Feeds:
Articole
Comentarii

Vacuitatea ideologiilor


Societatea românească refuză normativ ideile. E o simplă observație de parcurs, nimic mai mult. Explicația se prezintă după cum urmează.

Când ne uităm cu interes la crâmpeiele de ideologie de stânga vânturată de anumite voci (inclusiv de mine), nu e prea greu de observat că mesajul este unul esențialmente intelectualist. Stângiștii români au reușit efortul de a se racorda la temele stringente ale stângii vest-europene. Am mai recuperat un decalaj, cu reculul istoric de rigoare. Ei discută despre statutul de semi-colonie, de periferie capitalistă a regiunii, mârâie cu indignare la adresa capitalului internațional corporatist, se aliniază unor proteste interesante ale câtorva mii de tineri, citește și citează din Marx, aduce în discuție tema acelor working poor de pe toate meridianele globului, în general, tânăra stângă locală este, în spirit capitalist, delocalizată. Discursul său neutru și universalist ar putea funcționa la fel de bine în Caracas sau în Luxembourg. Fiind o eflorescență universitară, învățată și nu experimentată, stânga authotonă abundă în doctoranzi, deja doctori (printre care mă enumar și eu), post-doctoranzi, asistenți, lectori, conferențiari. E un cosmopolitism străin de societatea largă și ceva prea doctrinar.

De aceea, nu e de mirare că stânga vegetează în generalități. Dacă stângiștii ar scoate capul din bucoavne și s-ar uita cu mai mult interes la societate, nu ma îndoiesc că ar avea un sentiment acut al ridicolului. De ce a fost și cotinuă stânga să fie un epifenomen în România? Întâi de toate pentru că discursul de denunțare a abuzurilor economice și de înfățișare a inegalităților sociale nu funcționează. O treime din populația (in)activă a țării nu lucrează pe piață prietenilor. De fapt, nu lucrează nicăieri. Nu au stăpâni, nu semnează contracte de muncă, teoria exploatării nu merge aici. Marx ar spune că, deși munca este o valoare de schimb ca în orice societate capitalistă, forța de muncă (și, implicit, munca abstractă) este pipernicită și localizată în câțiva poli de dezvoltare urbană. Peste 40% din populația Romaniei se găsește tot la sat, unde subzistă în afara legilor pieței. Oare trebuie să amintim faptul că stânga modernă se naște la oraș și îi apără pe angajați, al căror produs al muncii este alienat de proprietarul mijloacelor de producție? Oare stângiștii nu au idee că cel mai râvnit post de muncă în mediul rural este în aparatul bugetar? Orașele sunt și ele foste centre industriale comuniste în completă destramare. Cu excepția celor 5 orașe mari din Romania, restul se scufundă în cuferele statului. Sunt pe puțin 7 milioane de români care trăiesc în umbra statului. Când aproape jumătate din populație are ca sursă centrală de existență bugetul statului, despre ce autentică valoare de schimb vorbim? Singurul efort colectiv pe care îl fac românii se reduce doar la păstrarea pe linia de plutire a instituțiilor statului romăn. Dacă de mâine România ar dispărea ca stat, fie românii ar continua să emigreze în cadrul noului stat format, fie ar rămâne pe loc, în vatra satului. Oare ați uitat că cea mai mare mutație istorică din Capitalul este indicată de migrația de la sat la oraș?

De aceea, stângiștii ar trebui să priceapă că înainte de a denunța infrastructura puterii politice și a dominației pe clase în România (care nu prea există) mai bine ar încerca să demoleze suprastructura paternalistă, antidemocratică, religioasă și misticoidă a societății. Lupta pentru toleranță în discursul public, bătălia pentru raționalitate și transparență în cadrul statului și a pieței, distrugerea rămășițelor mentalitare tradiționale ar trebui să constituie un prim pas. Jos cu familia tradițională, sursa atâtor torturi și umilințe, întâia școală a sclaviei! Vreau să văd o stângă atee, dușmană de moarte a Bisericii, progresistă, seculară, trăind din moartea ierarhiilor rigide și a moralității conservatoare. Stânga de acum se forțează cu îndârjire să prezinte unei lumi fără loc de munca cât de mult suferă această omenire de pe urma unor capitaliști care nu plătesc taxe, dau afară ușor și storc plusvaloare cu ore peste și în cadrul zilei de muncă.

Îmi imaginez că massa de băieți de cartier (lumpenproletariat), de interlopi și de paraziți rurali ar râde în hohote auzind că cineva îi protejează de ravagiile unei piețe libere care nici măcar nu i-a prins între roțile sale.

În realitate, românii, în mare parte încă legați de fosta condiție de țărani, văd pericolul nu într-o mână de stângiști sofisticați, pe care nici nu îi iau în seamă, ci în destrămarea statului protector, a celui care oferea în comunismul autarhic și naționalist un loc de muncă și care acum le retribuie sume mizerabile. Stânga luminată, cea a tinerilor din România, nu pricepe un lucru antimodern: țăranul este o ființă care ține mult la libertarea sa de a își cheltui cum are chef timpul. În afara câtorva luni de muncă pe an, condiționată de nevoile naturale, nu de cererea de pe piață, țăranul bea, fumează, se împreunează, merge la biserică, bolește, moare și cam atât. Ce program, ce productivitate, ce organizare socială, ce respect pentru reguli găsim aici? Nimic din toate acestea. Iar românii sunt și astăzi prizonierii în gândire a unei foste țărănimi feudale. Atunci nu e de mirare că tocmai munca regularizată și continuă îi deranjează pe aceste suflete rurale. Sovieticii nu au distrus complet satul românesc în anii 1950-1960. Omogenitatea și rezistența sa au avut de suferit, dar acest sat subzistă. Supravietuiește în organizarea pe clanuri țărănești extinse până și la oraș în prezent, în pile, șmecherii și furtișaguri în familie. Aparatul de stat este compus la vârf din câteva zeci de familii și la bază din câteva mii, fiecare cu atitudine de clan. Nașul și finul stau ca paznici ai familiei tradiționale. Românul se uita la ceilalți nu ca la niște cetățeni, ci ca unii despre care întrebi țărănește: “Al cui ești tu mă?”

Sărăcia și lipsa de instrucție științifică sunt chintesența materială a satului. Cum îi transformăm pe români în salariați, în forță de muncă productivă? Iată întrebarea.

Cum îi exploatăm dragi stângiști? Dreapta românească denunță corect abuzurile pe care le observă, dar le citește în cheie culturală. Morala și etosul utopic creștin îi viciază perspectiva. E prea mult conservatorism premodern și prea puțin conservatorism burghez, capitalist, în mintea eminențelor cenușii din tabăra dreptei românești. Caracatița ciuntită a statului român adaugă un plus de orbire acestei drepte birocratice. Dacă Gabriel Liiceanu et alia ar porni o companie ideologică economică, și nu morală, împotriva societății românești, adevărul subdezvoltării noastre s-ar raționaliza pe hârtie.

Dacă stânga s-ar centra pe o critică exclusiv culturală, preluând temele dreptei dar citindu-le progresist și emancipator, și ar lăsa lecțiile economice occidentale în fundal, atunci discursul public ar începe să aibă în sfârșit ascultători.

Însă la mijloc se ridică amenințător stafia statului, singura creație colectivă a românilor. La sat ideile nu contează, ci care neamuri au cele mai bune pământuri în arendă. Arendașii bogați lucrează pe spinarea statului. Singura clasă socială sigură din Romania îi are ca membrii pe parlamentari, pe guvernanți și funcționărimea de toate rangurile. Satul tuturor s-a transformat în statul celor mai mulți români. Ravagiile capitalismului se profilează vag la orizont.

Suspiciune


Pe zi ce trece devin mai neîncrezător în raționalitatea educației moderne. Am impresia că toate teoriile, legile, formulele matematice acceptate doresc să camufleze realitatea prin iluzia oferită gratuit că aceste “reguli” predetermină experimentele și acțiunea. În mod evident este mai multă deducție brutală, greoie și plictisitoare din greșeli costisitoare decât artificii logice la mijloc. În acest sens mediocrii și submediocrii, care trec printr-o formă de învățământ fără să păstreze nimic din intenția sa, posedă o naivitate sălbatică care îi menține în contact viu cu tărâmul faptelor, în timp ce mințile calificate privesc de sus întâmplările de zi cu zi, de parcă faptele altora sunt făcute doar cu intenția ca o mână de savanți să își redacteze temele pe seama lor. Ce tâmpiți sunt aceste capete luminate care nu evoluează!  Atunci cand observ siguranța de sine și liniștea imperială cu care un economist (de pildă, aleg la întâmplare, Joseph Stiglitz) vorbește despre dezindustrializarea Americii de parcă ar fi o lecție la școală, în care doar talentul prezentării și acuratețea informației contează, simt inautencitatea și mistificarea întregii acțiuni.

Pentru a face o comparație: după ce Cehov inspectează penitenciarele de pe orientala insulă Sahalin și pornește într-o călătorie ce-l va duce prin Hong Kong, ocolind Asia și Africa cu destinația finală Europa, acesta consemnează într-o scrisoare (informația o am din biografia lui Henri Troyat) către un prieten că “lumea e frumoasă, doar oamenii sunt răi”. Constatarea este în același timp tragică, un pic frivolă și plină de speranță pentru viitor. Specialiștii în dezastre, basme și orori ai lumii noastre (economiși, sociologi, istorici etc.) decretează un lucru asemănător după ce analizează cu exactitate și talent individual traumele a milioane de oameni, tratați ca niște muște anonime, cu diferența că acești indivizi hipercalificați privesc realitatea din afara vieții lor personale (a plăcerilor lor egoiste) ca pe ceva situat într-o altă galaxie. Ori poate că termeni ca rata șomajului constituie o sursă de mulțumire de sine la un economist care știe și poate să o calculeze profesionist. Economiștii, deci, au impresia că practică o vivisecție sofisticată pe o specie de oameni situată undeva departe de strada, cartierul, orașul, regiunea, țara, continentul lor, când, ce înșelăciune rușinoasă, această realitate este chiar sub ochii lor, colcăie de viermi și se mișcă necontenit.

Doar vanitatea și egoismul, leafa, succesul social îi mână în această cursă inutilă social. Acestea sunt si germenii reușitei lor profesionale ulterioare – un rol de teatru fals și ridicol, dar popular, deci puternic. De aceea poate un est-european așteaptă o soluție rece la problemele sale materiale din partea unui consilier economic occidental hipertitrat pentru ca, după ce îi ascultă cu un interes moderat cuvântarea în care îi este descrisă situația (pe care o știe deja: încă o descriere este o suferință în plus), să conchidă că fie are în față un idiot, fie un mincinos la fel de ticălos ca oamenii reali care i-au măcinat și distrus respectul de sine, siguranța materială și îi pun în primejdie supraviețuirea culturală. Departe de a fi un catalizator al schimbării, educația superioară a celor ce sfătuiesc și consiliază societățile sărace este doar o confirmare cinică și arogantă a problemei.

O generație sau două trăind în mizerie și stagnare lângă un palat de cristal occidental începe sa creadă că doar o mișcare politică violentă poate urni lumea din loc. Distrugerea colectivă e ultimul exercițiu de reformă. Lenin stă undeva ascuns…

Furie


Îmi pierd zile şi ani din viața în mijlocul unei societăți de clanuri țărăneşti. Ce altă denumire să-i dau familiei extinse de fini şi naşi care asigură vitalitatea supraviețuirii în țara mea? Ţăranul este doar un animal. Istoria recentă arată a conspirație împotriva existenței sale. Progresul îi vrea moartea, modernitatea îl urăşte. Şi, totuşi, pe teritoriile în care se vorbeşte limba în care scriu, bestia țărănească se plimbă în libertate. Detestă rațiunea, urăşte gândirea abstractă, abia atinge limita de jos a superstiției. Îngaimă înjurături scelerate din gura sa căzută. Mizerabil, sărac, violent, ticălos, țărănia de la gurile de vărsare ale Dunării nu ştie să muncească rațional, eficient, profitabil. Orice activitate se leagă de traiul de pe o zi pe alta: a mânca, a bea, a defeca. În acelaşi registru al zoologiei oligofrene, țăranul se reproduce. În inima mea încolțeşte dorința crimei: câtă bucurie desăvârşită aş trăi de le-aş vedea pe aceste creaturi iraționale şi buimace din România puse la jug, exploatate până la sânge, torturate de societăți superior organizate. Capitalişti din toate țările, adunați-vă în partea asta a Europei şi biciuți-i până la os! Şi poate îmi dați si mie un post de supraveghetor pentru a putea fi fericit. Moarte țăranului, moarte familiei tradiționale, moartea clanului consangvin, ce vis! O moarte violentă, pe măsura lor, carne fără suflet.

Umbra Sfântului Stalin


Biografia istoricului britanic Simon Sebag Montefiore din 2004, Stalin: The Court of the Red Tsar, este, spre deosebire de alte lucrări pe acelaşi vast subiect (Robert Service, Adam Ulam, clasica lucrare a lui Boris Souvarine, Roy Medvedev), un roman al anturajului celui născut în Georgia şi ajuns stăpân peste cel mai vast imperiu al secolului XX. Montefiore nu e interesat de politicianul sau de strategul militar Stalin, după cum ideologul purtând acelaşi nume nu-l fascinează pe englez. Pentru Montefiore, Stalin este, mai presus de orice, un caz psihologic, o personalitate vie, cotidiană, capricioasă, dinamică şi schimbătoare ca oricare dintre noi, ceea ce, în ordinea socială supraindividuală a dialecticii materialiste, Stalin nu putea fi.

Punctele forte ale cărții sale se definesc ca suma acestor perspective din fişa clinică privată a georgianului. Montefiore se fereşte însă de orice analiză pătrunzătoare a stalinismului, ceea ce reprezintă o scădere insurmontabilă a cărții. Nici regimurile politice şi nici economia centralizată nu reprezintă reale obiecte de interes. Doar Stalin ca individ îi atrage atenția.

Prin urmare, ce aflăm? Întâi de toate, Stalin este deja un om matur în 1932. În momentul introducerii, Nadejda Stalina, tânăra nevastã a tiranului, se sinucide la 31 de ani, suficient pentru debutul unei istorisiri sentimentale. Montefiore extrage din acest incident şocul psihologic suferit de Stalin: din această clipă, acesta va înceta sã mai resimtă milă, compasiune, ură sau iubire pentru semenii sai. Presentimentul trădării va deveni monomanie. Deşi nepersuasiv la prima vedere, Montefiore încearcă să ne convingă că inima stăpânului Rusiei moderne a murit pentru totdeauna. Svetlana Stalina, fiica sa, va fi singura ființă care va alina sentimentele văduvului (pentru a doua oară în biografia sa contorsionată) până spre finalul vieții sale.

Departe de orice asociere cu un psihopat clasic, Stalin era un cititor vorace (deținea o bibliotecă de 20,000 de volume), un tip viclean, măsurat cu vorbele, extrem de sigur pe sine, serios, obişnuit să muncească câte 16 ore pe zi, moderat în aparițiile sale publice. Cultul personalității făcea parte, sugerează Montefiore, din arsenalul unui politician de mare calibru: ruşii, fiind doar nişte țărani semianalfabeți la origini, aveau nevoie de un stăpân care să fie trimis din ceruri. Ruşii îşi iubeau ca nişte sclavi egipteni faraonul, iar Stalin nu-i putea lipsi de un nou zeu, întrupat, doar întâmplător, chiar în persoana lui. Avea obiceiul să se autoironizeze adesea pe acest subiect. Legăturile dintre marxism și secularismul cosmopolit-ecumenic al stângii nu-l contrariază pe Montefiore în regimul “comunist”, cu accente de absolutism luminat premodern, pe care îl descrie.

Defectele primului secretar al PCUS-ului provin din statura sa morală: paranoic, neavând încredere în nimeni din jurul său până la capat, rațional şi rece ca un bisturiu, calculat, serios, tenace, mincinos cu scop, Stalin adora să se răzbune pe inamicii săi reali sau închipuiți. Existența sa nu pare a fi fost pusă în slujba nici unei idei, nici unui ideal, nici unei credințe, nimic ideologic sau marxist în marșul său triumfal spre Europa centrală: toate eforturile s-au risipit în încercarea de a se apăra prin răzbunări continue, crude, sadice, de o sălbăticie înfiorătoare.

În materie de femei, Stalin oscila între pudibonderii de modă veche (desfrâul şi viaţa licenţioasă erau interzise în partid) şi recorduri libidinoase: slujnice, adolescente, femei de o noapte îi intrau în pat. Viața sa intimă era totuşi acoperită de un anume mister, iar ultimii 20 de ani din viață au fost petrecuți într-o falsă cucernicie. Nu am reușit să ne dăm seama de ce un istoric liberal, fără apetitul unui psihanalist priceput, redă în culori odioase moral viața sexuală a unui șef de stat fără să ne explice subtilele legături dintre o decizie politică precum colectivizarea și libidoul lui Stalin.

Stalin obişnuia să îşi fumeze pipa zilnic, să tragă chiolhanuri zdravene cu tovarăşii sãi în weekend, asezonate de vulgarități şi întrerupte de episoade de pierdere a cunoştinței de la prea multă băutură ingerată. Muncea noaptea şi dormea ziua, de regulă pe canapea sau pe divan. Se îmbrăca modest şi purta de obicei o unică pereche de cizme scâlciate, deşi respecta nespus uniformele militare, dovadă a simpatiilor sale marxiste pesemne. Suferea, spre finalul existenței, de singurătate, o altă temă edificatoare ideologic din câte putem observa.

Ideologic, Stalin se considera un urmaş al marelui Lenin. Învățătura lor era, cum altfel?, finală, absolută şi de neocolit. Din păcate, nu vom găsi nimic clar în privința aceasta de la istoricul englez. Din istoria lui Montefiore, cunoştințele lui Stalin în materie de marxism reies ca simpliste, rigide şi, nu în ultimul rând, irelevante în înțelegerea epocii pe care a marcat-o adânc. Pe lângă pasiunea sa de cititor (mai cu seamă de literatură rusă, pe care o cenzura după voie), Stalin adora să se uite la filme, motiv pentru care îşi construise o sală de cinema în conacul său din Moscova. Îşi făcuse chiar un obicei din a merge la operă şi era un fin cunoscător al celor mai reputate spectacole de balet din Rusia. Balerinele vremii erau prada sexuală a tovarăşilor săi bestiali, conservatori în familie, rigizi mental. Îl pasiona folclorul georgian, juca cu pricepere biliard, citea constant dosarele Securității statului (CEKA sau OGPU sau NKVD sau, mai târziu, KGB), petrecea cu voioşie, mânca de zor, dansa şi cânta melodii de pe pământurile sale natale. Stalin, mai ales spre sfârşitul vieții, îşi lua concedii lungi în Abhazia, pe țărmul estic al Mării Negre, unde deținea câteva vile ale statului. Planta sa preferată era mimoza şi îi plăcea să cultive lămâi. Stalin îşi plivea grădina cu o înverşunare egală epurării intrapartinice. Între figura mic-burgheză a georgianului și spiritul revoluționar marxist Montefiore nu observă, nici acum, vreo urmă de contradicție.

Stalin îi detesta pe americani, pe care nu-i înțelegea din pricina invidiei. Avea o proastă părere despre evrei, fiind puternic antisemit în ultimii ani de viață (ultima sa ispravă dementă, aşa-numitul “complot al medicilor”, intenționa deconspirarea unor cadre medicale de origine evreiască care acționau ca spioni americani în Uniunea Sovietică), nu dădea două parale pe altă tradiție decât cea rusească, iar, dintre personajele istorice cu care empatiza, se numărau Ivan cel Groaznic şi generalul Suvorov.

Aristocrații roşii de la curtea lui sunt, în realitate, protagoniştii cărții. Se știe doar că stânga are o simpatie ascunsă pentru ierarhii sociale milenare. După înlăturarea egalilor săi Zinoviev, Kamenev şi Buharin (legatarii lui Lenin, părintele noului stat) şi împuşcarea lui Kirov (secretarul unicului partid în Leningrad), după uciderea lui Lev Trotsky în exilul sãu mexican, Stalin îşi îngropase cei mai strălucitori colegi şi rivali de generație. Slugile sale, adevãrați potentați care aveau în mâini traiul a zeci de milioane de oameni, purtau nume ca Jdanov, Malenkov, Molotov, Kaganovici, Beria, Ejov, Iagoda etc. Nici unul nu se remarca printr-o fidelitate de stânga sau printr-o cunoaştere a ideologiei marxist-leniniste, nici măcar “intelectualul” Jdanov, însă toți erau executanți fanatici ai stalinismului. Montefiore nu suflă o vorba despre distanța multor intelectuali de stânga de versiunea precar marxistă, de șlagăr suburban, a stalinismului.

Lavrenti Beria, stăpânul serviciilor secrete şi cel împuşcat în ceafă de rivalii sai în 1953, se dovedise cel mai inteligent georgian după Stalin din Comitetul Central. Bătăuş, torționar, violator, obsedat sexual, Beria era şi un cap de familie exemplar. Tot el este răspunzător pentru prima bomba atomică experiementală detonată pe teritoriul Rusiei. Sub clădirea Securității sovietice s-au găsit scheletele unor femei tinere în ultimul deceniu. Se pare că fuseseră ucise de Beria după ce le violase. Ejov, fostul potentat al NKVD-ului înainte de Beria, fusese bătut până la sânge, i se retezaseră picioarele înainte de a muri chiar de către Lavrenti Beria. De o inteligență strălucitoare ca administrator, Beria era de o cruzime incredibilă şi de o depravare egală. Linguşitor cu Stalin, Beria a fost primul care l-a sfidat după moartea acestuia în martie 1953, ceea ce a atras încă şi mai mult ura altor potentați. Ejov, predecesorul lui Beria la conducerea poliției secrete sovietice, fusese un alcoolic bisexual dement, răspunzător pentru uciderea, din ordinul lui Stalin, a sute de mii de membrii din partid. Procesele spectacol şi marile epurări din 1937-1938 sunt semnate de Stalin şi executate de Ejov. Carnagiul era deci un sport stalinist, dar nu am înțeles nicicum ce legătură ar avea acest fapt cu marxismul sau cu stânga în genere.

Imaginea potentatului sovietic, aşa cum se desprinde din cartea lui Montefiore, se prezintă astfel: extrem de muncitor, supus şi fără personalitate în fața Stăpânului de la Kremlin, membrul Biroului Politic este alcoolic, criminal, maniac sexual, familist devotat. Divorțul nu era acceptat la vârful partidului. Toți trăiau pe picior mare într-o Rusie mutilată de sărăcie. Dețineau vile somptuoase, foste palate țariste, mâncau din magazine cu circuit special, petreceau vacanțe lungi la Soci, Batumi sau în Suhum. Deşi nu lipsiți de o anumită inteligență naturală, fiecare era mai incult şi mai puțin educat decât Stalin însuşi. Mulți dintre locotenenții lui Stalin nu dețineau studiile unui licean de astăzi. Inteligențele lor rudimentare, spre deosebire de vasta cultura a lui Lenin, sperie şi cutremură. Hruşciov, urmaşul real al stalinismului și criminal cu acte în regulă, primea câte o pipă goală în cap de la Stalin doar pentru a i se aduce aminte că nu are nimic în creier. Iată un obicei egalitarist, de adevărați camarazi comuniști! De condiții sociale umile şi inculți, agresivi şi violenți, elita sovietică semăna cu o bandă de gangsteri fioroşi în posesia unei țări uriaşe. Frica, teroarea, execuțiile publice, sclavia prin extragerea de plusvaloare din GULAG, toate dublate de imbecilitatea şi incompetența suverane, formează climatul în care Stalin putea respira în voie. Bârfa, cârteala, intriga, ura ascunsă, vendetele haiduceşti pigmentau stacojiu cerul fără relief al Kremlinului precum într-un basm arab dintr-o târzie epocă feudală.

Cu toate acestea, Stalin, în ciuda criminalității regimului său politic, are însuşirile unui lider natural absolut, naționalist, fanatic în aventura sa de a industrializa şi de a moderniza Rusia rurală, radical, pasionat de putere şi de neînduplecat. Pentru Montefiore, acesta rămâne totuși un țar, unchiul Joe al rușilor. Se pare că teama sa cea mare, probată retrospectiv, era că elitele partidului, stăpâne peste o putere politică centralizată la vârf, vor pierde credința în cauza comunistă, că se vor “îmburghezi” şi nu vor lupta întâi pentru sovietizarea întregii Europe, iar apoi a întregii lumi. Numai astfel se poate înțelege acțiunea brutală, dar rațională, de a curăța PCUS-ul de infideli, spioni, trădători, oportunişti, fie ei şi fictivi. Alegerile regulate din democrație se organizau de Stalin însuşi, sub egida GULAGUL-ului sau a promovării într-un minister puternic. Fie mureai, fie ajungeai un om devotat total Stăpânului. Stalin avea slăbiciunea, tipic țărănească, de a se răzbuna şi de a ucide odată cu cel găsit vinovat şi pe cei din familia sa extinsă. Iată că se poate muri în familie, nu doar fura prin intermediul rudelor, cum se petrece în elita societăților postcomuniste.

Aflat într-un perpetuu război politic cu locuitorii țării sale, Stalin a întâmpinat ziua de 21 iunie 1941 ca pe o dezamăgire personală, dar nu ca pe o confruntare pe care să nu o fi aşteptat cumva de mult. Armata Roşie acționa în manieră stalinistă. Generalii săi erau ca nişte animale de companie ale pasiunilor sale strategice, iar Hitler un rival ce merita admirat. Stalin poate fi oricând îmbrățișat simbolic de maniacii naționaliști ai dreptei, cei care lăcrimează la orice încarnare a puterii divine, a slavei metafizice.

În concluzie, stalinismul poate fi înțeles ca o anticameră a tuturor democrațiile est-europene de după căderea Cortinei de Fier: secretomania, minciuna de suprafață şi adevărul spus la cină, violența, abuzul în funcție, furtul, personalizarea actului politic. Elitismul este noua doctrină antidemocratică.

Elitele PCUS-ului conviețuiau în acelaşi cartier bogat, mergeau în aceleaşi limuzine negre, îşi trimiteau odraslele la aceleaşi licee şi erau menite unor căsătorii încrucişate, beau şi trăiau într-un lux comun. Ideologia era dogma asfixiantă. Nimeni nu mai citea, nimeni nu-şi mai punea întrebări în aceste cercuri rarefiate. Nevestele țeseau intrigi de curte, iar bărbații continua să administreze un imperiu ca un clan de țărani reduşi mintal. Spargerea acestor sătucuri pline de viespi şi şerpi letali continuă să fie parte din moştenirea lui Stalin. În pofida măreției sale ca lider, Stalin a greşit nelăsând în urma un prinț de statura sa morbidă. Sătenii venali ce i-au urmat au demolat statul lui Lenin şi nu dau semne să-i dea drumul din strânsoare. Aceleaşi alianțe de triburi ilegale definesc în continuare atmosfera politică din foştii sateliți ai Imperiului Roşu.

Cum poți să critici capitalismul într-o colectivitate în care valoarea de schimb nu decide încă toate raporturile sociale? Se poate vorbi de regim capitalist matur într-o societate patriarhală, trăind pe vaste porțiuni din economia de subzistență, respirând în cadrul familiei-clan, și fentând pe cât se poate cele două ingrediente eterne ale ordinii capitaliste: munca și salariul ca rezultate ale concurenței de pe piață?

Citind cartea lui Montefiore te întrebi împotriva cărui capitalism au luptat rușii și, mai târziu, est-europeni: cu certitudine nu împotriva acelui capitalism rudimentar, semi-periferic, ce avea să vină.

Austria imperială


Franz Werfel este un scriitor austriac mai puțin notoriu decât profundul Hermann Broch, nostalgicul Joseph Roth, eseistul Robert von Musil, psihologul Arthur Schnitzler, dementul de Franz Kafka sau decât flecarul burghez de Stefan Zweig. Pentru mine, începutul de secol XX în Imperiul Austro-Ungar a fost încă din adolescență o patimă culturală maximă. Iar, spre deosebire de alții, cei care se uită pe sine, eu îmi cultiv pasiunile ca pe vicii. În continuare consider Somnambulii, trilogia lui Hermann Broch, unul dintre puținele romane excepționale ale artei europene, cea mai adancă expresie spirituală a ce a însemnat în Europa perioada 1914-1918.

Agapa absolvenților (Der Abituriententag) este ca o probă de sânge luată societății austro-ungare în anii 1920-1930, dar care esențializează identitatea literaturii austriece moderne. Microromanul împachetează o intrigă simplistă: un aspirant la titlul de consilier aulic, pe numele său Ernst Sebastin, în vârstă de 43 de ani în anul desfășurării acțiunii (1927), necăsătorit, cardiac, paranoic, ipohondru, este pus în situația de a-și investiga, pentru omuciderea unei prostituate, un fost coleg de liceu, Adler, unul dintre cei mai talentați și străluciți colegi de generație.

În aceeași perioadă, Dr. Ernst Sebastian sărbătorește două decenii și jumătate de la absolvirea Gymnasium-lui Sankt Nikolaus, de unde Adler avea să fie exmatriculat la 16 ani. Întâlnirea cu foștii colegi îl întristează nespus pe Sebastian: toți ocupaseră, mai mult sau mai puțin, rolurile sociale ale părinților, indiferent de înzestrarea lor școlară, semn că mobilitatea socială în Imperiul Austro-Ungar semăna cu cea din perioada feudală. Toți erau sufletește bătrâni, prăfuiți, uzați de conformism ca niște haine vechi.

Doar un miracol divin te putea face să te înalți din mizerie pe culmile burgheziei.

Presupusa crimă și ratarea lui Adler îi provoacă funcționarului Sebastian reverii dureroase și rememorări vinovate. La final, după ce-l interoghează pe Adler și îl îmbrățișează frățește, aflăm că, în realitatea, fusese doar o confuzie de nume. Vechiul coleg nu era actualul inculpat, dar, prea târziu, Sebastian și-a depănat amintirile.

Ce aflăm din această biografie?

Multe elemente sociologice le întâlnim și în Rătăcirile elevului Törless (von Musil) sau în Profesorul Unrat (Heinrich Mann).

Întâi de toate, m-au captivat rigiditatea, pedanteria și corectitudinea funcționarului de stat austro-ungar. Blocat într-o rutină demolatoare pentru libertatea spiritului, profesorul de acum un secol era un amestec de soldat, preot și birocrat sărac. Domesticirea elevilor lua înfățișarea unei cruciade în toată regula: orele păreau desprinse dintr-un interogatoriu al Inchiziției. Bătăi, urlete, umilințe, toceala dusă la extrem, pedepse peste pedepse, doar astfel s-a construit etosul austriacului educat din păturile superioare, generație după generație de tipuri umane autoflagelate. Cinstea și disciplina încoronau această temniță a intelectului.

În al doilea rând, conștiința de clasă e puternic conturată în acest microroman. Copiii marii burghezii dețin rechizite de lux, ceasuri de aur, haine făcute pe comandă la cei mai bun croitori, perechi întregi de pantofi de excelentă calitate. Un copil cu părinții muncitori era pe față tratat ca un frustrat, ca un gunoi ereditar, o cârpă jegoasă de care trebuie să te ferești. Băieții din rândurile înalților funcționari de stat se întâlneau cu fete din același cerc social. Nici o ușă nu era deschisă pentru cei nou veniți. Rasismul social era coloana vertebrală, dosită sub tunica militară cu fireturi din aur, a Imperiului Austro-Ungar.

În al treilea rând, efectele psihologice ale acestei orânduiri sunt cel puțin derutante: odraselele înaltei societăți (birocrația nobiliară și marea burghezie cu fabrici în Boemia și Silezia) este forțată să își însușească toate însemnele marii societăți nobile. Cultură, spirit, cunoștințe profunde, o meserie practicată serios în ciuda inutilității ei materiale, dar, mai ales, o veritabilă conștiință morală a superiorității sociale.

Acest contrast dintr-o imensă putere de a gusta din plăcerile acestei lumi și educația “respectabilă” semispartană pe care o primeau îi aduceau pe adulții de mai târziu în pragul nevrozei.

Falimentul religiei creștine, irelevanța sa într-o societate pe jumătate modernă iese la iveală în romanele austro-ungare.

Ce-și dorea cu adevărat adolescentul Sebastian (și alte vlăstare ale marii burghezii)? Înainte de orice, nu era suficient să fii bogat fără să le amintești altora cât de inferiori sunt. Sebastian era un sadic. Sadismul psihologic este un leitmotiv la scriitorii austrieci din perioada 1900-1917. Șicanându-i pe alții pentru simplul fapt că nu se pot apăra, adolescentul opulent se revolta împotriva ordinii patriarhale din care se trăgea. Însă bucuria anarhică de a distruge pentru a-ți afirma libertatea infirmă morala creștină, ceea ce crează o stare de exaltare vinovată la Franz Werfel (dar nu numai). Dorința de a comite cât mai multe mizerii pentru că te simți deja mizerabil este un adânc sentiment creștin, o tensiune mistică sufocantă, o pregătire pentru o mare cădere nervoasă sau pentru primirea Grației. În acest deșert cu eretici și-a instalat Freud canapeaua.

Simultan cu acest incendiu pe jumătate voluptos-pe jumătate amar din romanele austro-ungare avem tema sexuală. Adolescenții din păturile superioare mergeau la prostituate de la 15-16 în Europa Centrală acum un secol. Rușinați sau temerari, practicile sexuale pline de dispreț și agresivitate cu târfele mahalelor se loveau de zidul castității viitoarelor neveste.

Să o sodomizezi pe o domnișoară de pension era un privilegiu căpătat doar prin căsătorie. Flăcăii spilcuiți ai acelor vremuri aveau libertatea de a plăti o femeie, dar nu puteau savura moral victoria lor. Banul nu te îndreptățește la posesiunea psihologică a celuilalt. Legea iubirii creștine era, deci, cealaltă pricină de nevroze.

De aici, aerul pervers și licențios al romanelor austro-ungare: e o fierbere incestuoasă, homosexuală, o vinovăție lucidă care provine din desfrâul bordelului juxtapus căldurii patului matern. Câți aristocrați rentieri, câți capitaliști de succes nu se duceau seara la cele mai josnice curve sau amante pentru a se înapoia, umiliți și ațâțați de aburii alcoolului și de fumul tabacului scump, în brațele mirosind a lapte și a maternitate inocentă din culcușul familial după miezul nopții?

Pentru aceste două groaznice motive, lumea de atunci merita să moară. Franz Werfel a înțeles și el iminența apusului.


Un intelectual sicofant poate crede cu ușurință că ultimul cuvânt în materie de marxism îl întâlnim în trilogia Principalele curente ale marxismului a polonezului Leszek Kolakowski. Nu mă îndoiesc, deși colectarea de probe va fi ultima probă, că sunt mulți academici, studenți și cercetători în științele politice care declamă fraze sforăitoare la adresa lui Marx (de genul “construcție teo-ontologică”, “imanentizarea eschatonului”, “gândire gnostică”, “religie seculară” ejusdem farinae) fără să fii citit un singur capitol din opera matură a acestuia. Ignoranța lor suficientă îi împinge la salturi în abisurile sofisticii apodictice.

Pentru a le sufla praful alb de pe nări și mrejele de pe ochi acestor propagandiști ai ideilor goale de miez, le punem la dispoziție o singulară, dar suficientă, demonstrație.

În volumul I, intitulat Fondatorii, din Principalele curente ale marxismului, Kolakowski propune o respingere a teoriei valorii muncă (labor theory of value). Pentru cine nu l-a citit pe Marx, demonstrația rămâne de la un capăt la altul opacă, abstractă și obositoare. Explicația acestei stări psihologice neplăcute e că provine dintr-o singură cauză: Kolakowski și-a scris capodopera pentru un public care l-a citit serios pe german și care crede în viziunea filosofică și economică emanată de Marx. E întristător că sunt atâția care îl citesc pe Kolakowski ca suplinitor al lui Marx. Lenea acestora alcătuiește orizontul mărginit al semidocților, iar la cei niciodată “ideologizați” nu ai ce să demistifici, oricâte medicamente profilactice le-ai administra.

Să studiem citatele provenind din lucrarea filozofului polonez:

“În orice caz, prețul forței de muncă (admițând, cu Marx, că ceea ce se schimbă într-o economie de piață nu este muncă, ci forță de muncă) depinde, asemenea altor valori, de numeroși factori și îndeosebi de legea cererii și ofertei; încât nu există niciun motiv să presupunem că diferențele de salarii dintre munca necalificată și cea calificată corespund cantității de timp de muncă necesitate de formarea unui lucrător calificat.” (editura Curtea Veche, p. 259, 2010)

În primul rând, observăm superficialitatea traducătorilor români, care, de-ar fi studiat cu atenție traducerea Capitalului realizată în comunism, ar fi realizat că “timp de muncă necesitate” nu este un concept marxist. Poate “timp de muncă socialmente necesar” sau “social necesar”, dar nicidecum sintagma abracadabrantă și batjocoritoare (pentru tradiția traducerilor românești din Marx) din citatul de mai sus. Această critică este însă minoră și nu-l privește pe Kolakowski.

În al doilea rând, Kolakowski presupune că Marx nu ar fi știut nimic din legea cererii și ofertei, care, totuși, apare exact precizată (chiar dacă fără aparatul matematic modern) încă de la Adam Smith. Având în vedere că sunt câteva pagini în șir din volumul III al Capitalului în care Marx își explică teoria valorii prin asociere cu legea cererii și ofertei înțeleasă ca manifestare psihologică a unor preferințe subiective, simpla apariție a expresiei “legea cererii și ofertei” la Kolakowski nu ne explică nimic în legătură cu Marx. Dimpotrivă, Kolakowski dă impresia unui diletant în teoria economică procedând astfel. Oare să nu fii știut polonezul de banalitatea acestei “legi”, cunoscută înainte de apariția lui Marx în economie, după cum tot filozoful recunoaște câteva rânduri mai jos pe aceeași pagină?

Apoi Kolakowski va broda o slabă refutație pe motivul dualismului valoare în timp de muncă – preț la Marx. “Neexistând nicio tranziție de la valoare de preț, nu există tranziție nici de la teoria valorii la descrierea fenomenelor economice reale.” (p. 260)

E adevărat că Marx nu separă prețul unei mărfi de timpul mediu socialmente necesar, în condiții de concurență liberă, pentru producerea aceleași mărfi, ceea ce arată că dorința unor economiști de a disjunge două sisteme de măsură la Marx este complet falsă. Pentru Marx prețul unui bun este expresia unei mărimi din valoarea medie a timpului necesar pentru a fabrica acea marfă în anumite condiții tehnologice și cu o anumită productivitate istorică a muncii. De ce ar trebuie să existe o tranziție de la preț la valoarea? Kolakowski nu ne spune nimic în această privință, dar presupune a priori ruptura ca fiind naturală, mai apropiată cumva de “adevăr” decât simpla unitate a celor două concepte.

Cât privește imputarea unei neaderențe la fenomenele economice reale, Kolakowski comite o nedreptate nepotrivită cu statura sa filozofică: jumătate din Capitalul este doar analiză sociologică, deci istorie socială.

Mai jos dăm peste altă afirmație eronată:

“Dacă tehnici mari consumatoare de muncă sunt înlocuite, cel puțin într-un mare număr de cazuri, cu tehnici mai eficiente, aceasta se poate explică prin analiza prețurilor, care, spre deosebire de valori, sunt un fenomen empiric”. (p. 260)

Ce sunt aceste metafizice valori domnilor și doamnelor? Dacă polonezul ar înlocui “valori” cu “timp de muncă în scădere pe unitate de marfă produsă competitiv” (ceea ce este totuna pentru Marx), atunci am descoperi truismul că dacă prețul unui produs scade pe măsură ce acesta este produs în cantități mai mari și cu costuri mai mici, atunci și timpul său mediu de producție este redus în același ritm. Scăderea timpului de muncă pe marfă este, într-adevăr, ceva neempiric, dar aceasta doar în cartea filozofului Kolakowski.

Aberațiile polonezului merg lanț în lanț:

“Aserțiunea că valoarea este timp de muncă cristalizat stă pe același plan cu enunțul că opiul îi adoarme pe oameni pentru că este soporific. Ni se vorbește despre o calitate ascunsă care se manifestă empiric (opiul îi adoarme pe oameni, bunurile se schimbă pe piață); această afirmație nu explică însă fenomenele empirice, nici nu oferâ posibilitatea de a le prevedea mai bine decât o putem face în lipsa ei.”

Kolakowski vede o tautologie acolo unde nu este cazul, dar gustă o comparație cu aromă de laudanum. Valoarea este timpul mediu de producere al unei mărfi la momentul t al pieței. A măsura timpul nu este nici ceva soporific, nici măcar ceva neexperimentat de miliarde de ori în procesul de producție. Faptul că o carte ca cea a lui Kolakowski costă, să zicem, 20 de euro înseamnă că, după ce extragem costurile cu tehnologia și materia prima și rămânem cu costul salariilor celor care lucrează la tipografie, timpul mediu de producție al acestei cărți este (mai mult sau mai puțin, odată cu egalizarea profitului între diferite sfere) identic cu al altei cărți având același preț, indiferent că prima carte este produsă într-un milion de exemplare, iar a doua în zece milioane. Dar pentru Kolakowski, valoarea (desigur, metafizică, atât cât poate un ceas de perete să numere minute și ore) “nu poate fi exprimată cantitativ”. (p. 262)

Un paragraf mai jos aflăm stupefiați de la Kolakowski că, de fapt, teoria valorii muncă este doar o altă continuare a teoriei alienării, în care Marx și-a ascuns furia sa romantică pe o lume fără morală, “aservită banilor”. Oare cât de mincinos poate fi Leszek Kolakowski? Să nu fi știut filozoful despre acele pasaje din Teorii asupra plusvalorii (vol 2, pp. 99-100, editura Politică, București, 1960) în care Marx admira la David Ricardo lipsa oricărui scrupul moral în analiza economică a acestuia din urmă? Oare nu Marx slăvea amoralismul analitic ca probă a științei mai presus de orice?

Următorul citat din Kolakowski este cea mai sfruntată înșelăciune pentru orice cititor atent din Marx:

“În general, de la Marx aflăm că munca productivă este muncă fizică aplicată la obiecte materiale; din anumite remarci ocazionale se pare însă că el era dispus să-i considere producători și pe cei ce nu lucrează direct cu lucrurile materiale, ci ii abilitează pe alții să o facă – de pildă, inginerii și proiectanții de fabrici.” (p. 264)

Deosebirea dintre munca productivă, creatoare de mărfuri tangibile, și munca neproductivă (servicii) este pregnantă la Adam Smith. În secțiunile din Teorii asupra plusvalorii legate de munca productivă (pe care Kolakowski pretinde a le fi citit), Marx pledează clar în defavoarea lui Adam Smith: o muncă productivă este aceea care, indiferent dacă ea se consumă în timp ce are loc, ca în servicii, sau se cristalizează într-o marfă, aduce profit unui investitor privat care plătește un salariu în schimb. Dacă un preot își primește lunar leafa de la stat când biserica sa are pierderi sau nu, atunci popa al nostru nu este angajatul unui capitalist. Valoarea de piață a slujbelor sale iese din discuție. Dacă însă același preot, mormăind aceleași rugăciuni, este remunerat de către ierarhiile bisericești autonome economic pentru cât profit aduce din parohie, atunci avem de-a face cu o ordine capitalistă, iar parohul e productiv. Salariul de la stat îi ține pe unii preoți pe linia de plutire, iar altora, situați în parohii bogate, nu le spune nimic. Același lucru poate fi afirmat și despre tagma profesorilor și a doctorilor.

Apoi tot Kolakowski neagă ideea că angajatul își vinde forța de muncă, nu și munca. Tipul acesta de diversiuni terminologice sunt de tot hazul. Faptul că eu pot scrie convingator și cu talent sau că pot vorbi fluent limba urdu face parte din abilitățile mele de a munci. Dar pentru o companie de farmaceutice, nici una din aceste abilități nu îi este de folos. Nici dacă m-aș afla în posesia unor cunoștințe vaste și profunde de chimie, angajatorul meu nu m-ar prețui mai mult decât îi dictează piața. Pentru el, doar anumite abilității cu valoare de schimb, utile în producție sau în vânzări, îl interesează. Nu munca pe care o pot exercita eu este cumpărată, ci forța mea fizică și intelectuală într-un câmp al muncii asupra căruia nu am nici un control și pe care nu-l pot influența nicicum. Ce poate fi mai pragmatic de atât?

Mai poate fi spus ceva în legătură cu această parte din Principalele curente ale marxismului? Poate doar că pentru Kolakowski teoria plusvalorii este doar o problemă de ordin moral, fără să ne arate cumva de ce ar fi greșită. Morala sa nu ne privește aici.

În concluzie, critica teoriei valorii muncă, realizată de polonez, se dovedește a fi, cel puțin așa cum reiese recitindu-l pe Kolakowski, un jalnic faliment intelectual. În afara unei vane și sumare treceri în revistă a criticilor altora, Leszek Kolakowski nu propune nimic cu greutate împotriva teoriei valorii.

Holstomer


Contele Lev Tolstoi, cel pe care-l ador infinit ca pe cel ce a înțeles totul despre inima omului, socotea spre finalul vieții că și-a petrecut 11 ani din viață pe cal. Traiul de ostaș și condiția sa de nobil te predispuneau la asemenea performanțe. Din fericire, Tolstoi, suflet de bărbat curajos, drept, puternic ca un taur, destoinic, deci, într-un cuvânt, un bărbat în întregime sănătos cum rar ți se oferă ocazia să vezi astăzi, a scris o nuvelă în care protagonistul este o gloabă bălțată, supranumita Holstomer. Deși tehnica poate fi confundată cu un flux al conștiinței transferat în închipuirea unui animal (ca în nuvela lui Bulgakov, Inimă de câine), Tolstoi operează fabulistic, dar cu un tragism pe care fabula ca gen nu-l suportă.

Holstomer este bătrân și hărtănit. Buza ruptă, părul rar, coama ca o măturică roasă, picioarele slabe și betege, venele reliefate, ce mai, o ruină ce trage să moară. Tolstoi îi dă calului conștiință, iar Holstomer presimte sfârșitul în reflecțiile sale. În rândul celorlalți cai din grajd, Holstomer este privit cu dispreț, în parte pentru umilitoarea neputință a bătrâneții (caii, la fel ca oamenii, iubesc doar manifestarea exterioară a robusteții), în parte fiindcă a purtat din naștere pete colorate pe piele (ceea ce trece drept semn de inferioritate în mijlocul societății cailor, ierarhizată în aristocrați și mujici ca și Rusia țarului).

Patriarhalismul contelui Tolstoi este magistral conturat: iepele aduc pe lume mânji sănătoși, își alăptează matern puii, apoi uită de ei, își pierd mințile ca fetele după vreun armăsar, se iubesc iărăși, îmbătrânesc, slăbesc, mor și putrezesc, iar ciclul vieții eterne nu se mai oprește din mersul său repetat. De când e lumea și pământul specia cailor s-a întrupat în mii de înfățișari, fiecare o culminație a selecției naturale. Unii puternici, alții slabi, unii sălbatici, alții cuminți, unii proști, alții isteți, dar toți sortiți dispariției. Suferința lor este pentru Tolstoi mai puțin grozavă decât faptul că vor muri.

Caii, asemeni oamenilor, nu-și pot imagina goliciunea și nimicul morții, după cum nu știu ce vrea să însemne moartea. Tolstoi, mai sensibil din fire, ia ordinea naturii ca pe cea de care ți-e teamă și groază, scârbă și mirare. Pentru cai, singurul lucru demn de urmat în viață este doar reproducerea lor. În această perpetuare absurdă caii suferă și se chinuie sau se bucură și sunt fericiți, dar finalul e tot același.

Narațiunea aceasta pare legendarară, naivă și sălbatică în același timp, poate chiar atemporală, dar Tolstoi introduce în peisaj ființe umane.

Pentru Holstomer, oamenii sunt cei care spun, din capriciu și amor propriu, că sunt stăpâni peste multe. A avea o femeie, pe care o iubește trupește altul, a avea o pădure sau un pământ, pe care o taie și îl lucrează un altul, a avea bani, pentru care muncesc alții, a avea ca și cum a spune ceva despre lucruri e mai puternic decât a face orice cu și din ele. Oamenii sunt posedați de năravul vorbelor, pentru care faptele sunt secundare.

Holstomer, după cum povestește din experiență întregii herghelii, a schimbat șase stăpâni pana la bătrânețe. Unii l-au bătut și ars cu fier roșu, altul l-a vândut din primele zile, unii l-au pus să are ogorul, iar un altul îl folosea la căruță. Pe acesta din urmă, Holstomer, ca biata Felicité, cea cu inima bună, din povestirea lui Flaubert, l-a iubit cum a știut el mai bine. Stăpânul său este un nobil petrecăreț, cu o avere de 2 milioane de ruble în buzunar și 25 de ani în piept, arogant, fonfăit, leneş, indiferent, frumos, un mic prinț. Într-o seară, Holstomer își amintește cum a fost biciut și alergat pe o sută de verste pentru ca stăpânul său să îşi ajungă din urmă, pe o vreme de iarnă grea, iubita, o franțuzoaică flușturatică care trăia cu altul. După acea seară de pomină, Holstomer, fericit că și-a putut servi stăpânul gratuit cu forța tinereții sale, se îmbolnăvește, decade fizic, singurul său avut sigur, și apoi ajunge pe mâna multor altor stăpâni, până la ultimul, cel din prezent, care-l întrebuința la droșca sa.

Holstomer este un cal mândru. De mult, în tinerețe, se lăuda cu un trap de neegalat, cu o viteză de fulger. Însușirile naturale sunt pricină de mândrie, deci de superioritate, atât la oameni, cât și la animale.

Doar că oamenilor, ca cel mai iubit stăpân al său, le place să zică că au una și alta, ceea ce este un alt soi de fală decât cea dată de Dumnezeu sau de natură animalelor. Tolstoi surâde și pricepe că în a avea stă temelia societății și puterea oamenilor, nu în a fi.

Treaba face însă că stăpânul său desfrânat, primul și cel mai îndrăgit, îndatorat, umflat, îmbătrânit spre finalul povestirii, își face apariția în casa ultimului stăpân al lui Holstomer. Își recunoaște vechiul cal, se târguie pentru cei tineri, dar, cu mândria unui aristocrat scăpătat ce vrea să salveze cu orice preț aparențele, își reamintește întâmplător de vechiul său cal ca de un animal puternic și tânăr. Nici urmă de compasiune într-un stăpân ce contemplă decăderea fostului său animal de povară ca pe propria sa destrămare.

Și, iată finalul, iată nedreptatea morții: Holstomer, inutil și bătrân, este dus în spatele unui șopron, unde îi este tăiată beregata. În ochii săi de cal șiroaiele de sânge care curg din el sunt semnele moliciunii celei din urmă. Oamenii l-au ucis pentru că nu le mai era de nici un folos.

De cealaltă parte, stăpânul, buhăit și murdar, moare la câteva decenii dupâ. Stârvul sâu nu va hrâni câinii din ogradă și corbii de pe cer, oasele sale nu vor ajunge într-un șopron de țăran, coastele sale nu vor fi despicate de gura hulpavă a unor pui de lupi dintr-o viroagă apropiată.

Nu, cadavrul acestui om va fi îmbrăcat din haine alese, rudele îl vor plânge, și va dispărea lent în măruntaiele pământului.

Care e cea mai bună dintre vieți? A cui a fost mai de folos? Cu ce drept te uiți de sus la calul slugă omule stăpân?

În numele cărui drept de a avea storci spinarea animalelor tale de povară, pentru ce-i chinui și îi ucizi înainte de a le fi venit sorocul, nobile rus? De ce îți tratezi mujicii, carne la fel de grea și la fel puturoasă ca a ta după moarte, ca pe Holstomer?

De ce le distrugi viața tu, cel nedespărțit cu nimic de moarte?

Adevăr vă spun vouă, Tolstoi e un mare om, unul dintre cei care a privit dincolo de moarte.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 84 other followers