de-a dreptul dezgustător. De ce oare i-a fost rușine, atunci când și-a scris memoriile, să recunoască pe față orientarea clară a acestor organizații supranaționale, dar parte din Blocul Sovietic? Din păcate, tocmai politicul este eludat cu grijă de același Ion Iliescu. În orice caz, prin mijloace doar politice, Ion Iliescu ajunge în 1956 în Franța, unde vizitează Parisul, Strasbourg-ul și orașul Lille. Au fost câteva întâlniri la nivel înalt, prilej cu care Ion Iliescu a stabilit câteva legături, dar nu știm ce s-a discutat exact la aceste ședințe studențești. Viața în Praga se termină în 1958 pentru Ion Iliescu, dar în septembrie 1958 îl găsim deja pe memorialist la Beijing, în China lui Mao, pe care o vizitează. În 1957 Ion Iliescu, perpetuu reticent cu partea ideologică a carierei sale, este ales deputat în Marea Adunare Națională.

Escamotarea penibilă a oricăror discuții politice, ideologice, în fine, ce mai tura-vura?, de stânga, atinge culmea în 1960, când tânărul de 30 de ani Ion Iliescu, este promovat. În ce sector? În ce departament? Să-i dăm cuvântul:

“La începutul anului 1960 am trecut deci să muncesc în activul Comitetului Central al PMR, la Direcția de Propagandă și Cultură, condusă de Leonte Răutu.” (p. 172)

Despre isprăvile de maxim dogmatism stalinist ale lui Leonte Răutu s-au scris cărți. Ce are să ne spună în această privință proaspătul angajat Ion Iliescu? Sincer, nimic politic, să ne înțelegem. Aflăm câte ceva despre colegi, despre ambientul de la locul de muncă, despre unele și altele, mici și mărunte. Elefantul din cameră rămâne invizibil. Activistul Ion Iliescu se ocupă de relațiile cu minoritățile etnice din România, despre care ne amintește câteva crase banalități uzuale (p. 174)

Doi ani mai târziu, în 1962, Ion Iliescu se găsește la Secția de Învățământ, unde participă la așa-numita liberalizare a vieții publice și intelectuale de până în iulie 1971, când Ceaușescu își lansează “tezele” cu iz nord-corean. În 1964, Iliescu este reales deputat. România își redescoperă tradițiile după deceniul de sovietizare și retragerea trupelor de ocupație în 1958. Politica externă de autonomie parțială față de Moscova și drumul personal al comunismului românesc sunt privite ca realizări pozitive de către Ion Iliescu. În 1965, Iliescu revizitează Franța, unde poartă o polemică cu o comunistă îngustă la minte din PCF. Rigiditatea în gândire este pentru Ion Iliescu, în mod evident, ceva mai grav decât lipsa radicală de idei. În 1966, Iliescu ajunge în Italia, unde se tratează cu membrii PCI-ului. Pozele incluse în carte ne înfățișează un tânăr chipeș, cu alură americană, purtând ochelari de soare și ținând mâna neglijent în buzunarul de la pantaloni, în Grădinile Boboli din Florența. Oare avem sub ochi pe comunistul Ion Iliescu? Greu de crezut, dar așa este. În toamna anului 1966, Ion Iliescu vizitează Palma de Mallorca, unde face cunoștință cu Iosif Constantin Drăgan, despre care suntem puși în temă ca fiind un mecena al cadrelor didactice de la ASE, neaflând nimic despre trecutul legionar al bogătanului. Pentru Ion Iliescu, ideile politice, cum ar fi raporturile dintre clasele sociale, inegalitățile mari de venit, autoritarismul în guvernarea de stat, toate probleme largi pentru social-democrație, nu par să conteze prea mult.

Următorul sejur pe lista turistului impenitent Ion Iliescu, aflat într-o necontenită deplasare cu scop profesional necunoscut, este Iranul, unde acesta constată, probă de sagacitate politică, o “polarizare socială”. Un an mai târziu, în 1967, Ion Iliescu crește un pic în grad, fiind iarăși responsabil, dintr-o poziție de ministru, de tineretul României. Urmează vizite de lucru în Bulgaria, RDG si RFG, neuitata vizită din Coreea de Nord, unde Ion Iliescu constata depersonalizarea și lipsa de curaj în gândire a coreenilor, apoi în Egipt și Tunisia. Este de-a dreptul curios și paradoxal rolul de fals tehnocrat al celui care se ocupă de propaganda și politica regimului comunist față de sistemul de educație națională pe parcursul anilor ’60.

După 1971, Ion Iliescu ajunge la “Comitetul Județean al PCR Timiș, ca secretar cu probleme de propagandă”, fiind, în același timp, “membru supleant al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR” (p. 265). Anul 1973 îl găsește în Peru, la “Congresul Partidului Comunist” din această exotică țară.

O mostră de scriitură iliesciană, ternă și conformistă, într-un limbaj mediocru, plat și fără pic de simț critic:

“Vizita în Peru, respectiv la Lima, contactele pe care le-am avut, cu oameni care cunoșteau bine realitățile zonei, implicați în lupta politică și de idei, mi-au deschis noi căi de înțelegere și mi-au consolidat sentimentele de simpatie și de solidaritate cu lumea latino-americană, de care ne leagă multe lucruri comune din istoria noastră, ca și din procesele de schimbare și de modernizare, comune, pănă la urmă, țărilor noastre.” (p. 293)

Curând, o nouă etapă începe în viața blândului, etern moderatului, insubstanțialului și, pe deasupra, “tehnocratului” Ion Iliescu. Îi cedăm din nou cuvântul:

“În toamna anului 1974, după trei ani de activitate la Timișoara, Nicolae Ceuașescu m-a informat că voi fi propus să preiau conducerea organizației de partid Iași, ceea ce s-a discutat și s-a aprobat și în Comitetul Politic Executiv al CC al PCR”. (p. 295)

Ca întotdeauna când vine vorba de comunistul Iliescu primează “gospodărirea”, colegii “profesioniști” și “buni specialiști”, relațiile de “respect reciproc” de la locul de muncă, în general, efortul conjugat al elitelor destoinice de a moderniza țara sub stindardul PCR-ului. Nici nu ai spune că ar fi fost vreun regim totalitar până la dictatura ultimului deceniu comunist, dictatură care-l are în centru pe Nicolae Ceaușescu și clanul său, nu însă și regimul sau Partidul (deși, Iliescu este dispus să conceadă, s-au comis totuși câteva erori și malpraxisuri și la acest nivel).

Anii ’70 îl vor aduce pe Iliescu în Polonia, RDG, Italia, Grecia, Norvegia, Belgia și Olanda, iarăși Franța, până ce Ion Iliescu începe să se simtă marginalizat în partid. Era considerat o voce liberală și fusese acuzat de “intelectualism”, păcate de care nu l-am putea învinovăți astăzi, nici măcar retrospectiv. Relațiile personale cu Nicolae Ceaușescu se răcesc. După 1979 este mutat, probabil disciplinar, având în vedere portretul de minidizident pe care și-l schițează, la conducerea Consiliului Național al Apelor. De altfel, zeci de pagini din biografie sunt pline de notițe privind diverse bazine hidrografice, cursuri de ape, inundații, probleme de mediu, ca dovadă că Ion Iliescu nu este doar un politruc, ci, mai ales, un inginer, un “specialist”, un, frumos cuvânt la care trebuie să revenim pentru actualitatea sa, tehnocrat. Tot cu această neașteptată metanoia aflăm că Ion Iliescu este din ce în ce mai conștient de importanța rolului României în Europa. Blocul capitalist începe să fie din ce în ce mai ademenenitor pentru șeful Consiliului Național al Apelor din Republica Socialistă România. Ultima poziție pe linie de partid ocupată de acest carierist impenitent este cea mai joasă, cea de director al Editurii Tehnice, începând cu anul orwellian 1984.

Ruptura interioară se acutizează după 1985. Ceaușescu devine un despot stalinist detestabil care trage țara în jos. Poporul este înfometat și umilit. Până și Ion Iliescu, dacă ar fi să-i dăm crezare, ajunge să fie filat de două Dacii pline până la refuz cu securiști. Atmosfera e irespirabilă. În martie 1989 scrie, alături de Virgil Măgureanu, alt dizident de marcă, de această dată tot securist, dar unul “luminat”, de la vârful politologic al regimului comunist, o filipică anticeușistă (nu încă anticomunistă, să ne înțelegem, nici măcar social-democrată), intitulată “scrisoare-manifest” și semnată cuminte “Comitetul de Inițiativă al Frontului Patriotic Socialist”.

Urmează apoteoza decembrie 1989, de pe urmă căreia Ion Iliescu devine, dacă nu prim secretar, măcar prim revoluționar.

Rememorările se termină aici. Se prefigurează o a doua parte, de parcă nu ne-ar fi fost îndeajuns prima.

În cele din urmă, Ion Iliescu, turist pe mapamod din partea Partidului Comunist Român, nu este un om de stânga, cum pretinde în titlu, ci un aparatcik ambițios, carierist, fără idei, cosmopolit, cinstit în comparație cu alții din PCR-ul anilor 1980-1989, moderat, cu veleități intelectuale burgheze, care nu a înțeles nimic din ideologia partidului său de suflet. Dar care este acest partid? Pesemne cel al declarațiilor împăciuitoare, dar stupide și, diversionist, ținând sub preș mizeria realității economice, în care fiecare familie-clan se regăsește ca sub o umbrelă protectoare, neapărat patriotică și tradițională. Cu părere de rău, filiația PCR-PSD se dovedește a fi reală: din păcate, nici unul dintre aceste partide nu a fost vreodată de stânga. Stalinismul în treburile partidului și industrializarea forțată ca politici de stat (sau, după 1989, privatizarea în regim grăbit) nu au fost și nu vor fi vreodată prerogativele stângii.

Stânga în destrămare


Lucrarea magistrală a istoricului britanic Donald Sassoon, One Hundred Years of Socialism (1998), deşi pare relativ depăşită din punct de vedere al istoriei factuale recente, este cea mai bună colecție de date brute pentru a înțelege ideologia de stânga şi evoluția partidelor politice care se revendică de la aceasta din Europa Occidentală. Donald Sassoon realizează o compoziție mai degrabă picturală, o frescă istorică de proporții uriaşe, care acoperă intervalul 1914-2000. Chestiunile de doctrină politică sau de teorie economică ocupă o poziție secundă față de simplă relatare istorică.

Perioada de dinaintea Primului Război Mondial este socotită ca o vârstă de aur a ideologiei de stânga în întreaga Europă. Vorbim de generația care a trăit din plin Internaționala a II-a. Germania, cea mai rapid industrializată țară de pe continent, deținea cel mai puternic partid social-democrat european şi unul dintre puținele partide de stânga continentale care la începutul secolului trecut avea membrii aleşi democratic în Reichstag. În anul 1912, SPD (Partidul Social Democrat German) deținea 34,8% din parlamentarii Reichstag-ului. Singura țară cu un partid de stânga la fel de puternic în perioada prebelică este cel din Finlanda, care câştigă 47,3% din voturile alegătorilor în 1916.

Platforma stângii europene acum un veac cuprindea o versiune reformistă, gradualistă, care accepta competiția democratică între multiple partide politice ce reprezentau diferite clase sociale şi o stânga de extracție revoluționară, violentă, cu ambigue pasiuni anarhiste. Prima variantă este cea inaugurată de Eduard Bernstein (şi acceptată de August Bebel şi Karl Liebknecht) în situația particulară a Germaniei Imperiale. A două cale nu ar fi ajuns niciodată celebră în Europa fără momentul octombrie 1917, când facțiunea bolşevică, condusă de Vladimir Ilici Lenin, pune stăpânire, în chip revoluționar (discuțiile despre presupusa lovitură de stat într-un stat deja dezarticulat grav de război, aproape înfrânt, sunt futile), pe cel mai vast teritoriu politic, coerent cultural, din lume.

Stânga social-democrată se revendică de la un marxism deopotrivă vulgar şi vag: în economia modernă, cea care în care piața, patronatul şi salariații sunt actorii şi pilonii societății, există o diviziune netă între cei care care îşi câştigă salariul în schimbul muncii prestate şi cei care, fiind posesori de mijloace private de producție, trăiesc din profituri şi formele lor derivate. Cele două categorii ce rezultă din diviziunea socială a muncii alcătuiesc două sfere sociale diferite sub orice aspect al modului de organizare al vieții materiale: capitaliştii minoritari într-o parte, salariații majoritari în cealaltă. Capitaliştii, după cum se ştie, concurează pentru profituri unii cu alții, în timp ce angajații (asociați cu muncitorii industriali în secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX, pe motiv că cei mai mulți dintre cei care primeau pe atunci un salariu în schimbul muncii lor se găseau în fabrici şi uzine) luptă pentru drepturile lor salariale (întotdeauna mici şi mizere în raport cu veniturile disproporționate ale capitalistului) prin intermediul sindicatelor (sau, realmente, concurează acerb unii cu alții pentru un loc de muncă sau pentru profitul acționarilor). Lupta politică a proletarilor se făcea prin reprezentanții lor sindicali ajunşi (sau nu) în parlamentele naționale. Asigurările medicale moderne, sistemul de pensii, salariile compensatorii în situația pierderii locului de muncă, ajutorul de şomaj, salariul minim pe economie, ziua de lucru de 8 ore sunt reuşitele legislative ale stângii europene, toate de inspirație marxistă la origini. Stânga radicală, de cealaltă parte, spera în distrugerea subită a proprietății private în contul uneia colective, eliberând astfel proletariatul din jugul său sistemic şi transformându-l într-o mare de muncitori liberi de orice constrângere economică. Acest fapt se putea realiza de la sine, printr-o ultimă criză fatală a sistemului capitalist (deşi Marx nu profetizează nicăieri o asemenea apocalipsă în miniatură a pieței, cea-de-pe-ultimă-criză-economică rămâne până astăzi o idee fixă, aproape ca un animal împăiat, a stângii radicale), ce înceta să apară, sau printr-o luptă politică de clasă, având în centru avangarda proletariatului mondial în persoana revoluționarului de profesie (de regulă, practicând terorismul politic ca răspuns la teroarea poliției țariste, precum în întinsurile stepei ruseşti).

Cât priveşte ansamblul de idei morale ale stângii, spicuim câteva crâmpeie: dreptatea socială prin dispariția privilegilor economice ale unei caste de sânge, închisă şi rigid ierarhizată (mai simplu spus, stânga vrea extincția remanențelor feudale), privilegierea explicării cu mijloace ştiințifice şi raționale al oricărui aspect din natură şi societate (anihilarea din temelii a obscurantismului religios şi lichidarea oricăror proiecții metafizice) şi progresul material al umanității pentru realizarea egalității universale în drepturi, şanse şi nivel de trai între membrii societății. Umanismul meliorist şi bunăstarea hedonistă sunt cele mai superficiale efecte ale stângii moderne, copilul iluminismului secolului al XVIII-lea.

Cum a ajuns o asemenea viziune darnică asupra vieții să prindă trup în secolul al XX-lea? Odată cu începutul Primului Război Mondial, partidele socialiste europene (extrem de legate de tradițiile lor naționale şi de sindicate cu valori de grup diferite, după cum vom vedea) se găsesc într-un fatal impas: în ciuda caracterului transnațional al clasei proletariatului industrial, muncitorii germani, belgieni, ruşi, englezi, francezi îmbracă uniformele de soldați şi luptă de partea elitelor lor naționale în numele unui patriotism belicos străin pacifismului celor care se considerau încă dinainte de 1914 “dezmoşteniții pământului”. Singura realizare, dacă poate fi numită astfel, a “forței de muncă” înarmată pe granița dintre Belgia, Olanda, Luxembourg, Franța şi Germania din prezent a fost falimentul ideologic al Internaționalei a II-a creată în 1879, fără să punem la socoteală împlinirea accidentală a Revoluției Bolşevice într-o extremitate slab capitalistă a continentului.

Apariția Cominternului în 1919 avea să destabilizeze complet cea mai mare parte a partidelor social-democrate din Europa în perioada interbelică. Deodată, orice partid care intră sub incidența Cominternului leninist sfârşea prin a fi acaparat ideologic şi organizatoric de dogma marxist-leninistă a Partidului Comunist din Uniunea Sovietică (PCUS). Rând pe rând, Europa interbelică numără cu indulgență facțiuni ca Partidul Comunist Italian, Partidul Comunist Francez sau Partidul Comunist German, fără să enumerăm partidele mici şi fără reprezentativitate în viața publică (inclusiv Partidul Comunist Român, creat la 8 mai 1921). Pentru URSS, partidele comuniste europene funcționau în teorie ca sucursalele unei imense corporații ideologice cu un unic acționar: Uniunea Sovietică. Cazurile de succes în guvernarea statelor europene în perioada dintre cele două razboaie mondiale se regăsesc în Suedia, Finlanda, Norvegia şi, parțial, Danemarca. Partidul Social Democrat Suedez a format statul modern suedez şi a asistat activ la modernizarea societății suedeze. Politicile sale redistributive si crearea statului bunăstării (the welfare state) din intervalul 1950-1970 şi-au avut precursorii în cele două decenii dintre cele două conflagrații ce aveau să dividă Europa pentru 3 generații. Între 1920 şi 1940, Partidul Social Democrat Suedez nu a coborât sub 37% din sufragiile suedezilor, atingând un punct de maximă inflexiune în 1940 (peste 50% din voturi). Alături de cazul socialiştilor finlandezi, suedezii au reprezentat principalul focar social-democrat al Europei interbelice.

Partidul Social Democrat German, în schimb, scos în afara legii și dizolvat după 1934, a trecut cu greu de Marea Criză din 1929-1932. Ideologii partidului visau un drum german al progresului printr-o apreciabilă implicare a statului ca actor reformator în economia de piață. Centralizarea economiei și organizarea colectivă a producției asigurau capitalul ideologic al social-democraților germani, deși perioadele de participare în coaliții de guvernare aveau să-i pecetluiască soarta de partid incapabil să asigure crearea de locuri de muncă pentru șomerii germani din interbelic. Moderația și maturitatea parlamentară a Partidului Social-Democrat German nu au reprezentat atuuri ale stângii germane în lupta sa cu NSDAP-ul. Naziștii păreau a aduce schimbarea în 1933, nu social-democrații. Comuniștii germani erau, în schimb, reduși la statutul dezonorant de lachei ai Moscovei în mentalitatea publică.

Frontul Popular Francez domină scena politică a stângii franceze în perioada interbelică. Alături de PCF, partid al intelighenției franceze progresiste, Frontul Popular, dirijat de primul ministru francez Léon Blum, va încerca în zadar să se opună capitalismului local, parțial corporatist și învechit în comparație cu cel american de la acel moment, printr-o mai mare participare a statului în economie. Stânga franceză va continua, de asemenea, să cultive un socialism francez, o versiune galică a stângii europene, dezvoltând un specific local asociabil provincialismului ideologic.

Stânga britanică și Partidul Laburist au navigat prin perioada interbelică fără mari realizări. Proletariatul englez, maturizat în sindicate regionale încă din secolul al XIX-lea, avea deja în spate o tradiție a descentralizării care făcea Partidul Laburist cel mai puțin de stânga din Europa Occidentală. Britanicii renunțaseră și la puținul de idei marxiste din bagajul secular al partidului muncii. Singurul merit al stângii engleze interbelice este adoptarea imediată a viziunii economistului Keynes asupra raportului dintre statul modern și piața liberă ca program fezabil de politici economice odată ajuns la putere.

La finalul anilor ’30, stânga europeană pâlpâia de viață doar în nordul scandinav. Germania și estul european erau în curs de fascizare completă, în vreme ce Spania franchistă și Italia dictatorului Mussolini înlăturaseră orice formă autonomă de partid social-democrat. În Franța și Anglia (deja un Imperiu stagnant) stânga rezistă fie hăituită (mai mult o rezervație intelectuală în Franța), fie pe cale să se reformeze sub forma unei drepte soft, cu politici de control statal al capitalului. Revoluția proletară și etatizarea mijloacelor de producție fuseseră șterse din parcursul stângii europene a viitorului. Sindicatele își pierduseră majoritatea influenței lor după Marea Criza în Europa Occidentală. Un caz interesant prin contribuția sa ideologică îl reprezintă școala austro-marxistă, care va înflori și va decide o parte din politicile publice ale Austriei postbelice. Stânga italiană îl livrează Europei pe Antonio Gramsci, a cărui contribuție intelectuală la organizarea unui Partid Comunist Italian pragmatic și inovator va fi interiorizată de arhitectul comunismului italian, Palmiro Togliatti, care, deși școlit în Uniunea Sovietică, va menține o cale proprie și autonomă PCI-ului.

Anul 1945 găsește stânga divizată în întreaga Europă: deși social-democrații intră la guvernare peste tot în vestul și centrul continentului, infimele partide comuniste din interbelic înregistrează succese neașteptate în tururile de scrutin: în 1945, 26% din electoratul francez votează PCF, la fel ca 23,5% dintre finlandezi pe comuniștii locali. Între 1945-1947, comunismul câștigă legitimitate politica peste tot în Europa, ceea ce, odată cu închiderea Blocului Sovietic și a stalinizarii estului european (pe fondul unui Război Rece global), va declanșa o campanie de discreditare a partidelor comuniste ca fiind infiltrate de agenți sovietici și jucând roluri de marionete dirijate de la Moscova. Un deceniu mai târziu partidele comuniste vest-europene își vor fi reluat pozițile minuscule electoral din intervalul interbelic. Singurele excepții vor fi PCF și PCI. Stânga vest-europeană se va afla însă pentru deceniile următoare sub directa îndrumare a Statelor Unite, la fel ca și partidele de dreapta. Europa Occidentală se transformase în 1945 într-o periferie a capitalismului american, situație care va dura până la începutul anilor 1970.

Primele trei decenii de după 1945 sunt unanim recunoscute ca epoca de glorie a capitalismului. Rate de peste 5% pe an de creștere economică, bugete de stat consistente, politici publice avantajoase pentru largi grupuri sociale au schimbat proletariatul occidental într-o veritabilă aristocrație a salariaților de pretutindeni. Asigurări sociale consistente, servicii publice mai mult decât decente vor ajuta la formarea unui ethos care poate fi verificat până în zilele noastre în rândul păturii de mijloc din Europa Occidentală. Social-democrația nu și-a propus nimic mai mult decât să administreze prin intermediul statului o situație de fapt, creată de explozia producției și comerțului mondial.

Donald Sassoon va pătrunde în ițele fiecărui partid de stânga din Europa Occidentală, cu precădere în fragmentată stângă franceză (extrem de puternică ideologic), în consensualul SPD german (unde nevoia de protecție socială generală a coincis cu obsesia unei forțe de muncă angajată aproape complet – până astăzi, sectorul industrial german trebuia ajutat și ținut în picioare de către stat, în situația unui faliment, grație obsesiei germane pentru o cât mai strânsă colaborare, eficientă și practică, între păturile sociale în vederea bunăstării generale), dar și puzderia de partide socialiste scandinave, de departe cele mai solide și mai eficiente din Europa postbelică. Inflația cât mai mică, pe fondul unei rate de șomaj cât mai scăzute, productivitatea și retehnologizarea permanente, sector industrial puternic, democrație industrială în corporațiile germane, negocieri pragmatice între patronat și sindicate – acestea sunt particularitățile alianței creștin-democrate (CDU) și a social-democraților (SPD) în Germania Federală până la dispariția și înglobarea Germaniei Democrate în 1991.

În același timp un vid ideologic reformist pusese stăpânire pe social-democrația vest-europeană în primele două decenii post-1945. Avântul glorios al capitalismului de inspirație americană reducea la pasivitate majoritatea reconsiderărilor ideologice ale stângii. Pur și simplu gradul de sărăcie și de inegalitate socială atinseseră cote istorice minime. Educația publică reușise să ofere un nivel de instruire decent pentru majoritatea cetățenilor. Democrația reprezentativă era respectată și pusă în aplicare cu maxim respect pentru drepturile civile. Cu excepția Italiei înapoiate economic, dar care, cel puțin în nord, parcurge o etapă înfloritoare în anii ’60 și a Spaniei autoritariste și relativ subdezvoltată față de economiile nordice, restul Europei renaște ca niciodată din cenușă, inaugurând într-adevăr o lume nouă. Portugalia cea autoritaristă până la jumătatea anilor 1970, Grecia condusă după 1967 de către o juntă militară înnegresc un pic peisajul unei Europe mai bogată ca niciodată până atunci în trecutul său secular. Până la jumătatea anilor ’60, economiile centralizate est-europene recuperează în viteză (deci cu un oarecare recul procentual) decalaje economice ancestrale. Clasa de mijloc crește numeric pretutindeni. Orașele se extind ca polipii de la un deceniu la altul. Consumerismul este noua ideologie a masselor. Familia tradițională începe să își piardă masiv din influență. Tradițiile mor cu repeziciune. Noi generații hedoniste ies la iveală. Feminismul și revoluțiile sexuale în viața privată compun stiluri de viață care din alternative devin curând majoritare (cel putin în nordul european). Forța de muncă se dublează în majoritatea țărilor europene odată cu integrarea femeilor în societatea capitalistă ca salariate după 1975.

Politica externă a stângii vest-europene suferă modificări substanțiale pe parcursul anilor ’60. Stabilitatea militară sub patronaj american (NATO) și siguranța unei piețe comune (European Economic Community – parte din actuala European Union) îi îngăduie SPD-ul, condus de viitorul cancelar Willy Brandt (primar al Berlinului de Vest pe atunci), să inaugureze o apropiere diplomatică de Blocul Socialist (Ostpolitik). SPD-ul și-a propus încă din 1950, pentru ca apoi să renunțe la această temă, să reușească unirea celor două Germanii. Câteva decenii după, această speranță se va împlini prin aneantizarea Cortinei de Fier. Sentimentul general al vesticilor după refacerea economiilor europene s-a concretizat într-un bloc de state unite, suficient de puternice împreună pentru a contrabalansa presiunea economică și militară a Statelor Unite. Uniunea Sovietică se va schimba în dușmanul nereformat și copia falimentară ideologic a social-democrației europene orișiunde după 1975.

Odată cu criza petrolului din 1973, Europa Occidentală este lovită de stagnare economică (prin comparație cu sfertul de veac anterior) și de o creștere accelerată a prețurilor. Șomajul începe să muște adânc din angajații siguri pe sine ai economiilor vestice pentru prima oară după o generație de prosperitate fără precedent.

Statul asistențial fusese deja creat. Sindicatele recidivează puternic în Europa de Vest. Marea Britanie, Franța și chiar Germania sunt lovite de greve zgomotoase. Donald Sassoon intră pentru prima dată în culisele argumentelor economice din spatele stagflatiei europene din anii ’70. Din nefericire, stânga nu găsește nici suport ideologic, nici politici eficiente de stânga pentru a putea face față noilor vremuri. O stare de paralizie mentală se așterne la vârful elitelor partidelor social-democrate europene. Pe măsura ce anii ’70 se apropie de final, social-democrația pierde întâi bătălia de idei cu dreapta neoliberală (a carei ascensiune și dominare ideologică este acum istorie), iar apoi și pe cea politică. Cu excepția Scandinaviei, o adevărată fortăreață a social-democrației, procentajele în alegerile parlamentare sunt net în defavoarea stângii. Apariția partidelor ecologiste, “verzi”, afectează prin fragmentare electoratul tradițional social-democrat. Venirea la putere în 1979 a Partidului Conservator în Marea Britanie, condus de vizionară Margaret Thatcher, va însemna cântecul de lebădă al stângii britanice. Pe continent, SPD-ul este pus în defensivă, social-democrații francezi rămân însă în picioare și domină Franța anilor ’80, partidele comuniste sunt ca și moarte (mai ales Partidul Comunist Francez și Partidul Comunist Italian, bastioanele stângii radicale în Occident), PASOK-ul grecesc obține cele mai multe voturi ale social-democraților în sudul european din anii ’80, dar, în genere, stânga reiese vizibil ca o putere în retragere. Rapidul proces de dezindustrializare a Europei Occidentale din respectiva perioadă va provoca un ultim șoc ideologic: clasele sociale, deja transformate radical în anii ’70, dispar ca și concept politic în statutele partidelor social-democrate europene. Limbajul atenuat și propuneri firave de stânga vor lua locul vechii stângi, deja considerată utopică și prea radicală în majoritatea partidelor de stânga. Vorbăria diluată și declarații pioase de principii țin locul de orice înțelegere aplicată a realității. Răstimp, Anglia se privatiza aproape pe orice palier de utilitate și interes public(ă).

De parcă circumstanțele nefavorabile stângii demobilizate din Occident nu ar fi fost suficiente, anul 1989 va duce la scufundarea în negura istoriei a Blocului Estic, confirmând simultan terapia abrupt neoliberală a dreptei anglo-americane și eșecul total al economiei centralizate și al statului ca arbitru al economiei de piață nerestricționate. Stânga rămâne în contracție ideologică de atunci încoace, cu excepția coalițiilor de guvernare în care, în numele fals al pragmatismului și al guvernelor tehnocratice, acționează de partea celui mai liberal și sălbatic capitalist imaginabil, vânând profituri uriașe la marginea piețelor dezvoltate, undeva prin Estul Sălbatic european.

Inegalitățile sociale sunt de o generație în creștere, clasele sociale încep să își asume din nou identitatea de clan, patriarhalismul și ordinea eternă a elitelor unse de Dumnezeu fac parte din realitatea mass media, occidentalii care trăiesc din ajutoare sociale, neavând alternativă, sunt dispretuiți ca leneși și inferiori de compatrioții lor, iar stânga vegetează în așteptare, copiind până la identificare discursul unei drepte din ce în ce mai putin democrate și, totodată, creștine. Aceasta ar fi povestea pe scurt a social-democrației occidentale.

Tomul masiv al lui Donald Sassoon, în pofida unei anumite amalgamări niciodată sigură a teoriilor sociale și economice din spatele social-democrației în devenirea sa istorică, este cea mai bună enciclopedie de date și informații gazetărești, dublate de o analiză diacronică excepțională, a stângii europene din ultima sută de ani.


La marginea de est a Europei, trecutul leagă viitorul cu o mie de lacăte. Fiecare lacăt din plumb este expresia unui mister, a unui protest mereu sugrumat de falsa conștiință a locuitorilor. Asistăm la defilări militare cu fervoarea mimată a unei societăți revolute, care își regăsește sinele într-un fictiv naționalism belicos. Nu găsim totuși război al României în care înfrângerile militare să nu fie compensate de câteva bătălii câștigate strategic. Soarta popoarelor fără istorie ale Europei este să cultive aceleași gesturi crispate, sacadate și găunoase ale statelor imperiale. Liturgic imităm glorile altora, cu o întârziere de câteva decenii din punct de vedere al mentalităților. Tot ceea ce are sens întâi în Rusia sau China de astăzi, țări autoritariste până în măduva oaselor, se repetă ca un șir de farse mărunte pe bulevardele câtorva orașe umile ale Europei de Est.

Ce contează că în Vaslui, unul dintre cele mai sărace județe din România (parte a uneia dintre cele mai paupere regiuni ale Europei), angajatorul numărul 1 rămâne consiliul județean? Ce importanță are că media de vârstă a locuitorilor din Botoșani urcă vertiginos spre 60 și că avem întregi zone depopulate? Cu ce ne deranjează banalul fapt că jumătatea unei populații de dimensiunea celei a Olandei merge la privată în curte și nu a auzit de canalizare? Simpla statistică seacă care ne spune că sunt câteva milioane de români care, în afara agriculturii de subzistență, nu câștigă mai mult de 2 dolari pe zi nu impresionează pe nimeni. Nici o vână nu se umflă de furie, nici un cap nu este spart, nici o revoltă nu ne aprinde de patimă. Când ultima demnitate a celui care suferă din greu, sub apăsarea semenilor săi, este să urle și nu vrea să o facă, putem mai vorbi de umanitate? Oare nu am atins fundul dezumanizării colective? Cum se cheamă că mai ești om când îți iubești lanțurile ca pe un dat al naturii? Oare acest animal nu ar crâcni nici dacă l-ai lovi până și-ar da ultima suflare? Frica de moarte le împinge pe aceste vite de povară la pierderea ultimei zvâcniri de speranță.

Cele mai multe date ne indică că românii suferă de analfabetism funcțional și că gradul de educație formală dobândit de populație este sub standardul unei productivități moderne a muncii. Cele mai rigide forme de bigotism superstițios, fără o înțelegere reală pentru conținutul religios, se regăsesc în zone cu o rată deplasat de mare a șomajului și în care educația modernă a pătruns slab. Cele mai crase manifestări de servilism în raport cu autoritățile publice și de supușenie în fața bandelor infracționale se întâlnesc la un loc cu sărăcia, analfabetismul și mizeria materială cea mai apăsătoare. Corupția este liantul acestor comunități premoderne. Din nou, nimeni nu protestează.

Bărbatul zace dezumanizat de inutilitate prin birturi, plictisindu-se că există. El este un nimeni pe care doar alcoolul, cea mai ieftină formă de evadare într-o lume mai bună, îi aduce aminte de prezența sa biologică. Agonia sa psihologică se varsă în horcăituri, bătăi și înjurături. Fiecare zid dărăpănat, fiecare cocină, fiecare urmă de prezență umană îi aduce aminte cât de apăsător este traiul său pe acest pământ. Acest locuitor campestru din Moldova, Oltenia sau podișul Dobrogei își revarsă furia oarbă pe animalele domestice, pe sine însuși, pe puținii săi copii, dar mai ales pe spinarea nevestei. În rest, funcțiile biologice îi țin loc de conștiință. Cine îi face rău? Cine îi înrăieşte existența? În noaptea minții sale, în care lumina rațiunii nu a pătruns niciodată, forța misterioasă care îi țintuieşte de acest pământ este un alt nume pentru Dumnezeu. Delegații săi pe acest tărâm sunt cei cu putere asupra lui, preotul, primarul şi polițistul, trei monştrii însetați de plăcerea de a se simți, într-un fel sau altul, superiori acestui mort viu. Iarăşi, nici o voce nu urlă, nici un pumn nu izbeşte, nici un orăşan nu vorbeşte în numele acestor suflete moarte.

Autoritatea este aici sacră ca haşişul la iranieni.

Femeia, cea a cărei poziție socială verifică gradul de civilizație al unei societăți, curăță după animalele din curte, spală cu degetele crăpate de detergent în chiar frigul iernii, adună cute sub ochi şi zbârcituri pe ten înainte să împlinească 30 de ani. Soțul este stăpânul ei sub Dumnezeu. O lovitură ocazională la coaste nu o jenează. Nu ştie să plângă. Serile când îi şterge soțului bețivan urmele de bale din colțul gurii nu îi amintesc de reala ei putere asupra lui. Bărbatul este bărbat, spune femeia ca un automat, deprinsă să gândească în tautologii. Actul sexual nu este o împlinire, ci o corvoadă care merge direct spre sarcină. Fetele ei însă, tinere astăzi, merg la oraş şi îşi vând trupul pentru a scăpa de viața mamei lor. Fiecare prostituată din România, fiecare femeie care a practicat actul sexual pentru a-și schimba condiția socială, iar din rândul acestor femei colcăie România, este un protest viu împotriva satului în care au crescut mamele lor. Sărăcia le-a învățat că singura marfă care se caută la oraş este trupul lor, niciodată ele ca ființe depline, compuse din ceva mai mult decât carne. Statistica rea ne spune că doua treimi din femeile din Republica Moldova au practicat cel puțin o data în viață sexul pe bani. Dar familia lor tradițională nu este o altă formă de prostituție, cea în care muncile cele mai joase, treburile de slugi domestice sunt date femeii, parcă pentru a o lega pentru eternitate de vatră?

Cine îndrăzneşte să creadă că mint sau exagerez, le doresc să meargă prin satele Moldovei, ale Olteniei, ale Țării Româneşti în anul 2015. Sărăcia, foamea, promiscuitatea, analfabetismul nu secretă nici furie, nici disperare, ci doar o ceață de resemnare. Românul poate să spună că a trecut şi el pe lumea aceasta, fără să lase nimic notabil în urmă, fără să se comporte ca şi cum Dumnezeul său din icoane ar exista. Urmaşii lor fug la oraş, unde uită nu doar de unde au plecat, ci nu vor să ştie de umbra lor în amintire. O altă parte a acestor sate decimate se refugiază prin mahalele oraşelor din nordul Italiei sau pe coasta estică a Spaniei. Pe jumătate sălbatici, dresați să mârâie, nu să protesteze, dornici să practice furtişagul mic şi nu munca grea, românii nu se regăsesc niciodată împreună. Fiecare este un fost țăran pe cont propriu la drumul mare.

Nimeni nu denunță. Nimeni nu luptă. Nimeni nu strigă. Pentru ce aceste biete ființe merită atâta îngenunchere? De ce nu uită de religia lor nebuloasă, care i-a ținut secole în prostie? De ce îşi respectă stăpânii de parcă orice stăpân ar deține o aură magică în jurul său, ca un sfânt de pe catapeteasmă? De ce nu observă că religia sa are o morală pe care o poți cere preoților şi semenilor tăi? De ce nu se revoltă acest om? Din nefericire, doar constituția sa fizică ți-ar indică că aceştia sunt oameni. În ochii altora, ei sunt doar atâta: forță biologică bună de pus la muncă.

Însă cei care conduc statul şi mare parte din orăşenii care trăiesc mizer, dar încă decent, sunt nişte brute ale înapoierii. Fiarele conservatoare trebuie primele anihilate politic. Suferința celor de sub ei este sursa iubirii, bucuriile acestor paraziți cocoțați în instituțiile statului, jucând comedia democrației, umplu de silă şi furie orice cap lucid, orice privire care nu se fereşte să privească realitatea în față.

Vacuitatea ideologiilor


Societatea românească refuză normativ ideile. E o simplă observație de parcurs, nimic mai mult. Explicația se prezintă după cum urmează.

Când ne uităm cu interes la crâmpeiele de ideologie de stânga vânturată de anumite voci (inclusiv de mine), nu e prea greu de observat că mesajul este unul esențialmente intelectualist. Stângiștii români au reușit efortul de a se racorda la temele stringente ale stângii vest-europene. Am mai recuperat un decalaj, cu reculul istoric de rigoare. Ei discută despre statutul de semi-colonie, de periferie capitalistă a regiunii, mârâie cu indignare la adresa capitalului internațional corporatist, se aliniază unor proteste interesante ale câtorva mii de tineri, citește și citează din Marx, aduce în discuție tema acelor working poor de pe toate meridianele globului, în general, tânăra stângă locală este, în spirit capitalist, delocalizată. Discursul său neutru și universalist ar putea funcționa la fel de bine în Caracas sau în Luxembourg. Fiind o eflorescență universitară, învățată și nu experimentată, stânga authotonă abundă în doctoranzi, deja doctori (printre care mă enumar și eu), post-doctoranzi, asistenți, lectori, conferențiari. E un cosmopolitism străin de societatea largă și ceva prea doctrinar.

De aceea, nu e de mirare că stânga vegetează în generalități. Dacă stângiștii ar scoate capul din bucoavne și s-ar uita cu mai mult interes la societate, nu ma îndoiesc că ar avea un sentiment acut al ridicolului. De ce a fost și cotinuă stânga să fie un epifenomen în România? Întâi de toate pentru că discursul de denunțare a abuzurilor economice și de înfățișare a inegalităților sociale nu funcționează. O treime din populația (in)activă a țării nu lucrează pe piață prietenilor. De fapt, nu lucrează nicăieri. Nu au stăpâni, nu semnează contracte de muncă, teoria exploatării nu merge aici. Marx ar spune că, deși munca este o valoare de schimb ca în orice societate capitalistă, forța de muncă (și, implicit, munca abstractă) este pipernicită și localizată în câțiva poli de dezvoltare urbană. Peste 40% din populația Romaniei se găsește tot la sat, unde subzistă în afara legilor pieței. Oare trebuie să amintim faptul că stânga modernă se naște la oraș și îi apără pe angajați, al căror produs al muncii este alienat de proprietarul mijloacelor de producție? Oare stângiștii nu au idee că cel mai râvnit post de muncă în mediul rural este în aparatul bugetar? Orașele sunt și ele foste centre industriale comuniste în completă destramare. Cu excepția celor 5 orașe mari din Romania, restul se scufundă în cuferele statului. Sunt pe puțin 7 milioane de români care trăiesc în umbra statului. Când aproape jumătate din populație are ca sursă centrală de existență bugetul statului, despre ce autentică valoare de schimb vorbim? Singurul efort colectiv pe care îl fac românii se reduce doar la păstrarea pe linia de plutire a instituțiilor statului romăn. Dacă de mâine România ar dispărea ca stat, fie românii ar continua să emigreze în cadrul noului stat format, fie ar rămâne pe loc, în vatra satului. Oare ați uitat că cea mai mare mutație istorică din Capitalul este indicată de migrația de la sat la oraș?

De aceea, stângiștii ar trebui să priceapă că înainte de a denunța infrastructura puterii politice și a dominației pe clase în România (care nu prea există) mai bine ar încerca să demoleze suprastructura paternalistă, antidemocratică, religioasă și misticoidă a societății. Lupta pentru toleranță în discursul public, bătălia pentru raționalitate și transparență în cadrul statului și a pieței, distrugerea rămășițelor mentalitare tradiționale ar trebui să constituie un prim pas. Jos cu familia tradițională, sursa atâtor torturi și umilințe, întâia școală a sclaviei! Vreau să văd o stângă atee, dușmană de moarte a Bisericii, progresistă, seculară, trăind din moartea ierarhiilor rigide și a moralității conservatoare. Stânga de acum se forțează cu îndârjire să prezinte unei lumi fără loc de munca cât de mult suferă această omenire de pe urma unor capitaliști care nu plătesc taxe, dau afară ușor și storc plusvaloare cu ore peste și în cadrul zilei de muncă.

Îmi imaginez că massa de băieți de cartier (lumpenproletariat), de interlopi și de paraziți rurali ar râde în hohote auzind că cineva îi protejează de ravagiile unei piețe libere care nici măcar nu i-a prins între roțile sale.

În realitate, românii, în mare parte încă legați de fosta condiție de țărani, văd pericolul nu într-o mână de stângiști sofisticați, pe care nici nu îi iau în seamă, ci în destrămarea statului protector, a celui care oferea în comunismul autarhic și naționalist un loc de muncă și care acum le retribuie sume mizerabile. Stânga luminată, cea a tinerilor din România, nu pricepe un lucru antimodern: țăranul este o ființă care ține mult la libertarea sa de a își cheltui cum are chef timpul. În afara câtorva luni de muncă pe an, condiționată de nevoile naturale, nu de cererea de pe piață, țăranul bea, fumează, se împreunează, merge la biserică, bolește, moare și cam atât. Ce program, ce productivitate, ce organizare socială, ce respect pentru reguli găsim aici? Nimic din toate acestea. Iar românii sunt și astăzi prizonierii în gândire a unei foste țărănimi feudale. Atunci nu e de mirare că tocmai munca regularizată și continuă îi deranjează pe aceste suflete rurale. Sovieticii nu au distrus complet satul românesc în anii 1950-1960. Omogenitatea și rezistența sa au avut de suferit, dar acest sat subzistă. Supravietuiește în organizarea pe clanuri țărănești extinse până și la oraș în prezent, în pile, șmecherii și furtișaguri în familie. Aparatul de stat este compus la vârf din câteva zeci de familii și la bază din câteva mii, fiecare cu atitudine de clan. Nașul și finul stau ca paznici ai familiei tradiționale. Românul se uita la ceilalți nu ca la niște cetățeni, ci ca unii despre care întrebi țărănește: “Al cui ești tu mă?”

Sărăcia și lipsa de instrucție științifică sunt chintesența materială a satului. Cum îi transformăm pe români în salariați, în forță de muncă productivă? Iată întrebarea.

Cum îi exploatăm dragi stângiști? Dreapta românească denunță corect abuzurile pe care le observă, dar le citește în cheie culturală. Morala și etosul utopic creștin îi viciază perspectiva. E prea mult conservatorism premodern și prea puțin conservatorism burghez, capitalist, în mintea eminențelor cenușii din tabăra dreptei românești. Caracatița ciuntită a statului român adaugă un plus de orbire acestei drepte birocratice. Dacă Gabriel Liiceanu et alia ar porni o companie ideologică economică, și nu morală, împotriva societății românești, adevărul subdezvoltării noastre s-ar raționaliza pe hârtie.

Dacă stânga s-ar centra pe o critică exclusiv culturală, preluând temele dreptei dar citindu-le progresist și emancipator, și ar lăsa lecțiile economice occidentale în fundal, atunci discursul public ar începe să aibă în sfârșit ascultători.

Însă la mijloc se ridică amenințător stafia statului, singura creație colectivă a românilor. La sat ideile nu contează, ci care neamuri au cele mai bune pământuri în arendă. Arendașii bogați lucrează pe spinarea statului. Singura clasă socială sigură din Romania îi are ca membrii pe parlamentari, pe guvernanți și funcționărimea de toate rangurile. Satul tuturor s-a transformat în statul celor mai mulți români. Ravagiile capitalismului se profilează vag la orizont.

Suspiciune


Pe zi ce trece devin mai neîncrezător în raționalitatea educației moderne. Am impresia că toate teoriile, legile, formulele matematice acceptate doresc să camufleze realitatea prin iluzia oferită gratuit că aceste “reguli” predetermină experimentele și acțiunea. În mod evident este mai multă deducție brutală, greoie și plictisitoare din greșeli costisitoare decât artificii logice la mijloc. În acest sens mediocrii și submediocrii, care trec printr-o formă de învățământ fără să păstreze nimic din intenția sa, posedă o naivitate sălbatică care îi menține în contact viu cu tărâmul faptelor, în timp ce mințile calificate privesc de sus întâmplările de zi cu zi, de parcă faptele altora sunt făcute doar cu intenția ca o mână de savanți să își redacteze temele pe seama lor. Ce tâmpiți sunt aceste capete luminate care nu evoluează!  Atunci cand observ siguranța de sine și liniștea imperială cu care un economist (de pildă, aleg la întâmplare, Joseph Stiglitz) vorbește despre dezindustrializarea Americii de parcă ar fi o lecție la școală, în care doar talentul prezentării și acuratețea informației contează, simt inautencitatea și mistificarea întregii acțiuni.

Pentru a face o comparație: după ce Cehov inspectează penitenciarele de pe orientala insulă Sahalin și pornește într-o călătorie ce-l va duce prin Hong Kong, ocolind Asia și Africa cu destinația finală Europa, acesta consemnează într-o scrisoare (informația o am din biografia lui Henri Troyat) către un prieten că “lumea e frumoasă, doar oamenii sunt răi”. Constatarea este în același timp tragică, un pic frivolă și plină de speranță pentru viitor. Specialiștii în dezastre, basme și orori ai lumii noastre (economiși, sociologi, istorici etc.) decretează un lucru asemănător după ce analizează cu exactitate și talent individual traumele a milioane de oameni, tratați ca niște muște anonime, cu diferența că acești indivizi hipercalificați privesc realitatea din afara vieții lor personale (a plăcerilor lor egoiste) ca pe ceva situat într-o altă galaxie. Ori poate că termeni ca rata șomajului constituie o sursă de mulțumire de sine la un economist care știe și poate să o calculeze profesionist. Economiștii, deci, au impresia că practică o vivisecție sofisticată pe o specie de oameni situată undeva departe de strada, cartierul, orașul, regiunea, țara, continentul lor, când, ce înșelăciune rușinoasă, această realitate este chiar sub ochii lor, colcăie de viermi și se mișcă necontenit.

Doar vanitatea și egoismul, leafa, succesul social îi mână în această cursă inutilă social. Acestea sunt si germenii reușitei lor profesionale ulterioare – un rol de teatru fals și ridicol, dar popular, deci puternic. De aceea poate un est-european așteaptă o soluție rece la problemele sale materiale din partea unui consilier economic occidental hipertitrat pentru ca, după ce îi ascultă cu un interes moderat cuvântarea în care îi este descrisă situația (pe care o știe deja: încă o descriere este o suferință în plus), să conchidă că fie are în față un idiot, fie un mincinos la fel de ticălos ca oamenii reali care i-au măcinat și distrus respectul de sine, siguranța materială și îi pun în primejdie supraviețuirea culturală. Departe de a fi un catalizator al schimbării, educația superioară a celor ce sfătuiesc și consiliază societățile sărace este doar o confirmare cinică și arogantă a problemei.

O generație sau două trăind în mizerie și stagnare lângă un palat de cristal occidental începe sa creadă că doar o mișcare politică violentă poate urni lumea din loc. Distrugerea colectivă e ultimul exercițiu de reformă. Lenin stă undeva ascuns…

Furie


Îmi pierd zile şi ani din viața în mijlocul unei societăți de clanuri țărăneşti. Ce altă denumire să-i dau familiei extinse de fini şi naşi care asigură vitalitatea supraviețuirii în țara mea? Ţăranul este doar un animal. Istoria recentă arată a conspirație împotriva existenței sale. Progresul îi vrea moartea, modernitatea îl urăşte. Şi, totuşi, pe teritoriile în care se vorbeşte limba în care scriu, bestia țărănească se plimbă în libertate. Detestă rațiunea, urăşte gândirea abstractă, abia atinge limita de jos a superstiției. Îngaimă înjurături scelerate din gura sa căzută. Mizerabil, sărac, violent, ticălos, țărănia de la gurile de vărsare ale Dunării nu ştie să muncească rațional, eficient, profitabil. Orice activitate se leagă de traiul de pe o zi pe alta: a mânca, a bea, a defeca. În acelaşi registru al zoologiei oligofrene, țăranul se reproduce. În inima mea încolțeşte dorința crimei: câtă bucurie desăvârşită aş trăi de le-aş vedea pe aceste creaturi iraționale şi buimace din România puse la jug, exploatate până la sânge, torturate de societăți superior organizate. Capitalişti din toate țările, adunați-vă în partea asta a Europei şi biciuți-i până la os! Şi poate îmi dați si mie un post de supraveghetor pentru a putea fi fericit. Moarte țăranului, moarte familiei tradiționale, moartea clanului consangvin, ce vis! O moarte violentă, pe măsura lor, carne fără suflet.

Umbra Sfântului Stalin


Biografia istoricului britanic Simon Sebag Montefiore din 2004, Stalin: The Court of the Red Tsar, este, spre deosebire de alte lucrări pe acelaşi vast subiect (Robert Service, Adam Ulam, clasica lucrare a lui Boris Souvarine, Roy Medvedev), un roman al anturajului celui născut în Georgia şi ajuns stăpân peste cel mai vast imperiu al secolului XX. Montefiore nu e interesat de politicianul sau de strategul militar Stalin, după cum ideologul purtând acelaşi nume nu-l fascinează pe englez. Pentru Montefiore, Stalin este, mai presus de orice, un caz psihologic, o personalitate vie, cotidiană, capricioasă, dinamică şi schimbătoare ca oricare dintre noi, ceea ce, în ordinea socială supraindividuală a dialecticii materialiste, Stalin nu putea fi.

Punctele forte ale cărții sale se definesc ca suma acestor perspective din fişa clinică privată a georgianului. Montefiore se fereşte însă de orice analiză pătrunzătoare a stalinismului, ceea ce reprezintă o scădere insurmontabilă a cărții. Nici regimurile politice şi nici economia centralizată nu reprezintă reale obiecte de interes. Doar Stalin ca individ îi atrage atenția.

Prin urmare, ce aflăm? Întâi de toate, Stalin este deja un om matur în 1932. În momentul introducerii, Nadejda Stalina, tânăra nevastã a tiranului, se sinucide la 31 de ani, suficient pentru debutul unei istorisiri sentimentale. Montefiore extrage din acest incident şocul psihologic suferit de Stalin: din această clipă, acesta va înceta sã mai resimtă milă, compasiune, ură sau iubire pentru semenii sai. Presentimentul trădării va deveni monomanie. Deşi nepersuasiv la prima vedere, Montefiore încearcă să ne convingă că inima stăpânului Rusiei moderne a murit pentru totdeauna. Svetlana Stalina, fiica sa, va fi singura ființă care va alina sentimentele văduvului (pentru a doua oară în biografia sa contorsionată) până spre finalul vieții sale.

Departe de orice asociere cu un psihopat clasic, Stalin era un cititor vorace (deținea o bibliotecă de 20,000 de volume), un tip viclean, măsurat cu vorbele, extrem de sigur pe sine, serios, obişnuit să muncească câte 16 ore pe zi, moderat în aparițiile sale publice. Cultul personalității făcea parte, sugerează Montefiore, din arsenalul unui politician de mare calibru: ruşii, fiind doar nişte țărani semianalfabeți la origini, aveau nevoie de un stăpân care să fie trimis din ceruri. Ruşii îşi iubeau ca nişte sclavi egipteni faraonul, iar Stalin nu-i putea lipsi de un nou zeu, întrupat, doar întâmplător, chiar în persoana lui. Avea obiceiul să se autoironizeze adesea pe acest subiect. Legăturile dintre marxism și secularismul cosmopolit-ecumenic al stângii nu-l contrariază pe Montefiore în regimul “comunist”, cu accente de absolutism luminat premodern, pe care îl descrie.

Defectele primului secretar al PCUS-ului provin din statura sa morală: paranoic, neavând încredere în nimeni din jurul său până la capat, rațional şi rece ca un bisturiu, calculat, serios, tenace, mincinos cu scop, Stalin adora să se răzbune pe inamicii săi reali sau închipuiți. Existența sa nu pare a fi fost pusă în slujba nici unei idei, nici unui ideal, nici unei credințe, nimic ideologic sau marxist în marșul său triumfal spre Europa centrală: toate eforturile s-au risipit în încercarea de a se apăra prin răzbunări continue, crude, sadice, de o sălbăticie înfiorătoare.

În materie de femei, Stalin oscila între pudibonderii de modă veche (desfrâul şi viaţa licenţioasă erau interzise în partid) şi recorduri libidinoase: slujnice, adolescente, femei de o noapte îi intrau în pat. Viața sa intimă era totuşi acoperită de un anume mister, iar ultimii 20 de ani din viață au fost petrecuți într-o falsă cucernicie. Nu am reușit să ne dăm seama de ce un istoric liberal, fără apetitul unui psihanalist priceput, redă în culori odioase moral viața sexuală a unui șef de stat fără să ne explice subtilele legături dintre o decizie politică precum colectivizarea și libidoul lui Stalin.

Stalin obişnuia să îşi fumeze pipa zilnic, să tragă chiolhanuri zdravene cu tovarăşii sãi în weekend, asezonate de vulgarități şi întrerupte de episoade de pierdere a cunoştinței de la prea multă băutură ingerată. Muncea noaptea şi dormea ziua, de regulă pe canapea sau pe divan. Se îmbrăca modest şi purta de obicei o unică pereche de cizme scâlciate, deşi respecta nespus uniformele militare, dovadă a simpatiilor sale marxiste pesemne. Suferea, spre finalul existenței, de singurătate, o altă temă edificatoare ideologic din câte putem observa.

Ideologic, Stalin se considera un urmaş al marelui Lenin. Învățătura lor era, cum altfel?, finală, absolută şi de neocolit. Din păcate, nu vom găsi nimic clar în privința aceasta de la istoricul englez. Din istoria lui Montefiore, cunoştințele lui Stalin în materie de marxism reies ca simpliste, rigide şi, nu în ultimul rând, irelevante în înțelegerea epocii pe care a marcat-o adânc. Pe lângă pasiunea sa de cititor (mai cu seamă de literatură rusă, pe care o cenzura după voie), Stalin adora să se uite la filme, motiv pentru care îşi construise o sală de cinema în conacul său din Moscova. Îşi făcuse chiar un obicei din a merge la operă şi era un fin cunoscător al celor mai reputate spectacole de balet din Rusia. Balerinele vremii erau prada sexuală a tovarăşilor săi bestiali, conservatori în familie, rigizi mental. Îl pasiona folclorul georgian, juca cu pricepere biliard, citea constant dosarele Securității statului (CEKA sau OGPU sau NKVD sau, mai târziu, KGB), petrecea cu voioşie, mânca de zor, dansa şi cânta melodii de pe pământurile sale natale. Stalin, mai ales spre sfârşitul vieții, îşi lua concedii lungi în Abhazia, pe țărmul estic al Mării Negre, unde deținea câteva vile ale statului. Planta sa preferată era mimoza şi îi plăcea să cultive lămâi. Stalin îşi plivea grădina cu o înverşunare egală epurării intrapartinice. Între figura mic-burgheză a georgianului și spiritul revoluționar marxist Montefiore nu observă, nici acum, vreo urmă de contradicție.

Stalin îi detesta pe americani, pe care nu-i înțelegea din pricina invidiei. Avea o proastă părere despre evrei, fiind puternic antisemit în ultimii ani de viață (ultima sa ispravă dementă, aşa-numitul “complot al medicilor”, intenționa deconspirarea unor cadre medicale de origine evreiască care acționau ca spioni americani în Uniunea Sovietică), nu dădea două parale pe altă tradiție decât cea rusească, iar, dintre personajele istorice cu care empatiza, se numărau Ivan cel Groaznic şi generalul Suvorov.

Aristocrații roşii de la curtea lui sunt, în realitate, protagoniştii cărții. Se știe doar că stânga are o simpatie ascunsă pentru ierarhii sociale milenare. După înlăturarea egalilor săi Zinoviev, Kamenev şi Buharin (legatarii lui Lenin, părintele noului stat) şi împuşcarea lui Kirov (secretarul unicului partid în Leningrad), după uciderea lui Lev Trotsky în exilul sãu mexican, Stalin îşi îngropase cei mai strălucitori colegi şi rivali de generație. Slugile sale, adevãrați potentați care aveau în mâini traiul a zeci de milioane de oameni, purtau nume ca Jdanov, Malenkov, Molotov, Kaganovici, Beria, Ejov, Iagoda etc. Nici unul nu se remarca printr-o fidelitate de stânga sau printr-o cunoaştere a ideologiei marxist-leniniste, nici măcar “intelectualul” Jdanov, însă toți erau executanți fanatici ai stalinismului. Montefiore nu suflă o vorba despre distanța multor intelectuali de stânga de versiunea precar marxistă, de șlagăr suburban, a stalinismului.

Lavrenti Beria, stăpânul serviciilor secrete şi cel împuşcat în ceafă de rivalii sai în 1953, se dovedise cel mai inteligent georgian după Stalin din Comitetul Central. Bătăuş, torționar, violator, obsedat sexual, Beria era şi un cap de familie exemplar. Tot el este răspunzător pentru prima bomba atomică experiementală detonată pe teritoriul Rusiei. Sub clădirea Securității sovietice s-au găsit scheletele unor femei tinere în ultimul deceniu. Se pare că fuseseră ucise de Beria după ce le violase. Ejov, fostul potentat al NKVD-ului înainte de Beria, fusese bătut până la sânge, i se retezaseră picioarele înainte de a muri chiar de către Lavrenti Beria. De o inteligență strălucitoare ca administrator, Beria era de o cruzime incredibilă şi de o depravare egală. Linguşitor cu Stalin, Beria a fost primul care l-a sfidat după moartea acestuia în martie 1953, ceea ce a atras încă şi mai mult ura altor potentați. Ejov, predecesorul lui Beria la conducerea poliției secrete sovietice, fusese un alcoolic bisexual dement, răspunzător pentru uciderea, din ordinul lui Stalin, a sute de mii de membrii din partid. Procesele spectacol şi marile epurări din 1937-1938 sunt semnate de Stalin şi executate de Ejov. Carnagiul era deci un sport stalinist, dar nu am înțeles nicicum ce legătură ar avea acest fapt cu marxismul sau cu stânga în genere.

Imaginea potentatului sovietic, aşa cum se desprinde din cartea lui Montefiore, se prezintă astfel: extrem de muncitor, supus şi fără personalitate în fața Stăpânului de la Kremlin, membrul Biroului Politic este alcoolic, criminal, maniac sexual, familist devotat. Divorțul nu era acceptat la vârful partidului. Toți trăiau pe picior mare într-o Rusie mutilată de sărăcie. Dețineau vile somptuoase, foste palate țariste, mâncau din magazine cu circuit special, petreceau vacanțe lungi la Soci, Batumi sau în Suhum. Deşi nu lipsiți de o anumită inteligență naturală, fiecare era mai incult şi mai puțin educat decât Stalin însuşi. Mulți dintre locotenenții lui Stalin nu dețineau studiile unui licean de astăzi. Inteligențele lor rudimentare, spre deosebire de vasta cultura a lui Lenin, sperie şi cutremură. Hruşciov, urmaşul real al stalinismului și criminal cu acte în regulă, primea câte o pipă goală în cap de la Stalin doar pentru a i se aduce aminte că nu are nimic în creier. Iată un obicei egalitarist, de adevărați camarazi comuniști! De condiții sociale umile şi inculți, agresivi şi violenți, elita sovietică semăna cu o bandă de gangsteri fioroşi în posesia unei țări uriaşe. Frica, teroarea, execuțiile publice, sclavia prin extragerea de plusvaloare din GULAG, toate dublate de imbecilitatea şi incompetența suverane, formează climatul în care Stalin putea respira în voie. Bârfa, cârteala, intriga, ura ascunsă, vendetele haiduceşti pigmentau stacojiu cerul fără relief al Kremlinului precum într-un basm arab dintr-o târzie epocă feudală.

Cu toate acestea, Stalin, în ciuda criminalității regimului său politic, are însuşirile unui lider natural absolut, naționalist, fanatic în aventura sa de a industrializa şi de a moderniza Rusia rurală, radical, pasionat de putere şi de neînduplecat. Pentru Montefiore, acesta rămâne totuși un țar, unchiul Joe al rușilor. Se pare că teama sa cea mare, probată retrospectiv, era că elitele partidului, stăpâne peste o putere politică centralizată la vârf, vor pierde credința în cauza comunistă, că se vor “îmburghezi” şi nu vor lupta întâi pentru sovietizarea întregii Europe, iar apoi a întregii lumi. Numai astfel se poate înțelege acțiunea brutală, dar rațională, de a curăța PCUS-ul de infideli, spioni, trădători, oportunişti, fie ei şi fictivi. Alegerile regulate din democrație se organizau de Stalin însuşi, sub egida GULAGUL-ului sau a promovării într-un minister puternic. Fie mureai, fie ajungeai un om devotat total Stăpânului. Stalin avea slăbiciunea, tipic țărănească, de a se răzbuna şi de a ucide odată cu cel găsit vinovat şi pe cei din familia sa extinsă. Iată că se poate muri în familie, nu doar fura prin intermediul rudelor, cum se petrece în elita societăților postcomuniste.

Aflat într-un perpetuu război politic cu locuitorii țării sale, Stalin a întâmpinat ziua de 21 iunie 1941 ca pe o dezamăgire personală, dar nu ca pe o confruntare pe care să nu o fi aşteptat cumva de mult. Armata Roşie acționa în manieră stalinistă. Generalii săi erau ca nişte animale de companie ale pasiunilor sale strategice, iar Hitler un rival ce merita admirat. Stalin poate fi oricând îmbrățișat simbolic de maniacii naționaliști ai dreptei, cei care lăcrimează la orice încarnare a puterii divine, a slavei metafizice.

În concluzie, stalinismul poate fi înțeles ca o anticameră a tuturor democrațiile est-europene de după căderea Cortinei de Fier: secretomania, minciuna de suprafață şi adevărul spus la cină, violența, abuzul în funcție, furtul, personalizarea actului politic. Elitismul este noua doctrină antidemocratică.

Elitele PCUS-ului conviețuiau în acelaşi cartier bogat, mergeau în aceleaşi limuzine negre, îşi trimiteau odraslele la aceleaşi licee şi erau menite unor căsătorii încrucişate, beau şi trăiau într-un lux comun. Ideologia era dogma asfixiantă. Nimeni nu mai citea, nimeni nu-şi mai punea întrebări în aceste cercuri rarefiate. Nevestele țeseau intrigi de curte, iar bărbații continua să administreze un imperiu ca un clan de țărani reduşi mintal. Spargerea acestor sătucuri pline de viespi şi şerpi letali continuă să fie parte din moştenirea lui Stalin. În pofida măreției sale ca lider, Stalin a greşit nelăsând în urma un prinț de statura sa morbidă. Sătenii venali ce i-au urmat au demolat statul lui Lenin şi nu dau semne să-i dea drumul din strânsoare. Aceleaşi alianțe de triburi ilegale definesc în continuare atmosfera politică din foştii sateliți ai Imperiului Roşu.

Cum poți să critici capitalismul într-o colectivitate în care valoarea de schimb nu decide încă toate raporturile sociale? Se poate vorbi de regim capitalist matur într-o societate patriarhală, trăind pe vaste porțiuni din economia de subzistență, respirând în cadrul familiei-clan, și fentând pe cât se poate cele două ingrediente eterne ale ordinii capitaliste: munca și salariul ca rezultate ale concurenței de pe piață?

Citind cartea lui Montefiore te întrebi împotriva cărui capitalism au luptat rușii și, mai târziu, est-europeni: cu certitudine nu împotriva acelui capitalism rudimentar, semi-periferic, ce avea să vină.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 87 other followers