Capitalul, vol. I: Teoria valorii muncă (1)

(Notă: În prezentarea mea m-am folosit nu numai de textul originar, ci și de primele două capitole din cartea lui David Harvey, A Companion to Marx’s Capital, dar și de capitolele 2 și 3 din Andrew Kliman, Reclaiming Marx’s Capital. A Refutation of the Myth of Inconsistency, ambele gratuite pe Library Genesis).

Primele trei capitole din volumul I al Capitalului sunt un adevărat tur de forță al minții. Dinamica ieșită din comun a conceptelor lui Marx te obligă la o concentrare susținută. Presupunerea mea este că un literat, mai ales în societăți unde grosul cititorilor vine din rândul amatorilor de beletristică, se va căzni să citească primul capitol, va trece cu greu la al doilea și va refuza orice contact cu al treilea. Secțiunea întâi a Capitalului este o adevărată combinație de șah pe care leneșii și înfumurații o vor refuza din start.

Karl Marx pornește la drum cu definiția mărfii (commodity). Cum în capitalism, întreaga economie se învârte în jurul mărfii, Marx își începe urcușul chiar de aici.

„Marfa este, în primul rând, un obiect exterior, un lucru, care prin proprietățile sale satisface un anumit fel de nevoi ale omului. Natura acestor nevoi, chestiunea dacă ele provin, de exemplu, din stomac sau din fantezie, este indiferentă.”

Observați deja bunul-simț al lui Marx: nevoia pentru o marfă poate fi condiționată biologic sau poate fi pur imaginară. La ce bun pentru trup un ceas de aur? Și de ce unul de aur în locul unuia de plastic când ambele îmi indică același timp? Pentru că satisfacția pe care mi-o procură un ceas de aur în mijlocul semenilor mei care nu dețin așa ceva, este una ce ține de pura fantezie. Mă simt mai puternic social decât ei. Le sunt superior, iar ceasul meu de aur nu le spune lor timpul, ci este un strigăt al prosperității mele, al puterii mele de consum, pe care ei o acceptă prin valoarea congelată/înghețată într-un ceas de aur.

Marx nu este interesat nicăieri în volumul I al Capitalului de chestiunea cererii în economie, deși aceasta este presupusă axiomatic. Nevoile umane sunt subiective, variază în timp și nu pot fi măsurate. Pentru Marx, o teorie solidă a utilității este o construcție ridicată pe nisip. Pur și simplu, nu pot calcula rațional ceva atât de nesigur și volatil ca nevoia mea pentru o marfă. Firește că Marx nu poate fi atât de radical încât să nege rolul utilității în stabilirea valorii unui bun/marfă. Nimic nu s-ar vinde pe piață dacă nu ar exista o nevoie pentru utilizarea sa. Dar o teorie a utilității marginale, așa cum s-a dezvoltat chiar în perioada în care Marx se stingea, era dincolo de câmpul de observație al teoriei sale. Astăzi, teoria valorii muncă (labor theory of value) este discreditată ca fiind metafizică la origine și arbitrară în conținut. Totuși, înca din timpul vieții, Marx era conștient de importanța valorii de întrebuințare (use-value), dar demonstrația sa este direcționată împotriva celor care sunt de părere că doar nevoia unei mărfi îi conferă și valoarea de piață.

De pildă, Marx împrumută teoria valorii muncă de la Adam Smith și David Ricardo, doi titani ai economiei burgheze (pentru Marx, prin economie burgheză îi indică doar pe acei economiști care consideră că piața de mărfuri modernă, capitalistă, fluxul liber de mărfuri, raportul adesea dezechilibrat între cerere și ofertă sunt a priori naturale, eterne istoric și înrădăcinate în codul genetic al umanității), pe a căror labor theory of value se ridică și Capitalul lui Marx.

Dar să luăm cazul unei comunități insulare din Pacific, compusă din câteva zeci de familii, acum 1000 de ani. Marx va lua in derâdere, de fiecare dată cand va avea prilejul, pe acei economiști (și nu numai) care pornesc de la un individ separat și izolat pentru a explica istoria speciei umane. Ipoteza Robinson Crusoe pentru originile societății este doar o fantezie individualistă, mai apropiată de modernitatea capitalistă decât de comunitarismul tribal. Se poate vorbi de valoare de întrebuințare în acel sat primitiv? Cu siguranță: mâncarea culeasă sau produsă în gospodărie are o valoare esențială pentru supraviețuire și reproducere. Hainele sau veșmintele lucrate în gospodărie dețin la rândul lor un rol hotărâtor în crearea unei valori utile. Dar schimbul? De regulă băștinașul nu comercializează prin troc decât ceea ce se află în exces, peste nevoile sale domestice. Și, totuși, nici un țăran care își coase singur hainele sau care își muncește singur pământul pentru a mânca nu lucrează decât pentru el însuși (dimpreună cu familia sa). El consumă produsul muncii sale fără să-și facă griji de ceilalți. Iar ceilalți procedează la fel. Acest fel autarhic de a gândi este piatra de temelie a societății tradiționale. Valoarea de întrebuințare este obiectul de interes capital al lumii tradiționale. Aceasta nu înseamnă că primitivii insulari nu realizau și-un schimb de produse, însă acest schimb, limitat la troc, era secundar și întotdeauna reglat prin tabuuri de comunitatea tribului/satului. Nu comerțul, ci cucerirea brutală era principala sursă de a îți extinde bogăția în epocile revolute.

Producerea de mărfuri pentru consumul intern – atunci când producătorul coincide cu cel care consumă – este o marcă a unui trai astăzi dispărut. În momentul în care valoarea de schimb a unei mărfi determină producția de mărfuri (cum se întâmplă în capitalismul occidental încă din secolul al XVI-lea și, în ultimele două secole de globalizare, în întreaga lume-piață) atunci valoarea de întrebuințare, deși își păstreaza locul central static, nu asigură dinamica economiei. În universul lui Marx și al nostru, valoarea de întrebuințare stă în centrul sistemului social precum soarele, iar valoarea de schimb pune planetele în mișcare în jurul acestui soare. Valoarea de schimb este legea gravitației în economia capitalistă. Marginaliștii și urmașii lor polivalenți (John M. Keynes sau chiar austrieci precum Carl Menger, Böhm-Bawerk, Ludwig von Mises, Friedrich August von Hayek, americanul Milton Friedman) consideră exact pe dos: pentru ei, sistemul se mișcă datorită legii cererii și ofertei declanșat de magnitudinea flexibilă a valorii de întrebuințare (aggregate demand ar fi conceptul economic modern potrivit aici), dar, pentru Marx, gândind astfel, nu explicăm nimic din ce se întâmplă în câmpul producției. Pur și simplu, piața dă o comandă, iar industria se execută. Sunt două sfere izolate, cu interese ce nu coincid, legate între ele de nevoile din stomac sau din imaginație ale consumatorului oarecare. Marx nu se mulțumește doar cu atât. El vrea să arate că producția și consumul nu sunt doar aparente diviziuni ale muncii oamenilor, ci sunt unul și același univers în care valoarea de schimb și controlul ei universal prin instrumentul intermediar al banilor decid totul.

Rezumăm: avem două valori la lucru în societate. Valoarea de întrebuințare (use-value) și valoarea de schimb (exchange-value) constituie dihotomia axiomatică a demonstrației lui Marx, preluată de la Smith și Ricardo. Fără a accepta cele două tipuri de valori, cititorul nu va înțelege nimic din parcursul volumul I și mă hazardez să spun că nu va pricepe economia politică marxistă.

Problema care apare însă este una elementară: atunci când produci pentru a vinde nu ai în cap doar valoarea de întrebuințare a unui bun. Fiecare capitalist (antreprenor) știe și își calculează producția în funcție de valoarea de schimb a fiecarei unități din ce marfă produce, valoarea de întrebuințare fiind dată în afara sa. Putem controla ca afaceriști altceva decât producția? Da, valoarea de schimb pe piață a mărfii, care este expresia unității de marfă produsă. Valoarea de întrebuințare poate fi eventual inventată prin campanii de PR și strategii de marketing, dar nu poate fi manipulată ca o marfă tangibilă. Până la urma, nevoia poate fi și imaginară, nu? Publicitatea este sufletul comerțului, dar acest suflet se reduce doar la o poftă creată și manipulată de piață mai ales în favoarea producătorului. Consumatorul cumpără și conform necesităților sale imaginate de alții. Marx știa și accepta acest fapt, dar nu valoarea de întrebuințare este subiectul teoriei sale. A produce eficient înseamnă a nu pierde bani și a câștiga în schimb un profit. A revoluționa mijloacele de producție (a retehnologiza aparatura într-o fabrică) este vital pentru antreprenor dacă vrea să facă față competiției ân modul de producție capitalist. Din producție țâșnește totul la Marx.

Să mergem un pas înainte. De exemplu, dacă schimb o haină pentru o pereche de pantofi, cum se poate întâmpla, în mod izolat, și azi, atunci pot să reprezint schimbul astfel: 1 pereche de pantofi = 1 haină. În ce constă valoarea de schimb a acestor două bunuri? Ce le ține împreună? Ca un obiect să dețină aceeași valoare ca altul, ceva trebuie să se găsească în ambele, un al treilea lucru care sintetizează esența lor de a putea fi schimbate. Dacă vă gândiți că în loc de două mărfuri am două nevoi egale, nu explicăm nimic. Schimbăm termenii, dar nu avansăm deloc. Ce face nevoile egale (de fapt, nevoile sunt irelevante în context, iar mărimile lor neimportante, dar cererea este totuși presupusă ca necesară), ce susține egalitatea dintre două mărfuri?

„O valoare de întrebuințare, un bun, nu are deci valoare decât pentru că în el se află concretizată sau materializată muncă omenească abstractă. Cum să măsurăm mărimea valorii sale? Prin cantitatea de <<substanță creatoare de valoare>> pe care o conține, adică de muncă. Cantitatea de munca se măsoară, la rândul ei, prin durata ei, iar durata muncii își are măsura în anumite fracțiuni de timp, cum sunt ora, ziua etc.”

Să deducem de aici că valoarea scaunului pe care stau chiar în clipa aceasta constă din numărul de ore de muncă în care a fost produs? Nici pe departe. Nu munca în sens concret ne interesează aici, deși termenul concret este înșelător pentru că pare fix istoric, ceea ce nu este. Cum ar fi ca un produs să fie cu atât mai scump cu cât a durat mai mult timp să-l produci? Înseamnă că în măsura în care muncitorul este leneș și prost, valoarea produsului crește. Dar nu se întâmplă așa ceva într-o economie de piață, iar Marx era perfect conștient de treaba aceasta. Însa munca în sens abstract, acea calitate care face munca să fie creatoare, îi apaține doar omului. Ea poate fi controlată cantitativ, prin timp de muncă, dar esența sa calitativă rămâne invizibilă. Munca omenească abstractă (pentru că nu poate fi măsurată cu adevărat în producție, ci doar consumată într-un număr de ore zilnic, și apoi, înghețată în produs, comercializată) este ca o fantomă ascunsă în produsele societății omenești. Practic, eu nu știu exact cât muncesc scriind aici. Eu pot să scriu timp de patru ore fără oprire (cum mi se întâmplă adesea) și să flămânzesc sau să îmi pierd neuronii pe drum, dar nu timpul consumat face munca mea valoroasă, ci substanța creatoare de valoare care sunt eu, ca om. Eu sunt valoarea ascunsă în textele mele, nu produsele minții mele în sine decompozibile în silabe, cuvinte, idei, ore, secunde, rânduri, pagini etc. Tot la fel se petrece și atunci când oricare dintre noi muncim. Libertatea noastră de ființe creatoare o regăsim aproximată în produsul muncii noastre. Nu munca te face liber, cum spuneau nemernicii de naziști, acești suboameni ai modernității, ci libertatea ta de a crea în cadrul muncii se regăsește în valoarea produsului final.

Astfel, munca în sens concret, care nu dispare din discuție, înseamnă timp, energie, efort, risipă de mușchi și creier. Munca abstractă este în sine de măsurat, este totalitatea timpului de muncă uman dintr-o economie sudată prin mecanismele valorii de schimb ale pieții în interval de o zi, o săptămână, an, lustru, deceniu. Valoarea sa intrinsecă se găsește în natura ființei umane, în voința ei de a se exprima pe sine în lucruri. De aici, cu cât munca pe care o prestezi este mai puțin creatoare și mai repetitivă (deci reprezintă o fracțiune infimă din munca abstractă socială), cu atât valoarea ta de piață este, prin urmare, mai mică. În schimb, cu cât produsul muncii tale necesită mai multă muncă abstractă înghețată, cum se întâmplă mai ales în artă sau în literatură sau în științe, cu atât valoarea ta de piață este mai mare. Raritatea rezultatului muncii tale îți determină caracterul abstract al muncii tale. Poți crea doi, trei, n muncitori pe o carieră de calcar, dar cât de des poți crea un Michelangelo în sculptură? Putem aproape conchide de aici că adevărata expresie a valorii muncii o găsești doar în capodopere, în aceste produse unicat ale întregii specii, în care timpul de creație pare a fi ireproductibil, însă produsele de artă nu sunt mărfuri, ci obiecte unicat. Mona Lisa expusă la Louvre este un obiect de artă, o expresie a geniului creativ uman prin munca unui artist. Mona Lisa, reprodusă în n postere de vânzare în librarii sau standuri de ziare, este, prin caracterul ei de muncă reprodusă în unitați de timp (aproape) egale si cu costuri (aproape) identice, o marfă ca oricare alta.

Dar cele mai multe munci nu se pot ridica la un asemenea nivel ca cel din primul meu exemplu de Mona Lisa. Cele mai multe produse puse în vânzare pentru a acoperi o valoare de întrebuințare sunt reproductibile pe scară largă. Cat timp intră în producerea unui telefon mobil? Depinde de tehnologia și mașinăriile folosite, de muncitorii înșiși și de materialele „aruncate” în lucru. Timpul fluctuează, dar o medie la un moment dat (prin „moment” înțeleg luni sau chiar ani) pentru producerea unui bun este o realitate. Dacă ești cu 50% mai productiv ca muncitor, eşti cu 1/2 mai valoros decât un alt muncitor. Dacă ești cu 50% mai leneș decât un alt muncitor, se înțelege că ai putea avea oarece probleme. Dar ce contează în producție este productivitatea medie la un moment dat, nu lenea sau excesele de zel ale unor muncitori aflați în minoritate. Timpul de muncă socialmente necesar în producerea unui bun este valoarea în sine a acelei mărfi ca parte din munca abstractă, adică suma tuturor orelor de muncă dintr-o economie de piață. Normal că acest timp suferă modificări cu avansul tehnic, cu fluctuațiile dintre cerere și ofertă și deci cu materiile prime sau cantitatea de muncă umană implicate în producție, și nu este dat o dată pentru totdeauna. Plus că nu timpul în sine conteaza, ci valoarea în muncă a acelui timp. Sunt mulți indivizi vulgari și reduși intelectual care pot crede că valoarea unui telefon mobil se calculează de Marx în 10 ore. O marfă nu este timp, ci timp de muncă, unde valoarea muncii este umană, variază în timp datorită tehnologiei (mașinării și productivitatea muncii) și este medie într-o mulțime de muncitori dați la un moment dat. Care este timpul de muncă socialmente necesar pentru a acoperi o valoare de întrebuințare? Depinde mult de epoca în care se desfășoară, dar el poate fi totuși calculat.

Iar acum vine jocul dialectic al lui Marx, preluat oarecum de la Hegel (acest oarecum este o pricină de dispute intense în mediul academic). Un lucru poate să fie o valoare de întrebuințare fără să dețină valoare. Cum vine asta? Simplu: dacă eu muncesc în grădină și îmi culeg recolta, înseamnă că mănânc ce am produs. Pentru mine, producția agricolă are o valoare de întrebuințare. Dar pentru alții? Nu, pentru că ei nu o consumă. Trebuie să vând acele produse pentru ca ele să capete valoare de schimb, adică valoare socială. O marfă care nu intră în circulație și nu este cerută de piață nu există ca valoare și nu este de fapt o marfă. Munca autarhică din propria gospodărie nu poate fi muncă socialmente necesară, chiar dacă productivitatea ta este egală cu a multor altora (dar cine calculează social munca din curte?). Istoric, doar capitalismul occidental a reușit să organizeze și să raționalizeze până la cele mai mici detalii valoarea muncii în societate, în comun.

Rezumăm din nou (nu întâmplător): avem trei valori, prinse în relații contradictorii una față de cealaltă. Valoarea de întrebuințare, subiectivă, eterogenă (la Marx), valoarea de schimb (omogenă și cantitativă) și valoarea ascunsă în muncă (nematerială, fundamentată pe relații sociale, concretizată în timpul de muncă socialmente necesar și care este identică cu munca abstractă). Este clar că valoarea de întrebuințare este punctul fix în jurul căruia celelalte mărfuri se mișcă. Mișcarea o imprimă valoarea de schimb. Marfa are totuși în sine propria sa valoare: cea de schimb și cea a timpului socialmente necesar pentru a o produce. Cele trei valori conceptualizate de Marx nu se determină cauzal una pe cealaltă, dar fluctuează una față de cealaltă contradictoriu prin relațiile în care se lasă prinse.

Voi încheia cu un exemplu ipotetic care va clarifica, sperăm, o dată pentru totdeauna teoria valorii muncă.

Deținem două mărfuri într-un supermarket. O mașină de spălat = 350 de euro = un televizor. Faptul că au același preț înseamnă la Marx că timpul concret exprimat în ore care a intrat în producerea celor două bunuri trebuie să fie egal. Acest timp concret de muncă nu este stabilit pentru totdeauna, ci este parte din timpul de muncă abstractă socială necesară pentru o marfă considerând un nivel tehnologic presupus (tehnologia este parte a mijloacelor de producție la Marx). Timpul concret de muncă variază social conform competiției capitaliste. Deci în luna mai a anului 2035 pe piața globală, mașina de spălat = un televizor = 350 de euro = 10 ore de muncă socială, deci o oră de muncă în industria bunurilor casnice este echivalentul a 35 de euro din orice altă marfă de pe piață.

Practic, ca teoria valorii să fie adevărată, ea trebuie testată. Un economist serios ar trebuie să transforme timpul mediu necesar dintr-o industrie profitabilă pe o gamă de produse și să stabilească valoarea generală socială a unei ore de muncă în toate produsele de vânzare. Apoi, această oră socialmente necesară de muncă va primi porția sa de preț de piață. Astfel am avea prețul corect al fiecărei ore de muncă la nivel macro, dar și, după alte calcule, la nivel de ramuri industriale. Cantitatea de date care ar confirma sau infirma teoria valorii muncă depinde doar de puterea unei birocrații de stat înarmată cu colectarea de informații sociologice detaliate.

Consecința neplăcută politic ar fi că astfel aflăm nu numai care este valoarea muncii pe oră în anul 2035, dar și cine sunt la nivel social plătiți mai puțin decât muncesc și cine sunt remunerați mai mult. Ar fi o adevărată babilonie politică în care cei care fură valoarea muncii exprimată în bani ar trebui să tragă ponoasele de la cei a căror oră de muncă productivă este schimbată în bani mai puțini, cei furați prin schimbul economic de distribuția inechitabilă a muncii abstracte sociale. Poate astfel descoperim că cei care nu muncesc, dar încasează dividende în virtutea dreptului legal de proprietate asupra capitalului, sunt într-adevăr paraziți exploatatori.

Aici punem punct încercării noastre de a lămuri teoria valorii muncă în Capitalul, vol. I. Următoarea bucată va fi dedicată locului pe care banii îl joacă în teoria valorii.

Pentru cei care cunosc limba engleză, următoarele filmulețe spun tot ce am zis mai sus (chiar mai mult).

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Capitalul vol. I de Karl Marx și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la Capitalul, vol. I: Teoria valorii muncă (1)

  1. ce e, totuși, subtil în a vedea că unele mărfuri vizează nevoi condiționate biologic, iar altele nevoi „care țin de fantezie”? 🙂

  2. Pingback: Capitalul, vol. I: Procesul schimbului și banii | Vicuslusorum's Blog

  3. liviu zice:

    Cred că ”labor theory of value” nu poate fi tradus prin ”teoria valorii muncii”, ci prin ”teoria valorii muncă” sau ”teoria valorii bazate pe muncă”. Nu munca este evaluată, ci mărfurile sunt evaluate în funcție de munca incorporată în mărfuri.

  4. Pingback: Capitalul, volumul I, Transformarea banilor în capital | Vicuslusorum's Blog

  5. Pingback: Capitalul, vol. II: Rotația capitalurilor | Vicuslusorum's Blog

  6. Pingback: Eugen von Böhm-Bawerk vs. Karl Marx | Vicuslusorum's Blog

  7. Pingback: Karl Marx vs. Karl Polanyi | Vicuslusorum's Blog

  8. Aici puteți găsi varianta inițială a „Capitalului” :
    http://teza12despremarx.yolasite.com/

    Cu respect!

  9. Arghirescu zice:

    Valoarea unui obiect se poate măsura în două feluri: [1] Prin schimb pe piaţă. [2] Prin munca abstractă încorporată în el. Această a doua metodă este metoda comunistă din agricultură numită „zile-muncă” la colhoz..
    La schimbul pe piaţă sunt trei metode: [1a] Măsura în grame de aur. Aici sunt meşteri ţiganii. [1b] Măsura în o valută fixă convenită. La noi a funcţionat mult timp valuta fixă dolar. [1c] Acum este la modă metoda fluctuantă la discreţia băncii naţionale. Care este adevărul? Dracul ştie.

  10. Arghirescu zice:

    Valoarea unui obiect se poate măsura în două feluri: [1] Prin schimb pe piaţă. [2] Prin munca abstractă încorporată în el. Această a doua metodă este metoda comunistă din agricultură numită „zile-muncă” la colhoz.
    La schimbul pe piaţă sunt trei submetode: [1a] Valoarea în aur. [1b] Alegerea unei valute fixe. La noi a funcţionat un timp dolarul. [1c] Fluctuaţia liberă la discreţia băncii naţionale. Acum în vigoare.
    nt trei metode: [1a] Măsura în grame de aur. Aici sunt meşteri ţiganii. [1b] Măsura în o valută fixă convenită. La noi a funcţionat mult timp valuta fixă dolar. [1c] Acum este la modă metoda fluctuantă la discreţia băncii naţionale. Care este adevărul? Dracul ştie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s