De ce sunt fascist?

Ii detest pe americani. Daca mi-as dori ca undeva pe lume sa pice o bomba atomica/cu hidrogen mi-ar placea sa fie in State si sa privesc excitat, cu punga de floricele in mana, cum metropolele de zgarie-nori s-ar prabusi in an instant si rasa de bipezi primitivi care locuieste pe acele pamanturi – those Godforsaken lands – sa dispara intr-un ocean de sange, care s-ar revarsa pe ecrane mai ceva ca seria Saw. Mi-ar placea, de asemenea, ca inainte de macelul general, 10000 de trupe SS venita de peste timpuri sa descinda in cele mai americane orase si sa le violeze cat se poate de porno pe americancele de pe strada, din case, de la munca, chiar din reviste, pentru a le face pentru prima oara in viata lor fericite sexual.  Daca in 1866 Sudul ar fi invins Nordul nu mi-as fi permit sa mai gandesc vreodata randurile de mai sus, dar cum nu s-a intamplat nimic in acest sens, stomacul a reusit, pentru prima data in istorie, sa suprime complet creierul. Pana si Sarikov al lui Bulgakov ramane un caine rus, nu unul sovietic: cainii americani sunt intru totul ca stapanii sai. Ei cred in democratie. Daca exista asa ceva ca progres al umanitatii, societatea americana de astazi se apropie cel mai mult de idealul celei mai avansate tehnologii din orice epoca industrializata de pana in prezent in cea mai dezumanizata, animalica si despiritualizata populatie de la babuini incoace.

Dar de ajuns cu tiradele: sa va ofer motivul. De dimineata, intr-un moment de deruta emotionala (si am destule), m-am uitat la un film american. Se cheama Couples retreat. Actiunea este de o simplitate ingrozitoare: 4 cupluri se retrag pe o insula tropicala (exact asa cum ne-am imagina sablonul de pe net, opinie pe care a avut-o si unul din personaje, incantata de a intalni nu atat ineditul si exoticul, cat deja vazutul intr-un loc niciodata vazut) pentru a trece printr-o stupida terapie de cuplu din care – ati banuit – ies mai unite si mai fericite, whatever that means. Aflam de la inceput ca unul dintre cupluri nu putea face copii si urmau sa se desparta amiabil daca experienta de o saptamana pe insula nu se dovedea eficienta. Interesant este argumentul consumerist-capitalist, zgarcit si arogant cu care se justifica prezenta unor insi din patura de mijloc (unii cu familii deja bine inchegate) pe o insula care dupa aspect parea predestinata unor bogatani cu iahturi trase prin aur, eventual rusi sau arabi: pachetul all-inclusive se reducea la jumatate daca toate cele 4 cupluri mergeau impreuna. Americanul adora sa traiasca pe picior mare, in confort, dar ii plac promotiile. Stie ca moneda sa nationala il face rege in Malayesia, dar, printre semenii sai, el vaneaza, ca orice plebeu, oferte. Faciesul de jeg mediocru care vrea sa guste din privilegiile claselor superioare imi spune un singur lucru: americanul este in esenta un parvenit complexat, care este constient in sinea sa ca nu merita ce i se intampla, dar ca orice sarantoc la origini, linge si paiul din cocktail si ragaie dupa in servetel. Prefera sa stea la cozi de o ora pentru a se imbraca in printi, printese, imparateste, imparati pentru doar 5 minute. Momentul de mediocritate prosteasca travestita in bucurii princiare este imediat imortalizat pe facebook. Cred ca cea mai buna imagine pe care o am despe evolutia poporului american este cea de la finalul ecranizarii Parfumului lui Suskind: Grenouille stand pe esafod si privind inlacrimat fericirea unor animale care se imperecheaza in timp ce chipurile le sunt transfigurate de adoratie pentru el, un monstru nefericit. Parfumierul este capitalismul, la fel de inexistent ca Grenouille insusi.

Dar sa ma intorc la personaje, care sunt ilustrarea intr-o mana a stereotipiilor pentru care mi-as dori ca civilizatia occidentala sa dispara de maine. Ii avem pe Jason si Cynthia, cuplu infertil: el, un robotel redus mintal, a control-freak, care face prezentari in powerpoint ale viitorului sau divort, ceea ce ne spune ca stilul de marketing sters pe creier, alaturi de pretentia irationala ca exista o solutie tehnica si rationala la orice, pot fi condensate in capul unui om pana cand propriul ridicol devine insesizabil. Jason aducea cu un comis-voiajor cu tableta sub brat pe umerii caruia s-a cladit tot ce inseamna publicitate imbecila in SUA. Nevasta-sa, Cynthia, o americanca redusa mintal, semiadolescenta, care, din pricina infertilitatii, a ajuns jucaria de teste reproductive (cu zero participare sexuala) a maniacului robotizat de mai sus. Cynthia joaca un singur moment in film: atunci cand pleaca la distractia celor single, moment in care eleva de liceu terminata iese la iveala. In rest, pana la imbratisarea de la final, este umbra proiectata a non-fiintei de mai sus, altminteri un tip tolerant si bland, in stil american desigur.

Un al doilea cuplu disfunctional: Shane, un negru obez si obtuz caruia ii suntem oarecum nevoiti la un moment dat sa-i imaginam puta (eternul cliseu al penisului gigantic de negru, infinit superior in mintea americanilor organului genital mostenit de la WASPs), si care, dupa un divort cu finalitate incerta, umbla cu o pustoaica de 20 de ani, Trudy, prost crescuta, dar si proasta. Acest Shane se va intalni la final cu nevasta-sa si se desparte de Trudy. Incoerenta si vulgaritatea autista a americanilor devine evidenta in contrastul dintre pustoaica si femeia matura: Trudy merge pe “Insula Desfranatilor” unde bea si face sex, lucruri cu care toti cad de acord avand in vedere varsta frageda (doar le-au facut si ei, deci toti), dar fosta si regasita nevasta s-a tinut si ea de one-night-standuri si escapade dupa ce l-a parasit pe Shane din simplul motiv ca nu facuse sex cu nici un alt barbat in afara de Shane inainte, cand varsta – nu? – ii permitea. Este ca si cum ai spune ca pentru a fi o “nevasta buna” trebuie sa fii intai o “fata rea” pentru a invata practic deosebirea dintre bine si rau. Genul acesta de dihotomie absolut cretina nu are nici o conditionare genetica, naturala sau culturala: cine face aici deosebirea intre matur si tineresc, intre sex la o varsta mai curand decat la alta, cine inventeaza aceste reguli morale pervertite? De unde acest simplism regizoral? De ce o femeie trecuta de 30 de ani nu mai poate fi curva? De ce una la 20 este normal sa fie astfel? Ce sunt aceste sfaturi subliminale (pentru americani sunt)? Si un ultim aspect, esential dupa mine: de ce negrii din film sunt parca pusi intentionat sa vorbeasca ca niste baieti si fete din ghetou, fara scoala si needucati? De ce par ca vocabular si pronuntie inferiori celorlalti?

Urmatorul cuplu: un umflat frustrat sexual si cu inclinatii homo, Joey, si nevasta-sa, Lucy, care joaca extrem de prost rolul de femeie in calduri. Cei doi sunt modelul sticker al casniciei americane: el, jucator de fotbal cu pieptul lat (care par sani in devenire), ea, majoreta cu fata standard. Love and marriage. Si curand un copil, care le-a inhibat tineretea. Nu am inteles nimic din cei doi, nici macar sub forma de maimutoi artificiali isterizati sexual. Joey alearga in van dupa pustoaice (ca cea de mai sus) si ramane mereu in stadiul de erectie, iar nevasta-sa se umezeste dupa barbatul Rambo, care, alaturi de cliseul “negru cu penis de magar”, este al doilea arhetip sexual masculin al Americii. Cei doi sunt pure patologii de pe continentul american.

Ultimul cuplu pastreaza savoarea locului si se apropie cel mai mult de ce si-ar dori un american de la viata: familia tipica. Dave, tatal a doi pusti, la randul lui un copil care vinde jocurile de consola pe care inca le joaca ca la 12 ani, este sigur pe sine, autoritar, decide in numele familiei – o mica afacere la randul ei – si, desi mai realist decat celelalte tipuri masculine, se poarta cu nevasta-sa de parca ar fi un obiect, o achizitie personala de lunga durata, gaura in care isi descarca energiile de pater familias modern. Dave are acelasi comportament ca Jason, doar ca deja detine o familie, ceea ce il face net superior. Vulgar, dur, aspru chiar, infantil si tafnos, chiar orgolios, sunt sigur ca Dave aproximeaza barbatul de mijloc respectabil al Americii. Dintre toti, pe Dave l-as impusca cu acel pistol american pe care il tine in noptiera, just in case. Iar nevasta-sa, brutalizata si calcata in picioare de testiculele americane ale sotului ei, pare abonata perfecta la Oprah Winfrey show. Deloc uimitor este insa faptul ca tine la familie si la Dave, conformandu-se intr-un rol secundar (ca aproape toate femeile din cele 4 cupluri) alaturi de sotul sau. Cei doi sunt mostre ale placiditatii si sterilitatii comportamentale.

Practic, nici unul din personaje nu are o personalitate interesanta, macar hidoasa. Cu totii sunt doar niste egoisti incapabili sa empatizeze, altfel decat printr-o functie atribuita social, cu ceilalti. Nici un cuplu nu pare a fi bazat pe prietenie, pe iubire sau pe o asemanare intre cei doi. Familile sunt conduse ca niste pravalii, iar preintampinarea lor – cazul Jason – ia aspectul unui plan de afaceri. Nimic mai oribil, mai disfunctional pana la urma, mai nenatural. Glumele de santier si imposibilitatea de a trai altfel decat pe ruta gura-stomac-penis/pussy-cur sunt sarea si piperul filmului, care merita vizionat ca documentar sociologic.

Iar peste toti troneaza Marcel, francezul guru care coordoneaza statiunea, spiritual, ca atare, pentru americanul mediu, fermecator, dar nitel sonat, dus cu pluta si complet nerealist. Marcel este cliseul prin contrast: noi nu suntem europeni, adica straini, ci americani, adica altceva decat nebunul ridicol de Marcel. Pentru americani, conteaza prea putin spre deloc daca europeanul imaginar este si cel real cata vreme sunt mandri de ei insisi (si de steag, as adauga). Iar ce este in el insusi Americanu’, judecati si Dvs. Dar nu judecati, va rog: cine judeca nu este cu siguranta american, ci rasist, taliban sau fascist. Dar cum sunt totusi european si judec, nu pot fi decat fascist, nu?

Maturitatea

Imbatranesc si imi dau seama cu durere cum ma indepartez cu pasi intortocheati, dar fermi, de propria mea adolescenta, care a fost cel mai frumos experiment la care m-am supus vreodata. M-am intrebat inca de la 18-19 ani de ce Noica credea (in Jurnalul de la Paltinis) ca varsta de 25 de ani este acea borna care separa devenirea de facere si, desi nu-mi place sa o recunosc, presimt ca tot ce voi fi (lasand la o parte revelatiile sau situatiile limita, de care imi vreau viata golita) este deja continut in mine. Iar, pe deasupra, ca o povara suplimentara ma ineaca sentimentul ca am ajuns o solidificare a celor mai apasate trasaturi adolescentine: un eu tras in plumb = adult. Ce truism dureros! Cele mai importante carti sunt deja in urma ca niste pilastrii insangerati si scrijeliti de mine insumi: ii vad pe Tolstoi, Dostoievski, Mann si Musil, Joyce, vesnic ingerii mei pazitori. Si pulberea visarilor mele de hoinar prin acest oras de rumegatoare: mi-aduc aminte primul an de liceu cand l-am citit de 4-5 ori pe kitschosul de Werther sau de experientele mele de psalmist din Baudelaire sau cum l-am devorat pe Cioran intreg intr-o singura vara la 14 ani. Sunt un amestec de biblioteca si bordel, un ramasag intre pasiunea unui barbar si fanatismul unui calugar. Intr-o zi ticalosii ma vor intelege… si tarfele ma vor iubi.

Kolakowski din nou

Nota bene: Cine isi imagineaza ca am scris prea mult pentru a merita sa fiu citit, sa stie de la mine ca este un PROST. 

Ar merita sa fac o recenzie si cartii The Alienation of Reason, ceva mai apropiata de cele mai multe carti in lungime (200 de pagini) si fara pretentii de exhaustivitate, dar pe cat de scurta, pe atat de profunda si fascinanta.  Avem de-a face cu un volum a carui miza nu trece departe de supozitiile de baza ale tipului de gandire relativista pe care l-am accentuat inspre finalul comentariul la Principalele curente ale marxismului.

Titul volumului in discutie ramane aproape inexplicabil pana in ultimele pagini ale cartii si banuiesc ca nu as gresi prea mult daca as considera ca subtitlul, anume A History of Positivist Thought, ar fi trebuit sa tina locul titlul incert si tezist al lucrarii, ceea ce se potriveste mult mai bine cu scopul scrierii.

Inca din introducere, Kolakowski, in exegeza sa istorica, stabileste pilonii conceptuali dintotdeauna ai pozitivismului: 1) regula fenomenalismului, conform careia nu exista decat fenomene si in nici un caz o “esenta”, o legitate “ascunsa”, o forta obscura care le-ar subintinde. Orice opinie cu privire la esenta unui fenomen este o ceva ce tine de limba, de imaginatie, de fantezie si nu are nimic adevarat in ea. Nu exista un “intrinsic” al obiectelor. Concepte precum “spirit”, “suflet” sau chiar “materie” nu au nici o legatura cu lumea fenomenelor, singura la care avem acces si despre care erorile metafizice, religioase ne indeamna sa-i cautam un sens ascuns, o Ratiune atotcuprinzatoare din spatele lucrurilor. Orice categorie si orice judecata de valoare nu se poate baza vreodata pe fenomene, care sunt independente de erorile de interpretare ale gandirii umane. Ca atare, limbile naturale sunt viciate la nivel de vocabular de imposibilitatea aparenta de a deosebi intre cuvinte care descriu sec fenomene si cuvinte care postuleaza categorii, inventeaza esente, creeaza obiecte imaginare, pierzand contactul cu fenomenul propriu-zis. O afirmatie precum “Sfanta Treime este tot una cu Dumnezeu Tatal, Fiul si Sfantul Duh” este, conform pozitivismului, un nonsens sau ceva fara semnificatie fenomenala cata vreme nu corespunde nimic din realitatea simturilor unor fenomene numite Dumnezeu, Fiul si Sfantul Duh, care sunt mai presus de orice prezente senzoriale in mintea observatorului (nu putem vorbi nici macar de o imagine in cap a Fiintei Supreme, asa cum se intampla cu imaginile geometrice, la randul lor arbitrare), a subiectului care gandeste in afara fenomenului. Prin urmare, nu este nicidecum dificil de a concluziona ca orice sistem axiologic este arbitrar si apartine unui plan care nu are nimic de impartasit cu fenomenele: “binele” sau “frumosul” nu au aceiasi greutate fenomenala fata de vocabule precum “masa”, “pat” sau “cer” si nu inseamna mai mult decat limba sau imaginatia subiectului le vrea sa fie. “Binele” nu descrie nimic, ci normeaza o descriere intr-un mod disjunct de pura observatie. Metafizica este o vorbire fara sens sau o vorbire despre ceva care nu exista in lumea fenomenelor. Implicit, pozitivistii sunt 2) nominalisti, iar de aceea “orice stiinta abstracta este o metoda de ordonare, o inregistrare cantitativa a experientelor, si nu are o functie cognitiva independenta care, prin intermediul abstractiunilor, are acces la domenii ale realitatii inaccesibile empiric” (p. 7, trad. personala). Concepte precum “generalitate”, “intreg”, “parte”, “universal”, “lege”, “Dumnezeu”, “bine” sunt fictiuni metafizice sau cuvinte imaginate de minte in vederea unor rationamente, dar nu sunt reale in sensul unui obiect sau unui corp din lumea senzoriala. Sunt “nume” scoase de nicaieri, nu “realitati”.

Regula pozitivismului neaga orice valoare cognitiva judecatilor de valoare si afirmatilor normative. In consecinta,  putem totusi sa ne exprimam judecatile de valoare in lumea oamenilor, dar nu avem dreptul de a sustine ca bazele aprecierilor noastre sunt “stiintifice”; fundamentele se afla in noi, in propria arbitraritate a vointei umane. Pana si “vointa” este o fictiune ordonatoare a fenomenelor. Nu exista “experiente interioare”, ci doar halucinatii, iluzii, fictiuni, proiectii ale mintii noastre.

In concluzie, orice sistem metafizic (Kant, Hegel) si orice religie sunt imposibil de verificat empiric, drept care nu exista decat in inchipuirea noastra. Pana si legile stiintifice sunt niste chestiuni de limba, de sintaxa, niste simboluri, dar, cata vreme corespund previziunii unor fenomene si sunt utile speciei umane, se pot considera “adevarate”, intr-un sens neabsolut.  Evident ca luate intr-o versiune pozitivista radicala nici legile stiintelor naturale nu sunt decat niste fabulatii.

Radacinile acestei tip de gandire sunt nemarginite. Le putem identifica inca din antichitate, dar Kolakowski prefera sa porneasca discutia de la Evul Mediu crestin prin celebra “cearta a universalilor”, care avea sa rupa cunoasterea in doua si sa duca la nasterea stiintelor moderne. Roger Bacon si William of Ockham (cu celebru sau “razor” – “brici” prin care entitatile nu ar trebui multiplicate daca nu este necesar sta la temelia obsesiei demonstratiei cat mai simple cu putinta ca cea mai adecvata care inca se inculca in mintea elevilor, mai ales la matematica, in scoala moderna) se gasesc la inceputurile disputei, iar influenta lor asupra gandirii occidentale ramane nemasurabila. Fireste ca scolasticismul si metafizica unor Aristotel si Platon au suferit o lovitura aproape mortala de la o asemenea gandire precum cea nominalista, bazata pe experienta si descrierea fenomenelor. Reforma Bisericii nu este straina de revolta sceptica impotriva parerii Romei ca se afla in posesia unei cunoasteri absolute a naturii si atributelor divine. Umberto Eco se opreste chiar in mijlocul acesti dispute in Numele trandafirului, de aceea, stiind ca am un public de cititori cultivat, nu mai maruntesc observatia.

Dintre ganditorii secolului al XVII-lea pozitivisti l-am retinut in mod deosebit pe Gassendi, a carui modestie in aprecierea disputei dintre cunoasterea naturala (fenomenala) si teologie imi pare impecabila. Gassendi nu contesta faptul ca nu putem cunoaste cu siguranta “de ce-ul” din spatele fenomenelor si ca ar trebui sa acceptam credinta pur si simplu asa cum este, ca o expresie a credintei si nu a ratiunii. Pe deasupra, a crede ca poti gandi Adevarul este tot una cu a avea acces prin ratiune la gandirea lui Dumnezeu insusi: teologii scolastici erau lipsiti de smerenie si de constiinta imperfectiunii lor crezand ca pot chiar si intui atributele lui Dumnezeu, de parca omul s-ar putea substitui lui Dumnezeu definindu-i limitele gandirii ca infinite (cum ar putea intelege ceva finit si imperfect infinitudinea si perfectiunea fara a comite un delict, fara a cadea in trufie?). De aceea, Gassendi vedea in explicarea felului (acel “cum”) in care au loc fenomenele o treaba merituoasa si utila, o meserie de ins care masoara si cantareste, dar care nu ataca religia si nici nu se lasa atacat de aceasta din urma. Sunt realmente doua lumi rupte una de alta si de aceea pot coabita fara neintelegeri.

In aceiasi perioada in schimb, Descartes si Leibniz au incercat la randul lor sa ofere o cunoastere totala, o clavis universalis a Realitatii si a-i acorda un loc gandirii metafizice si lui Dumnezeu care sa se acomodeaza cu gandirea empirica. Problema este ca eforturile lor, desi antiscolastice, nu sunt atat de convingatoare si definitive pe care s-au vrut si nu tin de domeniul pozitivismului, ci mai curand al potrivirii legilor naturale (de a caror prezenta in epoca respective se indoiau prea putini) cu Dumnezeu. In felul acesta, Dumnezeul crestin devine un mecanic celest care da legi, dar nu putem fi siguri daca acest “ceasornicar” maestru nu este si o ipoteza de care ne putem la o adica dispensa. Sau putem proceda invers si de a vedea in orice fenomen expresia gandirii noastre fiindca simturile sunt la randul lor o perdea de iluzii. In spatele acestei iluzii fatala, totala si solipsista, se afla tot Dumnezeu, dar acest “idealism” al lui Berkley avea sa fie negat si criticat de catre optimismul rationalist al epocii luminilor.

Iluministii francezi (un Condillac, un d’Alembert, un Diderot) respingeau din prima clipa orice discutie metafizica sau orice explicitare rationala a traditiei. In parte plini de sperante naive, ei credeau cu tarie in ratiune ca cea care va schimba complet societatea, gandirea umana, tehnologia, tot ce constituia Vechiul Regim al monarhismului absolutist. Pentru ei existau doar fenomene si interpretarea lor stiintifica, dupa o serie de legi adevarate pentru ca se aplica si sunt utile umanitatii. Restul sunt minciuni, fictiuni, clericalisme pernicioase.

Si acum ajungem la David Hume, care canonizeaza nominalismul si gandirea pozitiva, ducand-o pana la limita prin argumentatia sa sinucigas de ireprosabila (sintagma nu este intamplatoare, dupa cum vom vedea curand). Aici eu insumi m-am blocat pentru ca David Hume se adreseaza intr-un fel care iti pune la incercare ratiunea printr-o serie de rationamente atat de clare incat sfarsesti prin a le crede simultan. Cea mai dificila dar si cea mai rasplatitoare este experienta de-a intelege un argument de parca tu l-ai fi gandit dintotdeauna insa abia acum il vezi in fata ochilor. La final ramane o stare de mirare in care pendulezi peste lumea pe care crezi ca o cunosti. David Hume da impresia ca a scormonit adanc in creierele oricaruia dintre noi. Pentru Hume “perceptile mintii” se impart in doua: pe de o parte perceptii vioaie, intense, cum sunt “ura”, “iubirea”, “placerea”, “durerea”, “sila”, “dorinta”, “pofta”, “satietatea” etc. Tot ce filtram din realitatea simturilor se transforma intr-o forma sau alta de perceptie vioaie si sunt stocate ca imagini in creierul nostru sub forma de “idei”. Daca organul perceptilor este denaturat sau bolnav, ideile vor avea aceiasi inconsistenta ca si perceptile care le-au format. Cat priveste problemele intelegerii ele deriva din raporturile logico-matematice dintre idei, copii moarte ale perceptilor: asemanarea, opozitia, gradul calitatii posedate si proportia cantitativa. Asumptia lui Hume este ca orice adevar al matematicii se intelege de la sine, dar nu spune nimic despre existenta a ceva. Operatiunile matematice sunt de la sine evidente sau sunt astfel pentru ca au fost inferate legitim din propozitii de la sine evidente.

Nu la fel se intampla insa cu raportul dintre cauza si efect atunci cand vorbim de perceptii nemijlocite. Problema determinista, a cauzalitatii, trecand de simpla observatie, joaca un rol central in opera lui Hume. Toate opinile despre chestiunile factuale, care se desfasoara in lumea de zi cu zi, nu mai apartin planului aperceptiv al matematicii, de aceea ele spun ceva despre un anume eveniment existent, chiar daca nu il postuleaza ca fiind necesar.  Daca Mihai are un picior mai scurt nu inseamna ca toti barbatii cu numele de Mihai sau ca toti barbatii trebuie sa aiba acest defect sau particularitate. Totusi, orice raport cauzal presupune o anume necesitate (nu neaparat exagerata ca in exemplul meu) intre cele doua obiecte legate intre ele. Daca in matematica un simbol il determina pe altul aceasta se datoreaza logicii raportului, dar cum cele doua simboluri nu exista in realitate, nici raportul lor de cauzalitate nu este unul real. Dar exista cauzalitati necesare in lumea perceptilor? Putem gandi o cauza necesara pentru care a introduce orice bila la jocul de biliard se datoreaza faptului de a juca “bine”? Unde este acest “bine” in cadrul perceptilor? Singura realitate despre care suntem siguri este felul in care bilele intra rand pe rand in buzunare, dar nimic perceptiv nu vorbeste cu privire la actiunea de a juca “bine”. Ca atare, cauza gasita aici se afla in a numi bine orice actiune care duce la introducerea bilele succesiv in gauri. “Binele” este stabilit pe criterii empirice si nu are nimic a priori in sine: sensurile sale variaza in functie de situatia la care ne referim si nu poate fi generalizat. De fapt, cauza se refera doar la stabilirea unui raport intre doua obiecte care se preced sau se urmeaza unul pe celalalt si la ideea ca unul determina mintea sa il formeze automat pe celalalt sau ca impresia creata de unul formeaza o idee mai vioaie asupra celuilalt. Insa cauza in sine este un produs al mintii si doar pentru ca exista nenumarate obiecte ce interactioneaza permanent putem cu usurinta stabili cauzalitati. Nimic din experienta nu vorbeste de vreo legatura necesara intre obiecte, intre “cevauri”, dar cum lucrurile se asociaza neincetat hotaram in mintea noastra un raport cauza-efect pentru uzul nostru personal. “Sinele” si “sufletul” sunt concepte de care ne-am putea dispensa facil cata vreme observatia perceptuala este singura realitate de care suntem siguri si de care ne folosim. Nu avem nevoie de metafizica sau de religie in vederea intelegerii perceptilor noastre. Inferentele logice sunt produsul obisnuintei de a stabili raporturi cauza-efect, care la randul lor sunt rezultatul obisnuintei perceptive de a vedea lucrurile percepute impreuna.

Radicalismul pozitiei lui Hume este fara margini: nimic non-natural, nimic care nu se afla intai in perceptii nu merita a fi numit ca existand. Orice gandire a priori este o minciuna, o inselaciune, o falsitate, o iluzie si trebuie recunoscuta ca atare. Sa mai adaugam aici ceva cu privire la Dumnezeu sau la religie?

Problema de baza este ca daca nu exista o reala cauza intre “perceptie” si “numele” ei atunci a vorbi despre religie sau metafizica ca fiind non-perceptive, deci false, este inca un mod de a stabili cauze: tot ce este produs de minte si nu are corespondent perceptual cauzeaza judecati a priori, adica iluzii. Insa Hume aplica religiei si metafizicii o cauzalitate pe care o respinge ca posibilitate pana si planului perceptual. Nici el nu scapa de efectele distrugerii cauzalitatii.

De aceea, Hume ucide insasi ideea de ratiune sau de cunoastere rationala: dupa Hume, motivul pentru care noi credem ca focul incalzeste sau ca apa stinge focul este pur si simplu ca opinia contrara ar duce la suferinte.

Kolakowski observa just ca rezultatele efortului de gandire al lui Hume afecteaza, prin radicalismul sau, orice fel de stiinta, fiindca in afara perceperii pur descriptive a realitatii nu ar trebui sa mai spunem nimic. Daca am rupe tacerea cu inferente si deductii am minti si am inventa fictiuni. Conceptia nespusa a lui Hume este ca el credea adanc intr-un adevar necesar si perfect pe care ar trebui sa ni-l ofere stiinta, iar daca aceasta nu se intampla stiinta nu valoreaza mare lucru. Rezultatul tragic al gandirii lui Hume este ca anihileaza chiar stiinta moderna, printre altele.

Si, in definitiv, ce fel de gandirea este aceea care stabileste valoarea cognitiva a metafizicii sau a religiei daca singura gandire acceptabila este cea perceptuala? Daca ceea ce spun acum este o minciuna, ce valoare de adevar are afirmatia pe care de-abia am facut-o? Cum depasim aceste aporii? Hume aluneca pe panta vechilor paradoxuri antice si din acest motiv am numit-o la inceput sinucigasa.

Meritele lui Hume nu trebuie insa data la o parte: felul in care a scos ultimele deductii din gandirea sceptica este o munca de o gandirea fabuloasa si fantastic de inteligenta. Si cand avem in vedere optimismul si toleranta firii lui, in contrast direct cu posibilele concluzii triste si deprimante ale filosofiei lui, admiratia creste considerabil. Nu m-as mira sa aflu ca in viata sa Hume a fost un om care a respectat morala crestina mai degraba decat atatia crestini filistini si fatarnici.

Urmatorul capitol ii va fi dedicat lui Auguste Comte, parintele pozitivismului auroral. Comte, orientat excesiv pe studiul societatii si evolutiei sale, se lasa vrajit de utopie prin presupunerea unui viitor al omenirii in care ordinea si progresul (stiu, cele doua cuvinte apar si pe steagul Braziliei si nu accidental) vor domni sub semnul ratiunii. Comte credea chiar intr-o “lege” a celor trei stadii ale istoriei si progresului societatii prin milenii: stadiul teologic, in care Dumnezeu guverneaza cunoasterea si intelegerea, apoi cea metafizica, prin credinta intr-o suita de forte si legi aflate in spatele fenomenelor naturale (perioada moderna a stiintei este cea care pune capat superstitiei si credintei in supranatural, dar nu in intregime), si apoi epoca pozitiva, care va fi cea finala. Comte, complet rebarbativ dupa mine, ordoneaza chiar stiintele si plaseaza sociologia in varf. Peste tot in gandirea lui Comte dam peste adevarul gandirii lui Comte insusi. El chiar inventeaza o religie a umanitatii, a infratirii si armoniei intre oameni.  Desi viziunea sa asupra stiintelor naturale preia mostenirea lui Hume, Comte produce o sociologie progresista, in care stiinta este o adaptare organica a omenirii la natura pentru a supravietui si a controla in folosul sau lumea perceptilor. Intr-un anume inteles, daca subiectul care cunoaste este o iluzie metafizica, atunci orice cunoastere are validitate doar pentru propasirea speciei. Comte extrage si el ultimele picaturi de viata din opera pozitivistilor de pana la el, proclamadu-se chiar Papa al lor si ultimul dintre ei. Prometeismul sau romantic mi-a adus aminte de Marx, dar parte din metodele sale sunt recognoscibile la unii autori istorici americani contemporani, biologi si geografi prin formatie, cum ar fi Jared Diamond.

Pozitivismul va triumfa dupa jumatatea secolului al XIX-lea prin medicul filosof Claude Bernard, care separa cu bisturiul domeniul stiintei de cel al speculatiei filozofice (fara a ataca insa filozofia), prin John Stuart Mill si predecesorul sau Jeremy Bentham, care erau ferm convinsi ca orice cunoastere sau opinie valorizatoare depind exclusiv de utilitatea ei sociala, cat de multa placere produce sau cat de putina durere cauzeaza. Principiliul utilitatii mai presus de orice este innascut si universal in randul oamenilor. Ca la Comte, adeptii utilitarismului identifica in orice forma de cunoastere potentialul sau de rezistenta biologica a omenirii la lumea fenomenala. Prin biologia complexa a naturii noastre animale detinem forma acesta adaptativa de cunoastere, orientate spre perceptii si spre supravietuirea si eradicarea suferintelor si privatiunilor de orice natura. De parca Shakespeare si-ar fi scris opera cu scopul de ne oferi tuturor placeri care ne fac viata suportabila si am fi capabili sa ne reproducem intr-o lume si mai plina de placeri decat cea a strabunilor nostri. Cam atat intelege pozitivismul din cunoastere. “Misterul” cu utilitarismul este ca adopta o serie de axiome indemonstrabile fenomenal: omul cauta sa-si maximizeze placerile si sa-si diminueze durerile intru fericire, dar nu stim sigur la ce se refera empiric placerea si durerea invocate de ei. Cine ma poate judeca daca gasesc o mare placere din a tortura oameni sau din a viola femei? Sau poate ca resimt o mai mare placere cand sunt batut decat atunci cand bat? Ce ma fac in aceste circumstante? Poate acestea sunt singurele mele momente de fericire. Deci Mill si Bentham ar trebui sa ne ofere o lista, emisa a priori, cu placeri si suferinte “utile”, dar aceasta i-ar schimba in niste mici Savonarola sau Calvin. Putem vorbi rezonabil de o scara uniforma si universala de placeri si dureri admisibile pentru utilitatea lor? Si cine este acest Om general: se refera la mine, obsedat de placerea de a citi sau la macelarul din colt, pasionat de placerea de a se uita la fotbal? Vulgarul exemplelor mele este pe masura utilului in toate pe care il cautau Mill & Bentham. Chiar daca am discuta in termenii unor nevoi generale ce ar putea fi rezolvate cu schema utilului, nu putem garanta nimic despre nevoile fictive ale oamenilor, variate si adesea contrazicand nevoile altora. Ce aprehendez eu prin fericire si placere, presupunand ca m-ar interesa o asemenea rationare, nu coincide poate decat in cateva puncte generale cu impresiile pe aceleasi subiect ale vecinului meu macelar, de pilda. Sau dimpotriva – nu ar fi nicio coincidenta sau am gandi identic.

Herbert Spencer urmeaza la randul sau in panoplia de pozitivisti: nu am deloc chef sa intru in detalii privind ipotezele sale dar pot sublinia esentialul: si Spencer credea in evolutia speciei umane pe calea ratiunii stiintifice si a beneficilor sale, chiar daca aceasta ratiune nu implica mai mult decat cum se petrec fenomenele. Spencer isi imagina la randul sau ca oamenii nu sunt mai mult decat niste animale hiperadaptabile la mediu prin intermediul societatii. Versiunea brutal rasista si xenofoba plutea deja in aerul vremurilor ca posibile aplicatii ale pozitivismului. Despre spiritual antireligios, antimetafizic, dusman al traditiei, progresist, colectivistic al celor mai multe prelucrari in campul stiintelor sociale ale pozitivismului nici nu trebuie sa mai mentionez ceva.

La inceputul secolului al XX-lea, austriecii, anume uitatul Avenarius si cvasiuitatul Ernst Mach (reputat ca fizician, dar si ca cel care a avut o influenta majora asupra lui Albert Einstein si Robert Musil – bizara asociere, recunosc), dezvolta ceea ce cheama – o stim de la Lenin – empirocriticism, un alt avatar pozitivist. Pentru Avenarius, dualismul dintre “psihic” si “fizic” este o aberatie metafizica. Psihicul nici nu exista (la fel ca si eul sau gandirea), iar “fizicul” se refera doar acel fapt pur care are loc fara participarea intruziva a eului ganditor, care nu are fundamente empirice, deci, din nou, nu exista. Orice cunoastere adecvata trebuie sa curete obiectul oferit simturilor de ingerintele cognitiei. Dupa Avenarius, orice act cognitiv este o reglare homeostatica a corpului supus stimulilor exteriori ai universului biologic. Astfel, gandurile sunt un fel de anticorpi ai biologiei umane ca reactia defensiva la adresa fenomenelor. Avenarius inventeaza introiectia, un instrument firesc al pozitivismului care se prezinte in urmatorul mod: nimic din ce cred ca se gaseste in mintea mea, i.e. imaginea unui obiect perceptibil, nu se afla in mine, in sinea mea, pentru ca, fenomenalist vorbind, sinele meu este o fictiune, gandirea fiind parte din obiectele exterioare ca oricare altul. Nimic nu se intampla launtric care sa se deosebeasca prin natura de exterior. Deci psihologia nu exista. Iar eul liric nu e altceva decat eroarea introiectiei. Iar reprezentarea unei culori in mine, desi imposibil de demonstrat empiric, nu poate diferi de reprezentarea ta decat daca organele tale de simt sufera de o afectiune oarecare. Sinele este una cu experienta fenomenala. In acest punct, Avenarius elimina orice distinctie intre subiect si obiect, iar forma sa de pozitivism nu difera prea mult de epistemologia lui Karl Marx. Avenarius se facea raspunzator si de un principiu al economiei, o simpla transferare a legii biologice ca orice corp se ajuta doar de acea cantitate de energie de care are nevoie pentru a implini anumite functii la logica insasi, care este o adaptare la realitatea simturilor. Deci adevarul se stabileste in acelasi fel in care planta traieste pentru ca face fotosinteza iar oamenii fac calcule trigonometrice pentru ca trebuie sa supravietuiasca. Dificultatea pe care a trebuit sa o intampine Avenarius este ca principiul sau al economiei da impresia a fi scos de nicaieri, unii ar zice din burta, dar eu m-as multumi cu creierul sau si ca, in plus, nu poate fi verificat, avand circularitatea oricarei afirmatii sintetic apriorice. Oricum, nu l-am fi banuit pe Avenarius de supozitii metafizice.

Ernst Mach continua in linia lui Avenarius, cu mentiunea ca la randul sau nu credea in “fantome metafizice” precum “sine”, “eu”, “suflet”, si alte “fetisisme intelectuale” si ca, eradicand fantasmele metafizice, putem  spera ca specia sa-si concentreze energiile pentru autoprezervare si autoreproducere, ceea ce, culmea, deja se petrece de zeci de mii de ani. Pe cei doi i-au criticat atat Husserl si Bergson, cat si Lenin (in Materialism si empirocriticism, pseudoculmea gandirii filosofice a lui Lenin), care a subsumat gandirea interesului pragmatic al cauzei partidului, vadit infuriat ca doi austrieci isi permit sa ii fure realitatea istorica pe care el insusi voia sa o revolutioneze cu orice pret. Cine este curios sa afle unde gresesc Mach si Avenarius, se pot interesa in eseurile excelent documentate de pe Stanford Encyclopedia of Philosophy.

O critica ceva mai radicala a venit curand din partea lui Henri Poincare si Pierre Duhem, care contestau posibilitatea separarii unui fapt pur, a unei experiente ireductibile la bagajul de termeni stiintifici implicati sau a istoriei terminologiei stiintifice, extrem de laxe in timp. Ei au mers pana acolo incat au sustinut ca omul de stiinta insusi afecteaza prin prezenta sa fizica, alaturi de instrumentele sale experimentale si prin metodele sale, concluzia si demonstratia stiintifica. Ca atare, faptul pur are aceiasi valoare ca un postulat metafizic, ca un “lucru in sine”, ceva de testat insa. Doar astfel Pierre Duhem a putut reabilita metafizica si a face chiar loc scolasticismului in modernitate. Deci stiinta ca atare este o conventie ca oricare alta, utila, dar conventionala ca si Catolicismul medieval, poate si el folositor, de ce nu? Aici mi-a venit sa ma iau cu mainile de cap bagand de seama ce mutilata iese ratiunea din stransoarea sa anti- si prometafizica. Conventionalismul de fata a suportat desigur critici: una ar fi acea ca daca nu exista dovada absoluta a unei ipoteze, avem totusi grade diferite ale dovezilor: una este temperatura afisata de un termometru standard si cu totul altceva este dovada logica a existentei lui Dumnezeu, chiar daca nu pot infera ca ambele sunt absolut adevarate sau false. Ma intreb totusi cum se intampla ca o pozitie atat de relativista ca cea a conventionalistilor sa duca insa la impatimitul sprijin dat metafizicii traditionale cum intalnim la Pierre Duhem, cel despre care romanul H.-R. Patapievici ne promitea acum 20 de ani o teza de doctorat, probabil inca in stadiul de proiect (ca Proiectul Arcadelor al lui Walter Benjamin, bineinteles).

Energia autodistructiva a ratiunii stiintifice pare de netagaduit la conventionalisti, dar trebuie spus ca deductiile lor sunt inca in spiritual pozitivismului, o erezie explicabila a sa.

Pesemne ca cei mai fascinanti interpreti ai pozitivismului sunt urmasii de peste Ocean, in speta pragmaticii Charles Sanders Peirce si William James, fratele scriitorului (numai astfel imi pot exprima sincera consideratie). Peirce era de parare, ca orice bun american al perioadei, ca singurul criteriu de validare a oricarei ipoteza care pretinde a fi adevarata este sa o supui la experimente nenumarate. Daca trece testul, atunci inseamna ca ne aflam in fata unei probleme ca si rezolvate: acum putem spera sa aflam adevarul. Intelesul sau este redus la verificabilitate ca principiu fundamental. William James, ceva mai american decat Peirce ca sa zic asa, merge mai departe si trage concluzia ca orice afirmatie, oricat de straniu ar suna, atunci cand va corespunde realitatii este si adevarata. Daca o ipoteza sau o descriere ma ajuta aici si acum inseamna ca este adevarata, indiferent ca la ora 9 sunt ateu, la pranz agnostic, seara budist si la mijlocul noptii un pic crestin. Maine s-ar putea sa fie falsa daca nu imi este de folos, orice asertiune fiind o secretie a organismului pentru a face fata la mediul inconjurator. Conexiunea noastra cognitiva cu lumea simturilor este tot una cu crearea permanenta a lumii, pe care o adaptam necontenit la nevoile si interesele de moment. Nimic nu este adevarat daca nu ne este de folos, ca specie. Pragmaticul William James are in comun cu Karl Marx aceiasi intrepatrundere dintre actul pretins simultan de a gandi lumea si de o schimba, iar axiomele marxismului se pot adapta oricand in Statele Unite daca William James are dreptate. Ati auzit de acei americani care sustin ca nu ii intereseaza care este capitala Greciei sau cand a trait Napoleon cata vreme nu le foloseste la nimic? Daca da, sa stiti ei sunt cu totii adeptii lui William James. Conteaza doar oportunitatile succesului personal si, imediat dupa, cele ale speciei. Orice dualism este extinct in pragmatism, iar binele este utilul temporal si variabil din momentul prezent. John Dewey va da o directie sociala gandirii pe care am expus-o. In batrana Europa, italianul Giovanni Papini, sursa de inspiratie pentru fascistul Mussolini, va adapta, in stil continental, simplitatea si aplicabilitatea uriasa a pragmatismului de sorginte americana.

Suntem parca la mii de ani distanta de subtilitatea unui David Hume sau de scientismul “cuminte” al epocii Luminilor. Dar, din fericire, scoala analitica anglo-saxona ne va scoate din the whole mess. In prima faza a creatiei sale, Ludwig Wittgenstein va oferi un nou impuls fenomenalismului, eliminand orice fantasmagorie metafizica si orice neclaritate in folosirea conceptelor. Propozitiile cu sens sunt cele care contin metoda lor de verificare. Caracterul empiric al unei afirmatii consta in faptul ca poate fi atacata si astfel i se poate demonstra falsitatea. Daca vrem sa zicem ceva cu sens trebuie sa producem intr-o faza succesiva o demonstratie bazata pe fenomene a ceea ce am afirmat. Matematica este un instrument util al stiintei naturale, dar nu cuprinde in sine vreun adevar legat de lumea simturilor (nu am evoluat fata de Hume aici). Karl Raimund Popper ramane cel mai cunoscut reprezentant al scolii analitice in campul stiintelor umane (cu toata ca a scris si o Logica a cercetarii, pe care Kolakowski nu o aduce in discutie). Pentru el critica istoriosofiilor, pe care le numeste istoricisme, merge in directia afirmarii primatului gandirii stiintifice, care nu crede in judecati de valoare cu pretentii absolute sau in legi ale istoriei, vidate de orice testabilitate empirica. Empirismul logic se va raspandi in intregul Occident si va avea multi sustinatori in orice domeniu al cunoasterii, iar influenta lor ramane covarsitoare. Daca verificabilitatea ramane un concept in afara empirismului insusi sau nu, cum sustin unii critici de pe pozitii metafizice, sau o simpla definitie utila nu putem decide noi, simpli muritori. Desi la inceputuri analiticii au infierat orice forma de gandire normativa, cu aere metafizice, au negat religia si s-au folosit de logica intr-o maniera strict fenomenalista, moderatia lor va creste pe masura ce Scoala analitica va fi recunoscuta in economia bunurilor simbolice, pentru a ne exprima voit stangist. Fireste ca tema este infinita, dar m-am multumit doar la a-i trasa scheletul. Kolakowski observa insa cu acuratete faptul ca analiticii nici nu au citit operele ganditorilor carora le negau din start participarea la cognitie, dar s-au lansat totusi in persiflari ieftine ale unora dintre poncifele sau frazele celebre din tabara “continentalilor”.

Ce cauta insa Leszek Kolakowski este, asa cum spune el insusi, o anumita ambiguitate interpretativa, prezenta inca de la origini pana in contemporaneitate in pozitivism. Daca intr-adevar cunoasterea nu exista in afara fenomenelor observabile si a descrierii lor cu ajutorul stiintelor naturale, atunci “binele” si “raul”, “suferinta” si “bucuria” nu au nici un sens real. Sunt doar creatii ale imaginatiei noastre. Atunci, intre iertare si cruzime, violenta si mila, urat si frumos, iubire si ura existam doar noi si ce credem ca ne serveste scopurilor noastre, prin natura lor relative, conjuncturale si nestiintifice, false chiar. Va puteti imagina tragedia unei fiinte prinsa intr-o asemenea lume de un polimorfism fara Sens si sensuri? Dar poate ca aici am in minte mai curand pragmatismul sau empirocriticismul decat intreaga gandirea pozitivista.

Gandirea ca simpla adaptare a animalului om, in devenirea sa biologica, ramane o constanta periculoasa a pozitivismului pentru ca induce starea de neincredere nelimitata de ceva in legi si conventii, principii si idei de dincolo de fenomene. Cunoasterea devine doar un comportament biologic, dar chiar si o asemenea asertiune nimereste in afara fenomenalismului dur al unora dintre pozitivisti pentru ca ei neaga existenta unui “intreg” sau “tot”, a unui exterior de unde se poate vedea panorama stiintelor. Kolakowski se intreaba daca simplele erori lingvistice stau in spatele insasi conceperii sistemelor metafizice cat timp adaptarea biologica a speciei nu are nevoie de ele. De ce acest efort incalcuabil de a cauta Ratiunea fenomenelor si chiar ratiunea ratiunii insasi daca este doar o greseala de limba, o eroare a acelorasi structuri logice de care ne folosim astazi ca si pe timpul lui Socrate? Cautarea unei “certitudini metafizice” ne-ar indemna sa credem ca suntem biologic niste degenerati la nivel intelectual, daca procesul se repeta de sute de generatii in Istorie si nu da semne ca s-ar sfarsi. Sau la fel de posibil nu suntem doar carne si muschi, gene si homo faber, creatori de tehnologii pentru a domina fenomenele, dar, in acest caz, traim intr-o schizofrenie ontologica, prinsi intre doua forte, una a organismului care neaga Ratiune ca fictiva, iar cealalta care numeste biologismul o anti-Ratiune care il reduce pe om la nivelul unui animal oarecare. Ori Ratiunea este un “tesut canceros” al unei specii bolnave, ori cautarea Ratiunii nu tine de fenomenele brute si pare a fi implantata dintr-o alta dimensiune decat cea empirica. Dar, cu modalitatea aceasta de a pune intrebari, am parasit de mult orizontul pozitivismului.

Kolakowski at his best

Am terminat de citit, dupa un efort de cateva zile, intreaga serie a operei, socotitia de unii capitala, Principalele curente ale marxismului, filosofului polonez Leszek Kolakowski, din care am avut sansa sa mai citesc Religia (aparuta prin anii ’90 la Humanitas), Modernity under an Endless Trial (un ciclu de eseuri tarzii traduse si la noi la Curtea Veche acum ceva vreme) si The Alienation of Reason, un volumas de istorie a pozitivismului. Eu unul il ador pe Kolakowski si nu am de gand sa imi ascund in pioase retorisme respectul pe care il am fata de Kolakowski: claritatea scriiturii (nu neaparat stilul), forta impecabila a argumentatiei, lipsa de nervi si a comentarilor umoral dezavantajoase (cu un bemol insa, pe care am sa il explic la timpul sau), dar mai ales impecabila putere de sinteza a filozofiei occidentale, pe care Kolakowski o rezuma adesea extrem de ireprosabil scolastic. Singurul neajuns al lui Kolakowski este si geniul sau: bunul-simt si cantarirea exacta a judecatilor sale il feresc de alunecarea in verbiaje soporifice si astfel nu veti gasi firul rupt in patru la infinit, in raspar cu logica formala a oamenilor simpli, la care se preteaza toti intelectualii si o buna parte a publicului educat, snob si pretentios. De fapt, Kolakowski este un carturar foarte sceptic in raport cu specia numita “intelectual”, mare amator al vagului si al impresiei ca imprecizia te califica imediat in varful piramidei, printre “elite”.

Cu aceasta ocazie, as vrea sa polemizez un pic pe tema “intelectualului”: cu toate ca nu mi-a aduc aminte precis contextul sau sursa, Vladimir Tismaneanu, infumurat ca un mogul descins din marea America in mica Romania, pretinde, in maniera sa fals modesta, ca au fost unele voci (evident, emerite) care au calificat Stalinism for all Seasons drept un soi de al patrulea volum al trilogiei lui Kolakowski dedicat comunismului romanesc. Comparatie in sine este proba unui cretinism arogant: Kolakowski  –  desi pe masura ce trilogia merge spre final latura istoric-factuala capata si ea o oarecare semnificatie in corpusul lucrarii – scrie o istorie a filosofiei marxiste, a principalelor sale scoli de gandire si interpreti, a originilor intelectuale (iarasi acest cuvant) ale Marxismului occidental si nicidecum o istorie seaca, plina de anecdote si de o minima terminologie marxista (pe care, prin forta lucrurilor, esti nevoit sa o interiorizezi cand te documentezi in arhivele oricarui stat comunist, defunct sau alive sau cand, in cazul nostru particular, cresti si esti format in cadrul unui asemenea regim) a Partidului Muncitoresc Roman/Partidului Comunist Roman, asa cum realizeaza, fara sa ii diminuam insa meritele de sinteza, Vladimir Tismaneanu in volumul sau mai sus amintit. De fapt, nu risc nimic daca as spune ca preocuparile si aptitudinile filosofice ale politologului si istoricului Vladmir Tismaneanu sunt vizibil periferice fata de un filosof de talia lui Leszek Kolakowski, pe langa care intelectualul roman pare un cititor de dictionare de filosofie marxista osificata si nu un individ inspirat de Marx insusi sau de discipolii sai, ortodoxi sau revizionisti. Este ca diferenta dintre un lozincard de talent si un interpret pasionat de idei.

Dupa cum se stie, cele trei volume sunt structurate in jurul izvoarelor de inspiratie ale marxismului, apoi opera lui Marx si a lui Engels (vol. I: The Founding Fathers), perioada de efervescenta din timpul Internationalei a II-a (vol. II: The Golden Age) si, in final, cea mai acida parte a trilogiei (si cea care abunda in relatari succinte ale istoriei URSS-ului), The Downfall. Cu siguranta ca mi-ar fi imposibil, fara sa ma intind pe zeci de pagini, sa fac un rezumat al unei carti de dimensiunea unei caramizi, cel putin asa cum se prezinta in editia englezeasca. Tot ce pot insa face, fara sa imi pierd credibilitatea, este sa scot in evidenta linile directoare ale Principalelor curente…

Intai de toate, problema centrala de care m-am lovit este interpretarea data de Marx dialecticii hegeliene, baza epistemologica a tot ce va urma. Desi Marx nu putea respinge existenta naturii si a lumii exterioare in genere, pentru el tot ceea ce era gandit ca fiind in natura (legile sale) tine de o metafizica ce trebuie depasita, de un obscurantism de care trebuie sa ne lepadam in sfarsit (tonul finalist se subintelege). Nu, tot ce exista este gandit de om inainte de orice. Daca natura are un sens, acesta este exclusiv cel dat de om. De aceea, toata istoria gandirii si a naturii este Istoria omului cu privire la el insusi, natura si legile neavand nicio importanta in sine. Ele practic nici nu exista in afara omului care le gandeste. Autorul a tot ce serveste omului este Omul insusi, iar fortele exterioare sunt produsele Spiritului care inca nu isi intelege forta si care inca se zbate in contigent, uitand ca tot ce exista este rezultatul formei umane de fiintare prin excelenta, societatea. Nu putem vorbi de subiect ganditor si obiect gandit, ci in insasi actului gandirii obiectului este creat de subiect, este Subiectul.  Altfel spus, gandind societatea in devenirea sa istorica nu faci altceva decat sa o creezi si doar astfel o si schimbi. Cu alte cuvinte, nu exista decat o singura forma de a teoretiza: praxisul, aplicarea nedezlipita a ceea ce gandesti, din moment ce doar tu ca Om esti simultan subiectul si obiectul a tot ce a fost si poate fi vreodata gandit. Sfarsitul filosofiei va fi momentul de gratie in care isi va realiza unitatea cu natura, imposibilitatea distantei dintre reflectie si actiune. Nu putem vorbi de o bariera intre este si ar trebui, pentru ca tot ce poti gandi ca ar trebui este deja.

Kolakowski vorbeste rand pe rand, la finalul volumului I, despre laitmotivele gandirii marxiste: 1) motivul romantic, constand dintr-o critica a societatii capitaliste ca distrugatoare a legaturilor organice, a comunitatii si a transformarii omului in valoare de schimb (“dezumanizare”, “instrainare”), in simplu instrument in mana circulatiei banilor si a productivitatii industriale; tehnologia contribuie la “reificarea” (o tema obsesiva, canonizata in secolul urmator de un alt celebru marxist) omului, iar capitalismul reprezinta cea mai inalta contributie a Societatii la zagazuirea naturii dar si stadiul precursor al constientizarii libertatii de a gandi si de a crea simultan societatea. Clasa purtatoare a Istoriei este cea mai inrobita, proletariatul mondial, si prin ea se va realiza in sfarsit unitatea finala dintre Om si natura. Acum urmeaza motivul 2) faustic-prometeic, prin care, fara a ne intoarce la ordinea preindustriala sau la un trecut Ev Mediu conform viselor nostalgic-romantice ale reactionarilor si retrograzilor de pretutindeni, accelerand procesul de exploatare capitalista (ascutind lupta de clasa dintre burghezi si proletariat, intre cei care detin mijloacele de productie si cei care nu au decat forta lor de munca, adica pe ei insisi, de vanzare), proletariatul va deveni una cu constiinta sa de parca pentru prima data Umanitatea va sta fata in fata cu intreaga Istorie ca in fata unei oglinzi si s-ar vedea pe sine, actul acestei “viziuni” fiind insesi faptele Istoriei de pana in prezent. Insa apare si tema 3) iluminismului rationalist, determinist, prin care intervin legile sociale, mai presus de orice alte legi (din ele derivand si cele naturale), pe care, odata intelese ca necesare, Omul va fi tot una cu libertatea, adica tot una cu legea. Aceasta ar fi esenta gandirii lui Marx dupa Kolakowski, insa bogatia sa deductiva, pretins “stiintifica”, ramane una imensa si ma indoiesc ca pana si Kolakowski reuseste sa o surprinda in amanunt in trilogia sa.

In fine, in planul realitatii cotidiene (si nu a celei de mai sus, supra-mega-istorica, unde Istoria ar putea fi orice), legile statului, separarea puterilor in stat, proprietatea privata, traditia si religia si tot ce tinea de activitatile sociale ale burgheziei capitaliste engleze din veacul al XIX-lea sunt niste facaturi ale paturii care domina economic intreaga societate si, in clipa in care ordinea fortelor de productie se va modifica prin revolutia proletariatului, suprastructura culturala a burgheziei va deveni caduca. In locul lor se va ridica Omul, care isi va petrece timpul cu constiinta limpede ca el este Arbitrul si Jucatorul Supremi ai Istoriei si isi va dezvolta nu-stiu-ce laturi absconse ale omniscientei si omnipotentei sale suverane. Statul si societatea civila se vor vacuiza in mod social. Indicatii realiste ale lumii comuniste Marx nu a apucat sa ne dea, fiind prea preocupat sa analizeze lumea reala si felul in care se prefugureaza iesirea din ea. Dupa Kolakowski, versiunea leninista ramane o manifestare posibila a teoriei marxiste, cu toate ca Lenin il intelegea pe Marx intr-o varianta materialist naturalista si mai apropiata de o absolutizare a rezultatelor stiintelor naturale, adica in linia lui Engels, mai degraba un filosof amator, chiar daca subtil si patrunzator, conform aceluiasi Kolakowski.

Am trecut intentionat peste multimea de surse care au stat la originea marxismului. Mi-ar lua prea mult loc aici.

In volumul al doilea, Kolakowski merge pe o separare a marxistilor in doua categorii, doua familii ce vor deveni dusmane la inceputul secolului al XX-lea, imediat dupa esuata Revolutia rusa din 1905: pe de o parte ortodoxii care codifica intr-o maniera stricta, dar nu unificata, marxismul (Karl Kautsky, Rosa Luxembourg, Plehanov) si o puzderie de revizionisti, unii social-democrati (eretici) si realmente progresisti (Eduard Bernstein), altii induiosatori de toleranti si pacifisti (cazul Jean Jores), unii de un Marxism vulgar (Paul Lafargue), altii emancipati (Antonio Labriola), cativa de o formidabila analiza intelectuala (capitolul dedicat austromarxistilor) si altii, in special polonezi, socant de originali. Imi este peste putinta sa intru in analiza acestui volum deoarece cunoasterea subiectului si profunzimea analizelor lui Kolakowski mi-ar trebui la randul meu un intreg capitol de carte constand numai din rezumate si nici acestea fertile. Singurul filosof marxist (desi impropriu spus marxist avand in vedere referintele sale cultural) din The Golden Age care m-a inspaimantat si in care am vazut imbinarea trufiei cu nebunia este George Sorel, cel care desi respingea orice urma de analiza stiintifica si cunoastere rationala, avea un cult nesabuit al Eroilor si se inchina in fata Miturilor istorice si a fortei brute. Amestec de Nietzsche si spirit apocaliptic marxist, Sorel m-a facut sa tremur in fata ideii ca poate exista un conglomerat coerent de conceptii totodata fasciste si comuniste. Capitolul dedicat lui George Sorel pare o mostra de fisa clinica prezentand o rare patologie psihica.

Aparitia lui Lenin pe scena implica solidificarea factiunii bolsevice in cadrul Internationalei a II-a, a crearii intelighentei revolutionare ca avangarda a proletariatului menita sa-i redestepte constiinta proletara, a monomaniei partidului unic, a controlului intrapartinic si violentei antiburgheze. In scurgerea istoriei, Lenin este, asa cum o arata si alti istorici ai fenomenului comunist, un strateg de geniu si un organizator impecabil al Partidului Unic, un adept al Realpolitkului dus la extrem, cu siguranta cel mai mare politician antidemocractic al secolului trecut, dar ca filosof Lenin, asa cum o arata Kolakowski, adapta marxismul politicii sale de partid si cauzei Revolutiei, fiind un ganditor brutal si simplist. Dogmatismul si fanatismului leniniste erau compensate doar de oportunismul sau in chestiuni de politica de rand unde nu se ferea sa foloseasca orice forma de violenta. Ii ura pe revizionisti mai tare decat pe burghezi, iar nationalismul sau velico-rus a contribuit la viitorul Imperiu Sovietic mai mult decat orice declaratie falsa a proletariatului international, care, dupa inabusirea revoltelor socialiste din Germania post-1918, parea a fi disparut cu desavarsire ca forta politica cat de cat verosimila. Analiza facuta de Leszek Kolakowski este consonanta cu biografia dedicata lui Lenin de Adam Ulam.

Al treilea volum debuteaza cu epoca de dupa decesul creatorului Revolutiei Bolsevice si a stalinizarii Rusiei. Aici Kolakowski are putine de spus in favoarea unei prelucrari a marxismului, afara de codificarea ultrasimplista facuta de mai-marii partidului si a felului in care Stalin a devenit Papa al Marxismului si Stapan Deplin al Comunismului Mondial. Cei treizeci de ani de dupa 1924 aduc doar crime, jafuri, valuri de industrializari fortate, epurari in cadrul partidului, foametea ucraineana (holodrom), razboaie de asuprire si un tot mai mare sovinism sovietic si izolare de lumea exterioara a URSS-ului si a satelitilor sai. Odata cu destalinizarea, comunismul avea sa intre pe o panta a regresului si a pierderii credintei in doctrina marxist-leninista. In schimb, cazul Chinei este o varianta taraneasca a marxismului occidental, una la care Marx, daca ar fi trait, nu ar fi consimtit, asemeni cazului rusesc, o alta tara agrara subdezvoltata, iar comunismul chinez din anii ’5o-’6o este ideologic de o naivitate pe care as califica-o drept primitivism.

Cu toate acestea, avem si alti ganditori marxisti in aceasta perioada, dar cu totii priviti cu suspiciune si indiferenta de catre PCUS si corifeii sai (unul dintre elementele paria ale comunismului de stat sovietic este nimeni altul decat fanaticul Leo Trotsky, care, in afara de ranchiuna si dezlantuita ura pe care i-o purta Stalin si a posturii sale de victima a represiunii staliniste, a scris o serie de carti din care, din punctul de vedere al lui Kolakowski, nu difera cu nimic in proiectul sau comunist antibirocratic marxist-leninist de regimul tiranic al lui Stalin insusi). Intai de toate, cel care va observa ca dialectica poate fi un ajutor in sprijinul dictaturii staliniste si a dogmei instaurate de aceasta este Gyorgy Lukacs. Daca Antonio Gramsci, Lucien Goldmann sau Karl Korsch sunt animati oarecum de un anume reformism pe fundamente hermeneutice (chiar daca revizionismul lor pare a fi pagubos pus in practica pentru partidul comunist), Lukacs, cu o cultura uriasa si o capacitatea de interpretare cu mult peste ideologii marxisti ai epocii, capoteaza in servilism si abjectie morala. Nevoia de o confirmare supraistorica si cultul fortei ca praxis si nevoia certitudinii pe care le cauta orice intelectual sunt insumate de personalitatea lui Lukacs, autorul capodoperei marxiste a secolul XX, Istorie si constiinta de clasa, lucrare dezavuata de materialismul sterp al PCUS-ului.

O alta fascinanta analiza istoric-culturala este cea a Scolii de la Frankfurt, inteleasa de Kolakowski ca o contradictie in termeni si o proba a disperarii si neputintei de a mai gandi intr-un mod creativ marxismul. Unele capitole, indeosebi cele dedicate lui Theodor Adorno si Herbert Marcuse, sunt distrugatoare si nu intotdeuna strunite in analiza, ceea ce m-a condus la parerea ca, intr-o oarecare masura, tonul neutru ironic al lui Kolakowski din primele volume se schimba intr-o asprime nervoasa care face tesatura argumentelor ceva mai rarefiata in ultima parte. Printre filosofii marxisti care scot in evidenta criza de continut a marxismului, cel care va reabilita cultul marxist al Utopiei, va fi Ernst Bloch, anihilat pur si simplu de Kolakowski ca intelectual antirational.

Ultima faza a marxismului coincide cu falimentul sau intelectual, redus la o simpla teorie istorica, la limita banala, alaturi de atatea altele. Kolakowski nu crede ca marxismul va mai fi vreodata resuscitat si ii constata cu amaraciune dezastrul istoric.

Este greu sa mai mentii viu ceva din intreaga schema de gandire marxista astazi. Pe langa miile de pagini de istorie care califica URSS-ul de la inceput pana la sfarsit ca o aberatie politica totalitara, infiintata pe crima si arbitrariu politic, pe despotism si naruire a vietii sociale, pe o constanta intimidare si infricosare a populatiei (susceptibila oricand de “revizionism”), un argument decisiv ramane cel tezaurizat de Eduard Bernstein inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea, anume ca proletariatul nu a saracit, ci o ducea din ce in ce mai bine economic de pe vremea lui Marx incoace – ba chiar se imburghezea – si ca un rol important l-a jucat si miscarea sindicalista si social-democrata prin revendicarile sale reformiste mediate de viata parlamentara din principalele tari industriale (Marea Britanie, Germania). Statul asistential de mai tarziu este o creatie a reformismului gradual social-democrat. Invalidarea economiei planificate si critica teoriei valorii fusesera deja realizata de primele generatii ale Scolii economice austriece, datorate lucrarilor unor Carl Menger, Eugen von Bohm-Bawerk sau Ludwig von Mises, iar predictiile lor aveau sa devina realitate deja la finalul anilor 1960 in blocul comunist.

Insa, in ceea ce ma priveste, as adauga doua critici care confirma un filon virtual inca in marxism:

1) “Constiinta de sine a proletariatului coincide cu constientizarea de catre el a istoriei ca intreg; teoria si practica coincid intrucat proletariatul transforma lumea in chiar procesul prin care ajunge la intelegere matura a acesteia. In acest caz particular intelegerea si transformarea realitatii nu sunt doua procese separate, ci unul si acelasi.” (Kolakowski, vol. III, p. 214). Neexistand vreo scindarea intre planul cognitiv si cel normativ, tot ceea ce gandeste constiinta proletara despre lume este tot una cu schimbarea ei sociala. Ca atare, este de la sine inteles ca marxismul, luat in acest sens, lichideaza rationalismul, empirismul, orice metafizica si se plaseaza impotriva oricarei separari religioase intre “lumea de aici” si “viata de apoi”. Ce credea Lenin despre mersul istoriei nu este cu nimic diferit de ce trebuie facut. Ca atare, nu putem vorbi de valori morale, de legi de drept bazate pe drepturile omului (niste fictiuni care preseaza din planul ipotetic asupra realitatii senzoriale, campul eternei schimbari), de nimic din traditie pentru ca Istoria este ce gandeste clasa muncitoare despre sine. Prin urmare, daca acesta este unul din sensurile principale ale doctrinei marxiste, orice critica anticomunista cade in gol si acest lucru se intampla din simplul motiv ca orice critica se bazeaza pe un postulat al ratiunii pure sau al legilor din natura sau al prezentei lui Dumnezeu in creatie sau chiar al logicii formale (oricum, intotdeauna pe o sciziune intre observator si obiectul observat), chestiuni pe care din capul locului marxismul le desconsidera (doar deformata de prejudecati psihologice experienta poate diferentia intre materie si spirit, lucrul si copia sa “interioara”, urmele pe care le lasa). Si, intr-adevar, daca societatea si Istoria este o faptuire a omului – chestiune pe care si un relativist o poate cu usurinta accepta – atunci ce te-ar opri, in numele a ceea ce ramane de creat (din moment ce este deja gandit poate fi si facut), sa ucizi milioane de oameni, sa distrugi traditia (care, oricum, este un cadavru), sa te increzi in liderul suprem ca cel care intrevede viitorul pentru ca el are la indemana o viziune a intregului si nu a partilor?

Oricat de abracadabrant ar suna, odata ce il elimini pe Dumnezeu din orice teorie asupra lumii, mai cu seama in stiintele sociale (pozitivismul in stiinte pretinde multa modestie), si sustii ca gandurilor nu sunt o interpretare sociala a lumii fenomenelor, ci insesi acele fenomene, vei sfarsi, prin logica argumentului, sa crezi ca “omul este masura tuturor lucrurilor”. Profundul scepticism si nihilism metafizic din fundalul marxismului este amestecat cu optimism social si o credinta prometeica in Omul Istoric, cu un cult al tehnologiei, care, din punct de vedere logic, justifica orice fapta. Este adevarat ca Marx postuleaza o serie de legi sociale, dar intregul ramane subsumat vointei umane de a gandi, care e totuna cu a fi.

Din pacate, optimismul progresist de astazi - scientismul insusi ca speranta in stiinta tamaduitoare care va pune capata suferintei din Istorie -, desi nemarxist, are un fundament ateu, antipozitivist si non-empiric (pentru ca, dupa acestia, limitele empirei pot fi oricand largite de evolutia stiintifica, asa ca nu putem avea nici o intelegere limpede a ce intelegem prin empiric).

Ergo, orice critica anticomunista aluneca in afara sistemului de gandire marxist pentru ca apartine paradigmei de care marxismului inca de la inceputuri a incercat sa se separe.

Nu cred ca pot spune mai mult despre aberatia si hybrisul fara margini al unei asemenea gandiri, posibile si prezente in lumea noastra hipercapitalista.

2) Nu cunoasteti oameni care sunt de parere ca in privinta comportamentului lor social sunt liberi sa faca ce vor, cata vreme respecta legile statului? Temeiul acestor legi nu se gaseste insa in lumea fenomenelor, ci in cea a interpretarii lor pe seama unor postulate si unor cauzalitati care nu se decupeaza decat intuitiv din real si abia prin uzura in mod deductiv. Nu cred atatia ca isi pot da orice determinatie vor, ca ei isi fac vietile cum vor? Tupeul, curajul sfruntat al acestor indivizi nu este limitat de propria lor ignoranta pentru ca ei nu cred in vreun adevar de dincolo de simturi pentru a putea fi numiti ignari. Iar pentru ei, cele mai multe chestiuni morale raman confruntari ieftine de opinii. Pe de o parte o ratiune care se anuleaza pe sine in ceea ce priveste conditia de adevar poate sfarsi in disperare, dar, pe de alta parte, relativizand orice discurs il reduci la o serie de instante impersonale care iti determina mersul in viata: societatea insasi. Dar daca aceasta este in sine nimic altceva decat ce gandesc oamenii despre ei insisi, de ce nu ai schimba-o radical? Orice este posibil cand nimic nu este necesar.

Si de aceea cred ca terenul este inca fertil in modernitate pentru experimente obscurantiste si periculoase ca cel marxist.

Cu totii suntem constienti de caracterul construit si artificial al societatilor noastre, nici macar batrane in devenirea lor galopanta.

Tragedia veacului trecut nu consta in fanatismul si nebunia utopica a unor dementi care divinizau Omenirea, ci in faptul ca, in ciuda ororilor lor, natura a putut tolera ordinea sociala atat a comunismului, cat si a nazismului. Zeci, sute de milioane de oameni au asistat neputinciosi (unii chiar s-au azvarlit in bratele “miracolului” pamantean) la obiectualizarea lor, numerotarea lor, tehnologizarea lor. Kafka a fost Ingerul Istoriei recente la care visa Walter Benjamin. Si aceiasi situatie se repeta clipa de clipa in sistemul global al capitalismului. Probabil ca dincolo de utopie, marxismul a incercat sa defineasca modern modernitatea. Si a demonstrat ca o poate schimba.

Dezgust 3

Cat de mult imi place Flaubert atunci cand detesta subtil tot fastul mincinos al lumii sale, compusa din aceiasi burghezi mizerabili ca si cei de azi.

“Avea acea paloare minunata care da semintiilor focoase ale Sudului ceva din maretia marmurelor. Statura lui puternica era stransa intr-o tunica scurta de culoare inchisa; un mic pumnal sculptat ii juca saltand pe coapsa stanga. Arunca priviri galese, aratandu-si dintii albi. Se spunea ca o printesa poloneza, auzindu-l intr-o seara cantand pe plaja de la Biarritz, unde-si calafatuia salupele, se indragostise de el. Se ruinase din cauza lui. O parasise pentru alte femei, si faima asta sentimentala nu facea decat sa-i sporeasca reputatia artistica. Diplomat, cabotinul avea grija ca in reclame sa se strecoare intotdeaua o fraza poetica despre puterea de vraja a persoanei sale si sensibilitatea sufletului sau. O voce frumoasa, o nezdruncinata cutezanta, mult mult temperament decat inteligenta si mai mult patos decat lirism izbuteau sa dea oarecare valoare acestei minunate firi de sarlatan, in care era ceva de frizer si de toreador.”

(Madame Bovary)

P.S. Cum recunosteam mai sus, am in comun o anume sensibilitate cu Flaubert: sila fizica fata de calp si jeg. Mai cu seama  fata de mizerile spirituale, pe care le simt si la care tin. Nu mica mi-a fost scarba cand, dornic sa vad ce are de spus Marios Vargas Llosa in cartea de critica dedicata lui Flaubert (mea culpa), peruanul imbuibat de esteticism si de cult al cultului literaturii se apuca, lovit de vreo manie pe care sigur Flaubert ar fi detestat-o, sa vada in Emma Bovary farmecul femeii care matura pe jos cu valorile lumii burgheze, intrupare a sexualitatii eliberate, care cauta scapare in simturi. Nimic mai murdar si mai nedemn de pana lui Flaubert: Llosa, nu la tarfe de lupanar se gandea bietul francez, pe care le cunostea prea bine! Emma, parodie a eroinei romantice si a proastei educatii pioase data tinerelor fete de pension din Franta celui de-al Doilea Imperiu, un fel de Don Quijote hipersexualizat, bolnava sufleteste de prea multe himere culese din cartile epocii, cauta exact inefabilul in iubire (varianta contemporana a Emmei Bovary ar fi, mutadis mutandis, tinerele care se uita in exces la telenovele si se asteapta la randul lor la printi cu suflet pur si dezinteresati, in numele iubirii). Daca o rodea instinctul si atat, Emma ar fi sfarsit in desfraul sec, fara vise, fara anticipari, fara asteptari, fara acea sacralizare catolica a emotiilor ei sexuale. Flaubert nu se lua de Biserica (mai degraba preotul conformist si scarbos de mediocru, preotul de tara cumsecade si burghez, pare obiectul Bisericii dispretuite de Flaubert) si nu o facea nici pe Sade, ci confirma rolul de stimulent suprasensibil al simturilor pe care il juca religia in educatia gregara a vremurilor. Si, in plus, ceva necrutator, ceva murdar ca o pata neagra, pietrificata se gaseste la tot pasul in descrierea Emmei de catre ea insasi: cea mai intelectuala din roman, cea mai dornica sa-si depaseasa conditia, dar cea mai imorala, cea mai ticaloasa in ciuda valatucilor morbizi din mintea ei, pe care, daca ii iei in serios, confirmi aceleasi afinitati cu universul delirurilor romantice. Ce se desprinde din lumea kitsch si mediocra a lui Flaubert, un scriitor plictisitor pentru gustul cititorului de azi (dar apasator de monoton prin atmosfera pe care o respira figurinele din romanele sale), este sila fata de minciuna, duplicitatea, conventiile false, atotputernica si clisoasa imoralitate (care nu are nici o legatura cu morala burgheza) din viata locuitorilor din Yonville.

Reflectie

Cum sa intrevezi adevarul din lucruri, peticul de real din spatele realitatii, esenta substantei care esti? Anihiland orice dorinta, abolind din capul locului orice pornire egoista. Gandeste-te pentru o clipa macar, inainte de a te infuria sau a te bucura, daca motivul furiei sau bucuriei ar continua sa existe daca tu nu ai mai fi. Oare moartea ta, absenta din planul creatiei a ceea ce esti doar acum, ar mai face ceva-urile demne de dorit, urat, pipait, posedat, ars, inlaturat? Si daca nu ai mai dori nimic, la ce bun te chinui dorind? Nu voi fi insa atat de neghiob sa te conving ca lumea ar contine ceva din care tu nu esti deja facut: las asta in seama prostilor, a credulilor care sunt stapaniti de credinta ca doar gandurile lor determina lumea. Daca ar fi atat simplu, calmul si seninatatea neantului s-ar asterne peste orizont prin simpla lichidare a speciei umane, a gandirii care se gandeste. Paradisul indiferentei ar incepe in prima zi in care ultimii urmasi ai lui Adam si ai Evei ar fi alungati de pe fata pamantului. Doar ca, rationand astfel cu privire la ordinea, dezordinea, legitatile si nonlegitatile ceva-urilor - atunci cand tu, unic si pretentios observator, nu (mai) esti –  ca fiind inca parte din Fiinta, tragi concluzia ca suferinta si bucuria vor continua sa fie acolo, ca ceva-uri exterioare tie. Tot la fel trebuie sa procedezi cu firimiturile de realitate bruta, sfortandu-te si luandu-ti la tranta egoul, pe vremea cand traiesti. Necautand in lume nimic, lumea te va imbratisa ca pe copilul sau mult iubit, dezvaluindu-ti ce sunt toate daca tu nu ai fiinta printre ele.

A question of categories si omul de pe strada

Indemnat de reflectiile unui cititor, ma simt nevoit, ca prins la colt de o panza de paianjan invizibila, sa imi fac loc prin hatisul de interpretari la o interpretare ce se vrea mult mai modesta decat pare. Nu am inteles niciodata, in afara cazului in care nefacand perspectiva perfect explicabila, de ce unii vad in textele mele inclinatia spre “absolutism” si rigori de dincolo de spatiu si timp ale unei naturi dintotdeauna pe care eu unul o recuz.

Discut eu in termeni de categorii metafizice, cum o face Aristotel? Ma ocup de limitele gandirii? Fac aici vreo expozitie a dialecticii transcendatale? Sustin vreo ipoteza logico-matematica asupra gandirii? Sunt eu Frege sau Charles Sanders Peirce? Chestiunea categoriilor in care gandesc oamenii se afla la interferenta dintre logica, psihologie, neurologie si cibernetica, daca m-ati intreba pe mine, aspecte pe care eu ma marginesc sa le observ, dar, fiind un ageamiu, constat si admir. Cine nu crede in “categorii” le recomand o lectura lunga cat anii din macar 10 autori care au luat subiectul in serios.

Eu cred ca cei care “se oripileaza” la unele comentarii pe care le fac se simt stanjeniti fie de posibilitatea ca “generalizarile” mele sa fie adevarate si implicit bula protectoare a vietii lor sa aiba peretii inca mai subtiri decat par, fie ca ceea eu spun sa le trezeasca amintiri urate, nemultumiri prezente, analogii de zi cu zi. Nimeni nu vrea sa fie cinic, mizantrop si astfel sa aiba probleme de socializare, de networking, de randament la munca, sa fie privit ciudat sau sa alunece intr-o depresie. Problema este ca eu sustin o imbratisare deschisa a infirmitatilor noastre, nu o ascundere sub pres a lor sau un machiaj simpatic, dar incarcat de cratere faciale prost disimulate. Iar judecatile sentimentale le las deoparte.

Parerea mea este ca unii confunda ce zic eu despre starea actuala, contigenta a societatii moderne cu vreo filosofie a societatii eterne. Nimic mai strain de gandurile mele. Cu siguranta ca sunt altii – naivii! – care sunt ferm de parere ca nu poti sa construiesti cutii si cutiute despre societatea noastra (qua societate moderna) sau ca asezarea in rubrici este provizorie si, pe termen lunga, infinita pana la disolutia argumentelor initiale. Le-as spune ca nici un departament de marketing nu ar produce revenue daca ar gandi asa. Nici o statistica nu ar mai avea succes. Nici un partid politic nu si-ar mai convinge finantatorii campaniei fara un sondaj, fie pieuri, fara supozitii de genul: “88% dintre tinerii votanti cu varste cuprinse intre 18-25 de ani voteaza cu X daca maine ar avea loc un tur de scrutin.”

Cu siguranta ca aceste generalizari dau rateuri costisitoare, dar, intr-o proportie mare, chiar functioneaza. Nu-mi pasa pentru relevanta pozitiei mele daca categoria inventeaza optiunile unui ins in cautare de x, y, z sau daca categoria consemneaza o stare deja prezenta. Ideea este ca, strict pragmatic, daca intri intr-o carciuma de pe Dorobanti cu zece masini de lux parcate in fata sansa de a da peste un copil de afacerist-politician milionar in euro (sau chiar peste politician) este extrem de ridicata. Genul acesta de realism sociologic trecator ii enerveaza pe unii.

Nu este atat de clar cat de modesta si banala este pozitia mea?

In problema arzatoare a femeilor si barbatilor moderni: nu neg ca sunt si categorii de oameni complicati, care se dedica o vreme unei persoane, si apoi alteia, care au “sistemele lor de valori” si nu intra in bucata larga a femeilor profitoare (fie la portofel, fie la sentimente) sau a barbatilor erotomani/cocosi/ macho. Dar cantitatea lor este neglijabila in the general concoction. Nuantele de dimensiunea unor fire de praf nu ma intereseaza.

Si nu cred ca tendinta societatii merge inspre altceva decat nivelare si uniformizare. Atunci cand toti vom intra sub aceiasi palarie nimeni nu va mai sti sa identifice palaria ca obiect. Se va considera data de la natura, nemaiexistand acea diferenta care creeaza comparatia si scindarea intre doua gandiri contrare. Iar categoriile valorice (pentru ca la ele m-ar referit tot timpul) exista: sunt atat de larg distribuite, injectate, infulecate, pisate pe creier, fumate, mancate si baute incat nici nu le mai observam. Ele cresc in aer.

O idee fixa, o idee primita de-a gata cum superb ne-a aratat Flaubert in lexiconul sau pentru burghezi, este tocmai ideea, mormaita in toate slagarele, auzita pe toate gurile la TV, vanduta in toate revistele ca “fiecare isi creeaza opiniile sale despre lumea”. Toti suntem niste monade dotate legal din nastere cu “dreptul la opinie” (care nu e la fel cu dreptul de-a avea dreptate, cum cred atatia, imaginandu-se ca nu exista un numitor comun – poate adevarul? – intre “adevaruri”), ca “totul este subiectiv” si “fiecare om este complex in sine”. Eu nu propun un mare Adevar in schimb, dar m-am saturat de prostia, de conformismul, de plezirismul marginit ale unor mediocrii care pretind ca gandesc pe cont propriu: nu, tot ce stie majoritatea este ce vor primii 100 de CEOs din lume ca ei sa stie. Nu e vorba aici de o teorie a conspiratiei, de o vana anticapitalista sau de o manipulare insidoasa: lucrurile sunt pe fata. Sunt crancen de banale. Asa functioneaza sistemul nostru de operare global.

Iar chestiunea raporturilor dintre barbati si femei a fost deja transata: nu de mine, ci de industria de muzica care valoreaza trilioane de dolari, de industria pornografica si avatarurile ei soft, de marile concerne de medicamente de pe pamant care vand pilule si “cauciucuri” si stiu mai bine cum stau de fapt lucrurile decat fiecare unitate de non-sens care crede ca are “opinii”. Cam asta este pozitia mea.

Baietii

Nimic mai scarbos si mai efeminat decat un barbat care, lovit de sageata cochetariei, se mandreste in fata altuia cu privire la fentele, fezandarile, flotarile pe care le desfasoara pentru a cuceri femei. Nimic mai dezgustator decat cei care umanizeaza si rafineaza actul vanatorii. Enorm de mare pretuire pentru cei care vorbesc putin, cu sfiala, despre tertipurile lase pe care le-au intrebuintat pentru a baga o femeie in pat si mai mult despre furia si incantarea violenta cu care le-au penetrat. Pe cine? Pe ele, penetrabilele.

Fetele

Pe zi ce trece ma conving mai tare (impotriva simtului comun si a nevoilor mele naturale) ca femeile sunt mai dispuse sa traiasca sub protectia moralei decat orice barbat comun. Acest involuntarism in fata fantasmelor al femeii graieste cu privire la ele mai bine decat orice. Dar parca barbatii nu mai vor sa oficieze pentru ele in templul dedicat candva lor: trubadurii, sotii devotati, despotii protectori au fost inlocuiti cu niste destrabalati care tot casca. Femeile o tin de reprosuri pana la neurastenie: de ce nu ma stapanesti?, zice ea. Si ei tot casca…

Despre detractori

Am luat in serios articolul Domnului Horia Patrascu (pe care il recomand oricand) si m-am gandit sa va ofer o mostra (putinilor mei cititori) a adevarului din spatele argumentatiei sale de bun-simt in defavoarea celor care injura, scuipa, ponegresc si suduie fantome conceptuale in loc sa ia in piept empiria cea de toate zilele.

Eu nu sunt asa convins ca romanii care profereaza blesteme “valahe” la adresa fictiunii numita Romania (orice stat este bazat pe o iluzie fondatoare: anume ca ceva invizibil cu ochiul liber poate fi reprezentat de un aparat institutional cat se poate de prezent sensibil, un stat ca intreg imaginar dar viu prin partile sale; cat priveste “romanismul” si “romanitatea”, acestea sunt niste duhuri cu aceleasi pretentii la adevar ca “paraguayismul” si “paraguayitatea”) sunt realmente indrituiti sa procedeaza in felul in care o fac.

Dilema mea este una la care am facut referire intr-un post mai vechi: in ce calitate cei care suduie Romania sunt cetatenii si indivizii pe dos a ceea ce condamna verbal? Am oferit candva un exemplu de ipocrizie si ticalosie care ma indeamna sa fiu ultasceptic fata de valul celor acuza Romania pentru defectele fiecaruia dintre noi, nu numai ca membrii ai societatii, ci ca indivizi umani.

Cine nu sufera Romania pleaca din ea. Cui ii ghioraie matele si este scarbit de coruptia si lipsa de sanse are in fata calea (amara sau nu) exilului, exitul din lumea aceasta neprimitoare. Capsunarii nu fac critica sociala: nu au timp de asemenea exercitii de antiadmiratie. Si, culmea!, ei sunt cei care adesea vorbesc cu nostalgie, cu melancolie si dor de tara lor, nu in numele “romanismului”, ci dintr-o universala tanjire dupa locul in care au copilarit si a limbii pe care si-au insusit-o organic (care nu inseamna ca este intr-un fel superioara celor dobandite la varste mature). Lucrul acesta nu adumbreste integrarea lor in noua societatea pe care au ales-o. Cele doua stari de spirit pot converge rational si emotional.

Dar sa trec la exemplul pe care voiam sa vi-l ofer. Am sa va povestesc cazul unui profesor universitar (pe care il cunosc mai ales prin sfaturile si influenta pe care a avut-o asupra unora dintre studentii sai, cei eminenti dupa note – stiti doar ce lipsa de respect am insa pentru idolatria notelor) care, dupa 25 de ani de sedere in Statele Unite (unde a fugit din Romania comunista), se intoarce in Romania. Din cate am inteles, ipochimenul a reusit sa faca cariera ca proiectant de centrale nucleare in State, fusese excelent platit (refuzand chiar si un post de asistent la Columbia University doar pentru ca salariu era ceva mai mic), are copiii stabiliti in State si in Elvetia (unde – unul stomatolog, altul bancher – sunt amandoi realizati material), in prezent lucrand la o facultatea de stat din Romania. S-a intors in Romania acum zece ani pentru a recupera cateva proprietati (doua apartamente in centru, o vila in Cotroceni) ale celei de-a doua sotii, o fosta actrita la TNB, fugita si ea candva in State. Cu duble cetatenii, cuplu o ducea occidental in Romania, mai ales ca domnul profesor ofera cu CV-ul sau impresionant si statutul de cetatean american consultanta pentru diferite firme straine pe bani care, dupa cantitate, se compara cu ce stiu din Vest (ex: am in cap un proiect de maxim doua luni pentru care a incasat vreo 8000 de euro). Au reusit sa isi faca o casa cocheta pe ditamai hectarul undeva in Valcea. Se pare ca procesele de revendicare ale vechilor proprietati s-au intins pe un deceniu, domnul profesor voind insa sa plece cat mai curand inapoi in SUA, undeva in Florida eventual, pe o noua proprietate in sunetul imbietator al valurilor Oceanului Atlantic.

Cum sa nu-i invidiezi, cum sa nu-i admiri cand banii curg garla? Fac cu oricine pariu ca mecanismul preconceptilor intra in functiune: oameni de calitate, romani realizati cu experiente de viata interesante, ce poti sa zici rau despre ei? Nimic. Poate doar adevarul.

Intamplarea face ca domnul profesor se scarbise de Romania: de colegii sai, nuli academic, care pana mai ieri vorbeau de bine regimul comunist doar ca sa le mearga lor bine, de elevi, care devenisera din ce in ce mai slab pregatiti in ultima vreme, despre mediocritatea incalificabila a lumii academice, de coruptia si nesimtirea endemice (procesul nu mai contenea sa se incheie). Si atunci, in marea sa marinimie, ii selecta oarecum pe cei mai buni studenti si ii ghida, dupa ce le arata in mod indirect rezultatul propriului sau succes in viata, spre mari universitati occidentale. De regula le mandata, prin recomandari (prieteni si fosti colegi de acolo), plecarea definitiva (cam acesta era tonul sau). Toate bune si frumoase. Disimulat insa sub tentatia Occidentului se ascundea un om care in continuare detesta Romania, de la care voia numaidecat cele trei case (sau patru, daca socotim si apartamentul in care locuia) pe care sa le vanda si sa plece, la cei 60 de ani ai sai, cu cateva sute de mii de euro (poate jumatate de milion de $) inapoi in SUA.

Interesant la el era critica (si morala esopica) pe care o facea Romaniei. Nu prea il interesau lipsa de oportunitati economice sau penuria de locuri de munca care, macar in parte, ar putea explica nepotismul si coruptia din sistem (care nu sunt altceva decat reversul antisocial al unor resurse mult prea limitate fata de necesitatile curente ale societatii). Cred ca motivul era relativa sa bunastare si a faptului ca interactiona (aparent onest) cu mediul de afaceri.

Nu, domnul profesor se ocupa de o critica culturala a societatii noastre, de un fel de analiza la nivel de idei si mentalitati a spatiului autohton. Era ca si cum el pleda nu pentru o evadare din Romania geografica, ci pentru una din Romania imaginara. Desi cele trei carti-manuale de utilizare a catorva programe pe calculator (de baza in domeniul sau) si cele cateva zeci de articole pe care le publicase il recomandau pentru altceva decat pentru marile viziuni sociologice, domnul, in numele dreptului la opinie, se erija intr-un fel de Eugen Lovinescu din Istoria civilizatiei romane moderne. Din nefericire, mintile fertile (dar marginite) ale unor tineri de 20-24 de ani luau aceste opinii drept litera de lege si calauza in viata. Domnul Profesor se transformase in Maestru inginer. E adevarat ca mutra obsecvioasa te ducea cu o bursa frumoasa la un PhD program in SUA daca erai suficient de sincer in marea admiratie purtata domnului profesor.

Dar sa auzim opinile: de la unele previzibile (in spiritul lautarismului anticomunist: tara este condusa de securisti, romanii au fost spalati pe creier de ideologia si regimul totalitar, profitorii sunt in continuare in frunte, acuze care sunt irelevante pentru nevoile noastre actuale: oare toti securistii trebuie sa fie prin definite niste ticalosi scelerati, lipsiti de fler economic, oare toti bateau in beciurile Securitatii, oare toti erau responsabili de penuria alimentara si criza “calorica” din anii ’80?; judecata la gramada nu este judecata; oare tot spalarea pe creier ideologica ii face pe romanii de azi sa se uita la OTV, sa umple mallurile, sa citeasca pornografii sub numele vestic de tabloide, sa misune ca nebunii prin spatiile comerciale?; oare profitorii nu sunt cei care isi vad cel mai bine de propriul interes, cum spun marii liberali occidentali?; cu ce ne ajuta aceste critici retrospective daca nu la a acoperi realitatea de acum, pe care nu vrem parca sa o privim in fata, individ luat cu individ?) pana la unele care ar merita o scurta prezentare.

Domnul Miyagi era interest de viata personala a studentilor sai: la ce filme se uitau, daca sunt sau nu intr-o relatie, cum se distreaza, ce fac ei in timpul liber. Ii suna si ii contacta permanent: ii punea sa ii copieze DVD-uri, le cerea recomandari de filme actuale. Era genul acela de implicare americana ideala intre profesor si student, un discipolat epistemic suplimentat de o prietenie naturala.

Initial, am crezut ca Domnul profesor incerca sa ii scoata pe unii din bezna ignorantei: poate voia sa se uite la filme proasta pentru ca apoi, cu autoritatea sa morala confirmata, se le recomande studentilor o piesa de teatru reusita, poate ca in locul discotecii le-ar fi oferit alternativa unei plimbari prin parc dupa o vizita la muzeu, poate ca in loc de doua ore de televizor la “Nora pentru mama” domnul Miyagi le-ar fi dat ca sfat lectura unei carti interesante. Nu mentionez toate acestea lucruri intamplator sau pentru ca am prejudecati, ci fiindca el insusi se declara scarbit de incultura si primitivismul actualilor sai studenti. Detesta materialismul exagerat al elevilor sai, faptul ca fetele au nenumarati parteneri sexuali si baietii sunt atat de vulgari pentru varsta lor. Se oripila in fata manelelor si a muzicii mizerabile pe care o consumau atatia tineri. Ai fi zis ca este Solomon Marcus vorbind noilor generatii degenerate spiritual.

Dar sa vedeti totusi ce le recomanda: sa nu se dedice primei relatii care le iese in cale (sa fie mai distanti si sa “incerce mai mult pentru experienta”), sa iasa prin oras din cand in cand sa se distreze, sa se gandeasca la bani si la plecare si cam atat. Uimirea mea este inca una vie: desi putea sa identifice problemele societatii noastre (probleme care, dupa cum le prezenta, nu sunt realmente probleme in SUA: cate petreceri cu studenti beti nu se sfarsesc in orgii pe acolo si cati nu sunt vulgari, cati citesc o carte serioasa si cati merg la teatru sau la opera, cati nu sunt materialisti si de un pragmatism dur, cati nu asculta muzica tampita si comerciala?) si parea convingator, sfaturile si solutiile sale, alternativele la realitatea gri, erau stupide, superficiale si inexistente. Atunci de ce se plangea, de ce comenta, de ce era scarbit de ambientul din Romania daca felul in care vedea el insusi lucrurile pare a fi confirmarea a ce se intampla de fapt? Nu mai zic ca era un barfitor curios sa afle tot felul amanunte picante din viata studenteasca.

Nu am sa ma pronunt in privinta caracterului acestui om pentru ca nici o miselie nu mi-a ajuns la urechi in legatura cu el, cu toata ca lui ii provoaca un real deliciu sa afle despre mizerabilismele altora.

Ce vreau sa spun este ca aluatul din care sunt facuti scuipatorii de profesie ai Romaniei nu ofera nici un alt drum pentru societatea noastra: odata ce ii chestionezi cu privire la iesirea din blocaj, descoperi ca nu au nici idei, nici viziuni si nici probitatea morala sa se planga. De ce o mai fac? Nu stiu. Poate ca nu sunt in SUA sau in Occident unde nivelul ridicat de trai te invata sa suporti mai usor jegul uman cotidian. Fiecare minds his/her own business over there. In Romania pozeaza in autoritati socratice cand si ei aduc cu o piulita in marele angrenaj al sistemului. Pentru ca mor de foame sau pentru ca este la moda sa vorbesti de rau Romania? Va las sa ghiciti singuri.

Inca ma intreb daca exista vreo diferenta culturala sau ca viziune asupra fericirii personale intre fanii Rihannei si ai Doamnei Gaga si cei ai lui Jean de la Craiova. Sau intre profesorii universitari, soferii de autobuz si Silvio Berlusconi.