Feeds:
Articole
Comentarii

Retragerea în idealism și respingerea acțiunii, a oricărei acțiuni, definește neputința. Neputința individuală în chestiuni ce țin de rosturile administrației și a politicii este explicabilă. Nimeni, nici măcar un tiran sau o oligarhie ce dețin pârghiille statului și, indirect sau direct, pe cele ale economiei, nu poate controla cu exactitate milioane de subiecți pe suprafețe întinse de pământ. Chiar dacă puterea s-ar putea concentra în câteva mâini, latura executivă a acestei puteri face apel la o administrație ultraramificată și minuțioasă. Iar harta nu este teritoriul.

Cu atât mai puțin într-o ordine legală ca democrația în care puterea colectivă este fărâmițată haotic în tabere, în clase, uneori în mâinile unor indivizi ce acționează colectiv, în limitele legii, haotic și imprevizibil.

În România orice exercițiu politic, fie că este vorba de o opinie în mass media, fie de un schimb de păreri cu alți cetățeni, suferă de claustrare egocentrică. Doi cetățeni români, aflați față în față și nefiind legați de umbrela familiei extinse, se simt dezarmați: acel spațiu public dintre ei, compus dintr-o serie de norme subînțelese, nu există. Parcă fiecare vorbește pentru el însuși, iar cuvintele au sensuri nesigure. Fiecare îl bănuie pe celălalt de o rea-intenție oarecare sau măcar de corupție. În cel mai bun caz, când una din părți încearcă cu disperare să clădească un pod în direcția celuilalt, se face recurs la morală, Dumnezeu, probleme private într-o societate modernă (astfel trădând că ceea ce îi ține pe români cât de cât uniți sunt tot cutumele din familia tradițională). De unde această neîncredere între cetățenii aceluiași stat?

Fiindcă arbitrul suprem al spațiului public este legea ca expresie a contractului tacit dintre oameni în afara gospodăriei, vom căuta explicația pentru vidul public din Romania în chiar practica legii.

Românii sunt mefienți unul cu celălalt pentru că legile sunt de facto încălcate chiar de reprezentanții lor politici. Despre ce contract social putem vorbi în acest caz când delegatul tău legal bajocorește funcțional ceea ce vă leagă prin puterea legii? Când s-a semnat vreodată o înțelegere politică între stat și cetățeni în România în urma unei confruntări reale între grupuri sociale diverse și contradictorii?

Instituțiile publice nu au, prin urmare, temei. Când elitele desfid regulile, trebuie să ne amintim că acestea pun la îndoială chiar legea ce le conferă identitate și rațiunea de a fi.

De aceea, ceea ce mă miră personal este absența violenței politice în România. O pun pe seama faptului că generațiile de la 45 de ani în sus, majoritare în clipa de față (sper să nu ma înșel), au crescut într-un climat politic autoritar și patriarhal, cum s-a întâmplat în România comunistă. De aici frica de a acționa pe față conform realității sociale, cea care a suspendat domnia legii de două decenii.

Firesc ar fi ca oamenii de rând, observând din practică că legea nu protejează de fapt pe nimeni, să rupă orice legatură cu delegații puterii lor politice. Astfel, luând înapoi de la stat o putere pe care i-a cedat-o provizoriu, fiecare devine stăpânul sălbatic al propriei sale libertăți de a acționa după bunul plac.

Nu pot să-mi închipui ce îi reține pe oamenii obișnuiți (în afară de vârsta înaintată) să își ucidă prefectul, primarul, consilierii locali, poliția, armata și orice altă autoritate vidă legal a statului (pentru că aceste persoane private nu reprezintă politic, deci legal, pe nimeni, având în vedere corupția și iresponsabilitatea lor administrativă) din moment ce aceste instanțe sunt de facto deja moarte.

E bizar că nimeni dintre jurnaliști și chiar oameni politici români nu bagă de seamă că atunci când deplâng impotența executivă a aparatului de stat și a politicienilor se expun în fața subiecților. Expresia slăbiciunii lor sună așa: “Suntem ineficienți. Nu putem controla societatea. Noi nu putem instaura legea nici măcar între noi.”

Dacă 10 anarhiști români ar pune la cale un plan iscusit de a-l ucide pe primul ministru, pe președinte, întregul guvern și toți reprezentanții de vârf ai instituților publice din România, planul nu numai că ar avea un succes răsunător, dar criminalii ar scăpa teferi și nevătămați. Statul, prea slab pentru a acționa rațional dupa un set de legi pe care nu le-a respectat în practică niciodată, și-ar demonsta, pentru ultima oară, vacuitatea. Iar corupția generală deja în exercițiu ar ieși la iveală ca adevărata lege din România.


Pentru Karl Marx, capitalul negustoresc sau comercial se găsește doar în procesul de circulație și este reprezentantul pieței, deci a valorilor de schimb, adică a capitalului-marfă, cum îl intitulează germanul. Fie că negustorul vinde un capital-marfă pentru a servi consumul privat al unui cumpărător oarecare, fie că acest cumpărător este la rândul său un antreprenor, procesul este același: pentru industriaș, se ia o marfă (care la Marx conține deja plusvaloarea, deci profitul ce trebuie să fie realizat prin vânzare, numit M’) de către producător, se vinde unui comerciant devenind bani (B), care sunt folosiți pentru a cumpăra alte mărfuri (generic numite mijloace sau factori de producție). Pentru comerciant, de cealaltă parte a tranzacției, se pun în mișcare bani (care ajung în buzunarele industriașului de mai devreme) în schimbul unor mărfuri care, din punctul de vedere al simțului comun, se vând mai scump decât au fost cumpărate. You buy cheap in order to sell dear.

Pentru Marx nu se pune problema de unde are comerciantul banii inițiali. Aceștia pot proveni dintr-un împrumut sau din profitul reinvestit al unei tranzacții anterioare.

În ce constau raporturile logice, nu încă istorice, dintre capitalul industrial (productiv la Marx) și capitalul comercial (care doar circulă mărfurile și banii în economie)?

Primul raport este că negustorul, specializat într-o ramură neproductivă, pune în mișcare un capital mai mic decât cel pe care ar fi nevoit să-l aloce industriașul dacă ar activa și sub formă de comerciant. Risipa de timp și de bani a industriașului ce și-ar vinde singur marfa ar afecta cantitatea și calitatea capitalui-marfă proaspăt ieșit din producție. Specializarea capitalului-comerical scurtează timpii între consumator și producătorul direct, ceea ce confirmă pentru Marx teoria valorii muncă încă o dată.

În plus, în procesul în care capitalul-comercial vinde, cum este de altfel firesc, produsele mai multor capitaliști, timpul mediu socialmente necesar și (dez)echilibrele temporare dintre cerere și ofertă ajung să se formeze. Deși Marx nu o spune explicit, comerciantul este agentul competiției dintre diverși producători. Cu cât procesele de producție sunt mai scurte și cu cât “viteza consumului” mai mare, cu atât capitalul comercial plimbă mai repede banii în economie.

Marx insistă, contrar unei priviri grăbite, că negustorul nu produce nimic, nici un fel de plusvaloare.

“Capitalul comercial nu este decît capitalul care funcționează înăuntrul sferei circulației. Procesul circulației este o fază a întregului proces de reproducție. Dar în procesul circulației nu se produce nicio valoare, prin urmare nici plusvaloare. Se petrec numai schimburi de formă ale aceleiași masse de valoare. Nu are loc în realitate decât o metamorfoză a mărfurilor, care, ca atare, n-are nimic de-a-face cu crearea sau modificarea de valoare. Dacă la vânzarea mărfii produse se realizează o plusvaloare, acest lucru are loc pentru că această plusvaloare există de mai înainte în marfă; de aceea, la al doilea act, transformarea din nou a capitalului bănesc în marfă (elemente de producție), cumpărătorul nu realizează nici o plusvaloare, ci prin schimbul banilor contra mijloacelor de producție și a forței de muncă se pregătește numai producerea de plusvaloare.” (Capitalul, vol. III, partea I, pp. 278-279, 1954).

Sau, o pagină mai târziu, aflăm reiterată ideea de mai sus:

“Prin urmare capitalul pentru comerțul cu mărfuri – despuiat de toate funcțiile eterogene, ca păstrarea, expediția, transportul, împărțirea, trierea, care sunt legate de activitatea lui, și limitat la adevărata lui funcție, aceea de a cumpăra pentru a vinde – nu creează nici valoare, nici plusvaloare, ci mijlocește numai realizarea acestora și totodată deci adevăratul schimb al mărfurilor, trecerea lor dintr-o mână într-alta, schimbul social de materii.” (Ibid., p. 280)

Și atunci de unde profitul comercianților sau, cum se cheamă în economia-lume de azi, industria de retail?

“Numai în aparență profitul mercantil este un simplu adaos, o majorare nominală a prețului mărfurilor peste valoarea lor.”

Ipoteza economistului Marx se prezintă după cum urmează: prețul unei mărfi este suma dintre prețul de cost al produsului (preț de producător, cel la care are acces comerciantul) și profitul comercial. Pentru a explica acest profit, Marx îl deduce ca o scădere din plusvaloarea producătorului capitalist. Altfel spus, industriașul renunță la câteva procente din plusvaloarea sa (muncă neretribuită forței de muncă) în favoarea comerciantului. Dacă producătorul și-ar însuși rolul de comerciant, capitalul său fix ar trebui sporit pentru activități comerciale propriu-zise, ceea ce ar implica o slabă diviziune a muncii, specializări inexistente și, în concluzie, pierderi de timp, deci de bani.

“Să păstrăm expresia preț de producție în sensul precizat mai de aproape mai sus. Este limpede în acest caz că profitul capitalistului industrial este egal cu surplusul prețului de producție al mărfii peste prețul ei de cost și că, spre deosebire de acest profit industrial, profitul comercial este egal cu surplusul prețului de vânzare peste prețul de producție al mărfii, care pentru comerciant reprezintă prețul ei de cumpărare; dar ca prețul real al mărfii = prețul de producție + profitul mercantil (comercial). După cum capitalul industrial realizează numai profitul, care este deja cuprins ca plusvaloare în valoarea mărfii, tot așa profitul capitalului comercial se datorează numai faptului ca în prețul mărfii realizat de capitalul industrial nu este încă realizată totalitatea plusvalorii sau profitului. Prețul de vânzare al comerciantului este astfel superior prețului de cumpărare, nu fiindcă primul este superior valorii totale a mărfii, ci fiindcă ultimul este inferior acesteia.” (Ibid., p. 284)

Marx oferă câteva combinații aritmetice pentru a-și reprezenta clar raționamentele, dar imaginea de ansamblu rămâne cristalină.

Angajații, deci capitalul variabil, din cadrul unei societăți comerciale, deși nu livrează plusvaloare, lucrează pentru capitalistul negustor “profitabil” doar în măsura în care salariile lor, ca în cazul unui industriaș oarecare, sunt costuri în schimbul unei forțe de muncă tranzacționabilă și, de aceea, sunt la rândul lor remunerați sub valoarea reală de piață a serviciilor lor. Dar chiar și dacă salariile lor ar fi conforme cu eficiența reală a timpului lor de muncă, profitul comerciantului este asigurat din plusvaloarea capitalului industrial.

“Munca neplătită a acestor funcționari, deși nu creează plusvaloare, îi dă totuși posibilitatea să-și însușească plusvaloarea, ceea ce, din punctul de vedere al rezultatului, înseamnă același lucru pentru acest capital; ea este deci pentru el izvorul profitului. Întreprinderea comercială n-ar putea altfel să fie niciodată exploatată pe scara mare, în mod capitalist.” (Ibid., p. 291)

Sau, cu alte cuvinte (Marx are obiceiul de a se repeta în manuscrisele ultimelor două volume din Capitalul):

“Îi aduce profit nu prin aceea că creează direct plusvaloare, ci prin aceea că-l ajută să micșoreze cheltuielile pentru realizarea plusvalorii, în măsura în care îndeplinește o muncă în parte neplătită.”

Fără capitalul comercial, producătorul industrial de mărfuri se expune după cum urmează:

“Prelungirea operațiunilor de circulație reprezintă pentru capitalistul industrial: 1. o pierdere personală de timp, în măsura în care aceasta îl împiedică să-și îndeplinească el însuși funcția de conducător al procesului de producție; 2. o oprire prelungită a produsului său sub formă de bani sau de marfă în procesul de circulație, deci într-un proces în care nu se valorifică și în care procesul de producție nemijlocit este întrerupt.” (Ibid., p. 288)

Tot Marx susține că, în absența capitalului comercial, nu s-ar putea forma, în timp, un profit mediu într-o industrie sau, prin extindere, în toate industriile. În legătură cu relația dintre capitalul industrial (manufacturing industry) și capitalul comercial, găsim următoarele:

“Pentru capitalul industrial cheltuielile de circulație par și sunt cheltuieli neproductive. Ele apar comerciantului drept sursa profitului lui, care – prespunând existența ratei generale a profitului – este proporțional cu mărimea acesteia. Pentru capitalul mercantil, suma ce urmează a fi avansată pentru aceste cheltuieli de circulație este prin urmare un plasament productiv. Deci și munca comercială pe care o cumpără este pentru el direct productivă.” (Ibid., p. 298)

După cum se știe, comerțul precedă dezvoltarea industrială sau producerea în massă de mărfuri și servicii. Comercianții sunt considerați primii capitaliști din pricina profiturile mari pe care le extrăgeau din schimb:

“Nivelul ridicat din trecut al prețurilor comerciale ale mărfurilor se datora 1. nivelului ridicat al prețurilor de producție, adică neproductivității muncii; 2. lipsei unei rate generale a profitului, capitalul comercial absorbind o cantitate de plusvaloare mult mai mare decât i-ar fi revenit în cazul unei mobilități generale a capitalurilor. Încetarea acestei stări de lucruri este deci, privită sub ambele laturi, rezultatul modului de producție capitalist.” (Ibid., p. 304)

O secțiune este pusă la dispoziție de către Marx problemei rotației capitalului comercial: cu cât mai multe rotații într-un timp dat, cu atât mai multe profituri mici. Small profits and quick returns. Un alt subcapitol se ocupă cu ce Marx numește comerțul cu bani, fie în aur, argint sau alte metale prețioase, fie în luarea și acordarea de împrumuturi și credite comerciale. Despre acestea din urmă găsim un capitol de sine stătător în următoarea parte a volumului III.

În ceea ce privește istoria capitalului comercial, ultima chestiune pe listă, Marx spune ca înainte de Revoluția Industrială, deci de marea manufuctură, de fabrică, capitalul comercial părea capital prin excelență. Producția era o chestiune redusă la bresle, munci agricole etc. În etapa în care banii s-au concentrat în mâinile a cât mai puține case comerciale spre finalul Evului Mediu, capitalul comercial a realizat de la sine, prin dorința neistovită de profit a capitaliștilor, că a produce din ce în ce mai multe mărfuri pentru a deservi o cerere este chiar sursa profitului. A transforma orice produs într-o valoare de schimb face parte din mentalitatea capitalistului generic. De aceea, în perioada precapitalistă, printre cei mai bogați indivizi erau indubitabil neguțătorii.

“Procesul de producție se sprijină în întregime pe circulație și circulația este un simplu moment, o fază de trecere a producției, este numai realizarea produsului creat ca marfă și înlocuirea elementelor lui de producție, produse și ele ca mărfuri. Forma capitalului izvorîtă nemijlocit din circulație – capitalul comercial – nu mai apare aici decât ca una din formele capitalului aflat în mișcarea sa de reproducție.” (Ibid., p. 322)

Sau mai explicit:

“Popoarele comerciale din antichitate existau, la fel ca și zeii lui Epicur, în spațiile dintre lumile universului sau mai curând ca Evreii în porii societății poloneze. Comerțul primelor orașe și popoare comerciale independente, minunat de dezvoltate, se sprijinea ca simplu comerț de intermediere pe barbaria popoarelor producătoare, între care jucau rolul de mijlocitor.

Pe treptele premergătoare societății capitaliste, comerțul este acela care domină industria; în societatea modernă invers. Comerțul firește că va influența la rândul său, mai mult sau mai puțin, asupra comunităților între care se exercită; făcând să depindă mijloacele de subzistență și de consum mai mult de vânzare decât de întrebuințarea imediată a produsului, el va supune producția din ce în ce mai mult valorii de schimb. În felul acesta el dizolvă vechile relații. El sporește circulația banilor. El nu acaparează numai excedentul producției, ci o înghite încetul cu încetul însăși pe aceasta, făcând ca ramuri întregi de producție să depindă de el.” (Ibid., p. 324)

Marx sustine că dintotdeaua capitalul comercial, chiar și atunci când a dizolvat relațiile feudale, nu putea schimba modul de producție de la sine. Dacă baza producției economice în antichitatea greco-romană (dar, prin implicație, și în alte civilizații) era sclavia (deci munca gratuită în schimbul minimului necesar pentru supraviețuire), comerciantul nu putea să își extindă puterea asupra producției fără ca întâi să elibereze forța de muncă de sub jugul exploatării patriarhale, pentru consumul intern al gospodăriei. Acum nu știu în ce măsură latifundiarii Imperiului Roman își munceau sclavii pentru a produce cât mai mult pentru piață sau dacă vindeau doar excedentul accidental peste nevoile de consum ale gospodăriei sale, dar pentru Marx generalizarea schimbului ca valoare economică supremă ar fi dus la dispariția lentă și centralizarea puterii politice a clasei nobiliare în favoarea unei noi clase de comercianți producători.

Inaugurarea comerțului intercontinental după secolul al XVI-lea duce la supremația capitalului comercial. Olanda și Veneția sunt pentru Marx exponentele de vârf ale acestei extinderi a pieței mondiale. Odată cu intruziunea producției industriale a Imperiului Britanic, capitalul comercial devine auxiliarul marii manufacturi.

“Trecerea de la modul de productie feudal se face pe două căi. Producătorul devine comerciant și capitalist, în opoziție cu economia naturală agricolă și cu meseriile îngrădite în corporații ale industriei orășenești medievale. Aceasta este calea care revoluționează cu adevărat.” (Ibid., p. 327)

Sau în fine:

“La origine, comerțul a fost o premiză pentru transformarea micii industrii corporatiste și a celei casnice țărănești, precum și a agriculturii feudale în întreprinderi capitaliste. El face ca produsul să devină marfă în parte creîndu-i o piață, în parte procurând noi echivalențe de mărfuri, precum și furnizând producției noi materii prime și auxiliare, astfel încît deschide noi ramuri de producție care de la început se sprijină pe comerț, adica atât pe producția pentru piața internă și mondială, cât și pe condiții de producție care izvorăsc din piața mondială. De îndată ce manufactură se consolidează în oarecare măsură și încă și mai mult marea industrie, ea își creează la rândul ei piața, o cucerește pe aceasta cu mărfurile ei. O producție în massă de proporții tot mai vaste inundă piața existentă și lucrează, în consecință, mereu la extinderea acestei piețe, la străpungerea limitelor ei. Capitalistul industrial are mereu în fața sa piața mondială, el compară și trebuie să compare mereu propriile sale prețuri de cost nu numai cu prețurile pieței interne, ci și cu cele ale pieței mondiale. În perioada precedentă comparația aceasta cădea aproape exclusiv în sarcina comercianților, asigurând capitalului comercial dominația asupra celui industrial.” (Ibid., p. 329)


Cartea din 1963 a istoricului britanic E. P. Thompson, The Making of the English Working Class, este o lucrare clasică în istoriografia de stânga din ultima jumătate de veac. Rezervele lingvistice ale autorului sunt într-adevar uimitoare. Frazele ticluite livresc, vocabularul literar îl fac excentric pe E. P. Thompson într-un mediu academic sec, prozaic și la obiect, cum este recunoscut cel anglo-saxon, chiar dacă The Making of the English Working Class e scrisă cu două generații în urmă.

Meritele lucrării rezidă în câteva direcții: aprofundarea incredibil de elaborată a tuturor surselor istorice ale mișcărilor populare muncitorești în perioada 1790-1830 din Anglia. Gazete, corespondențe private, jurnale, ordine ministeriale, nimic nu este privat de atenția englezului. Din cele peste 800 de pagini ale lucrării mai bine de 90% sunt unanim dedicate aglomerării de date empirice și de informații nuanțate. Pentru E. P. Thompson, clasa industrială a Angliei la începuturile sale arată contradictoriu: pe de o parte avem artizanii și meșteșugarii epocii, care luptau pentru păstrarea privilegilor feudale (număr restrâns de calfe și ucenici, stabilirea salariilor colectiv de către maeștrii), pe de altă parte ne confruntăm cu o populație rurală deplasată forțat la oraș pentru a-și găsi un loc de muncă și, astfel, a-și asigura supraviețuirea. Legile ce îi ajutau pe săraci de la moartea sigură (faimoasele Poor Laws) inhibau raporturile libere de pe piață. Pretențiile breslelor meșteșugărești (iar E. P. Thompson scrie laudativ despre clasa superioară a artizanilor din rândul păturilor proletare) nu concorda cu dominația pieței libere ca esență a capitalismului. O bună bucată din carte urmărește influența anumitor culte protestante, cum este, de pildă, metodismul și evaghelismul, asupra claselor industriale. Bigotismul puritan, pios și superstiția la 1800 erau uimitor de răspândite în Anglia. Suferințele și necazurile șomajului, ale foametei și mizeriei de zi cu zi erau sublimate în mișcări milenariste. Pentru țăranii ajunși să trăiască în cartierele îngrămădite ale unor orașe insalubre ca Leeds, Birmingham sau Manchester în prima etapă a Revoluției Industriale, Sfârșitul lumii urma să apară de după colț. E. P. Thompson sugerează că influența puritană și sentimentul acut al comunității unite a protestanților a condus în două direcții opuse: pe de o parte a solidificat conștiința de grup a muncitorilor în cadrul Bisericii, dând naștere conștiinței de clasă în secolul al XIX-lea, pe de altă parte, prin accentul pus pe viața morală și pe responsabilitatea individuală, le-a întărit muncitorilor convingerea că-și merită din plin soarta mizerabilă. Reformismul mișcărilor de stânga din Anglia pornește, după E. P. Thompson, chiar de aici. Nici gând de spirit revoluționar în asemenea condiții.

Scăderile cărții nu sunt cu nimic mai demne de menționat: deși se identifică drept marxist, analiza economică, statistică, sociologic măsurabilă a clasei muncitoare lipsește cu desăvârșire din The Making of English Working Class. Practic, E. P. Thompson realizează un exercițiu magistral de arhivistică de pe urma căruia ne alegem cu o istorie culturală a clasei muncitoare britanice în zorii aparției ei. Deși sentimental și ținând cu proletarii pe fiecare pagină (iar, rareori, folosind câte un concept cules din Marx), E. P. Thompson nu întrebuințează nici o schemă economică serioasă în încercarea de a descrie copilăria capitalului, ceea ce face demersul său cel putin straniu din perspectiva unui economist.

În plus, pretenția de exhaustivitate devine atât o realizare, cât și o piedică majoră a cărții. Lectura este dificilă și obositoare din pricina excesului de detalii fără importanță actualmente și irelevante în trama lucrării. Mai bine de jumătate din conținutul The Making of the English Working Class rezidă în relatarea jurnalistică a disputelor politice dintre personaje infime ca pondere în epocă și, adesea, sărace ca idei sau chiar banale din perspectivă contemporană. E. P. Thompson dorește numai să ne înfățișeze că au existat lideri ai proletarilor în deceniile 1790-1830 și că tradiția inaugurată în Anglia prin Thomas Paine poate pretinde o anume legitimitate după 1850. Socialismul nu a apărut de nicăieri, pe un sol virgin, ci are precedente istorice credibile.

Prolixitatea și diluarea ideilor sunt, din păcate, două constante ale istoriei lui E. P. Thompson. The Making of the English Working Class e o frumoasă realizare narativă, dar futilă la nivel de conținut, pentru că tot ce detaliază E. P. Thompson poate fi condensat într-un articol academic de istorie economică.

Al doilea titlu indică o colecție de eseuri scrisă de istoricul britanic Eric Hobsbawm și publicată sub formă de volum în 2011, How to Change the World. Reflections on Marx and Marxism. Pentru un istoric de statura celui ce a scris cele patru volume clasice din ciclul The Age…, Eric Hobsbawm dezamăgește cu această ocazie. Nu numai că eseurile sale sunt doar o istorie a posterității și a interpretării vulgare dată textelor lui Marx & Engels, dar Eric Hobsbawm nu reușește să pătrundă în intimitatea a ceea ce pe fiecare pagină apare sub denumirea generică de “Marxism”. Deseori ajungi să presupui că Eric Hobsbawm nu vede în Karl Marx un economist uriaș din secolul al XIX-lea, ci exact ce majoritatea anticomuniștilor contemporani tineri, care nu au citit o pagină din Das Kapital, detestă la “comunismul” real și datat istoric, anume spiritul profetic și lupta de emancipare a claselor muncitoare industriale, astăzi defuncte tehnologic în țările dezvoltate, ca propagandă mincinoasă a unui stat-poliție secretă. Analiza schematică a istoriografiei propuse de Marx în Grundrisse este cel mai bun capitol din carte, însă trebuie amintit că realizarea istoriografică marxistă este un truism în domeniul larg al sociologiei și istoriei economice în prezent (trec cu vederea că Marx nu a inventat o metoda în epocă, ci, pur si simplu, a adâncit una existentă atunci și banală acum). Tonul apologetic pică în exagerare pe alocuri, dar prefer să nu dau exemple. Cele două texte privindu-l pe filosoful italian Antonio Gramsci sunt apă de ploaie și net inferioare secțiunii neprietenoase din Principalele curente ale marxismului a lui Kolakowski dedicată gânditorului italian. Unicul merit indiscutabil al cărții este că Eric Hobsbawm descrie corect și util avatarurile marxismului, exilarea lui Marx din economie și popularitatea sa în sociologie și științe politice în deceniile de după 1945 pentru ca, odată cu criza social-democrației europene de după 1970 (vorbim de o stângă din ce în ce mai apropiată de un centru dreapta în materie de politici sociale) și cu momentul auroral 1989, Marx să dispară din vedere și să atingă o cotă joasă a interesului în rândul publicului educat în jurul anului 2000. Și totuși, până și acest subiect din How to Change the World e tratat definitiv de către un alt istoric englez, apropiat al lui Eric Hobsbawm până la dispariția sa, Donald Sassoon în One Hundred Years of Socialism.

Fundamentele


În ultima vreme am încercat sa recitesc literatură. Amintiri din casa morților și Condiția umană.

Prima nu este nimic mai mult decât rezultatul sociologic al unei minți deraiate, al unui personaj detracat. Dostoievski era nu doar un pedofil (cum se lăudase chiar el în cercurile sale private), ci și un personaj profund patologic. El este primul modern care a băut până la capăt din cupa cu zoaie a naturii umane și, într-un final, le-a numit bune și frumoase pe toate. Divinizarea răului este scopul său suprem. În el găsim transparent răsturnarea tuturor valorilor vieții, ale naturii noastre primordiale: boala, suferința și pornirea spre crimă ca surse necesare ale iertării divine. Nu există Dumnezeu fără călcarea în picioare a firii omului. Nu ipostaziem nici o lume de dincolo fără preschimbarea acesteia într-un infern psihologic, într-o așteptare dureroasă. Oribila înjosire prin autoflagerare din romanele sale nu are limită. Sursa însușirilor bune pe care el le întrevede în colegii săi de celulă pornește ca o ramură fertilă din trunchiul răului. Intenția sa, mizerabil de obscurantistă și urând din toți rărunchii Rațiunea, este marea mistificare mozaică din trecutul a ceea ce numim astăzi Europa: anume că răul este obiectiv în afara noastră, dincolo de natură, că stăpânul acestei lumi îi torturează pe oameni pentru ca fructele lumii de dincolo, pură invenție compensatorie, să capete un gust și mai dulce. Prin respingerea studiului rațional al naturii, prin ignorarea fenomenelor regulate din afara noastră și a încercării de a le căuta o explicație ce coincide perfect cu desfășurarea lor algoritmică, mințile încurcate populează trupul omului cu duhuri și fantome mai puternice decât lumea în care suntem doar ca o altă parte a întregului. Astfel, ce se întâmplă de fapt sub ochii fiecăruia din noi (inclusiv tot ce petrece în organele noastre) este separat de ceea ce suntem noi. Cine a inventat concepția unicității și eternității sufletului în afara și contra Naturii l-a creat deja pe Dumnezeu. Creștinismul este îmbibat cu autozeificarea sinelui. Tragic este însă modul în care cadrele acestei gândiri, amenințată doar de studierea cantitativă a regularităților din natură, au fost secularizate prin individualismul sacru, responsabil de sine până la capăt, ce stă la temelia tuturor codurilor de legi din Europa, a tuturor teoriilor economice moderne și a tuturor ideologiilor moderne, a tuturor sistemelor de valori. Scopul ascuns este același: sfidarea naturii prin stăpânirea ei totală, a limitelor noastre biologice, a neputinței și a suferinței în autoglorificarea fiecăruia ca o așchie desprinsă din copacul divinității. Singura datorie pe care o avem față de acest Dumnezeu al creștinității (preschimbată în democrația ecumenică a cetățenilor egali principial în drepturi și în fața legii) este aprofundarea creației sale. Dumnezeu este chiar aici printre noi și altarul este natura și tot ce se găsește în ea.

A doua carte, supremul roman revoluționar al secolului XX, o odă închinată celor mulți, umiliți și obidiți, m-a întărit în convingerea că orice ideal vulgar și trivial al europenilor laici seamănă dezgustător de mult cu practicile sectelor fanatice ale catacombelor romane. Demnitate, libertate, egalitate, fraternitate, păcate și virtuți, curaj și luptă, lașitate și încrâncenare, nimic din angrenajul idealist al oricărei metafizici anistorice nu este lăsat pe dinafară. Nici un alt continent din lume nu are o mai exagerată conștiință a existenței sufletului ca Europa.

Vedeți ce am scris până acum? Oare nu arăt că posed spirit și că am suflet? O, nemuritorilor pe dinăuntru, cei care v-ați infestat de fantasmele lumii de dincolo pentru a urî din plin lumea de aici, chiar nu simțiți că sunteți doar ceea ce sunteți în carne și trup și nimic mai mult?

Femeia din est


De fiecare dată când aud o femeie celebră și frumoasă din estul Europei vorbind în mass media despre puterea pe care trebuie să o emane bărbatul de acum din viața ei, despre siguranța financiară cu care se vor a fi toate înconjurate ca de o aură masculină și despre cum în spatele acestui bărbat viril se ascunde ea, un clișeu de femeie tot puternică, mă gândesc că următorul citat, extras din E. P. Thompson, The Making of the English Working Class, p. 742, și scris în Anglia anului 1839, ar trebui să le fie tatuat pe fese, printre ale tatuaje ale sclaviei lor:

“Allow me, Sir, to state… my views upon the [Marriage] Question… neither man nor woman can be happy, until they have equal rights; to marry each other for a home, as if often the case now, is the buying of human flesh; it is slave dealing of the worst description… I contend that all unions ought to be solely from affection – to continue the union when that affection ceases to exist is perfect… prostitution.” (William Hodson in the Social Pioneer, 20 April 1839)


Deseori gândul de a părăsi propria limbă te bântuie în țara în care te-ai născut. Când cei ce vorbesc sunt simulacre de oameni, deci, altfel spus, impostori, încetezi să te mai simți comod în idiomul în care ai fost azvârlit de soartă.

Nu corupția, asociabilă sărăciei și petelor albe din covorul civilizației materiale, este sursa acestor tribulații, ci ipocrizia purulentă, otrava mentală, verbiajul ticălos care o însoțesc. Când 8 din oricare 10 inși care practică orice meserie în România este, într-un fel sau altul, în afara legii (iar orice analiză sociologică riguroasă, ce, în chip intenționat, nu se întreprinde, ar confirma această neagră bănuială), cuvintele se curbează ca niște animale priponite de limbile lor.

Românii nu au încă obiceiul specializării, al profesionalizării în orice. Orice muncă este încă în stadiul de diletantism incipient pentru cei mai mulți cetățeni. Gândurile lor sunt conforme cu această lichefiere a realității pentru că, în cele din urmă, amatorismul se refugiază mereu în metafore, jocuri de cuvinte, argou snob, interdicții simbolice și fățărnicie. Diviziunea muncii aparține unui viitor îndepărtat, poate chiar interzis, pe aceste meleaguri.

Iar cei care pălăvrăgesc din belșug, fără a comunica nici un mesaj consistent și veridic, sunt intelectualii. Arhitectul american Frank Lloyd Wright mărturisea într-un interviu dinspre finalul vieții că intelectualii nu au meserie și că nu sunt de partea naturii, acolo de unde poți construi de jos în sus, pe fundamente tari, nu invers.

Intelectualii români din rândul umaniștilor și a științelor sociale sunt mari maeștrii în a flecări suveran. Deși ocupă catedre universitare, scriu elogios unii despre alții, scot cărți, în secunda imediat următoare părăsirii granițelor țării, în orice direcție ai lua-o, slaba lor profesionalizare devine translucidă ca un pahar. Universitățile lor sunt șandramele din slums.

Ei nu reprezintă chiar nimic pentru nimeni în afară de ei înșiși. De aici sentimentul rușinos al marginalității lor îi determină să culeagă o diplomă universitară “din afară”, acest topos al miraculosului. Un absolvent mediocru dintr-o “cultură” eficientă instituțional e în stare, întors în provinciala sa țară, să îi dea fiori de frustrare și nervi unui profesor universitar local.

Unul dintre sutele de autori români care scriu într-un domeniu îngust științific și care ocupă o catedră universitară “peste hotare” este privit din România fie cu evlavie patriotică, fie cu ranchiună, fie scârbos de elogios, fie ca un zeu poposind din altă lume. Cine îl privesc? Colegii săi diletanți “de pe aici”.

Curat tragic este însă să îți fie atrasă atenția de strategiile discursive ale unor români evadați “acolo”, în patria în care laptele și mierea curg din pietre, și care, deși departe, utilizează cu pricepere armele intimidării simbolice și clișeele băștinașilor.

Nu există vicleșug mârșav la care unii nu contenesc a se deda.

Cum procedează? Întâi să luăm un text. Autorul se numește Vladimir Tismăneanu, profesor la Universitatea Maryland, College Park, și subiectul este Lenin, reputatul revoluționar rus, unul dintre părinții defunctei Uniuni Sovietice (http://www.lapunkt.ro/2014/08/04/era-lenin-un-intelectual-un-dialog-cu-profesorul-toma-pavel/).

De cealaltă parte să ne imaginăm un cititor necunoscător al subiectului, dar destul de curios.

Ce află acesta citind analizele politologice ale unui cadru academic american ce practică jurnalismul de seminar în limba română?

1. Înainte ca bietul cititor să se familiarizeze cu subiectul, o șarjă de cavalerie conceptuală năvălește peste el: termeni nicăieri definiți, dar presupuși cu o nonșalanță strivitoare, pe care nici domeniul științelor politice în sine nu-i acceptă fără nuanțări multiple, îl iau prin surprindere: “radicalism utopic”, “experimente totalitare” sună la fel de firesc ca “inerție” sau “acid bazic”, deși, în realitate, sunt expresii ale unei interpretări în afara experimentului real. Sunt simple ficțiuni ideologice, etichete nedublate de legi, teoreme, leme, trial and error ș.a. Ce altcevă decât o exprimare metaforică poate fi “furtună ideologică”? Prima regulă: folosește concepte vagi și generale cu forța unor adevăruri absolute.

2. Nici nu apucă bine să se dumirească bietul cititor că materialul de sub ochi îi explodează în imaginație. Cu această ocazie este expus unor sentințe ce sfidează simțul comun: află, de pildă, că secolul al XX-lea îi aparține rusului Lenin. Chiar așa? Pe ce baze? Nu aflăm, în afară explicației radicale că o treime din populația lumii s-a aflat cândva sub dominația gândirii acestui Lenin, ceea ce este eronat din punct de vedere cronologic și istoric. Oare nu s-a gândit în Rusia în afara politicii de nici 7 ani a bolșevicului Lenin? Deducem că multe creiere zăpăcite au zăcut pe divan în acest răstimp. Și ce înseamnă în fond că un veac “a fost” al cuiva? Cititorul nostru devine alarmat: începe să presupună că autorul își bate joc de el cu afirmații bombastice, ridicole și fără pic de acoperire în realitate. Artificiile verbale continuă totuși inexorabil: aflăm că Toma Pavel, de altminteri, un prieten al autorului Vladimir Tismăneanu, este un “cunoscut” pundit, de o “profunzime unică”, în domeniul său și, deși bibliografia în domeniu nu confirmă acest fapt (a se studia referințele în materie de teorii și idei politice), un nemaipomenit “expert” în cartea francezului Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, o carte cult, din câte putem deduce. Suntem pe tărâmul fabulosului: hiperbola bate maniheist ca un clopot de mitropolie, rău pentru alții, sublim pentru adversarii lor. Simplitatea metodei deconcertează la tot pasul: să fie acesta un joc intelectual? Aduce mai degrabă cu o palmă pe obrazul rațiunii și lucidității critice doar pentru că totul este orchestrat fără moderație. A doua regulă: fă uz de cât mai multe judecăți de valoare și argumentum ad hominem. Apelul la autoritățile “bune” este imperios necesar.

3. Același neobosit cititor este drogat cu numele unor personaje (din câte se spune în corespondența devoalată a celor doi mari savanți româno-americani), profeții și părinții unei religii bizare, născută în secolul al XIX-lea, și numită “comunism”. Cu această ocazie, numele câtorva teologi de frunte ies în evidență: unul Hegel, altul Feurbach, un al treilea Karl Marx (se pare că era cel mai apucat dintre toți, dar, altfel, de reținut, profet și legiuitor ca Moise) și ultimul același Lenin, un soi de papă al noului cler creat în urma epifaniei revoluționare din 1917 p. Ch. Acești părinți ai Bisericii noi au justificat multe crime în numele adevăratei credințe. Deși suntem puși la punct cu autoritățile ecleziastice, nu aflăm nimic despre religie. Se pare că e un mambo jumbo în linia religiei obișnuite. Savanții Toma Pavel și Vladimir Tismăneanu par cel puțin agnostici, dacă nu chiar atei. Ce nu poate să știe cititorul este la ce se referă precis și clar suspomenita religie. De aici, avem a treia regulă: fie ca discuția să fie eterică și confuză pentru că astfel ceva profund și adevărat trebuie să se fii spus undeva. Cu cât este mai scurtcircuitată demonstrația logică, cu atât pare mai “adâncă”. Publicul nu trebuie să afle mai mult decât concluziile generale. Restul e ezoterismul aleșilor. 

Caricatura eseistică din articolul-corespondență privată al profesorului universitar Vladimir Tismăneanu are susținători, adepți și simpatizanți. Orice elementară regulă a discursului științific este călcată în picioare de profesorul universitar american atunci când scrie în limba sa nativă.

Dar oare contează când intelectualul ageamiu conduce universități și edituri cotate slab academic în afara României?

Însă ce se petrece în această țară rămâne în obscuritate dincolo de granițe, “în străinatate”, unde stranietatea subdezvoltării nu spune mai mult ca un coșmar de alaltăieri.


Deși călca serios și cu pași militari, bărbosul, care se zgribulea într-un pardesiu vechiu, în stil de redingotă, cu doi nasturi înveliți în postav la spate, făcea impresia unui bonom. Obișnuit îi ziceau <<Mareșalul>>, fiindcă fusese o vreme mareșal la palat. Altfel, avusese gradul de general în cavalerie. Se numea Leon Cornescu și era de familia cea mai bună, rudă cu Filipeștii, Odobeștii și chiar cu casele domnitoare, dar se remarca prin purtarea lui cordial populară. Profesa o admirație grandilocventă pentru orice om de vază, din politică sau din literatură, indiferent de origine, și mîndria lui era de a dovedi în amintiri naive, pe care le publica din când în când, uzînd de mari stăruințe, prin gazete, că familia sa avusese legături cu bărbații eminenți ai țării. Frecventa întrunirile și conferințele, asculta cu smerenie cuvîntările, felicita pe oratori și, uneori, cand îi cunoștea mai de aproape, îi săruta pe frunte, înecîndu-le fața cu barba mirosind a tabac. În timpurile sale de glorie mareșalul, care gospodărise cu avariție o sfoară din moșia străbunilor săi, conservând mobilele, cărțile și catalogînd atent toate documentele familiale, cerea bani pe la cine putea, spre a trăi pe un picior mai convenabil. (George Călinescu, Scrinul negru, editura Eminescu, 1977, p. 14)

În vreme ce steaua imaginarului Leon Cornescu apunea trepidant în amurgul peticit capitalist de la finele anilor ’40 și începutul teribililor ani ’50, undeva în pântecele Bucureștilor tinere vlăstare ale timpurilor noi își scoteau căpșorul din scutece. Cu fețe roșietice și pleznind de sănătate, progeniturile proaspetei stăpîniri priveau încăperile în care sugeau de zor din biberon. Unora dintre ei le alunecau priviri naive pe mobilele lucioase, lăcuite sau tenebroase, masive, care aparținuseră unor foști burghezi, sau pe tablourile cu natură moartă de pe pereții zgrunțuroși ai apartamentelor încăpătoare în care creșteau. Din când în când sfeșnice corpolente, uși duble înalte până în tavanul tivit cu stucaturi și clanțe atent forjate aținteau sclipirea din ochii lor. Pe măsură ce vor înainta în vârstă interioarele vor căpăta o adâncime specifică lumii în care fuseseră cândva delicat decorate. O bibliotecă pântecoasă va fi nicovala pe care părintele sau unchiul, munți de magnetism spiritual și de tiranie domestică, le vor strunji creierii. Odăițele în care se adăpostesc vechituri și boarfe miros încă a sudoarea foștilor servitori în casă. Mama, ființă angelică, umblă tacticos prin bucătărie, iar mersul îi este inaudibil. O droaie de mătuși în crugul vârstei, cu fuste înflorate, îi umplu mintea copilului de imagini îmbietoare. Cine știe dacă roua tânjirii erotice nu a avut ca primă victimă pe una dintre aceste zvăpăiate mătușici? Vizitele duminicale reverbează în apartament un amestec de naftalină, cafea arabica de cea mai bună calitate, pudră, mirosuri de ciorap feminin strâns pe coapse, fluierat de ceainic și farfurii cu un clinchet inefabil. Ospețele sunt copioase, dar reținute. Nu suntem în casa unor nobili, ci a burghezilor comuniști.

Părintele unuia a studiat economie liberală la Viena înainte de războiul apocaliptic al gemenilor totalitari, altul îl are drept unchi pe un celebru orientalist și savant în istoria religiilor, unul numără în neam foști luptători în maquisul spaniol, personaje culese parcă din Speranța lui Malraux, iar altul se laudă cu umbra unui unchi ce taie și spânzură în ce mai rămăsese din compromisa cultură română interbelică. Acești crai născuți în umbra moștenirii scundului Lenin, ce negreșit își vor descoperi la vârsta maturității târzii vocația unor gentlemeni de odinioară, vor crește protejați de flamurile sângerii ale partidului unic. Părinții lor le vor inocula serul vrăjitoresc al iubirii de carte. Din discuțiile soporifice și dospind de snobism ale celor vârstnici, oameni respectabili și așezați calm în fotolile moi ale birocrației de stat comuniste, tinerii vor deprinde, fiecare pe calea sa și în bătaia săgeții destinului propriu, adorația exclusivă pentru inteligența respectată social.

În România, burghezul cu leafă la stat din aurita perioadă interbelică a priceput rapid că o licență la Paris în drept nu este doar biletul câștigător al progeniturii spre avocatură, ci chiar spre marea politică, de unde meseria avocățească poate fi practicată mult mai lucrativ. O poziție academică se câștigă printr-o carte mediocră ca informație și fără simț critic, eventual culeasă din bibliografiile universitarilor cu pedigree din Germania (pre)nazistă, dar care te poate propulsa într-o legație străină sau cel puțin la o gazetă politică încrâncenat naționalistă. Nervii micilor Rică Venturiano se descărcau zgomotos ca un taifun în presa vremii. În orice chip am privi situația, un lucru iese clar în evidență: într-o societate analfabetă și săracă, învățatul, chiar și fără a îmbrățișa scriptele biblice, trece drept mag. Puterile sale sacramentale sunt în fond doar aureolate scriptural. Iar interesul acestui Conchis al României este de a seduce și de a seda publicul mic-burghez. Scopul sau este de a azvârli cu agheazmă pe costumele sale în dungi, pe ciorapii translucizi, pe rochile flamboaiante de la baluri și serate, pe bijuteriile care lucesc mai aprins decât policandrele, precum niște ciorchini de diamante în noapte, pe orice emană ștaif și bunăstare. Devergondajul se atârnă la butonieră ca un ac de aur sau ca un simbol heraldic fără vechime.

Drept urmare, istoria savuroasă, eclatantă a istoricului Andrei Oișteanu vine ca o mănușă în acest peisaj al claselor superioare. Narcotice în cultura română (Polirom, 2014) este o istorie sui generis a literaturii române și a civilizației dezvoltate de cei ce se autonumesc români. Pornind de la studiul folclorului românesc și a importanței sacre acordată psihotropelor și halucinogenelor în transele extatice ale comunității tradiționale, Andrei Oișteanu, inspirat de maeștrii săi Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, clădește un salon cu artiști drogați. Deși pe alocuri repetitivă și prolixă (apotecariul brașovean Johann Martin Honigberger este introdus de câteva ori în narațiunea cărții aproape în aceleași cuvinte la câteva zeci de pagini distanță, iar anecdotele literare au uneori o recurență senilă), Narcotice în cultura română îmbină magistral taxonomia otrăvurilor exuberante din folclorul botanic cu bârfe și picanterii ale lumii “bune” românești. De la fanarioți care își prețuiau ciubucele mai ceva decât supușii până la excesul de medicamente tari din perioada regelui Carol I, Andrei Oișteanu ne destăinuie din culisele clasicilor literaturii române. Eminescu fuma și bea cafea din greu, Al. Odobescu se sinucide cu o supradoză de morfină, Al. Macedonski înghițea opium ca apa chioară, Caragiale adora țigărica și berica, Titu Maiorescu nu ocolea morfina, Camil Petrescu se narcotiza cu filozofia kantiană, Mateiu Caragiale se scălda în excese bahice, tabagice și orgii imprecise, Ion Barbu s-a drogat până a fost spitalizat într-o clinică de boli nervoase, Emil Botta veghea zi și noapte la sticla de alcool ca eremitul la crucifix, Eliade consuma antidepresive ca un toxicoman, Eugen Ionescu căzuse în patima beției spre senectute, iar Mircea Cărtărescu plutea sinaptic în ceștile de nes ale anilor ’70 ș.a.

Andrei Oișteanu construiește migălos un tablou dionisiac cu ape misterioase, iar, deși cartea nu este o invitație la consumul de opiacee, canabis, heroină sau acid lisergic, antropologul român scrie totuși partizan. Nu pentru droguri, ci pentru altceva.

Ni se aduce la cunoștință că șamanii și vracii comunităților primitive se drogau ritualic la ocazii de sărbătoare. Mătrăguna, macii și alte rădăcini amețitoare sufocă închipuirea de pe malurile Amazonului până în Siberia. Curios că deși drogurile sunt adjuvanții căderii în transă, Andrei Oișteanu exclude mistica religioasă ca banal delir toxicoman. Pentru el, drogurile înlesnesc comunicarea cu lumea de dincolo sau accentuează fiorul sacru din conștiința umană. De ce nu am deduce de aici că prezența psihotropelor în orice fenomen religios cunoscut atestă latura falsă, găunoasă și de origine materială a oricărei halucinații hieratice? Oare o tulpină și câteva frunze letale la culme sunt sursa tuturor experiențelor extatice (psihanodia) primordiale? Secretau sfinții serotonină în exces? Se autodrogau? Să fie atât totul? Cumplit de deprimant.

Să acceptăm însă cu Andrei Oișteanu că visul chimic bate la porțile percepției pure, divine.

Dar de unde trecerea bruscă de la șamani, preoți, vraci high direct la domni fanarioți cu aplecări culturale? Ce treabă serios religioasă exista în viață unui băutor înrăit de absint, fumător de hașiș și amator de prostituate precum Charles Baudelaire? De aici pornește un lung cortegiu de poeți romantici, simboliști, dadaiști, suprarealiști, de aristocrați cu fumuri în creier etc.

Oare artistul este și el, fără să ni se spuna explicit nicăieri, un om al sacrului, un preot ce vrea să ardă odată cu iarba sfântă care îi vorbea lui Moise? Înspre ce bate Andrei Oișteanu?

Amănuntul decisiv îl găsim în experimentele psihiatrului Gheorghe Marinescu, amintite de autor. La începutul anilor ’30, savantul de cinste Gheorghe Marinescu inspectează efectele câtorva substanțe psihotrope pe un lot de voluntari. Andrei Oișteanu nu se ferește să ne amintească că drogurile au un alt efect pe inși de o anumită educație și condiție socială, cu un nivel intelectual recunoscut. De aceea, pictorii și poeții sunt ținta doctorului Marinescu, nu orice fitecine. Naturalețea cu care Oișteanu respinge posibilitatea ca grămăjoara de heroină să provoace ceva de valoare inspirată de un proletar se înscrie în linia deja sugerată: artistul, personaj cu har sacru, își lărgește limitele conștiinței. Prin drog direct într-un paradis de scurtă durată, dar de maximă intensitate. Pentru ceilalți, idioții de rând, Dumnezeu a tras ușa după ultimul geniu pustiu cu timbru sub limbă.

Evlavia cu care este primit artistul de către Andrei Oișteanu seamănă cu superstiția tâmpă a babelor de la țară.

Trecem cu vederea că pentru Andrei Oișteanu între versurile fratelui său despre droguri și o aluzie din Arghezi pe același subiect nu vedem nici o deosebire estetică. Orice drogat snob care scrie literatură este un artist, de la Mateiu Caragiale la Vukulovski & Bucurenci. Nu avem idee cu ce grilă de valori estetice lucrează Andrei Oișteanu.

Ca erudiție și picanterii, Narcotice în cultura română copleșește prin farmec. Ca distanță critică și ingeniozitate analitică opusul e lamentabil.

Andrei Oișteanu ridică la puteri halucina(n)te magicianul culturii române, adică eroii săi poetici, idolii săi literați, tipii cu personalități venerabile și venerate. Elitismul băltește pe fiecare pagină a cărții. Marea societate este ucisă cu grație. Nici măcar nu aflăm ce este atât de valoros în scriitura iluștrilor oameni albi ce evadează din viață păstrînd intacte aerele de superioritate socială.

Oameni providențiali flanează drogați în cultura română. Păcat că nu putem înțelege de ce sunt atât de burghezi, vetuști și tratați drept anonimi în marile culturi ale Europei.

Oare impresia despre sine a artiștilor toxicomani români nu este la fel de aberantă la scara societății ca cea a jerpelitului dandy Leon Cornescu? Oare antropologul Andrei Oișteanu nu ne administrează o otravă delicioasă prin care rațiunea rece să ne fie anesteziată de himere pe cât de cutremurătoare, pe atât de mincinoase?

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 78 other followers