Antimodernul

De la epiderma pana la alegerea intonatiei cuvintelor, alegerea contrara il tradeaza veghindu-l pe antimodern.

Observi cum putorile mediocre si ordinare zac sub o umbrela la marginea drumului, nu vei calca pe acolo pana locul nu se va asana. Ii vezi ca nu citesc nimic, citeste in draci. Autorii cititi de ei, in schimb, sunt nefrecventabili ca petele de sifilis. Ii vezi ca fac sport sau drumetii in fiecare weekend, te autocondamni la o luna de sedentarism. Ii vezi ca se uita la emisiuni jegoase, nu te uita la nimic. Le plac filmele de la cinema, tu le preferi pe cele de acasa, cu vechime si fara audienta. Iti atrag atentia ca nu fumeaza, scoti pipa si iti indesi tutunul cel mai puturos in ea. Nu asculta muzica veche, tu nu asculta-o pe cea noua! Nu le plac artele plastice, obliganda-te sa privesti incordat o jumatate de ora pe zi un album cu Tintoretto sau Caravaggio. Detesta clasicul, indoapa-te cu Lucretius, Seneca, Suetoniu, Saint Simon si Baudelaire! Gasesc cartile lungi dificile, nu citi nimic sub 200 de pagini! Nu gusta poezia mai veche de 1900, tu fa pe dos: citeste doar ce nu le convine dupa acelasi an si cat mai mult ante.

Sunt democrati si toleranti, spune-le cat adori marsurile camasilor brune si a celor negre! Gasesc razboiul sangeros, tu vorbeste-le despre eroism si curatarea prin eradicarea a umpluturilor omenirii. Cand ii gasesti pesimisti si fara viata, fii vibrant si aureolic ca zeul Apollo! Scriu putin fiindca nu pot mai mult, tu scrie precipitant ca o cataracta. Ingroapa-i sub greutatea torentelor tale de smirna, aur si tamaie. Sunt cinici, fii religios, nu au credinta, tu crede! Resping crestinismul, apara-l. Fac temenele la icoane, acuza-i de superstitie babeasca. Sunt aventurieri si experiementalisti, fii teoretic si candid! Calca cu siguranta pe drumurile cunoscute si mergi prin buruieni doar cand ei nu sunt pe alaturi. Le plac femeile interesante, vorbeste-le de mediocritatea pe care o indragesti la ele! Sunt fideli, fii curvar! Sunt curvari, adu-le aminte cat de josnici sunt, sclavi ai tentatilor. Au o parere buna despre femei, nu te feri sa recunosti cat de perfide sunt! Sunt misogini, vorbeste-le de dragostea poetilor! Stramba din nas la manele, danseaza si pocneste din degete in cantecul baiaderei tiganoase! Casca la Mahler, arunca-le privirea pe care doar viermii o merita! Nu le plac emfaza, cuvintele neintelese si frazele lungi, intocmai asa sa vorbesti! Iau drept convenabil naturelul inculturii, adu-le aminte de prostia ignorantei.

Nu sunt moralisti, vorbeste-le de Marc Aureliu si La Bruyere. Nu arunca gunoi pe strada, fa-o chiar in fata lor. Il arunca, arata-le cata scarba ti-e de gestul lor!

In genere, orice ar fi pe gustul paclei poporului, tu ramai in opozitie, in contradictie, in raspar, in antinomie, un antidot al demosului. Si pentru nici o secunda sa nu uiti cat de putin ravnesti la originalitate, pe care doar scarna de rand a inventat-o. Fii om in adancuri si altfel in aparenta, doar ca aparentele si fumurile lor sa fie date in vileag.

Tu esti in toate pisica neagra a lui Poe, nu uita!

Elogiul prejudecatii

Orice prejudecata fara girul experientei are statut de calomnie. Ca atare, ceea ce trece in ochii multora drept prejudecata, altfel spus o conceptie predecesoare faptei, are de-a face cu gratuitea unei fantezii incriminante sau a unei acuze imaginare. In schimb autenticele prejudecati au de cele mai multe ori greutatea lucrului cantarit cu migala de experientele vietii.

Si de aceea atunci cand o prejudecata apare in limbajul partenerului de dialog, intreaba-te cat este fructul acru al experientei si cat voluntarism malitios. Si sunt in stare sa fac ramasag cu oricine ca prejudecatile sunt de regula corecte si adevarate in cotidian.

Cat priveste blamul penibil de a nu gandi in preconceptii, tind sa le dau dreptate celor care sunt de parere ca acest blam este prin natura sa o imensa defavoare adusa gandirii libere. Dar in prejudiciere se gandeste mai putin decat se sintetizeaza acte, intamplari, fenomene si evenimente, asa partiale cum, de altfel, sunt.

Cine, bunaoara, a stat la coada in spatele unei tarle de tigani, stie la fel de bine ca mine la ce efort sustinut sunt supuse narile, ochii, auzul si facultatea acceptarii celuilalt. Inaintea rasismului vorbesc simturile noastre pentru noi.

Fatalitatea pasiunilor

Cat de detestabila poate fi intruziunea oamenilor egoisti, a celor care sufera de o dilatatie a ego-ului (crizele biliare ale sinelui: ocazie de confesiuni si gemete jalnice), in momentele de respiro cand metabolismul propriu paseste mai apasat si pare-se domolit. Si nu te irita atat vibratia antenelor lor, cat pretentia morala impersonala si impresionanta ca asa se cuvine. Nimic nu conteaza mai tare in societate decat autonomia economica de ceilalti: pentru asa ceva s-au inventat banii, pensile viagere, rentele etc (dar nu creditele sau imprumuturile). A incerca sa fii stapan pe tine insuti implica a priori o situatie financiara sigura. Din clipa in care legaturile cu ceilalti se circumscriu dupa pretentii spirituale, etice, dupa asa-numitele principii, stransoarea celorlalti slabeste proportional cu absenta cauzei eficiente: o datorie in bunuri. Nici un dar fara contra-darul sau, dupa cum zicea Marcel Mauss. Ce poate fi mai demonstrativ pentru asertiunea ca orice morala este in fond capriciu hormonal amestecat cu viclenie tactica si obtuzitate utilitarista (pentru ca ratiunea placerii comune scapa din calcul) decat instanta in care ceilalti nu iti pretind nimic moral fara sa iti fi cerut si sa fii primit inainte ceva (orice) material?

Etica actuala (sau pulverizarea ei aparenta intr-o puzderie de conduite haotice) are in continuarea incrancenarea marilor incordari si a asprelor urcusuri: la ce bun sa vorbim de valori daca nu le impartasim cu altii, adica daca, in prealabil sau in simultaneitate, nu le impunem deja? Cine poate vietui pe o insula pustie in care valorile se intretin din focul care le aprinde? Valoarea se prinde de carnea omului ca un harpon: nu e doar niciodata vreun foc sacru ce isi hraneste combustia din sine. Ce ar fi un Robinson Crusoe fara capre, Vineri sau canibali? O abstractiune kantiana, un ideal de abnegatie admirabila, dar fara efect. Lantul este efectul oricarei valori, iar traiul in comun liantul sau. Caut cu melancolie si speranta in palimpsestul naturii noastre acele hieroglife ale puritatii noastre originare si gasesc totusi rudimente de naturalete cu care Cel Ascuns ne-a inzestrat si imi dau seama ca Jean-Jacques Rousseau nu a fost atat de departe de adevar pe cat l-au impins exagerarile felului sau de a scrie.

Adaugire explicativa, Ad usum Delphini (se pare ca dificultatea de intelegere este pentu cei obisnuiti sa citeasca numai ziare doar o alta obscenitate):

Textul de mai sus porneste dintr-o mirare personala. Cum Dumnezeu nu mai exista pentru cei de rand, valorile nu detin un punct abstract de echilibru. Dar aceasta situatie de dezmostenire etica nu duce la haos moral, ci dimpotriva: valorile sunt cu atat mai dure si mai prezente in viata cotidiana, cu cat resorturile lor sunt legate de obiecte, bunuri, proprietati, bani etc. Nimic nu este gratuit si valoarea pe care o atribuim unui lucru functioneaza ca o presiune simbolica care afecteaza natura noastra premoderna, precitadina, preartificiala. Iar telosul moralei actuale este de a-i face pe oameni atat de dependenti unii de altii inca ipoteza unei individualitati eliberate de constrangeri tine de o versiune antisociala a moralei. Ca atare, nimeni nu mai este natural, ci fiecare gest este o prelucrare in concret a unora de altii si vice versa. Ce era oare atat de greu de depistat in fragmentul de mai sus?!

http://sexreader.wordpress.com/2012/05/15/va-curge-n-valuri-sperma-ca-aurul-din-rhin/

La bella estate

Imi aduc aminte de parca ar fi fost deunazi o dupa-amiaza insorita de acum 5 ani (da, pe atunci era) cand pe o banca din Parcul Ioanid am citit La Bella Estate a lui Cesare Pavese in compania unei domnisoare blonde de o asemenea frumusete rapitoare incat mi-am dorit ca ceva din licorile ascunse ale trupului ei sa se reverse din paginile cartii lui Pavese. Dar banuiesc ca tot farmecul venea din microromanul splendid tradus la noi prin O vara de neuitat (plus Plaja) si mai putin din realitatea excitanta pe care o traiam.

Ei bine, astazi am reluat povestea croitoresei Ginia. Pe scurt: o adolescenta de nici 17 ani, orfana si traind cu fratele sau Severino, un muncitor oarecare nu cu mult mai in varsta, trece prin acea perioada a vietii cand fetele doresc cu ardoare sa isi piarda virginitatea si sa devina femei. Romanul se desfasoara intr-o mahala saraca a unui oras industrial, probabil Torino, pe care Pavese l-a construit ca opus al “colinelor” sale mult iubite, in care proletarii si artistii damnati, pictorii saraci ai boemei isi fac impreuna veacul.

Ceea ce este colosal de frumos, de tandru in La Bella Estate tine de arta lui Pavese: povestea pierderii inocentei este spusa de Ginia si, in acest fel, urmarim pas cu pas cum o minte simpla, fara prejudecati, cum un suflet naiv si tanar de fata se preschimba in femeia vietii mature si a deziluziei. Ginia o cunoaste pe Amelia, o prostituata bisexuala bolnava de sifilis, zvapaita si zglobie, care, in schimbul banilor pentru palarii, rujuri, rochii si eventual ciorapi, se oferea pictorilor pentru a le poza nud. Ginia este fascinata de feminitatea matura si misterioasa, incercata in atatea, a Ameliei, nu mult trecuta de 20 de ani la randul ei, si incep amandoua sa frecventeze cafenelele, sa mearga la cinema, sa simta sub tocuri bulevardul ud al orasului la miez de noapte. Ginia se comporta de parca nu ar sti ca Amelia, fata de majoritatea muncitoarele din cartier, este doar o tarfa, dar totusi domnoasa. Ginia o invidiaza si ar vrea sa isi probeze in ochii ei ca este o femeie mai atragatoare decat Amelia. Amelia se simte atrasa ca o lesbiana de Ginia, in care ghiceste o versiunea mai tanara a ei insasi. Duiosia, atractia fata de fructul oprit, inocenta ce se spulbera pagina cu pagina in marunte cioburi, amestecul de naivitate si intuitie feminina (erotica, sexuala) sunt fermentul verii de neuitat in care Ginia se indragosteste de un sergent cu veleitati de pictor, Guido, si i se ofera trupeste – intr-un decor sordid – acestuia. Pavese scrie ca si cum prima dragoste a femeii este doar instinct sexual sublimat, sfasiata de virilitatea unui Guido sau Rodrigues (portughezul cu care Amelia se culca actualmente – si poate ca pana si cu Guido), doi semizei indiferenti in ochii femeilor incitate.

Ultima bariera prin care Ginia, deja somera, se lasa in voia destinului Ameliei si se hotaraste sa ia calea curtezanelor ieftine m-a frapat in mod deosebit. Este iarna si Amelia ii pozeaza nud langa soba bine incinsa pictorului Guido. Ginia patrunde in incapere si observa coapsele dezvelite ale prietenei ei sifilitice. Un val de invidie si dorinta o face pe Ginia sa se imbujoreze. Dupa ce Amelia isi trage ceva la repezeala pe ea, Ginia il roaga pe Guido sa o deseneze complet dezbracata. In timp ce Ginia sta in picioare in fata amantului ei, Rodrigues o pandeste dupa un paravan. Ginia se rusineaza si fuge din incapere simtindu-se pangarita de trei priviri devoratoare.

Ce curios lucru ca Pavese ia vanitatea femeii drept pricina pierderii demnitatii ei. Ginia devine o curva doar pentru ca ceilalti o considerau o prostuta si un copil caraghios.

Dar maturizarea si dezvirginarea nu au capatat vreodata o soarta mai asemanatoare ca in aceasta compozitie tarzie a italianului Cesare Pavese, un suflet atat de sensibil si de feminin printre scriitori.

Doi rusi

Pipai cu satisfactie bucoavna pantecoasa, albastra pe sub supracoperta (de ce nu de un stacojiu sovietic?), din Diavoliada si alte povestiri a lui Mihail Bulgakov, care in editia mea are peste 1000 de pagini, presupun ca tot ce a scris Bulgakov in materie de nuvele, povestiri si foiletoane in intreaga sa cariera si scurta viata. Din ditamai Biblia (aluzia nu este intamplatoare, gandindu-ne al cui fiu a fost Mihail ucraineanul, unul dintre cei mai respectabili teologi ortodoxi ai secolului al XX-lea), m-am bucurat indeosebi de urmatoarele bucati: Insemnarile unui tanar medic (atat de fals naive si inundate de curatenia sufletului inca tanar si neblazat) si Morfina (o pasiune topita in droguri ca suplimente marsave ale spiritului), Ouale fatale (poate cea mai literara distopie a fostului veac), Inima de caine (pura scriere reactionara, dar cu atat mai splendida) si probabil cea mai bulgakoviana reusita din volum, Imobilul nr. 13, o lectura de neocolit.

Celelalte 800 de pagini sunt parti, bucati, fragmente, de facto ebose, din universul stropit de demonisme al operei lui Mihail Bulgakov. Nu am priceput de ce Diavoliada da titlul volumului si pentru ce este atat de inalt cotata la bursa criticilor, cat timp se vede de la o posta ca nu este decat o anticamera, nici macar reusita, la Maestrul si Margarita. Iar celelalte nuvele si foiletoane brodeaza pe cateva teme pana la satietate: birocratism intemperat (dar nimic kafkian in involburatele cladiri bulgakoviene), proletari betivi, neveste batute si criza spatiului locativ in Moscova anilor ’20. Pe langa umorul si satira ilf-petroviene la obiect din aceiasi perioada, comicul lui Bulgakov provine dintr-un umor voluntar al dialogurilor dar pe un fundal trist, de amurg al lumii, ceva austriac in fond. Or, nostalgia lirica si comicul rabelaisian nu pot produce efecte estetice fara ca fie una, fie celalalt sa fie partial edulcorate.

Insa ceea ce produce dusuri electrice simtului estetic atunci cand parcurgi nuvelele lui Mihail Bulgakov este imbinarea magistrala dintre absurdul existentei ca in nuvelistica lui Cehov (si atentia fata de detaliul simbolic, la Bulgakov cu precadere hieratic) si personajele hilare, cu dictia lor sugubeata si faciesul banditesc, din piesele lui Gogol. Ceea ce il particularizeaza eminamente pe Bulgakov mai presus de predecesorii din secolul al XIX-lea este sfarseala nostalgica a obiectelor (ca-n celebrul tablou Persistenta memoriei), a pieselor de interior din odaile, din spatiile intime ale casei Turbinilor, in ticaitul mortal al pendulei din Garda alba, romanul spectral per se al secolului trecut. De parca mobilierul insusi ar fi o vioara din carne care suspina precum o femeie indragostita de fotografiile prafoase ale trecutului ei ingropat pentru totdeauna in tafta si creton! Nu gasesc o imagine-parafraza mai potrivita pentru Bulgakov poetul. Si, iarasi ceva impartasit cu greii secolului al XIX-lea, proza lui Bulgakov, desi etanseizata de bolsevism si implicit obligata la evadari sublunare sau chiar direct in tinuturile lui Pilat din Pont, are ceva din vitalitatea (partial vatuita de Revolutia Rosie) lui Lev Nikolaevici T.

Fara doar si poate Mihail Bulgakov va ocupa volens nolens un loc de frunte pe firmamentul literaturii mondiale.

***

In acelasi rastimp am infulecat Jucatorul lui Dostoievski, care acum cinci ani ma dusese pe culmile surescitarii, atat de emotionant imi paruse la o prima lectura. Din cate am citit din Dostoievski (cred ca aproape tot ce a scris), Jucatorul are un nu-stiu-ce la fel de scelerat, crud, caraghios si obscen ca Insemnarile din subterana. Dar cu atat mai fermecator! Dostoievski are orgoliul umilintei, voluptatea ca dintr-o autoflagerare in vazul lumii sa-i proclame lumii placerile biciului. Iar Jucatorul este in acest sens o bijuterie de vanitate, inteligenta, suflete scapate de sub control, nebunie, nebuloasa emotionala si iarasi nebunie. Si multa violenta morala impreuna cu o incrancenare in viciu mai arzatoare decat virtutea unui sfant.

Desi Ruletenburgul din acest micro-roman nu are nimic mai mult decat Baden Baden-ul din romanele lui Turgheniev, Dostoievski amesteca desavarsit ura si dispretul sau fata de francezi, germani si polonezi (ca membre descompuse ale Occidentului putred spiritual) cu Providenta ruletei, mirosul fisicurilor cu bani si atractia sexuala a unor umeri si brate albe “superbe”. Sovinism, ruina, lacomie si sex – violenta dostoievskiana in stare pura (cu cateva efecte comice nedorite, pe care Nabokov le identificase corect, dar admirativ), fierband la peste 100 de grade C.

Ce nu pot totusi sa-i iert lui Dostoieski sunt: lipsa naturii si a unui ambient exterior credibil, graba de a scrie concis sute de pagini la aceiasi temperatura ridicata a trairii care distruge stilul (Dostoievski ramane singurul geniu care scrie parca cu picioarele, fara strop de poezie si grija fata de cuvinte) si excesiva, obositoarea, coplesitoarea, alarmanta concentrare pe suflet. O temnita cu suflete – un iad cu victime care, prin vorbire, iti fac loc in ei. Dostoievski poate sa scrie 900 de pagini de dialoguri intre 5-6 suflete, explorate, ferfenitite, ingenuncheate, molfaite, biciuite, adorate, slavite de furia nedomolita a rusului insusi.

Din nou, un roman de nezdruncinat!

Vlaguitii

Oamenii fara personalitate – ii ghicesc dupa felul cautat in care se travestesc, dupa mimica lucrata parca in raspar cu spontanul, in freza, in accesorii, in gadgeturi, in vorbirea croita din cuvintele gurilor altora… Cu cat un ins se straduieste mai aprig sa fie cineva in ochii celorlalti (si orice valoare utilitarista nu-i oare efectul compararii cu altii?), cu atat mai sters, mai plat, mai injghebat se dovedeste a fi. Efortul sau produce un rezultat contrar intentiei initiale: in loc de cineva, un oarecare, adica un nume nehotarat pentru nimeni. Dimpotriva, chemarea eului viu este lichidarea personalitatii. Cunoasterea de sine e o plasmuire a mintilor neputincioase care se tortureaza pe sine intr-o vivisectie sadica. Vreau sa ma topesc in lume, in ceilalti – din pricina supraabundentei si a unui surplus de mine insumi care ma apasa. Vointa mea vrea sa se piarda pentru a se implini ca samanta ce trebuie sa moara pentru a da roade.

Halou

Ce poate fi mai consternant – ca sticla pisata care ti se lipeste de talpa sangeranda – decat neputinta de a te iluziona? Ce ar fi viata mea fara iluzii daca nu un lung sir de neimpliniri, ratari si nefericiri? Dar prin evanescenta iluziei capat deprinderea de a ma suporta si de a trai de mii de ori mai intens, inspre bucuria mea, ceea ce realitatea nu-mi ofera niciodata sau, atunci cand cu parcimonie binevoieste s-o faca, vesnic diferit (mai sec, mai calp, mai amalgamat) decat in inchipuire - prim vlastar mai presus de acte si faptuiri. Sa fie vreun om care iese din casa fara iluzii? Oh, in rugaciunile mele razlete implor Speranta sa-mi ingaduie iluzii: artistice, culinare, hipnotice, erotice, muzicale. Nesperata, nemimata coincidenta dintre iluzie si realitate, atunci cand sunt stapan pe amandoua, ma face sa exclam de incantare: ce infinit de profunda este viata. Ca pe o femeie care nu iti seaca niciodata pofta de a o fecunda.