Feeds:
Articole
Comentarii

Felinele


Într-o vreme urmãream electrizat urmãtoarele trei fãpturi. Cum ai putea întâmpina asemenea forțe ale naturii, amestec de gingășie și pisici sălbatice? Doar ceva violent și plăcut totodata le-ar liniști pentru o vreme. Vulgare și obscene social, fiecare deține un magnetism care pe mine unul mă împinge la ceva cruzime amestecată cu plãcere. Nici o regulă, nici Dumnezeu însuși, nici bunul-simț, nici măcar politețea, nimic din recuzita unui om educat nu te salvează cu oricare dintre ele aflat timp de un sfert de ora în intimitate. Acolo natura brutală și total nefardată poate liniști apele.


“For the historian, the difficulty of each such specialized history lies in the mastery of sufficient technical knowledge. If one is to believe that the literary historian is capable of plunging himself completely into the process of literary production, then it is all the more difficult for the art historian to master completely the techniques of painting and sculpture, the economic historians those of agriculture, handworking skills, and commerce. Certainly one does not demand them that they should personally paint madonnas, build cathedrals, guide the plow, or found colonies; but although one does not demand these things, nevertheless the persons who have these practical skills, who are familiar with these things or actually practice them, do have a certain advantage over the historian and tend to regard him with a certain mistrust.” (Hans Delbrück, History of the Art of War, volume I, pp. 11-12, University of Nebraska Press)

Karl Marx’s Theory of History (Oxford University Press, 1978) este lucrarea care l-a propulsat pe britanicul G. A. Cohen în empireul stângii marxiste europene. Făcând parte din societatea rafinată a filozofilor analitici anglo-saxoni, G. A. Cohen încearcă (și, bineînțeles, reușește) să apere, în primă instanță, teoria materialismului istoric de invazia reprezentărilor metafizice, de inspirație hegeliană, din opera lui Karl Marx.

Înainte de orice tentativă de a pătrunde dincolo de mirajul unei cărți excelent scrise, cred că nu ar dăuna o scurtă clarificare: deși este indiscutabil că Marx a iradiat în orice domeniu al științelor sociale, acesta rămâne, judecând doar după partea cea mai voluminoasă a scrierilor sale, un economist clasic. Studiile sale filozofice ies în evidență mai curând ca o despărțire brutală de curentele hegeliene ale generației sale (cf. Ideologia germană, Mizeria filozofiei), iar polemica politică aparține unui alt registru de preocupări în comparație cu Grundrisse, Teorii ale plusvalorii și cele trei volume ale Capitalului. Pledoaria pentru un Marx nou, al juneții intemperate, a fost într-adevăr o modă în mediul academic neomarxist în Franța post-1945  (Althusser, Garaudy, Balibar etc.) și a produs o deplasare a atenției dinspre economistul matur înspre filozoful materialist al tinereții, adesea obliterând vocația principală a germanului.

Tocmai în acest sens Karl Marx’s Theory of History (prescurtat KMTH de acum încolo) are ambiția de a restabili rolul preeminent de sociolog și istoric al lui Marx, nicidecum acela de filozof. În spatele lozincii de “filozof” pe efigia lui Marx s-au ascuns mulți detractori impenitenți în lunga exegeză a operei sale.

Cu toate aceste mențiuni, G. A. Cohen nu depășește însă poziția unui alt “filozof” marxist. KMTH este o meditație personală, dar și o introducerea adecvată, în teoria materialismului istoric așa cum apare în Capitalul și manuscrisele redactate anterior. Prin urmare, Gerald Cohen nu are nici o prețuire pentru teoria economică marxistă, din care spicuiește câteva formulări, negînd teoria valorii muncă (labor theory of value) și păstrând o indiferență de plumb pentru teoria plusvalorii și aparițiile sale macro în volumul III al Capitalului. Dacă Marx este eminamente un economist reputat, iar Newton un fizician de renume, atunci Cohen se reclamă ca un “filozof” marxist în exact aceeași măsură în care putem vorbi de “filozofi” newtonieni. Această proastă conduită terminologică, în care orice academic își revendică titlul de filozof în lipsa unuia mai precis, provine din imaturitatea științifică a multor discipline din câmpul studiilor sociale.

Ce-și propune Gerald Cohen? “For it is an old-fashioned historical materialism which I defend, a traditional conception, in which history is fundamental, the growth of human productive power, and forms of society rise and fall according as they enable or impede that growth.” (p. x) Ne așteptăm prin urmare la o corectă și inteligibilă expunere a materialismului istoric în linia sa cunoscută (scrierile marxistului englez Maurice Dobbs nu sunt însă nicăieri menționate de Cohen), fără posibilele suprainterpretari vagi ale unui Louis Althusser, bunăoara, din Pour Marx.

Pentru Cohen există totuși cel puțin un curent intelectual ce se reclamă ca marxist, dar care practică “bulshitting”, adică acel tip de stângist confuz, întortocheat în argumentare și care face orice concesie intelectuală (până la a se contrazice) pentru a demonstra că marxismul este o școală de gândire atât de heteroclită încât poți extrage aproape orice din el fără a greși vreodată. În timp ce marxistul dogmatic se rezumă la a formula didactic câteva linii directoare, pe care le va apîra ca fortificațiile unei cetăți medievale de un asediu îndelungat, “bulshitter-ul” refuză argumentația logică și analiza rațională.

Dacă am îndrăzni o opinie personală în această dispută aproape ereditară, Marx avea întregul bagaj de prejudecăți pozitiviste ale secolului sau. Putem însă numi prejudecăți fără o strângere de inimă faptul că modelul teoretic trebuia prezentat cu toată rigoarea unei demonstrații matematice, avându-și cauzele în fenomenele naturale pe care angrenajul teoretic încearcă să le reproducă în articulațiile lor interne, invizibile simțului comun? Este, la o privire generală, întru totul ceea ce numin astăzi logica cercetării științifice în care testarea ipotezelor confirmă sau infirmă justețea teoriei.

Cohen nu crede propriu-zis decât într-un marxism care și-a uitat fondatorul și nu mai știe să-l numească, devenind astfel o parte integrantă a științelor sociale.

Deși influența lui Hegel asupra substanței Capitalului este îndoielnică, Cohen își începe analiza de la acesta. Pentru scopurile prezentării de față, diferențele sistematice dintre Hegel și Marx sub subliniate de către Cohen spre finalul capitolului:

“Marx reached the conclusion that it was not spiritual attitudes, but external conditions, the wealth man enjoyed or lacked, the ways they had to labour, which shaped society. Epochs were controlled not by conceptions of man but by material ends and means. The ruling interest and difficulty of men was relating to the world, not to the self. The progress of history is not primarily in self-consciousness: this increases, but only as a function of man’s increasing control over the environment. The attempt to gain that control stimulates and obscures his insight into himself. His self-image depends on it, not it on his self-image. The battle in the soul is replaced by a battle between man and the elements, a war of labour reproducing itself in antagonism between and inside men. The biological and geographical conditions which for Hegel were but the instruments of and opportunities for spirit’s self-assertion have their autonomy restored to them. The character of man and society now depends on the character of the nature off which society lives, both as that nature is in the beginning, and as it becomes under the transformation wrought by the process of production.” (p. 23)

În maniera sa laconică și mergând spre sinteze din ce în ce mai direct țintite, Cohen rezumă diferența aproape axiomatică dintre Hegel și Marx. Pentru Hegel fundamentele se prezintă în următorul mod:

History is the history of the world spirit (and, derivatively, human consciousness) which undergoes growth in self-knowledge, the stimulus and vehicle of which is a culture, which perishes when it has stimulated more growth that it can contain.” (p. 26)

De cealaltă parte a baricadei, rădăcinile materialiste ale lui Marx nu pot fi mai inteligibile decât atât:

History is the history of human industry, which undergoes growth in productive power, the stimulus and vehicle of which is an economic structure, which perishes when it has stimulated more growth than it can contain.” (p. 26)

Pornind de aici, Cohen elaborează pe seama forței de producție în evoluția sa istorică și, cu această ocazie, ne pune la dispoziție o introducere limpede și la obiect în bazele teoriei economice marxiste, asupra căreia nu insistăm, avand în vedere că eseul lui Cohen se vrea mai mult decât o popularizare a Capitalului.

O problemă cu care se ocupă îndelung Gerald Cohen are ca subiect apariția și dezvoltarea claselor sociale. Cohen încearcă să relativizeze aparent dezbaterea, pornind de la opinia istoricului englez E. P. Thompson conform căreia clasele sociale sunt constructe culturale și emană din convingerile politice ale reprezentanților acestor clase. Cohen observă corect (sau cel puțin în spiritul Capitalului) că ceea ce conferă o oarecare unitate de concepții între membrii unei colectivități moderne constă din dezechilibrele materiale dintre ei, pornind de la poziția lor socială în cadrul diviziunii muncii, anume, simplu spus, dacă sunt angajatori sau angajați. Un muncitor oarecare nu poate gândi și nu poate avea acces în conștiința sa decât la acea parte a societății pe care o cunoaște cel mai bine, cu alte cuvinte, cea în care acesta este tratat ca simplă forță de muncă, ca o altă marfă pe piață și în care puterea sa de a decide asupra condițiilor sale de trai și a supraviețuirii sale biologice depinde într-o proporție covârșitoare de relații economice asupra cărora nu are, individual, nici cel mai mic control. Oricât de imparțială este în libertatea sa juridică decizia de a semna un contract de muncă cu un angajator, motivația celui care caută un loc de muncă depinde de forțe de dinafara sa. El nu ar munci decât pentru sine dacă ar putea, dar cum nu deține nici suficient pământ pentru a se întreține alături de familia sa, nici mașini necesare pentru a trăi din utilizarea lor productivă pentru piață, nici ajutor de stat sub formă de rentă viageră care să îi acopere cheltuielile minime, nici moșteniri sau rude bogate, angajatul nu are de obicei deloc de ales.

O alta componentă a interpretării lui Cohen privește o terminologie de care Marx s-a ferit adesea, dar care are o posteritate ideologizată extrem după 1917: diferența dintre forțele de producție (altfel zis, indivizi și grupuri sociale prinse într-o structură economică determinată de producție și consum) și relațiile de producție (care sunt date pur și simplu de legislatia legată de proprietatea privată și de posesia unor mijloace de producție precum pământuri, uzine, tehnologie, materii prime etc.) Cohen nu contenește să polemizeze pe larg cu diverși critici sau adepți ai marxismului în favoarea unei viziuni globale în care structurile sociale premerg și decid morfologia claselor sociale. Disputa este adesea împinsă până la pedanterie și nu știu în ce măsură reprezintă o chestiune importantă pentru teoria economică din Capitalul. Cohen luptă cu o mână de opozanți ideologici care își pun probleme astăzi datate istoric.

Există, de asemenea, un lung capitol în KMTH care expune până în cele mai mici detalii ceea ce Marx numea fetișismul banilor și al schimbului de produse și servicii din capitalism. Cohen descrie în cuvinte clare fenomenul, izolat de formele istorice în care se poate întâlni:

“Under capitalism production is wholly dependent on capital, which advances its prerequisites, and regulates it from beginning to end. The means of production are available only as capital, and it is only as (variable) capital that labour power can operate. The capitalist thus appears as the producer (or ‘manufacturer’), and the labourers as his instruments, ‘incorporated in capital’. Because capital is sovereign over the entire productive process, the power of that process appears as due to capital.” (p. 122)

În discuția despre evoluția istorică a forțelor de produție, Cohen respectă întreaga argumentație marxistă și reușește să infirme unele deformări realizate de varii exegeți moderni. În plus de atât, Cohen distinge, cu o maximă rigoare logică, deosebirile dintre relații și forțele de producție între capitalismul modern și modurile economice anterioare. Cohen luminează secțiuni întregi din capitolele istorice de la finalul volumului I al Capitalului, dar nu poate fi citit decât ca un auxiliar la textul clasic. Multe din demonstrațiile și dezvoltările subtile ale britanicului depind de-o cunoaștere serioasă a principalelor texte marxiste, însă nici una dintre aceste contribuții nu contrazice și nu se află în afara Capitalului sau a manuscriselor care au stat la baza acestuia.

O considerabilă porțiune din lungul eseu este rezervată raporturilor dintre baza economică și suprastructura ideologică din capitalism. Un anume neajuns al lui Cohen se vede în faptul că majoritatea temelor disputate în armătura sa filozofic analitică nu atinge puncte de cotitură ale teoriei economice marxiste, ci se mulțumește numai cu tratarea unor probleme largi ale marxismului ca sistem de gândire. Cohen este mai mult un epistemolog al marxismului decat un adept interesat de valabilitatea economică a maestrului. Planul în care se poartă discuțiile este suficient de înalt pentru ca Marx să fie în felul acesta, fără voia sa, atenuat și privit dintr-un unghi ce slăbește intensitatea criticii modernității așa cum o întâlnim în operele sale. Marx pierde lent, dar cert, contactul cu planul terestru și materialitatea schimbului dintre om și natură cu fiecare capitol în care avansăm din KMTH.

Cu toate acestea, originalitatea sclipitoare a lui Cohen se expune total în reflecțiile sale judicioase despre infrastructură și suprastructură. Marx nu explică nicaieri și nici nu uzează de această dihotomie. Tocmai de aceea Cohen jonglează între diverse definiții posibile, care sunt îngemănate, dacă nu chiar identice (Cohen se străduiește să arate că riscul unor confuzii terminologice dispare la o privire mai atentă). Instituțiile non-economice din societate sunt suprastructura, dar acestea oglindesc și consacră baza materială și raporturile din cadrul acesteia. Legile sunt, de pildă, formele puternic active ale suprastructurii. Raporturile de putere economică din societate se traduc la un nivel superior în drepturi legale. Ceea ce se petrece în producție și în felul în care cheltuielile și profitul sunt împărțite de facto necesită protecția legii. Într-o situație contrară, când suprastructura și infrastructura se află de jure în contradicție, conflictele sociale escaladează în bătălia politică acerbă și revoluționară. Din nou, Cohen dezbate minuțios generalități care nu pătrund în miezul sistemului marxist. Divagațiile sale gnoseologice despre funcționalism capătă un contur precis într-un întreg capitol ce nu este, decât accidental, armonizat cu tema eseului sau. Aplicațiile funcționalismului și ale logicii nomologic-deductive ating un pisc al pedanteriei pentru afirmarea unui materialism istoric ce se putea realiza cu mijloace mult mai ușoare decât cele alese de Cohen.

Despre valoarea de schimb și valoarea de întrebuințare Cohen explică modalitatea în care, în ciuda exploziei cantității de bunuri și servicii în capitalismul dezvoltat de după 1945, profitul, care se bazează pe un timp competitiv cât mai mic de producție pe unitate de marfă, este acea expresie a valorii de schimb care interzice scăderea programului de muncă de 8 ore a angajatului, cel care este utilizat ca forță de muncă pe piață în capitalism. Argumentele și observațiile filosofului analitic sunt încă de actualitate, dar, în egală măsură, nu adaugă nici o valoare în plus discuției, asa cum apare ea încă din Capitalul.

Slăbiciunea lui Cohen pentru dihotomii clarificatoare se concretizează într-un capitol în care evoluția capitalismului este raportată materialist istoric la două posibile limite: fie dezvoltarea mijloacelor de producție este condiționată și redusă de suprastructură (caz în care se pune problema unor conflicte politice care să descătușeze forțele sistemului în vederea unei evoluții naturale), fie capitalismul și-a atins punctul maxim de dezvoltare și apare necesitatea unui salt într-o condiție socială superioară. Jongleriile logice sunt încântătoare, dar nu pot să nu constați sterilitatea lor pur intelectuală.

Într-un capitol dinspre final al KMTH Cohen constată o infirmitate internă a marxismului: nu lasă suficient loc afirmării sinelui psihologic individului modern. Totul este redus la o schemă ce elimină voința sinelui care se opune lumii exterioare.

Iată un fragment:

“A person does not only need to develop and enjoy his powers. He needs to know who he is, and how his identity connects him with particular others. He must, as Hegel saw, find something outside himself which he did not create, and to which something inside himself corresponds, because of the social process that created him, or because of a remaking of self wrought by later experience. He mult be able to identify himself with some part of objective social reality: spirit, as Hegel said, finds itself ‘at home with itself in its otherness as such’.” (p. 347-348)

Pentru raționalistul Marx căutarea unei altceva din afara biologiei primare este doar un mod oblic de a reintroduce metafizica în modernitate, de a face loc vreunei instanțe supreme în țesătura vieții cotidiene, fie aceasta și-un Mare Inchizitor. Dar Marx nu neagă libertatea voinței umane de a-și alege conștient soarta, ci această problemă nu este întrevăzută de german în afara condițiilor materiale și a schimbului fizic și chimic dintre om și natură. Chiar într-o lume a viitorului în care neajunsurile economice vor fi știrbite și toți vom putea ființa fără teama vie a luptei pentru supraviețuire, piatra de temelie a acelei ordini postmateriale a decizilor umane va continua să fie biologică. Marx se ferește de la a se pronunța cum va arăta exact acea lume în care voința umană va putea înflori fără barierele materiale existente.

“If people produce, historically, not because it belongs to their nature to do so, but for the almost opposite reason that it is a requirement of survival and improvement in their inclement situation, then it follows that the Marxist theory of human nature is, as I contend, an inappropriate basis on which to found historical materialism. The appropiate premisses in an argument for historical materialism feature, instead, the situation of scarcity in which history-making humanity is placed, together with the intelligence and rationality which enables people to ameliorate and, ultimately, to extricate themselves from, that situation.” (p. 358)

Natura umană rămâne un subiect deschis și inabordabil rațional de către economistul Marx. Antropologia sa nu este nicăieri ușor separabilă de fiziologie, nu e nici finală și cu atât mai puțin esențialistă.

Deși Cohen, mânat de pasiunea sa în a construi dihotomii ce se găsesc la Marx doar în chip fantomatic, afirmă un materalism istoric restrâns, definiția sa a materialismului istoric incluziv, conform căreia orice din societate trebuie explicat dintr-un unghi restrictiv economic (cuprinzând și nașterea religiilor), nu este împărtășită de Marx însuși. Ține mai mult de apariția în eseu a unui om de paie tipic. Critica religiei sau a sistemelor metafizice este realizată de Marx pe seama imposibilității științifice de a proba existenta unei lumi de dincolo. Nimic nu poate fi mai simplu de priceput și mai contemporan de atât. Restul ideilor sale antimetafizice din Ideologia germana (manuscris neterminat) provine din teoria alienării, așa cum apare aceasta la Ludwig Feurbach în Esența creștinismului.

Sfârșitului cărții îl găsește pe Cohen în încercarea de a defini minuțios încă o dată deosebirile de funcționare (și deci de structură) dintre feudalism și capitalism. Putem să citim și-un scurt eseu despre soarta marxismului după căderea Uniunii Sovietice, dar și criticile aduse sistemului chiar de neomarxiști, printre ei și Gerald Cohen.

O serie de concepte utilizate de Marx sunt lămurite școlărește de Cohen într-una din anexele ce pun capăt cărții.

Cohen captivează prin erudiție, ordinea argumentării și claritatea punctelor de vedere, dar, pentru cei care au citit câteva din textele fundamentale ale lui Marx, eseul său nu pare a aduce nimic în plus. În cel mai optimist scenariu, Cohen taie poteci în jungla luxuriantă a multitudinii de marxisme hibride ce s-au născut în secolul al XX-lea.

Școala reală


Rândurile ce urmează sunt destinate părinților din teritoriul granițelor României, dar si oricărui cetățean curios de starea sistemului de învățământ public.

Nu voi discuta, cum fac mulți impostori și oameni visători, conținutul educației publice, utilitatea sa sau metodele folosite în ceea ce se cheamă predare. Problemele sunt prea complicate pentru cine nu este cel puțin un cercetător reputat internațional în pedagogie sau în sociologie. Cei mai mulți care scriu tablete pe aceste cuprinzătoare subiecte nu sunt, dar asta nu-i oprește din a da sfaturi cu nemiluita și de a rupe firul în patru ad nauseam.

Eu, în schimb, voi proceda ierarhic.

În orice grădiniță, școală, liceu, colegiu național sau postliceală avem poziția administrativă de director. Le recomand părinților sau tuturor celor care nu sunt profesori să trateze cu totală lipsă de considerație această funcție atunci când intră în biroul unui director.

Directorii sunt renumiți anual de către primar sau de-un consilier la primărie sau vreun lider de sindicat local. Indiferent că unii directori de școli au decenii de experiență în funcția în care se află, în fiecare august târziu, septembrie timpuriu ei își reprimesc dreptul politic de a fi la conducerea unei unități școlare. Deși există un concurs de legislație sumară și un concurs de dosare cu probe de experiență și merite profesionale, directorii sunt de fapt politruci temporari. Ei pot fi sau nu, în funcție de cotizația pe care mulți o plătesc celor care îi ajută să-și (re)ocupe poziția sau de relația personală de prietenie pe care o au cu primăria/inspectoratul școlar. Ministerul educației nu are în practică controlul asupra acestor personaje, oricât ar pretinde altfel juridic.

Cum își plătesc funcțiile?, mă veți întreba curioși. Se știe doar că directorii din școli au salarii sub 600-700 de euro lunar. De unde mita? Dacă unitatea școlară deține în incinta sa o sală de sport, aceasta este închiriată legal (dar cu sume mai mici decât cele încasate real) de către director. Administrînd-o ilegal ca pe propriul său avut, directorul adună sume considerabile în contul său, parte din care merg sub formă de mită sau de cadouri la prietenii lor din primărie. Dacă nu deține o sală, atunci directorul are bani din alte surse (moșteniri, o familie bogată, afaceri etc.). Tertium non datur. 

Sub director se află directorul adjunct, prietenul și mâna dreaptă a directorului plin. Cum acesta din urma este degrevat prin funcție de sarcinile de predare și cum adesea lipsește de la școală (fie stă acasă sau își petrece cum vrea timpul liber pentru care e plătit, fie se află la ședințe în cadrul inspectoratului de sector sau de județ), directorul adjunct este cel cu adevărat influent și puternic de facto. Directorii adjuncți nu sunt prinși direct în ilegalități, dar știu de prezența lor și veghează la buna asigurare a corupției.

Secretarul școlii (sau secretarele) sunt un strat intermediar influent. Nici o hoție, nici o mită, nici un cadou nu se dau sau nu se iau fără ca aceștia să nu consimtă și să nu participe cu zel la cazul penal.

Sub directorul adjunct îi găsim pe cei mai experimentați profesori din cancelarie. Cu zeci de ani de muncã în sistem sau, pur si simplu, păstrând relații de prietenie cu superiorii, profesorii titulari cu grade sunt împărțiți în grupuri vrăjmașe. Unii sunt cu direcțiunea, alții împotrivă, câțiva par indeciși, distanți și așteptând vreo schimbare care să îi ajute personal.

Ocupația de bază a acestor vechi cadre de cancelarie este bârfa, intriga, lingușeala, scandalul și delațiunea, jocuri de puteri meschine în funcție de interesele adesea bănuite ale “șefilor”. Cei care sunt “bine văzuți” sunt preșurile superiorilor. Și ei slujesc pentru a fi, poate cândva, slujiți. Cei care nu sunt priviți cu simpatie fie nu își fac treaba, fie uneltesc împotriva conducerii. Oricum ar fi, nimeni nu este imparțial și neimplicat.

Amintirile acestor patriarhi ai sistemului provin direct din repartiția guvernamentală de dinainte de 1989 sau din vremea în care, imediat în sau după 1990, au cărat mâncare sau au dat cadouri pe la inspectorat pentru a se titulariza pe post până la pensie.

Dacă tot veni vorba, pensia este singurul scop rămas în cariera dascălilor cu vechime. Numai că vârstnicii nu vor sa iasă doar la pensie, ci să rămână profesori la plata cu ora în școală și să își primească și binemeritata pensie. Nu rarerori ori dai peste persoane de aproape 70 de ani la catedrã. Plata cu ora este o formã de a face economie la bugetul de stat pentru cã nu implicã contract de muncā, ci o tocmealã cu un pensionar.

Astfel ajungem la următorul strat, minoritar procentual, în ierarhia școlii românești. Acesta este compus fie din profesori tineri, fie din suplinitori, deși ambele categorii se identifică complice în cele mai multe unități de învățământ din România. Aceștia au mers la un examen, discutabil ca idee, dar competitiv prin numărul candidaților și prin diferențele mici de punctaj ce-i separă. Suplinitorii nu vor sta până și dincolo de pensie în școală. Această plăcere le este rezervată titularilor. Suplinitorii trebuie testați prin examen scris des, fie o dată la trei ani, fie în fiecare an, dacă direcțiunea decide, fără a motiva niciodată în scris, că nu le poate da continuitate.

În clipa în care un profesor iese la pensie, locul său de munca intră în concursul național de titularizare. Numărul de ore pe care obișnuia să le predea este prin lege ocupat fie de un profesor titular (deci cu o medie de top 10 la examenul scris), fie de un suplinitor (cu o medie ce poate oscila de la 5 până la 9,50). Dar bătrânii renunță greu și orele nu sunt puse în concurs de către direcțiune. Acțiunea este ilegală, dar ce ne facem când înșiși directorii sunt personaje penale, încă necercetate?

Se întâmplă totuși ca orele sã fie adesea puse în concurs și în toamnă intrã în școală unul din tinerii suplinitori ai României. Ce îl întâmpină? Ei bine, direcțiunea îl privește cu ostilitate și îl supune la câteva presiuni perverse: fie să renunțe la catedră în favoarea unui tânăr pensionar și să aleagă calea amară a șomajului, fie să facă schimb cu alți profesori din alte școli, apropiați direcțiunii, în fine, ceva mizerabil și de culise, dar, mai ales, ilegal.

Dar este conducerea legală? Haș haș, aiurea, poate doar pe hârtie.

Ultimul strat în ruinata piramidã școlară constă din personalul auxiliar. Unii sunt foști fochiști sau mecanici de pe vremuri, din vechile uzine comuniste, care și-au găsit și ei un loc de muncă la școală pentru ca îl “cunoșteau” pe directorul de atunci sau pe alții din jurul sãu. Acești domni dornici să iasă oricând la pensie (de nu ar fi vechimea în câmpul muncii) văruiesc, dau cu șmirghel, repară pereți, conducte, bănci, instalații sanitare, becuri, lămpi și multe altele, în general mult peste fișa postului. Între noi fie vorba, această fișă a postului este o altã hârtie oarecare: sunt zile în care trebăluiesc fără oprire și luni în care stau mai mult degeaba la școală, uneori afumați de-a binelea.

Și femeile de serviciu se trag din fabricile ceaușiste, dar sunt și multe care i-au prins pe toți directorii de la înființarea școlii. Când a fost nevoie au făcut și curățenie (pe gratis, ca între cunoscuți) prin casele acestor distinși manageri școlari.

Jos de tot, stafidiți, neimportanți decât prin număr, ignoranți și ignorați, prost alfabetizați sau dimpotrivă, cum e vrerea Domnului, dar, în general, niște elevi din ce în ce mai slab pregătiți (cum circulă vorba oftată prin orice cancelarie), sunt chiar copiii dumneavoastră, umbre a ceea ce ar trebui să fie adevărații elevi.

Slavă cerului că profesorimea veghează, indiferentã la plata micã si la rãsplata ce li se cuvine.


Retragerea în idealism și respingerea acțiunii, a oricărei acțiuni, definește neputința. Neputința individuală în chestiuni ce țin de rosturile administrației și a politicii este explicabilă. Nimeni, nici măcar un tiran sau o oligarhie ce dețin pârghiille statului și, indirect sau direct, pe cele ale economiei, nu poate controla cu exactitate milioane de subiecți pe suprafețe întinse de pământ. Chiar dacă puterea s-ar putea concentra în câteva mâini, latura executivă a acestei puteri face apel la o administrație ultraramificată și minuțioasă. Iar harta nu este teritoriul.

Cu atât mai puțin într-o ordine legală ca democrația în care puterea colectivă este fărâmițată haotic în tabere, în clase, uneori în mâinile unor indivizi ce acționează colectiv, în limitele legii, haotic și imprevizibil.

În România orice exercițiu politic, fie că este vorba de o opinie în mass media, fie de un schimb de păreri cu alți cetățeni, suferă de claustrare egocentrică. Doi cetățeni români, aflați față în față și nefiind legați de umbrela familiei extinse, se simt dezarmați: acel spațiu public dintre ei, compus dintr-o serie de norme subînțelese, nu există. Parcă fiecare vorbește pentru el însuși, iar cuvintele au sensuri nesigure. Fiecare îl bănuie pe celălalt de o rea-intenție oarecare sau măcar de corupție. În cel mai bun caz, când una din părți încearcă cu disperare să clădească un pod în direcția celuilalt, se face recurs la morală, Dumnezeu, probleme private într-o societate modernă (astfel trădând că ceea ce îi ține pe români cât de cât uniți sunt tot cutumele din familia tradițională). De unde această neîncredere între cetățenii aceluiași stat?

Fiindcă arbitrul suprem al spațiului public este legea ca expresie a contractului tacit dintre oameni în afara gospodăriei, vom căuta explicația pentru vidul public din Romania în chiar practica legii.

Românii sunt mefienți unul cu celălalt pentru că legile sunt de facto încălcate chiar de reprezentanții lor politici. Despre ce contract social putem vorbi în acest caz când delegatul tău legal bajocorește funcțional ceea ce vă leagă prin puterea legii? Când s-a semnat vreodată o înțelegere politică între stat și cetățeni în România în urma unei confruntări reale între grupuri sociale diverse și contradictorii?

Instituțiile publice nu au, prin urmare, temei. Când elitele desfid regulile, trebuie să ne amintim că acestea pun la îndoială chiar legea ce le conferă identitate și rațiunea de a fi.

De aceea, ceea ce mă miră personal este absența violenței politice în România. O pun pe seama faptului că generațiile de la 45 de ani în sus, majoritare în clipa de față (sper să nu ma înșel), au crescut într-un climat politic autoritar și patriarhal, cum s-a întâmplat în România comunistă. De aici frica de a acționa pe față conform realității sociale, cea care a suspendat domnia legii de două decenii.

Firesc ar fi ca oamenii de rând, observând din practică că legea nu protejează de fapt pe nimeni, să rupă orice legatură cu delegații puterii lor politice. Astfel, luând înapoi de la stat o putere pe care i-a cedat-o provizoriu, fiecare devine stăpânul sălbatic al propriei sale libertăți de a acționa după bunul plac.

Nu pot să-mi închipui ce îi reține pe oamenii obișnuiți (în afară de vârsta înaintată) să își ucidă prefectul, primarul, consilierii locali, poliția, armata și orice altă autoritate vidă legal a statului (pentru că aceste persoane private nu reprezintă politic, deci legal, pe nimeni, având în vedere corupția și iresponsabilitatea lor administrativă) din moment ce aceste instanțe sunt de facto deja moarte.

E bizar că nimeni dintre jurnaliști și chiar oameni politici români nu bagă de seamă că atunci când deplâng impotența executivă a aparatului de stat și a politicienilor se expun în fața subiecților. Expresia slăbiciunii lor sună așa: “Suntem ineficienți. Nu putem controla societatea. Noi nu putem instaura legea nici măcar între noi.”

Dacă 10 anarhiști români ar pune la cale un plan iscusit de a-l ucide pe primul ministru, pe președinte, întregul guvern și toți reprezentanții de vârf ai instituților publice din România, planul nu numai că ar avea un succes răsunător, dar criminalii ar scăpa teferi și nevătămați. Statul, prea slab pentru a acționa rațional dupa un set de legi pe care nu le-a respectat în practică niciodată, și-ar demonsta, pentru ultima oară, vacuitatea. Iar corupția generală deja în exercițiu ar ieși la iveală ca adevărata lege din România.


Pentru Karl Marx, capitalul negustoresc sau comercial se găsește doar în procesul de circulație și este reprezentantul pieței, deci a valorilor de schimb, adică a capitalului-marfă, cum îl intitulează germanul. Fie că negustorul vinde un capital-marfă pentru a servi consumul privat al unui cumpărător oarecare, fie că acest cumpărător este la rândul său un antreprenor, procesul este același: pentru industriaș, se ia o marfă (care la Marx conține deja plusvaloarea, deci profitul ce trebuie să fie realizat prin vânzare, numit M’) de către producător, se vinde unui comerciant devenind bani (B), care sunt folosiți pentru a cumpăra alte mărfuri (generic numite mijloace sau factori de producție). Pentru comerciant, de cealaltă parte a tranzacției, se pun în mișcare bani (care ajung în buzunarele industriașului de mai devreme) în schimbul unor mărfuri care, din punctul de vedere al simțului comun, se vând mai scump decât au fost cumpărate. You buy cheap in order to sell dear.

Pentru Marx nu se pune problema de unde are comerciantul banii inițiali. Aceștia pot proveni dintr-un împrumut sau din profitul reinvestit al unei tranzacții anterioare.

În ce constau raporturile logice, nu încă istorice, dintre capitalul industrial (productiv la Marx) și capitalul comercial (care doar circulă mărfurile și banii în economie)?

Primul raport este că negustorul, specializat într-o ramură neproductivă, pune în mișcare un capital mai mic decât cel pe care ar fi nevoit să-l aloce industriașul dacă ar activa și sub formă de comerciant. Risipa de timp și de bani a industriașului ce și-ar vinde singur marfa ar afecta cantitatea și calitatea capitalui-marfă proaspăt ieșit din producție. Specializarea capitalului-comerical scurtează timpii între consumator și producătorul direct, ceea ce confirmă pentru Marx teoria valorii muncă încă o dată.

În plus, în procesul în care capitalul-comercial vinde, cum este de altfel firesc, produsele mai multor capitaliști, timpul mediu socialmente necesar și (dez)echilibrele temporare dintre cerere și ofertă ajung să se formeze. Deși Marx nu o spune explicit, comerciantul este agentul competiției dintre diverși producători. Cu cât procesele de producție sunt mai scurte și cu cât “viteza consumului” mai mare, cu atât capitalul comercial plimbă mai repede banii în economie.

Marx insistă, contrar unei priviri grăbite, că negustorul nu produce nimic, nici un fel de plusvaloare.

“Capitalul comercial nu este decît capitalul care funcționează înăuntrul sferei circulației. Procesul circulației este o fază a întregului proces de reproducție. Dar în procesul circulației nu se produce nicio valoare, prin urmare nici plusvaloare. Se petrec numai schimburi de formă ale aceleiași masse de valoare. Nu are loc în realitate decât o metamorfoză a mărfurilor, care, ca atare, n-are nimic de-a-face cu crearea sau modificarea de valoare. Dacă la vânzarea mărfii produse se realizează o plusvaloare, acest lucru are loc pentru că această plusvaloare există de mai înainte în marfă; de aceea, la al doilea act, transformarea din nou a capitalului bănesc în marfă (elemente de producție), cumpărătorul nu realizează nici o plusvaloare, ci prin schimbul banilor contra mijloacelor de producție și a forței de muncă se pregătește numai producerea de plusvaloare.” (Capitalul, vol. III, partea I, pp. 278-279, 1954).

Sau, o pagină mai târziu, aflăm reiterată ideea de mai sus:

“Prin urmare capitalul pentru comerțul cu mărfuri – despuiat de toate funcțiile eterogene, ca păstrarea, expediția, transportul, împărțirea, trierea, care sunt legate de activitatea lui, și limitat la adevărata lui funcție, aceea de a cumpăra pentru a vinde – nu creează nici valoare, nici plusvaloare, ci mijlocește numai realizarea acestora și totodată deci adevăratul schimb al mărfurilor, trecerea lor dintr-o mână într-alta, schimbul social de materii.” (Ibid., p. 280)

Și atunci de unde profitul comercianților sau, cum se cheamă în economia-lume de azi, industria de retail?

“Numai în aparență profitul mercantil este un simplu adaos, o majorare nominală a prețului mărfurilor peste valoarea lor.”

Ipoteza economistului Marx se prezintă după cum urmează: prețul unei mărfi este suma dintre prețul de cost al produsului (preț de producător, cel la care are acces comerciantul) și profitul comercial. Pentru a explica acest profit, Marx îl deduce ca o scădere din plusvaloarea producătorului capitalist. Altfel spus, industriașul renunță la câteva procente din plusvaloarea sa (muncă neretribuită forței de muncă) în favoarea comerciantului. Dacă producătorul și-ar însuși rolul de comerciant, capitalul său fix ar trebui sporit pentru activități comerciale propriu-zise, ceea ce ar implica o slabă diviziune a muncii, specializări inexistente și, în concluzie, pierderi de timp, deci de bani.

“Să păstrăm expresia preț de producție în sensul precizat mai de aproape mai sus. Este limpede în acest caz că profitul capitalistului industrial este egal cu surplusul prețului de producție al mărfii peste prețul ei de cost și că, spre deosebire de acest profit industrial, profitul comercial este egal cu surplusul prețului de vânzare peste prețul de producție al mărfii, care pentru comerciant reprezintă prețul ei de cumpărare; dar ca prețul real al mărfii = prețul de producție + profitul mercantil (comercial). După cum capitalul industrial realizează numai profitul, care este deja cuprins ca plusvaloare în valoarea mărfii, tot așa profitul capitalului comercial se datorează numai faptului ca în prețul mărfii realizat de capitalul industrial nu este încă realizată totalitatea plusvalorii sau profitului. Prețul de vânzare al comerciantului este astfel superior prețului de cumpărare, nu fiindcă primul este superior valorii totale a mărfii, ci fiindcă ultimul este inferior acesteia.” (Ibid., p. 284)

Marx oferă câteva combinații aritmetice pentru a-și reprezenta clar raționamentele, dar imaginea de ansamblu rămâne cristalină.

Angajații, deci capitalul variabil, din cadrul unei societăți comerciale, deși nu livrează plusvaloare, lucrează pentru capitalistul negustor “profitabil” doar în măsura în care salariile lor, ca în cazul unui industriaș oarecare, sunt costuri în schimbul unei forțe de muncă tranzacționabilă și, de aceea, sunt la rândul lor remunerați sub valoarea reală de piață a serviciilor lor. Dar chiar și dacă salariile lor ar fi conforme cu eficiența reală a timpului lor de muncă, profitul comerciantului este asigurat din plusvaloarea capitalului industrial.

“Munca neplătită a acestor funcționari, deși nu creează plusvaloare, îi dă totuși posibilitatea să-și însușească plusvaloarea, ceea ce, din punctul de vedere al rezultatului, înseamnă același lucru pentru acest capital; ea este deci pentru el izvorul profitului. Întreprinderea comercială n-ar putea altfel să fie niciodată exploatată pe scara mare, în mod capitalist.” (Ibid., p. 291)

Sau, cu alte cuvinte (Marx are obiceiul de a se repeta în manuscrisele ultimelor două volume din Capitalul):

“Îi aduce profit nu prin aceea că creează direct plusvaloare, ci prin aceea că-l ajută să micșoreze cheltuielile pentru realizarea plusvalorii, în măsura în care îndeplinește o muncă în parte neplătită.”

Fără capitalul comercial, producătorul industrial de mărfuri se expune după cum urmează:

“Prelungirea operațiunilor de circulație reprezintă pentru capitalistul industrial: 1. o pierdere personală de timp, în măsura în care aceasta îl împiedică să-și îndeplinească el însuși funcția de conducător al procesului de producție; 2. o oprire prelungită a produsului său sub formă de bani sau de marfă în procesul de circulație, deci într-un proces în care nu se valorifică și în care procesul de producție nemijlocit este întrerupt.” (Ibid., p. 288)

Tot Marx susține că, în absența capitalului comercial, nu s-ar putea forma, în timp, un profit mediu într-o industrie sau, prin extindere, în toate industriile. În legătură cu relația dintre capitalul industrial (manufacturing industry) și capitalul comercial, găsim următoarele:

“Pentru capitalul industrial cheltuielile de circulație par și sunt cheltuieli neproductive. Ele apar comerciantului drept sursa profitului lui, care – prespunând existența ratei generale a profitului – este proporțional cu mărimea acesteia. Pentru capitalul mercantil, suma ce urmează a fi avansată pentru aceste cheltuieli de circulație este prin urmare un plasament productiv. Deci și munca comercială pe care o cumpără este pentru el direct productivă.” (Ibid., p. 298)

După cum se știe, comerțul precedă dezvoltarea industrială sau producerea în massă de mărfuri și servicii. Comercianții sunt considerați primii capitaliști din pricina profiturile mari pe care le extrăgeau din schimb:

“Nivelul ridicat din trecut al prețurilor comerciale ale mărfurilor se datora 1. nivelului ridicat al prețurilor de producție, adică neproductivității muncii; 2. lipsei unei rate generale a profitului, capitalul comercial absorbind o cantitate de plusvaloare mult mai mare decât i-ar fi revenit în cazul unei mobilități generale a capitalurilor. Încetarea acestei stări de lucruri este deci, privită sub ambele laturi, rezultatul modului de producție capitalist.” (Ibid., p. 304)

O secțiune este pusă la dispoziție de către Marx problemei rotației capitalului comercial: cu cât mai multe rotații într-un timp dat, cu atât mai multe profituri mici. Small profits and quick returns. Un alt subcapitol se ocupă cu ce Marx numește comerțul cu bani, fie în aur, argint sau alte metale prețioase, fie în luarea și acordarea de împrumuturi și credite comerciale. Despre acestea din urmă găsim un capitol de sine stătător în următoarea parte a volumului III.

În ceea ce privește istoria capitalului comercial, ultima chestiune pe listă, Marx spune ca înainte de Revoluția Industrială, deci de marea manufuctură, de fabrică, capitalul comercial părea capital prin excelență. Producția era o chestiune redusă la bresle, munci agricole etc. În etapa în care banii s-au concentrat în mâinile a cât mai puține case comerciale spre finalul Evului Mediu, capitalul comercial a realizat de la sine, prin dorința neistovită de profit a capitaliștilor, că a produce din ce în ce mai multe mărfuri pentru a deservi o cerere este chiar sursa profitului. A transforma orice produs într-o valoare de schimb face parte din mentalitatea capitalistului generic. De aceea, în perioada precapitalistă, printre cei mai bogați indivizi erau indubitabil neguțătorii.

“Procesul de producție se sprijină în întregime pe circulație și circulația este un simplu moment, o fază de trecere a producției, este numai realizarea produsului creat ca marfă și înlocuirea elementelor lui de producție, produse și ele ca mărfuri. Forma capitalului izvorîtă nemijlocit din circulație – capitalul comercial – nu mai apare aici decât ca una din formele capitalului aflat în mișcarea sa de reproducție.” (Ibid., p. 322)

Sau mai explicit:

“Popoarele comerciale din antichitate existau, la fel ca și zeii lui Epicur, în spațiile dintre lumile universului sau mai curând ca Evreii în porii societății poloneze. Comerțul primelor orașe și popoare comerciale independente, minunat de dezvoltate, se sprijinea ca simplu comerț de intermediere pe barbaria popoarelor producătoare, între care jucau rolul de mijlocitor.

Pe treptele premergătoare societății capitaliste, comerțul este acela care domină industria; în societatea modernă invers. Comerțul firește că va influența la rândul său, mai mult sau mai puțin, asupra comunităților între care se exercită; făcând să depindă mijloacele de subzistență și de consum mai mult de vânzare decât de întrebuințarea imediată a produsului, el va supune producția din ce în ce mai mult valorii de schimb. În felul acesta el dizolvă vechile relații. El sporește circulația banilor. El nu acaparează numai excedentul producției, ci o înghite încetul cu încetul însăși pe aceasta, făcând ca ramuri întregi de producție să depindă de el.” (Ibid., p. 324)

Marx sustine că dintotdeaua capitalul comercial, chiar și atunci când a dizolvat relațiile feudale, nu putea schimba modul de producție de la sine. Dacă baza producției economice în antichitatea greco-romană (dar, prin implicație, și în alte civilizații) era sclavia (deci munca gratuită în schimbul minimului necesar pentru supraviețuire), comerciantul nu putea să își extindă puterea asupra producției fără ca întâi să elibereze forța de muncă de sub jugul exploatării patriarhale, pentru consumul intern al gospodăriei. Acum nu știu în ce măsură latifundiarii Imperiului Roman își munceau sclavii pentru a produce cât mai mult pentru piață sau dacă vindeau doar excedentul accidental peste nevoile de consum ale gospodăriei sale, dar pentru Marx generalizarea schimbului ca valoare economică supremă ar fi dus la dispariția lentă și centralizarea puterii politice a clasei nobiliare în favoarea unei noi clase de comercianți producători.

Inaugurarea comerțului intercontinental după secolul al XVI-lea duce la supremația capitalului comercial. Olanda și Veneția sunt pentru Marx exponentele de vârf ale acestei extinderi a pieței mondiale. Odată cu intruziunea producției industriale a Imperiului Britanic, capitalul comercial devine auxiliarul marii manufacturi.

“Trecerea de la modul de productie feudal se face pe două căi. Producătorul devine comerciant și capitalist, în opoziție cu economia naturală agricolă și cu meseriile îngrădite în corporații ale industriei orășenești medievale. Aceasta este calea care revoluționează cu adevărat.” (Ibid., p. 327)

Sau în fine:

“La origine, comerțul a fost o premiză pentru transformarea micii industrii corporatiste și a celei casnice țărănești, precum și a agriculturii feudale în întreprinderi capitaliste. El face ca produsul să devină marfă în parte creîndu-i o piață, în parte procurând noi echivalențe de mărfuri, precum și furnizând producției noi materii prime și auxiliare, astfel încît deschide noi ramuri de producție care de la început se sprijină pe comerț, adica atât pe producția pentru piața internă și mondială, cât și pe condiții de producție care izvorăsc din piața mondială. De îndată ce manufactură se consolidează în oarecare măsură și încă și mai mult marea industrie, ea își creează la rândul ei piața, o cucerește pe aceasta cu mărfurile ei. O producție în massă de proporții tot mai vaste inundă piața existentă și lucrează, în consecință, mereu la extinderea acestei piețe, la străpungerea limitelor ei. Capitalistul industrial are mereu în fața sa piața mondială, el compară și trebuie să compare mereu propriile sale prețuri de cost nu numai cu prețurile pieței interne, ci și cu cele ale pieței mondiale. În perioada precedentă comparația aceasta cădea aproape exclusiv în sarcina comercianților, asigurând capitalului comercial dominația asupra celui industrial.” (Ibid., p. 329)


Cartea din 1963 a istoricului britanic E. P. Thompson, The Making of the English Working Class, este o lucrare clasică în istoriografia de stânga din ultima jumătate de veac. Rezervele lingvistice ale autorului sunt într-adevar uimitoare. Frazele ticluite livresc, vocabularul literar îl fac excentric pe E. P. Thompson într-un mediu academic sec, prozaic și la obiect, cum este recunoscut cel anglo-saxon, chiar dacă The Making of the English Working Class e scrisă cu două generații în urmă.

Meritele lucrării rezidă în câteva direcții: aprofundarea incredibil de elaborată a tuturor surselor istorice ale mișcărilor populare muncitorești în perioada 1790-1830 din Anglia. Gazete, corespondențe private, jurnale, ordine ministeriale, nimic nu este privat de atenția englezului. Din cele peste 800 de pagini ale lucrării mai bine de 90% sunt unanim dedicate aglomerării de date empirice și de informații nuanțate. Pentru E. P. Thompson, clasa industrială a Angliei la începuturile sale arată contradictoriu: pe de o parte avem artizanii și meșteșugarii epocii, care luptau pentru păstrarea privilegilor feudale (număr restrâns de calfe și ucenici, stabilirea salariilor colectiv de către maeștrii), pe de altă parte ne confruntăm cu o populație rurală deplasată forțat la oraș pentru a-și găsi un loc de muncă și, astfel, a-și asigura supraviețuirea. Legile ce îi ajutau pe săraci de la moartea sigură (faimoasele Poor Laws) inhibau raporturile libere de pe piață. Pretențiile breslelor meșteșugărești (iar E. P. Thompson scrie laudativ despre clasa superioară a artizanilor din rândul păturilor proletare) nu concorda cu dominația pieței libere ca esență a capitalismului. O bună bucată din carte urmărește influența anumitor culte protestante, cum este, de pildă, metodismul și evaghelismul, asupra claselor industriale. Bigotismul puritan, pios și superstiția la 1800 erau uimitor de răspândite în Anglia. Suferințele și necazurile șomajului, ale foametei și mizeriei de zi cu zi erau sublimate în mișcări milenariste. Pentru țăranii ajunși să trăiască în cartierele îngrămădite ale unor orașe insalubre ca Leeds, Birmingham sau Manchester în prima etapă a Revoluției Industriale, Sfârșitul lumii urma să apară de după colț. E. P. Thompson sugerează că influența puritană și sentimentul acut al comunității unite a protestanților a condus în două direcții opuse: pe de o parte a solidificat conștiința de grup a muncitorilor în cadrul Bisericii, dând naștere conștiinței de clasă în secolul al XIX-lea, pe de altă parte, prin accentul pus pe viața morală și pe responsabilitatea individuală, le-a întărit muncitorilor convingerea că-și merită din plin soarta mizerabilă. Reformismul mișcărilor de stânga din Anglia pornește, după E. P. Thompson, chiar de aici. Nici gând de spirit revoluționar în asemenea condiții.

Scăderile cărții nu sunt cu nimic mai demne de menționat: deși se identifică drept marxist, analiza economică, statistică, sociologic măsurabilă a clasei muncitoare lipsește cu desăvârșire din The Making of English Working Class. Practic, E. P. Thompson realizează un exercițiu magistral de arhivistică de pe urma căruia ne alegem cu o istorie culturală a clasei muncitoare britanice în zorii aparției ei. Deși sentimental și ținând cu proletarii pe fiecare pagină (iar, rareori, folosind câte un concept cules din Marx), E. P. Thompson nu întrebuințează nici o schemă economică serioasă în încercarea de a descrie copilăria capitalului, ceea ce face demersul său cel putin straniu din perspectiva unui economist.

În plus, pretenția de exhaustivitate devine atât o realizare, cât și o piedică majoră a cărții. Lectura este dificilă și obositoare din pricina excesului de detalii fără importanță actualmente și irelevante în trama lucrării. Mai bine de jumătate din conținutul The Making of the English Working Class rezidă în relatarea jurnalistică a disputelor politice dintre personaje infime ca pondere în epocă și, adesea, sărace ca idei sau chiar banale din perspectivă contemporană. E. P. Thompson dorește numai să ne înfățișeze că au existat lideri ai proletarilor în deceniile 1790-1830 și că tradiția inaugurată în Anglia prin Thomas Paine poate pretinde o anume legitimitate după 1850. Socialismul nu a apărut de nicăieri, pe un sol virgin, ci are precedente istorice credibile.

Prolixitatea și diluarea ideilor sunt, din păcate, două constante ale istoriei lui E. P. Thompson. The Making of the English Working Class e o frumoasă realizare narativă, dar futilă la nivel de conținut, pentru că tot ce detaliază E. P. Thompson poate fi condensat într-un articol academic de istorie economică.

Al doilea titlu indică o colecție de eseuri scrisă de istoricul britanic Eric Hobsbawm și publicată sub formă de volum în 2011, How to Change the World. Reflections on Marx and Marxism. Pentru un istoric de statura celui ce a scris cele patru volume clasice din ciclul The Age…, Eric Hobsbawm dezamăgește cu această ocazie. Nu numai că eseurile sale sunt doar o istorie a posterității și a interpretării vulgare dată textelor lui Marx & Engels, dar Eric Hobsbawm nu reușește să pătrundă în intimitatea a ceea ce pe fiecare pagină apare sub denumirea generică de “Marxism”. Deseori ajungi să presupui că Eric Hobsbawm nu vede în Karl Marx un economist uriaș din secolul al XIX-lea, ci exact ce majoritatea anticomuniștilor contemporani tineri, care nu au citit o pagină din Das Kapital, detestă la “comunismul” real și datat istoric, anume spiritul profetic și lupta de emancipare a claselor muncitoare industriale, astăzi defuncte tehnologic în țările dezvoltate, ca propagandă mincinoasă a unui stat-poliție secretă. Analiza schematică a istoriografiei propuse de Marx în Grundrisse este cel mai bun capitol din carte, însă trebuie amintit că realizarea istoriografică marxistă este un truism în domeniul larg al sociologiei și istoriei economice în prezent (trec cu vederea că Marx nu a inventat o metoda în epocă, ci, pur si simplu, a adâncit una existentă atunci și banală acum). Tonul apologetic pică în exagerare pe alocuri, dar prefer să nu dau exemple. Cele două texte privindu-l pe filosoful italian Antonio Gramsci sunt apă de ploaie și net inferioare secțiunii neprietenoase din Principalele curente ale marxismului a lui Kolakowski dedicată gânditorului italian. Unicul merit indiscutabil al cărții este că Eric Hobsbawm descrie corect și util avatarurile marxismului, exilarea lui Marx din economie și popularitatea sa în sociologie și științe politice în deceniile de după 1945 pentru ca, odată cu criza social-democrației europene de după 1970 (vorbim de o stângă din ce în ce mai apropiată de un centru dreapta în materie de politici sociale) și cu momentul auroral 1989, Marx să dispară din vedere și să atingă o cotă joasă a interesului în rândul publicului educat în jurul anului 2000. Și totuși, până și acest subiect din How to Change the World e tratat definitiv de către un alt istoric englez, apropiat al lui Eric Hobsbawm până la dispariția sa, Donald Sassoon în One Hundred Years of Socialism.

Fundamentele


În ultima vreme am încercat sa recitesc literatură. Amintiri din casa morților și Condiția umană.

Prima nu este nimic mai mult decât rezultatul sociologic al unei minți deraiate, al unui personaj detracat. Dostoievski era nu doar un pedofil (cum se lăudase chiar el în cercurile sale private), ci și un personaj profund patologic. El este primul modern care a băut până la capăt din cupa cu zoaie a naturii umane și, într-un final, le-a numit bune și frumoase pe toate. Divinizarea răului este scopul său suprem. În el găsim transparent răsturnarea tuturor valorilor vieții, ale naturii noastre primordiale: boala, suferința și pornirea spre crimă ca surse necesare ale iertării divine. Nu există Dumnezeu fără călcarea în picioare a firii omului. Nu ipostaziem nici o lume de dincolo fără preschimbarea acesteia într-un infern psihologic, într-o așteptare dureroasă. Oribila înjosire prin autoflagerare din romanele sale nu are limită. Sursa însușirilor bune pe care el le întrevede în colegii săi de celulă pornește ca o ramură fertilă din trunchiul răului. Intenția sa, mizerabil de obscurantistă și urând din toți rărunchii Rațiunea, este marea mistificare mozaică din trecutul a ceea ce numim astăzi Europa: anume că răul este obiectiv în afara noastră, dincolo de natură, că stăpânul acestei lumi îi torturează pe oameni pentru ca fructele lumii de dincolo, pură invenție compensatorie, să capete un gust și mai dulce. Prin respingerea studiului rațional al naturii, prin ignorarea fenomenelor regulate din afara noastră și a încercării de a le căuta o explicație ce coincide perfect cu desfășurarea lor algoritmică, mințile încurcate populează trupul omului cu duhuri și fantome mai puternice decât lumea în care suntem doar ca o altă parte a întregului. Nu noi suntem acest întreg. Astfel, ce se întâmplă de fapt sub ochii fiecăruia din noi (inclusiv tot ce se petrece în organele noastre) este separat de ceea ce suntem noi. Cine a inventat concepția unicității și eternității sufletului în afara și contra Naturii l-a creat deja pe Dumnezeu. Creștinismul este îmbibat cu autozeificarea sinelui. Tragic este însă modul în care cadrele acestei gândiri, amenințată doar de studierea cantitativă a regularităților din natură, au fost secularizate prin individualismul sacru, responsabil de sine până la capăt, ce stă la temelia tuturor codurilor de legi din Europa, a tuturor teoriilor economice moderne și a tuturor ideologiilor moderne, a tuturor sistemelor de valori. Scopul ascuns este același: sfidarea naturii prin stăpânirea ei totală, a limitelor noastre biologice, a neputinței și a suferinței în autoglorificarea fiecăruia ca o așchie desprinsă din copacul divinității. Singura datorie pe care o avem față de acest Dumnezeu al creștinității (preschimbată în democrația ecumenică a cetățenilor egali principial în drepturi și în fața legii) este aprofundarea creației sale. Dumnezeu este chiar aici printre noi și altarul este natura și tot ce se găsește în ea.

A doua carte, supremul roman revoluționar al secolului XX, o odă închinată celor mulți, umiliți și obidiți, m-a întărit în convingerea că orice ideal vulgar și trivial al europenilor laici seamănă dezgustător de mult cu practicile sectelor fanatice ale catacombelor romane. Demnitate, libertate, egalitate, fraternitate, păcate și virtuți, curaj și luptă, lașitate și încrâncenare, nimic din angrenajul idealist al oricărei metafizici anistorice nu este lăsat pe dinafară. Nici un alt continent din lume nu are o mai exagerată conștiință a existenței sufletului ca Europa.

Vedeți ce am scris până acum? Oare nu arăt că posed spirit și că am suflet? O, nemuritorilor pe dinăuntru, cei care v-ați infestat de fantasmele lumii de dincolo pentru a urî din plin lumea de aici, chiar nu simțiți că sunteți doar ceea ce sunteți în carne și trup și nimic mai mult?

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 80 other followers