Feeds:
Articole
Comentarii

Deși călca serios și cu pași militari, bărbosul, care se zgribulea într-un pardesiu vechiu, în stil de redingotă, cu doi nasturi înveliți în postav la spate, făcea impresia unui bonom. Obișnuit îi ziceau <<Mareșalul>>, fiindcă fusese o vreme mareșal la palat. Altfel, avusese gradul de general în cavalerie. Se numea Leon Cornescu și era de familia cea mai bună, rudă cu Filipeștii, Odobeștii și chiar cu casele domnitoare, dar se remarca prin purtarea lui cordial populară. Profesa o admirație grandilocventă pentru orice om de vază, din politică sau din literatură, indiferent de origine, și mîndria lui era de a dovedi în amintiri naive, pe care le publica din când în când, uzînd de mari stăruințe, prin gazete, că familia sa avusese legături cu bărbații eminenți ai țării. Frecventa întrunirile și conferințele, asculta cu smerenie cuvîntările, felicita pe oratori și, uneori, cand îi cunoștea mai de aproape, îi săruta pe frunte, înecîndu-le fața cu barba mirosind a tabac. În timpurile sale de glorie mareșalul, care gospodărise cu avariție o sfoară din moșia străbunilor săi, conservând mobilele, cărțile și catalogînd atent toate documentele familiale, cerea bani pe la cine putea, spre a trăi pe un picior mai convenabil. (George Călinescu, Scrinul negru, editura Eminescu, 1977, p. 14)

În vreme ce steaua imaginarului Leon Cornescu apunea trepidant în amurgul peticit capitalist de la finele anilor ’40 și începutul teribililor ani ’50, undeva în pântecele Bucureștilor tinere vlăstare ale timpurilor noi își scoteau căpșorul din scutece. Cu fețe roșietice și pleznind de sănătate, progeniturile proaspetei stăpîniri priveau încăperile în care sugeau de zor din biberon. Unora dintre ei le alunecau priviri naive pe mobilele lucioase, lăcuite sau tenebroase, masive, care aparținuseră unor foști burghezi, sau pe tablourile cu natură moartă de pe pereții zgrunțuroși ai apartamentelor încăpătoare în care creșteau. Din când în când sfeșnice corpolente, uși duble înalte până în tavanul tivit cu stucaturi și clanțe atent forjate aținteau sclipirea din ochii lor. Pe măsură ce vor înainta în vârstă interioarele vor căpăta o adâncime specifică lumii în care fuseseră cândva delicat decorate. O bibliotecă pântecoasă va fi nicovala pe care părintele sau unchiul, munți de magnetism spiritual și de tiranie domestică, le vor strunji creierii. Odăițele în care se adăpostesc vechituri și boarfe miros încă a sudoarea foștilor servitori în casă. Mama, ființă angelică, umblă tacticos prin bucătărie, iar mersul îi este inaudibil. O droaie de mătuși în crugul vârstei, cu fuste înflorate, îi umplu mintea copilului de imagini îmbietoare. Cine știe dacă roua tânjirii erotice nu a avut ca primă victimă pe una dintre aceste zvăpăiate mătușici? Vizitele duminicale reverbează în apartament un amestec de naftalină, cafea arabica de cea mai bună calitate, pudră, mirosuri de ciorap feminin strâns pe coapse, fluierat de ceainic și farfurii cu un clinchet inefabil. Ospețele sunt copioase, dar reținute. Nu suntem în casa unor nobili, ci a burghezilor comuniști.

Părintele unuia a studiat economie liberală la Viena înainte de războiul apocaliptic al gemenilor totalitari, altul îl are drept unchi pe un celebru orientalist și savant în istoria religiilor, unul numără în neam foști luptători în maquisul spaniol, personaje culese parcă din Speranța lui Malraux, iar altul se laudă cu umbra unui unchi ce taie și spânzură în ce mai rămăsese din compromisa cultură română interbelică. Acești crai născuți în umbra moștenirii scundului Lenin, ce negreșit își vor descoperi la vârsta maturității târzii vocația unor gentlemeni de odinioară, vor crește protejați de flamurile sângerii ale partidului unic. Părinții lor le vor inocula serul vrăjitoresc al iubirii de carte. Din discuțiile soporifice și dospind de snobism ale celor vârstnici, oameni respectabili și așezați calm în fotolile moi ale birocrației de stat comuniste, tinerii vor deprinde, fiecare pe calea sa și în bătaia săgeții destinului propriu, adorația exclusivă pentru inteligența respectată social.

În România, burghezul cu leafă la stat din aurita perioadă interbelică a priceput rapid că o licență la Paris în drept nu este doar biletul câștigător al progeniturii spre avocatură, ci chiar spre marea politică, de unde meseria avocățească poate fi practicată mult mai lucrativ. O poziție academică se câștigă printr-o carte mediocră ca informație și fără simț critic, eventual culeasă din bibliografiile universitarilor cu pedigree din Germania (pre)nazistă, dar care te poate propulsa într-o legație străină sau cel puțin la o gazetă politică încrâncenat naționalistă. Nervii micilor Rică Venturiano se descărcau zgomotos ca un taifun în presa vremii. În orice chip am privi situația, un lucru iese clar în evidență: într-o societate analfabetă și săracă, învățatul, chiar și fără a îmbrățișa scriptele biblice, trece drept mag. Puterile sale sacramentale sunt în fond doar aureolate scriptural. Iar interesul acestui Conchis al României este de a seduce și de a seda publicul mic-burghez. Scopul sau este de a azvârli cu agheazmă pe costumele sale în dungi, pe ciorapii translucizi, pe rochile flamboaiante de la baluri și serate, pe bijuteriile care lucesc mai aprins decât policandrele, precum niște ciorchini de diamante în noapte, pe orice emană ștaif și bunăstare. Devergondajul se atârnă la butonieră ca un ac de aur sau ca un simbol heraldic fără vechime.

Drept urmare, istoria savuroasă, eclatantă a istoricului Andrei Oișteanu vine ca o mănușă în acest peisaj al claselor superioare. Narcotice în cultura română (Polirom, 2014) este o istorie sui generis a literaturii române și a civilizației dezvoltate de cei ce se autonumesc români. Pornind de la studiul folclorului românesc și a importanței sacre acordată psihotropelor și halucinogenelor în transele extatice ale comunității tradiționale, Andrei Oișteanu, inspirat de maeștrii săi Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, clădește un salon cu artiști drogați. Deși pe alocuri repetitivă și prolixă (apotecariul brașovean Johann Martin Honigberger este introdus de câteva ori în narațiunea cărții aproape în aceleași cuvinte la câteva zeci de pagini distanță, iar anecdotele literare au uneori o recurență senilă), Narcotice în cultura română îmbină magistral taxonomia otrăvurilor exuberante din folclorul botanic cu bârfe și picanterii ale lumii “bune” românești. De la fanarioți care își prețuiau ciubucele mai ceva decât supușii până la excesul de medicamente tari din perioada regelui Carol I, Andrei Oișteanu ne destăinuie din culisele clasicilor literaturii române. Eminescu fuma și bea cafea din greu, Al. Odobescu se sinucide cu o supradoză de morfină, Al. Macedonski înghițea opium ca apa chioară, Caragiale adora țigărica și berica, Titu Maiorescu nu ocolea morfina, Camil Petrescu se narcotiza cu filozofia kantiană, Mateiu Caragiale se scălda în excese bahice, tabagice și orgii imprecise, Ion Barbu s-a drogat până a fost spitalizat într-o clinică de boli nervoase, Emil Botta veghea zi și noapte la sticla de alcool ca eremitul la crucifix, Eliade consuma antidepresive ca un toxicoman, Eugen Ionescu căzuse în patima beției spre senectute, iar Mircea Cărtărescu plutea sinaptic în ceștile de nes ale anilor ’70 ș.a.

Andrei Oișteanu construiește migălos un tablou dionisiac cu ape misterioase, iar, deși cartea nu este o invitație la consumul de opiacee, canabis, heroină sau acid lisergic, antropologul român scrie totuși partizan. Nu pentru droguri, ci pentru altceva.

Ni se aduce la cunoștință că șamanii și vracii comunităților primitive se drogau ritualic la ocazii de sărbătoare. Mătrăguna, macii și alte rădăcini amețitoare sufocă închipuirea de pe malurile Amazonului până în Siberia. Curios că deși drogurile sunt adjuvanții căderii în transă, Andrei Oișteanu exclude mistica religioasă ca banal delir toxicoman. Pentru el, drogurile înlesnesc comunicarea cu lumea de dincolo sau accentuează fiorul sacru din conștiința umană. De ce nu am deduce de aici că prezența psihotropelor în orice fenomen religios cunoscut atestă latura falsă, găunoasă și de origine materială a oricărei halucinații hieratice? Oare o tulpină și câteva frunze letale la culme sunt sursa tuturor experiențelor extatice (psihanodia) primordiale? Secretau sfinții serotonină în exces? Se autodrogau? Să fie atât totul? Cumplit de deprimant.

Să acceptăm însă cu Andrei Oișteanu că visul chimic bate la porțile percepției pure, divine.

Dar de unde trecerea bruscă de la șamani, preoți, vraci high direct la domni fanarioți cu aplecări culturale? Ce treabă serios religioasă exista în viață unui băutor înrăit de absint, fumător de hașiș și amator de prostituate precum Charles Baudelaire? De aici pornește un lung cortegiu de poeți romantici, simboliști, dadaiști, suprarealiști, de aristocrați cu fumuri în creier etc.

Oare artistul este și el, fără să ni se spuna explicit nicăieri, un om al sacrului, un preot ce vrea să ardă odată cu iarba sfântă care îi vorbea lui Moise? Înspre ce bate Andrei Oișteanu?

Amănuntul decisiv îl găsim în experimentele psihiatrului Gheorghe Marinescu, amintite de autor. La începutul anilor ’30, savantul de cinste Gheorghe Marinescu inspectează efectele câtorva substanțe psihotrope pe un lot de voluntari. Andrei Oișteanu nu se ferește să ne amintească că drogurile au un alt efect pe inși de o anumită educație și condiție socială, cu un nivel intelectual recunoscut. De aceea, pictorii și poeții sunt ținta doctorului Marinescu, nu orice fitecine. Naturalețea cu care Oișteanu respinge posibilitatea ca grămăjoara de heroină să provoace ceva de valoare inspirată de un proletar se înscrie în linia deja sugerată: artistul, personaj cu har sacru, își lărgește limitele conștiinței. Prin drog direct într-un paradis de scurtă durată, dar de maximă intensitate. Pentru ceilalți, idioții de rând, Dumnezeu a tras ușa după ultimul geniu pustiu cu timbru sub limbă.

Evlavia cu care este primit artistul de către Andrei Oișteanu seamănă cu superstiția tâmpă a babelor de la țară.

Trecem cu vederea că pentru Andrei Oișteanu între versurile fratelui său despre droguri și o aluzie din Arghezi pe același subiect nu vedem nici o deosebire estetică. Orice drogat snob care scrie literatură este un artist, de la Mateiu Caragiale la Vukulovski & Bucurenci. Nu avem idee cu ce grilă de valori estetice lucrează Andrei Oișteanu.

Ca erudiție și picanterii, Narcotice în cultura română copleșește prin farmec. Ca distanță critică și ingeniozitate analitică opusul e lamentabil.

Andrei Oișteanu ridică la puteri halucina(n)te magicianul culturii române, adică eroii săi poetici, idolii săi literați, tipii cu personalități venerabile și venerate. Elitismul băltește pe fiecare pagină a cărții. Marea societate este ucisă cu grație. Nici măcar nu aflăm ce este atât de valoros în scriitura iluștrilor oameni albi ce evadează din viață păstrînd intacte aerele de superioritate socială.

Oameni providențiali flanează drogați în cultura română. Păcat că nu putem înțelege de ce sunt atât de burghezi, vetuști și tratați drept anonimi în marile culturi ale Europei.

Oare impresia despre sine a artiștilor toxicomani români nu este la fel de aberantă la scara societății ca cea a jerpelitului dandy Leon Cornescu? Oare antropologul Andrei Oișteanu nu ne administrează o otravă delicioasă prin care rațiunea rece să ne fie anesteziată de himere pe cât de cutremurătoare, pe atât de mincinoase?


Biografia revoluționarului de profesie Leon Trotsky este ca o istorie a bolșevismului și stalinismului în miniatură. Lucrarea clasică centrată pe urcușurile și coborâșurile politice ale personajului o găsim în trilogia masivă scrisă și publicată în perioada anilor 1950-1960 de sovietologul Isaac Deutscher. Cum deja circulă o biografie recentă a personalității lui Trotsky (mă refer la Robert Service, Trotsky, o lucrare apăsat anticomunistă), nu am să insist în legătură cu detaliile vieții personajului. Suficient să amintesc două detalii: Trotksy se naște în sud-estul Ucrainei, într-o familie de prosperi agricultori evrei (atipică atât prin existența sa rurală, stranie pentru o minoritate etnică concentrată în chip legendar în târguri și orașe, cât și prin educația accentuat laică, rusofilă, ruptă de tradiționalismul religios al evreilor ucraineni) și moare într-o suburbie a capitalei Mexicului, Coyoacán, ucis de pioletul agentului secret sovietic Ramón Mercader, asasin în solda lui Stalin și medaliat al URSS-ului.

Leon Trotksy, un intelectual extrem de cultivat și un jurnalist feroce în polemica sa politică, e unanim recunoscut ca fondatorul și organizatorul Armatei Roșii, ca unul dintre participanții esențiali ai Revoluției din octombrie/noiembrie 1917 și ca liderul militar decisiv în înfrângerea Gărzii Albe în timpul războiului civil rus (1918-1921).

Nu am să zăbovesc pe istoria minuțioasă din trilogia The Prophet Armed: Trotsky (1879-1921), The Prophet Unarmed: Trotsky (1921-1929), The Prophet Outcast: Trotsky (1929-1940), ci numai pe interpretarea lui Isaac Deutscher.

Deutscher este un fost membru al Partidului Comunist Polonez care, la jumătatea anilor 1930, emigrează în Marea Britanie. Fiind evreu, fuga sa de antisemitism în pașnica Anglie este mai mult decât explicabilă în climatul toxic al epocii. Având o antipatie antistalinistă puternică, autoexilul său din Comintern și din partid nu surprinde cu nimic.

Printr-o potrivire deloc întâmplătoare, Isaac Deutscher îşi scrie trilogia dintr-un unghi convenabil biografiei sale.

Pe parcursul celor 1500 de pagini, Trotsky e aproape ridicat la rangul unui martir al Revoluției Bolșevice, iar comunismul este deplâns ca un vis de eliberare al omenirii pe care nevrednicii nu-l realizează, dar îl simt din inimă. Devoțiunea mistică pentru unicitatea și noua cale istorică a Revoluției Bolșevice era un loc comun în rândul simpatizanților comuniști europeni din anii 1930 (oare Condiția umană nu este capodopera literară a acestei chemări?). Isaac Deutscher scrie cu o pioasă plecăciune adevărate ode “revoluționarismului” și conceptului de “revoluție permanentă”, găselnița trotskyistă pentru răspândirea modelului revoluției roșii întâi în Europa de Vest și apoi în întreaga lume.

Democrația reprezentativă este, chipurile, înlocuită de democrația directă în conducerea producției economice, realizându-se finalmente o împărțire echitabilă a prosperității sociale. Această a două credință a lui Isaac Deutscher nu contenește să apară în trilogia sa, altfel superb scrisă, într-o engleză învățată după vârsta de 30 de ani.

Din prietenia strânsă cu istoricul E. H. Carr, Isaac Deutscher trebuie să fii știut atâtea despre ororile Războiului Civil și despre prezența sistemului de lagăre de muncă forțată, intrate în istoria infamiei mondiale sub denumirea de Gulag. Crimele “comunismului de război” (un slogan obosit inventat de Lenin) din timpul războiul civil sunt la fel de înspăimântătoare ca cele din lungile decenii staliniste. Cum reacționează Isaac Deutscher? Revoluția trebuia apărată cu orice cost. Sfântul Graal bolșevic necesita alte sacrificii rituale de sânge. Oricum, armatele alb-gardiste ale unor Kolceak, Denikin, Kornilov, Petliura sau Wrangel comiseseră cel puțin la fel de multe atrocități într-un necruțător război civil. Pământurile Ucrainei par astfel cele mai însângerate teritorii ale secolului al XX-lea și predestinate să rămână astfel.

Isaac Deutscher îmbrățișează metodologia romantismului revoluționar la tot pasul. Centralismul partidului bolșevic, prezent încă dinainte de 1917 în luptele intestine dintre menșevici, bolșevici și maturele partide social-democrate ale Europei Internaționalei a II-a, nu îl deranjează câtuși de puțin pe Deutscher. Monolitismul de idei intrapartinic antebelic nu ridică semne de întrebare. Dominația lui Lenin asupra partidului înainte de 1917, chiar dacă din umbră, nu-l stânjenește pe Isaac Deutscher a vedea doar în Stalin pe cel care a confiscat partidul în folos personal, trădând cauza revoluției proletare, și impunând birocrația de fier a partidului-stat totalitar.

Eșecul sovietic în stalinism a fost deci o întinare a principilor revoluției și o trădare a moștenirii leniniste. Cam la atât se rezumă perspectiva politologică a lui Isaac Deutscher.

Din întinderea oceanică a sutelor de pagini, o carte de mărimi rusești, Isaac Deutscher amintește evenimente tulburătoare, astăzi uitate.

Amintim aici înțelegerile secrete dintre Rusia Țaristă și celelalte puteri ale Antantei ca, în cazul victoriei rusești pe frontul de est în fața armatelor germane în intervalul 1914-1918, Balcanii și estul Europei urmau să fie încorporate în Imperiul Țarist, unde ar fi o urmat o colonizare slavă. Trotsky, ca mandatar al noului regim la tratatul de pace din ianuarie 1918 de la Brest-Litovsk, a avut acces la documentele secrete ale vechiului regim și nu s-a sfiit să le deconspire ca pe puseele imperialismului în etapa sa “decandentă”.

De asemenea, în lungile articole antistaliniste din perioada norvergiană a lui Leon Davidovich Bronstein (zis Trotsky) aflăm că pericolul transformării statului sovetic într-o dominare economică și politică a birocraților de stat asupra tuturor celorlalte straturi sociale i-a trecut prin cap lui Trotsky încă de pe când trăia mentorul său, apoteoticul Lenin, în 1922. Degenerarea stalinistă, susține exilatul, pune în primejdie Sfânta Revoluție Roșie: dacă, într-o bună zi, profetizează Trotsky, aparatul de stat se va reforma contrarevoluționar, sabotând economia centralizată și reintroducând legile pieței libere în Rusia mai ceva ca în anii NEP-ului? Ce se va întâmpla atunci? Trotsky anticipează soarta Federației Ruse din ultimul sfert de veac: birocrația va privatiza activele statului în folos personal și va deține mai multă putere decât orice capitalist individual occidental. Despotismul sovietic va fi înlocuit de o nouă clasă superioară exploatatoare, pe modelul celei boierești-birocratice din Vechea Rusie.

Oare nu avea Lev Trotsky geniu?

Limba lui Tolstoi


Reciteam unele povestiri ale rusului. Tolstoi are un scris scurt, neted, clar, simplist, rudimentar, cu termeni culeși din societatea vremii care azi sunt arhaici, dar care pot fi explicit descriși în subsolul paginii. Sunt sigur că Lev Tolstoi nu ridică dificultăți reale de traducere, mai cu seamă în limba română, unde elementele fonetice slave sunt bine conturate. Cum poți fi un artist atât de mare cu o limbă atât de populară? Ce poate fi atât de greu de tradus dintr-o limbă în alta? Tot ceea ce sună sucit, trăsnit, artificial și intenționat denaturat în limba originală.

Prefăcătoria asta conform căreia doar un englez nativ poate gusta giumbușlucurile lui James Joyce sau că numai un italian surprinde melos-ul din poemul divinului Dante este o imensă porcărie. Vorbitorul mediu din orice societate, în mare parte stăpân peste o limbă al cărei grad de finețe depinde doar de calitatea educației publice din acea țară (și, într-o mică măsură, care nu trebuie subestimată totuși, de inteligența individuală și poziția socială a părinților), nu are acces la tradiția literară fără un efort îndelungat, răbdare, exercițiu. Cei mai mulți dintre români nu se ridică la limba din Levantul lui Cărtarescu și se poticnesc chiar și în limba de cazarmă a documentelor oficiale. Așa cum cei mai multi nemți de azi suferă un firesc blocaj epistemic dacă se apucă de citit Moartea lui Virgiliu al lui Hermann Broch.

De fapt tot ce poate fi gândit de mintea umană, tot ceea poate fi subsumat rațiunii care nu are granițe și nu cunoaște zei, este la fel în orice limbă a pământului, exact în distanța de la care acea limbă a depășit stadiul religiilor primitive.

Încercările fasciste de a izola câteva expresii populare sau câteva verbe, prepoziții, locuțiuni bizare și a le înălța la rangul de esențe ale unei culturii mă îngrozesc. În această privință, cele două cărți scrise de Constantin Noica despre românismul ascuns în limba română sunt mărturii ale unei minți obscurantiste și grav avariate de esențialism lingvistic. Pretinsa și fictiva puritate națională (geamăna celei rasiale) regăsită într-un totem al neamului stimulează o glandă care secretă mania grandorii, paranoia și, în fine, fanatism.

Tolstoi stăpânește o limbă a oricui în care varsă gândurile și simțirile tuturor cu mare acuratețe, o limbă care traduce realitatea exterioară, nu una care se lasa învăluită de un solipsism snob.


“The fire you rubbed left its brand on the most vulnerable, most vicious and tender point of my body. Now I have to pay for your rasping the red rash too strongly, too soon, as charred wood has to pay for burning. When I remain without your caresses, I lose all control of my nerves, nothing exists any more than the ecstasy of friction, the abiding effect of your sting, of your delicious poison.”

Cândva căpătasem o slăbiciune rușinoasă și scrântită pentru cele câteva romane titrate ale lui Vladimir Nabokov: Lolita, Pnin, Pale Fire, Ada sau ardoarea, autobiografia Vorbește, memorie. De nicăieri, mi-am recăpătat pofta de-a-l citi la jumătatea acestui an. Orice pagină ieșită din laboratorul aseptic al acestui colecționar scrupulos și tiranic de cuvinte și senzații aiuritoare este, chiar atunci când o citeam, ca un rapt în tărâmurile fastuoase ale onaniei. Cuvintele sale într-o ureche ciulită ca lumea sunt ca pipăielile entomologului pe trupușorul pufos al fluturilor săi. Sentimentul de vină ca după un act condamnabil social (și cu cât mai reprobabil, cu atât mai voluptuos) se impregnase în mine ca o pată indelebilă pe un capot de casă, pe așternuturi sau chiar pe o parte intimă a trupului.

Spre deosebire de snobii sicofanți și aroganții conformiști care îl citesc pe Nabokov (cei care îl adoră astfel se fac vinovați de stigmatul de poshlost, un cuvânt rusesc în care Nabokov întrevede filistinismul de cârciumă-cenaclu al celor care își etalează banalitatea și stupizenia ordinare în formule găunoase, urâte, dizgrațioase ca pe probe ale binelui și frumosului – poshlost este prostul gust al cronicilor de întâmpinare din hebdomaderele literare ale României de azi, de ieri, dintotdeauna), eu unul m-am lăsat năpădit de dragostea lui pentru scânteile și fiorii ce ies din îmbinarea sunetelor în cuvinte și a cuvintelor ferecate în fraze. Inventivitatea tehnică, cazna febrilă, concentrarea laborioasă cu care își scrie Nabokov textele m-au cucerit: doar sufletele alese se dedică atât pe deplin muncii lor. Și apoi, oare nu iubesc cuvintele la fel ca el?

Cu timpul, stilul nabokovian alunecă în pastișă și manierism sufocant, dar orice autor cu tentații spre un joc gratuit al compunerii sfârșește claustrat în propriul baroc literar.

Dar destul cu această psihologie trucată, care, asezonată cu citate și trimiteri toropitoare în subsolul paginii, se transformă într-o artă de agrement pentru nobili sau personaje cu prea mult timp liber, cum ar fi criticii literari dornici să scoată analogii forțate, dar erudite, și să îl guste pe Nabokov ca pe un autor de texte sfinte (am citit o carte întreagă de articole hipocoristice ca interpretare pe subiectul Nabokov). Alegorizarea și goana după simboluri îi dăunează mult infantilului Nabokov.

Dovada că rusul nu este James Joyce o găsim în sensul extins, despre care am preferat să păstrez tăcerea, a poshlost-ului: Nobokov disprețuia cu vigoare metanarațiunile și tot ceea ce el considera ca o intruziune grotescă în țesătura texului. Glumele, ironiile fine și batjocura mascată din Pale Fire la adresa psihanalizei demonstrează că Nabokov îl citise cu oarecare finețe pe Sigmund Freud, dar mă îndoiesc că i-a înțeles vreodată arhitectura psihanalizei printr-o privire exterioară. Asocierea vulgatei sovietice în materie de Marx și Engels și rasismul de clasă al bolșevicilor păstrează doar carcasa sfâșiată din structura fără fisură a sistemului economic marxist. Nabokov a fost doar un ignorant în materie de istorie a ideilor și nu are nimic dintr-un filosof, drept pentru care antipatiile sale nu ar trebui luate în seamă decât ca probe oarbe ale temperamentului și personalității sale egolatre și trufașe. Încercările timide ale unora dintre admiratorii săi nesocotiți de a scoate câteva fraze lirice, metasenzoriale (iar Nabokov a fost mai presus de orice un hedonist violent, ca orice desfrânat respectabil) și dezobiectualizate într-o metafizică originală este pură butaforie. Până și vina morală a pedofilului Humbert Humbert, tot una cu cea a micii perverse Dolores, nu are, în fond, nimic din etica unui Tolstoi: Nabokov a fost întreaga viață un agnostic, iar mimarea păcatului și a murdăriei morale în romanele sale provine din educația creștină (niciodată aprofundată) a familiei sale de nobili detronați, deposedați și azvârliți în bejenie de Armata lui Led Davidovici Troțki. Doar dacă ne menținem în decorul ritualistic ca un joc de șah și parfumat al esteticii îl putem înțelege pe minuțiosul Nabokov.

Un aristocrat excentic și erotoman (sacra tăcere despre viața sa privată este pandantul unora din personajele sale erotizate, oricât ar încerca Nabokov să pară “a mild old gentleman who loathes cruelty” și în ciuda încercărilor sale repetate de a apostrofa ca filistină orice metoda rațională de a-i descompune obiectele de artă scrisă), condamnat să rătăcească prin lume și să trăiască cu un suflet de rus ciuntit pe jumătate: nu altfel mi-l imaginez pe Vladimir Nabokov.

Dar acum să ne rezervăm dreptul de a arăta ce ne separă net de Nabokov. Este același gol datorită căruia Dostoievski ajunge la Nabokov un autor comic de mâna a doua (ca stilist, just, Dostoievski e nul) iar Tolstoi un mare artist ce calcă strâmb atunci când atinge subiecte morale (de parcă grandioasele sale romane nu sunt o lungă discuție despre bine și rău, viață și moarte) sau în pasajele despre aventurile agrotehnice ale lui Levin din Anna Karenina (fragmente ce cuprind și o tristă meditație socială, impenetrabilă pentru Nabokov, dar care i-a atras atenția lui Georg Lukacs).

Să luăm aleatoriu drept mostră o povestire scrisa în 1943, Asistentul de producție (parte din Povestirile lui Vladimir Nabokov, Polirom, 2009, pp. 564-578). Acțiunea este orchestrată ca un absurd teatru de păpuși: când spunem absurd vrem de fapt să indicăm nu atât o încleștare irațională de evenimente, ci un ritm sacadat, inert și mecanic al desfășurărilor. O cântăreață de bulevard (Nabokov zăbovește un paragraf întreg disecându-i cu maliție pseudoarta), Slavska, căsătorită cu generalul în rezervă, spion sovietic, Golubkov, își risipește energia în spectacole pentru RMA (Rușii Mobilizați Albi), o asociație, retrasă la Paris, pentru foștii generali ai Gărzii Albe din timpul războiului civil rusesc dintre 1918 și 1921. Indubitabil, naționalismul protofascist, vulgaritatea folclorică a acestor emigranți prăfuiți și reacționari sunt reproduse cu silă și plictiseală de Nabokov. Blocați în trecutul Rusiei Imperiale, simpatizanții RMA-ul sunt subiectele de interes ale spionajului sovietic. Într-un final, după o derulare monotonă a unei acțiuni previzibile, generalul Golubkov îl dă pe mâna sinistrului și demonicului NKVD pe generalul Fedcenko, albgardist. Fedcenko dispare, iar Slavska ajunge în închisoare. Misterul “afacerii Slavska” rămâne în coadă de pește.

“Oricum ar fi, spectacolul s-a terminat.” Personajele sunt o droaie de păpuși din câlți. Nu au profunzime, realism și vivacitate (la Nabokov doar naratorul este viu). Intriga se mișcă lent și parcă în gol, fără miză. Finalul vine prea devreme și pufăie ca o gogoașă dezumflată.

Stilul are singur câștig de cauză. Atenția pentru detaliu (fără a simboliza nimic, asocial) este, ca peste tot la Nabokov, magnifică:

“Din punct de vedere fizic, nu era un bărbat atrăgător. N-avea nimic din generalul rus tipic, nu era genul acela solid, dintr-o bucată, cu ochii bulbucați și gât de taur. Era înalt și firav, cu trăsături colțuroase, mustață tușinată și părul ridicat drept în sus, într-o tunsoare pe care rușii o numesc <<arici>>: scurtă, sârmoasă și compactă. În jurul încheieturii păroase purta o brățară subțire de argint și obișnuia să ofere țigari rusești răsucite cu grijă sau <<Kapstens>>, cum le zicea el, englezești cu aromă de prune, aranjate frumos într-o tabacheră mare și veche de piele neagră, care-l însoțise, pesemne, prin fumul a nenumărate bătălii. Era extrem de politicos și extrem de șters.” (p. 569)

Deși nuvela nu atinge culmi ale esteticii, stilul nabokovian este acela pe care îl identificăm în toate compozițiile sale.

Punctul de greutate al operei lui Vladimir Nabokov zace în stil și în decodarea aluziilor și jocurilor de sunete. Ca un zeu al fatuității, Nabokov basculează în jurul câtorva teme. Nu-i de mirare că numai un subiect pervers pornografic ca cel din Lolita (în care autorul paria pe un tragism elin într-un decor cu benzinării și fast food-uri americane de anii ’50) a fost suficient de incitant pentru ca șarja stilistică nabokoviană să ia în stăpânire sub vraja sa atât marele public, cât și nările exersate ale literaților pedanți.

Există un autor rus în secolul al XX-lea care îl îngenunchează ca artist pe Vladimir Nabokov, un suflet în care spiritul slav și o tradiție epurată de genuflexiuni formaliste și-au găsit loc: acela este Mihail Bulgakov. Păcat că Vladmir Nabokov nu l-a cuprins în cursurile sale despre literatura rusă post-1917 ca un urmaș al epocii de aur din literatura rusă.


Eu sunt de părerea – la care renunț cu greu – că rușii sunt cei mai primitivi membri ai rasei caucaziene din toată istoria modernă. Deși admirația mea pentru sensibilitatea puternică și luciditatea sclipitoare a marilor scriitori ruși nu are margini (tot ce este uman la ruși e de inspirație creștină), poporul rus, este, in corpore și comparativ cu restul americanilor și europenilor, crunt de înapoiat, sălbatic, animalic. Sărăcia și izolarea comunităților umane pe un teritoriu atât de vast ca cel al Rusiei a împiedicat dezvoltarea comerțului și deci a orașelor. Absența unui ocean sau a unei mări spre celelalte continente i-a crescut barba rusului cu 40 de centimetri față de celelalte comunități tradiționale înainte de secolul al XIX-lea. Frigul și izolarea l-au îndobitocit progresiv pe slavul alb. De aici, după mine, se trage întreaga bestialitate a rușilor, imposibila sau greu posibila lor separație de natura primordială necontrafăcută, de sudoare, sânge, flegmă, urină, fecale și spermă, de substanțele vieții și morții.

Drept urmare, nu m-a mirat deloc să dau peste o anecdotă care rezumă esența barbariei ruse în cartea unui fost diplomat sovietic în China, general în cadrul KGB-ului, Fyodor Vasilevich Mochulsky, Gulag Boss: A Soviet Memoir, Oxford University Press, 2010.

Nu voi face decât să rezum capitolul 21, Some Railroad Recollections, pp. 137-139, din memoriile sovieticului.

Tânărul Mochulsky (născut în 1918) studiază la Moscova ingineria, secția care se ocupa cu drumuri, poduri, căi ferate. Orice român trecut de 40 de ani știe ce importanță politică i se acorda inginerului în economia industrială comunistă. Mochulsky redă o discuție cu un fost inginer din perioada Rusiei Țariste, când Imperiul construise o rețea feroviară lăudabilă. Expertul ce prinsese vechea lume îl lămurește pe Mochulsky de ce calea ferată înspre vest de orășelul Vitebsk (parte a Bieolorusiei acum), deși înconjurat de câmpie netedă, a fost proiectată înainte de 1917 în așa fel încât calea ferată să se curbeze des și să fie ridicată pe terasamente înalte, ambele inutile din punct de vedere funcțional. Cauza este că inginerii erau plătiți mai mult atunci când construiau pe suprafețe dificile, ceea nu era cazul la șes. Hazardul moral (șmecheria clasică) i-a împins să risipească finanțele publice muncind aiurea.

Al doilea mister pe care inginerul feroviar îl rezolvă este cel al ecartamentului de 1524 milimetri din Rusia Țaristă. De ce în Europa s-au construit căi ferate cu un ecartament standard de 1440 de milimetri, iar in gigantica Rusie unul de 1524?

Inginerul în vârstă își amintește de istorioara unui profesor în acest punct. Treaba face că atunci când s-au întins primele căi ferate în Rusia secolului al XIX-lea, oficialii cu rang înalt obțin o întrevedere cu țarul Nicolae I. Așteptau sfatul marelui suveran. Pe biroul său au întins o hartă a Imperiului. Împăratul ia rigla și creionul și trage o linie dreaptă între Moscova și Sankt Petersburg, doar că umilul creion face un semicerc mic în jurul degetului lui Nicolae I. Se pare, spune Mochulsky, că și în prezent calea ferată între fostul Leningrad și Moscova se ondulează acolo unde țarul și-a ținut, ca un școlar neinstruit, degetul. Prostia și servilismul sunt atribute vechi ale birocrației rusești.

Secretul ecartamentului de 1524 mm. oscilează între comic și grosolan. Oficialii îl întreabă pe împărat dacă să construiască spațiul dintre șine de 1440 de milimetri mai mare. Țarul, aristocrat de sânge albastru, dă următorul răspuns încărcat de sacru, ce l-ar fi făcut și pe Socrate să se înfioare: “Pe pula mea… mai mare.”

Oameni practici, inginerii nu au luat expresia ca pe o metaforă, așa că l-au consultat, fără să-i dea de știre Înălțimii Sale, pe medicul personal al țarului în problema spinoasă a mărimii reale. În discuție se punea totuși izbânda sistemului feroviar țarist.

Doctorul le-a răspuns că țarul se lăuda cu 84 mm. De aici, pentru cei care au avut răbdarea să citească, diferența dintre ecartamentul european și măreția Rusiei.

Două pramatii


E un fapt binecunoscut că Partidul Comunist Român, fondat în 1921, nu avea nici o deschidere la marele public. În cele peste două decenii de clandestinitate, PCR nu depășise 1000 de membri. Astăzi, o asemenea grupare nici nu ar putea purta titulatura de partid politic. PCR-ul interbelic era în toate supus Cominternului, instituția sovietică internaționalistă care își aservea micile partide comuniste din țările unde nu avusese încă loc “marea revoluție”. Cu sprijin financiar extern și cu o ideologie ce venea direct împachetată în broșuri și manuale rusești cu scop de îndoctrinare, PCR-ul aduna în rândurile sale români, maghiari și ucraineni (la vârful ierarhiei, elementele “alogene” erau și de origine evreiască – cu siguranță ca o reacție la ascensiunea politică a antisemitismului în Europa interbelică).

În perioada ocupației sovietice, când în România se găseau trupe ale Armatei Roșii (1944-1958) gata să intre în acțiune dacă era cazul, micul PCR (rebotezat PMR în deceniul 1954-1964) crește la dimensiuni apreciabile. În ultima perioadă a regimului Ceaușescu, Partidul Comunist Român va numera mai mulți membrii, ca proporție din totalitatea cetățenilor adulți, decât orice alt partid (comunist) din lume.

Dacă cineva își închipuie vreo slăbiciune deosebită pentru politică și res publica la cetățenii români îi așteaptă o mare dezamăgire. Partidul Comunist Român, indiferent dacă includem lunga perioadă a clandestinității anonime din perioada interbelică, nu a avut ideologi de frunte, teoreticieni originali ai marxismului sau măcar economiști și politologi cu înclinații social-democrate (excepția care confirma regula este Lucrețiu Pătrașcanu, ucis în urma unui proces spectacol de inspirație stalinistă în 1954).

În termeni cât se poate de expliciți, România nu s-a bucurat de-o stângă politică puternică nici măcar prin PCR-ul interbelic. Fiind o sectă stipendiată de Moscova, aceasta nu avea autonomie de gândire și nu deținea deloc simț critic și ancorare în realitate.

Despre lipsa de legitimitate politică și de atracție autentică la masse a PCR-ul între 1948 și 1964 s-au scris atâtea (trimiterea cea mai evidentă, păstrând un viu scepticism când vine vorba de onestitatea intelectuală a autorului, este la Vladimir Tismăneanu și istoria sa a comunismului românesc). Contribuția intelectuală a stângii românești, chiar și comunistă, la marxism a fost de o nulitate înfiorătoare începând cu anul 1945, dar și înainte.

O excelentă ilustrare a ce însemnat comunismul românesc și tradiția intelectuală precomunistă a țării o găsim într-o conversație stenografiată dintre Gheorghe Gheoghiu-Dej, primul secretar al partidului unic, și academicianul din 1949 George Călinescu. Dialogul s-a purtat la 2 martie 1960.

George Călinescu obține întrevederea cu Dej la insistențele sale personale. Scuza ar fi fost dificultățile financiare prin care trecea literatul, ceea ce nu poate fi decât o minciună din partea ilustrului academician cu pensie viageră, având în vedere că 7 ani mai târziu va muri lăsând în urmă o vilă, obiecte de valoare (mai cu seamă tablouri, mobilier, covoare rare cumpărate din talcioc pe nimic pentru că proveneau din casele foștilor “burghezi”) și peste un milion de lei în economii la bancă. Servilismul marelui critic nu are margini în dialogul sau cu șeful PCR-ului și cu Leonte Rautu, un personaj odios despre care care s-a scris deja o carte. Unele exprimări șochează prin simplism și nonsens.

“Să introducem un spirit nou. Buna mea convingere în acest punct de vedere este foarte bună.”

După ce adoptă rolul de supus corect și tăcut în fața lui Gheorghiu-Dej și îl lasă pe acesta din urmă să-și ducă până la capăt tiradele, George Călinescu devine insinuat, sicofant și ticălos. De la înălțimea unei opere considerabile ca dimensiuni și oarecum valoroasă în privința conținutului, George Călinescu atinge piscurile infamiei intelectuale. Numai un om fără pic de caracter ar fi putut să născocească următoarea milogeală, amestec de ploconeală josnică cu urme ale unui limbaj depersonalizat (“elementele tinere”) și indirect lingușitor (“cauzei noastre”):

“Lipsa de la universitate îmi dăunează pentru că nu sînt în contact cu elementele tinere, cu studenţii.
Eu sînt plin de tact, deşi unii spun altceva.
În ultima vreme am fost chemat să ţin unele conferinţe. Nu este onorabil cauzei noastre de a fi îndepărtat de la catedră cînd acolo sînt mulţi legionari. Nu vreau să se spună despre mine că sînt o victimă, nu-mi place acest lucru. Eu sînt un om modest.”

A se observa meschina delațiune cu așa-numiții legionari nenumiți pentru ca George Călinescu, membru al Academiei într-o Românie socialistă, să poată avea câștig de cauză în ochii unor Leonte Răutu și Dej, cei care îi puteau reda catedra universitară prin dictat politic. Finalul poate fi o alta minciună ticluită politicos sau chiar adevărul. Oportunismul lui George Călinescu nu poate fi pus la îndoială:

“Eu am spus tot ce am avut de spus, port stima şi încrederea partidului.”

În sceneta grotescă Dej vorbește abundent. Ce aflăm despre profilul ideologic, exprimat sincer, al primului secretar? Întâi de orice, provincialismul dovedit istoric al PCR-ului în perioada 1921-1944 (mai ales în comparație cu celelalte partide comuniste europene) și complexul de inferioritate ce decurge de aici se preschimbă într-o laudă compensatorie egală cu o mistificare:

“Partidul nostru a fost printre primele partide, după PCUS, care a dat o formulare clară în ceea ce priveşte frontul ideologic.”

Unele exprimări trădează o naivitate sentimentală (de prost gust sau mic-burgheză prin nivelul precar al educației, cum ar fi spus chiar comuniștii) sau o fățărnicie bine studiată: viitorul țării este pe “aripi de oțel”, partidul visează cu patos idealist păstrându-și totuși realismul (imaginile sunt exagerate și penibile), ochii tovarășului suprem se înlăcrimează la un articol scris de nimeni altul decât Tudor Arghezi (ostracizat prin 1950), în poveștile colegilor de temniță din tinerețe vedea un roman țărănesc în plină desfășurare.

În al doilea rând, vocabularul sărac, exprimările bolovănoase, o educație gimnazială se decupeză clar din discursul primului secretar. Despre conflictul dintre mișcarea legionară, regele autoritar Carol al II-lea și generalul Antonescu, Dej opinează rudimentar, vulgar și cu dezacorduri gramaticale:

“Pe urmă au început să se certe cu Carol şi Carol a început să omoare la ei, după aceea cu Antonescu a avut ciocneli că aveau pretenţii să vină la putere.”

Sărăcia de idei și verbalizările șchioape provin parcă din creierul încet al unui țăran de pe vremuri, urbanizat peste noapte.

Orizontul închis culminează într-un mic exercițiu de extaz naționalist, semn că Gheorghiu-Dej se maturizase într-o societate românească interbelică saturată de un naționalism gregar, tribal, obscen, violent și fals.

“Tribuna să fie dată adevăraţilor patrioţi. Eu cred că puţini oameni în ţara asta nu pot să-şi iubească poporul, să iubească patria. Nu cred să existe cineva căruia să nu i se înflăcăreze inima cînd vede cîte şantiere sînt, ce se construieşte în ţara noastră. Putem privi noi altfel lucrurile acestea. Aceste lucruri sînt o epopee cum n-a mai fost, o epopee despre care se poate scrie foarte mult.”

Primul secretar al PCR-ului între 1954 și 1964 (exclud perioada anterioară când puterea sa politică era devizată) nu are nimic din subtilitatea, cosmopolitismul și spiritul savant al adevăraților marxiști sau al oricărui om cu educație școlară temeinică. Dar nici nu dă semne că ar împărtăși ceva din lichelismul și arivismul ordinare ale autorului Istoriei literaturii române de la origini până în prezent.


Theda Skocpol este una dintre cele mai respectate prezențe academice în sociologia și științele politice americane din ultima jumătate de veac. Profesoară la Universitatea Harvard, Theda Skocpol se recunoaște ca fiind discipola istoricului Barrington Moore Jr., autorul unei cărți etalon pentru oricine râvnește la o intepretare marxistă valoroasă a procesului modernizării, The Social Origins of Dictatorship and Democracy: Lord and Peasant in the Making of the Modern World. Împrumutând și rafind metodele de lucru ale maestrului ei, Theda Skocpol își publică teza de doctorat, States and Social Revolutions (1979), reluând temele dezvoltate inițial de către Barrington Moore, dar având ca subiect revoluțiile moderne. Pentru Th. Skocpol personalitățile și figurile marcante nu au un rol important decât în sensul în care structura claselor sociale, determinată de raporturile economice și de inegalitățile existente, favorizează apariția unor personalități puternice și charismatice sau a unor partide politice inovatoare și radicale. Analiza comparativă a diferitelor societăți în clipa în care acestea sunt zguduite din temelii de febra revoluției asigură coerența studiului de față.

States and Social Revolutions pornește de la recunoașterea conflictului de interese dintre diferite grupuri sociale ca fiind sursa oricăror reforme politice care apasă asupra instituțiilor statului. Organizarea internă a aparatului de stat și a coerciției exercitate de aceasta depind de pacificarea tuturor claselor sociale în cadrul disensiunilor politice, deci de putere, în care acestea din urma sunt prinse. Elita politică și economică, care deține controlul asupra organizării statale, se află într-o continuă interacțiune (oricând conflictuală) cu elitele altor state suverane și soliditatea lor în relațiile internaționale depinde de realismul politicii lor domestice, ceea ce întotdeauna se referă la o poziție de decizie în comerțul internațional și o armată puternică. Concepția marxistă, pe care Theda Skocpol și-o însușește în capitolul introductiv al studiului, susține că atunci când dezvoltarea unui mod de producție superior tehnologic și aducător de profituri apreciabile celui anterior nu are loc în același timp cu reprezentativitatea politică a noilor clase de îmbogățiți, atunci societatea se află pe punctul unei ciocniri revoluționare între două elite dușmane: cea a status quo-ului, devenită caducă din punct de vedere funcțional (viz., nobilimea franceză la 1789), dar reprezentată politic, și cea care este inima și sufletul economiei (viz., comercianții și primii industriași ai Franței secolului al XVIII-lea), dar care se vede deposedată de dreptul politic de a lua deciziile în organigrama unui stat a cărui forță economică depindea exclusiv de ambițiile sale materiale. Legea fundamentală a societății și modul în care proprietatea este explicitată juridic sunt supuse unor presiuni considerabile și acuzate ca fiind false și înrobitoare în zorii revoluțiilor. Pentru Marx, revoluțiile izbucnesc întotdeauna prea târziu, doar pentru a consfinți o ordine socială deja schimbată, dar apăsată de cadrul instituțional necorespunzător al unei ierarhizări sociale depășită.

Theda Skocpol nu se mulțumește doar cu atât. Atunci când un stat deține instituții care funcționează pentru a fluidiza schimburile economice dintre grupurile sociale existente și nu pentru a le împiedica sau a le acutiza conflictele de interese private egoiste, societatea demonstrează stabilitate internă. Pe de altă parte, când o elită a unei țări agrare primitivă (China dinastiei Manchu între 1644-1912) se înfruntă cu elitele unor state moderne (Imperiul Britanic în secolul al XIX-lea), atunci amenințarea externă duce la reacții de reformare internă a statului. Cu cât reformele sunt mai agresive la nivel economic (fără a fi însă eficiente sau profunde), cu atât elitele status quo-ului vor încerca să mențină ordinea politică neschimbată, ceea ce inevitabil va crea fie o stare de conflict social intern, fie o slăbire iremediabilă a statului ce devine o pradă ușoară în avansul unor forțe statale exterioare superioare economic.

Theda Skocpol preia apoi de la Marx afirmația că în cadrul sistemului mondial capitalist, societățile sărace își văd mereu viitorul în viața socială a țările bogate. Economiile capitaliste dezvoltate exercită o atracție centripetă din partea elitelor punctelor periferice economic ale comerțului global. Emularea modelului economic și social cel mai dezvoltat este urmarea unei decizii raționale a elitelor locale prinse în cursa pentru supraviețuirea statului pe care îl patronează. Competiția capitalistă interindividuală se transferă la nivel de entități suverane politico-naționale.

Modelul Thedei Skocpol nu impune legități ale transformărilor revoluționare. Metodologia deține o suplețe interpretativă apreciabilă.

Primul caz examinat de Th. Skocpol este cel al Franței Vechiului Regim. Franța monarhiei absolutiste, cel mai populat stat al Europei preindustriale, cunoștea o birocrație destul de dezvoltată (cu straturi de funcționari care se suprapuneau adesea haotic din punct de vedere al funcționării), o armată puternică numeric și echipată modern, fără a fi însă centralizată administrativ pentru a avea un control fiscal deplin al structurii socioeconomice. Situația se repetă la scara Rusiei Imperiale și a Chinei mandarinilor. Conflictele sociale erau doar marginal legate de noua clasă de comercianți-industriasi în relația sa cu aristocrația latifundiară, dar depindeau în principal de modul în care țărănimea asigura buna funcționare a claselor dominante și a aparatului de stat. Piețele locale erau mai dezvoltate decât piața națională în fiecare dintre cele trei state. Conflictul dintre comercianți și nobili era atentuat de subdezvoltarea economică a celor din urmă. Sursa discordiei consta din amenințarea militară exterioară: Franța se vedea redusă la un rol secund în comparație cu omnipotența navală a Marii Britanii în ultima jumătate a secolului al XVIII-lea, Rusia Țaristă era copleșită militar de războiul cu Germania Imperială în 1917 și, astfel, sucomba administrativ, iar China nu numai că pierduse supremația sud-asiatică în fața Imperiului Britanic în Războaiele Opiumului (1839-1860), dar se vedea pusă în primejdie din punct de vedere teritorial de industrializata Japonie (victorioasă în războiul cu Rusia Țaristă din 1904-1905) la începutului secolului al XX-lea. Dacă Rusia Țaristă este fragmentată ca stat de risipa de resurse și neputința birocratică a războiului total cu Germania în intervalul 1914-1916, Franța și China postrevoluționare sunt rezultatele unor reforme interne ce au amplificat conflictele dintre clasele sociale până în punctul disoluției revoluționare.

Economia Franței Vechiului Regim nu reușea să facă față stipendierii unei armate moderne. Funcții venale cumpărate, extragerea de rente agricole, vânzarea și cumpărarea de latifundii, drepturi senioriale și o plăpândă clasă de comercianți asigurau coloana vertebrală a finanțelor monarhiei luminate a Franței. Clerul, armata și nobilimea erau scutite de taxe. După asprele războaie de la jumătatea secolului cu Austria și Marea Britanie, Franța pierde controlul asupra unor teritorii largi din America de Nord și India. Încercarea tuturor miniștrilor de finanțe ai Franței de a aboli privilegiile și de a impune un sistem fiscal universal s-a lovit de rezistența în grup a claselor sociale. Coroana cerea însă finanțe pentru întărirea armatei și a statului. După sponsorizarea Războiului de Independență american, vistieria Franței rămăsese complet goală. Statul francez se găsea la 1790 în faliment, iar creditorii externi absentau. Adunarea Stărilor Generale din Franța Vechiului Regim a arătat că singura clasa socială capabila să sprijine financiar ambițiile statului era cea a comercianților, meștușagarilor, clasele productive ale orașelor franceze, cele mai slab reprezentate în organizarea politică a statului. Ce a urmat aparține istoriei factuale, dar rădăcinile revoluției se găsesc în nepotrivirea și dizarmonia dintre autoritatea politică și cea economică, supuse unor presiuni externe, asupra cărora nici o clasă socială din Franța nu avea control politic.

China Imperiului Celest a trecut printr-o serie de crize interne similare Franței Vechiului Regim. China era compusă dintr-o administrație centrală compusă din mandarini, selectați din rândul tuturor claselor sociale (rareori se întâmpla ca cei săraci să devină mandarini, dar nu era nicidecum imposibil) pe baza unui examen dificil de pe urma căruia tradiția imperială (și uzanțele ei) era conservată întru totul, iar de cealaltă parte dintr-o economie agrară cu piețe regionale destul de interconectate pentru o economie agrară precapitalistă. Nu satul, ci piața regională era unitatea administrativă în care undeva între 12 și 18 sate se grupau corespunzător. Târgurile se întindeau pe suprafețele vaste ale Chinei Imperiale. Camăta și amanetul făceau parte din viața cotidiana a satelor chineze. Între târguri și orașele administrative se găseau țăranii înstăriți, de regulă cămătari și negustori. Odată cu intruziunea armatelor britanice în liniștea seculară a Chinei, imperiul avea să se clatine timp de 50 de ani până la destrămarea sa fatală în 1911. Încercările de modernizare a armatei și tentativele de construire a unei rețele feroviare în sud-estul Chinei nu au făcut decât să dea peste cap echilibrul fragil al ordinii tradiționale. Modernizarea de sus în jos a declanșat un mecanism de autoapărare din partea elitelor în funcție, ceea ce a condus la prăbușirea autocrațiilor imperiale și la declanșarea unor războaie civile sângeroase, care în Franța au culminat în campaniile lui Napoleon Bonaparte, iar în China au durat aproape 40 de ani până ce armatele organizate de guerilele comuniste au intrat în posesia regiunilor ocupate de căpetenii războinice. În ambele circumstanțe, statele au ieșit întărite militar și în posesia unor birocrații moderne hipercentralizate.

Rusia Țaristă, cu oceanul său forfotitor de țărani, se confrunta cu o problemă identică de inadecvare a structurii economice la cerințele imperiale ale elitei politice. După umilitoarea înfrângere din Războiul Crimeii (1853-1854), reformele coordonate de sus în jos au afectat stabilitatea claselor sociale. Deși abolirea iobăgiei după 1860 ar fi trebuit să catalizeze enegiile elitei înspre o industrializare pe model occidental, economia Rusiei Țariste evolua greu pe fondul unei autocrații dominatoare. În toate cele trei exemple surprinse de Th. Skocpol, modernizarea a pornit dinspre birocrația și elita administrativă în jos, acolo unde clasele sociale interesate de păstrarea intactă a raporturilor economice în vigoare (nobili latifundiari, funcționărimea măruntă, țărani) au opus rezistență. Dacă în China și Franța conflictele sociale au venit pe fundalul unor reforme ce deranjau structurile sociale, declanșându-le implozia în revolte sângeroase ce au culminat în războaie civile, Rusia Țaristă a pierit nu de pe urma presiunii reformelor curente, ci din pricina umilinței militare și a pierderilor umane de pe frontul de Est suferite în fața Germaniei Imperiale în Primul Război Mondial.

Alterativele de succes în procesul modernizării sunt Prusia și Japonia, deși remanențele feudale vor afecta democratizarea celor două societăți până după 1950. Elita japoneză, amestec de negustori abili și o aristocrație militară tradițională, modernizează Japonia în perioada Restaurației Meiji tot în urma nevoii de a supraviețui în competiția internațională prin crearea unei armate moderne și a unei administrații de stat impecabile. Politica de industrializare este a doua reușită admirabilă a unei Japonii medievale în 1860. Prusia resimte înfrângerile în calea Marii Armate a lui Napoleon din 1806, moment în care elitele prusace vor duce o campanie de perfecționare a aparatului birocratic și de disciplinare absolută a armatei. Militarizarea birocrației de stat și birocratizarea armatei vor asigura supremația politică a Prusiei în cadrul Imperiului German.

Clasele inferioare, lipsite de drepturi politice, sunt apoi examinate de Th. Skocpol. Țărănimea se revolta relativ des înainte de prăbușirea statelor premoderne și a elitelor sale. În toate societățile studiate de Th. Skocpol, țărănimea lucra atât pe pământurile sale (pentru subzistență), cât și pe cele ale nobilului (sau îi plătea, în produse fixate cantitativ la un interval de timp dat, protecția). Răscoalele și răzmerițele nu erau atât de rare sau sporadice pe cât am putea să ne imaginăm în asemenea societăți agrare și structural inegalitare, tiranice, în care plățile în bani sau produse depășeau puterile productive medii ale țărănimii. Sărăcia era de la sine înțeleasă și foametea lovea adesea în Rusia, Franța sau China agrare. Țăranii aveau totuși o anumită autonomie în a cultiva în comun pământurile. Pe fondul unor ani agricoli săraci și a unei Coroane fără nici o lețcaie, inaniția lovește Franța anului 1789. Mutatis mutandis, țărănimea exploatată și înfometată participă la demolarea Vechiului Regim atât în China, cât și în Rusia Țaristă în perioada 1910-1920. Producția pentru comerț era rară în mediul rural în toate cele trei monarhii absolutiste, ceea ce nu se poate afirma despre Japonia și Prusia în secolul al XIX-lea. Țăranii trăiau în comunități izolate de piața orașelor sau de prezența altor clase sociale. Dependența lor de autoritatea centrală consta în plata birurilor anuale.

Bogăția de detalii istorice, concentrarea pe problematica interacțiunii claselor sociale, clarificarea fiecărei confruntări politice în lumina diferențelor dintre cele trei cazuri istorice (Franța, China, Rusia) sunt surse de inepuizabilă meditație. Minuțiozitatea Thedei Skocpol și scrupulozitatea analizei merită întreaga noastră considerație. Cursul revoluțiilor examinate de Theda Skocpol este similar prin urmările directe: solidificarea statului printr-o birocratizare deplină a instituțiilor ce controlează societatea (birocrația rațională weberiană este urmarea modernizării sau agentul ei?), armate puternice capabile să opună rezistență oricărui atac extern, dezvoltarea industriilor locale. Singurul aspect defavorabil din lucrarea Thedei Skocpol este cvasiabsența unor tabele statistice privind dezvoltarea macroeconomică a statelor pre- și postrevoluționare.

Nu în ultimul rând, States and Social Revolutions propune o paradigmă care invalidează natura socială a revoluțiilor din Europa de Est din 1989. Deși semne ale unei ordini economice noi sunt recognoscibile încă din anii 1980 în țările satelit ale URSS-ului prin apariția unei luxuriante piețe negre ce proliferează în umbra Statului, destrămarea vechii ordini nu a avut nici un suport popular serios (participarea semnificativă din punct de vedere statistic a populației la revoltă a fost insignifiantă în România, Ungaria, Cehoslovacia, RDG și Iugoslavia), nu a pus în contradicție nici o clasă socială (proletari, birocrați, elitele politice și militare ale partidului comunist), nu a produs nici un stat nou cu o birocrație superioară și întărită administrativ, nu a fost impusă de o situație internațională pernicioasă securității teritoriale (destrămarea URSS-ului succedă distrugerii Blocului Estic) și nu a condus la război civil (cu excepția Iugoslaviei, unde conflictul din cadrul fostei federații a fost unul exclusiv interetnic și nicidecum un război civil între grupuri sociale adversare cu interese politice și economice similare).

Dimpotrivă, dacă am urma raționamentele politologului american, România, de exemplu, este mai aproape de o situație de conflict social major în prezent decât în urmă cu 25 de ani: o administrație deficitară și slabă din pricina corupției, amenințată de forțe militare exterioare (Federația Rusă) și copleșită strategic de altele aliate (NATO), o economie premodernă controlată de organisme internaționale ca Uniunea Europeană și FMI (o treime din populație practică agricultura de subzistență și 42% din români trăiesc la limita sărăciei în 2014, peste 2,5 milioane de locuitori au migrat în afara granițelor), o clasă socială activă în regim capitalist și o alta, preponderent rurală, asistată social, compusă din pensionari sprijinită prin taxe și impozite plătite de cealaltă, o elită politică abuzivă și discreționară în raport cu birocrația de stat și majoritatea populației. Mai degrabă acum avem toate ingredientele toxice ale unor confruntări sociale revoluționare.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 77 other followers